Genul biografic reprezinta literatura de granita, confesiva. El desemneaza un tip de scriere aflat la granita dintre realitate si fictiune, ce se incadreaza totodata in literatura subiectiva. Autobiografia nu are destinatar precis,este scrisa cu scopul de a fi publicata , ea reconstituind formarea unei personalitati.

Termenul jurnal provine din limba franceza veche,journal, care, la rândul sau, descinde din latinescul târziu “diurnalis”.

Un jurnaljurnal este, de obicei, un caiet în care există niște intrări aranjate, de cele mai multe ori, în ordine cronologică. Poate fi folosit pentru a planifica niște activități viitoare sau doar pentru a înregistra ceea ce s-a întamplat în cursul unei zile.

O varianta a acestora sunt jurnalele literarejurnalele literare, de obicei jurnalele intime ale unor scriitori , care formeaza o specie literara aparte a genului memorialistic. Acestea sunt o forma a scrisului autobiografic, o inregistrare regulata a activitatilor si reflectiilor unui diarist.

 

Jurnal intim; Jurnal istoric; Jurnal personal; Jurnal documentar; Jurnal de calatorie; Jurnal marturie; Jurnal mixt.

In cazul jurnalului intim, cele trei instante narative coincid: autorul este tot una cu cel care povesteste si se identifica, in egala masura, cu acela despre care se povesteste.

Jurnalul este o aditiune de fragmente , cu pauze temporale, mai mari sau mai mici, si fara nicio preocupare de linearitate,continuitate in cronologie;este istoria unei vieti ,de la inceputuri pana in momentul scrierii.

Jurnalul mizeaza pe poetica spontanului si a autenticitatii,dar sinceritatea nu poate fi probata pentru ca intervine subiectivismul .

Jurnalul intim respinge toate conventiile literaturii , dar isi construieste propriile conventii ce-i permit sa functioneze.

Respingand sistematic fictiunea, confesiunea diaristica devine,adesea,o fictiune , si anume: o fictiune a nonfictiunii, o fictiune a realului , a autenticului. Jurnalul intim este cronica fidela a lui “le dedans”,dar si a lui “le dehors”.

Este scris cu regularitate, fara mari pauze si conform cu legile diarismului:calendaritate,cotidianitate,simultaneitate, fictiunea nonfictiunii.

Jurnalul nu are o misiune literara ;in acest sens, R. Barthes afirma” Jurnalul nu este proiectat sa devina o Carte, si de multe ori, e condamnat sa raman un Album”. Jurnalul este luat in considerare abia in secolul XIX,insa momentul de inflorire il constituie aparitia unor noi filosofii de existenta, o filosofie despre om,despre personalitatea si libertatile lui. Emergenta jurnalului are legatura si cu aparitia romantismului care se bazeaza pe cultul eului ,pe o filozofie de existenta fundamentata pe ideea de unicitate a eului in univers. Alain Girard identifica 4 functii ale jurnalului : -psihoterapeutica; -etica; -estetica; -religioasa.

Jurnalul este un discurs fragmentar. Fragmentarismul reprezinta o forma de scriitura in care eul vorbeste despre sine ca si cand ar fi vorba de un altul si marcheaza ritmurile timpului subiectiv in raport cu orologiul cosmic.

In jurnalul intim esential este pactul autorului cu sine. Autobiograficul sau autorul de jurnal intim se are in vedere in primul rand pe sine si istoria reprezinta ,de cele mai multe ori, rama acestor evenimente ale interioritatii.

Intre memorii si jurnale nu exista decat o mica diferenta: primele vor sa restituie, in chip coerent, o istorie a sufletului, celelalte vor sa surprinda o cronologie a sufletului in momentul desfasurarii ei. In cazul autobiografiei se resimte o mai mare concentrare asupra subiectului narator,pe cand , in cazul naratiunii memorialistice, accentul cade pe lumea ce poarta naratorul. In memorii prevaleaza pactul cu istoria,in timp ce jurnalul intim are in vedere pactul autorului cu sine. Daca jurnalul este scris sub impulsul evenimentului, memorialul este o istorie intamplata cu mult timp in urma .

Memoriile (din substantivul masculin francezfrancez memoire, cu sensul de înregistrare a unui eveniment,) sunt o specie a literaturii autobiografice, în care evenimente istorice sau de altă natură sunt recompuse pornind de la observații și experințe strict personale. Memoriile formează o subclasă a genului autobiografic. autobiografic.

Legate strâns de, și adeseori confundate cu autobiografia,autobiografia, memoriile diferă de acesta prin faptul că accentul este pus pe evenimente exterioare.Ele se concentrează uneori asupra unui episod punctual al vieții autorului, asupra unui eveniment istoric la care acesta a fost martor și nu narează viața în ordinea ei cronologică, așezand evenimentele într-un șir, de la naștere și pană la moarte.

Autorul de memorii se comporta ca un martor dublu: al existentei sale si al epocii sale;ceea ce este personal este punctul de vedere individual,dar obiectul discursului este istoria grupurilor sociale si istorice carora el le apartine. La fel ca si in cazul jurnalului intim, sinceritatea memorialistilor este relativa din cauza subiectivismului, dar si a distantei mari dintre momentul trairii si momentul scrierii.

O carte de memorii cuprinde povestea unei vieti si, indirect, povestea unei istorii.

Memoriile tind sa transforme o viata intr-un destin prin intermediul unei povestiri care nu respecta legile fictiunii. Acestea intra in logica naratiunii confesive prin rupturile temporale.

Memorialistul noteaza intamplari de demult, astfel ca naratorul se bazeaza pe ceea ce isi aminteste.

Memorialistii apar,de obicei, dupa mari catastrofe ale istoriei.

Dupa prabusirea comunismului, a aparut un nou tip de memorialist: cel care a trecut prin experienta detentiei.

Dupa schimbarile politice majore de la inceputul deceniului,lumea culturala romaneasca s-a vazut pusa in fata unei dileme noi,nemaiintalnite care au produs o stare de panica, scepticism si ,in fine, resemnare.Chiar din primii ani de dupa prabusirea comunismului a devenit limpede ca literatura cunostea un fenomen rapid de devalorizare si de insolutie.

Cea mai spectaculoasa evolutie a lumii editoriale romanesti in intervalul 1990-2000 a fost, fara indoiala, explozia documentului si a literaturii confesive sub toate formele: memorii, jurnal, corespondenta, evocari, interviuri. Sute si sute de volume, fie cu scrieri inedite, fie cu primele reeditari dupa 50-60 de ani, acoperind aproape doua secole de istorie si cultura si apartinand oamenilor politici

În ce priveşte epoca postbelică, până în 1990, aceasta a fost cu totul neprielnică afirmării genului memorialistic. A ţine atunci jurnale, a scrie memorii era o îndeletnicire care îl expunea, pe cel care îndrăznea să o practice, unor mari primejdii, mergând de la pierderea libertăţii până la pierderea vieţii (Gheorghe Ursu). Astfel, jurnalele, cărţile de memorii şi cărţile-document, epistolarele erau căutate cu fervoare de cititorii primului deceniu postdecembrist şi mai sunt căutate şi azi.

Scriitori precum: Adrian Oprescu, Mircea Cartarescu, Neagu Djuvara, Nicolae Steinhardt si Sorin Stoica sunt memorialisti si jurnalisti ce publica in aceasta perioada si se bucura de un real succes.

S-a nascut pe 24 august 1929 „Varul Alexandru si alte povesti adevarate” (2008) Titlul este dat de una dintre cele 19 povestiri ale cartii, in care autorul vorbeste despre experientele traumatizante din inchisoarea de la Craiova si din lagarul de la Canal, unde a fost detinut intre 1949 si 1951 . Adrian Oprescu era, la 20 de ani, un tanar ferches, „destul de

sigur pe el, caruia viata i se asternea la picioare”, dupa cum si-l aminteste Gabriel Liiceanu,cel care i-a publicat volumul si care este si varul acestuia. Pe 15 octombrie 1949, a fost arestat si i s-a inscenat un proces politic, fiind condamnat doi ani „pentru atitudine dusmanoasa la adresa regimului popular”.

Distanţa consistentă între anii de închisoare (1949-1951) şi anii de reproiecţie memorialistică a detenţiei îl ajută pe autorul-personaj să vadă lucrurile în perspectivă şi într-un mod stilistic necontaminat de febra răzbunării. Aversiunea faţă de figurile "de neuitat" ale gardienilor sceleraţi, informatorilor zeloşi, brigadierilor laşi din penitenciar şi de la Canal se resoarbe într-o silă, aşa zicând, sistemică. Accentul personal, implicarea individuală sunt diminuate, făcând posibilă executarea veritabilei radiografii. Cartea surprinde in vorbe de o simplitate care taie in carne vie, fara patetisme, chiar cu nuante de umor, secvente cutremuratoare :

„Murdar, imbracat in haine murdare si care put, fara posibilitatea de a le indeparta, la care se adauga foamea sfasietoare. Pentru mine, mai rele decat foamea erau plosnitele. (...). Fiecare isi pastra, in gamela, dupa asa-zisa cina, putina apa de baut. De fapt, nu aveai dupa ce s-o bei. Dimineata, cand lumina patrundea prin ferestruica, gaseai in gamela mai multe plosnite inecate. Pentru ca nu suportam plosnitele, eram mai chinuit decat ceilalti. (...)

Nu mai incapea nicio indoiala. Destinatia era Canalul. (...) Terminaseram „hrana rece pentru trei zile” si ne chinuia foamea. „ (Fragmente din carte) Gabriel Liiceanu a evitat multa vreme sa se uite peste povestiri si nu le-a dat initial vreo sansa, considerand ca n-au nici cea mai mica valoare literara. Totusi, cand le-a citit, a inteles ca s-a inselat. Povestile varului Adrian s-au dovedit a fi un miracol in viata sa de editor, care nu are nicio legatura cu „legatura lor de sange”. Sangele din randurile „boierului” Adrian Oprescu, care-si priveste cu demnitate trecutul, este mai puternic. De unde a invatat el sa scrie, la peste 70 de ani? „Am scris pentru ca mi se parea ca am ceva

de spus”. (Adrian Oprescu) Publicându-şi mărturia nu imediat după Revoluţia din 1989, ca majoritatea celor eliberaţi de frică şi scăpaţi de cenzură, ci după aproape două decenii, Adrian Oprescu se detaşează, spre meritul lui, de moda rememorărilor zguduitoare şi de nota previzibilă a unor amintiri în serie, autovictimizante şi autoeroizante.

Este un poet, prozator si important publicist roman, considerat de Nicolae Manolescu cel mai important poet al generatiei optzeciste. Printre cele mai representative opere ale lui Cartarescu se numara si volumul “Jurnal”, publicat in 2001. Este vorba, după cum sugerează și

titlul, despre un jurnal propriu-zis care cuprinde gânduri și trăiri ale lui Mircea Cărtărescu, în cea mai mare parte legate de opera sa, de calitatea sa de scriitor. Evenimentele cuprinse se petrec pe parcursul a 7 ani, din 1990 până la sfârșitul anului 1996, fiecare an reprezentând un capitol. Însemnările nu sunt făcute zilnic

câteodată trec săptămâni întregi fără ca personajul Mircea Cărtărescu să noteze ceva în jurnal.

Anul cu care începe, 1990 a fost un an foarte dificil pentru Mircea Cărtărescu. Acesta a trecut printr-o perioadă de criză, în care nu mai putea scrie aproape nimic, era nemulțumit de tot ceea ce făcea, perioadă din care a ieșit foarte greu. Există elemente care evidențializează această criză de personalitate a autorului, printre care stările de spirit oscilante de la o zi la alta sau contradicțiile.

Pe parcursul întregului volum autorul face foarte multe referiri la cărțile sale, la acea perioadă considerând că ,,Levantul” și ,,Nostalgia” sunt cele mai reușite.De asemenea, are oarecum o obsesie pentru visele sale, pe care le reține și le descrie până la cel mai mic amănunt, câteodată încercând chiar să le analizeze. Există și aspecte biografice ale lui Mircea Cărtărescu mai importante ce reies din ,,Jurnal”: în 1990 a participat la

Programul internațional pentru scriitori (International

Writers Program) în SUA. Din 1991 devine lector la catedra de Istoria literaturii române a Facultății de Litere din București. Între 1994-1995 este visiting professor la Universitatea din Amsterdam, iar la sfârșitul anului 1996 ajunge și în Marea Britanie, în Anglia și Irlanda. ,,Jurnal” se încheie în același ton în care începe, cu o stare confuză a autorului, din nou Mircea Cărtărescu nu se regăsește, e nemulțumit de modul în care scrie, și în general de tot ceea ce face.

Jurnalul lui Mircea Cărtărescu a adus dovada anularii confidenţialităţii. Sprijinul acordat de elemente post-moderne, precum discontinuitatea ideilor,ingeniozitate egocentrismul se adaugă la fragmentaritatea specifică genului diarist, conducand spre ideea că jurnalul, destinat sau nu publicării, născut in liniştea reveriei, de un eu izolat in acel moment de orice influenţă externă sunt doar cateva caracteristici ce sustine incadrarea operei in genul memorialisticii.

Mircea Cartarescu afirma despre opera sa :” De fapt, motivul principal pentru care m-am hotarat sa public "Jurnalul" acesta este unul pur estetic: pentru expresivitatea lui literara. Pentru mine conteaza frazele, nu evenimentele. Pe de alta parte, "Jurnalul" exprima bunul meu cel mai de pret, viata interioara.Ceea ce apare aici este doar o parte din personalitatea mea, nici mai profunda, nici mai adevarata decat celelalte zone ale ei. In cartile mele de fictiune apar alte fete ale fiintei mele, uneori foarte diferite de cea din "Jurnal". E o mare greseala si o mare capcana sa crezi ca intr-un jurnal intim gasesti eul cel adevarat si profund al celui care scrie. Nu, aici e doar un organ vital, unul dintre multe altele.”

Cartarescu scrie un jurnal atipic, separat de

opera literara, instrumentalizat ca rezervor de proiecte, caiet de schite, bruion discontinuu, dar pastrînd întotdeauna un loc secund în raport cu "creatia de viziune", antumitatea lui ,aparand la fel de deranjanta ca si asa-zisul sau autism. Jurnal II este o scriere de nisa, de rezistenta interioara, dar si de conturare - aproape disperata - a unei identitati narative mereu în criza, ce se misca, se schimba, supravietuieste.

Neagu Djuvara a publicat în principal despre istoria României și a poporului român. O bună parte din cărțile sale se referă la filosofia istoriei, concentrându-se în jurul problemei obiectivității istoriei și istoriografiei.

Djuvara este un susținător al continuării cercetărilor referitoare la istoria românilor, punând la îndoială calitatea cercetării din perioadele interbelică și comunistă, afirmând că anumite părți ale istoriei au fost accentuate sau suprimate pentru a deservi scopuri politice. Ipotezele lansate de Djuvara atrag deseori controverse și sunt văzute ca subminând identitatea națională română, cum este de pildă teoria că nobilimea din formațiunile statale medievale românești ar fi fost de origine cumană. 

Neagu Djuvara a analizat în multe dintre cărțile sale relațiile pe care România le-a avut cu Europa, plasând-o politic și cultural "între orient și occident", caracterizând-o ca fiind "ultima [țară] intrată în ceea ce se numește Concertul European", referindu-se nu atât la aderarea României la Uniunea europeană din 2007 cât la orientarea politică a țării către un model politic și cultural de natură occdentală. Acesta și-a exprimat scepticismul față de politica multiculturalismului din Europa, pe care o consideră dăunătoare pentru stabilitate în cadrul UE.

Neagu Djuvara este perceput ca un popularizator și demistificator al istoriei, publicând cărți adresate celor tineri, precum și cărți care își propun să explice originea istorică a unor figuri de mit ca Dracula sau Negru Vodă. Și-a publicat de asemeni și memoriile, istorisindu-și viața din exil la Paris și Niamey.

“Amintirile din pribegie” (2002) ale lui NEAGU DJUVARA (n. 1916), al căror titluri “pastișează”, vorba autorului însuşi, titlul celebru al lui Ion Ghica (cu care era rudă bună), sunt rodul unei memorii fabuloase şi descriu o pribegie despărţită prin exact un veac de aceea de după revoluţia din 1848 a lui Ghica. Neagu Djuvara n-a ţinut niciodată jurnal intim, nici nu s-a putut constitui, din cauza vitregiilor soartei, o arhivă personală, rătăcind până şi scrisorile primite în cei aproape 50 de ani la care se referă Amintirile. Istoricul care este Neagu Djuvara, autor al unor încântătoare, nu se dezminte: evenimentele sunt situate exact, personajele îşi au, toate, mica istorie personală, iar genealogia e, pe cât de abundentă, pe atât de încântătoare. Biografia însăşi a autorului este excepţională. Relatarea debutează cu o întâmplare şi cu o coincidenţă care anunţă turnura senzaţională pe care a luat-o, după al Doilea Război, viaţa lui Neagu Djuvara. Acesta numai revine în ţară decât în 1990, după cealaltă lovitură de palat, numită, ca şi precedenta, revoluţie. În pofida greutăţilor de tot felul, a nesiguranţei cotidiene, îmbrăcând deseori cele mai aventuroase veşminte, Neagu Djuvara îşi povesteşte viaţa cu o anume obiectivitate de istoric, dar şi cu haz, pe alocuri. N-are savoarea de povestitor al strămoşului, ori paleta lui “haute en couleur”, dar are tonusul lui, bucuria amănuntului şi mai ales, rezultat al formaţiei, precizia informaţiei. Amintirile sunt o lectură captivantă şi deopotrivă un document de primă mână pentru exilul românesc din anii ‘50 şi, din nou, în anii ‘80, ai secolului trecut, completat de o exotică experienţă diplomatică în Niger, în plină destrămare a imperiului colonial francez din Africa subsahariana petrecută în deceniul intermediar.

A fost un scriitor, publicist, critic literar și jurist român. . De origine evreiască, s-a convertit la religia creștină ortodoxă în închisoarea de la Jilava, își va lua numele de fratele Nicolae, și se va călugări după punerea sa în libertate. Este autorul unei opere unice în literatu- ra română, Jurnalul fericiriiJurnalul fericirii..

"Jurnalul fericirii","Jurnalul fericirii", volum aparut postum (1991),este, in principal, un memorial al anilor de detentie ai

autorului. Amintirile despre intamplari si oameni din infernul diverselor inchisori, datate precis, dupa conventia jurnalului, alterneaza cu altele mai vechi, din copilarie si adolescenta. Pagini de comentariu moral si spiritual, de multe ori interpretari ale unor texte evanghelice, însoţesc rememorările.

Din cand in când comentariile şi interpretările sunt datate separat, cu date ulterioare anilor de detenţie. Intr-un scurt preambul autorul justifică astfel construcţia textului: "De vreme ce nu l-am putut insera în durată, cred că îmi este permis a-l prezenta pe sărite, asa cum, de data aceasta în mod real, mi s-au perindat imaginile, aducerile aminte, cugetele în acel puhoi de impresii căruia ne place a-i da numele de conştiinţă. Desigur, efectul bate înspre artificial; e un risc pe care trebuie să-l accept".

Riscul artificialului pe care memorialistul si-l asumă - si care e determinat nu numai de construcţie, ci şi de utilizarea timpului prezent - e acela de receptare a textului ca roman, un roman la persoana I. In locul materialului ficţional autorul utilizează unul strict autentic, furnizat de memoria sa.

Romanul-memorial "Jurnalul fericirii", e ordonat de tema enunţată prin chiar titlul: fericirea. Paradoxul acestui titlu în fruntea unui volum ce cuprinde în principal amintiri din infernul închisorii- expresie limită a universului concentraţionar - e legat de specificitatea experienţei mistice. Calea credinţei -una din cele patru despre care vorbeşte în testamentul său politic - a fost găsită şi, deopotrivă, i s-a dăruit "acolo, în celula de la Securitate". "Atunci - notează memorialistul - am cunoscut groaza faţă către faţă, am ştiut ce este "zidul" lui Sartre, întunericul, derâderea, colţul [...]. Şi atunci m-am aruncat în apa neştiută, fără a fi învăţat să înot şi cu ochii închişi; "în cuptorul încins".

Crezând numai pe jumătate, ori pe sfert, ori şi mai puţin, aproape deloc, dar atât de nenorocit încât, nenorocirea însăşi substituindu-se credinţei, m-am încredinţat. Fără ruşine. Nu mi-a fost ruşine să mă rog. Poate că de aceea am fost ascultat".

Detenţia în ansamblul ei şi în fiecare moment al ei este o încercare, atât în înţelesul capcanelor la care sant supuşi cavalerii ciclurilor medievale ale "questei", cât şi în cel religios, de ispită. Incercarea implică un risc, de aceea depăşirea ei se constituie într-o aventură, iar "Jurnalul fericirii" poate fi citit ca roman al aventurii spirituale.

ni se pare un lucru nedrept, moartea unui scriitor netrebuind, in mod teoretic, sa afecteze receptarea scriiturii lui. Evident, aceasta s-ar putea intampla doar intr-o societate ideala. Autor al mai multor volume, colaborând la redactarea altora, Sorin Stoica este confruntat cu aceeasi atitudine mercantilista a celor din jurul sau care nu pot pricepe cum cineva poate sa-şi dedice cea mai mare parte a timpului unor ocupaţii neserioase, recte neaducatoare de (cat mai mulţi) bani. “

Este un tanar prozator se naste la Banesti moare la doar 28 de ani la 6 ianuarie 2006.

In mod evident jurnalul lui Sorin Stoica nu ar avea aceeasi valoare daca tânărul scriitor din Banesti nu ar fi murit prematur si neaşteptat si mai mult ca sigur ca Editura Polirom nu i-ar fi publicat jurnalul ultimului său an de viata ceea ce

Este remarcabila capacitatea tanarului scriitor de a transforma oralitatea unor personaje pitoresti si vesnic prezente in lumea satului romanesc in portrete bine trasate. Poate ca din acest punct de vedere personajele din Banesti, descrise ironic, caustic, cinic de catre autor ar trebui sa treaca peste umorile conjuncturale datorate penitei ascutite a constateanului lor si sa aprecieze la justa valoare rămânerea lor în paginile unor cărţi, privilegiu destul de rar in satele romanesti. O altă serie de remarci ne dezvalui degradarea (aproape) iremediabila a satului roamnesc care duce lipsa acuta nu numai de investitii in infrastructura dar care se depopuleaza rapid. Nu stim cat de intemeiată este informatia lansata de autor conform carei 500 de consateni de-ai lui, la o populatie de 2500 de oameni ar fi plecati in Spania insa nu ne-ar mira să fie adevarata. Degradarea umana a satului poate fi

urmarita si prin imputinarea copiilor. Urmarirea betelor de chibrit la marginea strazilor după ploile torenţiale de vară pare acum doar un joc infantil. “Am revenit dupa vreo patru zile de spital (…). M-am intors in Banesti si am regăsit acelaşi sat, cu un ritm al vietii mai potrivit pentru lauze.”

Un alt aspect important al acestui jurnal il constituie aversiunea autorului (intru totul împărtăşită şi de noi) faţă de mass-media valaha si servanţii ei semidocti. “L-am ascultat ca prostul aseară pe Basescu cum bătea câmpii. Cum trece timpul, am tot mai mult dispreţ pentru alde Marie Jeanne Ion si toţi şpăgarii din presa. Adevarul e că presa e plină de analfabeti şi inşi cu o moralitate dubioasă, multi produsi chiar de facultatea pe unde mai predau si io. Indivizi care nu se pricep la nimic. Unori mi se face jena ca am contribuit si io la sporirea numarului de vite încălţate din presa.” “80% dintre ziaristii din presa romana nu prea au nimic in cap. Ii vad venind in anul intai, intrati pe pile sinistre, copii fara nici un pic de experienta de viaţă sau de cultura generala. Nu stiu nici macar cine e presedintele

Frantei, se mira ca trebuie sa citeasca ziare. De carti nici nu poate fi vorba sa le pomenesti. Cărţi trebuie să citeasca tocilarii de la Litere. Jurnalismul e altceva, desi nimeni nu stie prea bine ce. In plus, se vorbeşte mult de ce sunt privilegiate in presa subiecte din astea cacacioase, cu Mitica Dragomir si curul siliconat al nu stiu carei vedete. Oamenii astia de 19-20 de ani atat inteleg, nu-i duce mintea mai mult. Sunt subiecte ceva mai abordabile, la care nu trebuie sa-ti storci creierii prea mult.” “Parca in TV lucreaza oameni crescuti in eprubeta, care prefera sa se vaite in loc sa bea o bere sau sa faca un dus”. In stransa conexiune cu atractia autorului fata de fenomenul televiziunilor se afla fenomenul fotbalistic din Romania. Sorin Stoica a avut de altfel si o rubica de specialitate in saptamanalul Suplimentul de Cultura in care analiza acest torent abatut asupra Romaniei dupa 1990. Sorin Stoica a cazut la fel ca multi alti scriitori in capcana fotbalismului si a personajelor abjecte care-l populeaza. Cu cat aceastea sunt mai aberante cu atat mai multi scriitori romani simt nevoia sa le analieze intoxicand şi spaţiul cultural cu prezenţa lor.

Nu in ultimul rand trebuie subliniat umorul extraordinar care razbate din acest volum, un umor al situatiilor care depaseste morbidul legat de starea de sanatate aflata în continua degradare. Chiar si in spital, spiritul de observatie nu-l paraseste el descriind cu maxim umor ritualul dării şpagii sau al intâlnirii unui adevarat clan oltean.

Desi privita ca o descatusare, Revolutia de la 1989 a produs un nou cutremur si schimbari radicale,perecepute nu de putini scriitori ca prea brutale,pentru ca se face o trecere brusca in literatura.Acest fapt a determinat cresterea valorii speciilor genului memorialistic: jurnalul,memoriile, care au fost anterior cenzurate sau,pur si simplu uitate. Ele au imbogatit considerabil istoria literaturii , conferind o noua viziune asupra vietii, si in special una autentica.

In schimb ,sentimentul frustrant al unei prea lungi izolari istorice ,au accelerat procesul recuperarii si al modernizarii.In cativa ani,au fost vizitate superficial parcelele ramase neacoperite in vremea comunismului auster si ateu si care ne lipseau din panoplia fuduliei nationale,spre a ne simti pe de-a-ntregul europeni.

Memorialistica postmoderna nu-si propune sa faca pe om mai intelept, ci doar sa-l seduca, iar memorialistul intelept, izolat de zgomotul si furia lumii contemporane este inlocuit, incetul cu incetul, cu imaginea individului de succes, care scrie doar pentru beneficiile financiare.

Proiect realizat de:-Palanceanu Ciprian-Pinghireac Andrei-Chiorescu Roberto-Caba Lucian