ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

Departamentul de Relaţii Internaţionale şi Integrare Europeană

Specializare – Relaţii Internaţionale şi Integrare Europeană

Dilema securităţii în sistemul internaţional multipolar

emergent

Războiul Federaţia Rusă – Georgia

Disciplină: Teoria Relațiilor Internaționale

Masterand: Mihaela Iulia Balteanu

Septembrie 2012

1

Septembrie 2012

Dilema securităţii în sistemul internaţional multipolar

emergent

Războiul Federaţia Rusă – Georgia

Cuvinte cheie: realism clasic, idealism, dilema securităţii, securitate colectivă, balanţă de

putere, războiul ruso-georgian.

Rezumat

Războiul între Federația Rusă și Georgia a debutat în luna august a anului 2008 ca urmare

a puternicii dileme a securității care în acest moment se confruntă cu stabilirea unei noi

ordini mondiale. Sistemul internațional contemporan este unul multipolar în care își fac

apariția statele emergente precum Rusia, China, India, Brazilia și Africa de Sud. Una

dintre cauzele acestui conflict este exact această dilemă privind natura securității si

existența unor percepții diferite cu privire la modul asigurării ei. Războiul a fost un mijloc

de exprimare a Federației Ruse în vechiul său spațiu de influență și în vecinătățile ei.

Acest conflic a avut puterea de a scoate la lumină lacunele securității colective și

necesitatea de o regîndire a sistemului internațional după cel de-al doilea Război Mondial

și evoluția statelor odată cu aceste schimbări.

Introducere

În lucrarea de față se propune analizarea dilemei securităţii în sistemul

internaţional contemporan având ca studiu de caz scurtul război de durată dar cu o mare

semnificație dintre Federația Rusă și Georgia, între 7 și 12 august 2008. Relațiile între

cele două state s-au deteriorat începând cu anul 2004 datorită ostilităților din regiunea

separatistă Osetia de Sud. Nici una dintre cele două țări implicate nu și-a asumat inițierea

atacurilor, Georgia a acuzat Rusia de nerespectarea integrităţii sale teritoriale, sprijinind

2

regiunea separatistă iar Rusia acuzând Georgia de invadarea regiunii Osetia de Sud.

Comunitatea internaţională s-a declarat susținător al Georgiei iar Federația Rusă a fost

percepută ca parte negativă în acest conflict. Georgia a revendicat regiunea bazându-se pe

prevederile integrității teritoriale însă Rusia a susținut dreptul de autodeterminare al

regiunii.

Rusia s-a bazat pe puterea sa emergentă, securizarea granițelor sale și a urmărit

interesele strategice de refacere a sferei de influență caracteristică secolului XIX și

recunoașterea de către democrațiile mondiale a nevoii de regândire a scenei internaționale

din perspectiva unui sistem multipolar1.

Structura lucrării este organizată astfel: primul capitol va analiza prezența dilemei

securității internaționale în cazul conflictului ruso-georgian, trăsăturile definitorii ale

acestuia, opoziția idealism vs. realism din punctul de vedere al naturii securității și a

modului de asigurare a acesteia. Vom analiza deasemenea mijloacele de prevenire a

conflictelor prin garantarea păcii prin prisma securității colective și modalitatea de

asigurare a echilibrului internațional prin teoria realistă a balanței de putere. Cea de-a

doua parte a lucrării va analiza cauzele războiului și contextul dilemei securitații. Se vor

discuta rolul Rusiei în regiunea Caucaz, relaţiile Georgia-Rusia înaintea prăbuşirii

Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste și natura relaţiilor celor două state după 1990,

când Rusia a pus bazele Comunităţii Statelor Independente. Deasemenea se vor urmări şi

relaţiile dintre Georgia și SUA, îndeosebi în sectoarele energetice, ale securităţii şi

democraţiei, relaţiile cu UE și NATO pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Vor mai

fi amintite și direcțiile și orientările politicii externe a României după 1989. Vor fi

analizate transformările sistemului internațional în urma acestui conflict care se

evidențiază în momentul de față ca fiind unul multipolar, cu mai multe nuclee de putere,

starea de unipolaritate fiind lăsată în urmă. În ultima parte a lucrării vom răspunde

următoarelor probleme: este necesar ca statele să urmărească maximizarea securităţii

internaţionale sau maximizarea cooperării internaţionale în vederea menţinerii păcii?

Pentru a argumenta acest răspuns ne vom baza pe direcțiile urmate în mediul internațional

în urma conflictului ruso-georgian.

1 Cordesman, A. H., The Georgia War and the Century of “Real Power”, Center for Strategic and

International Studies, 18 august 2008, disponibil la http://csis.org/publication/georgia-war-and-century-real-

power

3

Cadrul conceptual şi metodologic

Dilema securității a fost teoretizată de numeroși cercetători însă cea mai

semnificativă dintre lucrările pe această temă este cea elaborată de Robert Jervis în 1978

care abordează caracterul acestei dileme, manifestarea nevoii de securitate a statelor și

descrierea modelelor de lumi existente în funcție de pozițiile de ofensivă sau defensivă

adoptate de țări. Vom expune natura securităţii şi trăsăturile acesteia din perspectiva

realistă, prin raportare comparativă la cea idealistă, teoretizată în lucrările lui Hans J.

Morgenthau (2007) şi Andrei Miroiu şi Radu-Sebastian Ungureanu (2006). În analiza

conflictului ruso-georgian vom folosi tratatele teoreticienilor David L. Phillips (2008),

Nathan Burns (2010) şi Jim Nichol (2009). Pentru atingerea obiectivelor lucrării se vor

detalia şi utiliza noţiunile de: securitate colectivă, balanţă de putere, sistem multipolar și

unipolar. Ipotezele elaborate în această lucrare sunt:

Ipoteza 1: Este conflictul ruso-georgian o formă de manifestare a dilemei securităţii?

Se vor discuta definiţia şi trăsăturile dilemei securităţii, opoziţia abordărilor idealism vs.

realism clasic și opoziţia între securitatea colectivă şi teoria balanţei de putere.

Ipoteza 2: Este dilema securităţii una dintre cauzele războiului?

Se vor discuta relaţiile Georgia - Rusia înainte și după de 1990 ca şi relaţiile Georgiei cu

SUA, UE, NATO, OSCE.

Ipoteza 3: A fost afectat sistemul internaţional de războiul ruso-georgian? Care ar trebui

să fie obiectivul actorilor internaţionali: maximizarea securităţii naţionale sau păstrarea

păcii internaţionale prin maximizarea cooperării internaţionale?

Sistemul internaţional actual a trecut de la unipolaritate la multipolaritate ceea ce impune

adaptarea actorilor internaţionali, conştientizarea puterii şi a intenţiilor statelor emergente:

China, Rusia, India, Brazilia și Africa de Sud.

4

Discuție:

Dilema securităţii

Discipina relațiilor internaționale a fost teoretizată pe bazele problemei păcii și

conflictelor cu obiectivul de eliminare a stărilor conflictuale și dezvoltarea stării de

echilibru. În lucrarea de față ne vom limita la a discuta diferențele dintre perspectivele

statelor cu privire la securitate prin prisma teoriilor idealiste vs. realism clasic.

Dilema securităţii, Din perspectiva teoreticianului Robert Jervis dilema securității

are ca premisă faptul că asigurarea propriei securităţi de către un stat poate crea

insecuritate pentru ceilalţi actori, care vor reacţiona prin măsuri efective în vederea

întăririi propriei siguranțe: „multe din mijloacele prin care un stat încearcă să îşi mărească

securitatea conduc la diminuarea securităţii altor state”2. Dacă este aplicată teoria

vânătorii de cerbi „stag hunt” dezvoltată de Rousseau3, toate statele vor coopera, va fi în

beneficiul egal al tuturor participanților, însă în momentul în care unul dintre ele se va

abate de la regulile jocului şi va încearcă urmărirea unui beneficiu personal sau va

presupune că şi ceilalţi adoptă aceași strategie, toţi vor avea de pierdut. Din perspectiva

lui Jervis, ideea de bază este că sistemul este unul anarhic, ceea ce facilitează izbucnirea

războaielor, deoarece pentru stat prevalează propriul interes se urmărește maximizarea

propriei puteri. Pentru a coopera, trebuie avut în vedere faptul că națiunile au nevoie de

sisteme de securitate diferite, adaptate în funcție de gradul de vulnerabilitate resimțit în

regiune, gradul de siguranţă vizat de acestea, sumele pe care acestea sunt dispuse să le

plătească pentru a atinge nivel de securitate dorit, avantajele obținute din cooperări. De

asemenea, teama de o eventuală pierdere poate determina un actor să încheie înţelegeri de

cooperare stabile, însă perspectiva unei eventuale victorii îl poate face să evite astfel de

acorduri. Din această prismă, Jervis identifică patru poziţii de ofensivă sau defensivă. În

cazul în care ofensiva nu poate fi diferențiată de defensivă, iar ofensiva este în avantaj,

ordinea rezultată este cea mai dejavantajoasă pentru statu-quo-ul statelor implicate.

Situaţia este de instabilitate, pot fi generate curse de înarmări, iar atacul devine cea mai

bună alternativă în protecţia statului. Când ofensiva nu poate fi diferențiată de defensivă,

și defensiva este în avantaj, statele pot adopta politici de securitate compatibile. În situația

2 Jervis, R., “Cooperation under the Security Dilemma”, World Politics, Vol. 30, Nr. 2, ianuarie 1978,

p. 169, 3 Jervis, R., “Cooperation under the Security Dilemma”, World Politics, Vol. 30, Nr. 2, ianuarie 1978, p.

167.

5

în care nu există o diferențiere între ofensivă și defensivă, iar ofensiva se află în poziție de

avantaj, nu este îndeplinită dilema securităţii, însă există probleme de securitate şi de

suspiciune. În cazul în care ofensiva poate fi diferențiată de defensivă, și defensiva deține

avantajul, statele nu caută forţe ofensive și nu se identifică probleme de securitate4. Cea

de-a treia posibilitate este cea caracteristică sistemului mondial, însă nu este cea

dezirabilă.

Astfel, este necesară identificarea celei mai bune modalități de asigurare a

securităţii prin prisma teoriilor realiste şi idealiste. Realismul, după cum susţine Hans

Morgenthau în „Cele şase principii ale realismului formulate”5, porneşte de la ideea

naturii umane de a fi egoistă, şi este caracterizat de o dorinţă impetuoasă de a deține

puterea și de a domina. În același fel, statele - actori principali în sistemului internaţional,

au ca obiectiv suprem obţinerea puterii, asigurarea și maximizarea securităţii ei. Astfel,

aputem discuta despre sistemul internaţional anarhic care nu dispune de o autoritate

superioară și în care moralitatea nu este la baza acţiunilor politice internaţionale. Statele

suverane mereu caută să îşi mărească puterea, datorată unor elemente precum: resurse

naturale, poziționare geografică, capacitate militară şi tehnologică, economie6. Ele

vizează maximizarea puterii şi a securității în mod constant, ceea ce duce la crearea unor

situații în care conflictul este inevitabil. Unicul mod de a normaliza comportamentul

statelor în sistemul internaţional este, din perspectiva realistă, balanţa de putere - singurul

„mecanism de reducere a posibilităţilor de izbucnire a războiului şi a conflictulu”7.

Morgenthau susține ca soluţie securitatea colectivă deoarece prin aceasta actorii

internaţionali vor lăsa interesele şi egoismele naţionale pe plan secundar deci vor încerca

îndepărtarea predispoziției naturale de dominație.

Contrar acestei teorii, după Primul Război Mondial, şi-a făcut apariţia o nouă

abordare în domeniul politicii internaţionale – idealismul (wilsonianism). Acesta susține

ideea că individul nu este în mod natural înclinat spre conflict, ci este într-o continuă

căutare a păcii. Pentru a asigura existența păcii este necesară dezvoltarea unor

instrumente pentru eliminarea definitivă a războiului. Rezultatul acestei teorii a fost

4 Jervis, R., “Cooperation under the Security Dilemma”, World Politics, Vol. 30, Nr. 2, ianuarie 1978,

pp. 211-214. 5 Morgenthau, H., Politica între naţiuni.Lupta pentru putere şi lupta pentru pace, Ed. Polirom, Iaşi, 2007,

pp. 44-55. 6,7

Miroiu, A. & Ungureanu, R.S., Manual de Relaţii Internaţionale, Ed. Polirom, Iaşi, 2006, cap.

„Realismul”, p. 100, p.104.

6

crearea Ligii Naţiunilor, un set de principii şi instrumente de pace general acceptate în

sistemul internaţional. Eşecul Ligii Naţiunilor, marcat de cea de-a doua mare conflagraţie,

a subliniat necesitatea creării unui nou cadru instituţional. Anarhia poate fi înlăturată prin

cooperarea internaţională, opinie împărtăşită şi de instituţionaliştii liberali, care susțin că

„cooperarea instiuţională […] duce la niveluri mai înalte de predictibilitate şi de

regularitate a relaţiilor internaţionale. […] Instituţiile îşi asumă apoi rolul de a încuraja

obiceiurile cooperative, monitorizând conformarea la reguli şi sancţionând pe defector”8.

În acest scop, în perioada postbelică, s-au creat numeroase organizaţii care provează

pacea şi securitatea colectivă, cum ar fi ONU, NATO, OSCE etc. Din acest motiv va

rămâne încă necunoscut răspunsul la problema soluției care poate garanta pacea,

securitatea colectivă sau balanţa de putere. Războiul ruso-georgian ne arată că teoriile

realiste au ponede mai grea cele idealiste. Cauzele generatoare ale acestui conflict, dintr-o

perspectivă simplistă, ar fi revendicarea regiunii separatiste Osetia de Sud de către

Georgia şi susţinerea dreptului la autodeterminare a regiunii de către Federaţia Rusă.

Analizând mai îndeaproape vom descoperi regulile unui joc bazat pe principii realiste.

Rusia este națiunea cu o perpetuă dorinţă de maximizare a puterii în urma colapsului

major din anii 90 și adoptă o strategie de asigurarea a unei poziţii dominante prin

deţineriea unor volume impresionante de resurse naturale ca petrolul şi gazele natural.

Georgia, marcată de “Revoluţia trandafirului” din 1993 şi alegerea unui preşedinte cu

vederi pro-occidentale, Mihail Saakashvili în anul 2004, s-a axat pe politici externe ce

diminuează importanța relaţiile cu Rusia şi promovează stabilirea de relaţii cu SUA, UE,

NATO şi OSCE. Din acest motiv, Rusia s-a simţit ameninţată de prezenţa occidentală în

spaţiul său de influenţă, care contravine interesului său şi repezintă un pericol care trebuie

înlăturat din apropierea graniţelor sale. Prin acest conflict Rusia nu a înlăturat

ameninţarea, ci doar a tras un semnal de alarmă: statul are propriile interese, diferite de

cele occidentale, şi nu se teme să arate acest lucru. Nu trebuie omis faptul că Rusia este o

putere emergentă, cu interese strategice puternice, pe care nu se teme să şi le urmărească

sub forma unei politici externe de secol XIX, demonstrând că „statele mai puternice vor

devia sau încălca regulile atunci când vor considera că este în avantajul lor şi când nu

există un bloc de putere oponent care să reprezinte o ameninţare9”. Datorita acestor

8 Burchill S. & Linklater, A., Teoria Relaţiilor Internaţionale, Ed. Institutului European, Iaşi, 2008, cap. 3,

„Liberalismul”, p. 81. 9 Cordesman, A. H., The Georgia War and the Century of “Real Power”, Center for Strategic and

International Studies, 18 august 2008, p. 2.

7

factori se ivește dilema securităţii. Rusia care nu se teme să ia măsuri în direcția

maximizării beneficiului propriu în defavoarea celorlalte state și Georgia care cooperează

pozitiv cu celelalte state democratice, prin aceasta protejându-se de politicile externe ale

Federației Ruse. Aceste acțiuni desfășurate pe durata conflictului pot fii integrate în teoria

balanței de putere.

Dilema securităţii – cauzatoarea conflictului ruso-georgian

Pentru a determina cauzele conflictului şi prezenţa dilemei securităţii în acesta,

este necesară o trecere în revistă a relaţiilor dintre cele două state şi a relaţiilor dintre

Georgia și sistemul internaţional colectiv. Istoria modernă a Georgiei începe cu anexarea

statului Rusiei în secolul al XIX urmată de integrarea lui în structurile sovietice. În urma

căderii URSS, Georgia este primul stat-satelit care își proclamă independenţa, în anul

1991. În 2004, după un deceniu sub guvernare sovietică, sub numele de „Revoluţia

Trandafirului”, vine la putere Mihail Saakashvili, un lider cu puternică viziune pro-

occidentalistă. Orientarea noului-format stat democratic este de a se distanța de politicile

ruse prin stabilirea de parteneriate cu structuri colective. Rusia a înțeles aceste demersuri

ca o amenințare la politica ei externă “Georgia, cu deschiderea sa spre Vest, reprezintă o

ameninţare la legitimitatea modelului autoritar al Rusiei”10

.

De aici se desprinde dilema securităţii, securitate pe care cele două au încercat să

şi-o maximizeze prin modalităţi diferite: Georgia care stabilește încă din anii 90 cooperări

cu organizații occidentale printre care SUA, având trei priorități – energetice, de

securitate și democratice, conform teoreticienilor Houman A. Sadri și Nathan L. Burns11

.

Din punct de vedere energetic, Georgia este o piesă importantă în dezvoltarea rutelor ce

transportă gaz şi petrol din bazinul Mării Caspice. Rutele Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTC), ce

transportă petrol din bazinul azer până în Turcia şi Baku-Tbilisi-Erzurum (BTE), care

transportă gaz natural din Shah Deniz până în Turcia au deschis drumul spre Vest, iar

companiile americane nu au ezitat să profite de acestea în vederea slăbirii monopolului

Rusiei în acest sector energetic12

.

10

Traub, J., “Taunting the Bear”, The New York Times, publicat la data de 9 august 2008, disponibil la

http://www.nytimes.com/2008/08/10/weekinreview/10traub.html?pagewanted=all, tradus din: “Georgia,

with its open embrace of the West, thus represents a threat to the legitimacy of Russia’s authoritarian

model”. 11

Sadri, H. A. & Burns, N. L., “The Georgia Crisis: a New Cold War on the Horizon?”, Caucasian Review

of International Affairs, Vol. 4, Nr. 2, 2010, p. 126. 12

Idem.

8

Din punct de vedere militar Georgia a inițiat două programe de defensivă:

Georgia Train and Equip Program (GTEP) şi Sustainment and Stability Operations

Program (SSOP). Pe plan comercial în 2005 debutează cooperarea cu SUA în cadrul

Millenium program care încurajează investiţiile străine și aceasta este o reușită generând

ca rezultate în anul 2008 o valoare de 8.87% din totalul exporturilor comerţul cu SUA, în

ciuda comerţului cu Rusia care nu depăşește 2.12%13

. Un alt punct important din

politicile externe ale Georgiei este stabilirea de relaţii de cooperare pentru a deveni stat

membru al NATO. Primele contacte s-au stabilit în 1992, odată cu alăturea la Consiliului

Euro-Atlantic, devenit în 1997 Consiliul Parteneriatului Nord-Atlantic. Cooperarea a

continuat prin alăturarea Georgiei la Parteneriatul pentru Pace în anul 1994. Cooperarea a

continuat în 2004, când NATO aprobă Planul Individual de Acţiuni al Parteneriatului

(PIAP) şi în 2006 cu Dialogul Intensiv ce duce Georgia pe calea integrării. Punctul

culminant este atins în 2008, când Tbilisi se confruntă cu opoziţia europeană privind

integrarea sa. În locul transformării sale în stat membru NATO cu drepturi depline, în

septembrie 2008 este inaugurată Comisia NATO-Georgia, cu rol de supervizare a

evoluţiei statului după războiul din 200814

.

Din perspectiva democratică, orientăriea pro-occidentală a Georgiei este ilustrată

de relaţiile stabilite cu UE, atât în ceea ce priveşte energia, cât şi în ceea ce priveşte

securitatea şi democraţia. În sectorul energetic, Europa este alimentată cu energie din

zona bazinului caspic pentru a se distanța astfel de monopolul Rusiei, care deţinerea a

41% din importurile de gaz ale Europei15

. Georgia este afactor activ al planului de

construire a Coridorului Sudic, alternativă europeană la rutele de resurse ruseşti, ca şi din

proiectul Nabucco. În ceea ce priveşte comerţul, UE este un partener important pentru

Georgia, nivelul exporturilor cu aceasta atingând 24.48%16

.

În 1999 intră în vigoare Acordul pentru Parteneriat şi Cooperare UE care are ca

scop ajutorarea ecnomică şi politică a Georgiei. În 2004 este stabilită Misiunea EUJUST

THEMIS, cu o durată de un an, de sprijin în procesul de reformă al justiţiei17

. O altă etapă

decisivă este adoptarea Planului de Acţiune al Politicii de Vecinătate Europene, care are

13

Idem, p. 142. 14

Evolution of NATO-Georgia relations, disponibil la http://www.nato.int/cps/en/natolive/topics_

38988.htm 15

Energy Dependency, Europe’s Energy Portal, disponibil la: http://www.energy.eu/ 16

Sadri, H. A. & Burns, N. L., “The Georgia Crisis: a New Cold War on the Horizon?”, Caucasian Review

of International Affairs, Vol. 4, Nr. 2, 2010, p. 142. 17

Chronology of Basic Events in EU-Georgia Relations, disponibil la http://www.mfa.gov.ge/index.

php?lang_ id=ENG&sec_id=462

9

ca scop întărirea cooperării în spaţiul politic şi economic18

. După conflictul din 2008,

Uniunea trimite peste 200 de specialiști care să monitorizeze şi să ajute la stabilizarea

situaţiei din Abkhazia şi Osetia de Sud. Cooperarea continuă şi după 2008, UE

recunoscând integritatea teritorială a Georgiei.

Mai putem enumera deasemenea stabilirea de relații din 1992 şi până în 2008 cu

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, manifestată prin Misiunea OSCE în

Georgia, care monitorizeaza frontierele statului şi evoluţiile relaţiilor cu cele două regiuni

separatiste. La acestea se adaugă relaţiile Georgiei cu ONU, prin United Nations Observer

Mission in Georgia (UNOMIG), Black Sea Economic Cooperation şi GUAM. Toate

acestea demonstrează dorința Georgiei de a deveni un stat democratic stabil sub umbrela

cooperării colective, și totodată Georgia identifică în aceste structuri un mijloc de

protejare în Rusiei.

La un pol opus se află Rusia care are o abordare total diferită de asigurare a

securității. Cu o moștenire istorică de fostă mare putere, din epoca URSS, acest stat

resimte și în prezent nevoia de a-şi reface vechea sferă de influenţă. O dovadă în acest

sens este fondarea Comunităţii Statelor Independente, care vizează continuarea relaţiilor

cu fostele state-satelit19

. În ciuda parteneriatului dezvoltat cu NATO şi a relaţiilor, mai

ales comerciale, cu UE, Rusia nu subscrie în totalitate la sistemul colectiv de securitate.

Politica externă promovată de aceast stat este de securizare a graniţelor şi maximizare a

puterii abordând strategii diferite față de cele impuse sistemul internaţional, orientate

către deţinerea monopolului în sectorul energetic şi menţinerea statelor vecine în sfera sa

de influenţă. Războiul cu Georgia nu a reprezintă doar susţinerea autodeterminării

regiunii Osetia de Sud ci și încercarea de securizare a propriilor frontiere şi a reprezentat

încercarea de a câştiga controlul asupra coridoarelor energetice ce leagă Marea Caspică

de Marea Neagră şi Marea Mediterană. Mai mult de atât, Rusia recunoaște dreptul la

autodeterminare al Abkhaziei şi Osetiei de Sud, în dauna recunoaşterii integrităţii

teritoriale a Georgiei, încălcând Principiile de la Helsinki, şi prin urmare dreptul

internaţional. Conflictul a mai semnificat şi expresia nemulţumirii Rusiei cu privire la

guvernarea de orientare occidentală a Georgiei şi a dorinţei de integrare în NATO,

precum şi o încercare de a discreditare a politicii deschise promovate de aceasta. Acest

18

Relations with Georgia, disponibil la http://eeas.europa.eu/georgia/index_en.htm 19

Sadri, H. A. & Burns, N. L., “The Georgia Crisis: a New Cold War on the Horizon?”, Caucasian Review

of International Affairs, Vol. 4, Nr. 2, 2010, p. 133.

10

război ilustrează și viziunea diferită a Rusiei în ceea ce priveşte actuala ordine

internaţională, viziune pe care nu se teme să o susţină: are interese, pe care e pregătită să

le urmărească cu orice preţ şi este gata oricând să îşi securizeze sfera de influenţă în

dauna viziunii cooperării internaţionale.

Consecinţele războiului ruso-georgian. Obiectivele actorilor internaţionali.

Datorită celor precizate anterior putem ridica o nouă problemă a relațiilor

internaționale: își va schimba Vestul strategiile odată cu conştientizarea poziţiei şi

intenţiilor Rusiei? A cunoscut sistemul internaţional schimbări majore? Răspunsul este un

nu categoric.

Comunitatea internaţională a asistat imediat Georgia post-conflictuală, atât

financiar şi ideologic.

Financiar, încă din primele zile post-conflict, SUA au oferit 1.06 miliarde de

dolari, Comisia Europeană s-a angajat să ofere 500 milioane de Euro, iar Fondul Monetar

Internaţional pune la dispoziţie 750 milioane de dolari Băncii Centrale a Georgiei sub

forma unui aranjament20

.

Din punct de vedere al redresării situaţiei, atât UE, cât şi OSCE au trimis misiuni

de supraveghere în zonele de conflict şi în zonele de graniţă. Comunitatea occidentală a

recunoscut integritatea teritorială a Georgiei şi a încurajat stabilirea unui compromis cu

regiunile separatiste. Aceeaşi comunitate a condamnat public şi vehement acţiunile Rusiei

şi faptul că aceasta a susţinut dreptul la autodeterminare al Abkhaziei şi al Osetiei de Sud.

Deasemenea, au fost propuse sancţiuni neconcretizate împotriva Rusiei: revocarea

invitaţiilor la reuniunile G8 și revizuirea candidaturii la Organizaţia Mondială a

Comerţului (candidatură blocată de Tbilisi). Alte propuneri cuprindeau asigurarea

securităţii în zonă prin înarmarea defensivă a Georgiei și întărirea relaţiilor cu statele

vecine. Astfel, comunitatea internaţională şi-a arătat simpatia şi sprijinul faţă de situaţia

Georgiei. Strategiile în mod clar nu au fost schimbate. UE a criticat acţiunile Rusiei şi le-

a condamnat, însă parteneriatul cu aceasta continuă datorită necesității de exporturi

energetice ale Rusiei către UE şi a relaţiilor comerciale stabile cu aceasta. SUA,

20

Phillips, D.L., Post-Conflict Georgia, The Atlantic Council of the United States, septembrie 2008, p. vi.

11

simpatizând cu Uniunea, s-au mulţumit cu simpla condamnare publică a acţiunilor:

[…]Rusia devine din ce în ce mai mult proscrisul în acest conflict21

.

Rusia a demonstrat astfel că securitatea colectivă este vulnerabilă și a declarat

deschis că pentru maximizarea securităţii sale este gata să înlăture orice ameninţare.

Războiul a fost expresia dezacordului cu privire la prezenţa NATO în Caucazul de Sud şi

la orientarea pro-occidentală de la Tbilisi. Rusia a avut puterea de a demostra că Pactul 16

al Ligii Naţiunilor sau Articolul 5 al NATO pot fi rapid încălcate în situația ameninţării:

statele mari având întotdeauna o regulă de comportament bine observată de Henry

Kissinger, şi anume că nu vor interveni militar pentru ajutorarea aliaţilor lor mici: marile

puteri nu comit suicid pentru aliaţii săi22

.

Astfel rămâne dilema asigurării securităţii: securitatea colectivă sau balanţa de

putere? Majoritatea susține că securitatea colectivă este mai eficientă, presupunând:

construirea unei strategii de apărare a mai multor state care se angajează să se protejeze

reciproc, eficientizarea costurilor și încurajarea cooperării şi menţinerea păcii pe termen

îndelungat. Însă, în secolul XXI, principiile realismului clasic tind să domine politicile

externe. În ciuda faptului că Statele Unite domină sistemul internaţional, își fac apariția

puterile emergente din care face parte și Rusia, care nu se tem să încalce regulile colective

pentru a obţine puterea şi o poziţie strategică. Motivul este, aşa cum ar enunță

Morgenthau şi cum demonstrează vânătoarea de cerbi a lui Rousseau, faptul că statele nu

caută beneficii egale pentru toţi actorii. Ele caută să îşi asigure puterea, securitatea, şi îşi

urmărească interesele şi să deţină toate mijloacele de apărare cum demonstrează și

conflictul din Georgia din august 2008. Într-un sistem multipolar emergent, regulile se pot

schimba în funcţie de interesele individuale, competiţia poate lua naştere, la fel ca şi

conflictul subliniind necesitatea regândirii întregului ansamblu.

21

Nichol, J., Russia-Georgia Conflict in South Ossetia: Context and Implications for U.S. Interest,

septembrie 2008, tradus din : “Russia is becoming more and more the outlaw in this conflict”. 22

William Pfaff, Why Georgia Does Not Belong in NATO, disponibil la http://www.williampfaff.com/modul

es/news/ article.php?storyid=334, tradus din: “great powers do not commit sucide for allies”.

12

Concluzii

În urma analizei din lucrarea de față se poate observa faptul că sistemul

internaţional contemporan se confruntă cu probleme legate de structura sa. Ordinea

impusă după cel de-al Doilea Război Mondial este ineficientă datorita apariției statelor

emergente. Războiul dintre Federaţia – Rusă şi Georgia a scos la iveală această

vulnerabilitate, mai precis faptul că sistemul colectiv poate face faţă conflictelor, însă

unele state nu se sfiesc în a-şi urmări propriile interese și a încălca prevederile

internaționale. Comunitatea internaţională a sprijinit Georgia şi condamnat acţiunile

Rusiei, dar s-a dovedit incapacitatea de a sancţiona corespunzător una din marile puteri

emergente, și asta din cauza propriilor interese care primează în faţa celor colective.

Acest aspect denotă nevoia de regîndire şi reconfigurare a sistemului internaţional în

contextul secolului al XXI- lea.

13

Bibliografie

1. Cohen, A., “The Russian-Georgian War: A Challenge for the U.S. and the World”,

WebMemo, Publicat de Heritage Foundation, Nr. 2017, august 2008, p. 1.

2. Cordesman, A. H., The Georgia War and the Century of “Real Power”, Center for

Strategic and International Studies, 18 august 2008, disponibil la

http://csis.org/publication/georgia-war-and-century-real-power.

3. Jervis, R., “Cooperation under the security dilemma”, World Politics, Vol. 30, Nr. 2,

ianuarie 1978, pp. 167-214, disponibil la http://www.jstor.org/stable/2009958.

4. Miroiu, A. & Ungureanu, R.S., Manual de Relaţii Internaţionale, Ed. Polirom, Iaşi,

2006, cap. „Realismul”, pp. 95-105.

5. Morgenthau, H., Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru pace,

Ed. Polirom, Iaşi, 2007.

6. Nichol, J., Russia-Georgia Conflict in South Ossetia: Context and Implications for

U.S. Interest, septembrie 2008, disponibil la http://fpc.state.gov/documents/

organization/110841.pdf

7. Sadri, H. A. & Burns, N. L., “The Georgia Crisis: a New Cold War on the Horizon?”,

Caucasian Review of International Affairs, Vol. 4, Nr. 2, 2010, pp. 126-144.

8. Traub, J., “Taunting the Bear”, The New York Times, 9 august 2008.