1

DOSAR DE PRESĂ Cosmin Manolescu

A. Testimoniale artiști și spectatori B. Articole, cronici si interviuri despre proiectele realizate

2

A.TESTIMONIALE SPECTATORI - PARTICIPANTI DANSWANDERER #3 Draga Cosmin, Iti multumesc pentru aceasta experienta frumoasa, linistitoare si tulburatoare in acelasi timp. Privirea ta intensiva incarcata cu bucurie, curiozitate si acceptare, firea ta jucausa, modul tau de a apropia aproape de limita, puterea si vointa de a ridica si tine greutatea altuia, sufletul tau deschis pentru a darui si a primi m-a uimit profund. Multumesc pentru acest dar cu totul exceptional si important in viata mea. Draga Judith, Multumesc. Stii, cand ne-am uitat in ochi, inainte de pornire, era greu sa las frica in urma, dar in ochii tai m-am vazut pe mine, si asta m-a linistit. Ai avut dreptate, puteam sa ma incredintez calauzirii tale, si imi era comod in acel intuneric cald si sigur. Pastrez cuvintele tale, privirea ta calda, lacrimii si compatimirea - care era de inteles dar poate a adus a mica distanta nedorita. Am si citit deja cateva randuri din scrisorile lui Rilke, multumesc, cred ca imi va aduce multe revelatii. Simt ca am cunoscut putin din tine si mi-ar fi placut sa cunosc mult mai mult, sa dansam mai mult impreuna, sa-mi spui mai multe cuvinte pretioase. <3 Mi s-a parut ca timpul petrecut in acest eveniment a fost foarte scurt, chiar daca in realitate a tinut mai multe ore. Draga Idris, Prezenta ta mi-a adus consolare in primul rand. Siguranta miscarilor, gesturilor tale, stabilitatea ta m-a facut sa ma simt in largul meu. Dansul tau m-a inspirat, dansul nostru comun m-a vaslit pe ape cunoscute de dintotdeanu, dar nevazute de mult timp. Multumesc. Dans-Wanderer iti multumesc pentru acesti oameni minunati, pentru dans, pentru experienta de nepretuit a acestui cerc restrans, intim si sigur (safe). Mi-e dor de voi deja.

(Hajnalka Kovacs – spectator danswanderer #3 la Sfantu-Gheorghe) “Proiectul dans wanderer a insemnat pentru mine marcarea mai accentuata a unui drum inceput cu multi ani in urma si dorinta ca dansul contemporan sa faca parte din viata mea (cursuri, spectacole, vizionari filme) si mai nou si dorinta de a scrie despre asta si curiozitate - cum au simtit ceilalti participanti la dans wanderer experienta asta, cum a fost in sesiunile lor. In plus, proiectul ia o tema de interes general - calatoria - si o transmuta la un nivel superior - calatoria in spatiu se reduce si accentul e pus pe calatoria interioara. Wanderer#3 a fost un format inedit pentru mine in care jocul, textul si miscarea s-au imbinat in mod fericit. In plus, autentitcitatea data de marturisirile ad-hoc ale participantilor. In cazul retreatului din luna august, mi-a plăcut revelația lucrului în natură comparativ cu lucrul in studio, explorarea emoțiilor și constientizarea puterii grupului.”

(Diana Pavlenco, spectator și participant retreat Dans-Wanderer)

3

DESPRE RETREATUL DANS-WANDERER (august 2018) https://vimeo.com/288430369 (jurnal de retreat)

“Pentru mine retreat-ul dans-wanderer a fost o calatorie intr-o alta dimensiune, alta decat ceea ce numim in general realitate, oferind un cadru unic si sigur pentru a explora si exprima o parte vulnerabila din mine. Spatiul, timpul, persoanele, elementele mediului natural, obiectele, corpurile, miscarea, toate le-am perceput si simtit diferit de ceea ce numim real, transformate, mai autentice, fluide, ca o parte din mine, o extensie a corpului meu fizic si emotional, devenind una cu tot ceea si cine ma inconjoara. Am explorat prin simturi, cu intensitate, senzatiile si emotiile traite servind ca impulsuri, ca puncte de pornire catre incorporarea proprietatiilor elementelor externe, care in final s-au transformat in miscare, experienta exprimandu-se de la sine prin dans, spontan, fara efort. Pentru ca aceasta explorare cu o atitudine inocenta sa se poata intampla a fost necesar sa-mi clatesc ochii in intuneric, sa-mi permit sa am incredere, sa devin vulnerabila, sa ma deschid catre tot ce exista in jurul meu si sa ma conectez cu toata fiinta mea, cu fiecare celula. Ceea ce la mine dureaza, si a durat, insa s-a intamplat in cele din urma fiindca am perceput grupul si mediul ca un loc sigur si iubitor. Doar dupa acesti pasi a putut sa urmeze descoperirea lumii cu corp de copil, cu curiozitate si curaj, rezultand intr-o explozie de atingeri, culori, gusturi si alte senzatii care sa-mi poarte corpul in lumi necunoscute si totusi atat de familiare incat sa ma simt mai acasa decat oriunde altundeva. Cu aceasta deschidere am devenit si mai receptiva si sensibila, ca un nerv expus, si starea asta inca dureaza, dar experienta si senzatiile traite au meritat. Multumesc !”

(Antali Imola, dansatoare Miercurea-Ciuc, participant retreat) „Dans wanderer, retreat Corbu 2018, este o călătorie care se-ntâmplă cu ochii inchiși. Această calatorie a fost o experiență unică. Imi place că de fiecare data e unică chiar dacă te duce în călătorie aceeași persoană, am calatorit prin diferite stări emoționale de la râs la plans și iar la ras, la bucurie, la dans, la sărituri, la teama, m-am simtit vulnerabil, liber, neîncrezător, fericit, apoi ca un fulg care zboară, apoi ingrijit cu delicatețe, am simțit profunzimea cuvintelor citite dintr-o carte de protectorul meu, am simțit iubire, am simțit nesiguranță, am simțit compasiune. Călătoria asta e minunata și te face să te apropii de tine și de oameni, te deschide câtre umanitate și-ți dă/redă încrederea in oameni. E un beneficiu și pt cel care îndrumă, îți dezvoltă creativitatea și te face mai responsabil și mult mai prezent, ceea ce după părerea mea cea mai importantă lecție. Nu ratați ocazia de a ieși din zona de confort, vulnerabilitatea ne face mai puternici. Si nu uitati să “dansați ca altfel suntem pierduți” cum zice Pina Bausch. Multumesc Cosmin Manolescu!

(Claudiu Silvianu – hairstylist, performer amator si participant retreat Dans-Wanderer)

4

„De ce un atelier de dans contemporan la Corbu? În primul rând pentru că în contextul sunetului și a prezenței mării, dar și a soarelui, ori a lunii, dansul pe care noi l-am performat a fost mai inspirat. Mai apoi, pentru că a însemnat o rupere de cotidian, unde suntem deja obișnuiți cu un tip de interacțiune cu oamenii, cunoscuți sau necunoscuți. În acest sens, faptul că ne-am adunat 11 persoane, care nu se cunoșteau în prealabil, faptul că ne-am întâlnit la mare, precum și tipul de ateliere pe care Cosmin Manolescu ni le-a propus, toate acestea au dus la ruperea cadrelor fixe în care funcționam fiecare în cotidian și o eliberare a gesturilor și a intențiilor de mișcare. Printre cele mai intense experiențe de la Corbu au fost călătoriile emoționale pe care le-am făcut sau ni s-au făcut de către ceilalți participanți, ocazii de a descoperi locul și oamenii printr-un alt mod, care amplifică simțurile tactil și olfactiv mai ales, ieșind din tiparele vizuale. Aș repeta oricând experiența propusă de Cosmin Manolescu, pentru că îmi oferă posibilitatea de a mă descoperi în primul rând pe mine.

(Ana Iuga, cercetator Muzeul Taranului Roman – participant la retreatul Dans-Wanderer 2018)

“Cert e că de stricat nu strică, nu face rău, face bine oamenilor. Și din interiorul proiectului și din exterior. Toți beneficiază de ceva, treaba fiecăruia de ce anume. Oricum ar fi, îți mulțumesc!”

(Olimpia Mălai, actor retreat Dans-Wanderer)

„Retreatul-atelier de la Corbu - acolo unde toate simțurile ți-s încântate, unde gândurile nu mai au loc, unde emoțiile sunt tare jucăușe si sincere, unde granițele dintre timp si spatiu se șterg. Cred ca proiectul ar trebuie dezvoltat pentru ca e nevoie de mai multă prezență și de mai multă trăire in aceasta societate. La granița dintre “a primi” cu inima deschisă și a oferi cu sufletul curat, se creează un spațiu sacru, un spațiu imprimat cu magia vulnerabilității. În vârtejul emoțiilor dezlănțuite se creeză conexiuni care... eliberează. E fascinant modul în care “a te lega” de lucrurile, momentele și oamenii potriviți, dezleagă noduri vechi. Paradoxal, legarea dezleagă. Și-atunci, descoperi. În acel spațiu, miracolele sunt la ordinea... clipei. Nuditatea simțirii contopește. Te contopește. Pe tine cu tine, pe tine cu natura. Cu natura ta, cu natura din tine, cu natura din jurul tău. Mare, val, scoici, zmee. Soare și lună. Salutul soarelui, dansul lunii. Dansul sărutului, al inimii, al elicelor. Ne-am legat bucuria de răsărituri, de apusuri, de nisipul fin. Am dat drumul efemerului. Am grăit în felurite feluri. Am creat povești de poveste, povești din cuvinte. Am creat povești din emoții, din dans, din blândețe și zâmbete. Am înălțat zmee, ne-am înălțat; unii pe alții, dar și pe noi înșine. Am înălțat dorințe spre cer, spre divin. Dar am și fost. Și noi, și zmee; am fost și val, am fost și sărut. Am dansat eșarfa albă, ne-am dansat umbrele. Am simțit, am simțit mult. Am primit, am primit mult. Mulțumesc, Wandereri!

(Bianca Marcarov, profesor de yoga și fitness, participant retreat Dans-Wanderer) „In perioada 19-27 august am luat parte, ca bursier, la proiectul Dance wanderer organizat de coregraful Cosmin Manolescu, unde timp de o saptamana, am participat la activitatile cuprinse in program. Ca performer, acestea m-au ajutat sa-mi dezvolt latura emotionala. Prin improvizatie, pornind de la teme inspirate de cadrul natural virgin al plajei Corbu (locatia aleasa pentru desfasurarea programului), am explorat cadrul natural transferat in corpul individual si cel colectiv (al grupului). Ne-am folosit de toate provocarile oferite de natura (nisip, valuri, barcile pescarilor, vant). Cateva din temele folosite in procesul de lucru au fost: mecanismul de miscare al zmeelor transferat in corp, miscarea valurilor, sunetul marii, lumina lunii pline. O importanta considerabila a fost acordata interactiunii cu publicul constituit de turistii aflati pe plaja la diferite ore din zi. „

(Maria Beatrice Tudor – dansatoare si bursier retreat Dans-Wanderer 2018)

5

#DANSFOTOGRAFIA | ICON ARTS ACADEMY (2018)

Cosmin Manolescu la Alma Vii – Icon Arts Academy 2018 – fotografie de Mihai Benea “Atelierul-laborator #Dansfotografia #Dansnatura a fost pentru mine o experiență din care am învățat mai multe decât aș fi crezut și de unde am rămas cu amintiri care mă vor însoți mereu. În primul rând, am avut prilejul să cunosc niște oameni minunați și să lucrez alături de ei. Am explorat împreună dansul și am legat prietenii apropiate. În Cosmin Manolescu am întâlnit un om excepțional. În ceea ce privește modul lui de lucru mi s-a părut în același timp provocator și motivant, te scoate din zona ta de comfort dar îți oferă și sprijinul necesar ca să îți depășești barierele. Nu aș fi crezut niciodată că mă voi urca pe o scenă și voi performa în fața unui public. În al doilea rând, am petrecut câteva zile într-o locație minunată, Alma Vii - care parcă s-a desprins dintr-un basm. Natura înconjurătoare în care se ascunde această bijuterie de sat, mi-a uns sufletul cu mândrețea și serenitatea ei. Prin plimbările explorative făcute în cadrul atelierului, m-am apropiat de natură mai mult ca niciodată. Am simțit pulsația pământului prin tălpile goale, am respirat împreună cu soarele apunând și am dansat cu vântul. Prin urmare, am avut parte de o călătorie multidimensională. Ghidat de Cosmin Manolescu am făcut primii pași spre dans – lucru care m-a îndemnat să fiu mai atentă și să îmi ascult propriul meu corp. Fiind în compania unor colegi deschiși și atenți unul la celălalt, am reușit încet să mă destind și să îmi depășesc niște bariere de exprimare/comunicare cu care mă confruntam. Exercițiile și abordările unor teme legate de arta contemporană mi-au mai lărgit viziunea artistică – lucruri care îmi vor fi benefice și în activitatea mea profesională de artist vizual. Nu în ultimul rând, a fost și un voiaj către mine însămi – prin care am explorat străfunduri ale sinelui.”

(Orsolya Balint – fotograf Brasov – participant Icon Arts Academy 2018) “Experiența a fost una extrem de intensă din punct de vedere profesional pentru mine. Au fost 9 zile în care am lucrat foarte mult, dar fără să simt că obosesc, ci dimpotrivă, după fiecare sesiune se nășteau și mai multe idei și mai multă dorință de a experimenta și a căuta formule de exprimare prin intermediul dansului contemporan. Programul gândit de Cosmin Manolescu a fost foarte echilibrat și divers astfel încât absolut tot ceea ce am făcut s-a transformat într-un experiment performativ, un laborator continuu în care am fost încurajați să descoperim și să experimentăm.

6

Mi-a plăcut felul în care am relaționat cu locul în care s-a ținut atelierul. Prin temele propuse, Cosmin Manolescu ne-a încurajat să interacționăm creativ cu natura sălbatică din jurul satului în care am fost cazați, cu cetatea fortificată din Alma Vii, dar și cu locuitorii din sat și cu ceilalți participanți la Festivalul Icon Arts. Un aspect nou care m-a îmbogățit creativ a fost melanjul dintre dans și fotografie. Am realizat cât de mult m-a ajutat în dans să caut compoziții echilibrate din punct de vedere vizual. Faptul că a trebuit să fotografiez și eu dansatori în diferite spații m-a determinat să văd mai bine dansul într-un context mai amplu care ține cont și de lumină, arhitectură, compoziție etc. Cele două experințe performative propuse la finalul atelierului, una în 10 august la Biertan alături de secția de Jazz din cadrul Festivalului Icon Arts, iar celalaltă în 11 august, în Cetatea Fortificată de la Alma Vii au fost incredibile pentru mine ca performer. Propunerile îndrăznețe ale lui Cosmin Manolescu și interacțiunea directă cu spectatorii, au transformat aceste experiențe în niște momente vii care m-au transformat atât ca dansator, cât și ca om. Cred că acesta este poate cel mai important aspect în ceea ce privește experiența DansNatura : faptul că m-a transformat atât din punct de vedere profesional, cât și din punct de vedere emoțional și personal. Doarece Cosmin Manolescu nu propune momente construite, ci momente trăite. Tot ceea ce am creat în cadrul atelierului trebuia să fie conectat la o sursă, fie ea reală sau imaginară, interioară sau exterioară. Nu făceam ceva doar pentru a face, ci totul trebuia să fie în relație cu ceea ce trăiam. Pentru mine ca performer și ca facilitator de ateliere de dans, participarea la DansNatura a însemnat dezvoltare, explorare și provocare. Voi asimila această experiență și cu siguranță voi integra cele învățate în practicile mele profesionale .”

(Anamaria Guguian – performer/facilitator Brasov – participant Icon Arts Academy 2015 si 2018) « Despre experiența de la Alma Vii. Îmi amintesc perfect momentul în care am aflat că am primit bursă pentru a participa la atelierul de dans contemporan al lui Cosmin Manolescu. Fericire maximă. Am încercat să obțin ceva, și am reușit ! Dar ce anume obținusem, nu știam. Habar n-aveam ce mă așteaptă. Deoarece nu am mai participat la un asemenea atelier, am pornit spre Alma Vii fără nici o așteptare, doar plină de nerăbdare să dansez și să descopăr lucruri noi. Și am descoperit. Am descoperit performance-ul, pe care îl căutam de ceva vreme și nu reușeam să îl înțeleg cu adevărat. La Alma Vii am ajuns să înțeleg multe aspecte ale performance-ului; cum anume se construiește un performance, cum se șlefuiesc ideile pentru a ajunge la un produs finit, cum uneori trebuie să lași deoparte tot ceea ce știi pentru a putea experimenta noi viziuni, cum orice idee merită încercată și mai ales cum, dacă îți oferi libertate completă, poți să devii cu adevărat creativ. Pe tot parcursul atelierului-laborator de la Alma Vii am avut ocazia să descopăr lucruri noi despre mine, să mă provoc, să fiu provocată și să învăț de la orice om, orice animal, orice organism viu pe care l-am întâlnit. Datorită satului Alma Vii, a oamenilor extraordinari care au participat la atelier, dar și datorită răbdarii și dedicării lui Cosmin Manolescu, simt că am crescut precum un fiu de împărat: în câteva zile cât alții într-un an. O experiență benefică atât profesional cât și personal, pe care mă bucur enorm că am avut ocazia să o trăiesc.”

(Cristina Varga – actor Timișoara – participant Icon Arts Academy 2018) „Când se lasă seara peste Alma Vii / Mă urc la cetate / Și te-aștept să vii O sa încep prin a spune ca acesta este cel mai creativ laborator de dans contemporan/ performance la care am participat vreodată. Am avut șansa de a primi această bursă și de a petrece 9 zile alături de oameni minunați, creativi și deschiși în cadrul unui atelier condus ireproșabil de Cosmin Manolescu. Totul a început foarte bine: de la locul de cazare din Alma Vii cu grădina plină ochi cu viță de vie, prezența plină de personalitate a cățelului Petrică și cerul pe care nici stelele nu mai aveau loc...Un cadru care ne-a scos din rutina noastră urbană și ne-a adus într-o zonă creativă, în care până și țânțarii au ajuns să ne inspire pentru elaborarea unui moment coregrafic (cu sunet). Să nu îl uit pe domnul Romică, santinela cetății, un om cald și prietenos de la care am rămas cu toții, sunt sigură, cu cel puțin două citate de spus mai departe nepoților. Mi-a plăcut foarte mult faptul că încă din primele zile Cosmin Manolescu ne-a sugerat să ne prezentăm propunerile pe care am dori să le dezvoltăm în cadrul acestui laborator performativ. Am făcut astfel un schimb de idei productiv prin care totodată am reușit să ne cunoaștem mai bine ca participanți. Propunerile au avut libertatea să crească, să se dezvolte, să împrumute din creativitatea și personalitatea fiecărui participant și uneori să moară, lăsând alte semințe savuroase să crească mai departe și să bucure ochiul privitorului.

7

Foarte important pentru mine a fost faptul că am călătorit în dansul nostru prin diferite spații; de fapt noi am cucerit și am explorat prin dans satul Alma Vii cu cetatea și natura sa. Aceste întâlniri cu natura, cu textura ierbii, cu scoarța copacilor, cu insectele, cu pământul m-au determinat să îmi simt corpul într-un mod mai autentic și să pot ajunge astfel la resurse pe care într-o sală obișnuită de dans mi-ar fi fost mult mai dificil să le accesez. Un alt moment care îmi va rămâne în inimă și pentru care sunt profund recunoscătoare este colaborarea cu muzicienii de jazz. Am depășit pentru a nu știu câta oară alte bariere și am performat cu toții, inclusiv vocal, alături de oamenii de muzică, profesioniști. Deși eram spre finalul atelierului, când oboseala ne învăluia în mantaua ei caldă și grea, bucuria acestor muzicieni de a ne vedea dansând pe lângă ei m-a surprins și mi-a mai dat un shot de energie pentru cele două perfomance-uri care aveau să aibă loc cu surle și trâmbițe în fața publicului... A fost un atelier atât de bogat încât mi-e greu să adun într-o singură pagină toate experiențele pe care le-am trăit în cadrul acestui laborator, la Icon Arts. Voi încerca totuși să punctez succint ca într-un soi de concluzie deschisă ce lasă și alte semințe să crească, momentele ce vor rămâne cu mine...Încercarea noastră, a performerilor de a găsi spectatori (o reușită de altfel!) pentru spectacolul final de la cetatea Alma Vii va rămâne un exercițiu de umanitate, de coborâre a artistului de pe piedestalul noli me tangere, o împrietenire și crearea unei relații de încredere între oameni - artiști și public. Se pare că acolo, la Alma Vii, cuvântul dat înseamnă ceva, în lipsa tehnologiei și a altor interese... Proiecția unui film într-o seară sub semnătura Pinei Bausch - femeia purtătoare de urechi de iepure alunecând bezmetic prin nămol...Dansul părului printre bârnele de la cetatea Alma Vii...Maica Tereza în rochie albă, Albă ca Zăpada și cei șapte pitici, picătura, sămânța și am încălecat pe o șa și v-am spus povestea așa... Mulțumesc Icon Arts, mulțumesc Cosmin Manolescu pentru bursă și pentru ocazia de a lucra și a mă dezvolta creativ alături de voi și de toți oamenii minunați pe care i-ați adunat în jurul vostru.

(Andra Nedelcu – artist vizual, Bucuresti – participant la Icon Arts Academy 2018) „Cosmin - îți mulțumesc tare mult pentru experiența avut la Icon Arts. Sinceră să fiu nu știam la ce sa mă aștept când am venit prima oară la voi in Alma Vii. După aceea zi am dormit neîntoarsă. Mi- a plăcut mult să dansez cu voi, să dansez în natură, cu copacii, mi sa părut atât de interesant încât i-am zis Dianei ca vreau sa merg și zilele următoare. Chiar pot zice ca m-am simțit liberă. Mi-am ascultat trupul și am învățat sa îl ascult și sa am mai mare grija de el și sa fac ceea ce îmi transmite (eu nefăcând asta pana acum). La sfârșit ... pe drum spre casa ... în tren, de plictiseala dar și cu un dor nebun de a dansa, de a ma mișcă , m-am apucat sa dansez în tren ... nu prea mă interesa ca lumea se uita un puc ciudat și nu înțelegeam de ce dădeam din picioare...dar e Ok. Iar ca un lucru surprinzator ... am incept sa ma mișc din ce in ce mai mult ... când eram mică dansam prin toată casa .. când am mai crescut acest lucru sa diminuat , dar acum a revenit la locul lui și plus de asta am experimentat diverse chesti noi ... ca de exemplu mi-am pus o melodie la întâmplare și seara am dansat in grădina... Îți mulțumesc, mi-ai redat libertate și un curaj care era pierdut și ascuns in mine , fiind tot timpul criticat. Îți mulțumesc pentru asta. Mi-ar place sa facem proiecte împreuna și chiar a-și fi interesată...poate facem o sesiune in grădina la bunici! Distracție plăcută la mare și sa dansați cu tot sufletul ... Te salut!”

(Elena Nicolaie – elevă, participant Icon Arts Academy 2018) ALTE ATELIERE DE DANS (2014-2017) “Pentru mine a fost o reala placere si descoperire atelierul. Chiar mi-a schimbat perceptia asupra miscarii. Nu ma asteptam la asta. Mi-a placut faptul ca era propus ca un atelier deschis si de dezvoltare personala. Adica asta mi-a scazut din intimidarea fata de un atelier de dans unde merg unii expusi dinainte, specialisti daca vrei. Mi s-a parut tare ca declarat se lucreaza cu emotia si nu au fost elemente fizice obligatorii sau fortate. Mi-a placut si partea de yoga/incalzire de inceput. Nu imi vine sa cred ca am amanat atat sa ajung la un atelier de dans contemporan.Mi s-a parut oricum ca tot atelierul m-a ajutat sa ma bucur mai mult de experienta prezenta.”

(Alina – despre atelierul Corpul emotional de la Brasov 2014) “Eu am dansat pentru intaia(si) data dans contemporan. Minunat a fost!

8

Dans si libertate de exprimare. O experienta frumoasa; reintalnire in plan intern, calatorie launtrica interesanta; asa am perceput atelierul.Bogatie in suflet si experienta de spus gandurilor si celor ce vor sa afle ca-i frumos de trait. M-am uitat cu sufletul la experienta aceasta -dans - din perspectiva dezvoltarii personale. E o arta si-i grozav să faci din asta viata. Mi-a placut. Pentru mine explorarea emotiilor e consecvent exercitiu.. Stiu ca fiecare om primeste ce cauta, fie si din gand. Eu multumesc frumos. Mai dansez.”

(Simona - despre atelierul Corpul emotional de la Brasov 2014)

Acest atelier mi-a adus poftă de dans J, precum şi experimentarea în cadrul grupului a unor jocuri/obiceiuri cel mai ades trăite în intimitate, întâlnirea cu alte tipuri de abordări / viziuni existenţiale (cu care am rezonat mai mult sau mai puţin), cu un cadru natural şi arhitectural superb şi tihnit.

(Alexandra Cucu, terapeut – despre atelierul Identitati performative, Cisnadioara 2015)

Experienta workshopului de la Cisnadioara a fost neasteptata si frumoasa in acelasi timp….Experienta a fost intensa, diferita, fata de experientele pe care le-am avut pana acum cu dansul . Am luat cu mine senzatii, stari, intalniri pe care le simt importante pentru evolutia mea profesionala si personala. Altfel multumesc pentru senzatia de libertate si de sinceritate pe care am trait-o, care nu cred s-o mai fi trait de prea multe ori. Multumesc.

(Anca Pitaru, actrita - despre atelierul Identitati performative, Cisnadioara 2015) Atelierul mi-a adus multa libertate interioara si libertate de expresie. Experienta intalnirii cu grupul a fost foarte intensa si s-a accentuat si schimbat pe parcursul atelierului, catre un nivel impresionant de intimitate – care a permis mai multa expresie. Atelierul a fost intens (in niciun caz prea lung, as fi preferat sa nu se termine niciodata), iar timpul personal redus. Cu toate acestea, multimea de task-uri comune si intensitatea lor cumulata au premis crearea unei constiinte de grup si a unei intimitati reale.

(Octavian Puzderie - despre atelierul Identitati performative, Cisnadioara 2015 ) Ma bucur ca am participat la acest atelier. Am avut experiente interesante, am descoperit lucruri noi, m-am descoperit din nou si mai mult. Sunt fericita ca am intalnit si cunoscut acesti oameni minunati…Multumesc, multumesc, multumesc !

(Camelia Silvianu – despre atelierul Identitati performative, Cisnadioara 2015 ) A fost un atelier in care am trait experiente noi si care m-a ajutat sa inteleg ce inseamna sa fii prezent. LIBERTATEA, RELAXAREA, RESPIRATIA si cel mai mare secret este acela de a fii CONSTIENT atunci cand faci ceva.

(Claudiu Silvianu - despre atelierul Identitati performative, Cisnadioara 2015 )

“Pentru mine a fost primul atelier de dans contemporan pe care l-am facut. Pana acum am fost doar spectator. Deci experienta a fost inedita si unica pana in acest moment. Temele/exercitiile de cunoastere si autocunoastere au fost in legatura cu "motivul" principal al spectacolului Fragile. La ZonaD am fost tot ca spectator si mi se pare un loc cald, in care as reveni oricand cu mare placere. Cred ca cel mai mult mi-a placut "calatoria emotionala" in care am fost eu prima oara. Mi-a trezit o gramada de emotii, sentimente, mi-am testat limite. Sunt o persoana mai retrasa, dar la atelier m-am simtit "inclusa" atat in relatia cu colegii, cat si cu coregraful. Repetitiile si reprezentatia au fost importante pentru mine, pentru ca au dat o forma tuturor experientelor pe care le-am trait in cursul atelierului. Prietenii care au venit la spectacol au fost incantati. Nu sunt obisnuiti cu interactiunea cu publicul, dar au apreciat pozitiv spectacolul, chiar au fost uimiti ca a iesit ceva coerent dupa un atelier de doar o saptamana”.

(Loredana Diaconescu, ONGista) “Acest atelier mi-a intarit iubirea pentru dans, mi-a reamintit cat de benefica si extazianta e miscarea, satisfacatoare contemplarea prin intermediul dansului si a crescut deschiderea si disponibilitatea catre ceilalti. A fost important si palpitant sa pot beneficia de un spatiu de laborator pentru ca imi mentine viu interesul pentru miscare, deschide noi cai exploratorii in performance.

9

(Valentina Chirita, performer) “Ce mi-a placut foarte mult la acest atelier si ceea ce cred ca il diferentiaza de celelalte este modul cursiv, natural, organic si cumva insesizabil prin care s-au legat orele de atelier, ca un puzzle formand la sfarsit micul nostru spectacol. Am simtit cumva ca, noi, pe parcursul atelireului am construit ceva ca un tot unitar si nu m-am simtit ghidata mecanic de coregraf. Nu am fost robotei. S-a simtit ca un work in progress si mi-a placut fluiditatea procesului. Mi-au placut temele abordate, inclusiv dansul inimii desi la inceput mi s-a parut mai greu de realizat. Am cunoscut oameni noi interesanti si am intarit legatura cu altii pe care ii cunosteam! Spectacolul de la final, in sine mi-a placut, eu m-am simtit bine tot timpul, inclusiv in timpul atelierului cat si al spectacolului. Cand mai facem unul ?

(Violeta Stamate – despre atelierul REINVENT) “Mi-a placut foarte mult ideea voastra de atelier. Temele pe care am lucrat au fost formidabile, imi place mult formatul prin care la inceput ne cunoastem intre noi iar dupa urmeaza incalzirea si constietizarea corpului, apoi cunoasterea spatiului. Mi-au placut exercitiile de la final prin care prindem incredere unii in ceilalti si apoi relaxarea care duce spre dans, spre calatorie, spre comunicare, spre iubire, spre copilarie, spre energie, spre cunoasterea sinelui, spre incredere, spre libertate. Am trait o experinta grozava ca multe altele de cand vin la atelierele lui Cosmin si la cele de la ZonaD. Cel mai mult mi-a placut la acest atelier ca m-am FRAGILIZAT, ca a existat TENSIUNE. Mi-a mai placut si dansul INIMII, de fapt toata coregrafia a fost super. Multumim! In relatia cu colegii m-am simtit foarte bine, observ ca reusesc sa-mi fac prieteni destul de usor si asta datorita atelierelor lui Cosmin pentru ca m-au ajutat sa-mi recapat increderea si sa fiu mult mai prezent in ceea ce fac. Impresiile au fost foarte bune, atelierul a fost o experienta frumoasa, la fel si intalnirea cu publicul. Mi-ar place sa mai retraiesc atelierul si spectacolul REINVENT.

(Claudiu Silvianu, hair-stylist – despre atelierul REIVENT, 2014) “Atelierul a fost incarcat de intensitate pe tot parcursul sau. A fost interesant sa aduci impreuna oameni care se aflau pentru prima data la dans contemporan, profesionisti si alti oameni care sunt in contact cu dansul contemporan de mai multa vreme. Sa vezi cum prin ochii cuiva se descopera o lume cu totul si cu totul noua si fascinanta. REIVENT a fost un eveniment care a pus in legatura oameni. I-a facut sa simta ideea de corp si dans din alte perspective pe care nu le-au accesat niciodata. In general a fost o atmosfera extrem de provocatoare si frumoasa si un prilej de a te conecta cu oameni speciali.

(Iulia Sima, performer – despre atelierul REINVENT, 2014)

10

B. TEXTE, CRONICI SI INTERVIURI Dans-Wanderer – Cântesc despre mine însumi coregrafia: Cosmin Manolescu cu: Idris Clate, Cosmin Manolescu, Judith State o productie Paradis Serial 2017 trailer spectacol: https://vimeo.com/242599253 teaser video turneu 2018: https://vimeo.com/270628451 Premieră coregrafică la Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu-Gheorghe (12 iunie 2018) https://www1.agerpres.ro/comunicate/2018/06/20/comunicat-de-presa-teatrul-andrei-muresanu-din-sfantu-gheorghe-12-31-34

Fundația Gabriela Tudor lansează stagiunea de întâlniri și experiențe performative dans#wanderer, parte integrantă a programului Platforma ZonaD, organizat pe durata 2018-2019. Condus de coregraful Cosmin Manolescu și realizat în colaborare cu performerii Idris Clate și Judith State, proiectul dans#wanderer va prezenta în premieră la Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu-Gheorghe două evenimente speciale. Astfel în data de 28 iunie va avea loc spectacolul 'Călătorie către mine însumi' cu începere de la ora 19 iar în data de 29 iunie va avea loc o experiența performativă danswanderer #3 pentru 3 spectatori.

Dans-Wanderer înseamnă a ieși din obișnuit, din tipar, din zona de confort. De fapt nu a ieși. Ci a o lua la goană și a fugi însuflețit, îndepărtîndu-te de ele din ce în ce mai mult. A vorbi, a zîmbi, a cînta, a dansa, a îmbrățișa, a rîde, a plînge, a da, a lua, a durea, a vindeca, a găsi, a (te) pierde, a îndrăzni, a încerca, a greși, a reuși, a tăcea. A fi liber. Wanderers, flâneurs, flâneuses, călători & călătoare, dans-wanderers, vagabondans Dor de ducă, atmosferă, poezie, vibrație, observare, lentoare, ritm. Este călătorul cel care îi urmărește pe ceilalți sau cel pe care îl urmează/urmăresc ceilalți? Proiectul Dans-Wanderer este inspirat de cartea 'The Wander Society', de Keri Smith (Penguin Books, 2016), care vorbește despre filozofia călătoriei de tip experiențal și descoperirea necunoscutului (www.thewandersociety.com).

Este o producție Paradis Serial, realizată în 2017 de Fundația Gabriela Tudor, în parteneriat cu DeVIR/CAPa (Faro) în conexiune cu festivalul encontros do DeVIR, după perioade de lucru la Centrul de Teatru Educațional Replika, ODD, studioul RAP/Fabrica de Pensule, Centrul Național al Dansului București, Institutul Cultural Român Lisabona.

Cosmin Manolescu este coregraf, performer și director executiv al Fundației Gabriela Tudor. Spectacolele si proiectele sale, aflate la granița între performance-dans-happening au fost prezentate cu succes la București, New York, Paris, Lyon, Roma, Dublin, Porto, Amsterdam, Beirut, Riga, etc., fiind premiate la diverse festivaluri din țară și în străinătate. Din 1998 a condus în mod regulat ateliere de dans pentru profesioniști ai dansului, actori, amatori, public larg sau copii în România și în străinătate. În cei peste 25 ani de activitate profesională a organizat sute de proiecte culturale (festivaluri, proiecte de cercetare artistică, spectacole, rezidențe, ateliere) și a avut un rol important in promovarea și dezvoltarea dansului contemporan în Romania. În decembrie 2014 Centrul Național al Dansului i-a acordat lui Cosmin Manolescu premiul de excelență pentru contribuția adusă dezvoltării dansului contemporan iar în 2017 a primit premiul pentru Rezistență în Cultură pentru cei 20 de activitate cu Fundația Gabriela Tudor oferit de Administrația Fondului Cultural Național. În perioada 2012-2014, Cosmin Manolescu a fost director artistic al spațiului ZonaD — studio Paradis Serial, iar între 2011-2015 al programului E-Motional. Între spectacole sale recente se numără 'Camera 1306 [I Am Myself]', 'Piesă cu responsabilitate limitată', realizat împreună cu Mihaela Dancs, și [Fragil] o coproducție E-Motional, performată

11

împreună cu Giselda Ranieri (IT) și Tanja Andreeva (NO). În 2013 a inițiat proiectul de colaborare artistică româno-japoneză Eastern Connection, în cadrul căruia este realizat și spectacolul 'zmeul'.

Cei interesați să participe la evenimente și să se alăture clubului dans#wanderer — Dance Wander Society sunt invitați să se înscrie în comunitatea dans#wanderer la http://danswanderer.ro/inscrie/ . Pentru spectacolul 'Călătorie către mine însumi' din data de 28 iunie, spectatorii interesați își pot rezerva locurile adresa de email pr@tam.ro sau (0725) 112 225â?Ź. Iar pentru experiența performativă de 3 spectatori înscrieri se pot face la https://goo.gl/forms/pkHPWEAf7R2rdhYO2 . Stagiunea dans#wanderer va continuă pe plaja Corbu, pe litoralul Mării Negre, unde va avea loc între 19-27 august un cantonament de dans contemporan condus de coregraful Cosmin Manolescu, precum și cu alte întâlniri și evenimente performative în perioada septembrie-noiembrie 2018, unde mai există 2 locuri disponibile.

Program cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național și realizat în parteneriat cu Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu-Gheorghe. Programul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitea beneficiarului finanțării.

Retreat Dans-Wanderer la Marea Neagra (august 2018) https://zonadstudio.wordpress.com/2018/06/29/retreat-dans-wanderer-la-mare/

Proiectul Dans#Wanderer lansat de Cosmin Manolescu în 2017 continuă în 2018 cu noi formate și experiențe performative. Astfel Fundația Gabriela Tudor va organiza în perioada 19 – 27 august (7 zile – 8 nopți) un retreat-atelier de dans contemporan și călătorii emoționale pe malul Mării Negre la plaja Corbu. Pe perioada retreatului participanții interesați vor avea posibilitate să participe la un atelier de dans contemporan în natură și o serie de activități conexe – noapte performativă sub lumina stelelor, proiecții de filme, cursuri de yoga etc. Retreatul se va finaliza cu realizarea unei variante de performance #danswanderer în natură.Retreatul este organizat în cadrul programului Platforma ZonaD, proiect cultural organizat de Fundația Gabriela Tudor și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

Platforma ZonaD http://www.romaniapozitiva.ro/bucuresti/platforma-zonad/ Fundația Gabriela Tudor a lansat în luna martie programul multi-anual Platforma ZonaD, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Programul urmărește profesionalizarea artiștilor și operatorilor culturali, susținerea creației artistice originale la intersecția între diverse discipline artistice, dezvoltarea și atragerea de noi publicuri, susținerea mobilității, precum și a spațiilor culturale independente. Activitățile derulate în perioada 2018-2019 își propun să răspundă mutațiilor de paradigmă la nivelul sectorului cultural și fragmentării scenei artistice, și să încurajeze un nou tip de comunitate și responsabilizare, atât din partea practicienilor din domeniul artistic, cât și a publicului, oferind dansului contemporan șansa unei dezvoltări sănătoase pe termen lung. Platforma ZonaD reprezintă în egală măsură o dezvoltare și amplificare a activității laboratorului ZonaD al Fundației care s-a dezvoltat în ultimii ani de la un fost spațiu independent (2012-2014) la o platformă mobilă cu multiple conexiuni și parteneriate în București și în țară (2015-2017). Programul a fost lansat prin componenta #START care oferă un format de învățare pentru tineri artiști, curatori și manageri culturali în cadrul unor ateliere de management derulate în mai multe orașe din România, precum și al unor sesiuni de mentorat și coaching artistic și/sau organizațional, susținute de experți cu experiență de

12

lung termen în zona artelor spectacolului. Primul atelier #START a fost organizat la LINOTIP – Centru Independent Coregrafic din București în perioada 12 – 14 martie și a inclus o serie de discuții și exerciții practice privind parcursul de la idee la dezvoltarea unui proiect relevant pentru scena de artă contemporană din România. Următoarele activități includ susținerea a unor sesiuni regulate de mentorat artistic și cultural, acordarea bursei „Gabriela Tudor” în management cultural, precum și organizarea în luna iunie a unui atelier de management cultural la Brașov. De asemenea, în cadrul Platformei ZonaD va fi organizat începând cu luna iunie turneul „dans#wanderer” cu spectacole și ateliere la București, Sfântu-Gheorghe, Timișoara, precum și pe litoralul Mării Negre, unde va avea loc în a doua jumătate a lunii august un cantonament de dans contemporan condus de coregraful Cosmin Manolescu. Prin componenta #START a programului, Fundația relansează marca de consultanță și coaching pentru sectorul cultural – United Experts – fondată în 2007 de Gabriela Tudor și Programul Cultural Elvețian în România. Din 2009, marca United Experts este deținută de Fundația Gabriela Tudor, care continuă să organizeze periodic ateliere de management cultural și să ofere servicii de coaching în dezvoltare organizațională pentru artiști și operatori culturali . Platforma ZonaD este un program cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, inițiat de Cosmin Manolescu. Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitea beneficiarului finanțării. Rezistența prin cultură: Cosmin Manolescu (decembrie 2017) Interviu de Alina Vilcan https://viitorulromaniei.ro/2017/12/27/rezistenta-prin-cultura-cosmin-manolescu/ De vorbă cu coregraful Cosmin Manolescu, despre dans contemporan și România de acum, la aniversarea a 20 de ani de existență a Fundației Gabriela Tudor, pe care o conduce. Sunt aici amintiri puternice, dar și o analiză exactă a realității culturale de la noi, în care se amestecă revolta și planurile de viitor. Ce e de făcut? Răspunde Cosmin Manolescu, un artist care demonstrează de două decenii că se poate. Privind în urmă, după 20 de ani: „Mă simțeam singur, nu exista o infrastructură pentru dans!”

Fundația Gabriela Tudor a aniversat recent 20 de ani de la înființare, ocazie cu care ați propus publicului o serie de evenimente. Te-aș ruga să începem prin a ne aduce aminte cine a fost Gabriela Tudor, dar și cu un scurt rezumat al evenimentelor prin care ați sărbătorit aceste două decenii de existență a Fundației… Fundația Gabriela Tudor, care și-a început activitatea în ianuarie 1997 sub numele inițial de Fundația Proiect DCM – Dans, Cultură, Management, a fost fondată de mine și Gabriela Tudor (www.gabrielatudor.ro) cu misiunea inițială de a promova și dezvolta dansul contemporan în Romania. Gabriela a fost printre primii (și din pacate puținii) manageri culturali vizionari pe care i-a avut România, o persoană care a avut un rol esențial în sprijinirea culturii independente și a artelor contemporane la începutul anilor 1990-2000. Puțini își mai amintesc de ea, însă parcursul ei a fost unul unic și excepțional. Și-a început cariera ca impresar artistic la Agenția Română de Impresariat Artistic pe vremea comunismului, iar imediat după Revoluție a fost director relații internaționale la UNITER, unde s-a ocupat de implementarea unor proiecte internaționale importante cu Marea Britanie și Franța. A lucrat direct cu Corina Șuteu la construcția primului teatru de proiecte culturale – Theatrum Mundi finanțat de Ministerul Culturii (actualmente Teatrul Metropolis), a fost producătorul român al proiectului franco-român Le Grand Jeu (coregrafia Christian Trouillas) și al primului spectacol realizat de Grupul Marginalii în 1994. În perioada 1995-1997, a fost coordonatoarea la București a Masterului European de Mangamenent Cultural – Programul ECUMEST, pe care l-am absolvit și eu în 1996. O consecință imediată a întâlnirii noastre pe plan profesional și personal a fost decizia creării Fundației în 1997, pe care Gabriela a

13

condus-o timp de 2 ani în calitate de Președinte și director al Centrului Inter/Național pentru Dans Contemporan. Din 1999 a preluat conducerea Fundației Pro Helveția – Antena București (ulterior Programul Cultural Elvețian în România – www.pro-helvetia.ro) pe care a condus-o până la dispariția ei fulgerătoare în 2009. La puțin timp după dispariția ei, am luat decizia modificării numelui în Fundația Gabriela Tudor și am lansat prima bursă în management cultural Gabriela Tudor (https://bursagabrielatudor.wordpress.com). Revenind la întrebarea ta, la sfârșitul lunii octombrie am sărbătorit oficial cei 20 de ani de activitate continuă a Fundației printr-un program dens de evenimente și proiecte printre care trebuie menționate finalizarea programului #dansliteratura (realizat împreună cu poeții Andra Rotaru, Robert Elekeș, Răzvan Cosmin Țupa, Adela Dragomir și coregrafii Cristina Lilienfeld, Simona Deaconescu, Paul Dunca), realizarea unui film documentar 20 Ani de către Veioza Arte (care este disponibil pe platforma video a Fundației la adresa https://vimeo.com/243609821), cartea-catalog Revoluția Corpului – 20 de ani de activitate realizată împreună cu Ștefania Ferchedău și designerul de carte Radu Manelici, precum și lansarea proiectului artistic #danswander (realizat împreună cu Ștefania Ferchedău, performerii Idris Clate și Judith State și artiștii vizuali Gemma Riggs și Dragoș Lumpan cu care am realizat o serie de filme și fotografii – www.danswanderer.ro) sau a programului Publicul e scena. În egală măsură am aniversat această frumoasă vârstă printr-o serie de ateliere, rezidențe și spectacole organizate la Sibiu, Timișoara, Cluj-Napoca, București, Faro, Lisabona și Seattle. De asemenea, un lucru important la aniversarea celor 20 de ani, Administrația Fondului Cultural Național ne-a acordat Premiul pentru rezistență în cultură pentru cei 20 de ani de activitate. Ce-ai zice să ne întoarcem în timp, în urmă cu 20 de ani, pe când Fundația apărea? Cum a început totul, cum era atunci, ce te motiva, ce îți doreai să schimbi? La mijlocul anilor ’90 (din păcate exact ca și în acest moment), situația devenise foarte dificilă pe plan politic și social. După transformările pozitive demarate în 1990, respectiv înființarea primelor companii de dans Orion Balet, Contemp, organizarea proiectului franco-român La Danse en Voyage, înființarea primului teatru de proiecte finanțat de Ministerul Culturii, apariția Grupului Marginalii, interesul foarte mare al publicului pentru dansul contemporan, interesul mare al scenelor culturale străine față de România, situația în 1995 s-a deterioat și schimbat rapid. Am fost nevoit să părăsesc grupul Marginalii, mă simțeam foarte singur, nu exista o infrastructură pentru dans (nu aveam acces la studiouri de dans și săli de spectacole), banii lipseau cu desăvărșire, iar prin preluarea puterii de către FSN a început restaurația comunistă și scăderea interesului pentru arta contemporană. Am avut atunci de ales între a pleca în Statele Unite pentru a studia dansul contemporan în niște condiții foarte bune (obținusem o bursă la o universate americană după prima mea călătorie americană) sau a rămâne în România și a face ceva. Datorită Gabrielei Tudor am ales a doua variantă și am decis să urmez un master european în management cultural în paralel cu finalizarea studiilor mele la Academia de Teatru și Film din București (acum UNATC). La finalizarea masterului la finalul lui 1996, împreună cu Gabriela am luat decizia înființării Fundației Proiect DCM, ca pe o structură deschisă promovăriii și dezvoltării dansului contemporan și introducerii managementul cultural în România. Îmi doream să opresc exodul artistic care se profila la orizont, să contribui direct la promovarea și dezvoltarea dansului contemporan românesc, să creez un spațiu pentru dans care să ofere condiții mai bune de lucru, oportunități de formare profesională și creație artistică. În aceste două decenii ați realizat multe. Care sunt principalele realizări care ți-au rămas în minte, privind acum în urmă, și ce înseamnă pentru tine această formă de rezistență prin cultură? Sincer, nu știu dacă am realizat foarte multe. Eu sunt mai pesimist când discutăm acum despre rezultatele muncii mele și ale Fundației de peste 20 de ani. La nivel general situația nu s-a schimbat, iar luminița de la capătul tunelului (pe care o vedeam la începutul carieriei mele de tânăr artist și manager) s-a cam stins. Printre puținele lucruri pozitive care sunt vizibile și care au rămăs, putem vorbi despre o recunoaștere oficială a artei dansului în România, apariția unor noi generații de tineri artiști și structuri independente și o prezență importantă a artiștilor români pe scenele europene importante. Un alt lucru palpabil este, cred, existența Centrului Național al Dansului, care se datorează aproape exclusiv activității și demersurilor Fundației. Aș mai adăuga aici faptul că acum operatorii culturali pot deconta un procent de 20% pentru cheltuieli administrative pe liniile de finanțare existente (în prima variantă a legii de funcționare a AFCN-ului nu exista această posibilitate). De asemenea, implementarea unor programe de formare profesională la nivel european, burse și rezidențe, realizarea unor co-producții și proiecte europene, platforme și festivaluri, a oferit o șansă de dezvoltare personală și profesională tinerilor artiști din România. În ultimul timp am reușit, împreună cu

14

Ștefania Ferchedău cu care am colaborat excelent în ultimii ani, prin proiectul european Emotional (www.e-motional.eu) și Eastern Conection (cu Japonia) să oferim o mai mare deschidere a dansului contemporan către alte zone artistice și spații geografice.

Cum poate o fundație care se ocupă de artă să reziste cu succes atâta timp în România? Cum ați reușit voi, ce a fost cel mai dificil? Sunt foarte puține ONG-uri culturale care au supraviețuit trecerii anilor și asta se datorează în special situației fragile a sectorului cultural, a surselor puține de finanțare existente, a birocrației și a unor legi și politici culturale ineficiente. Am rezistat, cred, datorită viziunii, capacității de adaptare și re-inventare a proiectelor fundației, a modului profesionist în care am încercat să existăm, a oamenilor cu care am colaborat, dar și datorită partenerilor și organizațiilor finanțatoare din țară și din străinătate, care de-a lungul timpului au înțeles că ceea ce facem este important și necesar. Un alt sprijin important a venit (și vine în continuare) din partea publicului care de peste 20 de ani este alături de noi. Faptul că am rezistat pe piața culturală se datorează însă și existenței Administrației Fondului Cultural Național, care în ultimii a devenit unul din principalii finanțatori ai proiectelor Fundației, lucru care ne-a permis să mergem mai departe.

În toți acești ani, în care ați acordat rezidențe pentru artiști români și străini și ați derulat atâtea proiecte de impact, ați simțit cumva susținerea statului român? Sau, dimpotrivă, lipsa de interes? Sau, pur și simplu, nu v-ați intersectat? Depinde la ce te referi când vorbești de statul român. Dacă ne referim la o susținere a statului român prin implementarea unor legi moderne și europene care să sprijine activitatea operatorilor culturali, politici culturale și strategii naționale în sprijinul artiștilor și al operatorilor culturali, răspunsul este clar negativ. Din păcate. De-a lungul timpului am încercat toate variantele posibile și imposibile. Am depus scrisori și petiții, am avut o serie de luări de poziții în presa scrisă de la începutul anilor 2000, am inițiat împreună cu Vava Ștefănescu discuții la Parlament (2002), am avut audiențe și discuții directe cu o mare parte din miniștrii care s-au perindat pe la Ministerul Culturii în perioada 2003-2016. Singur sau ulterior în cadrul Coaliției Sectorului Cultural Independent (2010-2015) am încercat să provoc niște modificări de substanță pentru dansul contemporan și sectorul cultural independent. N-am reușit aproape mai nimic. Singurul rezultat palpabil și vizibil al tuturor acestor ani de luptă care rămâne peste ani este existența în continuare a Centrului Național al Dansului București, instituție care însă și ea a fost amenințată cu dispariția sau comasarea cel puțin de 3 ori. Dacă ne referim însă la colaborarea cu o serie de parteneri instituționali, răspunsul este da. O serie de instituții publice de cultură ne-au sprijinit de-a lungul timpului. Este cazul ArCuB – Centrul de Proiecte Culturale al Municipiului București, care la începutul activității noatre sub mandatul dlui. Nicolae Scarlat a susținut puternic activitatea Fundației și lansarea Centrului Inter/Național pentru Dans Contemporan în spațiul său din str. Batiștei nr. 14. Și, desigur, colaborarea punctuală pe anumite proiecte cu CNDB-ul. Sau mai târziu Institutul Cultural Român care, prin filiale sale din Londra, Istanbul, Lisabona, New York sau București, a susținut financiar realizarea unora din proiectele implementate în străinătate.

Artistul, în 2017: „Avem de ales între a merge înainte pe drumul european demarat în 2007 sau a ne întoarce în anii ’90”

Dincolo de aniversarea Fundației, cum a fost 2017 pentru dansatorul și coregraful Cosmin Manolescu? A fost un an bogat în evenimente coregrafice de tot felul. Am condus ateliere și formate performative la Sibiu, București, Timișoara, Cluj și Sofia destinate artiștilor și publicului larg. Am reușit în toamnă împreună cu o echipă mai largă formată din Ștefania Ferchedău, Idris Clate, Judith State, Gemma Riggs și Dragoș Lumpan să lansez un proiect artistic foarte diferit – danswanderer (www.danswanderer.ro) în cadrul căruia am realizat performanța de a produce 3 formate artistice foarte diferite. Două dintre ele, Călătorie către mine însumi și danswanderer#3, au avut premiera la Centrul Replika, Linotip. M-am bucurat să pot prezenta în continuare spectacolul [Fragil] la Seattle și la București în cadrul festivalului HomeFest în conexiune cu aniversarea oficială a celor 20 de ani. Am organizat un retreat de dans contemporan la Faro în sudul Portugaliei

15

și o serie de explorări performative urbane la Timișoara și Lisabona cu sprijinul Institutului Cultural Român din Lisabona și AFCN. M-a bucurat reîntâlnirea peste ani cu prietenul și dansatorul Pascal Allio din Paris, cu care am reluat un fragment din spectacolul Visa Game (realizat în 2006) în cadrul Galei Aniversare 20 de Ani de la Institutul Francez din București. Și timpul petrecut la începutul lui noiembrie cu coregrafii francezi Annie Vigier și Franck Apertet (Les Gens d’Uterpan) care au ținut un atelier la București la Linotip, cu care sper să pot demara în 2018 un nou proiect artistic. Și, desigur, proiectul colectiv +2017. Cum vezi România culturală de acum? La ce stăm bine, ce ne lipsește? România se află într-un punct dificil în acest moment. Avem, cred, de ales între a merge înainte pe drumul european demarat în 2007 sau a ne întoarce în anii ’90. Prin instaurarea recentă a dictaturii parlamentare și asaltul asupra legilor justiției, atacul statului asupra sectorului non-profit prin modificările legii Pleșoianu la legea asociațiilor și fundațiilor sau preconizata „reformă fiscală” (care prin modificările aduse la codul fiscal va duce la scăderea onorariilor artiștilor și producătorilor independenți), Parlamentul și Guvernul României fac primele demersuri de scoatere a României de pe orbita europeană. Principalul lucru pozitiv al ultimor 15 ani a fost intrarea României în Uniunea Europeană în 2007, lucru care a adus o serie de schimbări pozitive și pentru sectorul cultural. Care acum însă este pus la pâmânt de coaliția PSD+Alde cu sprijinul masiv oferit de UDMR. Iar acest lucru afectează toate sectoarele, inclusiv cel cultural.

Stăm mai bine un pic la nivelul spațiilor independente. Prin apariția Linotip-ului, a Centrului de Teatru Educațional Replika, Salonul de Proiecte, Macaz la București, a spațiilor de la Fabrica de Pensule, lansarea Reactorului la Cluj sau a spațiului AMBASADA la Timișoara, scena culturală s-a dinamizat. AFCN-ul, cel mai important program de finanțare public, funcționează și el din ce în ce mai bine. Prin prezența dnei. Irina Cios la conducerea instituției și a unui Consiliul AFCN excelent au apărut arii noi de finanțare – vezi finanțările oferite programelor multi-anuale (2 ani), susținerea rezidențelor de creație sau a festivalurilor și este recunoscută importanța operatorilor culturali și a managerilor culturali prin premiile de excelență oferite anual începând cu 2016. La nivelul sectorului coregrafic, se poate vorbi de un început de dialog și colaborare la nivelul scenei independente, prin organizarea proiectului colectiv pilot +2017 (https://plusdans2017.wordpress.com), apariția unor noi structuri și proiecte (LINOTIP, Bucharest International Dance Festival, Asociația TangajDance, Asociația Petec, Festivalul Internațional de Contact Improvisation) și prin găsirea, în sfârșit, a unui locații pentru Centrul Național al Dansului care a primit în 2016 sala Omnia, un spațiu foarte ofertant, însă care necesită ample operațiuni de refacere. Stăm mult mai prost cu banii necesari pentru proiectele noastre. AFCN a redus bugetul alocat proiectelor de dans (pe motivul unui număr mic de proiecte depuse față de celelalte arii), CNDB beneficiază în continuare de un buget minimal care i-a obligat în 2017 să reducă stagiunea de spectacole și evenimente și să nu lanseze din nou programul lor anual de finanțare pentru sectorul coregrafic (care este practic înghețat din 2012). Din păcate, crește birocrația la nivelul decontărilor pentru finanțările publice și, așa cum spuneam mai sus, începând cu 2018 vor scădea masiv onorariile artiștilor și producătorilor/managerilor culturali din sectorul asociativ. Însă cea mai gravă problemă, din punctul meu de vedere, este lipsa de perspectivă și de dezvoltare pentru sectorul cultural neguvernamental, care paradoxal, deși este unul din cele mai dinamice motoare de dezvoltare culturală din România, este practic pus la zid de actualii guvernanți și parlamentari.

Te-aș întreba cum vezi și cealaltă Românie, cea de zi cu zi? Ce e de făcut? Situația este dramatică, sincer nu mai știu ce putem face. Anul 2017 a fost foarte violent începând cu luna februarie, când a demarat lupta pentru ordonanța 13 privind legile justiției. Am ieșit atunci și am sperat că puterea politică va înțelege că democrația este importantă. Acum lucrurile au luat-o complet razna în Parlamentul României, s-a instaurat practic o dictatură parlamentără. Nu cred că lucrurile mai pot continua așa foarte mult, tensiunea crește, oamenii încep să-și piardă răbdarea și, cel mai rău, speranța. Nu ne-a rămăs decât arma protestului în stradă și a speranței în sprijinul oferit de organismele internaționale, Uniunea Europeană și Președintele României. Personal, sunt adeptul unor soluții mai radicale și, desigur, mai riscante. Ca de exemplu demararea de urgență a unei greve parlamentare pe termen lung care să ducă la alegeri anticipate. Și în egală măsură ieșirea masivă în stradă care să ducă la căderea actualei majorități parlamentare. Mă aștept și ca Președintele Iohannis să aibă o poziție mai fermă și să-și ia atribuțiile în serios. A făcut, cred, o mare greșeală prin renunțarea la organizarea referndumului în primăvară pentru legile justiției. Pe care o

16

plătim acum printr-o tensiune insuportabilă la nivelul Parlamentului și a străzii. Sincer, sunt destul de pesimist privind anul 2018, va fi în continuare un an dificil. Călătorești enorm pentru proiectele tale. În ce locuri te-a dus cel mai recent dansul? Te-ai gândit vreodată să pleci definitiv din România? Ce te ține aici? Este adevărat, îmi place să călătoresc mult. Pentru că descopăr noi contexte și scene culturale, intru în contact cu oameni și organizații noi și implicit îmi încarc bateriile. Recent am descoperit Sudul Portugaliei și noi orașe americane cum ar fi Portland și Seatle. Referitor la partea finală a întrebării, răspunsul este mai complicat. Prima dată am vrut să plec din România în 1995, când am vrut să studiez dansul în America, a doua oară în 2009, după ce am pierdut-o definitiv pe Gabriela. Însă anul 2017 este primul an în care am început să mă gândesc serios să plec din România pentru o perioadă mai lungă de timp. Nu definitiv, pentru că nu cred că aș putea să părăsesc locurile unde m-am născut și am trăit. Însă, sincer, am obosit să mă lupt cu un sistem comunist și cu niște mentalități înapoiate, pe care le credeam apuse. O altă variantă la care am început să mă gândesc serios este renunțarea la scena artistică și intrarea în arena politică. Prin nominalizarea mea în primăvara acestui an de către USR la funcția de Președinte pentru ICR, am realizat că reforma sectorului cultural (care în opinia mea trebuia demarată acum 25 de ani) nu poate fi realizată din perspectiva unui simplu operator cultural sau artist independent. Este nevoie de o angajare politică majoră dacă vrem ca peste 3 ani să ieșim din prăpastia în care ne-a aruncat actualul Parlament. Simt că sunt(em) într-un moment important, în care trebuie luate niște decizii importante.

Dans contemporan: „Deși există mai multă informație, bani și oportunități de dezvoltare profesională și creație artistică, paradoxal în opinia mea, calitatea produselor artistice a scăzut” Cum vezi lumea dansului contemporan de la noi acum și cât s-a schimbat comparând-o cu anii tăi de început? Cum e privită România dansului contemporan în afara României? Situația dansului contemporan față de anii ’90 s-a îmbunătățit în mod simțitor, însă a ajuns și într-un punct dificil. Pe de o parte a ajuns să fie o artă recunoscută oficial, care are chiar o instituție națională finanțată direct de Ministerul Culturii, iar recent au demarat noi structuri independente – festivaluri de film de dans, spații de dans. Însă deși există mai multă informație, bani și oportunități de dezvoltare profesională și creație artistică, paradoxal în opinia mea, calitatea produselor artistice a scăzut. În plus, ne confruntăm și cu o migrație importantă a artiștilor români către alte contexte mai bune și stabile, trend care va continua să crească având în vedere situația politică și economică dificilă în care ne aflăm în prezent. În ultimii ani, scena coregrafică a devenit foarte insularizată, fiecare instituție, organizație sau artist își vede de proiectele individuale și fără a comunica sau dialoga foarte mult la nivel de comunitate. O colegă mi-a spus recent că sunt un om frustrat. Da, sunt frustrat când văd că breasla dansului este în continuare foarte divizată și că există încă multe orgolii personale care aduc, în opinia mea, mari prejudicii dezvoltării scenei de dans contemporan locale. Sau faptul că avem memoria scurtă și ne uităm istoria. Sau atunci când se fură fără nerușinare idei și concepte artistice, fără a fi oferite creditele necesare. Breasla este în continuare foarte divizată și există încă multe orgolii personale care aduc mari prejudicii dezvoltării scenei de dans contemporan locale. Din păcate față de anii ’90, au dispărut complet companiile de dans contemporan subvenționate de Ministerul Culturii, care ofereau de bine de rău niște locuri de muncă permanente pentru interprețiii dansatori. Trăim în continuare de peste 25 ani de pe azi pe mâine, fără a avea în continuare siguranța viitorului… La începutul anului 2000 și până la intrarea în Uniunea Europeană în 2007, am fost într-o situație privilegiată, scena de dans contemporan din România fiind considerată cea mai creativă și puternică din zona Europei de Est. Acum am pierdut, din păcate, imaginea pozitivă pe care am avut-o, programatorii și curatorii internaționali de dans din Berlin, Paris, Viena sau Bruxelles nemaifiind interesați de scena românescă. Nu mai suntem exotici. De asemenea interesul publicului pentru spectatolul de dans contemporan a scăzut și el foarte mult. Uitându-te la filmul 20 de Ani, te frapează afluența mare de spectatori la prima ediție a festivalul Internațional de Dans Bucuresti.Vest 2001, când sălilele de la Odeon erau complet pline. Care acum a cam dispărut. Acum a devenit dificil să umpli cu spectatori sala Stere Popescu a CNDB-ului, cea de la WASP cu ocazia festivalului Explore Dance Festival sau noul LINOTIP. Am intrat, din păcate, într-un flux continuu de proiecte unde nimeni nu mai are timp (și chef) să facă analize, să discute planuri și strategii de dezvoltare, așa cum se întâmpla la începuturile activității Fundației. Am pierdut mult și nivelul imaginii scenei culturale locale. Nu mai suntem percepuți ca o artă importantă și acest lucru se vede prin scăderile masive de bugete la AFCN și CNDB. Desigur,

17

avem și noi partea noastră de vină, am obosit poate să ne luptăm așa cum o făceam în 1990. Trăim și construim lucruri într-o singurătate uneori insuportabilă. Finalul anului 2017 a fost însă unul bun, care îmi dă totuși speranțe. Împreună cu alți colegi, Simona Deaconescu, Andreea Belu, Andreea Novac, echipa LINOTIP – Ioana Marchidan, Arcadie Lupu și Hermina Stănculescu, ne-am strâns împreună și am lansat proiectul +2017, un proiect colectiv despre corp, iubire și dans contemporan. Sper ca această inițiativă să continuie și să se dezvolte în timp. De-a lungul timpului ai susținut nenumărați dansatori și ai atras spre dans oameni obișnuiți. În urma întregii tale implicări, care sunt principalele satisfacții? Este adevărat, am sprijinit foarte mulți artiști la început de drum și am investit mult timp, bani și energie pentru dezvoltarea scenei coregrafice românești și a sectorului cultural independent de-a lungul timpului. În general de la colegi nu prea am primit nimic (în afară de lovituri, atacuri publice sau sabotarea unor proiecte ), iar foarte rar munca Fundației a fost creditată așa cum cred că ar fi fost normal. Satisfacțiile adevărate au venit însă întotdeauna de la public, de la artiștii cu care am colaborat direct și de la participanții la atelierele și proiectele mele artistice. M-am bucurat întotdeauna să văd că întâlnirea cu dansul contemporan transformă oamenii în bine, îi face mai puternici și frumoși. Sunt fericit când oamenii sunt fericiți și prin intermediul dansului descoperă o lume nouă, mai frumoasă. Unde să te urmărim în 2018? Ce urmează pentru tine? În 2018 voi pleca în luna martie cu un grup de 20 de oameni frumoși într-o nouă călătorie emoțională în Japonia, în cautarea cireșilor înfloriți și a dansului butoh. De asemenea, voi petrece mai mult timp la Lisabona, unde în calitate de curator asociat al organizației Forum Dança voi implementa cu sprijinul AFCN o serie de rezidențe-incubator destinate colegilor mei mai tineri – Ioana Marchidan, Hermina Stănculescu, Simona Diaconescu, Cristina Lilelenfeld, Judith State. Sper să ajung din nou și în Spania, unde mi-ar plăcea să organizez un alt retreat de dans contemporan. Împreună cu echipa proiectului danswanderer vom continua să călătorim artistic la Timișoara, Sfântu-Gheorghe și, desigur, la București, unde vom avea în primăvară/vară câteva evenimente performative. Pentru că mulți văd în tine o sursă de inspirație, pe tine cine te inspiră sau te-a inspirat de-a lungul vremii dintre marii dansatori și coregrafi din toate timpurile? Am avut mai multe întâlniri importante. Prima a fost cu Ioan Tugearu, primul meu profesor de dans clasic la Liceul de Coregrafie din București, căruia îi datorez foarte multe. A doua a fost, cred, experiența din cadrul companiei ORION și întâlnirea mea artistică cu Raluca Ianegic și Miriam Răducanu, ca tânăr dansator. M-a bucurat în egală măsură întâlnirea cu scena dansului francez la începutul anilor ’90, în cadrul proiectului La Danse en Voyage. Întâlnirea cu Dominique Bagouet, un coregraf francez foarte special a fost și ea esențială, în special pentru perioada Marginalilor. O experiență puternică am avut și în cadrul perioadei în care am colaborat la realizarea proiectul „Le Grand Jeu”, realizat de coregraful francez Christian Trouillas, ocazie cu care am performat pe scene foarte importante din Franța. O altă întălnire importantă a fost cea cu coregraful japonez Ko Muroboshi, cu care am avut șansa să lucrez într-un proiect de coaching la Viena, la finalul anilor ’90, și care mi-a deschis ochii către Japonia și Asia. Ce i-ai spune unui tânăr al cărui viitor în dans începe acum? Experimentează, mergi pe drumuri mereu noi, lucrează cu cât mai mulți artiști cu limbaje diferite. În ce ai crezut mereu? În dragoste, sub toate formele ei. Dragostea de oameni, de natură, de dans. Este, cred, lucrul cel mai frumos care ni se poate întâmpla.

18

Dansul scos din mersul pe stradă | Cotidianul | 2017 https://www.cotidianul.ro/dansul-scos-din-mersul-pe-strada/

Fundația Gabriela Tudor anunță deschiderea stagiunii sale de toamnă sub forma unei platforme mobile de prezentări, ateliere și spectacole, cu evenimente prezentate la București, Timișoara, Cluj și Sofia, aniversând în acest fel cei 20 de ani ai Fundației. Sâmbătă, stagiunea acțiunilor legate de dans a început cu „Meniu:Dans“, un spectacol de dans gândit pentru o cafenea. Proiectul neconvențional inițiat de coregraful Cosmin Manolescu își propune să facă loc dansului contemporan în viața de zi cu zi a unei cafenele, cu o degustare specială propusă clienților acesteia. „Meniu:Dans“ este realizat cu participarea interpreților Oana Mureșan, Andreea Maier, Cătălin Filip și Paul Sebastian Popa din Cluj. Pe durata intervenției performative în spațiul Green Hours, clienții au primit „pe lângă comenzile propriu-zise și un bonus coregrafic, cu o serie de incursiuni performative în spațiile cafenelei și scurte piese inspirate din meniul acesteia“, a explicat inițiatorul demersului. „Colega mea, Oana Mureșan, care m-a invitat în acest proiect, mi-a spus că la finalul acestui atelier, viața mea se va schimba, că voi zbura pe stradă. Pot spune că încep să simt schimbarea. Încă nu simt că zbor, dar sunt pregătit de decolare. Am curaj, răbdare, voință, energie și aripile deschise“, spunea Paul Sebastian Popa, unul dintre cei care au inclus dansul în meniul zilei de 9 septembrie.

Mișcare cu sens

Săptămâna aceasta la Timișoara este în plină desfășurare proiectul #dansliteratura, un proiect care aduce împreună scriitori de poezie și practicanți ai dansului. Azi, de la 18.00, este anunțată la Galeria Jecza (Calea Martirilor 51/52-53) o prezentare a instalației, la care au lucrat în ateliere presărate din primăvară încoace trei poeți și trei coregrafi. „Am invitat 3 coregrafi și 3 poeți să se cunoască și să lucreze timp de o săptămână în spații din București foarte diferite ca atmosferă, de la studioul de dans al Centrului Național al Dansului la spațiul librăriei Cărturești Carusel sau la cel al grădinii secrete de la Cărturești Verona. Dacă în prima secvență a proiectului Răzvan Țupa și Cristina Lilienfeld creau un corp cameleonic, interschimbabil, iar în a doua secvență Paul Dunca și Robert G. Elekes parcurgeau un spațiu într-un corp comun, Simona Deaconescu și Adela Dragomir au propus publicului urmele pe care le lasă un corp într-un timp prezent. Aceste tipuri diverse de performativitate sunt doar niște etape intermediare în imaginarea unui anticorp performativ, care se va deschide publicului la Timișoara, pe 13 septembrie“, declarau Cosmin Manolescu și Andra Rotaru, cei care au pus pe picioare mecanismul acestor întâlniri. Bucureștenii vor vedea rezultatul acestei serii de colaborări pe 19 octombrie, de la 19.00, în Centrul Național al Dansului București (bld. Mărășești 80-82).

Dintr-o cultură în alta

Tot luna aceasta, evenimentele dedicate mișcării artistice vor continua cu Moving Dialogue 2017, un laborator coregrafic internațional care se deschide publicului pe 26 septembrie, la AMBASADA (str. Anton Seiler nr. 2, Timișoara). Fundația Gabriela Tudor organizează în perioada 18-26 septembrie, la Timișoara, laboratorul coregrafic internațional Moving Dialogue 2017, un format de cercetare și colaborare artistică condus de coregrafii Cosmin Manolescu (București) și Cyrus Khambatta (Seattle). Grupul de participanți include performeri – Meredith Sallee (Seattle), Tijana Sucurovic (Belgrad), Oana Mureșan (Cluj), Lavinia Urcan (Timișoara) și

19

amatori cu experiență în dans contemporan – Dan Ianchiș și Cristina Daju (Timișoara). Laboratorul include repetiții și jam sessions și se va încheia cu prezentarea deschisă publicului, la care accesul este liber.

Coregrafia ca petrecere

Cosmin Manolescu continuă și în această toamnă seria de ateliere diferite ca format și propunere artistică, încercând să creeze un cadru de interacțiune, dezvoltare personală și artistică pentru profesioniști și amatorii de dans contemporan. Partying – e-motional body va avea loc în septembrie, la Sofia, fiind organizat în parteneriat cu Derida Dance Center. Corp-Colaj – lumini și umbre coregrafice este anunțat pentru luna noiembrie, la București, fiind găzduit de LINOTIP, Centru Coregrafic Independent. „Mi se pare genul de atelier care reușește să dezmorțească publicul necunoscător și percepția acestuia asupra dansului contemporan și a exprimării artistice contemporane în general. Mai mult, are și o valoare umană personală, deoarece invită în mod subtil și iremediabil la a prețui momentul prezent și simplitatea, lăsând oamenii mai sensibili și atenți cu ceea ce îi înconjoară, chiar și mai curajoși și încrezători“, mărturisea Mara, după atelierul Corpul emoțional, Brașov, în 2014.

Călători în armonie

Prezentarea nu ar fi completă fără o referință la dans#wanderer #1, proiect descris drept „Călătorie către mine însumi“, pentru care, pe 16 octombrie, de la 19.00, centrul Replika (str. Lânăriei nr. 93-95, București) anunță primul episod al proiectului artistic dans#wanderer, realizat de coregraful Cosmin Manolescu, în colaborare cu performerii Idris Clate și Judith State. De altfel, spectacolul este susținut pentru doar 3 spectatori, aleși pe baza unei licitații deschise până pe 15 septembrie. „A ieși din obișnuit, din tipar, din zona de confort. De fapt, nu a ieși. Ci a o lua la goană și a fugi însuflețit, îndepărtându-te de ele din ce în ce mai mult. A vorbi, a zâmbi, a cânta, a dansa, a îmbrățișa, a râde, a plânge, a da, a lua, a durea, a vindeca, a găsi, a (te) pierde, a îndrăzni, a încerca, a greși, a reuși, a tăcea. A fi liber. Wanderers, flâneurs, flâneuses, călători & călătoare, dans-wanderers, vagabondans… Dor de ducă, atmosferă, poezie, vibrație, observare, lentoare, ritm. Este călătorul cel care îi urmărește pe ceilalți sau cel pe care îl urmează/urmăresc ceilalți?“, își descrie coregraful intențiile. Pentru clujeni, data de 14 noiembrie, la Reactor (str. Petofi Sandor nr. 4, Cluj).

Tot în noiembrie, este programat atelierul „The Body as a Tool Is a Dancer“, cu Annie Vigier și Franck Apertet (1-3 noiembrie, 17.00-20.00, la Muzeul Național de Artă Contemporană – str. Izvor nr. 2-4, Palatul Parlamentului). Este vorba despre un atelier experimental și un artist talk susținut de francezii Annie Vigier și Franck Apertet, ca o prima etapă, în vederea realizării unei co-producții româno-franceze în 2018/2019. Sub numele generic „Les gens d’Uterpan“, coregrafii Annie Vigier și Franck Apertet au dezvoltat o serie de proiecte experimentale aflate la intersecția dansului cu artele vizuale/performance, explorînd limitele corpului uman și ale reprezentării acestuia. Proiectele companiei les gens d’Uterpan au fost prezentate în importante teatre de dans, muzee de artă contemporană și festivaluri, între care: Centre Pompidou, Paris, Tate Modern, Londra, Musée d’Art Moderne de la Ville de Paris, ACT Festival for Independent Theatre, Sofia, Ming Contemporary Art Museum, Shanghai, documenta 14, Atena și Kassel.

Dansul între identitate și indeferență| Gina Șerbănescu Dilema Veche, 29 decembrie 29, 2015 http://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-line/articol/dansul-identitate-diferenta „Într-o societate de confruntări (...), existența fiecăruia este tot timpul așezată sub privirea celuilalt. Imaginea de sine se construiește prin ochii celui din fața ta, în oglinda pe care el o reprezintă. Nu există conștiință a identității fără acest celălalt în care imaginea ta se reflectă și ți se opune înfruntîndu-te. Sinele și celălalt, identitate și alteritate merg împreună, se construiesc reciproc.” Jean-Pierre Vernant Unul dintre principalele evenimente culturale care au avut loc în Bucureşti în toamna anului 2015 a fost showcase-ul Eastern Connection, prezentat sub forma unei platforme de colaborare artistică româno-japoneză

20

în domeniul dansului contemporan. Evenimentul a fost organizat de Fundaţia Gabriela Tudor şi a avut o structură complexă, din care nu au lipsit proiecţiile de filme, o iniţiativă pedagogică inedită materializată sub forma unui atelier pentru copii, spectacole, sau discuţii ale artiştilor cu publicul. Trebuie precizat faptul că acest proiect, iniţiat de coregraful Cosmin Manolescu, reprezintă prima iniţiativă de colaborare în domeniul dansului contemporan realizată între România şi Japonia. Ceea ce s-a putut vedea la Bucureşti în octombrie-noiembrie 2015 este încununarea a doi ani de intense demersuri culturale, care au implicat conectarea unor artişti, producători, critici de specialiate sau organizatori de festivaluri, cu scopul de a realiza o punte artistică între două lumi în care straturile culturale şi sociale s-au aşezat cu totul diferit de-a lungul istoriei. Conexiunile între spaţiul românesc şi cel japonez nu par, sub nicio formă, cel mai uşor exerciţiu artistic ce poate fi iniţiat printr-un demers cultural. Diferenţele sînt mult mai mari în raport cu setul de asemănări între cele două contexte, prin urmare Eastern Connection putea părea, cel puţin în fază incipientă, o iniţiativă pur idealistă. Ceea ce am învăţat, o dată în plus, din acest proiect este, însă, tocmai efectul benefic şi, în final, foarte practic, al acestui tip de raportare la o cultură ce pare din altă lume şi pentru care noi avem toate şansele să ne afişăm, cu stranietatea de rigare, ca altă lume, la rîndul nostru. În identitate există oglindire, ne simţim confortabil atunci cînd putem să regăsim articulaţiile lumii noaste în corpul cultural al celuilalt. Dar, dacă exerciţiul nu merge mai departe şi nu intră în diferenţă, acest tip de oglindire rămîne la nivelul unui narcisism care nu aduce evoluţie, care nu ne aruncă într-o formă de manifestare artistică prin care să ne regîndim benefic propriile paradigme. Din acest punct de vedere, meritul Eastern Conection este acela de a fi articulat asemănările, de a le fi dat acel contur prin care a devenit limpede pentru cei ce i-au fost martori, că diferenţele ţin uneori doar de prejudecăţile prin care noi gîndim ceea ce percep ca străin, dar mai ales de a fi exploatat cîmpul fertil al diferenţelor, de a fi forat în solul extrem de generos a alterităţii. Platforma Eastern Connection a fost deschisă cu un spectacol pur japonez, NAMAEGANAI, realizat de coregraful Zan Yamashita în colaborare cu Kim Itoh, important artist al scenei de dans japoneze, ale cărui începuturi artistice s-au manifestat în zona dansului Butoh. Spectacolul, intitulat sugestiv, în traducere, Fără titlu, ne-a confruntat cu un întreg univers care, neprimind un nume poate primi orice nume, unde numirea ţine de perspectiva în care cel ce priveşte ajunge să se plaseze. În pofida diferenţelor în folosirea mijloacelor de expresie, spectacolul celor doi artişti japonezi ne-a confruntat cu întrebări pe care le găsim adesea în propria noastră zonă de disconfort legată de modul în care ne plasăm în conextul social din care provenim, în maniera în care încercăm să dăm o definiţie cu rezonanţă culturală produselor artistice menite să ne reprezinte sau să ne destabilizeze. NAMAEGANAI este un spectacol în care centrul semnificaţiilor se plasează pe de o parte în relaţia dansatorului cu spaţiul, care îi informează mişcările dar care se şi lasă modelat de comceptul propus, pe de altă parte de relaţia cu textul, cu funcţia cuvîntului, cu un tip subtil de coregrafie rezultat din însăşi structura textului rostit. Spectacolul este un exerciţiu de profunzime, realizat cu umor care, la final, ne lasă cu zîmbetul pe buze dar şi cu foarte multe interogaţii şi cu o oglindă întoarsă spre propriul nostru perimetru de mişcare şi reflecţie. Unul din momentele cele mai importante ale showcase-ului, moment despre care nu pot vorbi decît exclusiv subiectiv, a fost seara dedicată lui Kazuo Ohno, care a inclus proiecții de filme prezentate în premieră în România. Evenimentul a fost posibil grație parteneriatului dintre Fundația Gabriela Tudor și Studioul de Dans "Kazuo Ohno" din Tokyo. Evenimentul a fost intitulat în mod semnificativ The body and the soul are one. Vorbeam de subiectivitatea fără de care nu mă pot raporta la personalitatea coregrafului butoh Kazuo Ohno. Ca și alt mare reprezentant al acestei arte, Hijikata, Kazuo Ohno (1906-2010) a demonstrat că există punți între culturi care nu par a se intersecta în puncte vizibile. Modul în care a integrat în universul său de expresie, în corporalitatea sa irepetabilă, principiile expresionismului german, prin influența pe care Harald Kreutzberg a exercitat-o asupra sa e o dovadă vie în acest sens. Poate că în lumea contemporană, cu toate crizele sale legate de ceea ce mai înseamnă a avea azi un model, cu tot colapsul înregistrat de conceptul de maestru, recunosc că, pentru mine personal, Kazuo Ohno rămîne un maestru în sensul unui reper de viață. Nu pentru că a trăit 103 ani, sau pentru că a dansat pînă în preajma morții. Nu pentru că a fost, fără discuție, unul dintre cei mai mari artiști pe care i-a consemnat istoria artei. Ci pentru că a dovedit că, în mijlocul unui haos fluid al valorilor, în

21

care totul se disipează și se metamorfozează nu întotdeauna benefic, falsele dualități, schismele dintre concepte care ar trebui să funcționeze impreună, precum și imposibilitatea de a gîndi altfel decît ne învață mediul nostru adesea anchilozat pot fi depășite. În cultura din care facem parte –mă refer cu precădere la cultura europeană influențată de școala de gîndire raționalistă pentru care există o opoziție fermă între suflet și corp – gîndim cel mai adesea în contrarii aparent ireconciliabile. Forma de artă propusă de Kazuo Ohno invită tocmai la depășirea acestor false rupturi între realități care, în esență, funcționează împreună. Nu întîmplător evenimentul dedicat lui Kazuo Ohno în cadrul Eastern Connection s-a numit The body and the soul are one. Evenimentul central al proiectului l-a constituit, fără îndoială, spectacolul Zmeul sau ce este dansul contemporan, creat de coregrafii Cosmin Manolescu și Zan Yamashita. Punctul de start al reflecțiilor prezentate în spectacol îl constituie semnificația unei practici populare în Asia: înălțatul zmeului, care generează joc, poezie, libertate, bucurie dar și o doză de hazard care scurtcircuitează adesea direcția propusă. Dramaturgia spectacolului pornește de la conexiunea dintre acțiunea scenică efectivă și imaginea proiectată, suportul vizual al spectacolului fiind filmul Ce este dansul contemporan, realizat de Cosmin Manolescu și Tania Cucoreanu/Veioza Arte, iar scheletul spectacolului constă într-un traseu al interogațiilor, pe care cei doi artiști și le pasează cu scopul de a-și afirma identitatea culturală și artistică, pe de o parte, iar pe de altă parte de a găsi căi de acces către posibilitatea de empatizare cu universul de valori artistice al celuilalt. Tocmai de aceea, nici nu auzim prea multe răspunsuri. Răspunsul rezidă, de fapt în energia interogației, care funcționează ca un agent prin care se realizează o arheologie în spațiul de joc al unei culturi diferite. Chesionarea dansului contemporan, a posibilității de a gasi o definiție pornește de la un substrat puternic social: nu lipsesc mesajele politice, reflecții asupra tragediei de la Clubul Colectiv, a exploziei de la Fukushima, sau asupra mișcării Roșia Montană. Arta, așa cum este afirmată în spectacol, este fundamental politică, dar într-un sens care depășește concomitent sfera politicului. Semnificația zmeului înălțat este o dovadă clară în acest sens. Gestul ascensional, fundamentat perpetuu în ancorarea corpului pe pămînt, temeiul clar care nu împiedică schimbarea de direcție, hazadul, iată posibile semnificații ale acestui tipar cultural în relație cu o posibilă definire a dansului contemporan, într-o lume în care, în condițiie unei crize a valorilor politice, soluția ar putea fi apelul la valori tradiționale, de fapt universale, care pot revigora arta de azi. Eastern Connection a fost un proiect care ne-a invitat să reflectăm asupra problematicii alterității și identității, asupra posibilității ca, printr-o artă ca dansul contemporan, să facem o lungă călătorie în inima altei culturi, pentru a afla mai multe despre noi înșine. Eastern Connection este un program organizat de Fundația Gabriela Tudor în parteneriat cu Festivalul Dance New Air, Tokyo, și finanțat de The Saison Foundation, Tokyo. Partener asociat în Japonia este Centrul Internațional de Artă din Kinosaki. Proiect cultural finanțat în cadrul Programului cultural „Ești București” al ArCuB – Centrul de Proiecte Culturale al Municipiului București. Proiect cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Gina Şerbănescu este critic de artele spectacolului. The Kite | Valentina Iancu Revista Arta | 6 ianuarie 2016 http://revistaarta.ro/ro/zmeul/ În noiembrie a avut loc la CNDB ultima parte a platformei educative dedicată dansului japonez (şi intersecţiei cu cel românesc), provocată de Cosmin Manolescu. „Eastern Connection” a fost demarat în 2013, împreună cu (managerul cultural) Ştefania Ferchedău într-o formulă retrânsă de schimb profesional. Acum o lună CNDB, Centrul Replika şi alte spaţii alternative din Bucureşti au găzduit sub umbrala Eastern Connection o serie de evenimente dedicate (re)prezentării dansului japonez. Alături de ateliere, proiecţii de film, discuţii, programul a inclus şi două spectacole al căror numitor comun este coregraful şi performer-ul japonez, Zan Yamashita: „NAMAEGANAI /Nu este nici un nume” (direcția artistică: Zan Yamashita, performer: Kim Itoh) şi „the kite/ Zmeul sau Ce este dansul contemporan?” (direcția artistică: Cosmin Manolescu, performeri: Zan Yamashita, Cosmin Manolescu). Coregraf şi performer activ la Kyoto, Zan Yamashita lucrează spectacole de dans experimental în care

22

interoghează tansgresiv realitatea imediată. Trece lumea printr-un filtru personal performativ, plin de observaţii, adesea surprinzătoare, pe care le oferă publicului într-un motaj vizual în mişcare. „NAMAEGANAI / Nu este nici un nume”, coregrafiat de Zan, apropie limbajul şi unele obişnuinţe suprarealiste: zugravul-dansator performează într-un cadru minimalist, atent finisat în cele mai mici detalii vizuale. Dansul este concentrat, traduce parcă în mişcare tensiunea discursului politic, rămas de altfel pe plan secundar. Foarte captivantă mi s-a parut prezenţa pe scenă, în ipostaza de performer, a lui Zan Yamashita, în coregrafia lui Cosmin Manolescu, „the kite/ Zmeul sau Ce este dansul contemporan?”. Spectacolul începe cu un moment ludic în care publicul este invitat pe scenă. Un demers antipasivitate şi anticonformism, în care spectatorul devine lejer parte din performance (dacă are chef). Scena era plină de oameni care se mişcau hipnotizaţi, copii în corpuri adulte zâmbind în timp ce fixează dansul zmeelor. Pe scena plină, prezenţa lui Zan era foarte distinctă, corpul lui liber în timpul jocului modela expresii coregrafice spontane, ce păreau anime-uri. Alunecă uşor, liber, se contorsionează într-o succesiune de mişcări închise, pline de emoţii şi expresivitate… butoh. Performace-ul a continuat cu un aer jovial, spontan şi natural. Ideea de butoh (mai mult decât dansul în sine, sau exorcizarea-i specifică), este o nuanţă subtilă care îi aduce împreună pe Zan Yamashita şi Cosmin Manolescu. Yamashita experimentează butoh-ul în anii de formare, apoi evoluează spre experiment. Cosmin Manolescu îl descoperă deja consacrat în zona experimentală. După un atelier de butoh-ul, Cosmin Manolescu începe aventura japoneză. Îl practică? Mai vedem, deocamdată îl afirmă şi prezintă. Lin. Solo-duo-solo-uri, poze sau fraze în mişcare care subliniază diferenţele fizice şi mai ales socio-culturale dintre cei doi performeri. Exotizare. Dansul european e repetitiv, dansul japonez e expresiv. Întrebări formulate în urma întâlnirii dintre doi coregrafi, marcaţi de culturi diferite, cu limbaje artistice diferite, dar cu unele căutări similare şi interese convergente. Cosmin Manolescu aruncă în titlu o întrebare grea, o provocare care generează o serie de alte întrebări: Ce este dansul contemporan? Este Zmeul un spectacol manifest? Experienţa personală pusă în operă printr-un proces de lucru reflexiv, spontan, atinge mai multe straturi narative: fascinaţia călătoriei, revelaţia descoperii, diferenţe culturale (şi mentale). Butoh. Şi discursul politic, cuvinte aruncate ca nişte condimente rare, în doze controlate. Senzaţia de work-in-progress. Nemulţumirea sugerată permanent şi uneori anunţată în spectacol merge de la generalul disfunţionalităţilor politice spre particularul precarităţii cu care se confruntă artiştii contemporani: “Cred că de fapt sunt mai multe întrebări legate de ce mi se întâmplă mie, de situaţia dansului în România, întrebări despre starea sectorului cultural, despre lucruri care mă îngrijorează. Sunt într-o perioadă mai pesimistă în acest moment, simt că, la noi, cultura şi, în general, sectorul artelor spectacolului, situaţia noastră, în loc să se îmbunătăţească, a intrat într-un proces de inhibiţie, dacă vrei, spectatorii vin în număr mic la spectacole, sunt o serie de probleme care, după, hai să zic 15 ani de activitate intensă în acest domeniu, mă fac să-mi pun nişte întrebări.” (Cosmin Manolescu)

„NAMAEGANAI (fără titlu)” [JP], direcția artistică: Zan Yamashita, performer: Kim Itoh „the kite/ Zmeul sau Ce este dansul contemporan?” [RO-JP], direcția artistică: Cosmin Manolescu, performeri: Zan Yamashita, Cosmin Manolescu. Acompaniat de premiera filmului documentar „Ce este dansul contemporan”, de Tania Cucoreanu & Cosmin Manolescu și discuție cu publicul în 13.11.2015. Sora Treişpe: Eastern Connection SUB25 | by Dana Berghes | 17 noiembrie 2015 http://www.sub25.ro/arte/dela-sora-treispe-eastern-connection-3381.html In perioada asta, unii oameni, poate în special prin București, nu își îndreaptă atenția către consumul de spectacole. Golul care s-a născut în oraș în ultimele zile parcă nu poate fi umplut cu nimic, iar senzațiile sunt diferite în cazul fiecărui gest de zi cu zi, cu atât mai mult în cazul receptării unor mesaje din cadrul unor spectacole. Cu siguranță mă număr și eu printre oamenii care așteaptă produse culturale mult mai conștiente politic sau filosofic, așa că mă bucur să pot să observ evenimente care se grefează pe starea colectivă, contribuind minim cu atenție, ba mai mult, poate cu o tendință analitică sau vreo sugestie. Oricum, e cinic să îți distragă cineva atenția în perioada asta. Am exersat autoresponsabilizarea odată cu NAMAEGANAI, spectacol la care parcă am avut un moment în care mi-am cercetat și eu sistemul valoric și limitele personale. Ulterior, la Zmeul chiar am conștientizat, - reducționist, ce-i drept -, cum poți acționa dacă vrei să iei lucrurile de la zero.

23

Am avut senzația, mergând la spectacolele despre care urmează mai jos, că am putut măcar să construiesc o paranteză de reflecție pe marginea problemelor societale care mă împiedică să mai pot consuma vreodată un produs artistic așa cum o făceam înainte de 30 octombrie 2015. Eastern Connection 24 octombrie – 13 noiembrie 2015: au loc la București evenimentele platformei de colaborare artistică româno-japoneze Eastern Connection, găzduit în principal de Centrul Național al Dansului București - în calitate de partener. Scurt istoric: Eastern Connection începe în 2012, odată cu rezidența lui Cosmin Manolescu în Japonia, la The Saison Foundation. În 2013 evenimentele se mută în București, la studioul Zona D și la CNDB, respectiv în Cluj, la Fabrica de Pensule. Mihaela Dancs este „recrutată” și urmează să își manifeste prezența în mai multe puncte ale proiectului. Au loc mai multe evenimente la care participă mai mulți artiști (Vlaicu Golcea, Cinty Ionescu, Mihaela Michailov, Miki Braniște, Mădălina Dan și alții).

It is important for those who connect artists and societies to also understand about each other`s culture. Contemporary dance will continue to play an important role for our countries to better understand each other`s culture. Dance can instantaneously draw out reality embraced by society before it`s even verbalised. (Norikoshi Takao, critic de dans și scriitor)

28 octombrie: are loc premiera excepțională a piesei NAMAEGANAI („nu este niciun nume / fără titlu”), un spectacol de dans contemporan 100% japonez, realizat de coregraful Zan Yamashita în colaborare cu dansatorul Kim Itoh. Avându-și începuturile în dansul Butoh, Kim Itoh este un dansator - lider de generație, care a susținut și inspirat scena de dans contemporan japonez începând din anii 1990. Zan Yamashita este un coregraf stabilit la Kyoto, autor al unui număr important de piese experimentale, cunoscut în special pentru modul unic în care integrează cuvintele drept o metodologie pentru dans. Yamashita a reușit să poziționeze prezența performativă concentrată a lui Kim Itoh într-o coregrafie plină de precizie, într-un univers bizar de cuvinte și mișcări care confruntă treptat diverse teme problematice din societatea japoneză contemporană. Piesa spune povestea unui dansator care își privește viața cu dezaprobare și nemulțumire. Emanând din microcosmosul problemelor sale personale, spectacolul se deschide pentru a integra un context mai larg și numeroase dispute care invadează astăzi societatea japoneză. 90% din episoadele spectacolului sunt bazate pe evenimente reale (cum ar fi experiența de lucru dintr-o fabrică de tofu din Japonia). Dialogul cu scara, acest obiect banal, dar esențial pentru posesor, pune pe tapet problematici elementare, dar însărcinate cu simbolistica unor parabole atemporale. Yamashita preferă ca performance-urile sale să funcționeze mai degrabă low tech, folosind mai repede creion și hârtie decât elemente video sofisticate.

30 octombrie: un accident pune Bucureștiul pe lista celor mai tenebroase tragedii din istoria recentă a țării. Este vorba despre un incendiu care a avut loc într-unul din cluburile alternative din oraș, ale cărui proporții au îndemnat chiar și pe cei mai indiferenți dintre noi să analizeze un pic contextual ce se întâmplă în jur.

13 noiembrie: are loc ZMEUL sau ce este dansul contemporan?, semnat de coregraful Cosmin Manolescu, cu participarea lui Zan Yamashita în calitate de performer. În conexiune cu spectacolul ZMEUL a fost parțial integrat și filmul-documentar al proiectului, Ce este dansul contemporan?, de Cosmin Manolescu și Tania Cucoreanu. Zmeul se integrează în contextul în care „fiecare perioadă are alți idoli” (Manolescu), iar acum parcă a venit un curent reducționist care ne îndeamnă să pornim privirea dintr-o cheie de lectură neutră și să lucrăm cu elemente cotidiene, redesenându-le pe harta noastră materială. Coregraful atinge subiectul acestei reformatări funcționale, nominalizând și bețișoarele cu care se mănâncă în Japonia către recalibrare în componența unui gest coregrafic. Iar cum instrumentul depinde de contextul de care aparține, Zmeul nu ocolește subiectele curente legate de evenimentele care au schimbat cursul țării, iar nu o dată s-a întâmplat ca japonezii din acest proiect să ajungă în România în prag de prosteste. La cele pentru Roșia Montană, au și ieșit în stradă. Cosmin Manolescu a profitat de experiența pe care a avut-o descoperind sau redescoperind zmeul, de data aceasta sub forma unui instrument coregrafic și a unei necesități motorii mai degrabă decât ca pe un obiect ludic. Întâlnirea cu zmeul a prilejuit ideea de a organiza ateliere pentru micuți, unde Cosmin s-a bucurat, din ce

24

îmi părea mie, de un adevărat good feel, pentru că probabil reușește să negocieze limitele etimologice și cele practice în privința dansului contemporan: „În workshopuri de dans, nu există bine sau rău, e important să descoperi ceva”, declară Manolescu într-un reportaj de Elena Vlădăreanu. Cercetările lui au pulsat către tot felul de întrebări pe parcursul rezidențelor în Japonia, iar Cosmin se întreabă ce e dansul, ce e dansul contemporan, este un singur spectator sau mai mulți, încearcă dansul să livreze ceva, este dansul politic, dar o face după ce experimentează un context total diferit de cel european. Cosmin propune practic un laborator deschis publicului, în care putem să folosim amintiri din propriile experiențe întru decodare și să ne punem întrebări despre viață și dans în țările noastre. În lumina gesturilor coregrafice ale lui Manolescu, dansul contemporan îmi apare precum o caracteristică fizică sau o setare trupească, asemenea vocii. Așa cum poate să îți placă sau nu vocea unei persoane, poți să auzi sau nu ceea ce transmite corpul prin dans. Asta înțeleg eu, ca un răspuns la căutările și întrebările celor doi coregrafi, despre dansul contemporan: un exercițiu intens și puternic autoreferențial de frământare a frecvențelor de mișcare în scopul unei comunicări unilaterale. E un send&receive, din ce în ce mai îndepărtat de dogme și rigoare, un fenomen care migrează autonom și independent. Proiecte precum Eastern Connection creează precedennt pentru o reprezentare actualizată a dansului contemporan în fața societății și funcționează în graficul timp vs. spațiu pentru setarea unei pietre de hotar. În ochii unui nepriceput, instrumentul propriului fizic și apoi instrumentarea acestuia par că vor să cucerească terenul ocupat până acum de executarea parametrică și de supunerea critică în coregrafie. În același reportaj citat mai sus, Vlădăreanu remarcă: Cosmin Manolescu (Romania) and Zan Yamashita (Japan) work together on a show that questions the nature of contemporary dance. What is contemporary dance? - the two choreographers ask each other; and I don`t think the future audience should wait for an answer, but only follow a journey. Întrebați despre ce a schimbat proiectul Eastern Connection în felul în care vor lucra de acum înainte, cei doi au vorbit pe rând despre cum un astfel de proiect influențează pozitiv mobilitatea dansatorilor, care migrează în general mult mai lent și anevoios decât artiști din alte zone ale artei (Zan). Într-un interviu realizat de Ștefania Ferchedău, Yamashita spune: I have a lot of ideas. But it depends on the opportunities to make these happen and on the context. Performing art is difficult to make without support. The most important thing for me is the process, I don`t have a special message, I don`t want to change the world. I would only concentrate on my process, and then I hope to come up with some message and motivation, continuând într-un material ulterior: Contemporary dance is a white field. Anything can happen. Japonezul continuă și mărturisește că însuși aspectul moțional al călătoriei îl influențează să își cerceteze, iar Cosmin întărește că a fost puternic influențat de dezvoltarea unui obiect simplu într-un element spectacular. Zmeul este un exemplu care arată că dansul oglindește actualmente preocuparea contemporană pentru subiect și ulterior pentru sistemul de referințe personal. Întâlnirea mea cu Japonia a fost foarte puternică, spune Cosmin. Reflectând pe tema comunicării - nu numai coregrafice - care este deopotrivă importantă, dar și foarte dificilă, Cosmin se declară foarte mulțumit și fericit după Eastern Connection, care i se pare una din cele mai bune colaborări: comunicarea dintre noi a fost un pilon important al acestei seri. Deși admit că există multe diferențe în abordările lor, Yamashita ridică problema mobilității, iar Manolescu sugerează oboseala de care e cuprins artistul care trebuie să se autopromoveze, amândoi păreau să fie mult mai absorbiți de execuții în sine, prezenți direct la sursa de creație și mai puțin în problemele structurale. Epilog 9 octombrie: Pe Cosmin Manolescu l-am văzut și în Piesă cu răspundere limitată, un exercițiu coregrafic transparent și o negociere plăcută a termenilor de execuție. Ca și când ar avea o audiție pentru un coregraf absent și de parcă ar viza un spectacol ideal, Mihaela Dancs și Cosmin Manolescu își oglindesc identitățile și își poziționează limitele într-un cadru viu de creație, unde este loc și de reacție din partea privitorilor. Plonjând relaxat în oceanul formelor postmoderne de spectacol, Piesă cu responsabilitate limitată mixează elemente binecunoscute ale paradigmei: auto-citarea propriilor spectacole anterioare ale performerilor, autoironie și autoreferențialitate, spargerea limitelor dintre scenă și sală. Le rearanjează după o logică internă ne-negociată și neconfirmată, însă nu mai puțin valabilă. Publicul devine captivat de însăși această alunecare

25

agilă pe suprafața reprezentației, fără asumarea unui rol clar - cum ar fi acela de performer angajat într-o demonstrație pentru ochii/mintea unui public. (Cristina Modreanu) *** Inițiat de coregraful Cosmin Manolescu, Eastern Connection este primul proiect de cooperare în domeniul dansului contemporan între România și Japonia, organizat de Fundația Gabriela Tudor în parteneriat cu Festivalul Dance New Air, Tokyo și finantat de The Saison Foundation, Tokyo. Partener asociat în Japonia este Centrul Internațional de Arta din Kinosaki. Proiect cultural finanțat în cadrul Programului cultural Ești București al ArCuB – Centrul de Proiecte Culturale al Municipiului București. Proiect cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. [FRAGILE] un spectacol de Cosmin Manolescu & Paradis Serial cu Giselda Ranieri (IT), Tanja Andreeva (NO), Cosmin Manolescu (RO)

o co-producție E-Motional: rethinking dance realizată de Fundația Gabriela Tudor

linkuri video:

[Fragil] 2016 (fragment inregistrat de un spectator) - https://vimeo.com/187639989 documantar Behind the scenes [Fragile] - https://vimeo.com/127806386 teaser turneu Cosmin Manolescu 2016 - https://vimeo.com/167589868 teaser video 2014 - https://vimeo.com/109679722 Corpuri vulnerabile | Oana Stoica Dilema Veche, octombrie 2015 http://dilemaveche.ro/sectiune/arte-performative/articol/corpuri-vulnerabile

[Fragil], performance creat de Cosmin Manolescu. Realizat cu participarea dansatorilor Giselda Ranieri (Italia), Tanja Andreeva (Norvegia), Cristian Nanculescu (România). Coproducţie internaţională creată în cadrul proiectului „E-Motional: rethinking dance“. Fundaţia „Gabriela Tudor“.

26

Tot despre corp şi vulnerabilitate este şi discursul din [Fragil], un performance creat de Cosmin Manolescu în cadrul programului „E-Motional: rethinking dance“ şi interpretat împreună cu dansatori din Italia, Norvegia şi România. Aici apare alt tip de negociere cu corpul şi cu vulnerabilităţile lui, cu trupul ca expresie a psihicului şi a afectului. [Fragil] este un spectacol despre limitele intimităţii, despre tandreţe şi crispare, despre cum dansul înşurubează aceste concepte (există o componentă teoretică importantă, o dezbatere cu publicul privind noţiunile intim, vulnerabil etc., dar şi o investigaţie asupra dansului contemporan, a receptării sale de către publicul local şi a relaţionării acestuia cu tema performance-ului). Structurat în două părţi, fiecare în altă locaţie – un spaţiu intim şi un spaţiu public –, [Fragil] se constituie într-o serie de studii – episoade consecutive sau simultane, teoretice şi performative, individuale şi globale – despre vulnerabilitatea omului în faţa emoţiei, a atingerii, a sexului în intimitate şi a erotismului în public. Este un spectacol modular, care diferă pentru fiecare spectator în parte în funcţie de alegerile sale şi care provoacă depăşirea unor limite (este vorba despre nuditate şi intimitate, două elemente care vizează un anume tip de vulnerabilitate, inclusiv refuzul atingerii). Văzut în 2014 la Bucureşti (cu spaţiul public la CNDB) şi reluat în 2015, [Fragil] va fi jucat şi anul viitor, cînd se intenţionează un turneu naţional. Oana Stoica este critic de teatru. Explorarea fragilității cu Cosmin Manolescu Interviu de Silvia Cazacu revista Scena.Ro, numarul 29, octombrie 2015

Într-o frumoasă după-amiază de iulie, m-am întâlnit cu Cosmin Manolescu ca să îl rog să îmi explice cum a creat [Fragile], cel mai nou spectacol al său. Am crezut că un interviu e suficient ca să clarificăm toate aspectele care au compus producția, dar mi-a fost evident după cele două ore de discuții că am reușit doar să schematizăm principiile artistice care au stat la baza Fragilității. O scurtă justificare o consider necesară: am fost foarte interesată de proiect pentru că este o explorare intensă și bine gândită a relației cu spectatorul. Este un spectacol conceput să rupă bariere și să scoată oamenii din zona de confort, atât pe artiști, cât și publicul. La jumătatea lui iunie, spectacolul a fost prezentat pe 12 într-o locație secretă (un apartament din București), iar seara următoare am ajuns la CNDB, cu un public mai numeros. Totuși, trebuie menționat că avanpremiera a avut loc în noiembrie 2014 la Bcurești, tot în două locații, dar într-o singură seară. În discuția cu coregraful Cosmin Manolescu, care este și performer în propriul spectacol, alături de Giselda Ranieri (IT) și Tanja Andreeva (NO), am încercat să explorez structura spectacolului, într-un demers mai degrabă didactic: de la detalii și justificări minore la privirea de ansamblu asupra spectatorilor sau a dansului contemporan. Apariția [Fragile] Totul a început ca o „explorare a corpului emoțional”, gândit de Cosmin în mai multe etape și având în considerare diferite elemente care conturau gândurile sale. Proiectul a fost conceput în cadrul proiectului E-Motional: rethinking dance și a demarat în 2014 la Bogliasco Foundation (un centru de rezidențe artistice lângă Genova), într-o rezidență alături de Ștefania Ferchedău, producătoarea spectacolului. Apoi au urmat patru ateliere-audiții (la Porto, Luxemburg, Riga și București) la care au participat peste 50 artiști din diferite țări, cu tema și formatul propuse de Cosmin, reprezentând cea de-a doua etapă de cercetare artistică alături de participanți. Au urmat două săptămâni de cercetare artistică la Riga, unde s-a încercat definitivarea echipei și elaborarea primei schițe a spectacolului. Echipa artistică și formatul final al spectacolului s-a finalizat în octombrie 2014, din echipă inițial făcând parte și Cristian Nanculescu, dar care a părăsit proiectul din cauza unor probleme de sănătate. Conceptul a fost propus de Cosmin, dar dezvoltat împreună cu ceilalți artiști. Într-o prima etapă la Riga s-au propus exerciții prin care cei patru trebuiau să se cunoască mai bine, unul din ele fiind cel al

27

schimbului identității – s-a tras la sorți cine ce identitate își asumă pentru următoarele zile. Astfel s-au schimbat spații de locuit, haine, parole de pe laptop. Așa a apărut în spectacol transferul de identitate. Incă din perioada primelor ateliere a început să se dezvolte ideea călătoriei emoționale (Emotional trip cum îi spune Cosmin), ce este un concept ce presupune un tratament pentru spectatori: un masaj care se transformă într-o „călătorie emoțională și senzorială foarte puternică” asemănătoare cu proiectul Lygiei Clark (Objetos Relacionais), în care spectatorul are parte de o experiență bulversantă. O provocare a proiectului a fost să se creeze o punte de legătură între spațiul privat și vestitul black box – cum poate un spectacol care se poate întâmpla într-un apartament să fie performat și pe scenă? [Fragile] în formatul hibrid final prezentat în iunie 2015, este gândit să fie funcțional și în exclusivitate pe scenă, așa cum s-a întâmplat la Luxembourg și la Cluj dar „care poate fi prezentat în orice format”, dar diferă experiența în funcție de spațiul ales. Ce presupune experiența artistului? Se creează o anumită relație cu publicul, după cum mărturisește coregraful. Interacționarea cu spectatorii, o temă de interes pentru Cosmin și pe care încearcă să o exploreze din cât mai multe unghiuri, la acest proiect coregrafic depășește orice limitare. Există o încărcare emoțională puternică atăt pentru performer cât și pentru spectator, pentru că spectacolul nu se termină la final când pleacă publicul, ci rămâne cu artistul – „toată fragilitatea rămâne în noi”. Cosmin Manolescu a avut experiența piesei Camera 1306 care l-a ajutat în proces, dar ceilalți artiști s-au expus pentru prima oară în acest fel. „Nici unul dintre artiști nu mai lucraseră cu interacțiunea directă cu spectatorii și cu nuditatea directă” – un aspect interesant de menționat. Alegerea performerilor a fost dificilă și din punct de vedere geografic, atelierele având loc în orașe diferite și în contexte ce au influențat direct comportamentul artiștilor. „A fost o loterie, dar și o selecție naturală”, a depins și de cum s-au înțeles artiștii între ei, în așa fel încât „nici să nu devină o relație foarte intimă care să excludă publicul”. Tanja și Giselda, cele care au rămas alături de Cosmin în proiect în final, sunt două artiste deschise și foarte curajoase și „s-a văzut că le-a făcut plăcere să lucreze și să experimenteze lucruri noi”. „Dansul e mai mult o experiență” Coregraful a vrut să rupă barierele cu publicul, deoarece și-a dorit prezența directă și totală a celor prezenți. Mai mult, spectatorii devin pe rând performeri, iar la final artiștii dispar și lasă loc manifestării acelora care și-au asumat rolul de dansatori. „Publicul este adevăratul performer, care trebuie să lucreze cu el și să treacă peste niște bariere, trebuie să-și găsească locul, să aleagă unde vrea să se ducă, în ce cameră, pe cine vrea să vadă, e pus la diferite încercări, trebuie să fie curajos, trebuie să se dezbrace, să fie suficient de puternic să accepte un sărut sau să respingă sărutul respectiv”. Cosmin subliniază importanța sincerității în spectacol, atât a dansatorilor, cât și a publicului, aceasta fiind condiția principală a [Fragile]. Am aflat de la el că și-a dorit să spargă tabu-ul legat de nuditate și să îi convingă pe cei prezenți să renunțe la inhibiții și să se alăture artiștilor. Astfel că a conceput finalul spectacolului care să niveleze distanța și diferența dintre cele două părți și să convingă publicul să renunțe la haine și să danseze laolaltă cu performerii, urmând ca performerii să se retragă și să lase spectatorii să fie ei înșiși dansatorii. Oamenii, în cea mai mare parte au fost deschiși la propunerea lui Cosmin Manolescu și au acceptat provocarea sa de a-și explora fragilitatea. Am trecut la detalii ceva mai tehnice și coregraful mi-a spus că light design-ul a fost conceput de el. Ideea a fost să lucreze cu surse diferite de lumină – a fost un moment în care o lampă mobilă devine un lasou, spre exemplu – ceea ce îi oferă spectatorului o călătorie în care experimentează inclusiv întunericul. A fost foarte suculentă comparația spectatorului cu Alice în Țara Minunilor, în sensul unei călătorii plină de neprevăzut. Sunetul este și el o parte importantă, iar majoritatea melodiilor sunt de fapt propuse de public, prin schimbul de mailuri pe care îl au cu artiștii înainte de spectacolul din locația secretă (când sunt rugați

28

să răspundă la câteva întrebări).Bătăile inimii care apar din când în când în universul sonor, îi aparțin lui Cosmin și au fost înregistrate în Japonia la Muzeul inimii din insula Teshima conceput de Christian Boltanski. Astfel dansul inimii, când fiecare din public își găsește un/o partener/ă și dansează împreună, simțindu-și bătăile inimii, se continuă și se dezvoltă și la nivel sonor. Momentul de laborator al dansului inimii din cadrul spectacolului „aduce oamenii aproape unii de alții foarte rapid”, ceea ce duce la un schimb emoțional puternic. Am concluzionat împreună, în cadrul interviului, că [Fragile] este un spectacol puternic, care îți rămâne prezent în minte și în corp mult timp după ce pleci de la el. Pentru că te face să te simți bine în pielea ta, atât timp cât accepți provocările artiștilor. Și te face ulterior să „privești deschis și cu alți ochi”. L-am întrebat pe Cosmin dacă s-a gândit la proiect ca la ceva care are un impact pe termen lung asupra spectatorilor și mi-a răspuns că nu a gândit neapărat astfel, dar efectul a fost cu siguranță unul de durată. Coregraful și-a dorit un feedback de la public ulterior evenimentului și a avut parte de reacții diferite și interesante – fie a fost abordat pentru a discuta despre ce s-a întâmplat, fie el însuși a fost interesat de anumite opinii pe care le-a dezvoltat în dialoguri ulterioare.

„Cameleonul fragilității” Din interviu am aflat că au fost mai mulți spectatori care s-au confesat că au regretat că nu au avut curajul să stea până la finalul spectacolului și că data viitoare cu siguranță o vor face. Mai mult, Cosmin susține că publicul feminin este mult mai deschis decât cel masculin să exploreze, să se deschidă, să discute despre probleme. Se pare că există un trend al preferinței dansului contemporan pentru partea feminină mai degrabă decât cea masculină. Totuși, coregraful a subliniat că „dacă reușești să ajungi la inima unui bărbat prin dans, îl ai pe toată viața, dar e destul de greu de făcut pasul acesta”. Mai este interesantă perspectiva „de a povesti în timp real experiența dansatorilor”, ceea ce creează oarecare confuzie, deoarece este greu de descifrat dacă fragmentele în care artiștii vorbesc între ei sunt parte din spectacol sau nu. Astfel că l-am întrebat pe Cosmin dacă ei chiar au simțit această nevoie să vorbească între ei. Mi-a răspuns că totul s-a întâmplat spontan și natural în timpul procesului de lucru. Mi-a povestit despre o experiență avută în timpul ultimei reprezentații a turneului cu [Fragile]la Riga, când a fost nevoit să spargă lampa-lasou din cauza tehnicienilor, care nu respectau schema de lumini. Pe moment în timp ce performa, s-a gândit la ce sens are să continui un spectacolul, dacă tu cel care l-ai creat dacă nu te mai identifici cu el. A simțit nevoia să pună în discuție acest lucru și și-a întrebat performerii și publicul dacă spectacolul trebuie să continue în aceste condiții. Din nou, sinceritatea devine laitmotivul care ar trebui să însoțească „discursul performativ”. Apoi, Cosmin vorbește despre „labirintul emoțional” care însoțește orice experiență cu spectatorii și despre partea din [Fragile] când fiecare artist se retrage cu câte o persoană pentru a-și împărtăși secretele. Insă unul din momentul care îi place foarte mult este acela când cei trei se retrag și lasă spațiul să fie preluat de public. Acel moment „când publicul trebuie să rezolve finalul spectacolului”. Mai mult, în [Fragile] nu se aplaudă, „în momentul în care aplauzi, ai renunțat la tot spectacolul”, prin urmare „când nu aplauzi, nu există un final și spectacolul rămâne în tine”. Începutul și finalul sunt cele mai importante părți ale unui spectacol, iar finalul acestui proiect este de-a dreptul ieșit din comun. Fiecare varianta de spectacol are un început diferit. In apartament spectatorii vizitează pe rând camera conceputală, camera magică și camera cu oglinzi iar în varianta black box piesa începe cu un party decis chiar de spectatori pe baza unui vot. Finalul care se adresează doar spectatorilor curajoși, este însă partea preferată a lui Cosmin, pentru că publicul capătă puterea de a decide ce se întâmplă și cum se întâmplă. Am discutat și despre faptul că cronica unui astfel de spectacol, chiar și înregistrarea lui, este „foarte fadă, simplistă și neinteresantă” și nu reușește să surprindă nimic din esența [Fragile]. Spectacolul are mai multe părți permutabile, cu excepția finalului dar este nevoie de o coerență pentru a introduce publicul în atmosfera specifică. „Am avut destul de mult de lucru ca să fac un

29

format care să o ofere spectatorului o experiența totală a procesului de creație”, mi-a spus el. Mai mult, există un text repetitiv – this is a masterpiece – care este o auto-ironie și în același timp o referință la artistul Tino Sehgal. Am aflat de interesul coregrafului pentru mișcarea in-between, „descompunerea unui material coregrafic într-o multitudine de secvențe și care duce la o calitate specială a mișcării”. Am mai aflat că spectacolul a fost regândit într-un proces de creație care este „împărtășit în timp real cu publicul”. De fapt, „întreg spectacolul este o repetiție pentru ultima jumătate de oră care devine spectacolul real”.

Fără de final... Interviul, ca și spectacolul, a fost unul fără de final, cel puțin pentru mine. M-am tot gândit la ce am discutat, am reanalizat [Fragile] și mi-am dat seama că aproape trei luni mai târziu, îmi este greu să scriu despre spectacol. A fost o experiență completă, dar care încă se continuă și pe care aș repeta-o oricând. Am rămas totuși cu o neclaritate: cum funcționează acest proiect de a reușit să mă hipnotizeze, să pierd noțiunea timpului și câteodată a spațiului și orice urmă de detașare care să-mi permită să scriu despre el...

[Fragil] sau de ce mi-a făcut bine să dansez goală cronica de Dana Berghes http://www.sub25.ro/arte/fragil-sau-de-ce-mi-a-facut-bine-sa-dansez-goala-3777.html Am venit la [Fragil] - manifestul, pe vremea asta pe care o ador și care îmi dă super mult spațiu. Am căutat. Cea mai fragilă senzație pe care am regăsit-o în mine este reacția la ideea de sfârșit, sau mânia în fața neputinței de a digera noțiunea. Sau e o greșeală în interacțiunea cu percepția asupra timpilor. Dacă o situație ia sfârșit, de ce nu poate creierul să o excrete din timpul subiectiv, așa cum o excretă timpul obiectiv din realitate, iar din universul mental interior face parte în continuare imaginea sintetizată a situației care acum face parte din trecut? Nu ține creierul pasul cu noi? Sunt vitezele diferite? Nu suntem apți să dăm trecutul jos de pe cal? Așa o să fie până la sfârșitul vieții? Câte sfârșituri poate duce o șa? De ce nu își zice creierul: „hei, s a terminat asta, deci nu mai stă pe cal. Pune altceva pe cal. Uite altceva pe cal”?

30

Cum se metabolizează și materializează uitarea? E clar că am ales cu toții să dansăm ultimul heart dance. Am început de la un tandem, ca mai devreme, și ne-am trezit cu toții cunoscând pe fiecare celălalt din antebrațe, omoplați, creștet, genunchi. Compania mea mi-a spus, identificându-mă printre oameni cu blândețe și probabil după miros, cu ochii închiși, că simte că s-a întors acasă. Am deschis ochii spre final ca să pot să îmi întipăresc în amintire - anulând marota mea cu uitarea - ce am trăit în acele clipe. Cât de vulnerabili și puternici eram cu toții, cum stăpâneam o scenă, cum gravitam în jurul nesiguranțelor celuilalt, cum eram cu toții la fel de proaspăt botezați într-o paradigmă total necunoscută până acum. Într-un final ne-am disipat, caleașca s-a evaporat, energia s-a ridicat undeva deasupra noastră, a tuturor, și am început să ne îmbrăcăm. Coregrafii nu mai erau prezenți. Oamenii au început să plece, după o tură de aplauze confuze. Am rămas până s-a aprins lumina și am împăturit o cuvertură și am strâns un maieu de pe jos, alături de echipă. Am căutat coregrafii ca să le mulțumesc. Mi-au dăruit ceva ce după o vârstă devine foarte rar: o primă experiență, învăluită în inocență și incertitudine. M-am gândit îndelung ce simt acum și mi-am dat seama că nu prea văd nimic de excesul de gratitudine și grandoare pe care îl percep, momentan, în sinea mea, care sinea are un suport fizic recalibrat într-o nouă matrice începând cu această seară. Senzația post-factum este atât de densă și de edificatoare nu numai despre dansul contemporan, cât mai ales asupra propriilor concepții, încât digestia durează cu siguranță… mult. Am fost pe un teren unde parcă îmi învăța cineva creierul cum să gândească curat, unde te supui unui miraj care nici nu știi dacă a fost real când te gândești la el pe drumul spre casă, o Dumbravă Minunată pentru adulți, o disonanță cognitivă pe care o vei purta cu tine de acum încolo, o controversă pe care cetățenii nu o vor înțelege.

DILEMA VECHE Visează, vorbeşte, dansează - Platforma de reflecţie E-Motional – Rethinking Dance, Porto – Bucureşti. Fundaţia „Gabriela Tudor“ – articol de Oana Stoica 24/07/2014

31

http://dilemaveche.ro/sectiune/zi-cultura/articol/viseaza-vorbeste-danseaza Prima etapă – Porto, 25 iunie-2 iulie 2014. Porto, vara, cînd mirosul Atlanticului se insinuează printre hortensiile albastre şi printre pietrele care strivesc, rînduite în monumente maiestuoase, aleile înguste, decorate cu steguleţe multicolore, printre clădirile îmbrăcate în faianţă pictată şi casele coloniale, ascunse de vegetaţii luxuriante sau printre sutele de minirestaurante în care se poate bea oricînd um café (o cafea mică şi tare) şi mînca pastel de nata (tartă cu cremă), acest Porto eclectic, seducător şi prietenos a fost ales pentru prima parte a Platformei de reflecţie E-Motional – Rethinking Dance. Derulată de fundaţia „Gabriela Tudor“ în colaborare cu Fabrica de Movimentos (Porto) şi Asociaţia Coregrafilor Profesionişti din Letonia într-un proiect amplu care vizează mobilitate, ateliere şi producţii/prezentări de dans contemporan, dezbateri, Platforma a adus împreună la Porto artişti (Cosmin Manolescu, Vava Ştefănescu, Jean-Lorin Sterian, Alberto Magno, Joclécio Azevedo, Rogério Nuno Costa, Joana von Mayer Trindade, Elina Lutce, Olga Zitluhina), operatori culturali (Ştefania Ferchedău şi Maija Pavlova) şi critici (Inta Balode şi subsemnata) din trei ţări: România, Portugalia şi Letonia. Participanţii şi-au împărtăşit experienţele şi viziunile lor asupra dansului, diferite datorită poziţionării lor în domeniu, deşi cei mai mulţi funcţionează interdisciplinar, în sensul că sînt în egală măsură artişti, curatori, manageri culturali (toţi artiştii din proiect sînt şi manageri sau curatori). Platforma vizează recontextualizarea dansului pe mai multe paliere – al artelor, al politicilor europene şi al realităţilor sociale determinate de criza economică, şi identificarea, pe de o parte, a problemelor generate şi, pe de altă parte, a modificărilor induse de aceste noi contexte. Care sînt etapele procesului de creaţie? În ce măsură spaţiul determină conţinutul şi forma performance-ului? Care este relaţia între performer şi spectator? Cum funcţionează reţelele internaţionale şi colaborarea în interiorul acestora? Care sînt conexiunile între dans şi celelalte arte? Platforma de reflecţie s-a constituit într-un forum de discuţii care au explorat dimensiunile artistice şi manageriale ale dansului contemporan. Trei idei esenţiale s-au desprins din această dezbatere intensivă. Prima este că problemele funcţionează în ansamblu, contextualizate, nu sînt independente şi nu au soluţii singulare (discuţia despre relaţia spaţiu – performer a dus la o dezbatere despre triunghiul spaţiu – performer – public, căci un spaţiu de reprezentare neconvenţional – de regulă, de mici dimensiuni, de exemplu, o locuinţă – determină atît conţinutul şi forma actului artistic, cît şi raportarea publicului la spectacol şi influenţează relaţia performer – spectator). Nu numai artistic, lucrurile sînt conectate unele cu altele, dar şi administrarea unui astfel de spectacol – fonduri, spaţii, marketing – este determinată de conţinutul acestuia. Un proiect de dans contemporan este un construct compact pentru că operează cu limbaje artistice şi formule manageriale diferite de cele instituţionalizate. La Bucureşti, CNDB, ca instituţie de stat, funcţionează diferit de celelalte instituţii de spectacole, ceea ce a produs probleme, în special de înţelegere de către finanţatorul public a modului de lucru în Centru. O altă idee reliefată în dezbateri a fost aceea că, deşi realităţile sînt diferite în Letonia, Portugalia şi România, problemele dansului contemporan sînt similare. Coregrafii se confruntă cu o cronică lipsă de spaţii, în condiţiile în care cele mai multe sînt monopolizate de cultura oficială, de regulă conservatoare. Relaţia cu publicul este dificilă, în lipsa unei educaţii privind arta contemporană în şcoli (în România, sistemul de învăţămînt cere reproducerea informaţiei, nu creează contextul pentru formarea unei atitudini critice şi a unei grile personale de receptare). În ceea ce priveşte fondurile, criza economică a servit şi încă mai serveşte ca pretext pentru subfinanţarea domeniului – în fapt, este vorba despre marginalizarea artei contemporane, considerată minoră sau, în România, de neînţeles şi iritantă prin permanenta poziţionare critică faţă de sistemul politic. A treia idee vizează nevoia de autoinvestigare continuă şi de chestionare a relaţiei cu societatea, de teoretizare şi conceptualizare, atitudine specifică dansului contemporan, o artă trează, definită prin însăşi luciditatea ei, care îi conferă o privire pătrunzătoare asupra sieşi, dar şi asupra lumii, fa-ţă de care se raportează critic. De aici se dezvoltă o altă idee, aceea că arta contemporană, în special cea performativă, se defineşte şi prin lupta pentru afirmare, impunere şi recunoaştere. Caracteristică esenţială a performance-ului contemporan, nevoia de autodefinire şi de poziţionare în context social,

32

politic, artistic transformă dansul într-o artă investigativă, în continuă reaşezare, refuzînd fixarea în tipare. Dansul contemporan îşi schimbă permanent instrumentele de construcţie şi percepţie. Din acest motiv, în comparaţie cu arta conservatoare, cea contemporană pare nevrotică. La Teatro Municipal. Campo Alegre din Porto a fost prezentat spectacolul de absolvire al artiştilor care au urmat cursurile de dans contemporan din cadrul proiectului Palcos Instáveis, derulat de Compania Instável. Prezentarea a cuprins piese scurte, ilustrative pentru modul în care tinerii coregrafi şi performeri au asimilat tehnicile dramaturgiei coregrafice şi modalităţile de expresie; a fost, practic, o demonstraţie de teorie aplicată. O astfel de prezentare este interesantă în măsura în care temele sînt inteligibile şi discursul coregrafic – coerent, iar tehnicile folosite corespund tipului de abstractizare ales. De exemplu, verbalizarea discursului coregrafic exclusiv cu ajutorul mîinilor a condus, într-o piesă, la o construcţie minimalistă şi concentrată, în timp ce cantonarea într-o teatralitate excesivă, realist-narativă, a îndepărtat o altă lucrare de structura conceptuală a dansului. Dansul este o artă lucidă, care chestionează şi se autochestionează permanent. Refuzul conservării – pericolul care planează asupra limbajelor artistice conservatoare – o face vie, dar şi vulnerabilă. Şi asta o aseamănă mult cu viaţa. Partea a doua a Platformei de reflecţie Emotional – Rethinking Dance va avea loc la Bucureşti, între 5 şi 12 octombrie 2014. (Oana Stoica este participant al Platformei de reflecţie E-Motional – Rethinking Dance.) Romania Literara Zona D (ans) – sfidează adversităţile review by Liana Tugearu http://www.romlit.ro/zona_d_ans__sfideaz_adversitile Sfidând contextul nefavorabil al ultimilor ani, atât de zbuciumaţi, ZonaD – studio Paradis Serial îşi lansează programul pe anul 2014. Dar cum este o alcătuire destul de nou apărută în spaţiul bucureştean, din 2012, trebuie să o prezentăm mai pe larg, ca atare. ZonaD este un nou spaţiu artistic din Bucureşti, dedicat dansului şi artelor contemporane. Aflat la parterul unei cladiri noi, aparţinând unui arhitect, studioul Zonei D este un spaţiu intim, luminos – un perete întreg de geamuri dând către o curte interioară – şi în acelaşi timp suficient de larg cât să permită desfăşurarea unor ateliere, repetiţii, întâlniri, proiecţii de filme, toate legate de dans. Deja, în acest spaţiu s-a conceput şi a fost coordonat un Festival internaţional, desfăşurat în 2013, despre care am scris în paginile României literare, Festivalul E - Motional Bodies & Cities, al cărui director executiv a fost Cosmin Manolescu, iar manager Ştefania Ferchedău. Şi aventura continuă, după ce respectivul Studio a trecut prin primejdia de a nu îşi mai putea plăti chiria şi a apelat la donaţiile unor prieteni ai dansului, instituţii şi persoane particulare, a căror generozitate face ca acest filon al dansului contemporan să îşi poată continua drumul. Perseverenţa, o virtute destul de rar întâlnită prin locurile noastre şi, desigur, dragostea pentru propria meserie i-au ajutat pe ctitorii Zonei D să iasă din nou la lumină. Anul 2014 a debutat cu două rezidenţe.Una a fost oferită dansatoarei şi coregrafei Mădălina Dan, care îşi va concepe aici un nou spectacol, împreună cu un grup de interpreţi, care în 2013 au lucrat la un atelier de improvizaţie, ţinut în cadrul programului Meet the next generation la Centrul WAPS, spaţiul acela amenajat într-o fostă fabrică de pantofi şi creat de alt susţinător eroic al dansului contemporan, Andreea Căpitănescu. Iar cea de a doua rezidenţă a fost oferită managerului Raluca Pop, ca un spaţiu de lucru şi întâlniri, zona managementului cultural având încă multă nevoie de susţinere, la noi. Dar acestor două rezidenţe li se adaugă şi alte două proiecte de avengură, realizate cu susţinerea programului Cultura 2013-2015 al Uniunii Europene. Pe plan european avem susţinerea necesară, problema noastră fiind să ne putem descurca şi pe plan local, pentru a ne amenaja nişte spaţii vitale şi a ne putea plăti diverse „chirii”. Legat de aceste două probleme vitale, a spaţiului şi a banilor pentru întreţinere, nu putem decât să felicităm administraţia Fundaţiei Gabriela Tudor şi totodată a

33

Studioului Paradis Serial, respectiv pe Cosmin Manolescu şi pe Ştefania Ferchedău, pentru faptul că fac faţă adversităţilor, deoarece alte două instituţii dedicate dansului sunt în grea cumpănă, din lipsa unui spaţiu imperios necesar: Centrul Naţional al Dansului Bucureşti şi, însăşi structura de bază a acestei profesiuni, Liceul de Coregrafie „Floria Capsali”, apărat în stradă de micuţii ei elevi, pentru a nu fi desfiinţat prin unificarea cu Liceul de Muzică. Rezultatul fericit al păstrării identităţii Liceului de Coregrafie are o dublă valoare: nu se pulverizează o instituţie cu un specific clar conturat şi micuţii cetăţeni ieşiţi în stradă, ca şi părinţii lor, au învăţat – după îndelunga somnolenţă comunistă – că au nişte drepturi, pe care le pot apăra, uneori cu câştig de cauză. Revenind însă la marile proiecte care vor pleca din ZonaD, unul este un proiect european de rezidenţe, un nou program E – Motional şi anume E-Motional: rethinking dance, creat şi condus de Fundaţia Gabriela Tudor (lider de program), în parteneriat cu Asociaţia Coregrafilor Profesionişti din Letonia/ Time to Dance Festival (Riga), cu Fabrica de Movimentos/Festival de Fabrica (Porto) şi cu Centrul de Cultură „George Apostu” (Bacău) şi în asociere şi cu Centrul Coregrafic Trois CL (Luxemburg) şi cu Muzeul Naţional „George Enescu” (Bucureşti). Programul, desfăşurat până în 2015, va cuprinde rezidenţe artistice interdisciplinare, două co-producţii , la care vor participa atât dansatori români cât şi din ţările partenere, prezentări de spectacole, turnee, ateliere de dans, ateliere de scriere performativă, proiecţii de filme. Deşi nu îmi sună deloc bine în limba română noţiunea de scriere „performativă” – şi asemenea adaptări forţate sunt destule în zilele noastre – ar fi o noutate în România învăţarea unui sistem de scriere a dansului. Concursul de proiecte E – Motional este gândit pentru artişti de dans contemporan, dar şi din domenii conexe, care lucrează şi cu mişcarea corpului, precum arte vizuale, teatru, noile media, iar locurile de rezidenţă vor fi Riga, Porto, Bucureşti, Bacău, Tescani, Luxemburg. Toate rezidenţele se încheie cu o prezentare work in progress şi o discuţie cu publicul. Două rezidenţe sunt deschise doar pentru artişti români, cea de la Riga şi cea desfăşurată la Tescani/ Bacău/ Bucureşti, ceea ce constituie o posibilitate deosebită pentru toţi artiştii de dans contemporan din România. Specific apelor în care navighează în prezent toate artele contemporane din lume, nu numai de la noi, şi nu numai din domeniul dansului, conform chiar titlului actualului proiect E-Motional: rethinking dance, el va selecta, sprijini şi produce proiecte novatoare (marota zilelor noastre), care „regândesc” sau „reconsideră” dansul. Valoarea nu este pusă explicit în discuţie, fiind o noţiune uşor desuetă, valabilă, încă, pentru cei formaţi în secolul trecut. Pentru cei de astăzi noutatea înseamnă implicit valoare. Cel de al doilea mare proiect, MAP – sharing of processes, în care MAP este acronimul din portugheză de la „Mostra de processos”, va pune accentul nu pe lucrarea finită, ci pe descrierea procesului de creaţie a unei piese sau spectacol, a unei propuneri artistice bazate pe mişcare. Vor fi trei etape MAP organizate în cadrul proiectului E – Motiona din 2014 şi din 2015, două la Porto (MAT/ P) şi unul la Bucureşti (MAP/ B). MAP nu este un Festival, iar prezentarea în faţa publicului – sub forma unui spectacol, expoziţii, proiecţii video, artist talk etc. – va reprezenta doar un moment, o parte a procesului de creaţie a unei noi piese. În fine, acest proiect MAP a fost iniţiat şi produs de Fabrica de Movimentos şi Produtora de Risco şi se va desfăşura la Teatrul Naţional San Joao din Porto. În 2014, vor avea prioritate propunerilor venite din ţările Europei de Est şi din Balcani. Alături de marile proiecte europene şi de cele două rezidenţe mai sus pomenite, în primele luni ale anului în curs se desfăşoară în ZonaD – studio Paradis Serial felurite ateliere, dintre care de o importanţă deosebită este cel al lui Cosmin Manolescu, din februarie, gândit pentru jurnalişti culturali, care pot ajunge la o înţelegere mai potrivită asupra dansului, practicând dansul. Era, într-o direcţie tangentă, şi părerea Floriei Capsali, aceea că nu toţi micii elevi ai Şcolilor de balet vor deveni profesionişti, dar vor fi spectatori avizaţi. Prin doi dintre managerii cei mai capabili ai dansului contemporan de la noi, Cosmin Manolescu, secondat în prezent de Ştefania Ferchedău, pe de o parte, şi Andreea Căpitănescu, pe de altă parte, dansul contemporan îşi face loc în conştiinţa publicului bucureştean, secondaţi, în oarecare măsură, de evenimentele de la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, care se zbate încă în lipsa unui spaţiu

34

adecvat şi a unor subvenţii corespunzătoare. Sectorul particular a învăţat să se descurce, depăşind adversităţile şi consolidându-ş i relaţiile internaţionale. Romania Literara Dansul contemporan in avalansa (II) articol de Liana Tugearu http://www.romlit.ro/dansul_contemporan__n_avalan_ii Copleşitoarea mulţime de spectacole de dans contemporan şi performance-uri ale acestei toamne, datorată unor manageri pricepuţi, a pus în evidenţă, alături de WASP, şi alte zone ale capitalei, în care acest gen de dans se află la el acasă. În fruntea lor se situează Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, interferându-se cu Festivalul E-Motional, găzduit, în parte, tot la CNDB, dar şi în studioul Zona D(ans). La CNDB, pe lângă reluarea unor piese deja cunoscute, precum arhiva personală filmată a Vavei Ştefănescu, din After All, confruntată cu evoluţii pe viu ale dansatoarei Carmen Coţofană, sau Piesă cu responsabilitate limitată, concepută şi interpretată de Cosmin Manolescu şi Mihaela Dancs, – în ambele cazuri fiind vorba de alăturarea unor universuri plastice cu totul diferite şi tocmai prin aceasta interesante – au fost prezentate şi o serie de lucrări noi. Printre cele mai ofertante a fost spectacolul LUNA, conceput în cadrul programului E-Motional de Irinel Anghel, şi interpretat de aceasta, împreună cu Cristina Lilienfeld şi Smaranda Găbudeanu. Un spectacol de vie imaginaţie, dar al cărui sunet de fond a fost teribil de obositor, prin intensitate. Ideea de a şoca publicul spre a-l trezi din amorţire spirituală i-a aparţinut şi lui Maurice Béjart, dar prin imagine, nu prin sunet. Şi apoi una este să şochezi şi alta să stresezi. Ca imagine scenică, Irinel Anghel şi Smaranda Găbudeanu au fost într-adevăr şocante, dar Cristina Lilienfeld a fost expresivă. Toate secvenţele create de ea au îmbrăcat o formă plastică sugestivă: culcată pe spate, jocul picioarelor ei păreau nişte lujeri bătuţi de vânt în toate direcţiile, iar părul învolburat de aerul suflat de uscătorul de păr, lua forme adecvate însoţite de plastica întregului corp, fină, delicată. Tot astfel, imaginea femeii în negru cu coasa spunea totul prin jocul unei singure mâini, de o largă şi nuanţată mişcare, justificâd integral textul conceput de Irinel Anghel: „LUNA este o călătorie suprarealistă într-o lume guvernată de energia feminină, care este însăşi forţa creaţiei. Adică un mister...” (…). Programul Centrului Naţional al Dansului Bucureşti a fost şi este, în continuare, încărcat, dar am trecut şi pe la Zona D, laboratorul lui Cosmin Manolescu, care funcţionează de doi ani şi unde am putut veni în contact cu aria dansului contemporan portughez povestită şi ilustrată prin proiecţii de Joana von Mayer Trindade, Jociécio Azevedo, Rogério Nuno Costa şi Alberto Magno, am urmărit apoi o prelegere a Adrianei Gheorghe despre istoria performance-ului, de prin anii ’90 ai secolului trecut până astăzi, şi am pătruns în universul a doi creatori contemporani de prim rang, Alain Platel şi Akram Khan, prin intermediul unor filme. Măcar prin intermediul unui film l-am văzut pe Akram Khan, unul dintre cei mai preţuiţi artişti ai Londrei din acest moment, dar şi de pe alte meridiane, căci prin eliminarea dansului din Festivalul „George Enescu” din 2015, dans oferit de Fundaţia JTI, ni s-a răpit posibilitatea de a-l vedea pe viu pe acest creator care a metamorfozat formele dansului clasic Indian, Kathak, în forme de dans contemporan european. Şi, în fine, în studioul Zona D lucrul continuă. Compania Paradis Serial pregăteşte avanpremiera spectacolului Fragil, coproducţie cu Giselda Ranieri (IT), Tanja Andreeva (NO) şi Cristian Nanculescu (RO). HI BYE (2012) coregrafia si interpretarea Cosmin Manolescu & Gabriella Maiorino premiera Punch Festival, Amsterdam, octombrie 2012 https://vimeo.com/280075691 (inregistrare spectacol Teatrul L.S. Bulandra 2013)

35

http://www.cultureelpersbureau.nl/2012/10/nieuwe-impuls-door-jong-danstalent-punch-festival/ article by Maarten Baanders (traduction de la langue néerlandais)

Un rideau qui divise la scène en deux. A gauche un homme, à droite une femme. Ce simple fait dans 'HI BYE' de Gabriella Maiorino & Cosmin Manolescu, met les sens en valeur dès la première minute. Deux mondes rêveurs remplissent la scène. Est-ce que ça va se mélanger? Les scènes rappellent des histoires involontaires au spectateur. Quelle que soit la direction de l'histoire, ils vous rendent constamment curieux de la fin. La musique évocatrice, l'expression intrigante de l'homme et de la femme et les gestes qu'ils semblent se faire de temps en temps créent une grande tension et un résultat incroyablement surprenant. Chacun d'entre eux se déplace inobservé dans leur propre monde. L'homme et la femme savent-ils qu'ils existent? Est-ce qu'ils se réunissent? Salut Bye joue un jeu merveilleux avec des attentes. Le rideau fait depuis le début curieux pour une dernière surprise, le plus beau que vous ayez jamais imaginé! http://www.theaterkrant.nl/recensie/hi-bye/

HI BYE, une performance qui fait partie du Punch! Festival, c'est la quête de l'intimité. Lesréférences àd'autresdisciplines et languesne sontpas rejetées.Audébut, lesdeuxdanseusesrestentsurscène,vêtuesdejeansetdet-shirts.Parfois,ilstendentunbrasdansladirectiondel'autre,ouilss'appuientcontrelemuroulesol.Cettesectiond'introductiondonnel'impressiond'unmétieràtisseretd'uneatmosphèredomestique.Mêmesi lesdeuxnepeuventpassevoir,l'impression d'un couple étouffé et cohabitant qui ont oublié pourquoi ils sont ensemble. CelachangequandManolescusedéshabille,ramassesonordinateurportableetcommenceàsefilmer.IlprendlesposesquevousvoyezsouventsurFacebook:lespoucesenl'air,duràregarderduraveclesyeux,lecorpseffectuantcommel'objetleplussouhaitablequ'ilya.LestyledemouvementplusdiscretdeMaiorino,associéàsonregarddeconfrontation,faitquelepublicsesentintriguémaisaussiunpeupris.Quiregardequi,etpourquoi,estlaquestionquiestsoulevéeici.Plusintéressant,c'estquandlesdeuxchangentleurcostumed'anniversairepourunetenuedetypedisco,alorsquelamusiquepopremplacelessonsdepianoéthérés.Toujourssanssevoir,lesdeuxsontmaintenantsaisisdans leurspropresmouvements féroces.S'ilsavaientcherché le rapprochementplus tôt,maintenantilssebattentetseperdentdansuneprésentationnarcissique.Lorsquenousessayonsde regarder l'autre, ne nous voyons-nous pas seulement? Est ce que les danseurs semblentdemander.

„Este nevoie de proiecte mai curajoase, atipice, care să readucă încrederea în dansul contemporan și care să atragă un public nou.” – interviu de Marian Popescu (august 2016) http://marianpopescu.arts.ro/este-nevoie-de-proiecte-mai-curajoase-atipice-care-sa-readuca-increderea-dansul-contemporan-si-care-sa-atraga-un-public-nou/ Cosmin Manolescu este unul dintre cei mai cunoscuți dansatori și coregrafi de după 1990. Un artist al mișcării. Spectacolele sale, inițiativele sale în comunitatea dansului de azi din România, proiectele sale artistice conturează profilul unui artist care, dincolo de arta sa, s-a implicat și în condiția acestei arte, la nivelul cadrului legislativ care ar trebui să o susțină. Și el, și alți colegi ai săi mi-au fost studenți la Academia de Teatru și Film, în prima promoție de coregrafi (sper că memoria nu mă înșeală). Cele ce urmează nu sunt numai și doar un simplu interviu. Cosmin conturează anatomia unui domeniu, al unei arte care, în mod inexplicabil, poate, nu este pusă încă în drepturile care i se cuvin. Dincolo de orgolii, de animozitățile între grupuri (prin 1997 îmi aduc aminte că am provocat/moderat o întâlnire a „clasicilor” și „modernilor” la Ministerul Culturii pentru a încerca rezolvarea acestor animozități), ceea ce transpare limpede este condiția atât de fragilă a dansului, a coregrafiei de azi în România.

36

• Cum ai descrie dansul tău? Ce “spune” celorlalți, publicului? Dansul meu, privit din perspectiva spectacolelor pe care le-am realizat, este foarte mult despre libertate și despre corp, foarte mult despre inimă și societate și un pic despre problemele vieții contemporane. Este un dans al întrebărilor și al fragilităților umane, un loc al întâlnirilor performative în care granița dintre performeri și spectatori se pierde din ce în ce mai mult. Însă dansul meu este mult mai larg, trebuie văzut și prin prisma proiectelor de colaborare internațională pe care le dezvolt de aproape 20 de ani, prin programele de rezidență pe care le-am inițiat sau administrat precum și prin comunitatea artistică importantă pe care am construit-o în timp în România. Dansul meu se hrănește din întâlnirea directă cu publicul prin formatele experimentale de ateliere pe care le organizez atât în țară cât și în străinătate în care explorăm și testăm împreună concepte legate de corpo-realitate, transferul de identitate, prezența sau absența corpului, dansul și relația lui cu întunericul, intimitatea sau fragilitatea. Dansul meu este o continuă călătorie emoțională care îi face pe oameni să se (re)descopere și să-și testeze limitele. 2 Cum “funcționează” modul tău de a face dans în România? Nu am o rețetă standard de a face dans, fiecare proiect și spectacol este diferit și depinde foarte mult de contextul în care ia viață și de publicul căruia se adresează. Am început să fac dans cu adevărat abia în 1997 când, împreună cu Gabriela Tudor, am creat Fundația Proiect DCM, care acum îi poartă cu multă dragoste și cinste numele. Gabriela a fost mentorul meu adevărat care m-a inspirat și încurajat să fac dans și să contruiesc comunități. Fără ea probabil că acest interviu nu ar mai fi avut loc, iar situația dansului contemporan în România ar fi fost indiscutabil mult mai proastă…. Primul pas de dans foarte atipic pe care l-am făcut a fost absolvirea masterului în management cultural ECUMEST în 1996 în paralel cu obținerea diplomei de coregrafie la UNATC (care din păcăte profesional nu a însemnat nimic). A fost urmat imediat de lansarea Centrului Inter/Național al Dansului (primul mare proiect pe care l-am demarat împreună Gabriela în 1997 în cadrul Fundației recent create într-un hol din clădirea ArCuB din str. Batiștei), al doilea a fost o stagiune de dans contemporan de un an de zile la Teatrul L.S.Bulandra pe vremea când teatrul era condus de Victor Rebengiuc. Au urmat, cronologic, crearea la București a primului Festivalul Internațional de Dans “BucureESTi.VEST” care a avut ca rezultat apariția Centrului Național al Dansulu, implementerea unor proiecte de colaborare internațională de amploare cum ar fi Balkan Dance Platform sau Movements on the EDGE și primul meu spectacol Paradis Serial, care mi-a adus recunoaștere națională și internațională ca artist. Multă vreme comunitatea artistică (și nu numai) m-a perceput mai mult ca un manager/producător și mai puțin ca artist, însă cumva acest spectacol a reprezentat la vremea respectivă debutul meu artistic. Mai aproape de prezent, trebuie să amintesc performance-ul Camera 1306, programul european de mobilitate și creație artistică E-MOTIONAL și spațiul ZonaD pe care le-am creat toate împreună cu Stefania Ferchedău în perioada 2011-2015. Un alt mod de a face dans a fost investiția în oameni, în tineri artiști și producători culturali pe care i-am sprijinit și promovat pe scena locala și internațională de-a lungul timpului începând de la colegii mei de generație Mihai Mihalcea, Vava Stefănescu, Florin Fieroiu sau generația mai tânără Manuel Pelmuș, Eduard Gabia, Adrian Stoian, Paul Duncă, Mădălina Dan, Mihaela Dancs, Miki Braniște, Andreea Novac, Andreea Căpitănescu sau mai aproape de prezent Catrinel Catană, Cristina Lilienfeld, Jean-Lorin Sterian și alții. Am pus de asemenea foarte multă energie în campanii de lobby si advocacy – vezi campania de presă “Proiect realizat fără sprijinul Ministerului Culturii” demarată în 2001 cu ocazia proiectului internațional “Movements on the Edge”, de încercare de construcție a unei comunități artistice și de coagulare a sectorului coregrafic într-o uniune – UNDAR (eșuată însă din păcate din cauza orgoliilor personale ale membrilor comunității). Am investit timp și energie în demersuri ce au vizat îmbunătățirea sistemelor de finanțare – AFCN, ICR, CNDB, modificarea legislației culturale (vezi abrograrea legii privind garanția de bună execuție pentru proiectele cultural realizata cu succes în 2007), Statutul Artistului. Incepând cu 2009, după disparația fulgerătoare a Gabrielei, am continut să investesc în oameni noi

37

prin bursa anuală Gabriela Tudor în management cultural și care în acest an va împlini 6 ani de existență. Incepând cu 2015, am descoperit importanța documentării și arhivării proiectelor mele și am început să realizez filme documentare și să-mi arhivez memoriile și proiectele pe blogul meu Revoluția Corpului (http://cosminmanolescu.wordpress.com). Tot în ultimii ani, am demarat o serie de proiecte educaționale, fiecare proiect artistic fiind dublat de o serie de ateliere de dezvoltare personală. Nu în ultimul rând, am încercat să conectez “dansul” meu la noi contexte culturale cum ar fi SUA, Japonia, Letonia, Cipru, Turcia sau Irlanda. In 2015, am fost invitat să fac parte din Curatorium, o structură informală de curatori inițiată de ArCuB unde am contribuit la definitivarea conceptului și temelor principale pentru candidatura orașului București pentru Capitala Europeană a Culturii 2021. Am continuat să militez, din interior, pentru reforma sectorului cultural, pentru crearea unor noi spații și studiouri pentru artiști, pentru alocarea unor fonduri importante pentru mobilitate, capacity building și cooperarea regională și europeană. Recent, în luna mai, la propunerea Ministerului Culturii, am reprezentat România la Bruxelles la o întâlnire europeană privind mobilitatea artistică la nivel european. La întoarcere, am realizat un raport al întâlnirii (care poate fi citit pe blogul meu https://cosminmanolescu.wordpress.com/2016/06/11/reformaincultura/) unde am propus, printre altele, reducerea fiscalității pentru artiști (prin exceptarea de la plata taxelor pentru artiști și PFA-uri pentru un impozit anual mai mic de 15.000 Euro/an, reduceri ce au început să fie implementate în unele tări europene, realizarea unei legi organice privind Statutul Artistului în Romania care sa ofere condiții echitabile pentru asigurări sociale de sănătate, pensii etc pentru toți artiștii indiferent de tipul de contract (în prezent independenții nu beneficiază de nimic), lansarea unor programe de mobilitate națională și internațională pentru artiști și manageri culturali. Ultimul meu “performance” public este amenda luată recent pentru susținerea publică a reformei în cultură și a dlui Vlad Alexandrescu, pentru care mă voi judeca cu Jandarmeria Română la toamnă. Poate pare ciudat, însă toate aceste acțiuni sunt tot o formă de a face dans pentru mine. 3 Care este lucrul de care ești mulțumit în felul în care lucrezi? Sunt mulțumit atunci când există timp și condiții normale de lucru. Adică, un cadru optim în care să mă întâlnesc cu publicul meu, să primești finanțări importante pentru proiectele tale, eventual un studio de dans în care să repet și un teatru interesat să mă producă și să prezinte spectacole tale. In fapt, să existe o piață funcțională pentru dansul românesc, ceva ce nu există încă din păcate în România. Am fost foarte mulțumit, artistic vorbind, atunci cand am lucrat la spectacolul [Fragil], poate cel mai bun (și curajos spectacol) pe care l-am realizat. Pentru că am avut la dispoziție studioul ZonaD pentru ateliere și repetiții 24 de ore/zi, pentru că am avut o finanțare europeană de la Bruxelles timp de 2 ani care mi-a adus stabilitate și mi-a permis să-mi dezvolt proiectul în condiții perfecte și pentru că am colaborat excelent cu Ștefania, colega și partenera mea viață. Din 2015, însă, de când s-a finalizat proiectul european și am închis ZonaD, simt că lucrurile au luat-o din nou razna, că am revenit la situația anilor 2000, însă mult mai dramatic. Sincer am obosit să alerg de 15 ani după finanțări punctuale mici, fără un sprijin pe termen mediu/lung din partea Primăriei sau a Ministerului Culturii, fără o politică culturală coerentă de dezvoltare pe termen lung a acestei țări. Lucrăm tot la o scară mică, fără viziune și strategie. Anul acesta am decis de exemplu să nu mai depun nici un dosar de candidatură pentru proiectele mele, până lucrurile nu se vor schimba. Pare ciudată o asemenea decizie în contextul în care au crescut sumele acordate de AFCN și s-au diversificat sursele de finanțare (fiind lansate noi programe de finanțare de către MC, ICR, ArCuB etc). Insă eu am depășit această fază a proiectelor mici, în special după programul european E-Motional, unde am lucrat la un alt nivel și cu alte bugete. In acest moment, sunt foarte nemulțumit de contextul în care trăiesc și creez. Am ajuns cu toții la o situație de criză, de insularizare și individualizare puternică. Fiecare luptă pentru supraviețuire și pentru a-și implementa agenda personală. Foarte puțini se mai gândesc la public….

38

• Cum percepi publicul dansului de la noi? Sau publicurile? Relația mea cu publicul este una directă. Imi place să-mi cunosc publicul și să lucrez cu el, chiar să-l implic direct în procesul creativ. Imi place să invit oamenii la repetițiile mele și să stau de vorbă despre propunerile și ideile mele. Mai mult decât atît, la ultimele mele producții artistice – [Fragil] și zmeul sau ce este dansul contemporan, am organizat activități educaționale, de formare a publicului. Iar în cadrul turneului meu de spectacole din această vară-toamnă de la Brașov, Sibiu, Timișoara și București, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, voi avea în fiecare oraș o serie de ateliere de dans pentru publicul larg. Insă este clar că cu o floare nu se face primavară… Sincer vorbind, publicul dansului este în continuare unul limitat și destul de stabil (adică același). Este format, în bună parte, din același publicul cool și hipster, prieteni ai dansatorilor sau membrii de familie. Deși există un potențial pubic, se face foarte puțin în această direcție. Față de situația anilor 1990 ne aflăm cred într-un regres important. Tin minte cu plăcere spectacolele prezentate de coregrafii francezi la TNB sala Mare, T. Bulandra sau Odeon în anii 1990, când săilile erau pline. Sau spectacolele britanice prezentate în cadrul festivalul British Dance Days când, în 8 zile de spectacol derulate pe parcursul a 14 zile, au fost aproape 7000 de spectatori. Sau de prima ediție a festivalului “București.Vest” 2001 când toate biletele la Teatrul Odeon erau vândute în prima a festivalului. Acum publicul vine din ce în ce mai rar la dans iar sălile sunt mai tot timpul goale (cel puțin la reprezentațiile la care am fost eu). Există mai multe explicații pentru asta. In primul rând dansul contemporan a dispărut din programul teatrelor importante din București. Stagiunea de spectacole de la CNDB are o vizibilitate limitată iar clădirea închiriată din Bdul. Mărășești este improprie prezentării de spectacole. WASP funcționează într-un spațiu industrial la Timpuri Noi, într-o zonă dificilă, în care accesul nu este foarte ușor. Nu se mai fac programe educaționale de anvergură (așa cum făceam eu în anii ‘90 când lucram direct în școli și licee profesionale, cu grupuri țintă foarte diverse, de la elevi, persoane cu dizabilități fizice, profesori etc.) Iar promovarea se face exclusiv în mediul online, pe facebook, unde există o saturație de ateliere, cursuri, evenimente culturale. N-am mai văzut un clip de promovare pentru dansul contemporan la TVR (sau altă televizune privată) din 2007 de pe vremea festivalului Sibiu Dans 2007, eveniment pe care l-am organizat în cadrul programului Sibiu Capitală Culturală Europeană 2007. De asemenea, a crescut foarte mult prețul biletelor de spectacol în timp ce calitatea spectacolelor românești a scăzut. Lipsesc acele opere coregrafice importante care să facă valuri și să atragă publicul. Sau, atunci când există, ele nu ajung la public. Fără să fiu exagerat, iau de exemplu spectacolul meu [Fragil] – care este cred cel mai bun spectacol al meu, a fost văzut de foarte puțini oameni în 2015 în România, de la premiera din iunie 2015 am avut doar 3 reprezentații la București și Cluj. Nu a fost văzut de directorul CNDB-ului, de curatorii celor mai importante festivaluri de teatru și dans din România, continuă să existe doar în corpul performerilor și al publicului puțin care l-a văzut. A trebuit să aștept că să obțin o nouă finanțare mică de la AFCN pentru a-l putea prezenta din nou în România în această toamnă când vom avea 4 reprezentații. Ne aflăm, cred, într-un cerc vicios. Nu există încă o piață pentru acest tip de artă, deși paradoxal există cred un public interesat de propunerile noastre. Iar între timp, publicul migrează către alte zone spectaculare. Este nevoie de proiecte mai curajoase, atipice care să readucă încrederea în dansul contemporan și care să atragă un public nou. Coregrafii români și puținele instituții/organizații active în domeniul dansului nu sunt interesați în identificarea și atragerea de noi publicuri. Personal, imi doresc foarte mult ca publicul să vină în număr mai mare la dans, însă atât timp cât nu se va investi masiv în această direcție, trendul va fi din păcate unul descendent. 5. Ce obstacol/e crezi că împiedică (mai) buna dezvoltare a dansului în România? Păi, cred că am început deja să răspund la această întrebare. Am anticipat cumva întrebarea vorbind mai sus despre problema publicului. Din păcate, dansul a intrat într-o perioadă de criză adâncă. Am tot spus-o însă se pare că nimeni nu aude….Criza a demarat la începutul anului 2012 (așa cum

39

anticipam într-un articol scris în Dilema Veche in 2011) prin pierderea spațiului Centrului Național al Dansului. Puțini știu că acest spațiu a fost pierdut la “ruleta” lui Ion Caramitru. După pierderea studiourlor de dans și a sălii de spectacole într-o locație ultra-centrală, CNDB a continuat să-și piardă publicul și bugetul, trendul descendent culminând în 2012 cu închiderea sine-die a programului său de co-finanțare a proiectelor coregrafice. Lumea dansului a început să lupte din nou pentru supraviețuire. Lipsa banilor a dus în timp în scurt timp la o insularizare a sectorului coregrafic. Din pacate, colegii mei de generație nu mai au timp și energie să asculte, să dialogheze și să găsească soluții împreună. Dansul continua sa fie o arta sub-finantată in Romania și asta se poate vedea cu ochiul liber la bugetele alocate la AFCN unde sumele sunt mici în raport cu alte domenii prioritate. In plus, nu exista nici un consilier de specialiate pentru dans la Ministerul Culturii (același lucru îl denunțam și în 1998) si nu există încă o politică culturală coerentă de sprijin a sectorului coregrafic. Asta în contextul în care în Europa lucrurile stau complet diferit. Recent, Ministerul Culturii din Franța a anuntat o infuzie financiara de 2,4 milioare Euro (pentru sprijinul a 12 companii de dans si 8 noi structuri de dans in mediul rural), în plus față de milioanele acordate anual pentru cele 8 centre coregrafice nationale (similare cumva CNDB-ului) și 11 centre de dezvoltare coregrafică. La noi, nimic, doar cinematografia și patrimoniul sunt priorități ale Ministerului Culturii. Ca un rezultat direct al acestei lipse de politici publice, o bună parte din artiștii importanți migrează catre alte scene cum ar Berlinul sau lucrează pentru contexte străine, devenind practic invizibili pentru scena românească. Intr-un plan mai personal, simt că la București atmosfera este foarte încărcată și întunecată, colegii nu mai vin să-ți vadă spectacolele sau atunci când vin, ți le desființează dintr-o privire. Nimeni nu mai are timp de nimeni sau nu mai vrea să se asocieze cu nimeni. Și asta nu este deloc bine. In același timp însă există însă și vești mai bune, pozitive. La Cluj, lucrurile au început să se miște multe mai bine. La Timișoara, există de asemenea niște oameni și energii pozitive. In plus, am auzit recent că CNDB a obținut din partea Ministerului Culturii promisiunea că activitatea Centrului se va muta în curând la Sala Omnia. Sper însă că această promisiune să fie onorată cât mai curând și că actualul Ministru al Culturii va tăia panglica de inaugurare cât mai curând. Pentru că, în România, știm bine cu toții, lucrurile se pot schimba de pe o zi pe alta. Iar următorul Ministru al Culturii poate decide chiar desființarea CNDB-ului, așa cum s-a tot încercat în ultimii ani. Iar acum 2-3 zile am citit că Ministerul Culturii începe să fie interesat de problema finanțărilor multianuale, lucru pe care îl cer din 2005, când am avut prima discuție face-to-face cu dna. Mona Muscă pe problema AFCN-ului. 3 Dacă ai fi în rolul cuiva care decide, ce ai schimba în felul în care funcționează dansul și instituțiile sale în România? Frumoasă și dificilă întrebare. Pot să încerc, de dragul interviului, un exercițiu imaginar. Așa cum am mai spus-o și militat activ, este nevoie de un proces amplu de reformă instituțională la toate nivelurile. Sunt câteva inițiative care trebuie demarate rapid. Aș reforma de la rădăcini sistemul de finanțare pentru întreg sectorul cultural introducând transaparența, competitivitatea și finanțarea multianuală ca pe niște criterii obligatorii de finanțare. Așa cum la AFCN pot primi finanțări publice atât instituțiile publice cât și asociații și fundații culturale, aș introduce posibilitatea ca exact același principiu să poată fi introdus și la nivelul subvențiilor anuale. Adică, oricine să poată primi bani pentru o subvenție anuală (inclusiv pentru plata echipei și pentru cheltuieli structurale) pentru implementarea unor programe anuale și multianuale pe baza unui caiet de sarcini clar, care ar deveni obligatoriu. Aș renunța la tipul comunist de finanțare automată anuală prin care fiecărui teatru, instituție muzicală sau coregrafică i se alocă un buget fără să fie nevoit să justifice prin rezultate investiția oferită. In primul rând, aș iniția de urgență, un pachet de inițiative legislative pentru sectorul cultural care să includă, printre altele, modificarea managementului instituțiilor publice și Statutul Artistului și, implicit, aș face lobby în Parlament și la nivelul societății civile pentru ca acest pachet de inițiative

40

legislative să fie votat de urgență în perioada 2018 – 2019. Nu putem să organizăm o Capitală Europeană a Culturii cu o legislație învechită și o curte de audit care nu recunoaște în 2016 dreptul de autor ca un contract legal de muncă care să permită plata diurnelor și a cazărilor artiștilor în RO. Stiu că se fac ceva demersuri de către actuala conducere a Ministerului Culturii însă atât timp că nu există o strategie de lobby la nivelul întregului sector, nu vor exista, cred, rezultate notabile. Eu aș merge chiar pe varianta riscantă de asumare de către Guvernul României, în contextul problemelor de la ONB și al subscripției sculpturii lui Brâncuși demarate de actualul guvern. Cu siguranță, aș muta normal accentul de pe Cinematografie și Patrimoniu și către Artele Spectacolui, Arte Vizuale și Literatură și, implicit, tot ce ține de cultura vie. Pentru artele spectacolului, aș înființa o nouă structură – Institut al Artelor Spectacolului – care să aibe ca obiective principarele: atragerea și formarea publicului, dezvoltarea profesională pentru artisti, susținerea cercetărilor artistice și a mobilității naționale, încurajarea colaborării internaționale pentru teatru, dans, muzică, circ. Aș crea studiouri artistice ce ar urma să fie puse la dispoziția proiectelor sprijinite de acest nou Institut. În plus, aș oferi un buget consistent pentru a finanța programe multianuale (și nu pe bază de proiect așa cum se întâmplă acum) pentru cercetare și atragerea de noi publicuri. Aș include obligativitatea ca fiecare instituție de spectacol sau muzeu finanțat public să-și deschidă gratuit studiourile, galeriile și scenele pentru artiștii independenți (măcar 2 luni pe an și 10 spectacole/expozitii/concerte an). Aș crește consistent salariile personalului angajat în cadrul sectorului cultural și la nivelul Ministerului Culturii (am citit recent pe un site că plafonul salariului va crește în curând la 2200 lei in timp ce un profesor la ciclul gimnazial va avea 2600 lei). As crea posibilitatea ca Festivalurile de orice gen (film, muzică, teatru, dans, literatură) să poată fi finanțate legal la fel ca în străinătate (adică să devină o instituție în sine) printr-un buget anual alocat pe bază de competiție. Aș acorda o mai mare atenție colaborării artistice internaționale creând un sistem de finanțare transparent pentru toate proiectele europene derulate prin programul Europa Creativă, oferind sume fixe 20.000 Euro/an pentru lider de proiect și 15.000 Euro/an pentru co-organizator. In acest mod, cu siguranță va crește numărul de lideri și co-organizarori la proiectele europene și va crește rata de absorbție a finanțărilor europene la nivelul sectorului cultural (care în prezent este foarte mică în comparație cu celelalte țări europene). Aș introduce un sistem nou de selecție al evaluatorilor în România care să ducă în final la crearea unui Corp al Evaluatorilor acreditați profesional de către Ministerul Culturii. Acest corp va avea ca misiune evaluarea tuturor activităților instituțiilor publice finanțate de Ministerul Culturii, precum și a liniilor de finanțare derulate de AFCN, Ministerul Culturii, ArCuB, ICR, CNDB etc. Sunt clar deficințe foarte mari la acest capitol și se vede prin numărul extrem de mare al contestațiilor. Pentru Artiști, aș introduce un sistem de Burse Artistice, cu sume fixe acordate anual unui număr de 50 artiști (câte 5 pe fiecare displină artistică importantă) prin care aceștia să beneficieze de surse financiare pentru operele lor pe o perioadă de 3 – 5 ani. Aș crea din Capitala Europenenă a Culturii 2021 un program prioritar fanion pentru următorii ani în România. Se înțelege foarte puțin importanța acestei Capitale Culturale Europene și aportul extrem de mare de imagine și dezvoltare socială și economică pe care-l va aduce. Aș face lobby la nivelul tuturor cetățenilor și partidelor politice, Guvernului României și al Parlamentului acestei tări ca sectorul cultural să devină o prioritate guvernamentală. In acest sens, aș lupta pentru creșterea bugetului pînă în 2021 pînă la procent de 1 % din PIB (în acest moment nu a ajuns nici măcăr la 0,1 cred). Aș de-birocratiza la sânge actul cultural, obligând mecanismele existente de finanțare să reconsidere rolul creativ al artistului și al managerului cultural în dezvoltarea sectorului cultural. Aș incuraja mecenatul și donațiile în România, oferind posibilitatea donatorilor persoane fizice și a firmelor să-și deducă la finalul anului donațiile realizate pentru sectorul cultural din impozitul anual (așa cum se face în acest an cu donația doar pentru sculptura lui Brâncuși). Aș susține și dezvolta resursele umane care există în sectorul cultural, atrăgând mai mulți oameni din corporațiile multi-naționale către sectorul cultural.

41

Sunt foarte multe lucruri de făcut în Romania anului 2016. Insă, sincer, nu cred că se va schimba ceva în mod real, în principal din cauza oamenilor politici și a partidelor. Vor fi făcute poate niște operații estetice, de suprafață, însă în esența lucrurile vor rămâne neschimbate. 4 Ce îți spune situația de la Opera Națională din București? Situația la nivelul instituțiilor publice de cultură este una clar explozivă așa cum s-a vazut recent la ONB. Că trebuie demarate de mâine procesele de reformă menționate mai sus. La ONB există două probleme diferite. Una ține de ilegalitățile și inechitățile care au fost făcure de conducerea ONB la angajarea danezului Jan Kobborg, iar a doua ține de politica reportorială excelentă pe care acesta a implementat-o de când a preluat conducerea artistică a Baletului (montarea recentă a unei piese de William Forsythe la ONB o demonstrează). Situația a fost administrată prost la nivelul conducerii centrale prin niște decizii rapide și pripite. Acum nu cred că există decât două soluții, pe care le-am prezentat recent și conducerii Ministerului Culturii. Una radicală de reformă, prin care Baletul Operei Române se transformă într-o instituție autonomă, cu un management, director artistic și buget propriu, urmând ca Baletul Operei să împartă scena de spectacol cu Opera Naționala conform unui program agreat la început de stagiune. Sau varianta scoaterii la concurs a poziției de director artistic a Baletului ONB pe plan național și internațional, urmând ca orice coregraf român sau străin să-și poată prezenta un program de management. Oricare din aceste decizii trebuie făcute rapid pentru că pentru stagiunea 2016-2017 nu există încă un repertoriu de spectacole. S-au făcut multe greșeli în gestionarea acestei situații iar plecarea definitivă a lui Kobborg și a Alinei Cojocaru aduce mari prejudicii de imagine dansului românesc și sectorului cultural în general. Plecarea lor va duce firesc la destrămarea echipei noi care se formase acolo (deja o serie de tineri balerini au decis să părăsească instituția), care va duce implicit la pierderea repertoriului nou. Pe termen mediu, cred că pierderea cea mai importantă va fi la nivelul publicului. Este o reacție în lanț prost administrată din care pierdem cu toții. 8 Ai nevoie de critică? Există critică de dans la noi? Există o mare nevoie la noi de critică de dans. Se scrie foarte puțin despre dans (mult mai puțin, cred, decât se făcea acum 10 ani, de exemplu) și, în general, cronica apare foarte târziu, la 4-5 luni după eveniment. În general, cronicile de dans sunt toate pozitive și frumoase. Există, cred, foarte puțină critică adevărată, pentru că, de mult ori, se spune că dansul fiind un domeniu fragil, orice critică poate fi fatală la nivel instituțional. Poziție cu care pot să fiu de acord doar până la un punct. La un moment dat, lucrurile trebuie spuse, cu tot riscul. Sincer, îmi doresc să citesc o cronică bine documentată care să-mi desființeze la nivel de concept și calitate artistică un spectacol sau proiect pe care l-am realizat….Se scrie atât de puțin încât anul trecut am devenit chiar eu cronicar încercând să scriu pe blogul meu despre spectacolele colegilor într-o încercare (probabil nefericită) de a scoate la lumină dansul… Lipsca cronicilor de dans se datorează, însă, și faptului că se face foarte mult voluntariat (ca și la teatru), cronica nefiind retribuită financiar. Și atunci, o mare parte din cronicarii care scriau acum câtiva ani au fost obligați să se reprofileze cumva, devenind curatori, dramaturgi, consultanți artistici. Personal, mie imi lipsesc cronicile vii și critice ale lui Alex Leo Șerban sau virulența textelor Mihaelei Michailov. Și, de ce nu?, apariția unor nume noi. 9 Ești liber în ceea ce faci în dans? Sunt foarte liber. Intotdeauna am făcut proiectele pe care le-am considerat necesare și importante. Am vorbit direct despre durerea din mine atunci când am pierdut-o pentru totdeauna pe Gabriela. Am vorbit adesea în spectacolele mele despre fragilitatea legăturilor umane sau a dansului contemporan. Am interacționat direct cu spectatorul căutând să-l cunosc mai bine. Am experimentat lumi noi, am lucrat direct chiar cu nuditatea spectatorului. Sunt în continuare în căutarea unor formate noi, așa cum este PARTYING, atelierul-petrecere performativă unde dansăm și experimentăm pînă dimineața când iese soarele. Sau primul meu retreat de dans și yoga în India, unde voi pleca la finalul anului,

42

pentru trei săptămâni, cu un grup de oameni foarte frumoși. Dansul este, în esență, o formă de libertate absolută. Ce păcat însă că acestea vin la pachet cu o serie de riscuri inerente. Ca acela de a trăi fără siguranța zilei de mâine. Sau acela de a-ți crea dușmani în rândul colegilor atunci când ești critic. Sau acela de a te imbolnăvi de nervi când te întorci de la Bruxelles unde participi la o dezbatere a Comisiei Europene despre mobilitatea artistică și primești de la poștaș procesul-verbal al amenzii de la Jandermeria Română întocmită ilegal pentru că susții public #reforma în cultură…. Însă, indiferent de problemele prezentului, voi continuă să merg mai departe cu întrebările și proiectele mele. Pentru că știu că există un public care are nevoie de mine și de dansul meu. Cosmin Manolescu. Dansul, plajele, orașele: jurnal de călătorie Interviu de Alina Vilcan http://www.alistmagazine.ro/cosmin-manolescu-dansul-plajele-orasele-jurnal-de-calatorie/ Cu coregraful Cosmin Manolescu, care a dansat în atâtea și atâtea părți de lume, ne rătăcim pe străzile Lisabonei, în faimosul cartier Bairro Alto, sau alături, pe Rua Marechal Saldanha, iar apoi dansăm butoh, la noi, la Cisnădioara, acel dans japonez al întunericului, dans de avangardă sub cerul liber, dans cu zmeie, cu copaci și cu iarbă, până când vom traversa pământul pentru un alt dans, unul într-un parc din Tokyo, unde doi îndrăgostiți se sărută sub un bonsai, iar de aici am putea lua trenul shinkansen până pe insula Naoshima, în apropierea căreia se află insula Teshima unde n-avem decât să ascultăm bătăile inimilor oamenilor, în acel muzeu al inimilor, proiectat de un artist francez, și nu ne vom opri aici, căci mai avem plajele de pe malul Gangelui sau o plajă portugheză pustie, cu dune sălbatice și pescăruși. Plecând de aici se va face iarnă, va fi ianurarie la New York, și atunci nu vom ști ce să alegem dintre toate acele evenimente de dans din Brooklyn, Queens sau Manhattan. Și când va fi din nou vară, ne vom întoarce în timp, pe litoralul românesc, la Neptun, unde un tânăr de 19 ani dansează în fața unei fete, pentru un sărut, și poate cândva tânărul acela va dansa chiar și pe un ghețar, în Antarctica, niciodată nu se știe, fiindcă el ar fi în stare să danseze oriunde, așa cum odată a făcut un spectacol memorabil într-o cameră de hotel de la InterContinental – Camera 1306. Iar noi, cei mai puțin rezistenți în ale dansului, când nu vom mai ține pasul, vom lua un caiac și vom face o plimbare printre mangrove, și astfel vom vedea apusul în Asia, și ne vom trage sufletul în resortul Menjangan din Bali și în față ne vor ieși căprioare. La final, vom dansa cu marea, va fi din nou începutul anilor '90, când totul încă mai era posibil, iar bișnițarii aruncau cu pungi de bani în dansatoarele cu costume de pene. Un sfert de secol și chiar mai mult a trecut de atunci, ți-ai spune aducându-ți aminte, noaptea, în timp ce vei trece, ca de obicei, pe lângă Parcul Ioanid, într-una dintre acele zile care te prind, totuși, în București. Un oraș de neuitat Lisabona (sau Lisboa, cum îi spun portughezii) este primul oraș cu touch mediteraneean de care m-am îndrăgostit iremediabil la începutul anilor ’90. Eram foarte tânăr pe atunci și descopeream, printre primele mele ieșiri în străinătate, un oraș vechi, amplasat pe dealuri, o capitală europeană culturală și gastronomică, situată în cel mai vestic punct al Europei, aproape de Oceanul Atlantic. M-a fermecat iremediabil de la prima vizită (deși nu văzusem prea multe țări până atunci), cu cartierul său faimos Bairro Alto – unde îmi place de fiecare dată să beau o caipirinha adevărată, cu Alfama cea veche, plină de străzi vechi, biserici și fado portughez, fluviul Tejo și restaurantele cu pește și fructe de mare de peste râu (de unde ai o vedere superbă a orașului), ginjinha (un lichior de cireșe local) și vinho verde. Este orașul cu cele mai frumoase mirador-uri (locuri înalte, de unde poți avea o vedere specială a orașului), poate cu cel mai bun desert din lume – pasteis de nata, cumpărat – cum altfel – din Belém, cu ascensoare vechi care te poartă pe străzi lăturlanice și o viață de noapte continuă. La Lisabona, găsești și foartă multă cultură, teatre și o excelentă scenă coregrafică. Am revenit cu mul drag de multe ori acolo, în ultimii ani, fie în călătorii profesionale sau scurte vacanțe, și l-am găsit aproape

43

neschimbat, poate doar un pic mai scump în ultimi ani. Și abia aștept să revin cât de curând. O stradă pe care te-ai întoarce oricând Rua Marechal Saldanha din Lisabona este o stradă mică de lăngă cartierul Bairro Alto, unde am locuit în 1996 timp de aproape trei luni, cu ocazia unei rezidențe oferite de Forum Dança. De fiecare dată cănd revin la Lisabona, mă duc să revăd mica stradă de care mă leagă foarte multe amintiri frumoase... Strada este foarte aproape de ascensorul din Bica și se oprește în Miradouro de Santa Catarina, de unde ai o priveliște nemaipomenită a fluviului Tejo și a Christului imens, care patronează orașul. Strada este faimoasă și pentru un restaurant familial, Toma La Da Ca, unde se mănâncă excelent (eu prefer tuna steak la grătar și un vinho verde Casal Garcia) și pe care ți-l recomand cu drag, dacă vei ajunge curând la Lisabona. O poveste de vară din România Pentru că am revenit recent de la Cisnădioara, unde am condus un atelier de de dans butoh și contemporan, în cadrul Icon Arts Academy 2016, o să-ți povestesc despre o zi performativă specială în care am dansat cu copacii, cu iarba, nămolul, pietrele și valurile. După o scurtă primă zi introductivă pe dealuri (unde ne-am întâlnit cu un localnic cosaș, pe care noi l-am numit generic Petre și care, destul de violent, ne-a „invitat” să-i lăsăm dealurile în pace), a doua zi le-am propus participanților să-și aleagă un loc în natură în care să avem o experiență performativă și unde să vorbim despre o experiență personală, legată de viață sau moarte. Primul loc unde am dansat a fost chiar în campingul unde eram cazați la vile, lângă unul din nucii tineri, care ulterior avea să devină loc de meditație pentru unii dintre noi. Am început print-un ritual simpu și personal, după care ușor-ușor ne-am apropiat unii de alții și am dansat cu ramurile și frunzele nucului. A fost un început magic. După aproape 20 de minute de dans, persoana care alesese locul ne-a vorbit foarte frumos despre naștere, o experiență unică de viață și auto-cunoaștere. Am continuat exercițiul dansând cu iarba, alergând cu zmeiele pe dealurile din jur, am performat chiar împreună cu o fată curajoasă într-o baltă de nămol, am ascult cu toții un cântec special la umbra unui copac și ne-am mișcat în ritmurile valurilor pe malurile unui pârâu. Ziua s-a terminat cu o improvizație de grup la Pasul Broaștei, o piatră imensă – un monument al naturii, care a devenit ulterior una din scenele noastre de dans. După fiecare dans, am vorbit despre moarte, viață sau căsnicie. Ah, și era să uit, toată această călătorie performativă de câteva ore a fost făcută de toți în picioarele goale... A fost o zi specială în sânul naturii, care a rămas puternic impregnată în corpul meu. O plajă pentru dans Hmm, sunt multe plaje frumoase cu care m-am întâlnit și mai toate sunt foarte potrivite pentru dansul contemporan. Mi-e greu să aleg doar una. Sunt plaje frumoase la Varanasi – pe malul Gangelui sau în Goa – în sudul Indiei, unde voi ajunge chiar anul acesta cu un grup de oameni frumoși, în cadrul unui retreat de yoga și dans contemporan, pe care-l organizez în Goa și Kerala, la finalul lunii noiembrie. O altă plajă sălbatică pe care am descoperit-o anul acesta se află pe vechiul nostru continent, în sudul Portugaliei, lângă Faro, și se poate ajunge acolo doar cu un ferry. Plaja, denumită Ilha Deserta, este pustie și foarte lungă (peste 20 km), plină de dune sălbatice, scoici gigantice, nisip fin și sute de pescăruși. Este perfectă, cred, pentru dans, așa că sper din toată inima ca în luna mai din 2017 să organizez acolo un retreat special de dans contemporan. O întâmplare mai puțin obișnuită S-a întămplat în Japonia, anul trecut, cu ocazia rezidenței Eastern Connection. Eram la o filmare în parcul Shinjuku Gyoen (unul din cele mai mari și frumoase parcuri japoneze din Tokyo) și alergam de zor cu zmeiele mele de hârtie. La un moment dat, în timp ce zburdam cu zmeul printre copaci, am observat un cuplu japonez care se săruta de zor la ceva distanță de mine, la umbra unui imens bonsai japonez. M-a frapat lucrul respectiv, pentru că japonezii sunt de obicei foarte rezervați în a-și arăta

44

sentimentele în public. Însă acest cuplu era pur și simplu delicios de frumos în dragostea lui. Într-o fracțiune de secundă, m-am hotărât să-i abordez performativ cu zmeul. Am început să le dau roată alergând în jurul lor. Le-am întrerupt momentul intim și am simțit ușor că devin interesați de dansul meu cu zmeul. Mi-am luat inima în dinți și, deși japonezii se feresc foarte mult de contactul fizic, i-am atins ușor cu zmeul meu. Îmi amintesc bine momentul, fata râdea din plin (probabil sub impactul emoțional al apropierii mele), însă simțeam că băiatul devinse curios și interesat de dansul meu. Am continuat să dansez folosind zmeul pe care eu îl țineam în gură... Și ușor-ușor dansul nostru s-a transformat într-un adevărat duet performativ, iar la final japonezul a ajuns să danseze cu zmeul meu în gură... A fost o întâlnire mai puțin obișnuită, însă foarte faină, pe care o puteți vedea și voi în filmul documentar Error! Hyperlink reference not valid. la minutul 7.05. O altă întâmplare mai puțin obișnuită O întâmplare neobișnuită cred că este și experiența întâlnirii directe cu spectatorii din ultimul meu spectacol [Fragil] – poate cel mai curajos spectacol pe care l-am făcut până acum. Are un format neconvențional, fiind jucat în spații diferite, unde publicul este invitat să aibă o relație directă cu spectacolul. Începe cu o repetiție sau cu o petrecere (în funcție de locația unde se desfășoară) și include momente extrem de diferite în care performăm, cerem părerea spectacorilor, dansăm cu inima și experimentăm calătoriile emoționale cu spectatorii – un concept nou de lucru personal, care include masajul, atingerea și dansul senzorial. Imaginează-ți că ești cu ochii închiși într-un întuneric dens și 6-8 mâini danseză cu corpul tău în feluri diferite… Însă cel mai puternic moment este la finalul spectacolului, unde publicul mai curajos este invitat să-și exploreze nuditatea din punct de vedere performativ. Barierele dintre public și performeri sunt rupte total. Regula e simplă, dacă una dintre persoanele din public vrea să experimenteze nuditatea, fie ea parțială sau totală, toți cei prezenți trebuie să urmeze aceea persoană. Sau pot alege să plece, spectacolul urmând să se termine pentru ei brusc. Cei care însă decid să rămână până la final au parte de o experiență unică și foarte puternică. La început, mi-a fost teamă că propunerea mea va fi respinsă de public, însă am fost plăcut suprins să descopăr mulți spectatori curajoși. Aștep cu nerăbdare să reiau spectacolul în această toamnă, când în luna octombrie vom porni cu el în turneu prin țară. O călătorie în Japonia Este mult de vorbit despre Japonia, de la templele Zen până la mâncarea foarte diferită, trenurile de mare viteză sau experiența onsen-ului (băi termale unde este obligatoriu să fii naked). Am fost deja de patru ori și am senzația că mai încă foarte multe de descoperit. Unul dintre locurile speciale pe care le-am descoperit în 2014, împreuna cu partenera mea de viață Ștefania, este insula Naoshima. Amplasată la o distanță de 5-6 ore cu faimosul tren shinkansen de Tokyo, metroul și un ferry în Seto Sea, această insulă mică și foarte rurală găzduiește cele mai importante muzee și galerii de artă contemporane din lume – Chichu Art Museum, Lee Ufan Museum (două muzee îngropate la propriu în natură), Art House Project – cu o serie de case vechi japoneze transformate în opere de artă, precum și un hotel hight-tech zen, toate create de cunoscutul arhitect japonez Tadao Ando pentru o corporație japoneză. Insula o poți vizita foarte ușor, în câteva ore, cu o bicicletă închiriată sau, așa cum am făcut noi, cu un shuttle bus gratuit, pus la dispoziție de muzeul de artă contemporană. La tot pasul, te întălnești cu sculpturi amplasate în mijlocul naturii, cu artiști superimportanți, ca James Turrell (un artist american care sculptează lumina și care mie îmi place foarte mult), Claude Monet sau Walter de Maria, care au fost invitați să creeze lucrări special pentru locațiile respective. Iar alături de Naoshima se află insula Teshima, unde există un muzeu al inimilor, realizat de artistul francez Christian Boltanski pe o plajă superbă, unde poți asculta inimile oamenilor... Mi-e tare dor de Japonia și cred că o să fie una dintre destinațiile mele viitoare de călătorie. Recomandarea coregrafului: un festival de dans de oriunde Pentru dans, aș recomanda tuturor să meargă la New York, în luna ianuarie. Este locul cu cele mai

45

multe spectacole de dans și festivaluri de profil. Imediat după Anul Nou, la începutul anului, the Big Apple este ocupat de dans, în același timp desfășurându-se festivalul American Realness organizat de curatorul Ben Pryor (care a fost și în România, în 2010, cu o bursă Gabriela Tudor), festivalul Coil organizat de teatrul Performance Space 122, festivalul de teatru-dans Under the Radar și APAP (conferința anuală, organizată de Association of Performing Arts Presenter). Timp de două săptămâni, sunt programate zeci de spectacole în locații foarte diferite, în Brooklyn, Queens și Manhattan, în biserici, teatre, galerii și studiouri de tot felul. Adresele mele preferate din New York sunt DanceSpace (situat într-o biserică), Chocolate Factory (un spațiu de dans din Long Island City), clasicul Joyce Theater (care prezintă nume grele ale dansului internațional) sau teatrul Dance Theater Workshop, devenit între timp New York Live Arts – teatrul coregrafului Bill T.Jones și MoMa – muzeul de artă contemporană care, de câțiva ani, face o programare serioasă de dans contemporan. Dans în aer liber. Cel mai frumos loc din lume în care ai dansat și un altul, unde încă nu ai dansat, dar ai vrea Cel mai frumos loc din lume pentru dans este natura, acolo unde te simți foarte conectat la tine și la tot ceea ce te înconjoară, folosind sunetele și atmosfera locului. Dacă stau să mă gândesc bine, cel mai frumos loc din lume unde am dansat a fost, cred, pe o faleză din Neptun, la 19 ani, la răsăritul soarelui. Nu neapărat pentru loc, cât pentru intensitatea emoției și a dansului. Aproape gol, la lumina roșie a soarelui, pe un stabilopod aruncat în mare și în sunetul valurilor, am improvizat primul meu dans pentru o spectatoare anonimă, de care mă îndrăgostisem. La final, în loc de aplauze, am primit un sărut... Hmm, vorbind de locuri noi, cred că mi-ar plăcea să fac un spectacol pe un ghețar în Antarctica, iar printre spectatori să se afle și focile, și pinguinii. Un hotel memorabil. Dansând într-o cameră de hotel. Camera 1306. În Asia, m-am întâlnit cu multe hoteluri memorabile. Însă unul dintre cele mai frumoase a fost resortul Menjangan din Bali, unde am fost în 2014, în prima mea călătorie balineză cu Ștefania. Amplasat într-un parc natural cu peste 350 hectare, eco-hotelul este format dintr-o serie de bungalow-uri private, amplasate direct pe plajă, la 50 de metri de un banc natural cu corali. M-a impresionat serenitatea locului, grija pentru conservarea naturii, relația directă și nemediată între om și animale sălbatice, camera imensă, ultra-modernă, cu touch balinez, acces direct pe plajă și priveliștea serenă a oceanului. Dimineața și seara, ne întâlneam pe drum cu căprioarele, în timpul zilei făceam snorkeling admirând coralii și peștii colorați, iar seara ieșeam cu Ștefania la o plimbare cu caiacul, printre mangrove, să privim apusul. N-am stat decât trei zile acolo, însă mi s-a părut o veșnicie, atât de frumos a fost. Sper să revin curând în Bali, pentru că este un loc mirific... Pe de altă parte, Camera 1306, de care amintești, a fost unul dintre cele mai frumoase spectacole ale mele, foarte direct și interactiv, o ocupare performativă cu dans, discuții și priviri a unei camere de hotel la InterContinental, locuite de un cuplu. Câteodată mi se face tare dor de Camera 1306, mi-ar plăcea să-l reiau la un moment dat și să-l prezint într-un hotel special. Spațiul cultural preferat din Europa Unul dintre orașele mele preferate este Veneția, pentru culoarea și istoria lui, pentru evenimentele, festivalurile de dans, concertele muzicale și, bineînțeles, pentru Venice Biennale – evenimentul de artă contemporană la care am început să merg încă din 2007. Prima mea întâlnire cu orașul venețian a fost în adolescență, prin intermediul filmului Anonimul venețian, care m-a impresionat și la care, țin minte, am plâns mult. Ulterior, am descoperit orașul în prima mea vacanță în Italia cu Gabriela (n.r.: Gabriela Tudor) și de atunci am rămas iremediabil îndrăgostit. În 2006-2007, am derulat acolo o rezidență, în cadrul proiectului Migrant Bodies, ocazie cu care l-am bătut și descoperit pe îndelete. Îmi place și pentru amestecul de vechi și nou, culoare și apă, gondolele venețiene, zilele cu soare, aperol spritz și artă contemporană. Din 2009, după trecerea în neființă a Gabrielei, merg aproape în fiecare an la Veneția pentru a-i aduce un omagiu și pentru a face o cură de artă contemporană, pentru a descoperi noi artiști și pentru a mă întâlni cu opere de artă remarcabile.

46

Litoralul unora dintre primele spectacole în care dansai. Cum era atunci? Mamaia anului 1990 era foarte diferită de Mamaia de acum. Era încă liniștită și lipsită de fițele capitalismului. Am dansat acolo în 1990, imediat după Revoluție, timp de două luni, într-un spectacol de revistă pe scena Cazinoului din Mamaia. Era încă puțină agitație, destul de puțini turiști și multe magazine care vindeau încă pe valută. A fost perioada cea mai lungă pe care am petrecut-o vreodată în compania mării. Mi-a plăcut mult și cred că de atunci am învățat să o îndrăgesc mai mult decât muntele. Nu o să uit niciodată nopțile cu lună plină, când în pauzele dintre momentele artistice ale show-ului nostru, dansam cu marea. Și faptul că bișnițarii din Constanța aruncau cu pungi de bani în fetele care dansau în costume cu pene. La drum. Cât timp călătorește coregraful și cât – omul. Care consideri că este cel mai valoros aspect al unei călătorii? Viața, ca și dansul, este o călătorie continuă, plină de întâlniri cu oameni, locuri și contexte care te transformă. Sunt sigur că fiecare călătorie ne face mai bogați interior, ne transformă în plan spiritual, ne face să fim mai deschiși către viață și lume în general. La începutul anilor ’90, după prima mea călătorie în Franța, îmi plăcea să spun că, pentru a avansa mai rapid, întreaga populație a României ar trebui să călătoească pentru două săptămâni in afară granițelor... În general călătoresc mult – cam două-trei luni pe an, fie în țară, fie în străinătate, în călătorii profesionale, rezidențe sau turnee cu ateliere și spectacole. Însă îmi doresc din ce în ce mai tare să călătoresc mai mult pentru mine și inima mea și mai puțin pentru proiectele mele coregrafice. Anul acesta, împreună cu Ștefania, mi-am oferit două luni sabatice, de vacanță, plecând la începutul anului într-o călătorie de descoperire a Andaluziei si a sudului Portugaliei. Mi-a plăcut la nebunie și abia aștept să plecăm din nou, către o nouă destinație. Părți de București în care îți place să te plimbi, să dansezi etc. Dar și adrese pe care le recomanzi pentru evenimentele lor culturale sau pentru că, pur și simplu, te simți bine acolo Îmi place mult să mă plimb în special noaptea prin București, când toată lumea doarme. Zona mea preferată este delimitată de Grădina Icoanei (unde mi-am petrecut o bună parte din timpul liber cu Scufus Pufus), de Parcul Ioanid – de care mă leagă atâtea amintiri frumoase – și de străzile din jur, cum sunt Dumbrava Roșie, Bulevardul Dacia, Pitar Moș, Dionisie Lupu, toate au un farmec aparte. Mă opresc uneori noaptea să beau ceva pe terasa-acoperiș secretă din Piața Lahovari sau o cafea bună la Steam Coffee Shop-ul de la Piața Romană. Uneori mai ies să iau o gură de aer proaspăt și în Parcul Cișmigiu sau în Herăstrău, poate și pentru faptul că aproape de natură mă simt cel mai bine. Despre invitat Cosmin Manolescu este coregraf, performer și manager cultural, director executiv al Fundației Gabriela Tudor. Între 1997 și 2016, a realizat peste 150 de proiecte culturale în zona dansului, managementului cultural și a artelor contemporane în țară, Europa, Statele Unite ale Americii și Japonia. În perioada 2011-2015, alături de Ștefania Ferchedău, a condus în calitate de lider de proiect programul european de mobilitate si creație artistică E-Motional, cofinanțat de Uniunea Europeană prin programul Cultura 2007-2013. A avut un rol esențial în promovarea și dezvoltarea dansului contemporan în România și crearea Centrului Național al Dansului în 2004. În perioada 2012-2014, a fost director artistic al spațiului-laborator ZonaD, unde a realizat diferite ateliere, rezidențe și proiecte pentru publicul larg. În 2015, a făcut parte din echipa Curatorium, care a conceput programele și proiectele din dosarul de candidatură pentru București 2021 și a finalizat programele internaționale E-Motional: rethinking dance și Eastern Connection cu Japonia. În decembrie 2014, Centrul Național al Dansului i-a oferit premiul de excelență pentru rolul adus în devzoltarea dansului contemporan în România, iar în decembrie 2015 Fundatia Alexandrion i-a acordat premiul Matei Brâncoveanu pentru secțiunea dans, pentru spectacolul Zmeul, pe care l-a realizat în colaborare cu coregraful japonez Zan Yamashita. Din 2015, este profesor asociat pentru Icon Arts Academy, organizând anual un atelier experimental de dans contemporan la Cisnădioara, pentru artiști și publicul larg.

47

Între 29 august și 3 septembrie 2016, Cosmin va conduce o tabără de vară, de dans contemporan, Ce este dansul contemporan, la Cluj-Napoca, în parteneriat cu Liceul de Coregrafie și Artă Dramatică, și va organiza o serie de cursuri, prezentări de filme, ateliere de dans contemporan și explorare urbană la Brașov, Timișoara și Sibiu. În perioada 8-16 octombrie, va avea patru reprezentații cu spectacolul [Fragil]: la Brașov (8 și 9 octombrie), Sibiu (13 octombrie) și București (16 octombrie) – în cadrul unui turneu național de promovare a dansului contemporan, cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național. În noiembrie-decembrie 2016, Cosmin Manolescu va organiza primul său retreat de dans contemporan și yoga în India, care va include o serie de călătorii emoționale în Goa și Kerala. Think Outside of the Box Interviu cu Cosmin Manolescu. Aplauzele aduc un deserviciu spectacolului http://totb.ro/aplauzele-aduc-un-deserviciu-spectacolului/ 09/04/2015 / interviu de IOANA CALEN Prin 2011, scriam pentru o revistă glossy și, la un moment dat, șefa mi-a zis să merg la un spectacol de dans într-o cameră de la Intercontinental: “Camera 1306 (I am Myself)”, realizat Cosmin Manolescu. A fost prima mea întâlnire cu dansul contemporan, care m-a dat puțin peste cap după ce, în mijlocul spectacolului, Cosmin m-a tras spre el și partenera lui de dans, Catrinel Cătană, iar faza asta m-a smuls din zona de confort şi m-a convins că n-am înțeles nimic, din moment ce singura mea preocupare în acele momente era “cum fac să nu fiu penibilă și ridicolă”. Anul următor m-am înscris la un curs de dezvoltare personală/dans contemporan/cultura corpului, cu însuși Cosmin Manolescu, despre care între timp aflasem că este unul dintre cei care au configurat scena dansului contemporan autohton. Cursul de yoga, dans și masaj se ținea la Zona D, un spațiu aerisit, cu un perete de geam ce dădea într-o mică curte interioară, cu lumânări pe margine și parfum ambiental discret, destinat dansului și mișcării, pe care Cosmin îl conducea alături de partenera sa și producătoarea tuturor proiectelor sale, Ștefania Ferchedău. După spectacolul „Fragil”, de la care femeile din grupul mamelor singure au declarat că au plecat erotizate, iar alții s-au dus să bea un coniac, m-am hotărât să fac acest interviu, intrigată de lumea asta complexă și volatilă a performance-ului contemporan. Un alt motiv a fost faptul că Manolescu a decis, împreună cu Ștefania, să închidă Zona D. În inițiativele lui recente se simte un aer de încheiere de etapă și pregătire pentru alta: vrea să scrie o carte, tocmai și-a făcut blog și se pregătește de noi proiecte. În această perioadă, Cosmin și Ștefania susțin o campanie de fundraising pentru proiectul „E-Motional: rethinking dance”, în cadrul căruia peste 300 de artişti şi profesionişti ai dansului din opt ţări europene au participat în ultimii patru ani. Care este prima ta amintire legată de dans? Cosmin Manolescu: Am început să mă mișc în fața televizorului, uitându-mă la Nadia Comăneci. Aveam 6 ani în 1976, ea dansa la sol și eu o imitam. Mama m-a văzut și s-a gândit că n-ar fi rău să fac dans. Era un cerc de dans al pionerilor la mine în oraș, la Săcele, unde eram singurul băiat. După aceea, au venit niște profesori de balet de la liceul de coregrafie din Cluj în căutare de talente, am vazut un afiș și așa am ajuns și eu la audiția din Brașov, unde m-au selecționat pentru audiția finală pe țară. Am intrat primul băiat în clasa a patra la liceul de coregrafie din Cluj-Napoca. După o lună, m-am întors acasă. Nu m-am acomodat cu viața de cămin, unde eram 25 de persoane într-o cameră, veneau cei mari și luam bătaie, ni se fura mâncarea, trebuia să le spălăm ciorapii, plecam dimineața la 7 și ne întorceam seara la 9. Am continuat să fac dans la școala populară de artă din Brașov până în clasa a opta, când m-am transferat la București, la clasa Maestrului Tugearu, cum îi spuneam pe atunci, de care mă leagă foarte multe amintiri frumoase. Începutul meu a fost legat strict de dansul clasic. Deși îmi plăcea să

48

mă mișc liber, abia ulterior în liceu a apărut acea oră de dans modern, la care începeam să învățăm alte tehnici. Adevărata mea întâlnire cu dansul contemporan a fost în anul ’90, după revoluție, la primul stagiu pe care l-a făcut cu coregrafa Christine Bastin, în cadrul proiectului “La Danse en Voyage”, unde am lucrat cu un grup de dansatori profesioniști francezi. Nu o să uit niciodată momentul respectiv. După ce s-a terminat stagiul, o bună parte din cei care am participat umblam bezmetici pe stradă și nu înțelegeam ce se întâmplă cu noi – raporturile umane cu aceşti profesori/colegi/artiști au fost atât de puternice și emoționale. La ce te referi? Atunci am dansat pentru prima dată cu ochii închiși și ne-am atins fizic corpurile. Îmi aduc aminte primul exercițiu, când trebuia să interacționăm cu unul dintre dansatorii francezi și nimeni nu avea curajul să iasă; până la urmă, au venit ei la noi și ne-au prins în dansul lor. Această componentă a contactului fizic și a lucrului pe alte coodonate decât eram noi obișnuiți, a discuțiilor foarte puternice de după exercițiile fizice a fost bulversantă pentru mintea noastră. Experiența s-a amestecat și cu momentul revoluției și cu acea eliberare a corpului și a spiritului, iar pentru noi a fost un boom. Pentru mine a fost prima raportare nouă, directă, cu corpul, care nu avea legătură cu tot ceea ce învățasem. Cum a apărut grupul Marginalii? Grupul Marginalii s-a cristalizat după ‘92 când eu, Florin Fieroiu și Irina Costea ne-am dat demisia de la compania Orion Balet din București, iar Mihai Mihalcea a plecat un pic mai târziu de la Komische Oper din Berlin. Noi, la București, lucram pe atunci cu Ioan Tugearu, Raluca Ianegic, Miriam Răducanu, însă sub influența foarte puternică a experienței franceze la care participaserăm, ne-am dat seama că vrem să facem altceva și asta ne-a făcut să luăm această decizie. Tot în perioada respectivă, ca rezultat al participării la stagiile conduse de coregrafii francezi, am fost invitat de Christian Trouillas să lucrez într-un spectacol în Franța, iar asta a fost cea mai completă experiență de performance de care am avut parte până acum. În ‘93, i-a venit idea să facă acest spectacol, „Le grand jeu”, după o mișcare literară franceză importantă. A simțit energia pe care o aveam noi după revoluție, i s-a părut că ne-am încadra perfect pe ideea lui de spectacol și asta a fost prima co-producție româno-franceză. Prin acest proiect, eu am ieșit pentru prima dată din țară, în Franța, și ulterior am avut 3 ani extraordinari de repetiții, turnee și spectacole, pe cele mai importante scene de dans din Franța. Spectacolul a fost foarte bine primit de publicul și producătorii francezi, am jucat la “Georges Pompidou”, Maison de la Danse din Lyon, Teatrul Quarts din Brest etc, fiind prezentat și la București, Cluj-Napoca, Iași. Ce se întâmpla în acest timp pe scena locală de dans? La momentul ăla, existau două companii de dans modern – Orion Balet București (condusă de Ioan Tugearu și ulterior de Sergiu Anghel) și compania Contemp (condusă de Adina Cezar). Limbajul lor era mai degrabă modern, tributar perioadei optzeciste, decât contemporan. Însă proiectul în sine, cu francezii, a avut rezultate foarte pozitive pentru noi, generația tânără. Din păcate, proiectul francez s-a terminat nasol, o bună parte din generația de coregrafi de la acea vreme a fost atât de înverșunată împotriva acestui proiect, văzut la momentul respectiv ca pe o formă de colonizare a dansului românesc și de export într-un fel, încât s-a creat un curent potrivnic cu rezultate foarte proaste, proiectul fiind stopat definitiv. Ţin minte ca la vremea respectivă, în urma colaborării cu Christian Trouillas, am fost acuzați de colegii noștri mai vârstnici că ne-am vândut francezilor. Cum ați început colaborarea cu SUA? N-o să uit niciodată cum am scris, la o mașină de dactilografiat extrem de proastă, din care lipseau piese, cu o engleză foarte basic, prima mea scrisoare către American Dance Festival, pentru a-i anunța de experiența noastră și că am dori să intrăm în contact cu ei. Aflasem de dansul american din revistele de dans și casetele video de la Centrul Cultural American, pe care-l frecventam pe vremea comunismului. Nu exista niciun fel de informații despre ce se întâmpla pe afară, iar puținele casete video cu spectacole erau ținute la sertar de profesorii noștri. Mergeam acolo, deși știam că poate suntem filați și înregistrați și apoi puteai avea, de exemplu, greutăți să obții viză să pleci în străinătate. În fine, am avut șansa (și neșansa) să-l am profesor de dans clasic și modern pe Sergiu Anghel, care în același timp era profesorul nostru la liceul de coregrafie. Făcea niște coregrafii foarte contemporane

49

pentru vremea aceea, însă colabora și cu sistemul comunist, realizând regia și coregrafia pentru spectacolele omagiale dedicate lui Ceaușescu, în special pentru pluguroșorul de final de an. Se știe foarte puțin însă că, la fel ca și actorii, artiștii vizuali și coregrafii au colaborat din plin cu sistemul comunist. Sergiu Anghel fusese invitat imediat după 1990 în Franța și Europa și, dacă nu mă înșel, chiar și la ADF. Așă că mi-am zis să-mi încerc și eu puterile, deși nu credeam că voi primi un răspuns. După aproximativ trei luni, am primit un telefon de la Ambasada Americană, prin care mi se comunica faptul că directorii acestui festival vin la București să vadă ce se întâmplă pe scena locală de dans contemporan și că ne invită la un cocktail la ambasadă. La finalul celor patru zile, ne-au oferit o bursă pentru a pleca, toți cei din grupul Marginalii, pentru a studia dansul contemporan american. Am acolo stat șase săptămâni, în care am mâncat dans pe pâine de la 8 dimineața la 9 seara, când aveam sesiuni de discuții. Din experiența asta s-au dezvoltat toate proiectele și conexiunile mele ulterioare cu America. Acolo s-au născut și primele disensiuni în grupul Marginalii, care au culminat cu plecarea mea în 1995, exact după ce, la insistențele mele, grupul obținuse identitate juridică. Cum funcționa piața la momentul respectiv? În ce fază erau inițiativele independente, managementul, infrastructura etc.? Dacă ne raportăm la perioada asta ‘94-‘96, în care grupul Marginalii a fost activ – nu existau studiouri de dans, infrastructură, bani pentru cei tineri. Existau cele două companii de dans finanțate direct de Ministerul Culturii care aveau un studio de dans, însă erau niște structuri foarte închise. În același timp, ne luptam cu mentalitatea asta că dansul contemporan e un fel de cabaret, lumea nu înțelegea ce înseamnă foarte bine dansul contemporan. Până prin ‘97, a fost o perioadă destul de dark după trendul ăla ascendent imediat după revoluție. S-a schimbat optica la nivelul Ministerului Culturii şi cred din punctul ăsta de vedere, suntem mereu într-o logică de dezvoltare și cădere în prăpastie. Şi nu mă refer numai la dansul contemporan. Când am decis să fac fundația PROIECT DCM (Dans, Cultură, Management), nu prea mai exista nimic în afara celor două companii de dans conduse de Sergiu Anghel și Adina Cezar, care produceau același timp de spectacol, Marginalii dispăruseră de pe piață și nici nu prea mai veneau spectacole din străinătate. Mi-a luat un an și jumătate să conving, de exemplu, British Council, care făcea multe proiecte în zona teatrală, dar nu făcea nimic în zona dansului contemporan, spunând că nu există public și artiști. Unul din primele mari proiecte pe care le-am inițiat a fost “Zilele Dansului Portughez” (1997) și “British Dance Edition” în ’98. Ultimul a fost un festival extrem de puternic – opt spectacole de dans contemporan, patru companii de top britanice prezentate în patru orașe din România în două săptămâni. La spectacolele de la Sala Mare din Teatrul Național, țin minte că au venit peste 7000 de spectatori la cele 8 spectacole. Este adevărat însă că a existat un parteneriat puternic cu ArCuB, TNB, TVR și un buget consistent de promovare, evident. Ceea ce nu mai întâmplă, din păcate, acum. O nouă dezvoltare a început în ‘97 când, împreună cu Gabriela Tudor, am lansat această Fundație Proiect DCM și Centrul Inter/Național pentru Dans Contemporan, o primă tentativă de a crea un spațiu instituționalizat pentru dans contemporan. Cum a început colaborarea ta cu Gabriela Tudor? Cum ți-a marcat relația cu ea evoluția artistică? Am cunoscut-o pe Gabriela în timpul proiectului cu Christian Trouillas, ea era producătorul spectacolului din partea română și a organizat turneul nostru în Franța și ulterior în România. La un moment dat, m-am îndrăgostit de ea și relația noastră a devenit și personală. M-am gândit de multe ori cum o relație personală poate să transforme un întreg peisaj coregrafic. În ‘95 eram decis să plec în America, fusesem selecționat de o universitate din Iowa care îmi acordase o bursă de 10.000 de dolari să studiez dansul modern acolo. În același moment în care m-am îndrăgostit de ea, am pierdut cu trei puncte testul Toefel de engleză, care era obligatoriu. Cei din America mi-au zis că îmi păstrează bursa până anul viitor, dar Gabriela mi-a dat această încredere și mi-a zis că pot să fac lucruri pentru scena românească și din România. Când masterul Ecumest s-a deschis în toamna lui ’95, ea m-a convins să aplic la master, să mă specializez și în management cultural. A fost primul producător de dans, la modul profesionist, a făcut o serie de conexiuni cu organizații importante din Europa și America, știa să atragă bani pentru dansul românesc. Începutul relației noastre se leagă de acest început al dansului

50

contemporan în România. În 1999, Gabriela a devenit directorul Antenei Fundației Pro Helvetia în România la încurajările mele. Plecarea ei a fost foarte dificilă pentru mine, pentru că ea reprezenta inima fundației: făcea aplicațiile, fundraising, a adus sponsori privați, a adus un programatori importanți, reușea să găsească burse și oportunități de dezvoltare profesională pentru artiștii români. Dar ați continuat să colaborați. Da, am continuat colaborarea, însă la alt nivel. Ea a fost producătoarea primul meu spectacol adevărat, Paradis Serial, care a avut peste 50 de spectacole în întreaga lume. Ea a organizat turneele mele în străinătate și împreună am mai colaborat punctual la festivalul Sibiu Dans 2007 și spectacolele Dreams.land și Supersomething. Cum s-a transformat „Supersomething” în „superGabriela”? În timp ce lucram la acest nou spectacol, Gabriela a aflat că este bolnavă de cancer. Am plecat imediat în Franța, unde speram să găsim un tratament, iar eu, inițial, am vrut să întrerup lucrul. N-am reușit, pentu că proiectul era finanțat de ICR și CNDB. Chiar dacă era un caz de forță majoră, nu s-a putut întrerupe contractul. Am fost obligat să continui repetițiile și să fac o primă reprezentație a spectacolului în noiembrie, la Centrul Național al Dansului, care s-a numit “Supersomething” și în care, în timpul spectacolului, vorbeam la telefon cu ea, care era în faza terminală a bolii. După ce Gabriela nu a mai fost, n-am mai putut să continui spectacolul, a rămăs așa, oarecum nefinalizat. Ulterior, am transformat materialul performativ într-un solo pe care l-am intitulat „superGabriela” și i l-am dedicat ei. Mai târziu, când am lansat bursa Gabriela Tudor la New York, am pus împreună solo-ul respectiv, cu o altă piesa la care lucrasem cu Gabriela, „Dream.sland”. Din piesa la care publicul intra legat la ochi şi care vorbea despre universul oniric, al visului diurn sau nocturn, am construit un spectacol mai mare, pe care l-am prezentat ultima oară la New York în 2011, pe scena teatrului newyorkez PS 122. Spectacolul s-a bucurat de prezența unui public numeros, au existat chiar și niște recenzii foarte bune, vezi aici sau aici. Îți place să riști punându-ți publicul în dificultate de dragul autenticității – cum este pentru tine să te expui în acest fel? Experiența personală pe care am avut-o cu pierderea Gabrielei a schimbat multe în existența mea, inclusiv în relația mea cu publicul. Lucruri care atunci fuseseră importante au devenit insignifiante, lucruri cu care cochetam – relație directă/nemediată și emoțională cu publicul – au căpătat o mai mare importanță în cadrul spectacolului, cum este „Camera 1306ʺ sau „[Fragil]”, unde vorbesc despre fragilitatea mea, a performerilor, interacționăm direct cu publicul, îl sărutăm, îl mișcăm emoțional, îi punem întrebări, discutăm cu el despre ce înseamnă și ce nu ne place la dansul contemporan. În acest moment, mi se pare mai important tipul ăsta de manifestare, în care publicul este scufundat cu totul, în care nu este la distanță, ci devine performer prin modul în care se raportează, prin deciziile pe care le ia, de acceptare, de refuz, de a avea inițiativă. În orice formă de artă contemporană, experiența este mult mai importantă decât orice format învelit în tot felul de tehnici sau poleială. Care sunt cele mai comune forme de sabotare a acestei experiențe? Unde apar blocajele? E clar că primul blocaj vine de la modul în care se construiește spectacolul clasic, în care publicul este pe scaun și dansatorul este pe scenă. Dansul contemporan nu este numai dans – este mult concept, sunt întrebări existențiale, influențe politice, elemente de psihologia experienței, alte elemente la care publicul nu se așteaptă. Tipul de contract pe care îl ai este complet diferit – tu plătești să stai safe, pasiv, să urmărești ceva. În momentul în care se schimbă această situație, nu mai ești safe, nu mai știi cum să te porți, dacă trebuie să faci ceva sau doar să privești, iar dacă poți să faci ceva, cât de departe poți merge? Publicul începe o continuă luptă de interogație cu sine și pentru mine asta e un bun material artistic. Nu există doar un singur răspuns la aceste întrebări, fiecare reacționează în funcție de felul în care este construit. Au fost spectatori la spectacolul „[Fragile]”, care au intrat în „Daring Room” (un format deschis, în care intră doar oamenii dispuși să meargă mai departe și să treacă pentru o anumită barieră), care s-au dezbrăcat complet, și care au experimentat direct nuditatea. În același timp, au fost spectatori care au refuzat să se conformeze propunerilor. Mie mi s-a părut interesant să pun în discuție nuditatea și din perspectiva publicului, nu numai a performerilor.

51

Într-unul dintre spectacole, în care vorbeam chiar despre faptul că performerul are această putere, că poate să facă orice cu publicul, o persoană din public a spus “da, voi aveți puterea să faceți de vreți cu noi, noi nu avem această putere”. Și una dintre interprete a răspuns: “Eu pot sa te sărut. Dacă îți place, poți să mă săruți înapoi. Dacă nu-ți place, poți să-mi dai o palmă. Cine te oprește să ai o reacție?”. Este despre cât de mult te lași dus de experiență, cât de mult trăiești încorsetat în propriile obișnuințe. A fost un spectacol de la care oamenii au plecat tulburați și pe drum și-au dat seama că modul în care văd un spectacol poate fi extrem de diferit, iar experiența spectacolelor de dans contemporan le deschide un întreg univers – o percepție despre corp, fricile care există în noi. Sunt oameni care după „Fragile” s-au dus să bea un coniac. A fost, am aflat ulterior, un grup de spectatoare din grupul mamelor singure, care au plecat extrem de erotizate de la spectacol. Ok, există momente de nuditate, se fură câte un sărut, însa tema spectacolului nu este erotismul, ci fragilitatea umană care există în toți oamenii. Am pus de asemenea în discuție fragilitatea dansului contemporan și a scenei culturale din România. Sigur că vorbește și despre fragilitatea mea. În acest moment al existenței mele, consider că viața personală cu cea profesională nu sunt distincte, vin tot timpul împreună, la pachet. Nu cred că modul meu de a fi și temele care mă interesează personal sunt doar ale mele și spectacolul este altceva – nu vorbesc de spărgătorul de nuci sau nu mai știu ce alte povești banale. Momentele mele de fragilitate se transpun într-o manieră artistică sau le pun în discuție cu publicul meu. Proiectele tale din ultima perioadă sunt foarte legate de spațiul Zona D, care se închide acum. Zona D a fost o altă etapă frumoasă în existența mea. Din ‘96 visam la un studio pe care să-l am pentru proiectele mele artistice. În 2011, discutând cu Ștefania, noua mea parteneră de lucru și de viață, am zis că ar fi bine să creăm un spațiu în București care să nu fie neapărat un spațiu de producție sau difuzare, ci mai mult de cercetare și mediere a întâlnirii publicului cu artiștii, schimburi internaționale, ateliere deschise publicului larg. A fost o casă frumoasă pentru proiectele mele artistice, în cei trei ani cât am stat acolo am făcut trei spectacole – „Hi, Bye”, în colaborare cu Gabriela Maiorino din Olanda, „Piesă cu responsabilitate limitată” cu Mihaela Dancs și „Fragil”. Tot acolo am derulat o serie de formate de ateliere de dezvoltare personală și dans contemporan cu diferite subiecte, a fost o casă pentru cele două proiecte europene „Emotional Bodies and Cities” și „E-Motional: Rethinking Dance”. L-am deschis datorită faptului că am obținut o co-finanțare de la Uniunea Europeană care, spre deosebire de alți finanțatori români, acceptă ideea că poți să plătești o chirie pentru un spațiu de care ai nevoie. A fost o gazdă bună și pentru proiectul cu Japonia, care este în curs în acest moment. Este un spațiu pe care l-am deschis și către alte proiecte și rezidențe, tot aici am continuat programul ArtistNe(s)t inițiat de Gabriela în 2007, cel mai longeviv program de rezidențe din România. Proiectul ZonaD a sprijinit și oferit spațiu de lucru pentru diferite proiecte interdiscipliare care au implicat pe lângă dans, muzică, video și actorie. Ștefania Ferchedău a deschis spațiul pentru discuții și întâlniri, invitând-o anul trecut pe Adriana Gheorghe să modereze o serie de discuții despre dansul contemporan. Am prezentat filme importante, premiera bucureșteană a filmului „The Artist is Present” cu Marina Abramovic, am organizat o platformă de reflecție, a fost un spațiu bun pentru întâlnirile Coaliției Sectorului Cultural Independent, acolo s-a scris „Carta pentru cultura vie” (www.culturavie.ro), au fost găzduite ateliere de yoga, dans contemporan și s-am lucrat în general cu publicul. ZonaD a apărut într-un moment când la București nu mai exista nici un spațiu pentru dans contemporan, iar deschiderea lui a avut un efect catalizator. Ulterior s-a deschis WASP, iar Centrul Național al Dansului a închiriat și el un spațiu unde a amenajat un mic studio și o sală de spectacol. Din păcate, existența lui a fost meteorică, s-a închis din lipsă de fonduri, întrucât situația sectorului cultural este extrem de fragilă în acest moment. (…) Cum ai ajuns la formatul „Camera 1306, I am myself”? După o pauză de timp pe care mi-am luat-o după superGabriela, am început să mă gândesc cu Ștefania Ferchedău, cu care începusem să am o relație personală și profesională, la un nou proiect

52

artistic. Voiam să schimb spațiul scenic și, datorită faptului că am călătorit foarte mult în perioada respectivă, m-am focalizat pe acest tip de spațiu, destul de neutru – majoritatea camerelor de hotel arată la fel. Petrecând tot mai mult timp pe drumuri, am început să-mi imaginez cum ar fi să performez într-o cameră de hotel. În urma multor discuții cu Ștefania, am ajuns la această variantă de spectacol durațional care se dezvoltă inițial pe 12 ore, proiect la care am lucrat împreuna cu Catrinel Cătană, o tânără artistă la început de drum. Care au fost cele mai interesante reacții din timpul spectacolului „Camera 1306, I am myself”? Spectatorii care răspund provocărilor noastre – în spectacol, Catrinel mușcă atât cât să lase o urmă corporală spectatorului, un left over care îți aduce aminte de experiență, și spectatorul mușcă înapoi. La un moment dat, dansam cu Catrinel pentru un cuplu, și ei au început să se sărute. Nu faci asta într-un spectacol, nu dai frâu liber impulsurilor erotice în contextul ăsta, și asta mi s-a părut foarte interesant – că oamenii s-au simțit liberi. Au fost și reacții în care oamenii părăseau spectacolul, alții, după ce se termina spectacolul, se așezau pe jos pe holul hotelului, fiindcă erau bulversați, alții s-au dus direct la barul hotelului sau se așezau într-un fotoliu din recepție și priveau în gol. Pentru mine asta e important, când publicul pleacă de la spectacol fără să aplaude. După 20 de ani, am realizat că aplauzele aduc un deserviciu spectacolului. Când dai din palme ai închis convenția, ai defulat tot catharsisul și ce ai primit și ești gata să reintri neatins în convenția normalității. Dacă nu aplauzi, spectacolul rămâne mai mult în corpul tău, rămâi în frame-ul lui. Din ce în ce mai mult caut să nu existe aplauze la final și de-asta chiar și spectacolul „[Fragil]” se termină brusc cu o petrecere, oamenii nu apucă să bată din palme. Proiectul ZonaD a sprijinit și oferit spațiu de lucru pentru diferite proiecte interdiscipliare care au implicat pe lângă dans, muzică, video și actorie. Ștefania Ferchedău a deschis spațiul pentru discuții și întâlniri, invitând-o anul trecut pe Adriana Gheorghe să modereze o serie de discuții despre dansul contemporan. Am prezentat filme importante, premiera bucureșteană a filmului „The Artist is Present” cu Marina Abramovic, am organizat o platformă de reflecție, a fost un spațiu bun pentru întâlnirile Coaliției Sectorului Cultural Independent, acolo s-a scris „Carta pentru cultura vie” (www.culturavie.ro), au fost găzduite ateliere de yoga, dans contemporan și s-am lucrat în general cu publicul. ZonaD a apărut într-un moment când la București nu mai exista nici un spațiu pentru dans contemporan, iar deschiderea lui a avut un efect catalizator. Ulterior s-a deschis WASP, iar Centrul Național al Dansului a închiriat și el un spațiu unde a amenajat un mic studio și o sală de spectacol. Din păcate, existența lui a fost meteorică, s-a închis din lipsă de fonduri, întrucât situația sectorului cultural este extrem de fragilă în acest moment. Care sunt direcțiile pe care urmează să le explorezi în viitorul mediu? Închiderea spațiului Zona D are și efecte pozitive, pentru că asta ne dă posibilitatea să ne imaginăm alte proiecte, în alte spații, ne ajută să mergem înainte. Acum lucrez la un nou concept de spectacol împreună cu un artist japonez, Zan Yamashita din Kyoto, o reflecție despre dansul contemporan, în care ne jucăm la propriu cu zmee. În noiembrie 2015 spectacolul va fi prezentat în premieră la București și, sperăm noi, va fi jucat ulterior și în Japonia. Este un program de solo-uri prezentate împreună, iar la începutul spectacolului publicul va fi invitat să se joace cu zmeele pe scenă. Trebuie să finalizăm până în vară programul european Emotional și, la ideea Ștefaniei, îl vom aduce la Bucureşti în luna mai pe André Lepecki, poate cel mai important teoretician al dansului și performance-ului în acest moment, care este și curator, profesor asociat la NY University. André va conduce în premieră un atelier despre curatoriat, performance writing și dramaturgie, ce va deschis unui public divers de critici, artiști și curatori. Urmează, de asemenea, turneul spectacolului „[Fragil]” şi viața lui ulterioară. Tocmai m-am întors de la New York, unde am fost pentru a discuta continuarea colaborării la nivelul dansului între SUA și Estul/Centrul Europei. Sper să prezentăm în continuare „Piesa cu responsabilitate limitată” și să organizez în continuare ateliere deschise publicului larg la București și în alte orașe. Visez la o perioadă sabatică, în care să scap de aplicații, bani, lobby și să plec să trăiesc undeva într-un context normal.

53

Cu siguranță că lucrurile vor merge într-o anumită direcție. Pentru 2015 anul se arată foarte plin, mi-aș dori poate să fac și un spectacol în zona teatrului, să lucrez cu alte tipuri de artiști și public. Mi-ar plăcea să lucrez cu artiști vizuali sau în zona filmului, mi se pare interesantă această spargere a disciplinelor. Dansul contemporan are nevoie din ce in ce mai mult să iasă mai mult din propria bulă. Merg.in.Bucuresti Omul. Dans – intervieu with Cosmin Manolescu de Alina Vilcan http://merg.in/bucuresti/de-povestit/interviuri/cosmin-manolescu-omul-dans-3981.html Dacă dansul contemporan bucureștean ar trebui să poarte un nume de om, lăsați-mă să cred că i s-ar spune Cosmin Manolescu. Bucureștiul lui Cosmin Manolescu e un oraș în care oamenii dansează pe străzi, un oraș al contrastelor, văzut din mișcare, dar și prin ochii artiștilor străini veniți aici, un oraș devenit al lui încă de pe când avea 14 ani și pe care îl poartă cu el în fiecare spectacol. Cu Cosmin Manolescu am dansat pe străzi, de pe Calea Victoriei până la Piața Romană și mai departe, într-o noapte de iarnă fără zăpadă. Eram un grup de oameni mari care se lăsau conduși în pași de dans într-o lume cu responsabilitate limitată, făcând cu mâna taximetriștilor, intrând într-un hotel, îmbrățișând copacii, cum făcea Cosmin, căci încercam să ieșim din noi înșine sau, dimpotrivă, să ne regăsim așa cum fuseserăm înainte să ne pierdem în marele oraș, în joburi, în programe, în câte și mai câte ne furaseră copilăria și, odată cu ea, libertatea de a fi noi înșine. La rândul lui, orașul ni se arăta altfel în acea noapte. Poate că dacă nu aș fi știut cine era Cosmin Manolescu nu aș fi intrat nicicum în acest joc nebun, al încălcării limitelor, sfidând privirile amuzate sau critice ale pietonilor grăbiți la acea oră târzie pe străzi centrale și neîndoielnic luminate. Știam, însă, cine e Cosmin Manolescu, deși încă nu îl văzusem nici în [Fragil], nici în Piesă cu responsabilitate limitată, iar în Camera 1306, spectacolul de la Hotel Intercontinental, devenit deja legendă urbană, nu îl voi vedea, poate, niciodată. De la dansul nostru din noaptea aceea de iarnă au trecut luni bune, suntem deja în mijlocul verii, dar încă mă întorc uneori la gândul că într-o zi voi continua să dansez pe străzi descoperind orașul așa cum face Manolescu. Sau poate că nu voi fi în stare, căci nu mulți sunt în stare să trăiască astfel, deși mulți au luat calea dansului contemporan urmându-l pe el. Acestea fiind spuse, cei nefamiliarizați cu arta coregrafică vă întrebați pesemne cine e Cosmin Manolescu. Iar eu nu-l voi descrie, ci îl voi lăsa, în rândurile care urmează, nenumărate rânduri, să își spună singur povestea în care veți regăsi atât Bucureștiul cel de toate zilele, cât și lumea dansului contemporan sau viața trăită de un om care a știut dintotdeauna că va dansa. Cadru: Bem Coca-Cola cu gheață într-o după-amiază caniculară în Centrul Vechi, la cafeneaua Van Gogh. Ne spunem ce am mai făcut. Cosmin îmi vorbește despre explorarea performativă a orașului. Pentru că el asta a făcut în vremea din urmă. Și nu numai. Dar vorbește despre vara asta. București, 2015, vară Studioul ZonaD era un reper cunoscut în zona dansului, poate cel mai popular din oraș... C.M.: Iar dincolo de dans, s-au strâns în jurul acelui studio și artiști din zona video, și compozitori, era un spațiu în care eu mi-am făcut o parte din spectacole, am avut atunci o evoluție artistică foarte bună, creând în fiecare an un spectacol. Am deschis ZonaD, împreună cu Ștefania Ferchedău, în vara lui 2012 și l-am închis în decembrie 2014. Inițial, nu avusesem de gând să deschidem un spațiu, căutam un birou unde să lucrăm pentru proiectul nostru european care deja se dezvoltase, dar ne-am gândit să nu ne limităm la asta și să găsim un loc care să fie și creativ. Am găsit acest loc pe Iulia Hașdeu numărul 3, era o casă nou construită, cu o grădină frumoasă, era mic, dar cosy, intim, deschis către creație și cercetare, unde am făcut tot felul de proiecte și ateliere, am prezentat Marina Abramović acolo, am invitat artiști în rezidență, întreg programul E-Motional s-a desfășurat acolo, au

54

venit artiști din America, Japonia, Islanda, Turcia, Grecia. S-au făcut perioadic ateliere și cursuri de dans și yoga, prezentări informale pentru public, locul era viu, cumva la congruența artelor, dar și un punct de întâlnire pentru un public care astfel avea șansa să cunoască artiștii, a fost un spațiu cu o viață a lui, frumoasă. Eu am făcut acolo multe ateliere despre intimitate, despre fragilitate, am invitat și alți coregrafi să facă ateliere... Acolo a început și spectacolul [Fragil]? C.M.: Da, acolo am lucrat practic trei spectacole. Hy-Bye, cu coregrafa Gabriella Maiorino din Amsterdam. Piesă cu responsabilitate limitată, cu Mihaela Dancs. Și [Fragil]. Practic, în doi ani și jumătate, am făcut trei producții. Am prezentat acolo și spectacolul Camera 1306, pe care îl făcusem la Hotelul Intercontinental din București, dar care a avut și o variantă pentru alte spații, cum a fost și ZonaD. Plus că alți artiști au lucrat acolo la creațiile lor, era un spațiu deschis, care s-a oferit gratuit artiștilor, am încercat pe cât s-a putut să nu se transforme într-un spațiu comercial. Și a murit pentru că nu s-a găsit interes din partea insitituțiilor finanțatoare ca el să mai existe. Dacă o inițiativă privată, un spațiu de tipul ăsta nu e susținut financiar măcar parțial, el nu poate să existe. Acum ZonaD s-a transformat într-un proiect mobil, în care o să ținem ateliere în alte spații, la Centrul Educațional Replika, la Cisnădioara.... Înainte să-mi povestești despre asta, haide să ne oprim la Camera 1306... C.M.: Într-un an, cred că au fost peste 15 specacole la Hotel Intercontinental, ceea ce pentru zona de dans e foarte mult, în general spectacolele de dans se joacă de două-trei ori pe an. Se întâmpla într-o cameră de la etajul 14. De fapt, camera 1306 nu există. Etajul 13 nu există la Intercontinental. Camera asta e o himeră. Împreună cu Catrinel Catană, am creat un performance pe care la început ni l-am dorit de 24 de ore, dar pe măsură ce lucram ne-am dat seama că e imposibil și l-am redus la 12 ore. Până la urmă, formatul a fost de șase ore de spectacol, începea la ora șase, se termina dup[ miezul nopții și mergea non-stop. Publicul se schimba la fiecare oră, după aproximativ 50 de minute, iar noi aveam doar cinci minute la dispoziție să schimbăm set-up-ul, costumele, și să mergem mai departe. Cei care nu au văzut spectacolul atunci îl vor putea vedea vreodată? C.M.: Nu l-am mai jucat, deși m-am întâlnit cu Catrinel recent și parcă ni se face dor de experiență. Dar acum sunt prins cu spectacolul [Fragil], care e o continuare a acestui format neconvențional (n.a.: într-adevăr, e unul dintre cele mai neconvenționale spectacole de orice tip pe care l-am văzut vreodată), se întâmplă într-o locație secretă, publicul află cu o zi sau două înainte adresa exactă. Până acum, l-am prezentat la Cluj, la București și la Riga, este o coproducție internațională în care colaborez cu două artiste din Italia și Norvegia. Ce urmează? C.M.: Pregătim Zona D, care s-a transformat, cum ziceam, într-o platformă mobilă, iar colega mea Ștefania Ferchedău se ocupă acum de un program de rezidențe speciale, în care artiști din diverse țări vin și lucrează aici la câte un proiect de cercetare. Practic, acesta este ultimul act al programului nostru european E-Motional, pe care l-am început tot împreună cu Ștefania în 2010. Dar aceste rezidențe nu implică publicul, ele sunt doar pentru artiști și încearcă să redefinească o altă relație pe care artistul o are cu orașul, cu procesul lui de lucru. Ideea este ca artiștii să se întâlnească, să afle despre proiectele lor, să se uite unul la celălalt, să vadă cum lucrează, să facă schimb de informație, iar asta să-i ajute să-și regândească procesul creativ. Cum te va găsi toamna, ce vei face atunci? C.M.: În acest moment sunt implicat într-un proiect în colaborare cu Japonia, iar în septembrie voi pleca la Tokio și la Kinosaki, un orășel japonez cu băi termale. Acolo voi continuat colaborarea cu Zan Yamashita, un coregraf din Kyoto cu care sper să finalizez lucrul la un alt spectacol de dans contemporan cu zmee, care va avea premiera la început de noiembrie. Cu sprijinul financiar al AFCN-ului și al ArCuB-ului vom prezenta și niște filme și spectacole japoneze. Cultura japoneză nu este prea cunoscută în București, sperăm ca proiectul nostru Eastern Connection să aducă ceva nou orașului. Fragil

55

cronica de Silvia Cazacu Revista de Arte şi Meserii | octombrie 2015 Cât de dispus/ă ești să îți explorezi fragilitatea? Sau cât de vulnerabil/ă poți deveni în fața unor străini? Dacă ai un răspuns la aceste întrebări, cu siguranță acesta se va schimba după ce participi la [Fragile] – un spectacol în care dacă nu te implici activ, e ca și când nu ai fi prezent. Îl așteptam de multă vreme pe Cosmin Manolescu cu acest spectacol, eram curioasă ce surprize a pregătit. Și am fost plăcut impresionată de proiectul la care am luat parte, pentru că este unul din acele spectacole care îți rămân în minte și în suflet multă vreme. Atât de adânc criptate, că este greu să scrii ceva despre ele. Nu știu dacă vi s-a întâmplat vreodată, dar este una dintre experiențele despre care este greu să conturezi câteva gânduri, pentru că acele câteva cuvinte vor știrbi o parte din ceea ce ai trăit. Am făcut o introducere din care e clar că nu se înțelege nimic și nu pentru că nu aș fi vrut să transmit nimic. Să scriu despre [Fragile] este o provocare și îmi găsesc cu greu cuvintele potrivite. De fapt, nici nu există aceste cuvinte... Și totuși... chiar dacă voi omorî o bună parte din magia spectacolului, încerc să vă împărtășesc o parte din ceea ce am trăit în cele două zile de la jumătatea lui iunie. Pe 12 și 13 iunie 2015, spectacolul a avut loc prima seară într-o locație secretă – un apartament frumos din București, iar apoi la CNDB (Centrul Național al Dansului). Proiectul este compus din trei dansatori coregrafiați de Cosmin Manolescu – care și el dansează, alături de Giselda Ranieri (IT) și Tanja Andreeva (NO) într-o succesiune de spectacole menite să regândească relația cu spectatorul atât din prisma dansului contemporan, cât și din prisma artist – public, dar și a spectatorilor cu propriul sine. Cam multe planuri, nu? Și totuși, conceptul este materializat în momente care să te scoată pe tine, participantule, din zona de confort și în afara orizontului tău de așteptare cu privire la dansatori. Rezumând, [Fragile] înseamnă secvențe care sunt menite să rupă barierele și să creeze o nouă legătură cu publicul. În locația secretă, am trecut prin toate stările posibile, de la nerăbdare, la frustrare, la bucurie extremă și la intimitate cu persoane străine până în acel moment. Când am intrat în apartament, am fost întrebată dacă vreau să merg în camera misterelor, a oglinzilor sau în cea conceptuală. Am ales prima variantă și mi-am ocupat rapid un loc în spațiu ca să îmi dau seama cum mă va vrăji dansatoarea în fața căreia eram. A fost interesant că a fost un contact direct cu fiecare dintre noi și, mai mult decât atât, puteam asista la o reprezentație sinceră a unei artiste foarte sigure pe mișcările ei și pe ceea ce își dorește de la momentul pe care îl prezintă. Apoi artista a plecat și am putut merge și în celelalte camere să văd ce se întâmplă. În camera conceptuală, Cosmin explora spațiul folosindu-și propriul corp și cu coregrafia publicului, iar apoi în camera oglinzilor am fost îndemnată să iau o oglindă, pentru că doar astfel o pot privi pe Giselda – am profitat de moment că era foarte multă lume și am trișat, privind-o fără oglindă. După ce toți oamenii poposiseră în toate camerele, ne-am adunat cu toții în living ca să discutăm, apoi a urmat dansul inimii – pe o frumoasă melodie, fiecare s-a „parteneriat” cu cineva din cameră și trebuia să dansezi cu ochii închiși cu acea persoană, după ce îi găseai pulsul și rămâneai lipit/ă de partea aceea a corpului. Un moment delicat și special, în care am înțeles ce ușor s-ar înțelege oamenii dacă ar putea să se privească cu ochii închiși și doar să simtă prezența celeilalte persoane. A urmat un interviu privat cu câte o persoană selectată din public cu fiecare dintre dansatori. A fost amuzant că nu mi-am dat seama ce s-a întâmplat, dar am dat din întâmplare peste un cuplu intervievator și nu am rămas să ascult, mi s-a părut că aș fi fost prea intruzivă și voyeuristă. Dar da, mi-ar fi plăcut să am un parti-pris cu unul dintre dansatori. Pe principiul „ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea întâmpla”, am avut acest moment de intimitate ulterior. A urmat a doua discuție despre dans contemporan, de ce ne place și de ce nu ne place – niște argumentări extrem de interesante. Apoi câțiva dintre spectatori au avut parte de o „călătorie emoțională” cu performerii care practic foloseau corpul publicului pentru a dansa cu el. Și în cadrul acestui moment, dansatorii au avut un contact intim cu spectatorii – eu, spre exemplu, am fost

56

sărutată de unul dintre dansatori. Cu siguranță, o experiență care m-a luat prin surprindere și cu ajutorul căreia am depășit zona de confort. A treia discuție a fost despre cum să înceapă următorul spectacol și a fost votată în majoritate varianta cu petrecerea – ceea ce s-a și întâmplat la CNDB. A urmat votul despre cel mai bun performer și Giselda a ieșit câștigătoare ca număr de votanți. Ultima parte a spectacolului a fost pentru cei îndrăzneți. Deși cu toții ne-am dus inițial în camera respectivă – probabil din curiozitate – am rămas câțiva până la final. Pentru că nu-mi place să fiu un spoiler, nu voi detalia ce s-a întâmplat acolo, în speranța că îl veți urmări pe Cosmin Manolescu ca să aflați când se repetă [Fragile] în București sau în țară. Totuși, doar ca un indiciu, tot ce se întâmplă în acea cameră depinde de disponibilitatea publicului și oricine poate ieși oricând își dorește. Iar experiența este foarte intensă, în funcție de ce îți dorește fiecare să facă. Am plecat de acolo răvășită, plină de energie și bucuroasă că mi-am dat voie să trăiesc această experiență. Parcă pluteam și am sunat o prietenă care trebuia să vină și ea ca să îi povestesc. M-am bucurat că ea nu a răspuns, că mi-am dat seama că nu aș fi avut cum să transpun în cuvinte ce am trăit. Am adormit cu greu în seara aceea, dorindu-mi să particip la cât mai multe astfel de spectacole: îndrăznețe, cu esență și cu un mare interes a artiștilor înspre public. A doua zi de fragilitate Te-ai aștepta ca a doua zi a spectacolului să fie diferit, că deja ai văzut tot ce se putea în seara precedentă. Dar și de această dată echipa artistică s-a întrecut pe sine în ideile pe care le-a avut și în felul cu care a lucrat cu publicul. Am ajuns timid în sală și distingeam cu greu câteva fețe cunoscute. Cu greu, pentru că am decis cu o seară înainte că partea a doua [Fragile] va consta într-o petrecere cu publicul și astfel că lumina a constat în lasere și lumină difuză. Muzica dansabilă și am aflat ulterior – într-un interviu cu coregraful Cosmin Manolescu – că oamenii au propus melodiile în schimbul de mailuri pe care l-au avut cu artiștii cei ce s-au înscris pentru locația secretă. Mărturisesc sincer că m-au surprins reacțiile oamenilor când intrau: fie aveau impresia că au greșit spațiul, fie că este un alt eveniment, fie se așezau, fie începeau să danseze. După câteva minute bune de dansat pe muzică bună, am trecut într-o altă etapă. Artiștii s-au inspirat din mișcarea pussy-riot și au apărut cu măști pe față, înr-un dans agresiv luminat intermitent de lanternele care se mișcau în același ritm cu ei. A fost stranie și bruscă trecerea și cu atât mai pregnantă agresivitatea dansatorilor. Apoi publicul a asistat la un alt moment captivant – „călătoriile emoționale” din seara anterioară au revenit, de această dată în întuneric – destul de intensă experiența. De fapt intens este cuvântul care definește cel mai bine experiența fragilă. Tanja Andreeva (NO) a avut un moment în care s-a dezbrăcat, iar artiștii au propus o discuție liberă despre cumm li s-a părut spectatorilor conceptul până în acel moment. Mi s-a părut bizară întreruperea de ritm, pentru că nu am mai asistat la un spectacol care să se oprească și dansatorii să întrebe publicul ce părere au despre ce se întâmplă. Giselda Ranieri (IT) a propus un solo cu lămpi, iar ceilalți doi au început să danseze: Cosmin cu un vibrator și Tanja cu un cuțit. Alte senzații tari, pentru că la un moment dat un bărbat din sală către care s-a îndreptat Cosmin s-a simțit foarte ofensat de îndreptarea obiectului spre sine și a început să riposteze într-un fel ușor ludic, dar evident deranjat de situație. Nici Tanja nu a fost mai prejos, mimând că face o crimă cu acel cuțit. A urmat un alt dans al inimii. Poate sună banal, dar experiența de a dansa cu cineva pe care să-l atingi în zona inimii, deși nu cunoști persoana respectivă, este una care apropie oamenii și îi face vulnerabili și puternici în același timp. Am observat ca o descătușare a spectatorilor atât în seara precedentă, cât și în acel moment, datorate acestei forme sincere și simple de interacțiune. Cosmin a început să se joacă cu o lampă ca și când ar fi un lasou – mi-nu-nat, pentru că lumina parcă alerga prin sală și nimeni nu putea să o prindă, ca să surprindă ce fac artiștii de fapt. Am mijit ochii și am văzut cum Tanja și Giselda au furat săruturi din public. Și da, mi-am amintit de experiența personală din seara anterioară.

57

S-a întrerupt totul pentru un scurt moment de cântat al dansatorilor, apoi de o discuție inițiată de ei despre dansul contemporan din România, absența finanțărilor și alte subiecte. În următoarea parte, a fost foarte interesant că spectacolul parcă a fost dat la o viteză mai rapidă - și mai intensă. Cei trei dansatori încep să interacționeze cu publicul, fie să miroasă spectatorii, să îi sărute, să se joace cu vibratorul pe pielea lor. În cele din urmă, publicul trebuie să decidă ce dorește să se întâmple, adică să aleagă care dintre dansatori va dansa și dacă va fi un dans mai dur sau mai facil. Ultima parte a spectacolului este tot pentru curajoși. Nu mă pot abține să nu împărtășesc că publicul decide nivelul de nuditate atât al spectatorilor, cât și al artiștilor. [Fragile] este un spectacol plin de inventivitate și mai ales de intimitate, un spectacol la care dacă participi până la final... Un proiect care (se) joacă cu toate elementele posibile. Genul de spectacol care te face să vrei să participi de mai multe ori, să îl explorezi din mai multe unghiuri. Mi-a plăcut la nebunie convenția despre care mi-a povestit coregraful Cosmin Manolescu în interviul care va apărea în Scena.ro (numărul 2/ 2015): trebuie să fii sincer, atât cu tine, cât și cu ceilalți. Pentru că în definitiv, tu decizi tot ce se întâmplă în [Fragile]. Aaa daa, trebuie să îmi cer scuze, că am tot scris că e spectacol... Mă scuzați, nu este nici pe departe așa ceva, este o experiență! De consumat în doze mărite și cât se poate de dese.