S.1 Domensiunea geografica a arealului european

Europa este, convențional, unul dintre cele șapte continente. Cuprinzând peninsula Eurasiei,

Europa este separată deAsia de Munții Ural, râul Ural și Marea Caspică la est, și de Munții

Caucaz la sud-est. Europa are deschidere, în nord, laOceanul Arctic, în vest la Oceanul Atlantic, în

sud la Marea Mediterană, iar în sud-est la Marea Neagră și la căile ei de legătură spre Marea

Mediterană. Totuși, granițele Europei — un concept ce datează încă din antichitate — sunt oarecum

arbitrare, deoarece termenul de continent poate face referire la diferențele de ordin cultural și politic

sau cele de ordin fizico-geografic. Andreas Kaplan a definit Europa ca oferind „un maxim de

diversitate culturală într-o distanță geografică minimă”.[1]

După suprafață, Europa este al doilea cel mai mic continent, acoperind 10.180.000 de kilometri

pătrați sau 2% din suprafața Pământului și 6,8% din suprafața terestră. Din cele 50 de state ale

Europei, Rusia este cel mai mare (atât ca suprafață, cât și ca populație), în timp ce Vaticanul este

cel mai mic. Europa este al treilea cel mai populat continent dupăAsia și Africa, cu o populație de

731 de milioane de locuitori, reprezentând 11% din populația lumii;[2] totuși, potrivit

estimărilor Organizației Națiunilor Unite, ponderea Europei va scădea la 7% până în 2050.

Din punct de vedere al, geografiei fizice, Europa reprezintă o peninsulă, partea nord-vestică a Eurasiei sau a Afro-Eurasiei: Asia ocupă partea estică a acestei mase continentale și toate împart un platou continental comun.

Nord-71°10′21″N 25°47′40″ -Capul Nord (Norvegia)

Sud-36°0′15″N 5°36′37″ - Punta Marroqui (Spania)

Est-60° 0′ 0″ N, 60° 0′ 0″ E-Nord-estul Muntilor Ural(Rusia)

Vest-38°46′51″N 9°29′54″ -Capul Roca(Portugalia)

Granița de est a Europei este, în mod obișnuit, definită de Munții Ural, în Rusia.[6] Primul geograf al

secolului I d.Hr., Strabon, credea că, de fapt, Râul Tanaïs reprezintă această graniță,[7] așa cum și

primele surse iudaice precizau. Frontiera de sud-est cu Asia nu este definită cu precizie. Cel mai

adesea, Uralulsau, alternativ, Râul Emba sunt luate ca posibile delimitări. Granița continuă

către Marea Caspică, Munții Caucaz sau, alternativ, Râul Kura din Caucaz, și ajunge la Marea

Neagră; apoi, Strâmtoarea Bosfor,Marea Marmara, Strâmtoarea Dardanele și Marea

Egee completează granița cu Asia. Marea Mediteranădin sud separă Europa de Africa, în timp ce

vecinul din vest este Oceanul Atlantic; Islanda, deși mai aproape de Groenlanda (America de Nord)

decât de Europa, face, totuși, parte din cadrul acestui continent.

Datorită diferențelor culturale și socio-politice, există multe variante de delimitări ale Europei; în

unele surse, anumite teritorii nu sunt incluse în Europa, în timp ce alte surse le includ. De exemplu,

geografii din Rusia și alte state post-sovietice includ, în general, Munții Ural în Europa, dar Caucazul

îl atribuie Asiei. În mod similar, unele hărți includ în Europa Georgia, Armenia și Azerbaidjanul, în

timp ce altele le exclud. Tot în același mod, în ciuda faptului că insulele Cipru și Maltasunt mai

apropiate de Asia și Africa, adesea sunt redate ca aparținând continentului european, mai ales de

când au devenit membre cu drepturi depline aleUniunii Europene. Același lucru se petrece

cu Insulele Canare ale Spaniei și cu teritoriile engleze și franceze situate în sau dincolo de Oceanul

Atlantic sau înOceanul Indian.

Mări și oceane

Oceanul Atlantic

Oceanul Arctic

Marea Baltică

Marea Nordului

Marea Neagră

Marea Mediterană

Marea Marmara

Marea Egee

Marea Caspică

Marea Azov

Marea Ligurică

Marea Tireniană

Marea Ionică

Marea Adriatică

Marea Norvegiei

Marea Mânecii

Resurse naturaleI.Resursele de subsol

Minereuri de fier: Munții Ural, Peninsula Crimeea, Suedia (Kiruna), nordul Norvegiei, bazinul

francez Lorena iar în România în M. Banatului, Poiana Ruscă și Harghita;

Minereuri neferoase: Scandinavia, România (grupa N a Carpaților Orientali, Apuseni),

bauxită (M. Pădurea Craiului) etc.;

Petrol și gaze: Marea Nordului, Marea Caspică și câmpiile limitrofe, Marea Neagră în NV,

bazinul Peciorei din Câmpia Rusă, România (Subcarpați, Câmpia Română, Depresiunea

colinară a Transilvaniei, Dealurile de Vest, Câmpia de Vest);

Cărbuni: M. Ural, Wales și Northumberland în Marea Britanie, Rhur în Germania, Silezia în

Polonia și Cehia, Asturia în Spania iar în România în Depresiunea Petroșani, Podișul Getic,

Subcarpații de Curbură și Getici, Câmpia de Vest etc.;

Roci de construcție: granit (Finlanda, Scoția, Munții Măcin), bazalt (Masivul Central Francez,

Irlanda, M. Harghitei), marmură (Grecia, Italia, Norvegia, Munții Poiana Ruscă);

Sare: Polonia, Germania, Spania, România (Subcarpați, P. Sucevei, P. Transilvaniei)

II. Resursele de apă

Energia hidroelectrică: Norvegia, Alpi, Dunăre (România, Serbia), Volga (Rusia);

Energia geotermală: Italia, Islanda, România (Câmpia de Vest);

Ape minerale: România (Vatra Dornei, Borsec, Harghita), Franța (Vichy), Cehia (Karlovy-

Vary);

Lacuri: agrement, piscicultură, irigații, etc.

III. Resurse atmosferice și extraatmosferice

Energia eoliană: Olanda, Germania, Danemarca;

Energia solară: Franța, Spania, Germania, Marea Britanie;

Resursele vegetale: păduri, pășuni, fânețe. Din punct de vedere economic, mai importante

sunt pădurile de conifere, pajiștile montane și cele din lungul râurilor;

Resursele de sol: cernoziom (fertilitat).

TariCel mai mare stat de pe continent este Federația Rusă, chiar dacă se ia în considerare doar partea sa europeană, Rusia fiind mai mare decât orice alt stat european. Douăzeci și opt din țările Europei compun Uniunea Europeană și sunt puternic integrate din punct de vedere politic și economic.

Numele regiunii și

al țării cu drapel

Suprafață

(km²)

Populație

(est. din 1

iulie 2002)

Densitatea populației

(pe km²)Capitală

Europa de Est:

 Belarus 207.600 10.335.382 49,8 Minsk

 Bulgaria 110.910 7.621.337 68,7 Sofia

 Republica Moldova 33.843 4.434.547 131,0 Chișinău

 Polonia 312.685 38.625.478 123,5 Varșovia

 Republica Cehă 78.866 10.256.760 130,1 Praga

 România 238.391 21.698.181 91,0 București

 Slovacia 48.845 5.422.366 111,0 Bratislava

 Ucraina 603.700 48.396.470 80,2 Kiev

 Ungaria 93.030 10.075.034 108,3 Budapesta

Europa de Nord:

 Danemarca 43.094 5.368.854 124,6 Copenhaga

 Estonia 45.226 1.415.681 31,3 Tallinn

 Finlanda 336.593 5.157.537 15,3 Helsinki

 Islanda 103.000 307.261 2,7 Reykjavík

 Letonia 64.589 2.366.515 36,6 Riga

 Lituania 65.200 3.601.138 55,2 Vilnius

 Norvegia 324.220 5.163.709 15.92 Oslo

 Regatul Unit 244.820 61.100.835 244,2 Londra

 Republica Irlanda 70.280 4.234.925 60,3 Dublin

 Suedia 449.964 9.090.113 19,7 Stockholm

Europa de Sud:

 Albania 28.748 3.600.523 125,2 Tirana

 Andorra 468 68.403 146,2 Andorra la Vella

 Bosnia și Herțegovina 51.129 4.448.500 77,5 Sarajevo

 Croația 56.542 4.437.460 77,7 Zagreb

 Grecia 131.940 10.645.343 80,7 Atena

 Italia 301.230 58.751.711 191,6 Roma

 Macedonia (FYR) 25.333 2.054.800 81,1 Skopje

 Malta 316 397.499 1.257,9 Valletta

 Muntenegru 13.812 616.258 44,6 Podgorița

 Portugalia 91.568 10.084.245 110,1 Lisabona

 San Marino 61 27.730 454,6 San Marino

 Serbia 88.361 9.663.742 109,4 Belgrad

 Slovenia 20.273 1.932.917 95,3 Ljubljana

 Spania 504.851 45.061.274 89,3 Madrid

 Vatican 0,44 900 2.045,5 Cetatea Vaticanului

Europa de Vest:

 Austria 83.858 8.169.929 97,4 Viena

 Belgia 30.510 10.274.595 336,8 Bruxelles

 Elveția 42.290 7.507.000 176,8 Berna

 Franța 547.030 59.765.983 109,3 Paris

 Germania 357.021 83.251.851 233,2 Berlin

 Liechtenstein 160 32.842 205,3 Vaduz

 Luxemburg 2.586 448.569 173,5 Luxembourg

 Monaco 1,95 31.987 16.403,6 Monaco

 Țările de Jos (Olanda) 41.526 16.318.199 393,0 Amsterdam

Europa Transcontinentală și Asia:

 Azerbaidjan 86.600 8.621.000 97 Baku

 Georgia 69.700 4.661.473 64 Tbilisi

 Kazahstan 2.724.900 15.217.711 5,6 Astana

 Rusia 3.960.000 106.037.143 26,8 Moscova

 Turcia 783.562 70.586.256 93 Ankara

Europa sociopolitică

 Armenia 29.800 3.229.900 101 Erevan

 Israel 67.91 3.572.000 49,7 Tel Aviv

 Cipru 9.251 788.457 85 Nicosia

Total 10.176.246 709.608.850 69,7

S.2

Odată cu proclamarea independenţei, în august 1991, a început procesul extrem de complex de edificare a statalităţii RM. Unul din elementele-cheie ale acestui proces a constat în formularea intereselor naţionale ale tînărului stat pe plan extern, i.e. definirea şi realizarea politicii externe a RM. Spre deosebire de statele baltice, care de la bun început au optat clar pentru aderarea la Comunitatea Europeană (CE) şi Alianţa Nord-Atlantică (NATO), autorităţile de la Chişinău şi-au propus dezvoltarea unor relaţii mutual avantajoase pe toate planurile. În relaţiile cu Comunitatea Europeană, RM a moştenit cadrul juridic al relaţiilor dintre CE şi URSS – un Tratat de Comerţ şi Cooperare care acorda URSS statutul de cea mai favorizată naţiune în relaţiile comerciale cu CE în schimbul angajamentului primei de a continua reformele politice şi economice. În plus, în 1991 Moldova a devenit beneficiară a programului CE de Asistenţă Tehnică pentru Comunitatea Statelor Independente (TACIS). Includerea Moldovei în programul TACIS a fost un prim semnal al politicii diferenţiate pe care CE urma să o poarte vizavi de statele baltice (incluse într-un program de asistenţă conceput special pentru statele cu o perspectivă clară de aderare, PHARE) şi RM, care aderase de curînd la Comunitatea Statelor Independente (CSI).

Astfel, în timp ce statele baltice şi o serie de state central- şi est-europene semnează Acorduri Europene cu CE, ale căror finalitate era aderarea acestor state la CE, Moldovei, de rînd cu alte state din CSI, îi este propus un Acord de Parteneriat şi Cooperare – un tratat bilateral axat mai mult pe relaţiile economice şi comerciale dintre CE şi statele partenere şi care nu prevedea accederea acestora la CE. Abia după semnarea unui Acord de Parteneriat şi Cooperare (APC) dintre UE şi RM în 1994, autorităţile de la Chişinău încep să atragă tot mai multă atenţie UE şi să formuleze tot mai clar opţiunea europeană a RM. Astfel, în 1995 Parlamentul de la Chişinău a adoptat o declaraţie de politică externă în care califica semnarea APC drept un prim pas spre integrarea europeană a RM. În decembrie 1996, nou-alesul Preşedinte Petru Lucinschi adresează un mesaj oficial Preşedintelui Comisiei Europene, Jaques Santer, în care formulează dorinţa Moldovei de a deveni membru asociat al UE pînă în 2000, deziderat reiterat într-un alt mesaj oficial al Preşedintelui Lucinschi în octombrie 1997. Odată cu victoria relativă a forţelor pro-europene în alegerile parlamentare din 1998, integrarea europeană începe să devină o temă dominantă a discursului politic autohton. După criza financiară din Rusia, Alianţa pentru Democraţie şi Reforme, majoritară în Parlament, votează în 1998 o hotărîre care stipula că orientarea spre integrarea europeană devine “obiectiv strategic major al ţă- rii”. În paralel, aderarea la UE este declarată obiectivul strategic al Moldovei în Concepţia Politicii Externe pentru 1998 – 2002 adoptată de noul guvern. Acordul de Parteneriat şi Cooperare dintre UE şi RM a intrat în vigoare abia în iulie 1998, pentru o perioadă de zece ani. APC creează cadrul juridic şi instituţional pentru relaţiile dintre Moldova şi UE, care este valabil şi astăzi. Obiectivele principale ale APC sînt următoarele: a. Continuarea dialogului politic; b. Promovarea comerţului şi investiţiilor; c. Cooperarea în domeniul legislativ, economic, social, financiar şi cultural; d. Susţinerea eforturilor Moldovei de a consolida democraţia, a dezvolta economia şi a finaliza tranziţia la economia de piaţă.

APC reiterează valorile comune împărtăşite de către părţi şi care stau la baza parteneriatului dintre UE şi RM: democraţia, statul de drept, drepturile omului, economia de piaţă etc. Atenţia principală este acordată relaţiilor comerciale şi cooperării economice. UE şi Moldova îşi acordă

reciproc statutul de cea mai favorizată naţiune în schimburile comerciale şi limitează posibilitatea impunerii unor restricţii la importuri şi exporturi. APC prevede posibilitatea creării unei zone de liber schimb dintre UE şi Moldova în cazul în care Moldova înregistrează progrese în reformele de piaţă. APC mai prevede armonizarea legislaţiei Moldovei cu cea a UE şi instituţionalizarea dialogului în domeniile de cooperare, inclusiv cel politic, prin crearea unor instituţii comune pentru implementarea APC: Consiliul de Cooperare UE-Moldova este compus din membri ai Consiliului European şi ai Comisiei Europene, pe de o parte, şi din membri ai Guvernului Republicii Moldova, pe de altă parte, şi se întruneşte o dată pe an. Acesta este asistat de către Comitetul de Cooperare, la care participă înalţi funcţionari şi care îşi duce activitatea în cadrul a cinci subcomitete6. În plus, este creat Comitetul Parlamentar de Cooperare pentru promovarea dialogului politic la nivel parlamentar. În perioada următoare intrării în vigoare a APC are loc o activizare vădită a diplomaţiei moldoveneşti pe vectorul european, în special în vederea aderării RM la Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, eforturi încheiate cu succes în 2001, cînd Moldova aderă la această iniţiativă. Participarea la Pact este văzută de autorităţile moldovene drept o posibilitate de a include Moldova în Procesul de Stabilizare şi Asociere al UE pentru Balcanii de vest, o „scurtătură” pentru procesul de aderare a RM la UE. În paralel, pe plan intern se conturează tot mai mult consensul politic din Moldova cu privire la opţiunea europeană a statului nostru, exprimat printr-un document-apel cu privire la integrarea europeană semnat de 25 de formaţiuni politice, în mai 2000, şi un Apel către preşedintele ţării, din iunie 2002, semnat de o serie de partide politice şi organizaţii neguvernamentale care revendică crearea unei Comisii naţionale pentru integrarea europeană şi elaborarea unei strategii de integrare europeană a RM. De la sfîrşitul anului 2002, autorităţile moldovene purced la crearea cadrului instituţional intern pentru realizarea obiectivului de integrare europeană a RM: Comisia Naţională pentru Integrarea Europeană, Comisia parlamentară pentru integrare europeană (CPIE), Departamentul de Integrare Europeană din cadrul MAE. În septembrie 2003, cînd Moldova fusese deja invitată să participe la Politica Europeană de Vecinătate, CNIE elaborează şi transmite Comisiei Europene o Concepţie de integrare a RM în UE. Peste cîteva luni, la Chişinău se află în vizită Comisarul European pentru Extindere Gunter Verheugen, care prezintă autorităţilor moldoveneşti priorităţile strategice şi principiile de bază ale PEV. Verheugen invită autorităţile moldoveneşti să elaboreze un Plan individual de acţiuni, care urmează să ţină cont de specificul, capacităţile şi problemele RM şi care va defini obiectivele cooperării RM cu UE. În acelaşi timp, Verheugen constată că politica de vecinătate a UE nu presupune aderarea statelor vecine la UE, dar că aceasta „nu închide uşa pentru aspiraţiile europene ale oricărei dintre ţările vecine”. În urma a patru runde de negocieri asupra Planului individual de Acţiuni UE – RM desfăşurate pe parcursul anului 2004, acesta este aprobat de către Comisia Europeană la 9 decembrie 2004 şi semnat de către părţi la 22 februarie 2005. La 24 martie 2005, în prima şedinţă a Parlamentului ales în scrutinul din 6 martie 2005, acesta a adoptat unanim Declaraţia cu privire la parteneriatul politic pentru realizarea obiectivelor integrării europene. “Noi pornim de la faptul că dezvoltarea de mai departe a Republicii Moldova nu poate fi asigurată decît prin promovarea consecventă şi ireversibilă a cursului strategic spre integrarea europeană, spre soluţionarea paşnică şi democratică a problemei transnistrene, spre funcţionarea eficientă a instituţiilor democratice şi garantarea drepturilor minorităţilor naţionale. Realizarea acestor sarcini este posibilă în condiţiile unei cooperări responsabile a puterii şi opoziţiei, ale stabilităţii vieţii politice interne, ale unor garanţii democratice pentru dezvoltarea liberă a mijloacelor de informare în masă şi ale unei asigurări riguroase a independenţei Republicii Moldova în relaţiile ei reciproce cu statele vecine,” se menţionează în declaraţia adoptată.

S3.

Parteneriatul Estic, înglobând relaţiile UE cu Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Republica Moldova şi Ucraina, a fost lansat în mai 2009, cu ocazia primului summit de la Praga. Iniţiat de Polonia şi Suedia, acest Parteneriat constituie „dimensiunea estică” a

Politicii Europene de Vecinătate. În septembrie 2011 a avut loc cel de-al doilea summit, la Varşovia. În 28-29 noiembrie 2013, s-a desfăşurat la Vilnius, în Lituania – ţară care deţine preşedinţia prin rotaţie a UE în perioada iulie-decembrie 2013 – cel de-al treilea summit al Parteneriatului estic. De altfel, Lituania a dorit să-şi plaseze preşedinţia semestrială a UE sub semnul apropierii de fostele republici sovietice.

Prin acest Parteneriat, UE sprijină reformele din cele şase ţări estice, vizând consolidarea democraţiei, respectarea legii şi a drepturilor omului şi tranziţia către economia de piaţă. Totodată, se are în vedere integrarea treptată în acestor economii în economia comunitară, sporirea mobilităţii cetăţenilor în ambele sensuri şi consolidarea legăturilor politice. În prezentul articol ne propunem să trecem în revistă rezultatele summitului de la Vilnius şi, totodată, semnificaţiile mult mai profunde ale acestui Parteneriat.

Rezultatele celui de-al treilea summit al Parteneriatului estic

Summitul de la Vilnius,[1]  prezidat de preşedintele Consiliului European, s-a desfăşurat cu participarea şefilor de stat şi de guvern din ţările membre ale UE, Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Republica Moldova şi Ucraina, a preşedintelui Parlamentului European, a Înaltului reprezentant pentru politica externă şi de securitate, a comisarului pentru lărgire şi politica europeană de vecinătate, comisarului european pentru comerţ ş.a. UE a fost reprezentată de preşedintele Consiliului European şi preşedintele Comisiei Europene.

Principalul obiectiv al summitului a fost semnarea Acordului de asociere, inclusiv a Acordului de liber schimb aprofundat şi cuprinzător (ZLSAC) negociat ca parte componentă a Acordului de asociere cu Ucraina şi parafarea Acordurilor similare cu Republica Moldova şi Georgia. Acordurile cu Republica Moldova şi Georgia au fost parafate,[2]  acestea urmând a intra în vigoare (după semnare şi ratificare) cel mai probabil în a doua parte a anului 2014.

La începutul lunii noiembrie 2013, Secretarul de stat în Ministerul Afacerilor Externe, Bogdan Aurescu, a afirmat că miza principală a summitului Parteneriatului Estic de la Vilnius este, pentru România, parafarea acordului de asociere şi cel de liber schimb al Republicii Moldova cu UE. În opinia sa, Republica Moldova este statul cel mai performant în îndeplinirea parametrilor ceruţi de Parteneriatul estic, din următoarea categorie făcând parte Ucraina şi Georgia, iar apoi venind state „cu alte traiectorii, cu alte preferinţe privind intensificarea relaţiilor pe plan european, din diferite motive, cum sunt Armenia, Azerbaijan, Belarus”. Secretarul de stat în MAE a subliniat că, după summit, se va analiza şi posibilitatea liberalizării vizelor pentru Republica Moldova.[3]

Demersurile de semnare a Acordurilor cu Ucraina au fost suspendate. Cu doar o săptămână înainte de summit, premierul ucrainean, Azarov, a semnat un Decret de „suspendare a procesului de pregătire a Acordului de asociere între Ucraina şi UE”, din motive de „securitate naţională”. Cu puţin timp înainte de semnarea acestui decret, Parlamentul ucrainean respinsese toate proiectele de lege care ar fi permis transferul în străinătate (pentru îngrijiri medicale) al fostului premier Iulia Timoshenko (condamnată în 2011 la şapte ani de închisoare). Ucraina reprezintă „trofeul” disputat între UE şi SUA pe de o parte şi Rusia de cealaltă parte.[4]  Propunerea preşedintelui ucrainean, ca Acordul să fie discutat în trei (UE-Ucraina plus Rusia) a fost respinsă de Bruxelles. Aşadar, în pofida unor rezultate pozitive, summitul de la Vilnius a marcat un eşec al UE şi o victorie a Rusiei.

Dar care este importanţa Acordurilor de asociere? În vederea accelerării procesului de integrare economică între UE şi partenerii săi estici, au fost lansate negocieri pentru înlocuirea Acordurilor anterioare de parteneriat şi cooperare cu Acorduri de asociere (care includ în cazul Ucrainei, Republicii Moldova şi Georgiei ZLSAC).

Negocierile cu Ucraina au fost lansate în martie 2007, încheiate în 2011, iar detaliile tehnice au fost finalizate în 2012. În data de 15 mai 2013, Comisia a adoptat şi transmis către Consiliul UE propunerea pentru o decizie de semnare şi aplicare a Acordului pe o bază

provizorie. Cu ocazia summitului, UE a oferit Ucrainei posibilitatea semnării Acordului de asociere şi a ZLSAC.

Tratativele cu Republica Moldova au fost iniţiate în ianuarie 2010, iar cu Azerbaidjan, Armenia şi Georgia în iulie 2010. Negocierile cu Republica Moldova au fost încheiate în iunie 2013, iar cele cu Georgia în iulie 2013.

Armenia a renunţat în septembrie 2013 la negocierile pentru ZLSAC cu UE, în favoarea intrării în uniunea vamală „orchestrată” de Rusia (uniune vamală intrată în vigoare la 1 ianuarie 2010, formată din Rusia, Kazakhstan şi Belarus şi care constituie doar etapa premergătoare creării Uniunii Economice Eurasiatice[5] ).

În prezent, UE poartă tratative pentru încheierea unui Acord de asociere cu Azerbaidjan.[6]  În ceea ce priveşte relaţiile cu Belarus, aceasta este singura din cele şase ţări estice care participă doar la dimensiunea multilaterală a Parteneriatului estic, nu şi la cea bilaterală. Republica Belarus este supusă unui regim de sancţiuni din partea UE, ca urmare a gravelor încălcări ale drepturilor omului din această ţară. În data de 29 octombrie 2013, UE a anunţat prelungirea cu un an (până la 31 decembrie 2014) a sancţiunilor, motivându-şi decizia prin „absenţa unei îmbunătăţiri” la capitolele: respectarea drepturilor omului, statul de drept şi democraţia.

În afară de parafarea Acordurilor cu Republica Moldova şi Georgia, dintre rezultatele pozitive ale cooperării bilaterale merită menţionate următoarele.

UE a semnat cu ocazia summitului un Acord de facilitare a eliberării vizelor cu Azerbaidjan. În relaţie cu Armenia au fost deja încheiate un Acord de facilitare a eliberării vizelor şi un Acord de readmitere. Intensificarea mobilităţii cetăţenilor într-un spaţiu sigur şi bine gestionat reprezintă unul dintre obiectivele centrale ale Parteneriatului estic. În acest sens, UE a lansat dialoguri pentru liberalizarea vizelor cu Ucraina (2008), Republica Moldova (2010) şi Georgia (2012). Cu toate cele trei ţări au fost deja încheiate Acorduri de facilitare a eliberării vizelor. Planurile de acţiune pentru liberalizarea vizelor constituie instrumentul de bază al acestor dialoguri.

La summit a fost semnat cu Georgia un Acord de participare la misiunile UE de management al crizelor. Totodată, au fost lansate negocieri pentru intrarea Azerbaidjanului în Spaţiul aerian comun. Astfel de acorduri au fost deja încheiate de UE cu Republica Moldova şi Georgia, iar la summit a fost parafat un Acord similar cu Ucraina. Cooperarea sectorială a fost intensificată în perioada recentă, primele reuniuni ministeriale în domeniile justiţie şi afaceri interne şi transport având loc în octombrie 2013, în Luxemburg.

Progrese semnificative au fost înregistrate în domeniul energetic, al agriculturii şi dezvoltării durabile, al cercetării şi inovării (Republica Moldova este singura ţară din cele şase, asociată la Programul FP7, având, aşadar, cea mai mare deschidere faţă de Spaţiul European de Cercetare). În Declaraţie s-a subliniat rolul strategic al Azerbaidjanului în diversificarea surselor de aprovizionare a UE cu energie. Din 2010, Republica Moldova este membră a Tratatului de instituire a Comunităţii Energiei.[7]

Totuşi, o serie de lucrări evidenţiază punctele slabe ale securităţii energetice comunitare prin prisma reţelei eurasiatice de transport al gazelor naturale. Relaţiile asimetrice de putere între Rusia şi ţări precum Ucraina, Belarus şi Republica Moldova generează discontinuităţi.[8]  Ucraina a aderat la Comunitatea Energetică Europeană în 2011. Însă, cu doar câteva zile înainte de summitul de la Vilnius, preşedintele ucrainean, Viktor Ianukovici a afirmat că Ucraina ar putea ieşi din Comunitatea Energetică Europeană şi renunţa astfel la aplicarea celui de-al treilea pachet de liberalizare a pieţei energiei UE, dacă nu se ţine cont de interesele ei. Respectarea de către Ucraina a normelor acestui al treilea pachet energetic face imposibilă participarea concernului rus Gazprom la gestionarea gazoductele ucrainene.[9]

În Declaraţia comună a summitului Parteneriatului estic s-a arătat că ritmul reformelor din ţările partenere este acela care va determina intensitatea

cooperării bilaterale, iar partenerii cei mai avansaţi pe calea reformelor vor beneficia cel mai mult din relaţia cu UE, pe principiul „mai mult pentru mai mult”, inclus în noua Politică europeană de vecinătate.

În Declaraţie s-a mai evidenţiat sprijinul financiar acordat de UE partenerilor estici în perioada 2010-2013 (ridicându-se la 2,5 miliarde euro), în vederea consolidării capacităţii instituţionale, a creşterii „inteligente, durabile şi inclusive” şi a dezvoltării economice. Totodată, au fost reliefate: resursele financiare suplimentare alocate în acele ţări angajate ferm pe calea democraţiei, dialogurile macroeconomice (din septembrie 2011, UE implementând programe de asistenţă financiară pentru Republica Moldova şi Armenia, ca răspuns la crizele economice din aceste ţări), iar în perioada 2014-2020, noul Instrument european de vecinătate. Totodată, Banca Europeană de Investiţii a majorat creditele acordate partenerilor estici de la 170 milioane euro în 2008 la 934 milioane euro în 2012.

Participanţii la summitul de la Vilnius au stabilit următoarele obiective, care urmează a fi atinse până în 2015[10] :

 aprofundarea în continuare a relaţiilor şi a cooperării între UE şi parteneri;

 consolidarea democraţiei, garantarea respectării drepturilor omului şi a statului de drept, inclusiv prin reforma sistemului juridic şi aplicarea legilor;

 semnarea (unde este cazul) până în august 2014 a Acordurilor de asociere/ZLSAC şi aplicarea lor pe o bază provizorie şi urmărirea ratificării lor;

 stabilirea agendelor de asociere (unde este cazul) cât mai repede posibil în 2014 ca mijloc de pregătire şi implementare a Acordurilor de asociere/ZLSAC şi  ca instrument cheie de monitorizare;

 continuarea furnizării de asistenţă pentru sprijinirea agendelor de reformă ale partenerilor, incluzând aici şi aplicarea pe o bază provizorie şi  implementarea    Acordurilor de asociere/ZLSAC;

 aderarea partenerilor estici la Convenţia regională privind regulile de origine preferenţiale pan-euro-mediteraneene şi accelerarea aderării la Convenţia  privind regimul de tranzit comun;

 avansarea treptată spre liberalizarea regimului de vize, de la caz la caz, pentru o mobilitate bine gestionată şi sigură;

 consolidarea dimensiunii de afaceri a Parteneriatului estic, inclusiv prin îmbunătăţirea mediului de afaceri în ţările partenere, în beneficiul IMM-urilor şi întreprinderilor locale, regionale şi europene;

 dezvoltarea treptată a unui Spaţiu comun al cunoaşterii şi inovării;

 consolidarea în continuare a dimensiunii multilaterale a Parteneriatului estic;

 cooperarea în sfera transportului şi implementarea de proiecte de infrastructură;

 crearea unui mediu adecvat pentru implementarea proiectelor de interes comun (inclusiv în domeniul energetic);

 consolidarea, în continuare, a capacităţii instituţionale publice, cu sprijin comunitar;

 promovarea şi consolidarea iniţiativelor emblematice vizibile şi eficiente, îmbinând dialogul politic şi sprijinul acordat infrastructurii;

 consolidarea, în continuare, a legăturilor între persoane, inclusiv prin deschiderea accesului la „Erasmus +”, „Europa creativă” şi Marie Skłodowska-Curie din  cadrul programului „Orizont 2020” participanţilor din cele şase ţări partenere;

 implementarea unui Strategii de vizibilitate pentru Parteneriatul estic.

Gradul de îndeplinire a acestor obiective va fi analizat la cel de-al patrulea summit al Parteneriatului estic, ce va avea loc la Riga în prima jumătate a anului 2015.

Contextul geopolitic al Parteneriatului estic

Aflate în spaţiul „incomod” dintre UE şi Rusia,[11]  cei şase parteneri estici ai UE sunt pioni pe tabla de şah unde se desfăşoară jocul simultan dintre Rusia, de o parte şi UE şi SUA de cealaltă parte. Obiectivul UE, ca la graniţele sale estice să se consolideze o zonă stabilă, sigură şi prosperă concurează cu eforturile Rusiei de a-şi menţine dominanţa în regiune. În prezent, relaţiile bilaterale dintre UE şi Rusia trec printr-o perioadă dificilă.[12]  Totodată, relaţiile dintre Rusia şi SUA sunt aproape de nivelul de imediat după încheierea Războiului Rece.[13]

Patru din cei şase parteneri „estici” ai UE, Georgia, Ucraina, Azerbaidjan şi Republica Moldova au avut în anii recenţi o orientare „pro-UE” şi „pro-NATO”, asociată cu o atitudine ostilă faţă de Rusia şi influenţa acesteia în regiune.

Georgia şi Ucraina (care au trecut prin revoluţiile „colorate” în 2003 şi, respectiv, 2004 şi doresc aderarea la NATO) nu fac parte, de jure, din Comunitatea Statelor Independente[14]  şi se implică activ în acţiunile grupării GUAM. Fondată în 1997, gruparea a trecut printr-o serie de transformări succesive: de la GUAM la GUUAM, revenirea la GUAM[15] , iar din 23 mai 2006 (odată cu summitul de la Kiev şi adoptarea Cartei grupării), poartă denumirea de Organizaţia pentru Democraţie şi Dezvoltare Economică.

Interesele comune ale celor patru ţări se regăsesc în obiectivele organizaţiei GUAM, enumerate în articolul 1 din Carta acesteia: promovarea democraţiei şi a drepturilor omului; dezvoltarea durabilă; consolidarea securităţii şi stabilităţii, deopotrivă în plan regional şi internaţional; adâncirea integrării europene; dezvoltarea potenţialului social, economic, de transport, energetic, ştiinţific şi tehnic; intensificarea cooperării între ţările partenere.

Pe de o parte, relaţiile Azerbaidjanului, Georgiei şi Republicii Moldova cu Rusia sunt puternic afectate de aşa-numitele „conflicte îngheţate”, legate de acţiunile separatiste din Nagorno-Karabah, Abhazia, Osetia de Sud şi Transnistria. Pe de altă parte, Azerbaidjanul, dispunând de resurse bogate de ţiţei şi gaze naturale, joacă un rol cheie în „jocul geopolitic” al reducerii dependenţei energetice de Rusia. Cel mai elocvent exemplu în acest sens este faptul că, din 2007, Azerbaidjanul furnizează Georgiei gaze naturale prin conducta Baku-Tbilisi-Erzurum. Iar Azerbaidjanul nu este important doar pentru ţările vecine, dar şi pentru ansamblul UE.[16]

În schimb, Belarus şi Armenia pot fi încadrate în categoria de parteneri estici „rusofili” ai UE. Belarus face deja parte din uniunea vamală „instrumentată” de Rusia. Preşedintele Armeniei, Serzh Sargsyan, a anunţat la începutul lunii septembrie 2013 că ţara sa va deveni membră a uniunii vamale iniţiate de Rusia. Această decizie este, însă, incompatibilă cu Acordul negociat cu UE.[17]  Atitudinea ostilă faţă de Rusia a început să se atenueze în Georgia, odată cu alegerile prezidenţiale de la sfârşitul lunii octombrie 2013, care au marcat încheierea celui de-al doilea (şi ultimului) mandat al preşedintelui Saakashvili (reformatorul Georgiei) şi, totodată, umbrirea aspiraţiilor „pro-europene”.[18]  Totodată, Ucraina devine din ce în ce mai „pragmatică” în relaţie cu Rusia.

Între integrarea europeană şi cea eurasiatică

Potrivit „Barometrului integrării” elaborat în septembrie 2013 de experţii Băncii Eurasiatice pentru Dezvoltare,[19]  aproximativ jumătate din ucraineni sunt în favoarea intrării ţării lor în uniunea vamală iniţiată de Federaţia Rusă. Comparativ, procentajul se ridică la 77% în Uzbekistan, 75% în Tadjikistan, 72% în Kârgâzstan (al cărui guvern intenţionează să semneze acordul de aderare în 2015) – niveluri chiar mai ridicate decât în Belarus şi Rusia şi similare cu cel din Kazakhstan (ţări în care suportul public pentru uniunea vamală se ridică la 65%, 66% şi, respectiv, 73%). Ultimele date ale sondajelor de opinie disponibile indică un procentaj de adeziune de 59% în Georgia şi 67% în Armenia. La polul opus se situează

Azerbaidjan (unde doar 37% din respondenţi sunt pentru uniunea vamală instrumentată de Rusia), Republica Moldova (54%) şi Ucraina. În ceea ce priveşte opinia referitoare la cele mai atractive surse de capital străin, populaţia din Tadjikistan preferă China, cea din Georgia – SUA, cea din Uzbekistan – Japonia, cea din Azerbaidjan – Turcia, în timp ce ucrainenii şi moldovenii apreciază mai mult capitalul din UE.[20]

Dintre cele şase ţări, Ucraina şi Azerbaidjan se confruntă cu un deficit bugetar ridicat (ca pondere în PIB). În afară de Azerbaidjan (cu o balanţă excedentară a contului curent), celelalte cinci înregistrează deficite considerabile ale balanţei contului curent raportate la PIB, iar Ucraina şi Armenia au o datorie publică ce depăşeşte 40% din PIB.

Relaţiile Rusiei cu Ucraina, Belarus şi Republica Moldova 

Eforturile UE de a încheia acorduri cu cei şase parteneri estici sunt contrabalansate de Uniunea Eurasiatică iniţiată de Rusia, reprezentând elementul central al politicii sale externe.[23]  „Premiul cel mare” este Ucraina. În iulie 2013, Rusia a restricţionat importurile din Ucraina. În august 2013, a înăsprit controlul la exporturile Ucrainei, ceea ce a generat întârzieri şi pierderi de milioane de euro. Preşedintele Rusiei a ameninţat că astfel de măsuri vor deveni permanente dacă Ucraina va încheia un acord cu UE, pentru a preîntâmpina reexporturile de produse comunitare către Rusia.

Un sfert din exporturile Ucrainei se îndreaptă către Rusia şi tot atât spre UE, în timp ce Rusia asigură 60% din importul de gaze naturale al acestei ţări. În opinia experţilor internaţionali, va fi dificil pentru Putin să îşi construiască „noul edificiu eurasiatic” fără Ucraina. Aceştia consideră că „dacă Rusia poate convinge alte ţări să i se alăture doar prin forţă şi nu prin persuasiune, îi va fi foarte dificil să obţină ceva”. În opinia preşedintelui ucrainean, principala problemă a Ucrainei în relaţiile cu Rusia a fost dintotdeauna recurgerea la arma energetică pentru a exercita presiuni. Disputele bilaterale au condus chiar de câteva ori la întreruperea furnizării de gaze către consumatorii europeni în timpul iernii. Altercaţiile dintre Ucraina şi Rusia se repercutează direct asupra ratingurile acordate Ucrainei de către agenţiile de evaluare financiară şi, implicit, asupra costurilor de finanţare ale acesteia de pe piaţa internaţională. [24]

În perioada 2005-2010, când Viktor Iuşcenko a fost preşedintele Ucrainei, relaţiile ruso-ucrainene au atins „cel mai scăzut nivel” din perioada post-sovietică. În schimb, odată cu preşedintele Viktor Ianukovici, din februarie 2010, politica externă a Ucrainei s-a transformat, treptat, într-una „pragmatică”. Spre exemplu, un acord semnat în data de 21 aprilie 2010 de preşedintele rus Dmitri Medvedev şi preşedintele Viktor Ianukovici, la scurtă vreme după investirea acestuia din urmă în funcţie, a generat o reducere cu 30% a gazului importat din Rusia, în schimbul prelungirii concesionării bazei navale de la Sevastopol pentru 25 de ani.[25]  Însăşi poziţia Ucrainei în legătură cu semnarea Acordului cu UE denotă acest pragmatism.  

Potrivit experţilor ruşi, Ucraina ar avea de câştigat între 8 şi 9 miliarde euro anual dacă ar participa la procesul de integrare eurasiatică. Doar din reducerea preţurilor la gaze naturale ar beneficia de 6 miliarde euro. Totodată,  ar fi anulate taxele vamale la importul de ţiţei şi gaze, măsurile de salvgardare şi barierele tehnice din calea schimburilor bilaterale. În opinia experţilor ruşi, Acordul de asociere UE-Ucraina este unul asimetric, iar „UE ar obţine totul, în timp ce Ucraina ar primi doar ceea ce UE consideră că este necesar”. [26]

Belarus, cel mai „autocrat” stat european, se află deja în sfera de influenţă a Rusiei. Metodele de intimidare sunt, însă, similare. Gigantul rus, Uralkali, producător de îngrăşăminte, a ieşit dintr-un cartel de export cu Belaruskali, un producător din Belarus. Preţurile la potasiu (vital pentru export) au scăzut drastic. Răspunsul de la Minsk a fost ferm: directorul executiv al Uralkali a fost arestat. Urmarea a fost una la fel de promptă: exporturile de petrol către Belarus au fost diminuate, iar importurile de produse lactate şi carne de porc din Belarus restricţionate. Aceste câteva exemple de „retorsiune” din partea Rusiei arată ce importanţă are reintegrarea fostelor republici sovietice pentru aceasta. Totodată, acestea reflectă aplicarea puterii „hard” ori de câte ori este nevoie, chiar şi în cazul ţărilor slave.[27]

În relaţie cu Federaţia Rusă, preşedintele Republicii Belarus, Alexander Lukasenko, pendulează între o atitudine prietenoasă (reflectată de afirmaţia „dezvoltarea relaţiilor cu Rusia este o prioritate a politicii externe a Belarusului”[28] ) şi una ostilă (acompaniind „războaiele hidrocarburilor” din februarie 2004, ianuarie 2007, ianuarie 2010 şi iunie 2010,[29]  spre exemplu). Federaţia Rusă este un partener comercial major pentru Belarus, având o pondere de 32% în exporturile acestei ţări şi peste jumătate din importuri. Uniunea vamală dintre Rusia, Belarus şi Kazakhstan şi spaţiul economic comun sunt considerate de autorităţile de la Minsk drept stimulente ale relaţiei de cooperării bilaterale.  

În luna septembrie 2013, Republica Moldova a fost avertizată de autorităţile ruse că „semnarea unui Acord de asociere cu UE va avea consecinţe serioase pentru viitorul ţării”, una dintre acestea fiind şi un posibil „război al vinului” (vinul fiind unul dintre produsele de export ale ţării).

În concluzie, atâta vreme cât relaţiile UE şi ale SUA cu Rusia nu se vor normaliza, vor avea de suferit şi cei şase parteneri estici ai UE, care sunt, practic, blocaţi într-un spaţiu geopolitic incomod.

S4

În actuala situaţie extrem de tensionată din Ucraina, UE lansează un semnal

cât se poate de limpede, apreciază politologul Werner Weidenfeld din

München. "Se poate observa cum UE apasă pe acceleraţie" a explicat

Weidenfeld în dialog cu DW. Se apropie aşadar Ucraina în ritm rapid de

occident? Nu puţini sunt de părere că, în contextul scindării Ucrainei, Acordul

de asociere cu UE reprezintă un prim pas pe calea unei strânse cooperări cu

aceasta în viitor.

Comisarul european al Extinderii, Stefan Füle, a vorbit chiar de perspectiva

primirii Ucrainei ca membru cu drepturi depline în UE. "Dacă vrem cu adevărat

să schimbăm acea regiune din răsăritul Europei, atunci ar trebui să aplicăm şi

cel mai puternic instrument de care dispune UE, anume extinderea", a declarat

Füle cotidianului Die Welt. În opinia sa, Uniunea reprezintă o incredibilă forţă

capabilă "să modifice şi să stabilizeze".

Între timp se fac auzite şi multe voci critice. Comisia Europeană a anunţat că

nu există încă o poziţie comună cu privire la o posibilă primire a Ucrainei în

UE.

Critici s-au făcut auzite şi în Parlamentul European. "Nu mi se pare deloc o

soluţie bună", a precizat Manfred Reul, şeful grupului CDU/CSU în Parlamentul

de la Strasbourg, adăugând că aşa gândesc cu siguranţă mulţi. UE va trebui, în

schimb, a arătat politicianul german, să depună eforturi, acordând sprijin

Ucrainei şi trezindu-i încrederea. A-i face însă promisiuni deşarte nu-i va ajuta

cu nimic. "Se trezesc speranţe care nu pot fi împlinite", a adăugat Reul,

spunând că nu poate fi acceptată în UE o ţară care nu îndeplineşte criteriile de

aderare. În ceea ce-l priveşte, susţine orice decizie care ar putea să-l stopeze

cumva pe Putin, dar perspectiva aderării la UE a unei ţări nu-l va impresiona

prea mult pe liderul de la Kremlin.

Între timp şi comisarul Extinderii Stefan Füle a făcut un pas înapoi, declarând pentru DW că "deocamdată aderarea Ucrainei la UE nu este în discuţie".

Măsurile restrictive adoptate de UE ca răspuns la criza din Ucraina

Începând din martie 2014, UE a impus progresiv măsuri restrictive ca răspuns la anexarea ilegală

a Crimeei și la destabilizarea deliberată a Ucrainei.

Măsuri diplomatice

Summitul UE-Rusia a fost anulat, iar statele membre ale UE au decis să nu desfășoare

obișnuitele summituri bilaterale. Discuțiile bilaterale cu Rusia în materie de vize, precum și

discuțiile privind noul acord dintre UE și Rusia au fost suspendate.

În locul summitului G8 de la Soci, în perioada 4-5 iunie a avut loc la Bruxelles o reuniune

G7. Țările UE au sprijinit, de asemenea, suspendarea negocierilor privind aderarea Rusiei la

OCDE și la Agenția Internațională pentru Energie.

Măsuri restrictive individuale

Înghețarea activelor și restricții de călătorie

149 de persoane și 37 de entități fac obiectul înghețării activelor și al interdicției de călătorie ca

urmare a responsabilității lor pentru acțiuni care subminează sau amenință integritatea

teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei. Printre acestea se numără 6 persoane care

au legături strânse cu președintele Rusiei. 

La 14 septembrie 2015, Consiliul a prelungit aceste măsuri până la 15 martie 2016.

Deturnarea de fonduri ale statului ucrainean   

În martie 2014, Consiliul a decis să înghețe activele unor persoane identificate drept responsabile

pentru deturnarea de fonduri ale statului ucrainean. Aceste măsuri au fost prelungite în martie și

în iunie 2015.

Măsuri restrictive ca răspuns la anexarea ilegală a Crimeei și a Sevastopolului

Ca urmare a nerecunoașterii de către UE a anexării ilegale a Crimeei și a Sevastopolului de către

Rusia, Consiliul a impus restricții semnificative asupra relațiilor economicecu Crimeea și

Sevastopol.

Aceste măsuri includ o interdicție de import privind bunurile originare din Crimeea și

Sevastopol, impusă în iunie 2014, precum și restricțiile introduse în iulie cu privire la comerțul și

investițiile legate de anumite sectoare economice și proiecte de infrastructură. 

În plus, din decembrie 2014 este în vigoare o interdicție totală privind investițiile, alături de

o interdicție de a furniza servicii turistice în Crimeea. Sunt de asemenea interzise exporturile

de alte bunuri esențiale pentru anumite sectoare, inclusiv echipamente destinate prospectării,

explorării și producției de petrol, gaze și resurse minerale.

La 19 iunie 2015, Consiliul a extins aceste măsuri până la 23 iunie 2016.

„Sancțiuni economice” - măsuri vizând schimburile cu Rusia în anumite sectoare economice

În iulie și septembrie 2014, UE a impus sancțiuni economice vizând schimburile cu Rusia în

anumite sectoare economice. În martie 2015, liderii UE au decis să alinieze regimul sancțiunilor

existente la punerea în aplicare deplină a acordurilor de la Minsk, care este prevăzută pentru

sfârșitul lunii decembrie 2015. În urma acestei decizii, la 22 iunie 2015 Consiliul a prelungit

sancțiunile economice pentru o perioadă de 6 luni, până la 31 ianuarie 2016.  

Aceste măsuri restrictive:

limitează accesul la piețele de capital primare și secundare din UE pentru 5 mari instituții financiare ruse cu capital majoritar de stat și pentru filialele deținute în majoritate de acestea și stabilite în afara UE, precum și pentru 3 mari societăți ruse din domeniul energiei și 3 din domeniul apărării

impun o interdicție la export și la import în ceea ce privește comerțul cu arme stabilesc o interdicție la export pentru produsele cu dublă utilizare destinate unor

scopuri militare sau unor utilizatori finali din domeniul militar din Rusia restricționează accesul Rusiei la anumite tehnologii și servicii sensibile care pot fi

utilizate pentru producția și explorarea petrolieră

Măsuri privind cooperarea economică

Restricțiile privind cooperarea economică au fost introduse de liderii UE în iulie 2014:  

i s-a solicitat BEI să suspende semnarea de noi operațiuni de finanțare în Federația Rusă 

statele membre ale UE au convenit să își coordoneze pozițiile în cadrul Consiliului Guvernatorilor al BERD în scopul de a suspenda, de asemenea, finanțarea de noi operațiuni

punerea în aplicare a programelor de cooperarebilaterale și regionale ale UE cu Rusia a fost reevaluată, iar anumite programe au fost suspendate

UE și Rusia sunt, cel puțin la nivel declarativ, parteneri strategici. Summit-urile UE/Rusia, care au loc de două ori pe an, confirmă, de altfel, cu regularitate voința comună de a aprofunda parteneriatul strategic. Dacă trecem însă dincolo de baletul diplomatic, relațiaUE/Rusia pare să se fi instalat durabil în provizorat:Acordul de Parteneriat și Cooperare semnat în 1994 este prelungit în fiecare an, cele două părți nefiind capabile să încheie un nou tratat. Și totuși, există în Europa un acord asupra necesității de a realiza acest parteneriat strategic. Forma pe care ar trebui să o ia rămâne însă nebuloasă.Lucrurile sunt complicate de faptul că statele membre ale Uniunii sunt divizate în chestiunea poziției pe care ar trebui să o adopte în privința Rusiei. Pentru unele dintre ele, atașamentul față de valorile comune europene (democrația, statul de drept, drepturile și libertățile fundamentale) ar trebui să prevaleze asupra oricărei alte considerațiuni. Pentru alte state membre, însă, ar fi nevoie de mai mult realism în relația cu Rusia, adică ar trebui să se ia în seamă constrângerile economice și, mai ales, dependența energetică euro-peană de această țară. Articolele incluse în acest supliment reflectă și ele, în grade diverse, aceste diviziuni și subliniază necesitatea de a găsi un echilibru între cele două poziții.

Încrederea dintre cei doi parteneri este un element ce trebuie luat în considerare pentru a consolida relațiile UE/Rusia. În Europa există, dincolo de voința afișată de a susține eforturile de modernizare ale Rusiei, semne de întrebare serioase în raport cu acest proces. Într-adevăr, revenirea la putere a lui Vla-dimir Putin pentru un al treilea mandat, reprimarea cu cruzime a protestelor împotriva regimului, ca și tentativele de a îngrădi dezvoltarea societății civile ruse ne indică mai degrabă faptul că modernizarea Rusiei este doar o fațadă, și nu o realitate.Poziția Rusiei, sub administrația „Putin III“, a evoluat și ea considerabil. Suntem azi departe de „alegerea europeană“ a Rusiei, proclamată cu mare pompă de Putin însuși în 2001, în discursul său din Bundestag. Pe de-o parte, criza economică și financiară cu care se confruntă Europa este pentru Putin un semn că Occidentul se află în declin și că Rusia trebuie să opereze o schimbare de direcție, de unde și ideea Uniunii Economice Euro-Asiatice, ultima marotă a Kremlinului. Pe de altă parte, Europa însăși nu mai este acceptată ca model. Deși este clar pentru oricine că Vladimir Putin nu este un democrat în sensul occidental, asta nu împiedică Rusia să critice Uniunea Europeană pe tema drepturilor omului. Inițiativa Ministerului de Externe rus de a publica anul trecut un raport asupra drepturilor omului în statele Uniunii reprezintă, de fapt, o negare a modelului european. Nu trebuie uitat, însă, nici că opoziția cea mai vocală față de acest model e, în Rusia, cea a comuniștilor.În fine, devine evident că, pentru a construi relația UE/Rusia, trebuie să mergem dincolo de relația oficială și să ne adresăm direct societății rusești. Din această perspectivă, liberalizarea vizelor și susținerea societății civile ruse pot fi căi de a apropia indirect Rusia de valorile europene.Veți găsi în acest supliment, pe lângă analiza consistentă semnată de directorul prestigioaseiFundații Robert Schuman, articole scrise de 6 deputați europeni din Grupul Partidului Popular European din Parlamentul European. Este vorba despre un francez, un german, o olandeză, un polonez, un estonian și o letonă. Viziunile vechilor și noilor state membre, inclusiv din fostul spațiu sovietic, sunt astfel repre -zentate.Suplimentul apare cu un an înaintea celei de-a 20-a aniversări a Acordului de Parteneriat și Cooperare dintre Rusia și UE. Este clar că nu dorim ca această aniversare să fie doar o evocare a eșecului relației noastre cu Rusia. Articolele reunite aici includ piste de reflecție interesante despre modul în care putem ajunge la un parteneriat real și sustenabil cu Rusia, fără a sacrifica valorile ce constituie soclul comun al Europei unite.În încheiere, țin să le mulțumesc Cristinei Arion și Alinei Gîrbea, colaboratoarele mele de la Bruxelles, pentru realizarea suplimentului, care apare cu sprijinul grupului PPE dinParlamentul European.