UNIVERSITATEA DIN ORADEA FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE MASTERAT – CONTABILITATEA, AUDITUL ŞI GESTIUNEA AFACERILOR

DIAGNOSTICUL ŞI EVALUAREA

ÎNTREPRINDERILOR

- Suport de curs -

Titular de curs: Conf.univ.dr. Dorina Popa

Oradea, 2010

1

CUPRINS

CUPRINS.............................................................................................................. 1

CAP.I: BAZELE TEORETICO-METODOLOGICE ALE EVALUĂRII ÎNTREPRINDERII .............................................................................................. 3

1.1. IMPORTANŢA EVALUĂRII ÎNTREPRINDERII ..................................................................... 3

1.2. CONCEPTE DE BAZĂ ÎN EVALUARE ................................................................................ 4

1.3. PRINCIPALELE TIPURI DE VALOARE .............................................................................. 6

1.4. PRINCIPII ALE EVALUĂRII ........................................................................................... 11

1.5. VALOAREA SI PREŢUL INTREPRINDERII ....................................................................... 14

1.6. TIPOLOGIA EVALUĂRILOR .......................................................................................... 15

1.7. MOMENTELE EVALUĂRII ÎNTREPRINDERII ................................................................... 16

CAP. II: ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII DE EVALUARE ......................... 18

2.1. CADRUL ACTIVITĂŢII DE EVALUARE ........................................................................... 18

2.2. STANDARDE DE EVALUARE A ÎNTREPRINDERII ............................................................. 19

2.3. EVALUAREA ŞI REEVALUAREA ................................................................................... 20

2.4. ABORDĂRI ÎN EVALUAREA ÎNTREPRINDERII ................................................................. 23

2.5. ETAPELE EVALUĂRII ÎNTREPRINDERII.......................................................................... 25

2.6. STRUCTURA RAPORTULUI DE EVALUARE ..................................................................... 27

CAP. III: BILANŢUL – SURSĂ DE INFORMAŢII PENTRU EVALUAREA ÎNTREPRINDERII .................................................................. 29

3.1. PREZENTAREA STRUCTURII BILANŢULUI PATRIMONIAL ................................................ 29

3.2. BILANŢUL FINANCIAR ................................................................................................ 36

3.3. BILANŢUL FUNCŢIONAL ............................................................................................. 36

3.4. BILANŢUL ECONOMIC................................................................................................. 38

CAP. IV: ANALIZA DIAGNOSTIC .............................................................. 39

4.1. CONSIDERAŢII GENERALE ........................................................................................... 39

4.2. CUNOAŞTEREA ÎNTREPRINDERII ŞI A MEDIULUI SĂU ..................................................... 40

4.3. DIAGNOSTICUL JURIDIC .............................................................................................. 41

4.4. DIAGNOSTICUL RESURSE UMANE ŞI AL MANAGEMENTULUI ÎNTREPRINDERII ................. 42

4.5. DIAGNOSTICUL POTENŢIALULUI TEHNIC-OPERAŢIONAL ............................................... 46

4.6. DIAGNOSTICUL COMERCIAL ....................................................................................... 49

4.7. DIAGNOSTICUL FINANCIAR ......................................................................................... 52

4.8. SINTEZA DIAGNOSTICULUI DE EVALUARE.................................................................... 60

CAP. V: METODE DE EVALUARE PATRIMONIALĂ ............................... 67

5.1. ETAPELE APLICĂRII METODELOR PATRIMONIALE ......................................................... 67

5.2. EVALUAREA ELEMENTELOR PATRIMONIALE ................................................................ 68

5.2.1. Evaluarea terenurilor ................................................................................... 70

5.2.2. Evaluarea construcţiilor ............................................................................... 73

2

5.2.3. Evaluarea maşinilor şi echipamentelor ......................................................... 76

5.2.4. Evaluarea imobilizărilor necorporale ........................................................... 78

5.2.5. Evaluarea imobilizărilor financiare .............................................................. 85

5.2.6. Evaluarea activelor circulante ...................................................................... 85

5.2.7. Evaluarea altor elemente din activul bilanţului ............................................... 86

5.2.8. Evaluarea unor elemente din pasivul bilanţului ............................................ 87

5.3. APLICAREA METODELOR PATRIMONIALE .................................................................... 87

5.4. LIMITELE METODELOR PATRIMONIALE ........................................................................ 90

5.5. EXEMPLU - EVALUAREA UNUI UTILAJ ........................................................................ 90

CAP. VI: METODE DE RANDAMENT .......................................................... 95

6.1. FUNDAMENTELE METODELOR DE RANDAMENT ............................................................ 95

6.2. ESTIMAREA PROFITULUI SAU A CAPACITĂŢII BENEFICIARE ........................................... 98

6.3. ESTIMAREA FLUXURILOR DE TREZORERIE (CASH-FLOW) .............................................. 99

6.4. ACTUALIZARE ŞI CAPITALIZARE ............................................................................... 102

6.5. VALOAREA REZIDUALĂ (CONTINUĂ) ......................................................................... 105

6.6. STABILIREA PERIOADEI DE PREVIZIUNE ..................................................................... 106

6.7. METODA ACTUALIZARII FLUXURILOR DE LICHIDITATI (DCF) ..................................... 106

6.8. METODA CAPITALIZARII VENITULUI .......................................................................... 108

6.9. CONSIDERAŢII FINALE .............................................................................................. 111

6.10. EXEMPLU - EVALUAREA UNUI SPAŢIU COMERCIAL PRIN METODE DE RANDAMENT .... 112

CAP.VII: ABORDAREA PRIN COMPARATIE IN EVALUAREA ÎNTREPRINDERII .......................................................................................... 116

7.1. LOGICA ABORDARII PRIN COMPARATIA DE PIATA ...................................................... 116

7.2. ELEMENTELE DE COMPARATIE .................................................................................. 117

7.3. SURSELE DE INFORMATII .......................................................................................... 117

7.4. METODELE UZUALE ................................................................................................. 118

7.4. EXEMPLU – EVALUAREA UNEI PROPRIETĂŢI IMOBILIARE PRIN METODA COMPARAŢIEI 120

CAP. VIII: METODE BURSIERE DE EVALUARE .................................... 123

8.1. ELEMENTE DE BAZĂ ................................................................................................. 123

8.2. EVALUAREA PRIN CAPITALIZAREA BURSIERĂ ............................................................ 124

8.3. EVALUAREA PRIN FLUXURILE DE DIVIDENDE ............................................................ 125

BIBLIOGRAFIE .............................................................................................. 127

3

CAP.I: BAZELE TEORETICO-METODOLOGICE ALE EVALUĂRII ÎNTREPRINDERII

1.1. Importanţa evaluării întreprinderii

Evaluarea în general poate fi definită ca actul sau procesul de exprimare a unei opinii asupra valorii unui bun, grupă de bunuri, activ sau element intangibil, întreprindere în ansamblul său prin intermediul unor demersuri specifice.

Evaluarea întreprinderii vizează stabilirea valorii unei întreprinderi, unei afaceri sau a unei participaţii la aceasta la un moment dat, măsurarea avuţiei reale şi a potenţialului acesteia de a-şi mări bogăţia în perioada următoare.

Evaluarea unei întreprinderi are un pronunţat caracter economico-financiar; studierea în detaliu a documentelor financiar-contabile ale întreprinderii supuse evaluării, completată cu o multitudine de alte analize economice, tehnice, organizatorice şi de strategie economică imediată sau pe termen lung, are ca scop final stabilirea adevăratei bogăţii înglobată în întreprinderea evaluată şi care se reflectă în final în valoarea de piaţă a acesteia.

Informaţiile furnizate de participanţii pe piaţa tranzacţiilor cu întreprinderi sau cu participaţii la astfel de activităţi, pot fi înţelese corect numai printr-o cunoaştere adecvată a doctrinei evaluării, a teoriei eficienţei economice a investiţiilor, a teoriei generale a funcţionării diferitelor tipuri de pieţe adiacente, pe de o parte, precum şi a reglementărilor interne şi internaţionale referitoare la doctrina şi practica evaluării în general şi a întreprinderilor necotate, în particular, pe de altă parte.

În principiu, valoarea întreprinderii reflectă rezultatul unei judecăţi care se bazează pe o apreciere în funcţie de anumite criterii de comparaţie, pe analize, calcule sau expertize.

Operaţiunea de evaluare a întreprinderii are un caracter complex, determinat de factori precum:

- natura şi mărimea întreprinderii, care determină metodele de evaluare utilizate şi dimensiunea, respectiv durata activităţii de evaluare;

- patrimoniul întreprinderii şi posibilităţile de valorificare ale acestuia – care trebuie evaluate în funcţie de valoarea de utilitate;

- reflectarea în contabilitate a patrimoniului întreprinderii – fiind necesară efectuarea unor operaţiuni pentru a se asigura concordanţa dintre evidenţe şi realitatea din teren;

- capacitatea echipei de conducere de a gestiona şi elabora strategia întreprinderii – deoarece cumpărătorul nu achiziţionează trecutul, ci viitorul, astfel putând sa-şi recupereze investiţia făcută.

În literatura de specialitate, pe baza experienţei se prezintă numeroase exemple prin care se arată complexitatea, multitudinea de factori care determină valoarea si care trebuie luaţi în considerare la stabilirea valorii întreprinderii. De precizat că nimeni nu a putut găsi o soluţie cu ajutorul căreia să se decidă o singură valoare a întreprinderii. Nu există formule tip, ca de exemplu pentru determinarea unei suprafeţe.

În cazul întreprinderilor, cumpărătorul, respectiv cel care investeste, poate întîlni una din următoarele situaţii, combinarea acestor elemente determinând, în ultimă instanţă, valoarea întreprinderii:

a) un patrimoniu imobiliar si mobiliar, respectiv active ce încorporează un potenţial tehnic ridicat - poate fi apreciat pornind de la activul net (diferenţa între activul bilanţier si totalul datoriilor), după ce s-au realizat corecţiile necesare;

4

b) o activitate rentabilă, respectiv o sursă de cîstig – poate fi apreciată pe baza profitului realizat în ultimii ani si proiectarea acestuia pe o anumită perioadă de previziune

c) o organizare foarte bună a activităţii, un personal calificat, metode perfecţionate de organizare a muncii – element ce poate fi apreciat pe baza unor indicatori specifici în cadrul analizei diagnostic, dar si prin luarea în considerare a primelor două elemente, prin evoluţia cifrei de afaceri, a profitului, politicii de investiţii etc.

d) o clientelă fidelă, ce reprezintă baza pentru menţinerea performanţelor economico-financiare în viitor - poate fi o explicaţie pentru situaţia în care viitorul este mai valoros decît prezentul, respectiv pentru cazul în care valoarea pebaza de venit (randament) este mai mare decît valoarea patrimonială (pebaza de active).

Evaluatorul stabileste, prin metode corespunzătoare (ce se prezintă în raportul de evaluare), valoarea afacerii, care desigur va fi apreciată diferit de cele două părţi implicate în tranzacţie: cumpărătorul doreste să cumpere cît mai ieftin iar vînzătorul să obţină un preţ cît mai bun pentru afacerea sa, chiar dacă aceasta nu are performanţe deosebite.

Evaluarea întreprinderii este necesară deoarece valoarea acesteia reprezintă: - un criteriu de măsură a gradului de realizare a obicetivelor; - instrument de negociere cu terţii; - element de bază a unor calcule economice; - instrument de informare a terţelor persoane.

1.2. Concepte de bază în evaluare

Teoria şi practica evaluării operează în mod uzual cu următoarele concepte de bază: • proprietate/active • preţ • cost • piaţă • valoare

Proprietatea este un concept legal care constă în drepturile personale de posesiune

asupra unei proprietăţi imobiliare (deci terenurile şi construcţiile), denumită proprietate reală sau asupra obiectelor fizice, altele decât cele care formează proprietatea imobiliară (deci obiecte fizice mobile), denumite proprietate personală. Termenul de activ este utilizat ca un substitut pentru conceptul de proprietate.

În evaluarea unei întreprinderi, obiectul evaluării îl constituie activele corporale, necorporale, financiare sau activele curente aflate în proprietate sau controlate de aceasta, evaluarea proprietăţii putându-se face fie în mod individual, fie în totalitate acesteia.

Preţul este suma de bani cerută, oferită sau plătită pentru un activ. Din cauza capacităţilor financiare, a motivaţiilor sau intereselor speciale ale unui anumit cumpărător sau vânzător, preţul plătit poate fi diferit de valoarea care ar putea fi atribuită activului de către alte

persoane. Preţul este suma cerută, suma oferită sau suma acceptată a fi plătită pentru un bun

economic. Preţul poate fi făcut public sau poate avea un caracter confidenţial (mai ales în cazul unor tranzacţii de anvergură). În cazul în care a fost plătit pentru o anumită achiziţie, el devine un fapt istoric şi un cost pentru cumpărător.

Preţul este numai un indicator general al valorii proprietăţilor tranzacţionate, neconfundându-se cu aceasta, deoarece motivaţiile specifice ale vânzătorului şi ale cumpărătorului, relaţiile specifice dintre cele două părţi, interese speciale ale uneia din părţi, etc., fac să se evidenţieze diferenţe sensibile între preţul plătit şi valoarea de piaţă, aşa cum aceasta a

5

fost estimată de evaluator înainte de tranzacţie. Preţul plătit este un fapt cert “ex post” faţă de tranzacţie, pe când valoarea estimată de expert este stabilită “ex ante” faţă de actul tranzacţiei.

Costul proprietăţii /activului se referă la suma necesară pentru a crea sau a produce un

bun material, necorporal sau un serviciu prin însumarea cheltuielilor efectuate pe faze ale procesului de producţie, distribuţie şi vânzare a unui bun economic. Rezultă prin cumularea costurilor fixe şi variabile de producţie, de distribuţie, de vânzare, costuri de administrare generală, costuri directe, indirecte, etc.

Spre deosebire de noţiunea consacrată, în evaluarea de proprietăţi (de active) se utilizează noţiuni specifice, cum ar fi: cost de achiziţie, cost de înlocuire (brut sau net), cost istoric inflatat. Costul este suma de bani necesară pentru a achiziţiona sau produce activul. Când acel activ a fost achiziţionat sau produs, costul lui devine un fapt concret. Preţul este corelat cu costul deoarece preţul

plătit pentru un activ devine costul acestuia pentru cumpărător.

Piaţa este un sistem de relaţii între cumpărătorii şi vânzătorii , în care se schimbă obiecte ale proprietăţii prin mecanismul preţului. Conceptul de piaţă implică reacţii specifice ale participanţilor pe piaţă la modificarea raporturilor dintre cerere şi ofertă, la schimbarea altor factori care influenţează preţurile. Piaţa poate fi locală, naţională şi internaţională, azi majoritatea pieţelor (inclusiv cea a capitalului) tind să devina globale.

Spre deosebire de piaţa întreprinderilor cotate, piaţa întreprinderilor necotate dominantă în realizarea tranzacţiilor în România, se caracterizează prin mai multe elemente de transparenţă insuficientă, cum ar fi :

• informaţiile asupra preţurilor tranzacţiilor anterior efectuate şi condiţiilor de tranzacţionare;

• limitarea contactării numărului potenţialilor cumpărători; • condiţiile de negociere a preţului se caracterizează prin lipsa informaţiilor asupra

preţurilor oferite de alţi potenţiali cumpărători. Aceste caracteristici impun necesitatea unor judecăţi aprofundate ţi abordări multiple ale

evaluării din partea evaluatorilor profesionişti. Valoarea este un concept economic care se referă la relaţia monetară care se creează

între bunurile şi serviciile destinate cumpărării şi cel care le cumpără; se determină prin evaluare. Valoarea nu este un fapt, ci o opinie: (a) fie asupra celui mai probabil preţ care ar fi plătit pentru un activ, în cadrul unui schimb, (b) fie asupra beneficiilor economice rezultate din deţinerea unui activ. general O valoare de schimb este un preţ ipotetic, iar ipotezele pe baza cărora se estimează valoarea sunt determinate de scopul evaluării. O valoare pentru proprietar este o estimare a beneficiilor care ar reveni unei anumite părţi titulare a proprietăţii.

Valoarea nu este un fapt cert, ci o estimare care arată cât preţuiesc bunurile sau serviciile pe care le posezi la o anumită dată, în concordanţă cu o anumită definiţie a valorii.

Conceptul economic de valoare reflectă imaginea (percepţia) pe care o are piaţa despre beneficiile care îi revin celui care posedă bunurile sau primeşte serviciile respective, la data efectivă a evaluării.

Referitor la conceptului economic de valoare, se pot face următoarele precizări: • există mai multe tipuri de valoare, din această cauză noţiunii generale de valoare i se

adaugă diferite adjective pentru a desemna tipul de valoare supus estimării; • unele tipuri de valoare sunt folosite, în mod curent, în evaluarea activelor în scopul

înregistrărilor financiare sau efectuării de tranzacţii. Alte tipuri de valoare sunt utilizate în situaţii speciale, în circumstanţe clar identificate şi prezentate;

6

• în fiecare evaluare trebuiesc precizate, în mod clar, tipul şi definiţia valorii estimat, care trebuie să fie adecvater cu scopul evaluării; rolul Standardelor de evaluare este de a stabili definiţiile tipurilor de valoare şicircumstanţele utilizării lor;

• criteriul de bază care decide - în final - asupra rezultatului valorii este utilitatea proprietăţii; utilitatea este un termen relativ şi nu unul absolut.

1.3. Principalele tipuri de valoare

Pentru diferite scopuri ale evaluării si pentru diferite categorii de proprietăŃi evaluate au fost elaborate Standarde ale tipului de valoare adecvat, care fac referire la diferite criterii de evaluare.

Funcţie de scopurile evaluării se utilizează o multitudine de tipuri de valoare, definite prin standarde larg acceptate. Acestea sunt:

A. Valoarea de piaţă Valoarea de piaţă este suma estimată pentru care un activ ar putea fi schimbat la

data evaluării, între un cumpărător hotărât şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie nepărtinitoare, după un marketing adecvat, în care părţile au acţionat în cunostinţă de cauză, prudent şi fără constrângere. .

Pentru înţelegerea completă a acestei definiţii sunt necesare unele aprecieri cu privire la termenii folosiţi: (a) „suma estimată” se referă la un preţ exprimat în unităţi monetare, plătibil pentru activ, într-o tranzacţie nepărtinitoare de piaţă. Valoarea de piaţă este preţul cel mai probabil care se poate obţine în mod rezonabil pe piaţă, la data evaluării, în conformitate cu definiţia valorii de piaţă. Acesta este cel mai bun preţ obtenabil în mod rezonabil de către vânzător şi cel mai avantajos preţ obtenabil în mod rezonabil de către cumpărător. Această estimare exclude, în mod explicit, un preţ estimat, majorat sau micşorat de clauze sau situaţii speciale, cum ar fi o finanţare atipică, operaţiuni de vânzare şi lease-back, contraprestaţiile sau facilităţile speciale acordate de orice persoană asociată cu vânzarea, precum şi de orice element al valorii speciale;

• “suma estimată” semnifică preţul (exprimat desigur în termeni monetari) plătibil pentru proprietate într-o tranzacţie liberă. Valoarea de piaţă vizează cel mai probabil preţ care poate fi obţinut în mod rezonabil de vînzător si cel mai avantajos preţ obtenabil pentru cumpărător. Acest nivel rezonabil exclude în mod explicit un preţ influenţat de condiţii atipice de finanţare, fiind vorba de suma plătită integral într-un interval normal de la încheierea contractului (de exemplu “suma estimată” de evaluator nu ia în calcul posibilitatea vînzării în rate a proprietăţii, practicată uneori în Romania în procesul de privatizare);

• (b) „un activ ar putea fi schimbat” se referă la faptul că valoarea unui activ este mai degrabă o sumă de bani estimată, decât o sumă de bani predeterminată sau preţul efectiv de vânzare. Este preţul dintr-o tranzacţie care întruneşte toate elementele definiţiei valorii de piaţă la data evaluării;

• “pentru care o proprietate ar fi schimbată” subliniază ideea că valoarea este o sumă estimată si nu un preţ predeterminat;

• (c) „la data evaluării” cere ca valoarea să fie specifică unui moment, unei anumite date. Deoarece pieţele şi condiţiile de piaţă se pot modifica, valoarea estimată poate să fie incorectă sau nepotrivită pentru o altă dată. Mărimea valorii va reflecta starea şi circumstanţele pieţei curente, aşa cum sunt ele la data efectivă a evaluării şi nu la o dată anterioară sau la o dată viitoare. Definiţia presupune şi realizarea simultană a schimbului şi încheierii contractului de vânzare, fără orice fluctuaţie a preţului care ar putea altfel să apară;

• “la data evaluării” sugerează ideea că evaluarea are un “termen de garanţie”, în sensul că modificarea condiţiilor de pe piaţă modifică premisele evaluării si deci rezultatele acesteia. Orice valoare estimată a unei proprietăţi sau afaceri încorporează circumstanţele

7

reale ale pieţei la data realizării evaluării. Suma estimată este valabilă la data evaluării, deoarece a avut în vedere condiţiile dominante ale pieţei la acea dată.

• (d) „între un cumpărător hotărât“ se referă la un cumpărător care este motivat, dar nu şi obligat să cumpere. Acest cumpărător nu este nici nerăbdător, nici decis să cumpere la orice preţ. De

• asemenea, acest cumpărător este unul care achiziţionează în conformitate mai degrabă cu realităţile pieţei curente şi cu aşteptările pieţei curente, decât cu cele ale unei pieţe imaginare sau ipotetice, a cărei existenţă nu poate fi demonstrată sau anticipată. Cumpărătorul ipotetic nu ar plăti un preţ mai mare

• decât preţul cerut pe piaţă. Proprietarul curent este inclus între cei care formează „piaţa”; • “între un cumpărător hotărât” se referă la faptul că cel care cumpără este motivat dar nu

forţat să cumpere; el nu va plăti un preţ mai mare decît cel cerut de piaţă; • (e) „şi un vânzător hotărât” nu este nici un vânzător nerăbdător, nici un vânzător gata să vândă la

orice preţ, nici unul pregătit pentru a rezista la un preţ care este considerat a fi nerezonabil pe piaţa curentă. Vânzătorul hotărât este motivat să vândă activul, în condiţiile pieţei, la cel mai bun preţ accesibil pe piaţa liberă, după un marketing adecvat, oricare ar fi acel preţ. Circumstanţele faptice ale proprietarului actual nu fac parte din aceste consideraţii, deoarece vânzătorul hotărât este un proprietar ipotetic;

• “si un vînzător hotărât” arată că nici vînzătorul nu este grăbit sau forţat să încheie tranzacţia si nici nu este dispus să astepte pînă ce va obţine preţul pe care el îl consideră rezonabil;

• (f) „într-o tranzacţie nepărtinitoare” este una care are loc între părţi care nu au o relaţie anumită sau specială, de exemplu, între compania mamă şi companiile sucursale sau între proprietar şi chiriaş, care ar face ca nivelul preţului să nu fie caracteristic pentru piaţă, sau să fie majorat prin includerea unui element al valorii speciale. Tranzacţia la valoarea de piaţă se presupune că are loc între părţi fără legătură între ele, fiecare acţionând în mod independent;

• “într-o tranzacţie echilibrată” este situaţia în care cele două parţi nu au interes, sau relaţii speciale care ar putea influenţa nivelul preţului (de exemplu relaţia între proprietar şi chiriaş). Vânzătorul şi cumpărătorul sunt două persoane ipotetice, impersonale, care nu au avut relaţii privilegiate, deci preţul nu este influenţat de relaţii părtinitoare între cele două părţi şi nici de interese speciale ale unui anumit cumpărător sau vânzător;

• (g) „după un marketing adecvat“ înseamnă că activul ar fi expus pe piaţă în modul cel mai adecvat pentru a efectua cedarea lui la cel mai bun preţ obtenabil în mod rezonabil, în conformitate cu definiţia valorii de piaţă. Metoda de vânzare este considerată a fi cea mai adecvată metodă pentru obţinerea celui mai bun preţ pe piaţa la care vânzătorul are acces. Durata timpului de expunere pe piaţă nu este o perioadă fixă, ci va varia în funcţie de tipul activului şi de condiţiile pieţei. Singurul criteriu este că trebuie să fi existat suficient timp ca activul să fie adus în atenţia unui număr adecvat de participanţi pe piaţă. Perioada de expunere are loc înainte de data evaluării;

• “după un marketing adecvat” precizează că proprietatea ar fi “expusă” la vînzare pe piaţă într-o manieră adecvată si în cadrul unei perioade rezonabile care să permită obţinerea celui mai bun preţ;

• “în care fiecare parte a acţionat în cunoştinţă de cauză, prudent” presupune că cele două părţi sunt informate asupra naturii si caracteristicilor proprietăţii sau afacerii şi asupra condiţiilor de pe piaţă la data evaluării. • (h) „în care părţile au acţionat fiecare în cunoştinţă de cauză, prudent” presupune că atât cumpărătorul hotărât, cât şi vânzătorul hotărât sunt informaţi, de o manieră rezonabilă, despre natura şi caracteristicile activului, despre utilizările efective şi potenţiale ale acestuia, precum şi despre starea în care se află piaţa la data evaluării. Se mai presupune că fiecare parte utilizează acele cunoştinţe în mod prudent, pentru a căuta preţul cel mai favorabil corespunzător poziţiei lor ocupate în tranzacţie. Prudenţa se apreciază prin referire la situaţia pieţei de la data evaluării şi neluând în considerare eventualele informaţii ulterioare acestei date. De exemplu, nu este neapărat imprudent pentru un vânzător să vândă activele pe o piaţă cu preţuri în scădere, la un preţ care este mai mic decât preţurile de piaţă anterioare. În astfel de cazuri, valabile şi pentru alte schimburi de pe pieţele care înregistrează modificări ale preţurilor, cumpărătorul sau vânzătorul prudent va acţiona în conformitate cu cele mai bune informaţii de piaţă, disponibile la

data evaluării; (i) „şi fără constrângere” stabileşte faptul că fiecare parte este motivată să facă tranzacţia, dar

niciuna nu este nici forţată, nici obligată în mod nejustificat să o facă.

8

Conceptul valoare de piaţă presupune un preţ negociat pe o piaţă deschisă şi concurenţială pe care participanţii acţionează în mod liber. Piaţa unui activ ar putea fi o piaţă internaţională sau o piaţă locală. Piaţa poate fi constituită din numeroşi cumpărători şi vânzători sau poate fi o piaţă caracterizată printr-un număr limitat de participanţi pe piaţă. Piaţa pe care este expus activul pentru vânzare este cea pe care activul care se schimbă este tranzacţionat normal (a se vedea paragrafele 16−20 de mai sus). IVS - Cadrul general 33. Valoarea de piaţă a unui activ va reflecta cea mai bună utilizare a acestuia. Cea mai bună utilizare este utilizarea unui activ care îi maximizează productivitatea şi care este posibilă, permisă legal şi fezabilă financiar. Cea mai bună utilizare poate fi continuarea utilizării existente a activului sau o utilizare alternativă. Aceasta este determinată de utilizarea pe care un participant pe piaţă ar intenţiona să o dea unui activ, atunci când stabileşte preţul pe care ar fi dispus să îl ofere. 34. Cea mai bună utilizare a unui activ, evaluat ca fiind de sine stătător, poate fi diferită de cea mai bună utilizare a acestuia, când activul este o parte a unui grup, caz în care trebuie luată în considerare contribuţia sa la valoarea totală a grupului. 35. Determinarea celei mai bune utilizări presupune luarea în considerare a următoarelor: (a) să se stabilească dacă o utilizare este posibilă, prin prisma a ceea ce ar fi considerat rezonabil de către participanţii pe piaţă, (b) să reflecte cerinţa de a fi permisă legal, fiind necesar să se ia în considerare orice restricţii în utilizarea activului, de exemplu, specificaţiile din planul urbanistic, (c) cerinţa ca utilizarea să fie fezabilă financiar, având în vedere dacă o utilizare alternativă, care este posibilă fizic şi permisă legal, va genera profit suficient pentru un participant tipic pe piaţă, după ce au fost luate în calcul costurile conversiei la acea

utilizare, peste profitul generat de utilizarea existentă.

Standardul Internaţional de Contabilitate 16 (IAS 16) utilizează un concept contabil,

asemănător cu valoarea de piaţă, numit valoare corectă sau justă (fair value), care este definită astfel:

“Suma estimată pentru care un activ ar putea fi schimbat între un cumpărător hotărât să

cumpere si în cunostinţă de cauză si un vânzător hotărât să vândă si în cunostinţă de cauză, într-o tranzacţie liberă (nepărtinitoare)”.

Valoarea justă IVS - Cadrul general 39. Valoarea justă este preţul estimat pentru transferul unui activ sau a unei datorii între părţi identificate, aflate în cunoştinţă de cauză şi hotărâte, care reflectă interesele acelor părţi. 40. Definiţia valorii juste din IFRS este diferită de cea de mai sus. IVSB consideră că, în general, definiţia valorii juste din IFRS este coerentă cu valoarea de piaţă. Definiţia şi aplicarea valorii juste, conform IFRS, este comentată în IVS 300 Evaluări pentru raportarea financiară. 41. Pentru alte scopuri decât pentru utilizarea în situaţiile financiare, valoarea justă poate fi diferită de valoarea de piaţă. Valoarea justă cere estimarea preţului care este just pentru ambele părţi identificate, luând în considerare avantajele sau dezavantajele pe care fiecare parte le va obţine din tranzacţie. Aceasta, de obicei, este aplicată în contextul judiciar. În contrast, valoarea de piaţă cere ca orice avantaj, care nu ar fi obtenabil de către participanţii pe piaţă, să nu fie luat în considerare.

9

42. Valoarea justă este un concept mai larg decât valoarea de piaţă. Deşi, în multe cazuri, preţul care este just pentru ambele părţi va fi egal cu cel obtenabil pe piaţă, vor fi situaţii în care estimarea valorii juste va presupune luarea în considerare a unor aspecte care nu Standardele Internaţionale de Evaluare

trebuie luate în considerare în estimarea valorii de piaţă, cum ar fi orice element al valorii speciale rezultat în urma combinării drepturilor asupra proprietăţii. 43. Exemple de utilizare a valorii juste includ: (a) determinarea unui preţ care este just pentru acţionariatul unei întreprinderi necotate, deoarece preţul pentru doi deţinători anumiţi poate fi just pentru aceştia, dar diferit de preţul care ar putea fi obţinut pe piaţă, (b) determinarea unui preţ care ar fi just pentru un locator şi un locatar, fie pentru transferul permanent al activului închiriat, fie

pentru anularea datoriei aferente contractului de închiriere. Valoarea de investiţie 37. Valoarea de investiţie este valoarea unui activ pentru proprietar sau pentru un proprietar potenţial, pentru o anumită investiţie sau pentru scopuri de exploatare. 38. Aceasta este un tip al valorii specific entităţii. Deşi valoarea pentru proprietar a unui activ poate fi egală cu suma de bani care ar putea fi obţinută din vânzarea lui către o altă parte, acest tip al valorii reflectă beneficiile obţinute de o entitate din deţinerea unui activ şi, ca urmare, nu presupune în mod necesar un schimb ipotetic. Valoarea de investiţie reflectă situaţiile şi obiectivele financiare ale entităţii pentru care se face evaluarea. Ea este deseori utilizată pentru cuantificarea performanţei investiţiei. Diferenţa dintre valoarea de investiţie a unui activ şi valoarea lui de piaţă reprezintă motivaţia pentru cumpărători sau pentru vânzători de a intra pe piaţă.

Valoarea de investiţie se calculează prin actualizarea fluxului de venit anticipat de investitor din proprietatea evaluată. Cauzele unei posibile diferenţe între valoarea de piaţă si valoarea de investiţie sunt aprecierile subiective asupra:

- sinergiilor posibile după achiziţionarea proprietăţii; - performanţele aşteptate de investitor; - riscurilor percepute ale afacerii.

Valoarea specială

Pentru un investitor cu interese speciale se calculează valoarea specială, care este o particularizare a valorii de investiţie (subiective).

Valoarea specială este un termen legat de un element excepŃional de valoare, peste

valoarea de piaţă. Valoarea specială poate apărea, de exemplu, ca urmare a asocierii fizice, funcţionale sau economice a proprietăţii cu altă proprietate, de exemplu cu una învecinată. Este un surplus de valoare, care poate fi aplicabil, mai degrabă, unui anumit proprietar, unui potenţial cumpărător sau utilizator al proprietăţii, decât pieţei în general.

Valoarea speciala se referă la un element de valoare cu caracter extraordinar, superior valorii de piaţă. Valoarea specială apare adesea prin asociere fizică, funcţională sau economică cu o altă proprietate. 44. Valoarea specială este o sumă de bani care reflectă caracteristicile particulare ale unui activ, care au valoare numai pentru un cumpărător special. 45. Un cumpărător special este un anumit cumpărător pentru care un anumit activ are valoare specială, datorită avantajelor rezultate din proprietatea asupra acestuia, care nu ar fi disponibile altor

10

cumpărători de pe piaţă. IVS - Cadrul general 46. Valoarea specială poate apare când un activ are caracteristici care îl fac mai atractiv pentru un anumit cumpărător, decât pentru alţi cumpărători de pe piaţă. Aceste caracteristici pot fi caracteristicile fizice, geografice, economice sau juridice ale unui activ. Valoarea de piaţă cere eliminarea oricărui element al valorii speciale, deoarece la orice moment dat se presupune că există un cumpărător hotărât şi nu un anumit cumpărător hotărât. 47. Când valoarea specială este identificată, aceasta ar trebui raportată şi diferenţiată clar de valoarea de piaţă. Valoarea sinergiei 48. Valoarea sinergiei este un element suplimentar al valorii, creat prin combinarea a două sau mai multor active sau drepturi, în urma căreia valoarea dreptului combinat este mai mare decât suma valorilor separate. Dacă sinergiile sunt disponibile numai unui anumit cumpărător, atunci acesta este un exemplu de valoare specială.

Alte categorii de valori. Valoarea de utilizare

Se referă la valoarea cu care un anumit activ sau parte din firmă contribuie la valoarea întreprinderii din care face parte, fără a avea în vedere cea mai bună utilizare sau suma ce s-ar obţine prin vînzarea acestuia. Această categorie se referă la valoarea unui activ din cadrul unei întreprinderi pentru o anumită utilizare de către un anumit utilizator, nefiind deci vorba de o valoare de piaţă.

Valoarea de lichidare sau de vînzare forţată

Reprezintă suma ce poate fi obţinută în mod rezonabil din vînzarea unei proprietăţi sau afaceri într-un interval de timp prea mic pentru a îndeplini condiţiile din definiţia valorii de piaţă.pentru lichidarea întreprinderii se foloseste si se estimează tipul de valoare, numit valoarea de lichidare sau valoarea de vânzare forţată, definită astfel:

Suma care poate fi încasată în mod rezonabil în urma vânzării unei proprietăţi într-o

perioadă de timp prea scurtă pentru a fi conformă cu perioada de timp specificată în definiţia valorii de piaţă.

În unele ţări, valoarea de vânzare forţată, în particular, poate implica, de asemenea, un vânzător obligat să vândă şi un cumpărător sau nişte cumpărători care cumpără, fiind conştienţi de dezavantajul vânzătorului.

Când se calculează valoarea de lichidare evaluatorul trebuie sa estimeze şi toate costurile

asociate cu lichidarea, respectiv, comisioanele, onorariile, cheltuielile administrative, până la finalizarea completă a lichidării, taxele si impozitele legale.

Valoarea pentru garanţii bancare

Pentru garantarea creditelor bancare, noţiunea utilizată este valoarea ipotecii (mortgage lending value), definită de Directiva Consiliului Europei 98/32/EC, referitoare la ratele de solvabilitate pentru creditarea proprietăţii comerciale şi pentru leasing-ul financiar, astfel:

Valoarea unei proprietăţi determinată de un evaluator care efectuează o evaluare

prudentă a vandabilităţii viitoare a proprietăţii, pe bază luării în considerare a aspectelor mentenabile pe termen lung ale proprietăţii, a condiţiilor normale si celor locale ale pieţei, utilizării curente si utilizărilor alternative adecvate ale proprietăţii. Elementele speculative nu

11

vor fi luate în vedere în stabilirea valorii ipotecii. Valoarea ipotecii va fi susţinută cu documente într-o manieră transparentă şi clară.

Valoarea de asigurare este valoarea proprietăţii dată de unele definiţii conţinute

într-un contract de asigurare. Valoarea de impozitare sau valoarea impozabilă se bazează în general pe definiţia

şi accepţiunea dată în legislaţia fiscală referitoare la taxele pentru proprietăţi. Valoarea de recuperare reprezintă valoarea unei proprietăţi (exclusiv terenul)

vîndută pentru materialele recuperabile şi nu pentru utilizarea în continuare. Această valoare este reflectarea preţului current sperat pentru proprietatea care a ajuns la sfârşitul duratei de viaţă utilă din punct de vedere al scopului şi funcţionării stabilite iniţial.

Alaturi de tipurile de valoare prezentatae anterior evaluatorii retin de asemenea si urmatoarele tipuri de proprietati / active ce pot influenta considerarea tipului de valoare estimat:

• Proprietatea cu piaţă limitată reprezintă acea proprietate sau afacere care, datorită condiŃiilor pieţei, atrage relativ puţini cumpărători potenţiali, la un anumit moment. Vînzarea unor astfel de proprietăŃi sau afaceri necesită o durată de marketing mai mare.

• Proprietate specializată, cu destinaţie specială sau proiectată special are o utilizare restrînsă si este rareori vîndută pe piaţa liberă, în afara cazului cînd reprezintă parte dintr-o întreprindere. Această categorie vizează: rafinăriile, centralele atomoelectrice, utilităţile publice, bisericile, muzeele etc.

1.4. Principii ale evaluării

1.4.1. Principii fundamentale de evaluare Cele mai importante principii de evaluare sunt:

1. Principiul anticipării: valoarea provine din beneficiile viitoare anticipate care urmeaza a

fi generate de proprietatea detinuta. Pe piata este normal ca investitorii sa gandeasca valoarea mai degraba in functie de

beneficiile probabile si riscurile atasate unui anumit plasament de capital decat in functie de costul istoric sau costul de recreare a acelei proprietati.

2. Principiul substituţiei: atunci cand pe piata sunt disponibile mai multe bunuri similare cu

preturi diferite, acela care are pretul cel mai mic se va epuiza primul. Forma de manifestare a acestui principiu este cunoscuta din viata obisnuita, dar modul de

nuantare in domeniul evaluarii este putin diferit, tinand seama de complexitatea proprietatilor sau afacerilor evaluate care incorporeaza mai multe “bunuri”: un activ nu valorează mai mult decât costul de înlocuire al tuturor părţilor sale componente.

3. Principiul schimbarii: schimbarea este rezultatul actiunii legii cauza - efect; Schimbarile

care apar in cadrul fortelor care creaza sau influenteaza valoarea (unei proprietati sau afaceri) sunt continue, unele graduale altele rapide. De exemplu, schimbarea de catre banca centrala a ratei scontului, falimentul unui competitor major etc sunt schimbari care au impact direct si rapid asupra valorii. De asemenea, deprecierea fizica sau functionala a activelor se incadreaza in categoria schimbarilor cu impact gradual asupra valorii. Evaluatorul incearca sa cuprinda in estimarea sa schimbarile probabile ale pietei sau ale

12

proprietatii dar totusi trebuie retinut ca o estimare a valorii este valida doar la data specificata in raport.

4. Principiul cererii şi ofertei: pretul unei marfi (proprietati) variaza direct dar nu neaparat si proportional cu cererea si invers, dar nu neaparat proportional cu oferta. Atat de cunoscuta lege a cererii si ofertei este esentiala si in estimarea valorii. Atunci

cand pe piata sunt oferite mai multe alternative investitionale (obligatiuni, actiuni, firme inchise, unitati operationale etc.) care cumuleaza o oferta mai mare decat cererea solvabila, realizarea echilibrului cerere-oferta va determina scaderea preturilor de vanzare.

5. Principiul contribuţiei: valoarea unei parti componente a unei proprietati/ afaceri

depinde de cat de mult contribuie aceasta la valoarea intregului sau de cat de mult reduce valoarea intregului absenta sa. Este un principiu care ajuta la intelegerea clara a adevarului ca nu toate costurile

inseamna valoare si, de asemenea, permite estimarea valorii in cazuri particulare, cum ar fi: divizarea, fuziunea, recapitalizarea etc.

1.4.2. Principii de evaluare a intreprinderii

In evaluarea intreprinderii exista un set specific de principii care va fi dezvoltat in

continuare. Estimarea unei valori rezonabile a întreprinderii este funcŃie de experienŃã si judecatã bazatã pe informare dar ea trebuie sã se bazeze pe un fundament teoretic bine definit. Principiul 1 Valoarea întreprinderii este echivalentã cu valoarea prezentã a tuturor fluxurilor

viitoare anticipate care derivã din dreptul de proprietate asupra capitalului firmei. Pe scurt putem reţine ca valoarea întreprinderii este orientata spre viitor. Pe o piaţa

investitorii analizeazã întreprinderile pe baza performanþelor lor evidente de a genera, dupã cumpãrare, venituri sau fluxuri financiare libere atat din activitatea de exploatare (operationala) cat si din afara exploatarii.

Ca regulã generalã, cu cât este mai mare incertitudinea referitoare la performantele viitoare ale întreprinderii, cu atât riscul perceput va fi mai mare si prin urmare valoarea va fi mai micã. Principiul 2 Atunci când valoarea este definitã ca "valoarea actualizatã a tuturor câstigurilor

viitoare anticipate care derivã din dreptul de proprietate", valoarea are 2 componente distincte: comercialã (sautransferabilã) si necomercialã (sau valoare pentru proprietar).

Acest principiu relativ simplu de exprimat este uneori greu de cuantificat, pentru ca, asa cum s-a aratat, o conditie importanta a manifestarii valorii este determinată de transferabilitatea proprietatii si deci, evaluatorul trebuie sa discearna si sa cuantifice valoarea netransferabila care apartine proprietarului actual în virtutea atributelor sale personale, incluzand în valoarea de piata doar valoarea comerciala (transferabila). Principiul 3 Valoarea este estimatã la un anumit moment de timp. Ea este o functie de

informaŃiile cunoscute si previziunile fãcute numai la acel moment de timp.

Întreprinderea ca obiect al cercetarilor si practicii economice (inclusiv al evaluării) este poate cea mai apropiata de conceptul filososfic “totul curge”. Întreprinderile sunt în continuã evoluţie ca rezultat al vânzãrii sau cumpãrãrii de active, linii de fabricaţie, schimbãrii

13

managementului, modificãrii aranjamentelor financiare, schimbãrilor din ramura si a situaţiei concurenţiale. Fiecare si toate aceste schimbãri influenŃeazã evoluŃia întreprinderii si conduc la modificarea valorii ei. Prin urmare, valoarea corespunde unui anume moment de timp. Principiul 4 Piaţa determinã rata de fructificare a capitalului asteptatã de investitor.

Costul capitalului sau rata de fructificare a capitalului are un rol esential în estimarea valorii de piata a întreprinderii. De asemenea, evaluatorul trebuie sa inteleaga ca la un anumit moment de timp, forţele pieţei sunt cele care determinã ratele de fructificare a capitalului, asteptate de investitori. Aceste forţe sunt determinate indeosebi de:

a) condiţiile economice generale, dar în mod deosebit ratele dobânzilor la creditele pe termen scurt si lung;

b) situatia echilibrului cerere – oferta pe piata investitiilor în general si a intreprinderilor în special;

c) categoria de cumpãrãtori de pe piaţã, motivaţia lor si filosofia de investiţie a fiecãruia. Evident cã fiecare categorie are asteptãri specifice referitoare la fructificarea capitalului si atitudinea lor va influenţa performanţele generale ale pieţei de capital. Principiul 5 Valoarea întreprinderii depinde direct de performanţa acesteia de a genera în viitor

fluxuri pozitive la dispozitia proprietarilor, cu exceptia cazurilor când lichidarea conduce la o valoare mai mare.

În cadrul concepţiei de continuitate a activitãţii întreprinderii, valoarea este estimatã prin

aplicarea unei rate de actualizare adecvate în condiţiile alegerii unor fluxuri financiare viitoare obţinute dupã plata impozitului pe profit.

Acceptand cã piaţa “dicteazã” rata de fructificare a capitalului si cã aceasta în cele mai multe cazuri se aflã într-un interval relativ restrâns, este clar cã valoarea unei întreprinderi variazã direct proporţional cu performanţa ei de a genera în viitor fluxuri pozitive pentru remunerarea capitalului investitorilor. Logic intelegem ca valoarea estimata pe principiul continuitatii nu poate fi mai mica decat valoarea de lichidare a afacerii. Principiul 6 Cu cât este mai mare valoarea activelor tangibile (estimatã ca valoare de utilizare

sau de lichidare) cu atât este mai mare valoarea întreprinderii.

Acest principiu se fundamenteazã pe urmãtoarele elemente: - valoarea la utilizare presupune continuitatea activitãþii întreprinderii evaluate. De

exemplu, activele tangibile cum ar fi clãdirile sau echipamente cu utilizare unicã, au de obicei o "valoare de utilizare” mai mare decât "valoarea de lichidare". Teoretic, atunci când se estimeazã activul net corectat, cu cât este mai mare valoarea activelor tangibile, cu atât este mai mare suma necesarã de investit pentru a intra în domeniul în care funcþioneazã întreprinderea. Rezultã un cost mai mare de intrare în ramura, o probabilitate mai micã de concurenţã si, de asemenea, o ratã de fructificare cerutã de cumpãrãtor mai micã. Aplicarea acestui raţionament trebuie sã reflecte condiţiile unei situaţii date.

- desi se presupune continuitatea activitãţii întreprinderii, toate previziunile pe care le realizeaza un investitor rational iau în calcul si probabilitatea de faliment. La data cumpãrãrii întreprinderii, activul net al firmei va avea o valoare de lichidare. Teoretic, cu cât valoarea de lichidare la data evaluãrii este mai mare, cu atât riscul cumpãrãtorului este mai mic si prin urmare rata de fructificare asteptatã de cumpãrãtor este mai micã.

Principiul 7 În majoritatea cazurilor participaţia de control are o valoare unitarã mai mare decât participatia minoritarã, atunci când acestea sunt estimate separat.

14

Este important sã se facã deosebirea între estimarea valorii totale a întreprinderii si

estimarea valorii individuale a participaþiilor pe care le au diferiţi actionari ai întreprinderii. Controlul deţinut de un actionar sau de un grup de actionari care acţioneazã coerent

în luarea decizilor în virtutea unui acord, asigurã în primul rând alegerea membrilor consiliului de Administraţie si apoi controlul operaţiilor întreprinderii si strategia acesteia.

Un acţionar cu participaţie minoritarã nu va putea controla semnificativ fluxul de lichiditati generat de firma si ca urmare a acestui dezavantaj valoarea unitarã a participaţiei sale este inferioarã faţã de valoarea unitarã a participaţiei majoritare.

1.5. Valoarea si preţul intreprinderii

Valoarea unui bun este fondată pe noţiunile de utilitate, raritate, dorinta si putere efectiva de cumparare, preŃul fiind acel punct de echilibru în care vînzătorul si cumpărătorul acceptă tranzacţia la un moment dat. Valoarea reprezintă o calitate convenţională a unui bun, a unei proprietăţi sau afaceri care îi este atribuită convenŃional în urma unei judecati. Valoarea nu este un fapt ci o opinie.

Preţul este rezultatul negocierii între dintre vînzător si cumpărător, respective suma plătită (încasată) pentru încheierea tranzacţiei. El are un caracter obiectiv fiind un fapt tangibil, real, verificabil.

Valoarea rezultă în urma operaţiunii de evaluare si reprezintă o mărime convenţională stabilită de evaluator, fiind independentă de părţile negociatoare. Valoarea are un evident caracter subiectiv deoarece reprezintă opinia evaluatorului în condiţiile specifice ale întreprinderii sau proprietăţii evaluate. Evaluatorul, prin parcurgerea întregului proces de evaluare, poate stabili un evantai de valori care se vor constitui ca bază de pornire a negocierilor.

Diferenţa dintre preţ si valoare este determinată de motivaţiile vînzătorului si cumpărătorului, de raportul de forţe pe piaţă, precum si de unele criterii subiective.

Opţiunea de a vinde poate fi determinată de: - scăderea nivelului afacerii, respectiv a cotei de piaţă deţinute; - nevoia urgentă de lichidităţi; - consideraţii strategice; - degradarea conjuncturii economice; - modificarea tipului de proprietate prin politica promovată de guvern

(privatizarea sau naŃionalizare); - cauze naturale (de exemplu mostenitorii proprietarului nu doresc să păstreze

afacerea) Motivaţia de a cumpăra poate fi determinată de:

- dorinŃa de a-si consolida poziţia pe piaţă; - iniŃierea unei afaceri noi, dorinţa de a avea propria afacere; - rentabilitatea ridicată (prezentă sa asteptată) a afacerii; - diversificarea activităţii pentru diminuarea riscului; - intensificarea procesului de integrare pe verticală.

Preţul este deci influenŃat atît de criterii obiective cât si de criterii subiective: Criterii obiective. Aceastea sunt determinate de metodele de calcul capabile să

stabilească valoarea corectă a întreprinderii. Valoarea corectă se bazează pe de o parte pe proprietăŃile, bunurile tangibile si activele intangibile iar pe de altă parte pe volumul datoriilor firmei considerate. Caracterul obiectiv rezultă din faptul că valoarea în acest caz se bazează în cea mai mare parte pe tranzacţii trecute recunoscute de piaţă (achiziţionarea unui teren, sau a unei mărfi, contractarea unui credit etc.) acestea avînd de asemenea un caracter verificabil.

15

Criterii subiective. Aceastea sunt bazate preponderent pe noţiunea de utilitate, în fond pe intensitatea dorinţei de a vinde respectiv de a cumpăra. Pentru evaluator constituie o adevărată provocare luarea în calcul a elementelor capabile să influenţeze intensitatea dorinţei de a vinde/cumpăra.

În cadrul criteriilor subiective distingem două mari categorii de elemente: a) elemente psihologice Într-un studiu interesant realizat în SUA în urmă cu câţiva ani a fost relevat un factor

aproape neasteptat care influenţează preţul firmelor în care acţionarul majoritar este în acelasi timp si director; factorul în cauză este vîrsta persoanei cheie în afacere. S-a dovedit că firmele în care proprietarul-director este în vîrstă se vînd mai scump decît celelalte (este vorba de firme comparabile). Persoanele de 60-70 de ani nu sunt în mod real interesate să vîndă pentru că afacerea face parte din viaţa lor, fără aceasta, ei pierzîndu-si activitatea principală si nevoia de responsabilitate cu care s-au obisnuit.

În general cel mai frecvent element psihologic îl reprezintă notorietatea. Cumpărătorul va accepta să plătească un suprapreţ, adică o valoare superioară valorii economice a întreprinderii pentru că odată cu această întreprindere îsi va însusi si prestigiul acesteia. Trebuie subliniat faptul că aici nu este vorba doar de un element psihologic ci în acelasi timp si de un element obiectiv de natură economică prin relaŃia notorietate-perenitate.

b) elemente economice Cele mai importante elemente de aceasta natura pot fi grupate în două categorii:

• elemente economice, bazate pe raritate, respectiv posibilitatea de a cumpăra o firmă în situaţie de monopol sau o întreprindere concurentă care-i crează cumpărătorului o situaţie deosebit de favorabilă pe piaţă. De exemplu achiziţionarea unei firme din amonte (furnizor) sau din aval (client) în scopul diminuării costurilor sau pentru penetrarea unor noi pieţe.

• elemente economice bazate pe sinergie. De exemplu, absorbirea unei firme care are o reŃea comercială importantă generează efect de sinergie.

1.6. Tipologia evaluărilor

În teoria şi practica economică sunt prezentate mai multe tipuri de evaluări. Evaluările pot fi clasificate după mai multe criterii, : a) în funcţie de obiectul supus evaluării, se disting:

- evaluări de proprietati imobiliare, bunuri mobile (masini si echipamente),stocuri, creante etc.;

- evaluări de active intangibile, care pot sau nu să fie înregistrate în contabilitate; se au în vedere atît activele intangibile ce pot fi identificate si evaluate separat (licenţe, mărci, brevete, contracte etc.) cît si goodwill-ul;

- evaluări de unitati operationale distincte din cadrul unei intreprinderi (părţi dintr-o întreprindere - fabrici, secţii, ateliere, depozite, magazine);

- evaluări de societăţi comerciale (întreprinderi), acestea avînd ca obiect al evaluării totalitatea unei afaceri..

b) din punct de vedere al scopului (obiectivului) evaluării întâlnim:

- evaluări administrative; se realizează de regulă în scopuri fiscale (pentru determinarea masei impozabile), avînd la bază reglementări speciale sau baremuri;

- evaluări economice; vizează stabilirea valorii de piaţă a unei proprietăţi sau afaceri în vederea privatizării, vînzării etc.

c) dacă se are în vedere beneficiarul evaluării, există:

16

- evaluări pentru proprietarii afacerii sau proprietăŃii evaluate în vederea stabilirii bazei de negociere pentru vînzare;

- evaluări pentru instituţii financiar-bancare si fiscale în vederea constituirii unor garanţii pentru credite, impozitarea unei operaŃii de vînzare cumpărare, fuziune etc.

- evaluări pentru instituţii sau organisme publice; - evaluări pentru instanţele judecătoresti, atunci cînd apar acţiuni sau litigii legate

de mărimea, miscarea sau lichidarea patrimoniului sau averii unei persoane juridice;

- evaluări pentru persoane fizice: salariaţi, mostenitori ai proprietarilor sau persoane care doresc să achiziţioneze titluri de valoare sau să realizeze operaţiuni de asociere;

d) în funcţie de poziţia evaluatorului distingem:

- evaluări realizate de evaluatorul-consultant (consultant al vînzătorului sau cumpărătorului);

- evaluări realizate de evaluatorul-arbitru (consultant al vînzătorului si cumpărătorului);

- evaluări realizate de evaluatorul-expert neutru (numit cel mai adesea în situaţii de litigiu, caz în care este nevoie de o opinie neutră);

e) după metoda deevaluare utilizată,distingem:

- evaluări bazate pe active (patrimoniale), care abordează exclusiv latura patrimonială;

- evaluări bazate pe venit (randamentul afacerii); - evaluări bazate pe comparatia de piaţă.

1.7. Momentele evaluării întreprinderii

În general evaluarea întreprinderii este necesară în următoarele situaţii: 1) Operaţiuni de achiziţii, fuziuni, majorări de capital. O evaluare joacă un rol major în

achiziţia unei companii. Ea furnizează o opinie independentă privind valoarea afacerii, o marjă înlăuntrul căreia se negociază în cele mai multe cazuri preţul. Cumpărătorul sau vînzătorul au adesea o imagine apriorică cu privire la valoarea afacerii, imagine care rareori este apropiată de realitate. Preţul este, asa cum s-a arătat, bazat si pe consideraţii subiective, emoţionale. Sunt cazuri în care asteptările vînzătorului sunt foarte ridicate pentru că el a depus mulţi ani efort si devotament în acea afacere (situaţiile de acest tip dau nastere la asa numitul “capital sentimental”, bazat pe efortul deosebit depus de vînzător).

2) Expropieri. Proprietăţile pot fi expropiate de autorităţi; în funcţie de importanţa particulară a proprietăţii sau afacerii se poate stabili pierderea determinată de reamplasarea acesteia. Evaluatorul trebuie în acest caz să determine suma pierderilor ce vor fi compensate, alături de valoarea de piaţă a proprietăţii/afacerii expropiate. În mod uzual despăgubirile sunt legate de pierderea definitivă sau temporară de goodwill ca urmare si în timpul reamplasării. În plus firmele pot fi compensate pentru pierderea de afacere din timpul expropierii.

3) Suport în caz de litigii. În Ńările cu economie dezvoltată sunt multe cazuri în care prin acţiunea în instanţă o firmă doreste să-si recupereze pierderile de valoare în afaceri. De exemplu pierderi în afaceri datorită contrafacerii produselor, nerespectarea contractelor, denigrarea mărcii, etc. În toate aceste cazuri evaluarea

17

afacerii va furniza o valoare reală a pierderii si va fi folosită în instanţă pentru susţinerea cauzei.

4) Disputele între acţionari. Nu sunt rare cazurile în care pentru o firmă necotată la bursă apare necesitatea evaluării afacerii pentru că un acţionar doreste să se retragă.

5) Disputele între soţi. În practică este posibil ca evaluarea unei afaceri să fie necesară în cazul divorţului, dacă unul dintre soţi deţine acţiuni la una sau mai multe companii. Sunt cunoscute multe cazuri în care hotărîrea curţii a fost ca, înainte de a se stabili partajul, să se realizeze evaluarea firmei (sau firmelor) la care unul dintre soţi deţinea acţiuni.

6) Solicitarea instituţiilor financiare. Evaluarea poate fi cerută de instituţii financiare sau alţi furnizori de capital care vor să aibă, înainte de a decide finanţarea sau continuarea finanţării, valoarea companiei împrumutate. De regulă în aceste cazuri evaluatorul prezintă atît valoarea în condiŃii de exploatare continuă cît si valoarea de lichidare a afacerii.

7) În acţiuni juridice cu scop patrimonial (succesiune, faliment, constituirea de ipoteci)

18

CAP. II: ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII DE EVALUARE

2.1. Cadrul activităţii de evaluare

Activitatea practică de evaluare a întreprinderii este deosebit de complexă si reprezintă adesea o enigmă chiar pentru economisti. Utilizarea unor informaţii din numeroase domenii sau discipline (juridic, tehnic, fiscal, pieŃe financiare, analiză economico-financiară etc.) face cu atît mai dificil demersul înţelegerii evaluării si impune lucrul în echipă, implicînd totodată:

a) existenţa unui cadru profesional, metodologic, acceptat si recunoscut în cardul comunităţii economico-financiare respective, cadru ce nu contravine reglementărilor legale;

Se impune precizarea că existenţa unui cadru legal nu este de natură să îngrădească sau să limiteze iniţiativa si aprecierile specialistului evaluator, dar in multe spete guvernul poate impune o valoare administrativa (despagubiri acordate de stat, valoarea de impozitare etc.).

În ceea ce priveste cadrul metodologic, acesta este asigurat în primul rând de Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din România (ANEVAR), asociaţie profesională care desfăşoară o activitate în direcţia dezvoltarea profesiei de evaluator: cursuri de pregătire organizate împreună cu alte organizaţii guvernamentale (de exemplu ANP – Agenţia naţională pentru Privatizare) si neguvernamentale, editări de publicaţii si materiale de specialitate, intrarea în sistemul european si internaţional de organizare a profesiei etc.

b) noţiunile categorial valorice utilizate, cum ar fi: - preţurile libere, formate prin negociere sau cotate în funcţie de evoluţia

raportului de schimb al monedei naţionale - preţurile interne utilizate în contabilitatea de gestiune de către agenţii

economici; - preţul de achiziţie, reprezintă costul de cumpărare al bunurilor, respective

preţul de construcţie; cheltuielile de instalare ale utilajelor complexe pot fi sau nu incluse în costurile de achiziţie funcţie de reglementările în vigoare. Potrivit art.15 din Regulamentul de aplicarea a Legii contabilităţii se precizează: “costul de achiziţie al unui bun este egal cu preţul de cumpărare, taxele nerecuperabile, cheltuielile de transport-aprovizionare si alte cheltuieli accesorii necesare pentru punerea în stare de utilitate sau intrarea în gestinue a bunului respectiv” ;

- valoarea contabilă sau valoarea de intrare, reprezintă valoarea de înregistrare în patrimoniul societăţii comerciale;

- valoarea rămasă reprezintă valoarea netă (rămasă de amortizat) a unui activ imobilizat la un anumit moment;

Aceste noţiuni trebuie considerate exemplificative, întrucat fiecare dintre acesti termeni generali sunt folositi în contextul precizat de standardele profesionale si tipurile de valoare prezentate.

c) instrumentarul tehnico-economic folosit, cum ar fi:

• aparate de măsură (de suprafaţă, volum greutate), control si reglare. Evaluarea unui teren nu poate fi făcută fără a cunoaste cu exactitate suprafaţa acestuia, după cum evaluarea unei întreprinderi cu profil petrochimic implică măsurători, inspecţii care să stabilească capacitatea unor instalaţii complexe. În acelasi timp, legat de problema impactului asupra mediului, trebuiesc cuantificate efectele

19

activităţii instalaţiei asupra mediului înconjurător, acestea avînd influenţă directă asupra valorii afacerii;

• rate, coeficienţi, indici, diferitele norme/baremuri. De exemplu, in evaluarea cladirilor, estimarea costului se poate baza pe coeficienti care actualizeaza valorile de deviz.

2.2. Standarde de evaluare a întreprinderii

Rolul declarat al standardelor de evaluare este în principal:

1. să instituie proceduri care să permită certificarea valorii în condiŃii comparabile cu legislaŃia internă si internaŃională, cu practică evaluării si cu standardele contabile;

2. să ajute evaluatorii prin definirea elementelor fundamentale ale evaluării, creîndu-se o bază precisă si compatibilă în activitatea practică;

3. să asigure parametrii de calitate pentru beneficiarii evaluărilor. In standardul de evaluare a întreprinderii elaborat de IVSC (adoptat si de ANEVAR

ca standard obligatoriu pentru evaluatorii membri ai asociatiei incepand cu anul 2004) se precizeaza inca de la primul punct:

Comitetul InternaŃional pentru Standardele de Evaluare a adoptat acest Ghid de Aplicare si ExecuŃie pentru a îmbunătăŃi conŃinutul si calitatea evaluărilor de întreprinderi în cadrul comunităŃii internaŃionale în scopul orientării utilizatorilor declaraŃiilor financiare si ai evaluărilor de întreprinderi.

În fond, într-o economie globală, în care graniŃele geografice nu mai au un impact

major asupra miscării capitalului, rolul evaluărilor si îndeosebi al standardelor de evaluare creste semnificativ.

O etapă importanta a evoluŃiei doctrinei evaluării înterprinderilor o reprezintă apariŃia standardelor European si respectiv international de evaluare a afacerii: editarea Standardului European 12 – “Business Valuation” în ultima ediŃie a Standardelor Europene de Evaluare din septembrie 2000 si, respectiv, “Aplications and Performance Guidance No. 4 – Business Valuation”, elaborat de International Valuation Standards Comitee (IVSC).

Câteva elemente esentiale ale standardelor de evaluare a afacerii sunt: • necesitatea de a utiliza în evaluare numai acele metode si proceduri de evaluare

recunoscute, care sunt selectate de evaluator funcŃie de scopul evaluării si de ipostaza în care se găseste evaluatorul;

• precizarea si descrierea clara a celor trei abordări în evaluarea unei întreprinderi, respectiv:

- abordarea pe bază de active; - abordarea pe bază de venit; - abordarea prin comparaţie.

• reconcilierea valorii finale, în cazul în care se utilizează mai multe metode de evaluare se face nu prin recurgerea la aprecieri statistice (de exemplu o medie ponderată a valorilor obţinute), ci prin selectarea unei valori în cadrul unui proces de judecata a evaluatorului. În România, în 1992 s-a constituit Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din România –

ANEVAR, o organizaţie profesională non-profit, unul din scopurile sale principale fiind de a elabora standarde de evaluare a întreprinderilor, proceduri profesionale şi norme de comportament etic şi profesional, care să reprezinte punctul de vedere al specialiştilor români din domeniu. ANEVAR a creat în 1995 Institutul Român de Cercetare în Domeniul Evaluării

20

(IROVAL), care şi-a asumat sarcina de a elabora standarde naţionale sub denumirea SEV. IROVAL.

Alte asociaţii profesionale care au ca obiect evaluarea proprietăţilor imobiliare, evaluarea afacerilor, audit financiar sunt Corpul Experţilor Tehnici ,CECCAR şi AMCOR.

Respectarea prevederilor Standardelor are o importanţă majoră pentru trei categorii de utilizatori ai acestora :

• evaluatori • clienţi • specialişti în teoria şi metodologia evaluării.

Pentru evaluatori standardele reprezintă un ghid de conduită a misiunii de evaluare. Pentru clienţi, cunoaşterea prevederilor Standardelor de Evaluare este importantă

deoarece aceştia pot solicita, în cunoştinţă de cauză, încă din faza de contractare a lucrării de evaluare, condiţiile de pregătire profesională şi de experienţă pe care trebuie să le îndeplinească evaluatorul.

Pentru specialişti, are o importanţă pentru armonizarea noţiunilor utilizate, selectarea formulelor de calcul utile, coerenţa între diverşi indicatori economici utilizaţi într-o formulă sau alta. Strctura Stnadardelor Internaţionale de evaluare 2011: IVS - Cadrul general Standarde generale: IVS 101 Sfera misiunii de evaluare IVS 102 Implementare IVS 103 Raportarea evaluării Standarde referitoare la active: IVS 200 Întreprinderi şi participaţii la întreprinderi IVS 210 Imobilizări necorporale IVS 220 Imobilizări corporale mobile IVS 230 Drepturi asupra proprietăţii imobiliare IVS 233 Investiţia imobiliară în curs de execuţie IVS 250 Instrumente financiare Aplicaţii ale evaluării IVS 300 Evaluări pentru raportarea financiară IVS 310 Evaluări ale drepturilor asupra proprietăţii imobiliare pentru garantarea împrumutului

2.3. Evaluarea şi reevaluarea

Evaluarea

Evaluarea este procesul de estimare a unui tip de valoare pentru o anumită proprietate identificată, la o anumită dată.

Spre deosebire de evaluarea de bunuri, evaluarea unei întreprinderi este mult mai complexă, deoarece valoarea întreprinderii nu reprezintă doar o însumare a valorii bunurilor deţinute în patrimoniu, ci trebuie ţinut seama şi de capacitatea acesteia de a produce profit, precum şi de alte elemente precum profesionalismul angajaţilor, poziţia deţinută pe piaţă, marca etc.

21

Evaluarea întreprinderii poate fi definită ca un ansamblu de metode şi tehnici prin care se stabileşte valoarea acesteia (un anumit tip de valoare) la un moment dat, valoare ce reprezintă opinia evaluatorului privind condiţiile specifice ale întreprinderii şi ţinând seama exclusiv de ipotezele şi aprecierile cuprinse în raportul de evaluare.

Rezultă că, în fapt, evaluarea este o procedură sistematică utilizată pentru a da răspuns unui client despre valoarea proprietăţii lui, în cazul în care doreşte să facă tranzacţii cu aceasta sau despre valoarea altei proprietăţi pe care intenţionează să o achiziţioneze sau să se asocieze cu proprietarii acesteia.

Aşadar, în urma analizelor specifice procesului de evaluare rezultă o opinie sau o concluzie referitoare la valoarea unei anumite proprietăţi sau drept de proprietate.

Evaluarea unei întreprinderi sau evaluarea unor active ce aparţin acesteia poate îmbrăca două aspecte distincte;

• evaluare administrativă • evaluare economică

Evaluarea administrativă a unei întreprinderi constă în calcule bazate exclusiv pe date

contabile, pe declaraţii ale contribuabilului sau – eventual – pe cursul anterior la care au fost efectuate tranzacţii cu acţiuni ale întreprinderii evaluate. Exemplu tipic de evaluare administrativă este stipulat prin HG 457/1997 prin care se aprobă norme metodologice privind procedurile de privatizare şi condiţiile de organizare şi de desfăşurare a vânzărilor de acţiuni, de părţi sociale şi de active.

Preţul de ofertă pentru vânzarea acestor bunuri patrimoniale ale societăţilor comerciale se stabileşte prin raportul de evaluare simplificat, întocmit de către vânzător.

Metodologia de evaluare se bazează pe calcularea valorii activului net contabil, ajustată cu media profitului net realizat în ultimii patru ani.

Normele metodologice amintite prevăd modalitatea administrativă de calcul al preţului ofertă, printr-o medie aritmetică ponderată cu coeficienţi atribuiţi în funcţie de sectorul de activitate.

Evaluarea economică a întreprinderii, în sensul Standardelor de evaluare naţionale şi

internaţionale recunoscute este un proces complex de estimare a unui anumit tip de valoare a întreprinderii. De obicei, rezultatul evaluării întreprinderii este valoarea de piaţă sau valoarea de lichidare a acesteia.

Primul tip de valoare are la bază principiul continuării activităţii normale de exploatare a întreprinderii iar cel de-al doilea tip se bazează pe ipoteza încetării activităţii sale normale de exploatare.

În cazul în care evaluarea se face pentru un anumit tip de investitor, care intenţionează să cumpere o întreprindere sau un pachet de acţiuni, tipul de valoare care se va determina este valoarea de investiţie (sau valoarea subiectivă) care va fi calculată în mod distinct de valoarea de piaţă.

În România, prima reglementare juridică care are prevederi explicite referitoare la evaluarea întreprinderii este HG 264/1992 prin care se aprobă norme metodologice privind vânzarea acţiunilor societăţilor comerciale care se privatizează, în cuprinsul cărora se precizează:

- Evaluarea societăţii comerciale are drept obiectiv stabilirea valorii de piaţă a acesteia, în vederea vânzării …….

- Rezultatele evaluării societăţii comerciale vor fi prezentate într-un raport de evaluare...

O altă referire oficială este inclusă în HG NR. 55/1998 cu privire la aprobarea normelor metodologice privind privatizarea societăţilor comerciale şi vânzarea de active; la art. 5 din NORME se prevede: “Preţul de ofertă (pentru vânzarea de acţiuni sau active) se formează pe baza raportului de evaluare întocmit de FPS sau de o societate comercială – firmă specializată, după caz”.

22

Reevaluarea

Reevaluarea reprezintă operaţiunea de natură exclusiv contabilă prin care valoarea unor elemente patrimoniale, înregistrate în bilanţul contabil la o anumită dată, este adusă la nivelul valorii lor curente, de obicei prin aplicarea unor indici sau coeficienţi adecvaţi de actualizare.

Fiind o acţiune laborioasă şi cu impact major asupra modificării capitalului social al societăţilor comerciale ca şi a bazei de impozitare, reevaluarea este decisă, periodic, prin Hotărâri ale Guvernului, aşa cum prevede Legea contabilităţii nr. 81/1991. Este necesară o scurtă recapitulare a reevaluărilor succesive din perioada 1990 – 1998 pentru a cunoaşte şi a interpreta mai uşor valorile de înregistrare în contabilitate pentru mijloacele fixe, pentru investiţiile în curs de execuţie, pentru teren, etc., necesare evaluatorilor atunci când vor utiliza metodele de evaluare patrimonială. S-au decis următoarele reevaluări: • HG 945/1990 – Hotărâre privind inventarierea şi reevaluarea patrimoniului unităţilor

economice de stat şi normele de aplicare. Reevaluarea a avut un caracter de evaluare economică pe baza principiilor pieţei, nefiind

prevăzuţi indici de reevaluare. Mai mult, metoda indicilor de actualizare a preţurilor era prevăzută numai ca excepţie, atunci când regula generală de stabilire a valorii de înlocuire în funcţie de preţurile de producţie sau de livrare la 30.06.1990, precum şi cheltuielile de achiziţie şi de montaj actualizate nu se putea aplica din diverse motive.

Prin această reevaluare s-a obţinut valoarea rămasă actualizată a fondurilor fixe la data de 30.06.1990.

• HG 26/1992 a prevăzut reevaluarea unor active şi pasive, ca urmare a unificării cursurilor de

schimb ale leului şi regimul de preţuri şi tarife în aceste condiţii. S-au cuprins, în acţiunea de reevaluare toate mijloacele fixe ale agenţilor economici cu

capital de stat înregistrate în bilanţul contabil încheiat la 31.12.1991 ca şi investiţiile în curs de execuţie.

Pentru reevaluarea categoriilor de clădiri şi construcţii speciale, au fost aprobaţi indici medii de actualizare diferenţiaţi pe perioade de execuţie, de dare în funcţiune şi de înscriere în inventar; indicii au fost prezentaţi într-o anexă distinctă a actului normativ. Aplicarea acestor indici a fost obligatorie pentru reevaluarea clădirilor şi construcţiilor speciale.

S-a obţinut în final, prin această reevaluare valoarea rămasă actualizată a tuturor mijloacelor fixe din patrimoniul unităţii economice la 31.03.1992.

• HG 500/1994 a avut ca scop: reevaluarea imobilizărilor corporale şi actualizarea capitalului

social, respectiv mijloacele fixe şi terenurile pentru care agenţii economici au obţinut titlul de proprietate şi le-au înregistrat în contabilitate şi în capitalul social conform HG 834/1991 şi a normelor de aplicare a acesteia.

Trei criterii au guvernat această reevaluare : - coeficienţii de actualizare, prezentaţi în anexe distincte, prevăd aducerea valorii

patrimoniului la nivelul 30.06.1994; - sunt ierarhizaţi pe etape de punere în funcţiune şi pe grupe detaliate la mijloace fixe; - valoarea rămasă actualizată, la 30.06.1994 se reevaluează şi în funcţie de gradul de

utilizare a capacităţilor de producţie.

• HG 983/1998 privind reevaluarea clădirilor, construcţiilor speciale, terenurilor şi imobilizărilor corporale.

Se îmbină două tendinţe :

23

- abordarea administrativă de evaluare, reflectată în prezentarea – în anexe specifice – a coeficienţilor de actualizare pentru clădiri, construcţii speciale şi terenuri;

- abordarea economică, prin impunerea unor corecţii, obligatorii, pentru aducerea valorilor rezultate prin aplicarea coeficienţilor, la valorile de piaţă.

Pentru terenuri, coeficientul de actualizare, în intervalul 30.06.1994 – 30.06.1998 este de 7,352.

• HG 403/2000 prevede reevaluarea imobilizărilor corporale aflate în patrimoniul agenţilor

economici la 31 decembrie 1999. Se stipulează că agenţii economici pot proceda la reevaluarea imobilizărilor corporale sus

amintite pe baza ratei inflaţiei în cazul în care rata inflaţiei, pe ultimii trei ani consecutivi, depăşeşte 100 %.

Rezultatul evaluării va fi cuprins obligatoriu în bilanţul contabil al anului respectiv.

2.4. Abordări în evaluarea întreprinderii

Procesul de evaluare este util pentru estimarea credibilă a valorii definite, bazată pe analiza tuturor informaţiilor disponibile (îndeosebi în diagnosticul întreprinderii). Evaluatorul va estima valoarea firmei prin metode si tehnici specifice, care reflectă trei abordări distincte în evaluarea firmei. În mod fundamental nu există decât trei modalităţi (abordări) de a ajunge la valoarea unei întreprinderi:

a) Abordarea pe baza de active b) Abordarea pe baza de venit c) Abordarea prin comparatie

În principiu un evaluator poate folosi într-un raport de evaluare toate cele trei abordări in

toate estimarile de valori ale intreprinderii. Utilizarea metodelor care se inscriu in abordarile respective depinde de tipul de intreprindere, situatia acesteia la data evaluarii, calitatea si cantitatea informatiilor disponibile, scopul evaluarii etc.

In orice caz, evaluatorii trebuie sa utilizeze cel putin doua abordari atunci cand evalueaza o intreprindere. Aceasta nu este doar o recomandare a standardelor profesionale ci si o necesitate pe care o percepe orice evaluator profesionist care, in mod evident, se simte inconfortabil atunci cand trebuie sa judece valoarea unei firme avand doar rezultatul unei singure metode.

a) Abordarea pe baza de active (patrimoniala)

Abordarea bazată pe active se bazeaza in mod esential pe principiul substituţiei care spune ca un activ nu valorează mai mult decât costul de înlocuire al tuturor părţilor sale componente.

In cadrul acestei abordari evaluatorul va corecta bilantul care reflecta valori contabile (influentate in mare masura de costul istoric) cu un bilant care reflectă pentru toate activele (atat corporale cat si necorporale) si toate datoriile, valoarea lor de piaţă sau o altă valoare corespunzatoare (adecvată). In fond, aceasta abordare permite evaluatorului sa dea raspuns la intrebarea cat costa sa construiesti o intreprindere similara cu cea evaluata, luand in calcul inclusiv costurile de recrutare si formare a angajatilor, cheltuielile de obtinere a autorizatiilor si licentelor de functionare, de intrare pe piata si de creare a unei retele de clienti si furnizori, dimensiunea normala a capitalului de lucru etc. Este logic sa gandesti ca participantii pe piata recunosc o relatie intre costul activelor firmei si valoarea acesteia.

24

Din punct de vedere tehnic aceasta abordare presupune o activitate destul de laborioasa si complexa din partea echipei de evaluare datorita diversitatii activelor ce vor fi evaluate distinct: imobilizari necorporale (brevete, licente, marci, contracte avantajoase), imobilizari corporale (terenuri, cladiri, echipamente si utilaje de lucru, mijloace de transport etc.), imobilizari financiare, stocuri, creante etc.

Metode inscrise in abordarea pe baza de active

• Metoda activului net corectat (ANC). In aceasta metoda activele si datoriile sunt evaluate individual la valorile corespunzatoare (curente), rezultand astfel un activ net corectat al intreprinderii. Metoda este aplicabila in ipoteza continuitatii exploatarii intreprinderii evaluate.

• Metoda activului net de lichidare (ANL). Reprezinta o varianta a activului net corectat, aplicabila in cazul lipsei continuitatii exploatarii intreprinderii evaluate. In acest caz majoritatea activelor se evalueaza la valoarea de lichidare. b) Abordarea pe baza de venit Aceasta abordare se bazeaza in primul rand pe principiul anticiparii care afirma ca

valoarea provine din beneficiile viitoare anticipate care urmeaza a fi generate de proprietatea detinuta.. In abordarea pe bază de venit se estimează valoarea unei întreprinderi, prin determinarea valorii prezente a veniturilor anticipate.

Cele două metode uzuale ale abordării prin venit sunt capitalizarea profitului si actualizarea cash-flow-ul (sau a dividendelor).

În cazul metodei capitalizarii venitului, valoarea rezulta din impartirea unui nivel reprezentativ al venitului la o rată de capitalizare sau este înmulţit cu un multiplu al profitului, pentru a converti un profit în valoare.

În cazul metodei actualizării cash-flow-ului, se estimeaza fluxul de lichiditati pentru o perioada viitoare si prin tehnica actualizarii fluxurile viitoare sunt conertite in valoare prezenta a afacerii care genereaza acele fluxuri viitoare.

Intre problemele importante in cadrul acestei abordari sunt: - determinarea profitului reprezentativ, - realizarea previziunii fluxului de lichiditati - estimarea ratei de actualizare sau a ratei de capitalizare, - estimarea ratei de crestere etc. De asemenea, exista o serie de corelatii si coerente ce trebuiesc avute in vedere in

aplicarea metodelor si tehnicilor presupuse de aceasta abordare. Metode inscrise in abordarea pe baza de venit

• Metoda actualizarii fluxurilor de lichiditati (Discounted Cash Flow – DCF). In aceasta metoda, toate beneficiile economice proiectate (fluxuri de lichiditati sau alte variabile asimilate) ale intreprinderii sunt actualizate la valoarea prezenta utilizand o rata de actualizare ce reprezinta costul capitalului pentru acea investitie. Actualizarea presupune o perioada explicita de previziune si o valoare reziduala (perioada non-explicita).

• Metoda capitalizarii profitului (sau dividendelor). Aceasta metoda se bazeaza pe raportarea unui flux constant si reproductibil de venit (de regula profit net sau dividende) la o rata de capitalizare. In acest caz este vorba de un singur flux de beneficiu economic, aferent unei singure perioade (de regula un an).

c) Abordarea prin comparatie

Atunci cand sunt disponibile mai multe tranzactii cu intreprinderi similare si relevante aceasta este poate cea mai buna abordare pentru a realiza o estimare credibila a valorii de piata. In abordarea prin comparatie, evaluatorul este pus in situatia de a aprecia gradul de similitudine intre firma evaluata si tranzactiile comparabile dar si diferentele intre acestea. In mod uzual evaluatorul va folosi ca surse de informatii:

25

- pieţele financiare de valori mobiliare unde sunt tranzacţionate participaţii; - piaţa pe care sunt cumpărate si vândute întreprinderi în ansamblul lor; - tranzacţiile anterioare ale proprietăţii subiect al evaluării.

Un element critic in aplicarea acestei abordari este asigurarea unei baze de comparatie rezonabila si stabilirea unor parametrii de echivalenta (de exemplu multiplicatorul “pret/ cifra de afaceri” sau “pret/ profit net”) care sa asigure (inclusiv prin aplicarea unor corectii) convertirea unor date comparabile in valoarea firmei evaluate.

Metode inscrise in abordarea prin comparatie

• Metoda comparatiei cu tranzactii de pachete minoritare (actiuni la firme cotate). Ratele de valoare sau multiplicatorii (de exemplu Price Earning Ratio – PER) rezulta din tranzactii realizate pe piata financiara (in marea majoritate a cazurilor este vorba de pachete minoritare de actiuni).

• Metoda comparatiei cu vanzari de firme necotate (piata de achizitii si fuziuni). In aceasta metoda baza de comparatie o reprezinta tranzactiile cu intreprinderi in ansamblul lor sau tranzactii cu pachete majoritare, de regula avand in vedere piata intreprinderilor necotate.

• Metoda comparatiei cu tranzactii anterioare cu subiectul evaluarii. Modul de estimare a valorii se bazeaza pe tranzactii anterioare, oferte sau acorduri care vizeaza proprietatea asupra intreprinderii evaluate.

2.5. Etapele evaluării întreprinderii

Desfăşurarea activităţii de evaluare a unei întreprinderi se face în baza unui contract încheiat între evaluator sau echipa de evaluare şi beneficiarul lucrării, în urma câştigării unei licitaţii organizate de beneficiar sau la cererea de ofertă a acestuia către o firmă de consultanţă. Contractul care are ca scop lucrarea de evaluare este un cadru cu putere juridică în care sunt clarificate obligaţiile, drepturile şi responsabilităţile reciproce, termenul şi preţul lucrării. Contractarea lucrării de evaluare trebuie făcută în conformitate cu standardele de evaluare. Când s-a obţinut acceptarea clientului pentru o ofertă, contractul trebuie să respecte condiţiile ofertei, dacă nu au avut loc negocieri ulterioare ofertei. Etica afacerilor cere ca atunci când lucrarea s-a adjudecat în urma unei licitaţii, nu pot avea loc negocieri, între client şi consultantul câştigător, ulterioare licitaţiei. În acelaşi timp, contractul trebuie să respecte întocmai termenii ofertei. Când lucrarea este subcontractată altor evaluatori sau când se foloseşte asistenţa profesională substanţială a unei terţe părţi, este necesar să se obţină, anterior, acordul scris al clientului, care trebuie menţionat în raportul de evaluare. Ca orice lucrare de analiză complexă, diagnosticul şi evaluarea întreprinderii presupune precizarea unor faze şi etape de lucru. Acestea constituie nu numai o programare logică a activităţilor şi lucrărilor necesare, dar ele asigură şi un grad ridicat al veridicităţii calculelor şi valorilor.

• Definirea misiunii evaluării

Deoarece fiecare evaluare (proprietate de tip industrial, agricol, comercial, întreprindere, etc.) este un caz particular, obiectivele sunt şi ele diferite, după cum este vorba de vânzare, fuziune, lichidare, etc. Totodată modul cum sunt generate datele şi informaţiile de care este nevoie impun o compoziţie diferită a echipei de evaluare şi un anumit program de lucru.

În stabilirea misiunii evaluatorului este esenţială identificarea şi înţelegerea problemei clientului. Numai după o corectă identificare a acesteia evaluatorul îşi poate defini misiunea, căuta informaţiile necesare, alege metodele cele mai adecvate şi forma echipa de evaluatori.

26

• Cunoaşterea obiectivului supus evaluării Începe cu contactarea personalului ce deţine elementele supuse evaluării identificându-se sursele de informare în vederea culegerii, prelucrării, grupării şi analizei datelor şi informaţiilor necesare.

• Diagnosticarea stării actuale Această fază, ca şi următoarele acesteia, este obligatorie în cazurile evaluării întreprinderilor în totalitatea lor sau numai a unor active independente ale acestora. Diagnosticarea reprezintă o analiză complexă asupra situaţiei resurselor şi rezultatelor obţinute pe o anumită perioadă de timp trecută şi până la dată evaluării. Ea include în mod obişnuit o analiză critică a următoarelor domenii:

- tehnic şi comercial; - personal şi managerial; - financiar şi juridic.

• Diagnosticarea situaţiilor viitoare sau previziunile posibile sunt, în cea mai mare parte,

consecinţa "prelungirii" stării actuale şi a rezultatelor trecutului asupra cărora s-au făcut corecţiile avute în vedere fie prin datele existente, fie sau / şi prin aprecierile experţilor.

• Calculul valorilor.

Aceasta fază constituie substanţa lucrării, constând în alegerea metodelor cele mai adecvate de evaluare în cazul dat, efectuarea calculelor, determinarea diferenţelor şi motivarea acestora.

Alegerea unui set de metode de evaluare pentru un anumit caz concret este o decizie importantă pe care o ia evaluatorul. Selecţia este condiţionată atât de factori obiectivi cât şi de factori subiectivi, cum ar fi: Factori obiectivi:

- sectorul de activitate al întreprinderii evaluate; - disponibilitatea informaţiilor referitoare la tranzacţii privind întreprinderi similare; - scopul evaluării (vânzare, fuziune, etc.); - solicitări exprese (legislative, ale clientului); - mărimea şi structura capitalului; - natura activelor societăţii.

Factori subiectivi: - interesele celor implicaţi în tranzacţie (de exemplu interes financiar exclusiv sau

obţinerea controlului); - disponibilitatea informaţiilor asupra societăţii evaluat; - logistica evaluatorului, experienţa sa în general, rezultatele diagnosticului.

• Motivarea alegerii valorilor. Valorile alese după criteriile cele mai adecvate întreprinderii sau activului supus evaluării au la bază atât anumiţi parametri specifici (patrimonii, fluxuri, riscuri, etc.) cât şi elemente intangibile apreciate fără a fi contabilizate. Din asemenea motive expertul în evaluare este obligat să argumenteze alegerea unora dintre valori şi / sau respingerea altora, comparând valorile calculate între ele, arătând avantajele sau dezavantajele fiecăreia. Rezultatul activităţii de evaluare se concretizează prin exprimarea de către evaluator a unei opinii referitoare la valoarea unei întreprinderi. Opinia evaluatorului va rezulta în urma reconcilierii şi nici un caz prin medierea (ponderarea) valorilor rezultate prin metodele de evaluare aplicate. În general dacă evaluatorul a întocmit evaluarea de pe poziţia de consultant, el va estima o valoare minimă şi o valoare maximă care au semnificaţii diferite pentru vânzător sau pentru

27

cumpărător. Chiar şi în această situaţie, uneori clientul solicită şi o valoare la care evaluatorul crede că este posibil să se încheie tranzacţia. Dacă evaluatorul a întocmit evaluarea de pe poziţia de arbitru sau de expert neutru, de regulă se poate solicita o opinie privind o singură valoare şi anume cea care duce la preţul cel mai probabil. • Prezentarea raportului de evaluare. Redactarea finală a raportului de evaluare, respectiv ultima sa variantă, după discuţiile comune ale echipei de lucru şi după corecţiile ultime efectuate, toate finalizate în recepţia raportului de către beneficiar, constituie etapa de încheiere a misiunii de evaluare.

2.6. Structura raportului de evaluare

Fiecare raport de evaluare trebuie să atingă următoarele probleme de sine stătătoare: • Semnătura şi certificarea. Evaluatorul care semnează raportul de evaluare îşi asumă responsabilitatea pentru situaţiile incluse în raportul scris. Se certifică de asemenea că nu există legătură între tariful practicat de către evaluator şi opinia sa finală privind valoarea.

• Ipoteze şi condiţii limitative

- Evaluatorul trebuie să identifice sursele de date pe care s-a bazat, să indice dacă s-a bazat pe date furnizate de terţi şi dacă acestea sunt de încredere şi să precizeze dacă a făcut o verificare a acestor date preluate.

- Analizele efectuate, opiniile şi concluziile sunt limitate numai de ipotezele prevăzute şi de condiţiile limitative, fiind analize, opinii şi concluzii profesionale obiective şi personale ale evaluatorului.

- Evaluatorul trebuie să precizeze că el nu are un interes prezent sau viitor în proprietatea evaluată prin raport, şi nu are un interes personal sau idei preconcepute asupra părţilor implicate. Dacă există un interes sau prejudecată, acestea trebuie să fie menţionate.

- Raportul trebuie să conţină o stipulare a valabilităţii evaluării numai pentru data evaluării indicate şi pentru scopul precizat.

• Descrierea lucrării de evaluare

Trebuie precizate clar: - data evaluării - se referă la intervalul de timp în care s-a realizat evaluarea şi la data la

care se consideră valabile rezultatele evaluării; - tipul de valoare estimată şi definiţia acesteia; - premisele şi ipotezele care sunt importante în stabilirea valorii; - scopul şi utilizarea evaluării; - sfera evaluării - evaluatorul va enumera sintetic ce cuprinde evaluarea: terenuri,

construcţii, mijloace fixe etc.; - data întocmirii raportului.

• Descrierea afacerii

Vor fi introduse elemente din analiza diagnostic. În cuprinsul descrierii trebuie să se regăsească următoarele aspecte:

- sursele de informaţii utilizate (informaţii colectate din întreprindere, date statistice, documentaţii privind clădiri şi utilaje etc.);

- privire de ansamblu asupra economiei şi ramurii de activitate;

28

- tipul organizaţiei şi dreptul de proprietate – date extrase din Diagnosticul juridic; - descrierea generală a afacerii şi istoric – din prezentarea generală; - produsele, serviciile, pieţele, clienţii, furnizorii, concurenţa – date extrase din

Diagnosticul comercial; - activităţile, facilităţile, inclusiv activele principale – date extrase din Diagnosticul

potenţialului tehnic şi tehnologic; - angajaţii şi managementul – date extrase din Diagnosticul resurselor umane; - analiza financiară.

• Metodologia de evaluare Trebuie prezentate:

- metodele de evaluare folosite şi motivele pentru care acestea au fost utilizate; - calculele şi logica urmată în aplicarea unei (unor) metode de evaluare; - modul de obţinere al variabilelor cum ar fi ratele de actualizare, ratele de capitalizare sau

coeficienţii multiplicatori ai evaluării. Logica şi datele care justifică utilizarea unor prime sau discount-uri;

- logica ce a stat la baza reconcilierii diferitelor valori estimate într-o singură valoare estimată (opinia evaluatorului).

• Confidenţialitatea raportului

Nu vor fi furnizate copii ale raportului altcuiva decât clientului, fără acordul expres al acestuia, cu excepţia cazului în care acest lucru este ordonat de instanţă sau de o jurisdicţie competentă.

Forma, dimensiunile şi conţinutul raportului trebuie să fie în concordanţă cu standardele

de evaluare, să ţină cont de cerinţele clientului şi natura misiunii de evaluare.

29

CAP. III: BILANŢUL – SURSĂ DE INFORMAŢII PENTRU EVALUAREA ÎNTREPRINDERII

3.1. Prezentarea structurii bilanţului patrimonial

Bilanţul este documentul contabil de sinteză care reflectă poziţia financiară a

întreprinderii, prin care se prezintă elementele de activ, datorii şi capital propriu ale întreprinderii la încheierea exerciţiului financiar, precum şi în celelalte situaţii prevăzute de lege, cuprinzând toate aceste elemente grupate după natură, destinaţie şi lichiditate, respectiv natură, provenienţă şi exigibilitate.

Activele, datoriile şi capitalul propriu, legate în mod direct de evaluarea poziţiei financiare, sunt definite astfel: a) un activ reprezintă o resursă controlată de către entitate ca rezultat al unor evenimente trecute, de la care se aşteaptă sa genereze beneficii economice viitoare pentru entitate şi al cărui cost poate fi evaluat în mod credibil; b) o datorie reprezintă o obligaţie actuală a entităţii ce decurge din evenimente trecute şi prin decontarea căreia se aşteaptă să rezulte o ieşire de resurse care încorporează beneficii economice; c) capitalurile proprii reprezintă interesul rezidual al acţionarilor în activele unei entităţi după deducerea tuturor datoriilor sale.

Caracterizarea generală a structurii bilanţului patrimonial presupune investigarea elementelor bilanţiere prin prisma dimensiunii şi a ponderii lor în patrimoniul întreprinderii. Această caracterizare se realizează cu ajutorul mărimilor absolute, a celor relative de structură şi a corelaţiilor cu dinamica şi structura activităţii. Elementele bilanţului sunt structurate astfel: A. Active imobilizate I. Imobilizări necorporale II. Imobilizări corporale III. Imobilizări financiare B. Active circulante I. Stocuri II. Creanţe III. Investiţii financiare pe termen scurt IV. Casa şi conturi la bănci C. Cheltuieli în avans D. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de un an E. Active circulante nete, respectiv datorii curente nete F. Total active minus datorii curente G. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an H. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli I. Venituri în avans J. Capital şi rezerve I. Capital subscris (prezentând-se separat capitalul vărsat şi capitalul nevărsat) II. Prime de capital

30

III. Rezerve din reevaluare IV. Rezerve V. Profitul sau pierderea reportat(ă) VI. Profitul sau pierderea exerciţiului financiar A. Activele imobilizate

Activele imobilizate sunt bunuri de orice natură, mobile sau imobile, corporale sau necorporale, achiziţionate sau produse de întreprindere, generatoare de beneficii economice viitoare şi deţinute pe o perioadă mai mare de un an.. Din punct de vedere financiar activele imobilizate sunt elemente stabile, care se uzează şi se înlocuiesc lent şi a căror depreciere se reflectă prin intermediul tehnicilor de amortizare, ca ajustări permanente de valoare.

La rândul lor, activele imobilizate sunt formate din: - imobilizări necorporale; - imobilizări corporale; - imobilizări financiare;

I. Imobilizările necorporale Un activ imobilizat necorporal este un activ identificabil nemonetar, fără suport material şi deţinut pentru utilizare în procesul de producţie, furnizare de bunuri sau servicii, pentru a fi închiriat terţilor sau pentru scopuri administrative. Un astfel de activ trebuie recunoscut în bilanţ dacă se estimează că va genera beneficii economice pentru întreprindere şi costul activului poate fi evaluat în mod credibil.

Imobilizările necorporale cuprind posturi ce nu sunt omogene, precum: • cheltuielile de constituire: reprezintă cheltuielile ocazionate de înfiinţarea sau dezvoltarea

unităţii (taxe şi alte cheltuieli de înscriere şi înmatriculare; cheltuielile privind emiterea şi vânzarea de acţiuni şi obligaţiuni, cheltuielile de prospectare a pieţei, de publicitate şi alte cheltuieli de această natură, legate de înfiinţarea şi extinderea activităţii întreprinderii);

• cheltuielile de dezvoltare cuprind cheltuielile ocazionate de aplicarea rezultatelor cercetării sau a altor cunoştinţe, în scopul realizării de produse sau servicii noi sau substanţial îmbunătăţite, înaintea stabilirii producţiei de serie sau utilizării;

• concesiuni, brevete, alte drepturi şi valori similare cuprind concesiunile, brevetele, licenţele, know-how-urile, mărcile de fabrică şi de comerţ şi alte drepturi de proprietate industrială şi intelectuală similare aduse ca aport, achiziţionate sau dobândite pe alte căi;

• fondul comercial care reprezintă acea parte din fondul de comerţ ce nu figurează în celelalte elemente de patrimoniu, dar care concură la menţinerea sau dezvoltarea potenţialului activităţii firmei cum sunt: clientela, vadul, debuşeele, reputaţia etc.;

• alte imobilizări necorporale se referă la programele informatice create de unitate sau achiziţionate de la terţi, pentru necesităţile proprii de utilizare, precum şi alte imobilizări necorporale;

• imobilizările necorporale în curs reprezintă imobilizările necorporale neterminate până la sfârşitul exerciţiului financiar, evaluate la costul de producţie sau de achiziţie.

Modificarea valorii imobilizărilor necorporale de la un exerciţiu financiar la altul este influenţată de:

- achiziţionarea, aportul sau realizarea de imobilizări necorporale, care conduc la creşterea valorii acestora;

- amortizarea anuală calculată, care determină tendinţa de reducere a valorii imobilizărilor necorporale;

- vânzarea de imobilizări necorporale care conduce la scăderea valorii lor; - acţiuni de reevaluare, care pot determina majorarea sau diminuarea valorii

imobilizărilor necorporale. Sensul şi semnificaţia modificării valorii imobilizărilor necorporale, ca de fapt a tuturor

posturilor bilanţiere, poate fi reliefată cu ajutorul indicilor de creştere.

31

II. Imobilizările corporale constituie substanţa unei întreprinderi, instrumentul său industrial sau comercial care determină capacitatea de producţie a acesteia, prezentându-se sub forma unor bunuri cu conţinut material. Imobilizările corporale sunt active care: a) sunt deţinute de întreprindere pentru a fi utilizate în producţia proprie de bunuri sau prestarea de servicii, pentru a fi închiriate terţilor sau pentru a fi folosite în scopuri administrative; b) sunt utilizate pe parcursul unei perioade mai mari de un an;

Imobilizările corporale cuprind: • terenuri şi construcţii; • instalaţii tehnice şi maşini; • alte instalaţii, utilaje şi mobilier, • avansuri şi imobilizări corporale în curs de execuţie.

Terenurile nu sunt supuse amortizării, păstrându-şi constantă valoarea în timp, cu excepţia acţiunilor de reevaluare. Celelalte categorii de imobilizări corporale îşi modifică valoarea sub influenţa unor factori precum:

- achiziţionarea sau realizarea şi punerea în funcţiune de imobilizări corporale, care conduce la creşterea valorii acestora;

- amortizarea anuală calculată, care determină tendinţa de reducere a valorii imobilizărilor corporale;

- vânzarea sau scoaterea din funcţiune de imobilizări corporale care conduce la scăderea valorii lor;

- acţiuni de reevaluare, care pot determina majorarea sau diminuarea valorii imobilizărilor corporale.

O primă imagine asupra eficienţei utilizării imobilizărilor corporale poate fi redată prin compararea indicilor de creştere a categoriilor de imobilizări corporale, în principal a celor direct productive, cu indicele cifrei de afaceri, a producţiei exerciţiului sau a veniturilor totale.

III. Imobilizările financiare cuprind:

• Acţiuni deţinute la entităţile afiliate, ce reprezintă titluri de valoare cu venit variabil deţinute de o întreprindere în capitalul unităţilor afiliate, a căror deţinere pe o perioadă îndelungată este considerată utilă acesteia;

• Împrumuturi acordate entităţilor afiliate; • Interese de participare - reprezintă drepturi deţinute în capitalul altor unităţi (peste 20%),

reprezentate sau nu prin certificate, care prin crearea unei legături durabile cu acestea, sunt destinate să contribuie la activităţile unităţii respective;

• Împrumuturi acordate entităţilor de care compania este legata in virtutea intereselor de participare;

• Investiţii deţinute ca imobilizări - includ titlurile de valoare, altele decât categoriile menţionate, pe care întreprinderea le deţine şi nu are nici intenţia, nici posibilitatea să le revândă;

• Alte creanţe imobilizate - formate din împrumuturi acordate pe termen lung, acţiuni proprii deţinute pe termen lung şi alte creanţe imobilizate (garanţii şi cauţiuni depuse de unitate la terţi).

Modificarea valorii imobilizărilor financiare este determinată de: ● creşterea valorii lor prin:

- aportul în interese de participare sau alte titluri imobilizate al asociaţilor la capitalul societăţii;

- investiţii financiare în noi acţiuni deţinute la entităţile afiliate sau interese de participare; - achiziţionarea de alte titluri imobilizate; - acordarea de împrumuturi financiare;

32

- sporirea creanţelor imobilizate. ● diminuarea valorii lor prin:

- retragerea de către asociaţi a intereselor de participare sau altor titluri imobilizate aduse ca aport;

- vinderea de titluri de participare şi de alte titluri imobilizate; - restituirea împrumuturilor de către unităţile la care se deţin participaţii; - lichidarea creanţelor imobilizate.

B. Activele circulante

Activele circulante sunt elementele patrimoniale necesare realizării ciclului de exploatare, supuse în majoritatea cazurilor unei rotaţii rapide, în afara excepţiilor, cel mai adesea legate de particularităţile activităţii. În cadrul fiecărui ciclu trec din forma de active fizice în cea de creanţe şi apoi de disponibilităţi băneşti.

Un activ este clasificat ca activ circulant atunci când: - este achiziţionat sau produs pentru consum propriu sau în scopul comercializării şi se aşteaptă a fi realizat în termen de 12 luni de la data întocmirii bilanţului; - este reprezentat de creanţe aferente ciclului de exploatare; - este reprezentat de numerar sau echivalente de numerar a căror utilizare nu este restricţionată.

În structura activelor circulante se includ: stocuri; creanţe; investiţii financiare pe termen scurt (plasamente) ; disponibilităţi băneşti în casă şi conturi la bănci. I. Stocurile reprezintă acea parte a activelor circulante deţinute pentru a fi folosite în procesul de producţie sau pentru prestarea de servicii, pentru a fi vândute pe parcursul desfăşurării normale a activităţii sau în curs de producţie în vederea vânzării, aflate la încheierea exerciţiului sub forma activelor fizice.

Sunt structurate în următoarele posturi bilanţiere: • materii prime şi materiale consumabile; • producţie în curs de execuţie; • produse finite şi mărfuri; • avansuri pentru cumpărări de stocuri.

Modificarea stocurilor în perioada curentă faţă de perioada precedentă este cauzată de: - raportul dintre ritmul intrărilor şi ritmul ieşirilor pe elemente de stocuri (raportul dintre

ritmul achiziţionării şi cel al eliberării în consum pentru materiale, dintre ritmul fabricaţiei şi cel al livrărilor pentru produse, dintre ritmul cumpărării şi cel al vânzării pentru mărfuri etc.);

- evoluţia structurii elementelor de stocuri; - evoluţia instrumentelor de evaluare a stocurilor (preţurile de achiziţie a materialelor şi

mărfurilor, costurile de producţie ale produselor); - acţiuni de reevaluare a stocurilor; - suplimentarea sau diminuarea provizioanelor aferente stocurilor.

Eficienţa utilizării stocurilor poate fi apreciată prin compararea indicilor de creştere a consumurilor de stocuri cu indicii indicatorilor valorici (cifra de afaceri, producţia exerciţiului etc.) exprimaţi în preţuri comparabile.

II. Creanţele sunt drepturi băneşti potenţiale pe termen scurt ale întreprinderii ce decurg din relaţiile cu diverse persoane fizice sau juridice, realizabile la anumite termene, reprezentând contravaloarea mărfurilor şi produselor vândute, a serviciilor prestate şi lucrărilor executate. Creanţele sunt structurate în bilanţ în următoarele elemente:

• Creanţe comerciale • Sume de încasat de la entităţile afiliate • Sume de încasat de la entităţile de care compania este legata în virtutea intereselor de

participare

33

• Alte creanţe • Capital subscris şi nevărsat

Analiza creanţelor necesită gruparea lor după mai multe criterii: după natură, după vechime şi pe principalii beneficiari, urmărindu-se nivelul absolut al creanţelor, evoluţia în timp şi durata medie de încasare a lor. Evoluţia nivelului creanţelor de la o perioadă la alta este determinată de următorii factori:

- modificarea cifrei de afaceri; - modificarea duratei medii de încasare a creanţelor; - influenţa unor factori aleatori: diferenţe de curs valutar, reactivarea unor creanţe,

dificultăţi financiare ale clienţilor etc. III. Investiţiile financiare pe termen scurt numite şi titluri de plasament sau valori de trezorerie reprezintă valori financiare investite de întreprindere în vederea realizării unui câştig pe termen scurt şi cuprind acţiuni proprii răscumpărate, acţiunile achiziţionate, obligaţiunile emise şi răscumpărate, obligaţiunile achiziţionate şi alte titluri de plasament achiziţionate în vederea obţinerii de venituri financiare într-un termen scurt. IV. Casa şi conturi la bănci este postul bilanţier care grupează elementele cele mai lichide ale activului: cecuri şi efecte comerciale de încasat; conturi la bănci, casa şi acreditive, în lei şi valută; sume în curs de decontare, avansuri de trezorerie, alte valori. Modificarea volumului disponibilităţilor băneşti şi investiţiilor financiare pe termen scurt faţă de perioada precedentă este influenţată de :

- viteza de rotaţie a activelor circulante; - raportul dintre nivelul creanţelor şi al datoriilor pe termen scurt, precum şi dintre

termenele de încasare a creanţelor şi cele de plată a datoriilor; - nivelul profitului; - efectele şi termenele de încasare a investiţiilor financiare pe termen scurt .

C. Cheltuielile în avans se referă la sumele de bani achitate în perioada curentă, dar care se referă la servicii care privesc perioadele sau exerciţiile financiare următoare (chirii, abonamente şi alte cheltuieli efectuate anticipat), acestea urmând a se include eşalonat pe cheltuieli, în perioadele următoare cărora le sunt aferente

Suma cheltuielilor constatate în avans creşte prin extinderea activităţilor pentru care este necesară efectuare unor astfel de cheltuieli şi scade prin primirea produselor sau serviciilor pentru care s-au plătit sau prin trecerea efectivă pe cheltuieli în perioadele la care se referă. D. Datorii pe termen scurt sau datorii curente se referă la datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de un an. O datorie este clasificată ca datorie curentă atunci când se aşteaptă să fie decontată în cursul normal al ciclului de exploatare al întreprinderii sau este exigibilă în termen de 12 luni de la data bilanţului. Toate celelalte datorii sunt clasificate ca datorii pe termen lung. G. Datorii pe termen lung sunt datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an. Cele două grupe de datorii au aceeaşi structură şi se referă la:

• Împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni, prezentându-se separat împrumuturile din emisiunea de obligaţiuni convertibile;

• Sume datorate instituţiilor de credit; • Avansuri încasate în contul comenzilor; • Datorii comerciale – furnizori; • Efecte de comerţ de plătit; • Sume datorate entităţilor afiliate;

34

• Sume datorate entităţilor de care compania este legata in virtutea intereselor de participare;

• Alte datorii, inclusiv datoriile fiscale si datoriile privind asigurările sociale. Datoriile exprimă valoarea resurselor străine folosite de întreprindere o perioadă mai mare sau mai mică de timp, rezultate din relaţiile acesteia cu furnizorii, băncile, statul, personal propriu. Modificarea sumei datoriilor în perioada curentă faţă de cea precedentă este determinată de:

o creşterea soldului împrumuturilor şi datoriilor asimilate prin contractarea de noi credite într-o sumă mai mare decât rambursările din aceeaşi perioadă, sau, dimpotrivă, reducerea soldului acestor împrumuturi prin rambursarea creditelor într-o sumă mai mare decât noile împrumuturi eventual contractate în cursul perioadei;

o creşterea sau scăderea datoriilor faţă de furnizori, prin: - sporirea sau diminuarea volumului materialelor şi utilităţilor aprovizionate (a

intrărilor); - modificarea preţurilor sau tarifelor pentru aceste intrări; - modificarea numărului mediu de zile de plată a datoriilor faţă de furnizori.

o creşterea sau diminuarea datoriilor fiscale şi faţă de bugetul statului, prin: - modificarea cifrei de afaceri şi a altor indicatori ce constituie bază de calcul a

obligaţiilor faşă de buget (profit brut, fond de salarii etc.); - modificări ale cotelor de impunere prin dispoziţii legale (cota de TVA, cota de

impozit pe profit, pe salarii, cota de CAS etc.); - acordarea unor facilităţi fiscale în cursul perioadei; - nerespectarea termenelor de plată stabilite (plăţi efectuate în avans sau cu

întârziere). H. Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli

Acestea constituie resurse destinate acoperirii acelor elemente a căror realizare, respectiv plată, este incertă sau pentru cheltuielile ce devin exigibile în perioadele următoare (litigii, amenzi, penalizări, despăgubiri, daune şi alte datorii incerte; cheltuieli legate de activitatea de service în perioada de garanţie, acţiuni de restructurare, pensii, impozite etc.). Pentru a fi înregistrat un provizion pentru riscuri şi cheltuieli, trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: există o obligaţie curentă generată de un eveniment anterior; este probabilă efectuarea unor plăţi pentru onorarea obligaţiei respective; suma poate fi estimată. Aceste provizioane reflectă o politică de prudenţă economică, de reducere a riscurilor care apar în activitatea unei întreprinderi. Modificarea sumei provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli are loc prin:

- creşterea valorii provizioanelor constituite; - diminuarea valorii provizioanelor prin utilizarea lor sau prin anulare ca urmare a

neproducerii riscului pentru care au fost constituite. I. Venituri în avans

Veniturile înregistrate în avans reprezintă valorile ce asigură alocarea pentru fiecare exerciţiu financiar numai a veniturilor ce îi sunt proprii.

Veniturile înregistrate în avans reprezintă sumele alocate de la buget pentru realizarea de investiţii, respectiv încasări din creanţe aferente unor bunuri nelivrate, a unor lucrări sau prestaţii neefectuate şi care nu afectează veniturile exerciţiului.

Subvenţiile pentru investiţii sunt surse de finanţare alocate de la bugetul de stat sau din alte surse nerambursabile, de care beneficiază o întreprindere, destinate achiziţionării sau producerii unor imobilizări, unor activităţi pe termen lung sau pentru acoperirea unor cheltuieli cu investiţiile.

Alte venituri înregistrate în avans provin din chirii, locaţii de gestiune, abonamente etc.

35

Suma veniturilor în avans creşte prin extinderea activităţilor pentru care se solicită avansuri sau se primesc subvenţii şi scade prin livrarea produselor pentru care s-a încasat avansul, prin restituirea avansului respectiv sau prin virarea subvenţiilor la venituri. J. Capital şi rezerve Capitalurile proprii reprezintă dreptul acţionarilor / proprietarilor asupra activelor întreprinderii după deducerea tuturor datoriilor, adică sumele nedatorate în momentul întocmirii bilanţului. Sunt formate din:

• capitalul social – reprezentat de valoarea nominală a acţiunilor sau a părţilor sociale, respectiv de aportul în bani sau în natură adus de asociaţi sau acţionari în momentul constituirii societăţii sau cu ocazia creşterilor de capital;

• primele legate de capital – formate din prime de emisiune, de fuziune, de aport, de conversie a acţiunilor în obligaţiuni – reprezintă excedentul dintre valoarea de emisiune respectiv valoarea matematic-contabilă a noilor acţiuni, valoarea obligaţiunilor convertite şi valoarea nominală a acţiunilor sau părţilor sociale;

• rezervele din reevaluare – reprezintă diferenţa (pozitivă sau negativă) dintre valoarea actuală şi valoarea înregistrată în contabilitate a activului reevaluat (plusul rezultat din reevaluarea imobilizărilor corporale se transferă, potrivit legii, fie la capital social, fie la rezerve);

• rezervele – sunt surse constituite din capitalizarea profitului, formate din: - rezerve legale (constituite anual din rezultatul brut în limitele prevăzute de lege); - rezervele statutare (constituie din profitul net conform statutului); - rezervele pentru acţiuni proprii (constituite în situaţia în care o societate pe acţiuni şi-a răscumpărat propriile acţiuni, cu scopul de a-şi menţine nivelul capitalului propriu;

- alte rezerve (ce pot fi constituite facultativ pe seama profitului net pentru acoperirea unor pierderi sau pentru creşterea capitalului social, potrivit hotărârii adunării generale, cu respectarea prevederilor legale);

• rezultatul reportat – reprezintă acea parte din rezultatul exerciţiului precedent a cărei repartizare a fost amânată de Adunarea Generală a Acţionarilor;

• rezultatul exerciţiului – reprezintă diferenţa dintre veniturile totale şi cheltuielile totale ale unei perioade, putând fi favorabilă (profit) sau nefavorabilă (pierdere).

Modificarea capitalului propriu faţă de perioada precedentă poate fi determinată de: o în sensul creşterii capitalului propriu:

- aportul acţionarilor; - creşterea rezervelor prin repartizări în principal din profitul net; - reevaluarea elementelor din activ, potrivit normelor legale, care determină

creşterea valorii de înregistrare a elementelor respective; - creşterea soldului profitului nerepartizat; - alocări la fondurile proprii.

o în sensul diminuării capitalului propriu: - retrageri de capital de către asociaţi sau acţionari; - acoperirea pierderilor din exerciţiile precedente; - încheierea cu pierderi a exerciţiului financiar; - utilizarea unei părţi a fondurilor proprii.

36

3.2. Bilanţul financiar

Noţiunea de “bilanţ financiar” sau “bilanţ lichiditate-exigibilitate” stă la baza analizei lichidităţii şi solvabilităţii întreprinderii. Solvabilitatea, definită ca fiind capacitatea întreprinderii de a face faţă angajamentelor sale, depinde de valoarea lichidativă a activelor şi de mărimea angajamentelor acesteia, luând în considerare ipoteza întreruperii activităţii întreprinderii şi a lichidării sale. Lichiditatea, care reflectă capacitatea întreprinderii de a face faţă datoriilor scadente cu activele curente, are la bază ipoteza continuării activităţii de exploatare şi ia în considerare valorile contabile ale activelor. Construcţia acestui tip de bilanţ specific analizei financiare statice se bazează pe clasificarea elementelor de activ în ordinea strictă a lichidităţii (mai mare sau mai mică de un an) şi a elementelor de pasiv după exigibilitate (mai mare sau mai mică de un an).

Structura bilanţului financiar poate fi redată simplificat astfel:

ACTIV PASIV Active imobilizate corectate (cu lichiditate peste un an) Imobilizări necorporale Imobilizări corporale Imobilizări financiare peste un an Creanţe mai mari de un an

Capitaluri permanente corectate (cu exigibilitate peste un an) Capitaluri proprii Provizioane mai mari de un an Împrumuturi pe termen mediu şi lung

Active circulante corectate (cu lichiditate sub un an) Imobilizări financiare sub un an Stocuri Creanţe mai mici de un an Investiţii financiare pe termen scurt Disponibilităţi băneşti

Datorii pe termen scurt corectate (cu exigibilitate sub un an) Datorii comerciale, fiscale şi sociale Provizioane mai mici de un an Credite bancare pe termen scurt

Se poate urmări respectarea destinaţiei resurselor din pasiv în sensul acoperirii mijloacelor din activ, precum şi evoluţia ratelor de structură, de lichiditate, solvabilitate şi finanţare.

3.3. Bilanţul funcţional

Bilanţul funcţional are la bază concepţia economică asupra bilanţului, potrivit căreia activul bilanţului cuprinde toate bunurile utilizate în scopuri economice de către întreprindere şi nu numai bunurile asupra cărora ea are dreptul de proprietate, iar pasivul indică sursele de finanţare a utilizărilor, delimitându-se pentru fiecare categorie de utilizări sursa de finanţare. Concepţia funcţională a bilanţului are ca obiectiv înţelegerea funcţionării întreprinderii şi grupează utilizările şi resursele acesteia în stocuri de utilizări şi stocuri de resurse. Aceste stocuri sunt grupate în bilanţul funcţional după o anumită logică, urmând ca apoi să se studieze relaţiile care există între ele, atât pe verticală, cât mai ales pe orizontală. Pentru întocmirea bilanţului funcţional se utilizează valoarea de origine a elementelor care îl compun, valoare la care acestea au fost înregistrate la intrarea în patrimoniu, deci se iau în considerare valorile brute şi nu cele nete. Schema bilanţului funcţional orizontal cuprinde patru nivele:

• nivelul utilizărilor stabile şi al resurselor stabile: fondul de rulment funcţional (FR);

37

• nivelul utilizărilor ciclice de exploatare şi al datoriilor de exploatare: nevoia de fond de rulment de exploatare (NFRE);

• nivelul creanţelor şi datoriilor din afara exploatării: nevoia de fond de rulment în afara exploatării (NFRAE);

• nivelul elementelor de trezorerie de activ şi de pasiv: trezoreria netă (TN).

ACTIV (nevoi de finanţare) PASIV (resurse de finanţare) Nivele UTILIZĂRI ACICLICE STABILE (US) Activ imobilizat brut

RESURSE ACICLICE STABILE (RS) Capitaluri proprii Amortizări şi provizioane Datorii pe termen mediu şi lung

FR

UTILIZĂRI CICLICE Active ciclice de exploatare (ACE) Active ciclice în afara exploatării (ACAE)

RESURSE CICLICE Datorii de exploatare (DE) Datorii în afara exploatării (DAE)

NFR NFRE NFRAE

Trezoreria de Activ (TA) Trezoreria de Pasiv (TP) TN

Activele sau alocările aciclice stabile cuprind imobilizările, deci activele cu lichiditate mai mare de un an, luate în calcul la valoarea brută (deci inclusiv amortizarea).

Activele ciclice din exploatare cuprind elementele legate direct de activitatea curentă a întreprinderii:

- stocuri; - avansuri şi aconturi plătite legate de exploatare; - creanţe clienţi; - alte creanţe din exploatare; - cheltuieli înregistrate în avans legate de activitatea de exploatare.

Activele ciclice în afara exploatării cuprind creanţe din afara exploatării: - creanţe legate de plata unor impozite şi taxe care nu sunt aferente activităţii de

exploatare; - creanţe legate de vânzarea unor imobilizări, încasarea unor dobânzi cuvenite etc, care nu

sunt legate de activitatea de exploatare; - cheltuieli înregistrate în avans în afara exploatării; - decontări faţă de grup şi asociaţi;

Trezoreria de activ cuprinde: - disponibilităţi băneşti; - investiţii financiare pe termen scurt, dacă sunt suficient de lichide pentru a fi considerate

elemente de trezorerie. Resursele aciclice stabile cuprind:

- sursele proprii, inclusiv amortizarea; - datoriile pe termen mediu şi lung.

Resursele ciclice din exploatare cuprind obligaţiile legate de activitatea curentă a întreprinderii: - furnizori şi conturi asimilate; - avansuri şi aconturi primite pentru exploatare; - obligaţii fiscale şi sociale legate de exploatare; - venituri înregistrate în avans pentru activitatea de exploatare; - provizioane aferente activelor circulante de exploatare.

Resursele ciclice din afara exploatării cuprind: - obligaţiile fiscale şi sociale din afara exploatării; - datorii legate de active imobilizate; - datorii faţă de grup şi asociaţi; - vărsăminte rămase de efectuat pentru titluri de plasament achiziţionate;

38

- venituri înregistrate în avans în afara exploatării; - provizioane aferente activelor circulante în afara exploatării.

Trezoreria de pasiv cuprinde: - credite bancare pe termen scurt; - soldul creditor al contului de disponibil la bancă.

3.4. Bilanţul economic

Bilanţul contabil sau patrimonial constituie punctul de pornire în orice evaluare de activ sau de întreprindere, dar numai punctul de pornire, deoarece, fiind întocmit după anumite reguli şi principii referitoare la evaluare, face ca elementele patrimoniale să nu fie exprimate în valori de piaţă, iar performanţele să nu fie cele care s-ar fi obţinut în condiţiile normale ale pieţei.

Din acest considerent, evaluarea unei întreprindei sau unui activ se realizează pe baza bilanţului economic, care este un bilanţ teoretic, de calcul, un bilanţ abstract, elaborat exclusiv în scopul evaluării.

Bilanţul economic cuprinde patrimoniul exprimat în valori economice şi nu contabile, precum şi rezultatul net al exerciţiului determinat ţinând seama de conţiile normale ale pieţei din cadrul căreia face parte întreprinderea sau activul ce se evaluează.

Întocmirea bilanţului economic se realizează cu ocazia elaborării a două lucrări indispensabile oricărei activităţi de evaluare, şi anume determinarea activului net corijat al întreprinderii şi determinarea profitului net mediu estimat pentru anii următori sau a capacităţii beneficiare pentru întreprinderea evaluată.

39

CAP. IV: ANALIZA DIAGNOSTIC

4.1. Consideraţii generale

Termenul de diagnostic apare în domeniul economic ca o metodă de cunoaştere având drept scop descrierea funcţionării şi a tendinţelor de evoluţie a activităţii agentului economic, luând în considerare mediul dinamic în care acesta îşi desfăşoară activitatea şi factorii perturbatori interni sau externi. Întreprinderea este un sistem deschis spre mediul general cu care întreţine două categorii de relaţii: de piaţă, adică cu clienţii, furnizorii, firmele concurente, consumatorii finali şi în afara pieţei cu puterea publică, organizaţii financiare, grupări sociale. Analiza - diagnostic poate avea grade diferite de detaliere, se poate referi la perioade diferite (pe termen scurt, mediu sau lung) şi poate avea diferite finalităţi:

• constatarea deficienţelor de funcţionare şi a cauzelor acestora (puncte slabe), minimizarea riscurilor la care este supusă întreprinderea ţinându-se seama de acestea;

• constatarea avantajelor competitive ale întreprinderii (punctele tari), utilizarea acestor avantaje în fructificarea oportunităţilor oferite de mediul societăţii comerciale

• identificarea direcţiilor de creştere a profitabilităţii; • orientarea strategică a dezvoltării; • estimarea impactului modificărilor din întreprindere.

Din punct de vedere al evaluării, diagnosticul este necesar deoarece, cunoscând o întreprindere, se stabilesc premisele evaluării şi un set de valori ale sale în funcţie de diferite scenarii de dezvoltare ulterioară sau de diferite scopuri, cărora această evaluare trebuie să le răspundă. Acest set de valori va permite negociatorilor - vânzători sau cumpărători - să ajungă la un preţ acceptat de ambele părţi. În funcţie de gradul de extindere a analizei diagnostic, se poate elabora:

• diagnosticul general sau global, care urmăreşte analiza principalelor funcţii ale întreprinderii: juridic-patrimonială, de personal, comercială, tehnic-operaţională, financiar-contabilă;

• diagnostic special, care urmăreşte analiza de detaliu a situaţiei juridice a întreprinderii şi a situaţiei financiar-contabile.

Fazele diagnosticului Principalele faze ale realizării unui diagnostic orientat spre evaluare sunt :

a) - pregătirea diagnosticului; b) - analiza documentelor şi informaţiilor; c) - elaborarea concluziilor diagnosticului prin ANALIZA SWOT (Strenghts - Puncte

tari, Weaknesess - Puncte slabe, Oportunities - Oportunităţi, Threats - Ameninţări (Riscuri))

Pregătirea analizei-diagnostic urmăreşte: • stabilirea documentelor necesare:

- bilanţul şi contul de profit şi pierderi întocmite pe ultimii (trei) ani; - chestionare specifice, care permit atât pregătirea discuţiilor, cât mai ales participarea

directă şi activă a personalului din întreprindere la culegerea datelor;

40

• colectarea de informaţii sectoriale, zonale sau general-economice care au influenţă asupra întreprinderii sau se referă la aceasta.

Analiza documentelor şi informaţiilor este partea cea mai importantă a unui diagnostic, care permite evaluatorului să cunoască cât mai exact posibil funcţionarea detaliată a întreprinderii şi a situaţiei acesteia. Pe această bază se pot considera cele mai veridice scenarii de evaluare şi se pot calcula valorile asociate acestora. Concluziile diagnosticului trebuie elaborate în scris. Este posibilă elaborarea unui raport intermediar căruia, după prezentarea şi analizarea împreună cu clientul, i se poate da forma finală.

Metode de abordare Principalele metode cu ajutorul cărora evaluatorul obţine un diagnostic competent asupra unei întreprinderi sunt :

a) vizitarea şi inspecţia la faţa locului; b) studierea documentelor financiar-contabile şi juridice; c) interviu cu factorii de decizie care îşi desfăşoară activitatea în cadrul diferitelor

compartimente, pe baza unor chestionare anterior pregătite; d) analiza structurii organizaţionale şi a fluxului de informaţii; e) analiza comparativă cu alte întreprinderi.

În funcţie de specificul sarcinii şi de evaluator, acesta din urmă îşi defineşte o anumită combinaţie de metode de abordare. Există trei nivele de analiză: 1. Analiza mediului extern 2. Analiza industriei (ramurii) 3. Analiza firmei Din analiza mediului extern şi a ramurii, adică a mediului politic, socio-cultural, tehnologic se identifică ameninţările (pericolele) şi oportunităţile ce influenţează evoluţia firmei ca factor extern (tot factori externi sunt şi cei proveniţi din mediul concurenţial al ramurii). Scopul analizei diagnostic prezentat este analizarea firmei la nivel funcţional, în urma căreia se identifică părţile forte (puncte tari) şi părţile slabe (puncte slabe) ale fiecărui comportament funcţional. Importanţa acestei analize constă în determinarea oportunităţilor şi ameninţărilor din mediu, a părţilor tari şi slabe, managementul trebuind să armonizeze părţile tari şi oportunităţile, încercând să minimizeze efectul ameninţărilor şi a punctelor slabe.

4.2. Cunoaşterea întreprinderii şi a mediului său

Acest prim capitol al diagnosticului poate fi privit ca o introducere care situează societatea comercială în timp şi spaţiu, o plasează în mediul economic, prezentând totodată şi câteva aspecte legate de obiectul său de activitate, rezumând foarte pe scurt unele elemente legate de activitatea societăţii. Astfel, aspectele la care se pot face referiri în acest capitol introductiv sunt: • date de identificare a societăţii: denumire, adresă, telefon/fax, formă de societate, numărul de

amplasamente; • date succinte privind modul de constituire, scurt istoric al societăţii, transformările succesive

care au avut loc, schimbări importante ale obiectului de activitate de-a lungul timpului, fuzionări, divizări, retehnologizări, etc., temeiul legal în care funcţionează, acţionarii şi cotele de capital deţinute de către aceştia;

• obiectul de activitate actual (pe scurt);

41

• starea economică generală a întreprinderii reflectată prin dimensiunea întreprinderii (mare, mijlocie, mică), tendinţa afacerii (dezvoltare, menţinere, recesiune), eficienţa activităţii (înaltă, medie, scăzută), gradul de specializare - integrare - diversificare;

• date succinte despre accesul la amplasamentele societăţii, asigurarea cu utilităţi, probleme de mediu, asigurarea cu resurse umane din zonă, posibilităţi de dezvoltare viitoare;

• date referitoare la capacitatea şi perspectivele de dezvoltare a domeniului de activitate, ramurii sau sectorului respectiv.

Scopul acestui capitol este ca, în urma parcurgerii sale, cititorul să aibă deja o primă imagine asupra întreprinderii descrise şi a activităţilor sale. Datele prezentate pot varia în funcţie de reprezentativitatea pe care consideră evaluatorul că o au pentru un prim contact.

4.3. Diagnosticul juridic

Diagnosticul juridic are ca scop verificarea aspectelor legale privind activitatea întreprinderii, în general, şi a capitalului sau activului ce urmează a fi evaluat, în special, urmărind relaţiile întreprinderii cu proprietarii, salariaţii şi terţii sub aspectul conformităţii cu actele legislative. Realizarea acestuia presupune analiza elementelor specifice în următoarele domenii: a) legea societăţilor comerciale, când se verifică: • constituirea: actele de constituire (contract de societate şi statut) – dacă acestea corespund

întreprinderii; • funcţionarea:

- registrele Adunării generale a acţionarilor/asociaţilor – cum s-au îndeplinit hotărârile acestora de către Consiliul de administraţie;

- registrele şedinţelor Consiliului de administraţie – dacă s-a realizat ceea ce a hotărât managerul;

- registrul acţionarilor – dacă reflectă componenţa şi structura capitalului la zi; - registrul acţiunilor – dacă reflectă toate modificările în deţinerea proprietăţii asupra

acţiunilor; • asocierea: contractele de asociere în participaţie.

b) Dreptul comercial – se analizează drepturile şi obligaţiile izvorâte din raporturile cu partenerii comerciali, verificându-se: • contractele de închiriere, locaţie de gestiune, concesiune şi leasing – dacă există şi sunt valabile; • acte şi contracte privind finanţarea pe termen lung, mediu sau scurt, garanţiile constituite,

existenţa creditelor nerambursate la scadenţă şi consecinţele acesteia; • contractele cu partenerii de afaceri – dacă se respectă şi au fost încheiate în condiţii avantajoase

pentru întreprindere; • acţiuni juridice în curs pentru litigii cu caracter comercial – dacă există şi ce vechime au.

c) Dreptul civil. Sub acest aspect se verifică:

• acte şi contracte privind drepturile de proprietate sau drepturile de folosinţă asupra bunurilor întreprinderii;

• situaţia juridică a imobilizărilor necorporale de natura brevetelor, licenţelor, mărcilor înregistrate; verificarea priveşte stabilirea titularului dreptului de inventator sau autor, înregistrarea invenţiei, inovaţiei, existenţa certificatului de autor şi inventator, etc.;

• situaţia imobilizărilor financiare; • situaţia asigurării societăţii prin efectul legii (imobiliară şi de răspundere civilă) şi în temeiul

unor contracte de asigurare, împotriva unor riscuri, situaţia achitării primelor de asigurare etc.

42

d) Drept fiscal. Se verifică : • înregistrarea întreprinderii la organele abilitate de administraţie financiară şi respectarea

reglementărilor fiscale; • situaţia obligaţiilor legale şi a plăţilor restante, în raport cu termenele exigibile; • documentele ultimului control fiscal şi rezultatele sale.

e) Dreptul muncii. Se verifică şi se analizează: • existenţa contractelor colective şi individuale de muncă, a regulamentului de ordine interioară; • actele privind protecţia muncii; • evidenţele privind personalul; • plata salariilor şi contribuţiilor aferente; • existenţa unor conflicte de muncă şi a unor revendicări ale salariaţilor sau sindicatelor; • datele ultimului control al organismelor de asigurare şi protecţie socială; • implicaţiile vânzării asupra forţei de muncă aferentă întreprinderii ce urmează a fi vândută.

f) Dreptul mediului – se verifică dacă activitatea întreprinderii se desfăşoară conform legislaţiei de mediu: • existenţa autorizaţiilor de mediu; • eventuale litigii pe probleme de mediu cu alte întreprinderi sau cu autoritatea statală; • existenţa unor daune interese de plată sau a unor cheltuieli viitoare de depoluare. Finalitatea diagnosticului juridic constă în formularea concluziilor sub forma punctelor forte şi a punctelor slabe ale cadrului juridic, acestea constituindu-se ca parte componentă a raportului de evaluare. Ca puncte forte ale diagnosticului juridic pot fi exemplificate următoarele:

- contract şi statut corespunzător mărimii întreprinderii; - relaţii contractuale cu terţii corecte şi de lungă durată; - absenţa împrumuturilor restante; - absenţa litigiilor contractuale şi a litigiilor de muncă; - absenţa amenzilor şi penalităţilor.

Puncte slabe: - contract şi statut necorespunzător situaţiei reale; - inexistenţa unor contracte pe termen lung cu clienţii şi furnizorii; - existenţa unor împrumuturi sau datorii fiscale restante; - existenţa unor litigii cu partenerii de afaceri şi a unor conflicte de muncă; - lipsa contractelor de asigurare etc.

4.4. Diagnosticul resurse umane şi al managementului întreprinderii

Diagnosticul resurselor umane vizează stabilirea caracteristicilor resurselor umane disponibile şi adecvarea potenţialului uman, cantitativ şi calitativ, la obiectivele firmei. De asemenea, se va urmări anticiparea unor decizii şi costuri antrenate de evoluţia previzibilă a potenţialului uman, sub aspectul angajării, conducerii, pregătirii profesionale şi salarizării. În condiţiile unei concurenţe active şi unui acces tot mai larg a societăţilor la echipamente şi tehnologii, potenţialul uman este considerat un factor tot mai important de succes prin capacitatea sa de inovaţie, de dezvoltare.

În cadrul diagnosticului resurselor umane se urmăreşte obţinerea de informaţii asupra resurselor umane din punct de vedere al evoluţiei, structurii, comportamentului şi eficienţei utilizării lor, precum şi performanţa echipei de conducere a intreprinderii.

43

4.4.1. Diagnosticul resurselor umane Diagnosticul resurselor umane ale unei întreprinderi în vederea evaluării presupune folosirea unui sistem de indicatori privind dimensiunea, structura şi comportamentul, precum şi eficienţa folosirii lor.

Dimensiunea potenţialului uman se poate aprecia cu ajutorul indicatorilor: • numărul mediu de salariaţi (cu contract de muncă) – se calculează ca o medie

aritmetică simplă a efectivului zilnic de salariaţi; • numărul mediu de personal – obţinut prin adăugarea la numărul mediu de salariaţi a

numărului mediu de colaboratori pe bază de contracte de prestări servicii, colaborare; • numărul maxim de personal – exprimă numărul de personal necesar obţinerii

volumului efectiv de activitate în condiţiile menţinerii nivelului prevăzut al productivităţii muncii, reprezentând limita superioară a numărului de personal;

Q00

1 INNasau W

QNa ⋅==

• numărul mediu de personal calculat pe baza celui prezent la lucru – care reflectă situaţia la un moment dat.

Structura resurselor umane se poate analiza folosind următoarele criterii de structurare:

• structura pe principalele categorii de salariaţi, respectiv: - muncitori (direct productivi, indirect productivi, de deservire generală); - personal ethnic-ingineresc; - personal de administrare şi conducere.

• structura personalului pe meserii – permite aprecierea dacă în raport cu profilul de activitate, unitatea are asigurat personal în meseriile specifice domeniului său.

• structura pe sexe – criteriu ce trebuie interpretat ţinând seama de: profilul de activitate al unităţii, specificul proceselor tehnologice, raportul dintre solicitarea fizică şi intelectuală, dintre munca de creaţie şi cea de execuţie etc. structura personalului pe categorii de vârstă, putând fi utilizate grupele: până la 30 de

ani; între 31-40 de ani; 41-50 de ani; peste 50 de ani. În general se consideră piramidă corespunzătoare dacă se asigură preponderenţa personalului între 30 şi 45 ani.

structura personalului după vechimea în muncă, personalul putându-se structura în următoarele grupe: sub 1 an, între 2-5 ani, între 6-10 ani, între 11-15 ani; între 16-20 ani; peste 20 ani. În aprecierea vechimii trebuie să se ţină seama de următoarele aspecte:

– dacă vechimea totală în muncă asigură o distribuţie asemănătoare cu piramida vârstelor;

– dacă vechimea în aceeaşi unitate reflectă preponderenţe celor cu vechime mai mare de 10 ani;

– dacă vechimea în aceeaşi profesie este apropiată de vechimea în muncă a salariatului;

• structura după nivelul de calificare, ce presupune gruparea personalului pe nivele de pregătire (superior, mediu, profesional) şi pe categorii.

Comportamentul personalului se caracterizează cu ajutorul următoarelor aspecte şi indicatori:

1. Indicatorii circulaţiei şi fluctuaţiei forţei de muncă a) coeficientul intrărilor de personal – arată ponderea personalului nou angajat în total personal.

N

ICi =

b) coeficientul ieşirilor de personal – măsoară ponderea în totalul personalului a celor plecaţi din unitate într-o anumită perioadă

44

N

ECe =

c) coeficientul mişcării totale de personal – stabilit ca raport dintre suma intrărilor şi ieşirilor de salariaţi şi numărul mediu al acestora

N

EICmt

+=

d) coeficientul fluctuaţiei – calculat ca raport între numărul de personal fluctuant (ieşit din motive nejustificate) şi numărul mediu de salariaţi.

N

FfC =

2. Gradul (coeficientul) de utilizare a fondului de timp maxim disponibil - scoate în evidenţă rezervele privind folosirea timpului de lucru ca urmare a timpului neutilizat din cauze justificate sau nejustificate.

Td

TefTdK =

unde: Tef - fondul de timp efectiv lucrat TnTdTef −= Td - fondul de timp maxim disponibil )Tcosl,Trs(TcTd +−=

Tn – fond de timp nelucrat (neutilizat) Tc – fond de timp calendaristic

Trs,sl – fondul de timp afectat repausului săptămânal şi sărbătorilor legale; Tco – fondul de timp afectat concediilor de odihnă

3. Indicatori de comportament individual

100zile)-(om disponibil maxim Timp

(zile) absente zile lNumar tota absenteism generala Rata ×=

De asemenea, se are în vedere structura timpului nelucrat pe cauzele care l-au provocat: boli, accidente, maternitate, absenţe aprobate, absenţe nemotivate, concediu fără plată. 4. Indicatori de conflictualitate În cazul în care conflictualitatea a luat o formă colectivă, se utilizează indicatorii:

- numărul de greve în cursul anului; - numărul de zile grevă = durata grevei x număr de grevişti

- salariati de lNumar tota

grevisti deNumar grevei a importanta de grad =

- grevisti Numar

greva zileNumar grevei a eintensitat de grad =

În situaţia formelor individuale de conflictualitate se urmăresc indicatorii:

- număr de litigii care au necesitat intervenţia inspecţiei de muncă; - număr de litigii care au ajuns în faţa instanţei de judecată.

Eficienţa utilizării resurselor umane se realizează cu ajutorul indicatorilor de reflectare a productivităţii muncii, utilizându-se în principal indicatorii valorici, construiţi ca raport efect/efort.

45

;Tef ,Tef ,

VA Ve, ,,

hzN

CAQW ex=

Pentru exprimarea rezultatelor (efectelor) se pot utiliza indicatorii: producţia exerciţiului (Qex) cifra de afaceri (CA), venituri le din exploatare (Ve), valoarea adăugată (VA).

Consumul de muncă se exprimă prin: numărul de salariaţi (N), total om-zile lucrate (Tefz) sau total om-ore lucrate (Tefh).

Analiza productivităţii muncii are ca obiectiv aprecierea nivelului şi abaterii acesteia, identificarea factorilor care au determinat aceste abateri şi fundamentarea măsurilor necesare pentru creşterea productivităţii muncii.

În cazul determinării productivităţii muncii pe baza cifrei de afaceri, relaţiile de calcul pentru productivitatea medie anuală (Wa), productivitatea medie zilnică (Wz), respectiv productivitatea medie orară (Wh) sunt:

hh

zza Tef

CAW

Tef

CAW

N

CAW === ; ;

Aspecte relevante pot fi puse în evidenţă şi prin analiza productivităţii muncii pe principalele produse, caz în care se poate folosi indicatorul exprimat prin timpul consumat pe unitatea de produs.

Concluziile diagnosticului resurselor umane pot fi:

Puncte forte: - personal existent la nivelul necesarului sub aspectul numărului, structurii, calificării; - creşterea stabilităţii personalului; - nivel ridicat al productivităţii muncii cu tendinţă de creştere; - absenţa grevelor; - protecţia muncii corespunzătoare, reflectată prin reducerea accidentelor de muncă. Puncte slabe: - folosirea incompletă a potenţialului resurselor umane (personal supradimensionat, utilizare

necorespunzătoare a timpului de lucru); - productivitatea muncii în scădere; - existenţa conflictelor de muncă; - neasigurarea protecţiei şi securităţii muncii;

4.4.2. Diagnosticul managementului întreprinderii

Referitor la conducerea întreprinderii analizate, încadrul diagnosticului se prezintă următoarele aspecte: • caracterizarea echipei de conducere: nume, prenume, funcţia, vârstă, formare, experienţă în

domeniu; • baza legală în virtutea căreia ocupă funcţia de conducere, atribuţii şi competenţe; • poziţia echipei de conducere, relaţiile de dependenţă faţă de un grup sau de acţionarii

majoritari, bănci, stat; • aprecieri asupra stilului de conducere (colegial sau autoritar, centralizat sau descentralizat,

pe obiective); • obiectivele negociate şi prevăzute în contractul de management care vizează strategia

întreprinderii; • gradul de realizare a criteriilor de performanţă stabilite prin contractele de management. În

acest sens, în unele norme metodologice se recomandă utilizarea indicatorilor:

100afaceri de Cifra

brutProfit profitului Rata ×=

46

100social Capital

dezvoltare pt.profit din PrelevariDividende actiunilor itateaProfitabil ×

+=

365afaceri de Cifra

Creante (zile) creantelor a recuperare de Perioada ×=

365afaceril de Cifra

scurt termen pe Datorii (zile)scurt termen peor obligatiil a rambursare de Perioada ×=

stocuri Total

afaceri de Cifra rotatii) de(numar stocurilor Rotatia =

100productie de directe Costuri

directe Salarii costuriin directe salariilor Ponderea ×=

În final evaluatorul formulează concluziile privind diagnosticul managementului întreprinderii: Puncte forte:

- echipă managerială dinamică, cu bune rezultate în ultimii ani; - realizarea şi depăşirea criteriilor de performanţă negociate; - îmbunătăţirea poziţiei întreprinderii pe piaţă; - colaborarea bună cu sindicatele.

Puncte slabe: - nerealizarea unor criterii de performanţă de către manageri; - slăbirea poziţiei firmei în cadrul mediului ei concurenţial; - insuficienta preocupare pentru stimularea salariaţilor; - tensiuni în relaţiile cu sindicatele.

4.5. Diagnosticul potenţialului tehnic-operaţional

Diagnosticul potenţialului tehnic are ca obiectiv aprecierea măsurii în care mijloacele de producţie răspund nevoilor actuale sau viitoare ale întreprinderii, urmărindu-se în principal aprecierea mijloacelor fixe şi a procesului de exploatare.

Nu există o structură fixă a acestui diagnostic care să fie valabilă tuturor întreprinderilor. Aceasta se adaptează în funcţie de particularităţile fiecărei întreprinderi în parte. Criteriile urmărite în cazul unei întreprinderi productive sunt: a) Capacitatea de producţie şi gradul de utilizare a acesteia Aprecierea concordanţei dintre echipamentele existente şi cele necesare pentru realizarea obiectivelor programate se poate realiza în mai multe modalităţi: • determinarea capacităţii de producţie medii anuale (Cp), ţinând seama de intrările şi ieşirile de

mijloacele fixe pe parcursul anului şi de timpul de funcţionare disponibil, capacitate care se compară cu producţia realizată (Qr)sau cu cea programată (Qpr), obţinându-se rezervă de capacitate când Cp>Qr, respectiv deficit de capacitate dacă Cp<Qpr;

• determinarea gradului de folosire a capacităţii de producţie ca raport între producţia realizată şi capacitatea de producţie sau ca raport între numărul mijloacelor fixe în funcţiune şi numărul mijloacelor fixe existente în inventar, de asemenea ca raport între timpul efectiv de funcţionare în “ore de lucru maşină” şi timpul disponibil.

47

Va fi prezentată evoluţia producţiei fizice în ultimii 3-5 ani, dacă este posibil, defalcată pe principalele grupe de produse. Prezentarea este recomandat să se facă atât cantitativ cât şi valoric. Comentariile şi analiza asupra rezultatelor vor trebui corelate cu tipul valorilor prezentate (cantităţi sau unităţi monetare). Când prezentarea se face în monedă curentă (corespunzătoare fiecărui an) evoluţia va trebui analizată după ajustările impuse de efectele inflaţiei. b) Tehnologiile. Nivelul tehnologic Se vor trece în revistă principalele tehnologii utilizate şi gradul de uzură fizică şi morală a acestora. La prezentarea tehnologiilor vor trebui prezentate utilajele conducătoare, componenţa liniei, fluxurile tehnologice, eventualele probleme care apar în exploatare, necesar de tehnologii noi. Gradul de uzură fizică se poate determina prin diferite metode:

- prin expertiza tehnică pe baza documentaţiei de la ultima reparaţie sau modernizare; - ca raport între durata consumată şi durata normată de funcţionare a mijloacelor (activelor)

fixe; - în funcţie de volumul lucrărilor de reparaţii executate în raport cu cele normate pe întreaga

durată de funcţionare; - ca raport între suma amortizării până în anul respectiv şi valoarea iniţială a mijlocului fix.

c) Structura pe categorii de imobilizări corporale

Se urmăreşte încadrarea mijloacelor fixe pe categorii, conform reglementărilor contabile în vigoare: • Terenuri şi amenajări de terenuri; • Construcţii; • Instalaţii tehnice, mijloace de transport, animale şi plantaţii; • Mobilier, aparatură birotică, echipamente de protecţie a valorilor umane şi materiale şi alte

active corporale;. Se calculează ponderea fiecărei grupe în total, aprecierea asupra structurii făcându-se având

în vedere următoarele: - mijloacele fixe active sau direct productive să deţină o pondere mare; - ponderea diferitelor grupe în total este dată de specificul activităţii; - pentru aprecierea calităţii structurii se efectuează comparaţii cu structura întreprinderilor cu

activitate similară; - pe baza evoluţiei modificărilor structurale, se obţin informaţii necesare desprinderii tendinţei,

utilă în previzionarea fluxurilor viitoare.

d) Performanţa sau eficienţa utilizării activelor fixe Indicatorii utilizaţi pentru aprecierea eficienţei utilizării activelor (mijoacelor) fixe se

calculează ca raport între producţia fabricată, valoarea adăugată, cifra de afaceri, rezultatul exploatării sau profitul brut şi numărul de mijloace fixe, valoarea mijloacelor fixe sau timpul de funcţionare a acestora. e) Caracteristicile producţiei - se urmăresc aspecte legate de tehnologia utilizată şi organizarea producţiei: • organizarea generală: caracteristicile sau tipul procesului de producţie, procedeele de

fabricaţie utilizate; • fluxul de producţie: structură, posibilităţi de fluidizare, de reducere a duratei sale; • nivelul de automatizare: nivelul actual, posibilităţi de creştere, existenţa personalului care să

utilizeze noile tehnologii; • norme de producţie: actualizarea şi modul de respectare a acestora, dacă există.

f) Asigurarea calităţii produselor

48

Se vor prezenta aspectele legate de: • controlul calităţii trecând în revistă compartimentul care efectuează acest lucru, atribuţiile lui,

poziţionarea acestuia în organigramă, stadiul de dezvoltare a activităţii de asigurarea calităţii, numărul de personal angajat în această activitate, specializarea acestuia, programe speciale de pregătire;

• tipurile de controale, analize de laborator efectuate, certificatele de calitate emise; • procentajul refuzurilor şi returnărilor în perioada de garanţie; • potenţialul legat de calitate: noi metode de control al calităţii, noi organisme de control.

g) Activitatea de cercetare-dezvoltare În cadrul diagnosticului va trebui prezentată organizarea acestei activităţi, rezultatele obţinute, personalul care deserveşte activitatea, gradul de informatizare al acesteia, programe de perspectivă. În cazul în care întreprinderea a realizat produse noi în ultimii ani, este interesant de prezentat care sunt acestea şi ce pondere au ajuns să deţină din volumul total al producţiei, ca indicator de reuşită a activităţii de cercetare - dezvoltare.

h) Informatizarea societăţii Având în vedere implicarea tot mai semnificativă a tehnicii de calcul în majoritatea compartimentelor funcţionale ale întreprinderilor se analizează gradul de informatizare, activităţile principale derulate cu asistenţa calculatorului, perspective, programe utilizate etc. Această structură va trebui adaptată pentru întreprinderile a căror obiect principal de activitate este comerţ sau servicii. În cazul acestora apar deosebiri în ceea ce priveşte gama de produse, tehnologiile nu există sau sunt mai puţin importante, se poate însă accentua organizarea, fluxul operaţional, logistica. Pentru caracterizarea sintetică a potenţialului tehnic se recomandă următorii indicatori:

- gradul de folosire a capacităţii de producţie (GFCp)

100productie de aCapacitate

obtinuta Productia GFCp ×=

- compoziţia tehnologică - ponderea maşinilor şi utilajelor în total active fixe (ct):

100fixe active Total

utilaje si Masini×=tc

- gradul de uzură a activelor fixe (Gu)

100fixeactivelor ainventar de valoarea

cumulata Amortizare×=Gu

- gradul de reînnoire a activelor fixe (Gr)

100fixeactivelor ainventar de valoarea

noi noi fixeactivelor ValoareaGr ×=

- cifra de afaceri la 100 lei active fixe

100reevaluata valoareala fixe Active

afaceri de Cifra CA100

MF ×=

- rezultat din exploatare la 100 lei active fixe

49

100reevaluata valoareala fixe Active

exploataredin Rezultat RE100

MF ×=

Concluziile diagnosticului tehnic pot fi:

• puncte forte: - echipamentele întreprinderii se situează la un nivel ridicat de performanţă; - grad optim de folosire a capacităţilor de producţie; - întreţinere preventivă a utilajelor, întreruperile neprogramate fiind accidentale; - fluiditate a procesului tehnologic; - programarea şi urmărirea producţiei realizată punctual; - randament ridicat al mijloacelor fixe, comparabil cu al concurenţei; - capacitate de cercetare-proiectare a noilor produse la un nivel ridicat.

• puncte slabe: - echipamentele din dotarea întreprinderii sunt în stare avansată de uzură fizică şi morală; - întreţinerea utilajelor se face la “avarie”; - mod defectuos de planificare şi organizare a producţiei; - întreprinderea se confruntă cu probleme de calitate.

4.6. Diagnosticul comercial

Obiectivul principal al diagnosticului comercial este de a estima piaţa întreprinderii şi locul întreprinderii pe piaţă. Analizele realizate în acest capitol al diagnosticului au o importanţă deosebită pentru că rezultatele acestui diagnostic sunt suportul previziunilor din evaluarea prin metode financiare. În urma estimării pieţei pe care activează societatea, a cotei pe care o deţine din această piaţă şi a identificării tendinţelor viitoare ale pieţei, este posibil să se construiască o imagine asupra poziţiei viitoare a societăţii, concretizată în previziunea vânzărilor. In cadrul diagnosticului este important să fie prezentate elementele care influenţează activitatea comercială a societăţii, elemente care reprezintă factori de influenţă asupra pieţei şi a poziţiei pe piaţă a întreprinderii: produse, clienţi, furnizori, concurenţă, reţele de distribuţie. În funcţie de tipul societăţii analizate, diagnosticul comercial poate conţine următoarele aspecte: a) Evoluţia vânzărilor Pentru a stabili concluzii fezabile, evaluatorul trebuie să opereze cu date care exprimă evoluţia reală a vănzărilor, luând în considerare şi evoluţia ramurii sau sectorului de activitate din care face parte întreprinderea, pentru a putea face aprecieri asupra poziţiei întreprinderii pe piaţă.

În vederea unei aprecieri corecte a evoluţiei în dinamică a performanţelor comerciale ale unei întreprinderi, se impune operarea cu cifra de afaceri evaluată în preţuri comparabile sau convenţional constante. Necesitatea acestui demers este reclamată de faptul că cifra de afaceri este o mărime de flux care preia efectele inflaţioniste manifestate pe parcursul perioadei de gestiune, fiind înregistrează în preţuri curente.

Cifra de afaceri în preţuri comparabile (CAp.comp) se obţine corectând cifra de afaceri în preţuri curente (CAp.crt) cu indicele mediu de creştere a preţurilor (ip)

p

crtpcompp i

CACA

.. =

Cifra de afaceri se modifică sub influenţa unor factori (direcţi şi indirecţi) specifici domeniului de activitate al întreprinderii, putându-se construi diferite modele de analiză, cum ar fi:

50

- model general valabil, indiferent de domeniul de activitate, potrivit căruia cifra de afaceri este influenţată de volumul fizic al vânzărilor (qi) şi de preţurile şi de preţurile medii unitare de vînzare (pi):

∑ ⋅==

n

1iii pqCA

- model multiplicativ, utilizat în analiza vînzărilor întreprinderilor din ramurile productive, pe baza căruia evaluatorul obţine informaţii referitoare la influenţa următorilor factori asupra vînzărilor: numărul de salariaţi (N), gradul de înzestrare tehnică a muncii (Mf / N), eficienţa utilizăriii activelor fixe (Qex / Mf), respectiv gradul de valorificare a producţiei exerciţiului (CA / Qex):

gvMfeitNQex

CA

Mf

Qex

N

MfNCA ×××=×××=

- model multiplicativ, utilizat în analiza vînzărilor întreprinderilor din sfera comerţului,

potrivit căruia vânzările sunt influenţate de modificarea numărului de salariaţi (N), a numărului mediu de zile lucrate de un salariat (Tefz / N) şi a desfacerii medii zilnice pe un salariat.(CA / Tefz):

dzznNzTef

CA

NzTef

NCA ××=××=

a) Produsele comercializate. Politica de produs Produsele comercializate vor fi prezentate pe principalele grupe, scoţându-se în evidenţă ponderea pe care acestea o deţin în totalul produselor şi a vînzărilor, precum şi caracteristicile principale fizice şi tehnice ale acestora. Politica de produs se referă la deciziile pe care le ia conducerea întreprinderii cu privire la gama comercializată, mărimea ei, strategia de produs aplicată, diferenţierea şi poziţionarea produselor, înnoirea gamei de produse, abandonarea unor produse învechite, etc. b) Piaţa de desfacere a societăţii Dimensiunea pieţei de desfacere prezintă piaţa pe care activează societatea comercială în cauză, identificând piaţa potenţială a firmei şi cea reală, cu caracteristicile sale, modul de segmentare a pieţei (după diferite criterii: geografice, pe tipuri de consumatori, după venit, etc.) şi segmentele ţintă, precum şi segmentele pe care intenţionează să le abordeze. Poziţia ocupată pe piaţă de întreprindere exprimă nivelul pătrunderii şi ocupării anumitor segmente de piaţă în funcţie de volumul desfacerilor, calitatea produselor vândute, raportul calitate-preţ. Expansiunea pieţelor este determinată de obstacole care în general se referă la:

- constrângeri specifice produselor; - constrângeri specifice clientelei; - măsuri luate de stat pentru limitarea concurenţei; - caracteristicile reţelelor de distribuţie utilizate; - obstacole tehnologice.

c) Relaţiile cu clienţii Pornind de la structurarea pieţei, se va prezenta structura clientelei societăţii (clienţi interni şi externi), pe tipuri de clienţi şi ponderea pe care aceştia o deţin în cifra de afaceri. De asemenea, se vor prezenta principalii clienţi, nominalizaţi, într-o situaţie care să conţină valoarea contractului şi produsele contractate.

Important de analizat sunt şi:

51

- existenţa şi importanţa unor clienţi “strategici”; - modalităţile de încasare; - intervalul de timp la care se realizează încasările; - măsura în care o parte mai mare sau mai mică din clienţi nu îşi onorează obligaţiile

contractuale. Tipul şi numărul clienţilor este un aspect important. Astfel, o întreprindere care are doar un număr restrâns de clienţi, are un punct slab pentru că dacă o parte dintre aceştia au dificultăţi financiare sau dacă renunţă la colaborarea cu întreprinderea analizată, aceasta poate avea probleme în desfaceri, fiind chiar nevoită să-si reducă activitatea. d) Concurenţii societăţii Având în vedere că pentru o mare varietate de produse şi servicii concurenţa se poate realiza la nivel de produs sau generic, la nivelul împlinirii unei anumite cerinţe a consumatorilor, se vor analiza atât concurenţii direcţi şi produsele acestora, cât şi produsele substituibile, tendinţele în domeniu, produsele importate şi condiţiile în care se realizează importul. Situaţia concurenţei oferă un indicator despre gradul de atractivitate al pieţei, mai puţin interesantă în cazul unei concurenţe numeroase si/sau puternice sau când numeroase produse substituibile ameninţă să ia locul produselor societăţii. La polul opus, o activitate lipsită de concurenţă, un monopol, reprezintă un avantaj deosebit pentru societate şi îi permite acesteia să acţioneze liber pe piaţă, fără presiune concurenţială. Analiza concurenţei trebuie să urmărească aspectele:

- enumerarea principalilor concurenţi; - stabilirea cotei de piaţă deţinute de întreprindere în raport cu principalii concurenţi; - raportul preţ-calitate la produsele concurenţei; - durata şi service-ul garanţie şi postgaranţie asigurate de concurenţi; - reţelele de distribuţie a produselor utilizate de concurenţi.

e) Reţeaua de distribuţie Reţeaua de distribuţie a produselor reflectă modul în care acestea ajung la cumpărători. Aspectele urmărite se referă la:

- existenţa sau nu a unei reţele proprii de distribuţie; - strategia aplicată în cazul distribuitorilor; - durata contractelor cu distribuitorii; - drepturile şi obligaţiile întreprinderii faţă de distribuitori; - alte aspecte privind distribuţia produselor.

f) Promovarea produselor şi serviciilor întreprinderii În legătură cu aceasta se analizează:

- participarea la târguri şi expoziţii; - activităţi promoţionale, reclamă; - ponderea cheltuielilor cu reclama şi publicitatea în cifra de afaceri în ultimii trei ani; - imaginea întreprinderii creată prin publicitate şi posibilităţi de îmbunătăţire a acesteia; - fonduri alocate activităţii de marketing.

g) Relaţiile întreprinderii cu furnizorii Principalele aspecte urmărite vizează:

- criteriile care au stat la baza alegerii furnizorilor (furnizori tradiţionali, distanţa etc.); - structura furnizorilor în raport cu cantitatea şi valoarea aprovizionărilor; - sistemul de aprovizionare practicat; - caracteristicile aprovizionărilor: preţ, calitate, termene de garanţie; - posibilităţi de înlocuire a unor materii prime şi materiale; - aprecierea dependenţei faţă de anumiţi furnizori şi implicaţiile acesteia;

52

- durata creditului comercial primit din partea furnizorilor.

Concluziile diagnosticului comercial pot fi: • puncte forte:

- poziţie bună a întreprinderii pe piaţă, fiind competitivă în raport cu principalii concurenţi; - produse de calitate oferite, cu raport performanţă-preţ corespunzător; - clienţi stabili, tradiţionali; - reţea de distribuţie bine pusă la punct, asigurând o livrare rapidă a produselor; - exporturi în creştere; - se oferă garanţii de calitate, iar serviciile post-vânzare sunt prompte; - activitate de marketing de bună calitate

• puncte slabe: - poziţie modestă a întreprinderii pe piaţă, fără perspective de îmbunătăţire; - produse scumpe în raport cu nivelul calităţii; - activitate de marketing ineficientă; - deficienţe în aprovizionare; - dezinteres pentru promovarea de noi produse; - lipsa de contracte.

4.7. Diagnosticul financiar

Scopul diagnosticului financiar elaborat în cadrul raportului de evaluare este: • cunoaşterea cât mai amănunţită a societăţii comerciale de evaluat, având în vedere ca

activitatea acesteia din punct de vedere juridic, comercial, operaţional, organizaţional (resurse umane şi management) a fost analizată în cadrul diagnosticului general, şi confirmarea prin performanţele financiare a concluziilor acestuia;

• stabilirea principalelor premise privind activitatea viitoare a societăţii comerciale supuse evaluării, de care se va ţine seama la aplicarea metodelor financiare de evaluare.

Altfel spus, scopul diagnosticului financiar este analiza prezentă a unor situaţii financiare înregistrate în trecut şi extragerea tendinţelor de evoluţie în viitor.

În conformitate cu standardele internaţionale de evaluare, principalele scopuri ale diagnosticului financiar (denumit şi diagnostic special) sunt: • determinarea gradului de încredere în sistemul de evidenţă contabilă a firmei prin auditul

acestui sistem; • înţelegerea relaţiilor existente în bilanţ şi în contul de profit şi pierdere, inclusiv tendinţele

care s-au manifestat de-a lungul timpului, pentru stabilirea riscurilor inerente în activităţile firmei, precum şi perspectivele de performanţă în viitor;

• compararea cu firme similare pentru a stabili parametri de risc şi parametri de valoare; • ajustarea situaţiilor financiare istorice pentru a estima abilităţile firmei precum şi

perspectivele acesteia.

La baza analizei stau documentele financiar-contabile întocmite pe o perioada anterioară întocmirii analizei de 3 - 5 ani. Pentru a facilita înţelegerea situaţiei economice şi a riscurilor unui drept de participaţie, situaţiile financiare trebuie analizate în termeni monetari, termeni procentuali şi în termeni de rate financiare. Analiza în termeni monetari - aşa cum apare în situaţiile financiare - este utilizată pentru a stabili tendinţele şi relaţiile între elementele bilanţului şi ale contului de profit şi pierderi de-a lungul timpului pentru a stabili fluxul de venit aşteptat a se produce în viitor, precum şi necesarul de capital care să permită firmei să genereze acel flux de venit.

53

Analiza în termeni relativi sau procentuali este utilizată pentru a compara tendinţele relaţiilor existente, cum ar fi elementele de venituri şi cele de cheltuieli, sau între cifrele din bilanţ, pentru firma în cauză de-a lungul timpului, sau cu cele ale afacerilor similare. Analiza în termeni de rate financiare este utilizată pentru a compara riscul relativ al firmei în cauză de-a lungul timpului cu cel al afacerilor similare. Procesul parcurs în analiză este inversul evoluţiei reale a fenomenului. Analiza porneşte de la rezultatele procesului încheiat (sau previzionat) către elemente, factori de influenţă. Conţinutul procesului de analiză este următorul:

1. Prelucrarea informaţiilor contabile, grupări şi regrupări de informaţii, calculul indicatorilor

financiari; 2. Interpretarea şi aprecierea indicatorilor din punct de vedere al potenţialului economico financiar,

al performanţelor financiare, a riscului şi explicarea rezultatelor obţinute; 3. Stabilirea punctelor tari şi a punctelor slabe a activităţii trecute a întreprinderii din punct de

vedere economico-financiar precum şi a oportunităţilor şi riscurilor aferente activităţii viitoare. Aceste elemente vor fi conţinute în cadrul analizei SWOT.

4. Stabilirea premiselor privind activitatea viitoare, necesare la elaborarea previziunilor în cadrul metodelor de randament.

Prelucrarea informaţiilor contabile, regrupări de date, calculul indicatorilor

Înregistrările contabile nu corespund întotdeauna scopului analizei, elaborarea lor răspunzând unor cerinţe de ordin fiscal, contabil, juridic. Pentru comparabilitatea rezultatelor obţinute este recomandat ca înregistrările contabile să fie supuse (dacă este cazul) unor corecţii şi regrupări.

Principalele corecţii care se impun au la bază tratarea posturilor din situaţiile financiare şi a unor elemente din afara bilanţului, clasarea posturilor de activ şi pasiv tratate în ordinea strictă a lichidităţii şi exigibilităţii, astfel: • Se elimină elementele de activ fictiv, acestea fiind considerate nonvalori deoarece în caz de

vânzare nu pot da naştere unui flux de numerar. Pentru a menţine egalitatea bilanţului, atunci când elementele de activ fictiv sunt scăzute din activul bilanţului, este necesară reducerea cu aceeaşi sumă a pasivului bilanţului, astfel:

- cheltuielile de constituire şi cercetare-dezvoltare se deduc din capitalurile proprii; - decontări cu asociaţii privind capitalul se deduc din capitalurile proprii; - cheltuielile înregistrate în avans se deduc din capitalurile proprii; - diferenţele de conversie – activ se deduc din provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli; - prime legate de rambursarea obligaţiunilor se deduc din datoriile pe termen lung. Celelalte imobilizări necorporale se înregistrează la valoarea netă.

• Imobilizările corporale se înregistrează la valoarea netă. • Imobilizările financiare se vor separa pe termene de lichiditate şi se vor înscrie în activ după

caz. • Creanţele se vor separa pe termene de lichiditate şi se vor înscrie în activ după caz.

Decontările în curs de clarificare se asimilează creanţelor mai mici de un an. • Diferenţele de conversie-pasiv influenţează nivelul creanţelor respectiv obligaţiilor; denumite şi beneficii latente, acestea reprezintă diferenţa favorabilă de curs valutar între data intrării în patrimoniu a creanţelor şi obligaţiilor şi data închiderii exerciţiului financiar, diferenţă cu care se majorează capitalurile proprii (rezervele).

• Veniturile înregistrate în avans cu termenul de exigibilitate mai mare de un an se înregistrează la datorii pe termen mediu şi lung, iar cele cu termenul de exigibilitate mai mic de un an la datorii pe termen scurt.

54

• Capitalurile proprii se mai diminuează cu dividendele de plată ce revin acţionarilor, majorându-se datoriile pe termen scurt.

• Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli vor fi separate pe termene de exigibilitate şi se vor înscrie în pasiv după caz. Astfel, dacă acoperă riscuri şi cheltuieli reale sunt incluse la datorii (pe termen mediu şi lung sau pe termen scurt, după caz), restul provizioanelor nete de impozit vor fi incluse la capitaluri proprii (rezerve).

• Datoria fiscală reprezentând impozitul amânat asupra provizioanelor reglementate, asupra subvenţiilor pentru investiţii, asupra provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli neincluse la datorii şi cel aferent diferenţelor de conversie-pasiv va diminua capitalurile proprii şi va majora datoriile pe termen scurt.

• Datoriile vor trebui evidenţiate separat, împrumuturi contractate pe o perioada mai mare de 1 an şi sub un an, ele contribuind în cadrul analizei la determinarea capitalului permanent.

• Imobilizările deţinute în leasing se înscriu în activ la imobilizări corporale la valoarea netă (valoarea rămasă de achitat), în pasiv la împrumuturi pe termen mediu şi lung cu aceeaşi valoare.

• Efectele scontate neajunse la scadenţă se înregistrează în activ la creanţe, iar în pasiv la datorii pe termen scurt.

• Trebuie să se ţină seama şi de existenţa în cadrul activităţii întreprinderii a unor evenimente excepţionale fără posibilitate de repetare în viitor, care afectează rezultatele analizei în perioada respectivă şi "distorsionează" procesul de elaborare a previziunilor. În condiţiile în care rezultatele financiare conţin efectele inflaţiei, în special pentru analiza în termeni monetari, se impune alinierea valorilor la unul din capetele intervalului de analiză pentru ca tendinţa rezultată să fie reală;

Principalii indicatori calculaţi, interpretaţi şi explicaţi în cadrul analizei financiare pot fi grupaţi în următoarele categorii:

- Indicatori ai situaţiei patrimoniale sau indicatori de structură – care se referă la importanţa sau structura activelor, datoriilor şi capitalurilor prorpii;

- Indicatori ai echilibrului financiar – care includ valori absolute sau rate care evidenţiază modul de alocare a unor resurse la nevoi asemănătoare ca natură şi termene de exigibilitate/lichiditate;

- Indicatori ai nivelului de activitate şi ai rezultatelor – care reflectă nivelul, potenţialul şi eficienţa activităţii curente a întreprinderii;

- Indicatori de gestiune – care se referă la viteza de rotaţie a principalelor elemenete de active, şi datorii;

- Indicatori de rentabilitate sau profitabilitate – care evidenţiază performanţa activităţii întreprinderii;

- Indicatori de analiză a riscului. Sintetic, semnificaţia şi modul de calcul al principalilor indicatori utilizaţi în cadrul

diagnosticului financiar se prezintă astfel: I. Indicatori ai situaţiei patrimoniale Nr. crt.

Denumirea indicatorului

Relaţia de calcul Semnificaţie (valori)

1. Rata activelor imobilizate

100 totalActiv

eimobilizat ActiverAi ×=

reflectă gradul de investire a capitalului, o valoare peste 50% fiind considerată normală

2. Rata activelor circulante

100 totalActiv

circulante ActiverAc ×=

arată ponderea pe care o deţin utilizările cu caracter ciclic

55

3. Rata stabilităţii financiare 100

totalPasiv

permanent Capitalrsf ×=

se consideră o valoare normală a acestei rate în jur de 66%.

4. Rata autonomiei financiare 100

totalPasiv

propriu Capitalrafg ×=

rafg>33% se consideră o valoare satisfăcătoare pentru echilibrul financiar

5. Rata de îndatorare 100

totalPasiv

totaleDatoriirig ×=

Această rată trebuie să fie subunitară (<66%)

II. Indicatori ai echilibrului financiar Nr. crt.

Denumirea indicatorului

Relaţia de calcul Valori (semnificaţie)

1 Fondul de rulment

FR = Resurse stabile – Utilizări stabile Fr = Capitaluri permanente – Active imobilizate

Reflectă partea din resursele durabile afectată finanţării ciclului de exploatare

2 Nevoia de fond de rulment

NFR = Utilizări temporare – Resurse temporare NFR = (Stocuri + Creanţe) – Dat pe termen scurt nefinanciare

Reprezintă partea din activele circulante care trebuie finanţată din fondul de rulment.

3 Trezoreria netă TN = FR –NFR reflectă imaginea disponibilităţilor monetare pe termen scurt

4 Solvabilitatea generală totaleDatorii

totaleActivesgr =

reflectă capacitatea întreprinderii de a face faţă tuturor datoriilor sale

5 Lichiditatea curentă curente Datorii

curente Activelcr =

Lichiditatea generală se apreciază favorabilă când rata are o mărime supraunitară, în jurul valorii 2, valoarea minimă acceptabilă fiind 1,2

6 Lichiditatea rapidă sau restrânsă

curente Datorii

Stocuri-curente Activelrr =

Mărimea optimă a lichidităţii rapide este considerată a fi între 0,8 şi 1 sau chiar între 0,65 şi 1

7 Lichiditatea imediată scurt termen pe Datorii

itatiDisponibil rli =

se consideră că lichiditatea imediată trebuie să fie mai mare de 0,3

III. Indicatori de activitate Nr. crt.

Denumirea indicatorului

Relaţia de calcul Semnificaţie (valori)

1 Producţia exerciţiului

Qe = Producţia vândută + + Variaţia stocurilor + Producţia imobilizată

reflectă volumul total al activităţii industriale desfăşurate într-o întreprindere

2 Valoarea adăugată VA = (Producţia exerciţiului + Marja comercială) - Consumuri intermediare

exprimă creşterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producţie, îndeosebi muncă şi capital

3 Cifra de afaceri CA = Producţia vândută + + Ven din vânz. mărfurilor + Subvenţii din exploat af.CA

evidenţiază volumul total al afacerilor întreprinderii, evaluate la preţul pieţei

4 Excedent brut de EBE = Valoarea adăugată exprimă resursa de acumulare brută

56

exploatare + Subvenţii de exploatare – Impozite, taxe şi asimilate – Cheltuieli cu personalul

rezultată din activitatea de exploatare a întreprinderii

5 Capacitatea de autofinanţare

CAF = EBE + (Alte venituri încasabile fără venituri din cesiuni) – Alte cheltuieli plătibile

reflectă potenţialul financiar degajat de activitatea rentabilă a întreprinderii

IV. Indicatori de gestiune Nr. crt.

Denumirea indicatorului

Relaţia de calcul Semnificaţie (valori)

1 Durata de rotaţie a stocurilor T

CA

StocuriSdz ×=

Exprimă numărul de zile necesar parcurgerii unui ciclu aprovizionare – fabricaţie – vânzare

2 Durata de încasare a clienţilor

TCA

clienti CreanteCldz ×=

arată în câte zile întreprinderea îşi încasează contravaloarea bunurilor de la clienţi

3 Durata de achitare a furnizorilor T

CA

furnizori DatoriiFzdz ×=

arată în câte zile întreprinderea îşi achită obligaţiile faţă de furnizori

4 Durata de imobilizare a creanţelor

TCA

creantemediu SoldCrdz ×=

exprimă numărul mediu de zile în care întreprinderea ăţi încasează contravaloarea prestaţiilor efectuate

5 Durata de folosire a surselor atrase T

CA

nefinancscurt Dat t.Dtsdz ×=

exprimă numărul mediu de zile în care întreprinderea îşi achită obligaţiile către terţi

V. Indicatori de rentabilitate sau profitabilitate Nr. crt.

Denumirea indicatorului

Relaţia de calcul Semnificaţie (valori)

1 Rentabilitatea economică 100

totale Active

RE) (EBE,brut Profit er ×=

Caracterizează eficienţa elementelor patrimoniale angajate în activitatea întreprinderii

2 Rentabilitatea financiară 100

proprii Capitaluri

netProfit rf ×=

exprimă capacitatea întreprinderii de a degaja profit net prin capitalurile proprii angajate în desfăşurarea activităţii

3 Rentabilitatea veniturilor / vânzărilor

100 CA/totale Venituri

brut Profit vr ×=

reflectă eficienţa întregii activităţi a întreprinderii, exprimând profitul brut ce revine veniturilor totale

4 Rentabilitatea resurselor consumate

100 exploatare de Cheltuieli

exploataredin Rezultat cr ×=

arată profitul care revine pe unitatea de cheltuieli, caracterizând eficienţa costurilor

VI. Indicatori sau metode de analiză a riscului

- pragul de rentabilitate şi intervalul de siguranţă

57

CA

CV-1

CFCA cr =

100CA

crCA1Is ×

−= (se recomandă un nivel minim de 20 – 30%).

- analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor

Modelul Altman - are la bază următoarea funcţie:

54321 2,14,16,00,13,3 RRRRRZ ×+×+×+×+×= unde:

totalActiv

brutProfit 1 =R ;

totalActiv

afaceri de Cifra2 =R ;

; totaleDatorii

permanent Capital3 =R ;

totalActiv

reinvestitProfit 4 =R

. totalActiv

circulante Active5 =R

Din conţinutul informaţional al indicatorilor, rezultă că nivelurile lor sunt cu atât mai

bune cu cât înregistrează o valoare absolută mai mare. De aceea, scorul “Z” este înregistrat astfel:

- când Z este mai mic sau egal cu 1,8 starea de faliment este iminentă; - când Z aste mai mare decât 2,9 situaţia financiară este bună, întreprinderea este solvabilă; - când Z este cuprins între 1,8 şi 2,9 situaţia financiară este dificilă, cu performanţe vizibil

diminuate şi apropiate de pragul stării de faliment. Modelul J. Conan şi M. Holder – are la bază următoarea funcţie:

54321 24,010,087,022,016,0 RRRRRZ ×−×+×+×−×−= sau

54321 2410872216 RRRRRZ ×+×−×−×+×= unde:

totaleActive

itatiDisponibilCreante1

+=R

totalPasiv

permanente Capitaluri2 =R

afaceri de Cifra

financiare Cheltuieli3 =R

adaugata Valoarea

personalulcu Cheltuieli4 =R

totaleDatorii

exploatare debrut Excedent 5 =R

Riscul de faliment depinde de valoarea scorului, astfel că încadrarea întreprinderii

în zona de risc în funcţie de valoarea scorului se poate face astfel:

Valoarea scorului Situaţia întreprinderii Riscul de faliment Z > 0,16 (16) Foarte bună Mai mic de 10%

58

0,1 (10) < Z < 0,16 (16) Bună De la 10% la 30% 0,04 (4) < Z < 0,1 (10) Alertă De la 30% la 65% -0,05 (-5) < Z < 0,04 (4) Pericol De la 65% la 90% Z < -0,05 (-5) Eşec Mai mare de 90%

Cu cât valoarea lui Z este mai mică, cu atât mai mult întreprinderea este mai vulnerabilă.

Modelul I. Anghel 4321 R0105,0R1427,5R3932,5R3718,6667,5A ⋅−⋅−⋅+⋅+=

unde:

Venituri

netProfit R1 =

Active

flow-CashR 2 =

totaleActive

totaleDatoriiR 3 = 360

afaceri de Cifra

DatoriiR 4 ×=

Interpretarea valorilor funcţiei scor este următoarea:

A< 0: falimentul întreprinderii este iminent; 0<A<2,05: întreprinderea se află într-o situaţie de incertitudine, impunându-se o analiză

suplimentară; A>2,05: riscul de faliment este improbabil, întreprinderea având o situaţie financiară bună.

Modelul Gh. Băileşteanu. Funcţia scor are următoarea formă:

414,1R0333,0R0526,0R909,0R444,0B 4321 −⋅+⋅+⋅+⋅=

unde:

curente Pasive

curente Activecurentă ealichiditatR1 =−

aferentă dobânda şicredit rambursare Rata

Amortizarenet ofitPrateasolvabilit - R 2

+=

Clienti

afaceri de Cifraclienti creditelor a rotatie de viteza-R3 =

100Costuri

Profitprofitului rataR 4 ×=−

Interpretarea valorilor funcţiei scor este următoarea: B< 0,5: falimentul întreprinderii este iminent; 0 ≤ B < 1,1: riscul de faliment al întreprinderii este ridicat; 1,1 ≤ B ≤ 2: întreprinderea se află într-o stare de incertitudine; A >2,05: riscul de faliment este improbabil, întreprinderea se găseşte într-o zonă

favorabilă.. Nu există o reţetă strictă pentru selectarea indicatorilor. Singura cerinţă care trebuie îndeplinită este ca indicatorii selectaţi să "acopere" cât mai bine activitatea desfăşurată de

59

întreprindere, sa-i surprindă atât avantajele cât şi limitele şi să constituie o baza fundamentată privind evoluţia activităţii viitoare. Nivelele "recomandate" pentru unii indicatori reprezintă valori teoretice, care nu vor fi utilizate ca baze de referinţă decât după ce vor fi corelate cu ramura de activitate şi alţi factori specifici. Pentru a realiza o analiză cât mai adecvată se recomandă abordarea fiecărui caz în funcţie de particularităţile sale, ţinând seama de sectorul de activitate (inclusiv prin comparaţie între indicatorii realizaţi de societatea evaluată şi indicatorii medii ai sectorului), de poziţia întreprinderii în cadrul sectorului, de adecvarea factorilor de producţie la volumul activităţii, etc.

Interpretarea şi aprecierea indicatorilor

După calculul indicatorilor pentru fiecare an supus analizei şi prezentarea acestora în cadrul diagnosticului economico financiar, urmează ca rezultatele obţinute să fie interpretate şi să fie explicată evoluţia acestora. Prezentarea în cadrul analizei a unor indicatori calculaţi fără interpretarea rezultatelor nu îşi are rostul. Pentru o interpretarea cât mai corectă evaluatorul va trebui să utilizeze informaţiile furnizate de documentele financiare cu corecţiile şi ajustările necesare, în stricta corelare cu aspectele cuprinse în cadrul diagnosticului general legate de activitatea operaţională, comercială, juridică şi de personal. În legătură cu interpretarea indicatorilor este important de reţinut că o valoare punctuală nu prezintă prea mare interes. O apreciere pertinentă rezultă dacă se compară valoarea fiecărui indicator cu cei similari calculaţi pentru celelalte perioade supuse analizei. Ca instrumente de analiză amintim:

- studiul tendinţei în timp a indicatorilor; - compararea cu un nivel standard; - compararea cu un nivel anterior; - compararea cu indicator similar al întreprinderilor din aceeaşi ramura de activitate (dacă

este cazul); În cadrul diagnosticului economico-financiar, pe lângă prezentarea şi interpretarea indicatorilor vor trebui să se regăsească: • corecţiile efectuate asupra datelor financiare istorice, care să fie explicate în amănunt; • tabele care să rezume bilanţurile şi conturile de profit şi pierdere pe perioada supusa analizei

selectată în funcţie de disponibilitatea informaţiilor, scopul evaluării, natura afacerii evaluate etc.

Stabilirea concluziilor pentru analiza SWOT

Având în vedere interpretarea indicatorilor, concluziile diagnosticului se vor sintetiza în

puncte tari (pentru atuurile activităţii), puncte slabe ( pentru valori necorespunzătoare), oportunităţi (pentru ocazii favorabile pe care le va oferi mediu extern) şi riscuri (influenţe nefavorabile ale mediului extern). Ele vor urmări confirmarea prin performanţele financiare a concluziilor diagnosticului general. Acestea pot fi redactate la sfârşitul diagnosticului sau în cadrul analizei SWOT întocmită ca şi capitol distinct după definitivarea analizei diagnostic. • puncte forte:

- cifra de afaceri în curs de stabilizare sau creştere; - nevoia de fond de rulment echilibrată, cu o perioadă de reînnoire optimă; - indicatori financiari (autonomie financiară, lichiditate, solvabilitate, rentabilitate) ale căror

valori se încadrează în media sectorului de activitate a întreprinderii sau sunt conforme obiectivelor fixate;

60

- raport favorabil întreprinderii între durata medie de încasare a creanţelor şi durata medie de achitare a obligaţiilor;

• puncte slabe: - cifra de afaceri fluctuantă sau în scădere; - fond de rulment insuficient pentru acoperirea nevoii de fond de rulment; - grad de îndatorare mare; - rentabilitate financiară nesatisfăcătoare; - raport nefavorabil întreprinderii între durata medie de încasare a creanţelor şi durata medie

de achitare a obligaţiilor; - alţi indicatori financiari cu valori neacceptabile.

Stabilirea premiselor privind activitatea viitoare

Pentru evaluarea prin metode de randament, caracterizate de abordarea evoluţiei întreprinderii de evaluat, orientată spre viitor, previziunile reprezintă un element cheie privind aplicarea acestora. Elaborarea previziunilor are la bază premise complexe, între care un rol important îl deţin informaţiile rezultate din analiza situaţiei istorice. Pentru a satisface exigenţele elaborării previziunilor, în cadrul analizei economico-financiare vor trebui analizate cel puţin următoarele aspecte, care să conducă la stabilirea premiselor privind activitatea viitoare:

• evoluţia cifrei de afaceri şi tendinţa reală de evoluţie; • structura costurilor şi estimarea structurii optime; • rata rentabilităţii şi marja în care variază valoarea acesteia; • structura capitalului care finanţează activitatea; • duratele de rotaţie a stocurilor, creanţelor şi obligaţiilor; • variaţia necesarului de fond de rulment şi ponderea acesteia din cifra de afaceri; • elemente care să susţină cuantificarea riscurilor privind activitatea viitoare;

Aceste elemente vor fi utilizate la elaborarea previziunilor.

4.8. Sinteza diagnosticului de evaluare

Elaborarea diagnosticului întreprinderii îşi propune să reuneasă într-un tot unitar aspectele ce rezultă din diagnosticele parţiale.

Pentru a obţine un punctaj în cadrul fiecărui diagnostic parţial se ierarhizează domeniile specifice prin acordarea unor coeficienţi de importanţă (ci) cuprinşi între 1 şi n, n reprezentând numărul domeniilor urmărite. Pentru fiecare domeniu de diagnostic, funcţie de situaţiile întâlnite, se acordă note cuprinse între 1 şi 10 sau între 4 şi 10.

Punctajul obţinut pe fiecare domeniu rezultă din înmulţirea coeficientului de importanţă cu nota acordată fiecărui obiectiv, iar punctajul total al unui tip de diagnostic se obţine prin însumarea punctajelor parţiale.

Prezentăm în continuare un exemplu de prezentare a sintezei diagnosticului de evaluare.

Diagnosticul juridic

Nr. Crt.

Domenii ale diagnosticului

juridic Situatii

Coeficient de

importanta (ci)

Nota (ni)

Punctaj (Po)

1 Documente privind dreptul de

-litigii economice -existenta titlurilor de proprietate

10 4-10 40-100

61

proprietate -terenurile sunt in proprietatea intreprinderii -registrele intreprinderii -terenurile sunt in proprietatea intreprinderii

2 Litigii fiscale -existenta litigiilor fiscale -achitare la termen a obligatiilor la buget

9 4-10 36-90

3 Dreptul muncii

-exista contract de management -exista contracte de munca pe peritada determinata si nedeterminata -exista contract colectiv de munca -respectarea clauzelor contractuale

8 4-10 32-80

4 Drept comercial -existenta contractelor incheiate cu partenerii economici -respectarea clauzelor contractuale

7 4-10 28-70

5 Dreptul civil -litigii civile 6 4-10 24-60

6 Asigurarea patimoniului

-existenta contractelor de asigurare a patrimoniului -contracte impotriva calamitatilor naturale

5 4-10 20-50

7 Protectia mediului -intreprinderea are aviz de mediu -problema poluarii

4 4-10 16-40

8 Litigii comerciale -litigii cu clientii -litigii cu furnizorii -litigii cu chiriasii

3 4-10 12-30

9 Documente privind modul de exploatare

-existenta sectiilor de productie (atelierelor) inchiriate -existenta sectiilor de productie (atelierelor) in locatie de gestiune

2 4-10 8-20

10 Litigii de munca -revendicari sindicale -litigii de munca

1 4-10 4-10

Total punctaj diagnostic juridic 220-560

Diagnosticul resurselor umane

Nr. Crt.

Domenii ale diagnosticului

resurselor umane Situatii

Coeficient de

importanta (ci)

Nota (ni)

Punctaj (Po)

1 Calitatea personalului

-pregatire scolara -calificare medie -stabilitate (loialitate) -indeplinirea obligatiilor -tineretea personalului (varsta medie)

10 4-10 40-100

2 Numarul de personal

-asigurarea cu personal (integrala, partiala) -corelarea numarului cu cifra de afaceri, cu productivitatea

9 4-10 36-90

62

3 Folosirea intensive a personalului

-productivitatea muncii, evolutie -corelatie productivitate-salariu -pozitia fata de media pe ramura (sector)

8 4-10 32-80

4 Folosirea extensiva -programul de lucru saptamanal -programul zilnic -absente nemotivate (ore, zile)

7 4-10 28-70

5 Mobilitatea personalului

-circulatia personalului, evolutie -stabilitatea personalului, evolutie -fluctuatia personalului, evolutie

6 4-10 24-60

Total punctaj diagnostic resurse umane 160-400

Diagnosticul managementului

Nr. Crt.

Domenii ale diagnosticului

managementului Situatii

Coeficient de

importanta (ci)

Nota (ni)

Punctaj (Po)

1 Componenta managementului

-manageri -directori executivi -presedinte director general -pregatirea si competenta echipei manageriale -experienta echipei manageriale

10 4-10 40-100

2 Calitatea echipei manageriale

-coeziune -viziune de perspectiva -colaborarea echipei si competenta membrilor ei -corelarea si imbinarea responsabilitatilor pe domenii

9 4-10 36-90

3 Structura organizatorica

-flexibila -adaptata la specificul intreprinderii -delimitarea atributiilor competentelor pe nivele organizatorice

8 4-10 32-80

4 Rezultate obtinute

-evolutia vanzarilor. -evolutia rentabilitatii (procentuale si absolute) -evolutia exportului

7 4-10 28-70

5 Sistemul informational

-dotarea cu echipamente informatice -personal de specialitate in informatica -extinderea informatizarii in sectii de productie (ateliere)

6 4-10 24-60

Total punctaj diagnosticul management 160-400

63

Diagnosticul tehnic

Nr. Crt.

Domenii ale diagnosticului

tehnic Situatii

Coeficient de

importanta (ci)

Nota (ni)

Punctaj (Po)

1 Productia fizica -trendul productiei -productia de stoc -productia in curs

10 4-10 40-100

2

Valoarea si structura imobilizarilor corparale

-imobilizarile corporale sunt procurate din resurse proprii -structura pe grupe a imobilizarilor corporale

9 4-10 36-90

3 Starea imobilizarilor corporale

-gradul de uzura -gradul de reinnoire si modernizare

8 4-10 32-80

4 Modul de utilizare a imobilizarilor corporale

-utilizarea intensiva -utilizarea extensiva

7 4-10 28-70

5 Asigurarea cu echipamente si utilaje

-la nivelul cerintelor -excedent de capacitate -parc de utilaje in rezerva

6 4-10 24-60

6 Organizarea controlului de calitate

-organizarea controlului pe flux -organizarea controlului final -asigurarea calitatii materiilor prime si materialelor

5 4-10 20-50

7 Organizarea productiei

-organizarea productiei pe sectii -activitatea de productie se desfasoara pe mai multe amplasamente -urmarirea productiei -urmarirea incadrarii in normle de consum

4 4-10 16-40

8 Fluxul de productie

-tehnologii folosite -gradul de instalare a capacitatii de productie -metode de fabricatie

3 4-10 12-30

9 Investitii

-existenta planului de investitii -graficul de executie a obiectivelor de investitii -modul de finantare al investitiilor

2 4-10 8-20

10

Organizarea activitatii de intretinere si reparatii

-reparatii curente -revizii periodice -calitatea reparatiilor si reviziilor -programul de reparatii si revizii

1 4-10 4-10

Total punctaj diagnostic tehnic 220-560

64

Diagnosticul comercial

Nr. Crt.

Domenii ale diagnosticului

comercial Situatii

Coeficient de

importanta (ci)

Nota (ni)

Punctaj (Po)

1 Produsele(serviciile) intreprinderii

-competitivitate -calitatea produselor -gradul de diversificare -garantii de calitate -complementaritate -ambalaje corespunzatoare

10 4-10 40-100

2 Activitate de export -competitivitatea exportului -exportul depaseste importul -export restrictiv

9 4-10 36-90

3 Structura productiei -structura fabricatiei este corelata cu cererea

8 4-10 32-80

4 Piata de desfacere

-calitatea relatiilor cu clientii -pozitia pe piata si evolutia acesteia -tipul de marketing practicat (incisiv, moderat) -clauze de exclusivitate

7 4-10 28-70

5 Piata de aprovizionare

-gama diversificata a materialelor si materiilor prime aprovizionate -restrictii de aprovizionare

6 4-10 24-60

6 Concurenta

-concurenta nu creeaza probleme intreprinderii -nivelul concurentei (ridicat, scazut)

5 4-10 20-50

7 Organizarea desfacerii

-retea proprie de distributie -livrarea se face din depozitele intreprinderii -discount pentru facturi achitate inainte de termen, pentru comenzi suplimentare -contracte ferme cu clientii

4 4-10 16-40

8 Promovarea produselor

-publicitate -targuri, expozitii (interne, externe)

3 4-10 12-30

9 Importul -calitatea marfurilor importate -eficienta importului -importul depaseste exportul

2 4-10 8-20

10 Perspectivele activitatii comerciale

-evolutia veniturilor viitoare (crestere, scadere) -evolutia cererii produselor (crestere, scadere) -evolutia veniturilor clientilor

1 4-10 4-10

Total punctaj diagnostic comercial 220-560

65

Diagnosticul financiar

Nr. Crt.

Domenii ale diagnosticului

financiar Situatii

Coeficient de

importanta (ci)

Nota (ni)

Punctaj (Po)

1 Riscul intreprinderii

-riscul de exploatare, evolutie -riscul financiar -riscul de faliment (diminuarea capacitatii de autofinantare)

10 4-10 40-100

2 Datoria intreprinderii

-respectarea graficului de rambursare a creditelor -autonomie financiara buna

9 4-10 36-90

3 Fluxuri financiare

-fond de rulment pozitiv -cash-flow pozitiv -ritmul cresterii veniturilor depaseste pe cel al cheltuielilor

8 4-10 32-80

4 Indicatori de rentabilitate

-rata profitului, evolutie -rata rentabilitatii vanzarilor, evolutie -rata rentabilitatii economice, evolutie -rata rentabilitatii financiare, evolutie

7 4-10 28-70

5 Finantarea intreprinderii

-capitalul propriu, evolutie -folosirea liniilor de credit -credite curente si pe termen lung -raportul dintre active circulante si imobilizari in totalul activului

6 4-10 24-60

6 Echilibre financiare

-trezorerie (pozitiva, negativa) -finantarea din fonduri proprii

5 4-10 20-50

7 Bonitatea intreprinderii

-lichiditatea intreprinderii -solvabilitatea intreprinderii -capacitatea de plata -capacitatea de autofinantare

4 4-10 16-40

8 Indicatorii de gestiune

-viteza de rotatie a activelor -viteza de rotatie a stocurilor -viteza de rotatie credit client -viteza de rotatie credit furnizor

3 4-10 12-30

9 Structura bilantului

-echilibrata -raportul capitaluri proprii-datorii -raportul active circulante-imobilizari

2 4-10 8-20

10 Situatiile financiare

-intocmite conform legislatiei economice si fiscale -corelate cu balantele de verificare -au la baza datele din evidentele intreprinderii

1 4-10 4-10

Total punctaj diagnostic financiar 220-560

66

Prin însumarea punctajelor totale ale fiecărui tip de diagnostic se obţine punctajul global, pe baza căruia se poate stabili categoria de bonitate unde se încadrează întreprinderea diagnosticată.

Sinteza diagnosticului intreprinderii

Tip de diagnostic Punctaj

4 5-6 7-8 9-10 Juridic 220 275-330 385-440 495-560 Resurse umane 160 200-240 280-320 360-400 Management 160 200-240 280-320 360-400 Tehnic 220 275-330 385-440 495-560 Comercial 220 275-330 385-440 495-560 Financiar 220 275-330 385-440 495-560

TOTAL 1200 1500-1800 2100-2400 2700-3040

Astfel, întreprinderile se pot grupa, în funcţie de valoarea diagnosticului, în următoarele categorii de bonitate:

- diagnostic slab, punctaj sub 1200 puncte; - diagnostic precar, punctaj 1200 - 1500 puncte; - diagnostic satisfăcător, punctaj 1500 - 1800 puncte; - diagnostic bun, punctaj 2100 - 2400 puncte; - diagnostic solid, punctaj 2700-3040 puncte.

67

CAP. V: METODE DE EVALUARE PATRIMONIALĂ

Metodele patrimoniale se bazează pe evaluarea elementelor finanţate de capitalul care urmează a fi tranzacţionat, respectiv pe evaluarea separată a tuturor "stocurilor" de care dispune o întreprindere la un moment dat. Metoda este fundamentată pe principiul substituţiei - un activ nu valorează mai mult decât costul de înlocuire al tuturor părţilor sale componente. Abordarea patrimonială se sprijină pe conceptele de "valoare de schimb", "valoare de înlocuire" şi "valoare de utilizare" ataşate tuturor elementelor care se află la dispoziţia întreprinderii.

5.1. Etapele aplicării metodelor patrimoniale

Principalele etape ale aplicării metodelor patrimoniale sunt: 1. Obţinerea unui bilanţ contabil; 2. Analizarea şi selectarea posturilor din bilanţul contabil care trebuie supuse corecţiilor şi

reconsiderării. Efectuarea corecţiilor şi completarea bilanţul economic. Bilanţul economic va avea aceeaşi formă ca şi bilanţul contabil cu menţiunea că vor apare în coloane distincte valorile contabile după reconsiderare, corecţiile şi valorile corectate rezultate după evaluare;

3. Evaluarea elementelor bilanţului economic; 4. Completarea bilanţului economic pe baza rezultatelor din etapa 3; 5. calculul matematic al valorii întreprinderii. În conformitate cu standardele internaţionale de evaluare referitoare la evaluările de afaceri, pentru o reflectare cât mai corectă a realităţii economice atât în ceea ce priveşte rezultatele financiare cât şi situaţiile financiare, se impun unele ajustări ale înregistrărilor contabile. Astfel: • Corecţiile asupra situaţiilor financiare sunt făcute pentru a-l ajuta pe evaluator să emită o

concluzie în ceea ce priveşte evaluarea. Dacă evaluatorul acţionează ca şi consultant al cumpărătorului sau al vânzătorului într-o tranzacţie, corecţiile trebuie înţelese de către client. Corecţiile efectuate trebuie să fie descrise şi explicate în amănunt şi discutate în întregime cu clientul. Evaluatorul trebuie să facă ajustări numai după ce cunoaşte foarte bine afacerea respectivă, astfel încât să le poată susţine validitatea.

• Ajustările situaţiilor financiare trebuie făcute asupra informaţiilor financiare raportate a elementelor care sunt relevante şi semnificative pentru procesul de evaluare. Corecţiile pot fi adecvate pentru următoarele motive: - Pentru corectarea veniturilor şi cheltuielilor la niveluri care sunt reprezentative şi

rezonabile pentru activităţile de exploatare aşteptate; - Pentru prezentarea datelor financiare ale societăţii în cauză şi principiilor directoare

pentru compararea afacerilor pe o baza consistentă; - Pentru a converti valorile raportate în valori de piaţă; - Pentru a corecta activele din afara exploatării şi datoriile, precum şi veniturile şi

cheltuielile aferente acestora; - Pentru a corecta veniturile şi cheltuielile neeconomice.

• Dacă o corecţie este adecvată sau nu, depinde de puterea de control aferentă participaţiei supuse evaluării (pachet de control sau participaţie minoritară). Ajustările uzuale includ: - Eliminarea din contul de profit şi pierdere a impactului unor evenimente întâmplătoare

asupra situaţiilor financiare, dacă acest impact există. Din moment ce nu este de dorit ca aceste evenimente să se repete, un cumpărător al unei participaţii nu va ţine seama de ele şi deci nu le va include în fluxurile de venituri.

68

- Eliminarea din bilanţ şi din contul de profit şi pierdere a impactului elementelor din afara exploatării, în contextul evaluării participaţiei deţinătorului pachetului de control; în contextul evaluării unei participaţii minoritare, aceste corecţii nu sunt adecvate. Dacă există în bilanţ elemente din afara exploatării, ele trebuie deduse şi evaluate separat faţă de restul activităţilor de exploatare, fiind evaluate la valoarea de piaţă. Corecţiile efectuate în contul de profit şi pierdere trebuie să aibă în vedere eliminarea atât a veniturilor cât şi a cheltuielilor aferente activelor din afara exploatării, inclusiv a impactului impozitării. Exemple de elemente din afara exploatării şi corecţiile adecvate pentru acestea: - Personalul auxiliar. Trebuie eliminate cheltuielile cu compensaţiile, impozitele

aferente acestor cheltuieli şi trebuie corectate impozitele pe venit, dar cu precauţie, deoarece există pericolul de a supraevalua afacerea dacă profitul este majorat prin diminuarea cheltuielilor cu personalul auxiliar.

- Active auxiliare sau redundante (ex. cantină, bloc de locuinţe, bază sportivă, etc.) Trebuie eliminată valoarea elementelor auxiliare şi a oricăror active şi datorii din bilanţ (după ce afacerea a fost evaluată, valoarea activului auxiliar respectiv este adăugată pentru a reconcilia valoarea neta a afacerii la costurile de vânzare, inclusiv impozitele dacă este necesar). Trebuie eliminat impactul deţinerii elementului auxiliar asupra contului de profit şi pierdere, inclusiv cheltuielile aferente şi veniturile aferente.

• Deprecierea poate necesita o corecţie faţă de cea fiscală şi cea contabilă înscrisă în situaţia financiară raportată, pentru a estima deprecierea economică sau pentru a o putea compara cu mai multă acurateţe cu deprecierea înregistrată la societăţi similare. Impozitele pot necesita de asemenea corecţii.

• Stocurile înregistrate în contabilitate pot necesita corecţii pentru a le putea compara cu mai mare acurateţe cu cele ale afacerilor similare, ale căror înregistrări contabile pot fi ţinute pe o bază diferită faţă de cea a afacerii în discuţie, sau pentru a reflecta realitatea economică cu mai mare acurateţe.

• Ajustări pot fi necesare şi pentru compensarea muncii proprietarului (proprietarilor) pentru a reflecta costul de înlocuire pe piaţă al muncii lor.

• Costul elementelor în leasing, închiriate sau contractate în orice alt mod cu părţile în cauză poate necesita corecţii pentru a reflecta valoarea de piaţă a plăţilor. Pot fi necesare corecţii ale impozitelor.

• Multe dintre activele valoroase ale unei firme pot să nu apară înregistrate în bilanţul contabil. Aici se pot include îndeosebi activele intangibile, drepturi de proprietate intelectuală. De obicei acest gen de active nu sunt înregistrate la costul istoric, în contabilitate, cu excepţia cazurilor în care au fost achiziţionate ca parte a afacerii.

• Pot apare cazuri în care nu sunt înregistrate toate obligaţiile firmei în bilanţul contabil. Este vorba în principal de obligaţiile probabile (care pot apare în urma unor reclamaţii, litigii, etc.).

Conform acestor precizări operaţiunea de evaluare este precedată de analiza minuţioasă a înregistrărilor contabile şi selectarea aspectelor care urmează a fi supuse corecţiilor.

5.2. Evaluarea elementelor patrimoniale

Înainte de a alege metodele de evaluare pentru fiecare categorie de active, evaluatorul trebuie să stabilească standardul de valoare cel mai potrivit şi cea mai potrivită ipoteză de evaluare pentru fiecare element. Definiţia (standardul) valorii răspunde la întrebarea "valoare pentru cine", premisele valorii răspund la întrebarea "valoare în cadrul cărui tip de tranzacţie de piaţă".

69

În ceea ce priveşte premisele, se poate opta pentru una dintre alternativele următoare: • Valoarea de piaţă este definită ca fiind suma estimată pentru care un mijloc fix ar fi schimbat

la data evaluării, între un cumpărător hotărât şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie echilibrată, după un marketing adecvat, în care fiecare parte acţionează în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângeri.

• Valoarea de piaţă pentru utilizarea actuală este definită ca fiind valoarea de piaţă a unui mijloc fix, bazată pe utilizarea în continuitate a acestuia, presupunând că mijlocul fix va fi vândut pe o piaţă deschisă, pentru utilizarea sa actuală, ţinând cont în rest de definiţia valorii de piaţă, indiferent dacă utilizarea prezentă este sau nu cea mai bună.

• Costul de înlocuire net (depreciat) se bazează pe estimarea valorii de piaţă a terenului pentru utilizarea sa curentă, la care se adaugă costul de înlocuire (sau reproducere) a îmbunătăţirilor minus estimatul deteriorărilor fizice sau a unor demodări sau optimizări. Rezultatul este estimarea valorii de preluare în ocupare a proprietăţii la data evaluării, presupunând continuarea activităţii. Această estimare poate fi ajustată cu profitabilitatea potenţială a întreprinderii.

• Valoare de lichidare este dată de suma valorilor obţinute în cazul în care activele evaluate se vând bucată cu bucată şi de asemenea se presupune că nu există timp suficient pentru a fi expuse la vânzare pe piaţa bunurilor uzate. Mai degrabă, este posibilă doar o durată scurtă de expunere în cadrul unei licitaţii, acceptat fiind preţul cel mai mare oferit la licitaţie (licitatorii pot fi sau nu reprezentativi pentru cererea globală a pieţei pentru activul respectiv).

• Valoare de utilizare alternativă reprezintă valoarea unei imobilizări, fără a avea în vedere cea mai bună utilizare, bazată pe utilizarea alternativă a acesteia, alta decât valoarea de utilizare în continuitate.

Tipul valorii estimate va fi ales în fiecare caz în parte în funcţie de clasificarea elementului de activ în una din variantele:

• Elemente operaţionale • Elemente în afara exploatării • Elemente aflate în stadiu de investiţii • Elemente de dezvoltare

Având în vedere clasificarea de mai sus, repartizarea tipurilor de valori pe elementele componente este următoarea:

• Elementele operaţionale se evaluează având la bază: valoarea de piaţă, valoarea de utilizare (în continuitate sau alternativă);

• Elementele din afara exploatării (active redundante) se evaluează având la bază: valoarea de piaţă, valoarea de utilizare alternativă, valoarea de lichidare, costul de înlocuire depreciat;

• Elementele aflate în stadiul de investiţii se evaluează pe baza: costului de înlocuire depreciat, valoare de piaţă, valoare de lichidare;

• Elementele de dezvoltare: valoare de piaţă. Evaluarea elementelor patrimoniale se efectuează având în vedere structura bilanţieră şi conţine următoarele acţiuni: • Evaluarea terenului • Evaluarea construcţiilor (clădirilor) • Evaluarea echipamentelor • Evaluarea imobilizărilr necorporale • Evaluarea imobilizărilor financiare • Evaluarea activelor circulante: stocuri, creanţe, disponibilităţi • Evaluarea altor elemente din activul bilanţului • Evaluarea unor elemente din pasivul bilanţului

70

5.2.1. Evaluarea terenurilor

Evaluarea terenurilor presupune aplicarea metodelor de evaluare asupra terenurilor aflate în proprietatea societăţii comerciale care se evaluează, iar dreptul de proprietate este transferabil integral la data tranzacţiei. Acţiuni preliminare: • se analizează înregistrările contabile referitoare la teren şi actele de proprietate asupra

acestuia; • se studiază planurile amplasamentelor şi se face o verificare referitoare la suprafaţa scriptică şi cea existentă pe teren;

• din suprafaţa totală de teren se separă suprafeţele care deservesc derularea activităţii (teren construit, aferent reţelelor, căilor de transport etc.) şi suprafeţele libere în exces care vor fi considerate în afara exploatării;

• în funcţie de amplasarea terenului în zonă se culeg informaţii de piaţă privind valorile de tranzacţionare în zonă, a terenurilor libere similare;

• se întocmeşte o fişă preliminară în care suprafeţele terenurilor apar distinct în funcţie de destinaţia (de exploatare sau libere) şi de localizarea acestora care va conţine şi valorile de piaţă ale terenurilor în zonele respective.

Evaluarea propriu-zisă Evaluarea terenului se va face distinct pe cele două categorii de terenuri: • Terenuri în exploatare - evaluarea va ţine seama de faptul că terenurile contribuie la

desfăşurarea activităţii, valoarea lor fiind diferită faţă de valoarea de piaţă. Evaluarea va avea în vedere, pe lângă valoarea de piaţă a terenurilor în zonele respective, faptul ca ele vor fi imobilizate încă un număr de ani egal cu durata de viaţă rămasă a obiectivului. Tipul de valoare care se obţine nu este valoarea de piaţă.

• Terenuri în exces - se evaluează de regulă la valoarea de piaţă, în condiţii în care există suficiente informaţii de piaţă, putând fi aplicată una din următoarele proceduri: comparaţia directă, proporţia, extracţia, parcelarea, tehnica reziduală şi capitalizarea rentei de bază.

a) Metoda comparaţiei directe Se utilizează la evaluarea terenului liber sau care se consideră liber pentru scopul evaluării. Metoda este cea mai utilizată şi preferată atunci când există date comparabile. Prin această metodă, preţurile şi informaţiile referitoare la loturi similare sunt analizate, comparate şi corectate în funcţie de asemănări sau diferenţieri. Elementele de comparaţie sunt drepturile de proprietate, restricţiile legale, condiţiile pieţei (data vânzării), localizarea, caracteristicile fizice, utilităţile disponibile şi cea mai bună utilizare. Elementele de comparare cele mai variabile de la caz la caz sunt caracteristicile fizice, adică suprafaţa şi forma, lungimea la faţadă, topografia, localizarea şi vederea. Este înţelept să se coreleze rezultatele a două sau mai multe comparaţii. Dacă preţurile s-au schimbat rapid în ultimii ani, loturile comparabile trebuie selectate cât mai aproape de data evaluării. Uneori evaluatorul trebuie sa aleagă între tranzacţii cu proprietăţi din apropiere dar care au avut loc cu mai mulţi ani înainte de data evaluării şi între tranzacţii recente, dar pentru loturi localizate la distanţă. In general, suprafaţa este un element de comparaţie mai puţin important decât data şi localizarea. Cele mai multe loturi au arie optimă, însă dacă suprafaţa e mai mare, valoarea terenului existent în plus are tendinţa să se reducă foarte puternic. De aceea, este bine să se caute proprietăţi comparabile, dar cu aproximativ aceeaşi suprafaţă. Zonarea este deseori criteriul de baza de selecţie, pentru că amplasamentele din aceeaşi zonă sunt cele mai comparabile. Ca regulă generală, cu cât sunt mai multe sau mai mari deosebirile între

71

proprietatea evaluată şi cele comparabile, cu atât e mai mare posibilitatea de a ajunge la valori eronate. Evaluatorul va putea lua în considerare şi preţurile de ofertă (nenegociate), deşi acestea sunt mai puţin credibile (preţurile din ofertele de vânzare sunt mai mari, iar cele din ofertele de cumpărare sunt mai mici decât preţurile negociate). În general, pentru fiecare criteriu de comparare sunt necesare corecţii ale preţurilor din tranzacţiile comparabile. Mărimea corecţiilor depinde de datele disponibile şi sunt exprimate în mod absolut (în monedă) sau relativ (procente). Corecţiile pentru drepturile de proprietate, finanţare, condiţiile pieţei şi condiţiile de vânzare se fac înaintea celor referitoare la localizare şi caracteristicile fizice. Toate corecţiile trebuie prezentate în raportul de evaluare, într-o formă logică şi uşor de înţeles. În localităţile urbane dens dezvoltate, se găsesc foarte rar amplasamente libere şi valoarea lor nu poate fi estimată prin comparaţie directă. La fel şi loturile libere din localităţile rurale izolate sunt foarte rar tranzacţionate şi datele de comparaţie pot fi nesigure. În aceste cazuri, valoarea terenului se poate estima prin metoda proporţiei sau prin metoda extracţiei. b) Metoda proporţiei Metoda proporţiei sau metoda alocării este bazată pe principiul echilibrului şi pe conceptul contribuţiei, conform cărora în mod normal există un raport tipic între valoarea terenului şi valoarea proprietăţii imobiliare pentru anumite tipuri de proprietăţi în anumite localizări. Acest raport este în general, mai sigur când construcţiile sunt relativ noi. La construcţiile mai vechi creşte raportul valoare teren/valoare proprietate. Metoda proporţiei nu dă o valoare determinată a proprietăţii; dar poate fi folosită când este insuficient numărul de tranzacţii de terenuri libere comparabile. Estimarea este grosieră pentru că se pot ridica construcţii mai scumpe sau mai ieftine, pe loturi de teren de valoare egală.

c) Metoda extracţiei

Metoda este o variantă a metodei proporţiei şi anume valoarea terenului este extrasă din preţul de vânzare a unei proprietăţi prin scăderea valorii construcţiilor estimată prin costuri şi depreciere. Proprietăţile din zona rurală sunt estimate frecvent prin această metodă, deoarece contribuţia clădirilor în valoarea totală este, în general, redusă şi uşor de identificat.

d) Metoda parcelării

Metoda este utilizată la evaluarea terenurilor pentru care parcelarea reprezintă cea mai bună utilizare şi există date de comparaţie pentru aceste tipuri de parcele. O parcelare bine planificată poate crea o proprietate mai bună acolo unde zonarea, utilităţile disponibile, accesul şi alte elemente sunt într-o combinaţie favorabilă.

Evaluatorul începe să analizeze o parcelare prin determinarea numărului şi dimensiunilor loturilor ce pot fi create din punct de vedere fizic, legal şi economic. Loturile propuse trebuie să fie în conformitate cu cerinţele legale şi să îndeplinească cerinţele pieţei locale.

Se face apoi o analiză comparativă cu loturile deja construite şi, după corecţiile necesare, evaluatorul va estima care este preţul de vânzare cel mai probabil, durata de construire probabilă şi rata de absorbţie a parcelelor de către piaţă. Metoda parcelării se utilizează şi în studiile de fezabilitate şi în evaluările unde sunt puţine tranzacţii comparabile. Precizia metodei este determinată de precizia ratei de actualizare, a ratei de absorbţie a costurilor indirecte şi pentru servicii.

e) Metoda reziduală

Metoda poate fi utilizată în cazurile în care nu sunt disponibile date referitoare la loturi similare de teren liber. Această tehnică este bazată pe principiul echilibrului şi al conceptului de contribuţie care se referă la echilibrul agenţilor de producţie, adică teren, mâna de lucru, coordonare şi capital.

72

Metoda se utilizează când: - valoarea clădirilor este cunoscută sau poate fi estimată cu o precizie bună; valoarea

clădirilor poate fi estimată ca pentru clădiri noi (care reprezintă cea mai bună utilizare şi care nu au depreciere fizică sau funcţională);

- venitul anual net stabilit, generat de proprietate este cunoscut sau poate fi estimat; - se pot extrage de pe piaţă ratele de capitalizare separat pentru clădiri şi pentru teren. Pentru a aplica metoda, evaluatorul va determina mai întâi construcţia (actuală sau ipotetică) care reprezintă cea mai bună utilizare. Apoi va estima venitul anual net şi stabil, din exploatare, obţinut din chiria de pe piaţă şi cheltuielile de operare estimate la data evaluării. În continuare, evaluatorul va calcula ce parte din venituri se poate atribui clădirilor şi va obţine partea rămasă pentru teren. Aceasta este capitalizată cu o rată de capitalizare obţinută de pe piaţa imobiliară şi se obţine valoarea terenului.

f) Metoda capitalizării rentei de bază Renta de bază poate fi capitalizată cu o rată corespunzătoare. Renta de baza este mărimea plătită pentru dreptul de utilizare şi ocupare a terenului în conformitate cu regulile de închiriere a terenului.

Această procedură este utilă când există informaţii de pe piaţa închirierilor imobiliare. Dacă renta curentă corespunde cu cea de pe piaţă, atunci valoarea obţinută prin

capitalizarea cu o rată de pe piaţă, este echivalentă cu valoarea de piaţă. Daca renta plătită prin condiţiile contractuale nu corespunde cu cea de pe piaţă, se vor face corecţiile ce apar din diferenţele în condiţiile de contract, faţă de cele normale pe piaţă. Renta poate avea diferite clauze de escaladare şi de plată şi acestea trebuie reflectate în renta de bază. g) Metoda normativă sau administrativă Metoda se bazează pe normele stabilite de organele abilitate şi stabileşte valoarea terenului pe

baza relaţiei:

Vt = Vb x (1+N) Unde: Vt – valoarea terenului; Vb – valoarea de bază a terenului, determinată ca limită minimă la un nivel de 495

lei/m2, reprezentând preţul de 5 lei/m2 pentru o perioadă de concesionare de 99 ani; N – coeficientul de corecţie, reflectând suma notelor acordate pe bază de criterii, cel

mult egală cu 9. Criteriile pe baza cărora se acordă notele sunt:

Tabel nr. 1

CRITERII NOTA Categoria localităţii:

- sat - sat reşedinţă de comună - oraş - municipiu - municipiu reşedinţă de judeţ - municipiul Bucureşti

0,1 0,2 0,4 0,6 1,0 1,5

Poziţia terenului faţă de accesul la reţele de transport: - transport rutier - transport feroviar - transport fluvial - transport maritim - transport aerian

0,2 0,3 0,5 0,5 0,5

Echiparea tehnico-edilitară a zonei în care se află

73

terenul: - reţele de apă – canal - reţele de energie electrică - reţele de energie termică - reţele de gaze naturale - reţele telefonice - reţele de transport urban

0,5 0,5 0,5 0,5 0,5 0,5

Amplasarea terenului: - în afara localităţii - în zona periferică a localităţii - în zona mediană a localităţii - în zona centrală

0,0 0,5 0,8 1,0

Funcţiile economice şi caracteristici sociale ale localităţii:

- localitate cu activitate preponderent agricolă - localit. cu funcţie economică limitată în

industrie şi prestări servicii - localitate cu funcţii economice complexe

0,5

0,8 1,0

Caracteristici geotermice ale terenului: - normale - dificile de fundare - necesită desecări - instabil, alunecări

1,0 -0,2 -0,5 -0,7

Restricţii de folosire a terenului conform planului urbanistic general:

- funcţiune incompatibilă cu planul urbanistic - funcţiune compatibilă cu restricţii - funcţiune compatibilă

-1,5 -1,0 0,5

Terenuri poluate cu reziduuri: - gazoase - solide - lichide

-0,3 -0,5 -0,7

TOTAL N 5.2.2. Evaluarea construcţiilor Faza preliminară:

• preluarea de la beneficiar a unei liste de inventar cu construcţiile aflate în patrimoniul întreprinderii de evaluat care să cuprindă cel puţin: numărul de inventar, data punerii în funcţiune, denumirea, valoarea de inventar, valoare rămasă de amortizat la data evaluării şi dacă este posibil evoluţia scriptică a valorii de inventar conform HG 945/1990, HG 26/1992, HG 500/1994 şi HG 983/1998.

• preluarea de la beneficiar a documentaţiilor de construcţie, respectiv ale planurilor construcţiilor. Această etapă este foarte importantă având în vedere că pentru operaţiunea de evaluare sunt strict necesare informaţiile legate de dimensiunile reale ale construcţiilor (suprafeţele construite, suprafeţele desfăşurate, înălţimi etc.). Dacă nu există documentaţii individuale pentru fiecare construcţie se solicită un plan de situaţie în care să figureze construcţiile aflate pe amplasament.

• dacă nu există nici un fel de documentaţie trebuie efectuate măsurători la fiecare clădire şi întocmită o schiţă a planului de situaţie.

74

• identificarea fiecărei construcţii de pe planul de situaţie (de pe teren de fapt) pe baza numărului de inventar din evidenţele contabile. Operaţiunea este foarte importantă pentru corectitudinea evaluării şi verificabilitatea acesteia. În această fază este posibil ca unele construcţii aflate în inventar să nu se găsească pe teren sau să se găsească sub denumiri diferite dar şi situaţia în care unele construcţii să existe pe teren şi să nu figureze în evidenţele contabile, din diverse motive. În aceasta situaţie, evaluatorul împreună cu personal avizat din partea beneficiarului stabilesc forma scriptică a listei construcţiilor de evaluat.

• inspecţia clădirilor şi descrierea obiectivelor de evaluat, urmărindu-se: - identificarea tuturor elementelor constructive care se pot observa: fundaţii,

suprastructură, acoperiş, finisaje, instalaţii, dotări, anexe etc.; - starea fizică a construcţiei, reparaţii curente sau capitale efectuate; - condiţiile de exploatare prezente şi viitoare; - vecinătăţi şi influenţele acestora asupra construcţiei.

Evaluarea propriu-zisă constă în: • stabilirea valorii construcţiei noi (valoare de înlocuire sau valoare de reconstrucţie); • estimarea deprecierii acumulate; • determinarea valorii rămase actualizate la data evaluării. a) Stabilirea valorii construcţiei noi urmăreşte stabilirea costului de reconstrucţie sau a costului de înlocuire. Costul de reconstrucţie - este costul estimat pentru a construi, la preţurile curente la data evaluării, o copie, o replică exactă a clădirii evaluate, folosind aceleaşi materiale, normative de construcţie, arhitectură, planuri, calitate, manoperă şi înglobând toate deficienţele supradimensionările şi deprecierea clădirii evaluate.

Costul de înlocuire - este costul estimat pentru a construi, la preţurile curente de la data evaluării, a unei clădiri cu utilitate echivalentă cu cea a clădirii evaluate, folosind materiale moderne, normative, arhitectură şi planuri actualizate.

Se cunosc trei metode tradiţionale de estimare a costului: metoda comparaţiilor unitare, metoda costurilor segregate şi metoda devizelor.

a1) Metoda comparaţiilor unitare Metoda estimează costul sub forma de cost unitar pe unitatea de suprafaţă sau de volum prin comparaţie cu costuri cunoscute ale unor structuri similare, costuri ajustate pentru condiţii ale pieţei sau eventuale diferenţe fizice. Costul unitar depinde de dimensiune şi anume scade cu creşterea suprafeţei sau a volumului clădirii, aceasta pentru că instalaţiile, centrala termică, lifturile, uşile, ferestrele şi altele asemănătoare, de regulă nu costă proporţional mai mult pentru o clădire mai mare. Costul total este estimat comparând clădirea evaluată cu clădiri similare, construite recent pentru care sunt disponibile preţurile de contract. Se va lua în consideraţie evoluţia preţurilor între data contractului (sau execuţiei) şi data evaluării. In aplicarea corectă a metodei, evaluatorul va calcula costul unitar pentru clădiri similare sau va corecta un cost unitar de barem, ţinând seama de diferenţele de dimensiune, formă, finisaje, dotarea cu instalaţii, precum şi de diferenţa de timp între data elaborării costului de barem şi data evaluării. Pot apărea erori datorită următoarelor dificultăţi:

- corelarea între structura constructivă foarte diversificată a construcţiilor şi preţurile barem conţinute în cataloage;

- aplicarea corecţiilor cele mai adecvate; - utilizarea indicilor de actualizare care sunt subiectivi; - apariţia de tehnologii noi care nu sunt cuprinse în cataloage.

75

a2) Metoda costurilor segregate utilizează costuri unitare pentru diferite componente ale clădirii, exprimate faţă de unităţi de măsură adecvate. Utilizând această metodă, evaluatorul calculează un cost unitar bazat pe cantitatea reală de materiale utilizate în construcţie plus manopera, utilaje şi transporturi legate de tehnologia lucrărilor de construcţii, pentru fiecare metru pătrat de suprafaţă.

Costurile estimate se bazează pe costuri normate pentru diferite componente ale construcţiei. Regia şi profitul constructorului poate fi inclus în costul unitar sau pot fi calculate separat. Costurile indirecte, de regulă se calculează separat.

a3) Metoda devizelor Metoda cea mai completă şi precisă este metoda devizelor, în care se face un calcul ce reflectă cantitatea şi calitatea tuturor materialelor utilizate şi toate categoriile de manoperă necesară. Apoi se adaugă cheltuielile conexe, regia şi profitul. b) Estimarea deprecierii acumulate

Deprecierea este o pierdere de valoare faţă de costul de reconstrucţie sau de înlocuire a construcţiilor, ce poate apare din cauze fizice, funcţionale sau externe.

Teoretic, deprecierea poate începe să se acumuleze de la finalizarea construcţiei chiar dacă reprezintă cea mai bună utilizare a amplasamentului.

Metode de estimare a deprecierii care pot fi utilizate:

b1) Metoda duratei de viaţă economică Prin această metodă, se aplică la costul construcţiilor un raport calculat între vârsta efectivă si durata totală de viaţă economică, totul socotit la data evaluării.

Metoda pare simplă, dar multe elemente ale deprecierii sunt ascunse din cauză că sunt grupate. Un punct slab major al metodei este faptul că elementele recuperabile ale deprecierii nu sunt tratate separat. Mai mult, metoda nu ia în considerare faptul că unele componente ale clădirii pot avea o durata de viaţă fizică mai scurtă sau mai lungă. Durata de viaţă economică are semnificaţie numai pentru uzura globală.

b2) Metoda modificată a duratei de viaţă economică

În aplicarea acestei metode, evaluatorul estimează mai întâi costul de a elimina toate elementele recuperabile ale uzurii fizice apărute ca urmare a întreţinerii necorespunzătoare, precum şi cele ale neadecvării funcţionale. Această sumă se scade din costul clădirii estimat la data evaluării. Apoi evaluatorul va estima un procentaj sau o sumă globală care să acopere toate elementele nerecuperabile. Această sumă este raportul dintre vârsta efectivă /durata totală de viaţă economică aplicat la costul clădirii, minus toate elementele recuperabile ale uzurii fizice şi funcţionale.

Este necesar să se ţină seama că prin eliminarea elementelor recuperabile ale uzurii, durata de viaţă economică va creşte şi/sau vârsta efectivă va scădea şi această metodă nu ia în considerare diferitele durate de viaţă rămase pentru diferite elemente componente ale clădirii.

Metoda presupune că utilitatea clădirii se reduce liniar, ceea ce face ca aplicarea să fie simplă, dar nu întotdeauna realistă.

b3) Metoda segregării

Metoda solicită evaluatorului să analizeze separat fiecare cauză a deprecierii, să o cuantifice şi apoi să totalizeze o suma globală. Dacă evaluatorul utilizează costul de înlocuire, anumite forme ale deprecierii funcţionale sunt eliminate automat.

Tipurile de depreciere care pot afecta o clădire, sunt: • uzura fizică recuperabilă; • uzura fizică nerecuperabilă;

76

• neadecvarea funcţională recuperabilă; • neadecvarea funcţională nerecuperabilă; • deprecierea externă (ce poate fi şi temporară);

În general se cuantifică mai întâi deprecierea recuperabilă şi apoi cea nerecuperabilă şi externă.

b4) Metoda comparaţiei

În aceasta metodă se consideră că deprecierea acumulată este diferenţa între costul de reconstrucţie sau de înlocuire şi contribuţia în valoare a construcţiilor, toate estimate la data evaluării.

Metoda nu face distincţie între diferite tipuri de depreciere: fizică, funcţională sau externă. Limitele metodei sunt date de disponibilitatea datelor reale şi corecte ale unor tranzacţii de proprietăţi comparabile şi prin urmare nu pot fi aplicate într-o piaţă limitată sau pentru anumite proprietăţi imobiliare cu destinaţie specială.

c) După estimarea deprecierii şi diminuarea acesteia din valoarea de reconstrucţiei sau

înlocuire rezultă valoarea rămasă actualizată. În condiţiile în care există în patrimoniul întreprinderii de evaluat un număr mare de construcţii rezultatele procedurii descrise anterior, aplicate fiecărei construcţii în parte şi materializate într-o fişă individuală, vor fi conţinute intr-un centralizator final.

Acesta ar trebui să conţină: denumirea, numărul de inventar, data punerii în funcţiune, suprafaţa, desfăşurată, valoarea de înlocuire / reconstrucţie, deprecierea, valoarea rămasă actualizată.

5.2.3. Evaluarea maşinilor şi echipamentelor

Faza preliminară constă în următoarele activităţi: • punerea la dispoziţia evaluatorului de către beneficiar a listei de inventar a activelor fixe care

să conţină: numărul de inventar, data punerii în funcţiune, denumirea, valoarea de inventar, valoarea rămasă de amortizat la data evaluării şi dacă este posibil evoluţia scriptică a valorii de inventar conform HG 945/1990, HG 26/1992 şi HG 500/1994.

• compararea valorii de inventar totale conţinută de lista de inventar cu valorile înregistrate în documentele contabile (balanţa, bilanţ).

• identificarea fizică a utilajelor şi echipamentelor ce urmează a fi evaluate şi compararea cu lista de inventar.

• verificarea aspectelor legate de dreptul de proprietate asupra activelor fixe şi sesizarea unor aspecte deosebite sau limitări;

• identificarea utilajelor şi echipamentelor ce nu mai sunt utilizate în activitatea societăţii (neoperaţionale) sau a celor ce pot fi disponibilizate prin reorganizarea activităţii.

• identificarea utilajelor şi echipamentelor ce nu sunt utilizate în activitatea de bază a societăţii ci au destinaţie socială, de agrement.

• identificarea utilajelor şi echipamentelor ce nu sunt exploatate direct de societate ci sunt închiriate la terţi, în locaţie.

În urma acestei faze baza de date cu activele fixe va fi separată în active fixe operaţionale şi active fixe aflate în afara exploatării, care vor fi evaluate în funcţie de tipurile de valori corespunzătoare. Evaluarea propriu-zisă se face diferit, pentru activele fixe operaţionale şi pentru activele fixe neoperaţionale.

77

A. Evaluarea activelor fixe operaţionale presupune parcurgerea etapelor: - stabilirea valorii de înlocuire - estimarea deprecierii - determinarea valorii rămase actualizate a activului fix la data evaluării.

a) Stabilirea valorii de înlocuire Valoarea de înlocuire (costul de înlocuire brut) reprezintă totalitatea cheltuielilor ce ar trebui efectuate la data evaluării pentru achiziţionarea şi punerea în funcţiune a unui mijloc fix cu caracteristici tehnico-economice similare celui analizat. Modalităţi de estimare a valorii de înlocuire: • Metoda identificării: – identificarea preţului de livrare a utilajului la producător şi estimarea

cheltuielilor de transport, montaj şi punere în funcţiune. • Metoda asimilării – compararea cu unu sau mai multe utilaje cu parametri esenţiali foarte

apropiaţi care se cunosc preţurile de achiziţie. • Metoda corelării – compararea cu unul sau mai multe utilaje relativ asemănătoare constructiv şi

ca destinaţie la care se cunosc preţurile de achiziţie şi estimarea valorii de înlocuire prin interpolarea sau proporţionalitatea caracteristicilor.

• Metoda indicilor – actualizarea valorii de înregistrare contabilă la data punerii în funcţiune pe baza indicelui de evoluţie a preţurilor.

Cea mai recomandată metodă este cea a identificării. Metoda indicilor, cea mai puţin recomandată, este utilizată în situaţiile în care nici una din metodele anterioare nu poate fi aplicată. Elementele principale ale metodei sunt stabilirea bazei de pornire şi a indicelui de actualizare. Baza de pornire este de preferat să fie o valoare care să reflecte valoarea reală a bunului respectiv la acea data (ex. valoarea de inventar la punerea în funcţiune).

b) Estimarea deprecierii Deprecierea mijlocului fix - cuprinde următoarele elemente: • deprecierea economică - uzura (starea) tehnică, vechimea; • deprecierea funcţională - uzura morală, adecvarea pentru utilizarea prezentă; • deprecierea strategică - reducerea duratei de funcţionare prin modernizarea, retehnologizarea

activităţii în viitorul apropiat; • deprecierea generată de poluare - se va ţine seama de legislaţia în domeniu şi de reducerea

duratei de viaţă sau cheltuielile necesare încadrării în normele de protecţia mediului. Procedura standard de estimare a gradului de uzură constă în estimarea duratei de funcţionare minime rămase şi calcularea gradului de uzură prin metoda liniară, conform relaţiilor:

100c

b-cXsau 100 ×=×

+=

ba

aX

unde: a - vechimea utilajului - durata de viaţă consumată (în ani); b - durata rămasă estimată de viaţă economică utilă; c - durata estimată de viaţă economică utilă dacă utilajul ar fi nou; X - mărimea procentuală a deprecierii (grad de uzură %).

c) Costul de înlocuire net sau Valoarea rămasă actualizată se calculează prin relaţia:

( )

100

1)(

XCIBVRACIN

−×=

unde: CIN (VNA) – costul de înlocuire net (valoarea rămasă actualizată); CIB – costul de înlocuire brut (valoare de inventar, valoare de înlocuire); X – mărimea procentuală a deprecierii.

78

Valoare astfel calculată este corectată cu valoarea reziduală a mijlocului fix în cazul în care deprecierea strategică impune o durată de viaţă rămasă foarte mică în raport cu deprecierea economică şi funcţională. Valoarea reziduală este dată de valoarea de lichidare forţată. În condiţiile în care se estimează cheltuieli pentru încadrarea în normele de protecţie a mediului, acestea vor fi deduse din costul de înlocuire depreciat. B. Evaluarea activelor fixe aflate în afara exploatării

Pentru aceste categorii de active fixe se impune estimarea valorii de piaţă, respectiv să se

ţină seama de posibilităţile de valorificare pe piaţa secundară a acestor bunuri. Valoarea de piaţă este o procedură comparativă utilizată atunci când se estimează că exista posibilităţi de absorbţie pe pieţele secundare pentru utilajele respective, iar deprecierea economică şi funcţională a acestora este redusă.

În cazul unor tranzacţii rapide se poate lua în considerare şi valoarea de lichidare forţată, valoarea estimată în acest caz fiind mult redusă pentru a spori atractivitatea.

Valoarea de utilizare alternativă este aplicabilă maşinilor şi utilajelor cu grad mare de universalitate în cazul în care cererea pe piaţa secundară depăşeşte oferta. Metoda se bazează pe estimarea valorii de înlocuire şi a valorii rămase actualizate din care se scad cheltuielile necesare cu schimbarea locului utilajului. Metoda este utilizată în cazul gajării utilajelor. 5.2.4. Evaluarea imobilizărilor necorporale

Evaluarea activelor necorporale presupune intelegerea unor aspecte particulare de

evaluare, determinate in primul rand de caracteristicile particulare pe care le au acestea. Evaluarea activelor necorporale este de competenta evaluatorului de intreprindere

datorita faptului ca in marea majoritate a cazurilor valoarea acestora este legata de o intreprindere care utilizeaza aceste active.

A. Clasificarea activelor necorporale

Activele necorporale (intangibile), în funcţie de criteriul mixt posibilitate de identificare şi deţinător, pot fi grupate în:

Grupa 1.Active necorporale neidentificabile ce apartin intreprinderii Aceasta grupa include în general active intangibile cu o durata de viata nedeterminabila

(ele neputînd fi amortizate), care se evalueaza de regula ca sistem. Aceasta nu inseamna ca activele neidentificabile ale afacerii nu depind de efortul intreprinderii (ele includ ideea de investitie), dar nu exista o modalitate logica de determinare a reducerii de valoare (una din cerintele construirii programului de amortizare).

Principalele active din aceasta grupa sunt: • Sistemul (ansamblul) proprietate imobiliara + utilaje + echipamente (manifestat prin

existenţa uneia sau mai multor unitaţi productive); • Disponibilitatea personalului calificat; • Sisteme, metode, modalitati de control care au fost dezvoltate ca parti ale unei operatii • Existenta clientelei; • Acoperirea pierderilor initiale (in general se au in vedere cheltuielile normale facute pîna la

obţinerea de profit); • Cheltuielile (investitiile) in promovare, reclama; • Avantajul amplasamentului, care se reflecta în însasi valoarea de piata a proprietaţii (sau

proprietaţilor) imobiliare;

79

• Reputatia locala, nationala, internationala care poate fi judecata si analizata pe baza (re)cunosterii de catre public sau clienti, dependenta acestora de firma (calitatea serviciilor si produselor), pretul serviciilor si produselor, standingul de creditare (banci, institutii financiare, clienti etc.)

Grupa 2. Active necorporale neidentificabile ce apartin persoanelor din intreprindere Activele din aceasta grupa sunt elemente unice în asociere cu persoanele din cadrul

afacerii. În cele mai multe cazuri ele se considera a avea o durata de viata nedeterminabila. Cele mai importante active din aceasta grupa sunt:

• Reputatia personala a angajatilor sau a proprietarilor afacerii pentru publicul general, clienti, alti angajati, alti proprietari sau institutii de creditare;

• Îndeminarea, abilitatea specifica a angajatilor, inclusiv cunostintele tehnice, abilitatea vinzarilor, abilitatea financiara;

• Abilitatea generala a angajatilor, managerilor si actionarilor in domenii cum ar fi relatiile cu clientii, relatiile cu angajatii, spirit managerial, abilitatile pentru administratie.

Grupa 3. Active necorporale identificabile ce apartin intreprinderii În aceasta grupa se includ activele intangibile care pot fi evaluate individual si care, de

regula, au o durata de viata determinabila. Din aceasta grupa fac parte:

• Marca • Numele produsului • Metode si procese secrete • Biblioteca tehnica • Copyright - ul • Contractele (cu salariati, contracte de cumparare, de vinzari, de finanţare, publicitate etc.) • Informatii, liste (cu furnizorii, clientii etc.) • Formule secrete • Licente • Brevete • Fransiza • Drepturi asupra unor terenuri petroliere, zone piscicole etc.

Un alt criteriu de clasificare a activelor intangibile este al cauzei care le determina,

stabilindu-se astfel 4 grupe: • Drepturile si/sau avantajele determinate de contracte; • Relaţiile; • Proprietaţile intelectuale; • Goodwill-ul si valoarea de exploatare continua

Drepturile si/sau avantajele determinate de contracte. Orice societate comerciala deţine drepturi prin contractele încheiate cu alte firme,

persoane sau organizaţii publice. La nivelul minim, o firma are dreptul de a desfasura activitaţile precizate în statut prin înregistrarea legala a firmei. Drepturile si/sau avantajele exista în baza contractelor, ele stabilind natura drepturilor/avantajelor dobîndite, durata acordului/avantajului etc.

Relaţiile Pentru a exista orice întreprindere are stabilite relaŃii cu alte firme, agenŃii, persoane.

Ele nu au la baza contracte si, de regula, sunt în acelasi timp efemere si foarte importante pentru mersul afacerii. Cele mai important relaŃii pentru valoarea unei afaceri vizeaza:

80

• relaţiile cu clienţii. Pentru caracterizarea acestora si înţelegerea mecanismului prin care ele creaza valoare nemateriala pentru întreprindere vom preciza ca sunt doua componente care le definesc. Este vorba de inerţie (explicata de realitatea ca orice întreprindere are clienţi dar nu orice întreprindere are relaţii cu clienţii) si de informaţiile disponibile despre clienţi (un punct sensibil mai ales pentru intreprinderile în care competiţia este accentuata iar migrarea clienţilor catre un alt ofertant este facila);

• relaţiile cu forţa de munca, ansamblul potenţialului uman. Una dintre primele si cea mai importanta relaţie a unei organizaţii este cea cu angajaţii. Acest sistem major în cadrul întreprinderii poate fi analizat din perspectiva valorii nemateriale potenţial implicate prin costurile de recrutare, pregatire, calificare etc., în fond de costurile crearii si realizarii starii de funcţionare a sistemului întreprindere - angajaţi. Cu cît munca este mai specializata iar valoarea adaugata de întreprindere este mai ridicata, cu atît costul ansamblului este mai ridicat si, în mod premisal, valoarea întreprinderii este mai mare. relaţiile cu distribuitorii, etc.

Proprietatea intelectuala Termenul de proprietate intelectuala se refera în mod uzual la brevete, marci comerciale,

know-how etc. Acestea reprezinta o categorie speciala de active necorporale pentru ca ele sunt unice iar proprietarul lor este protejat de lege pentru exploatarea neautorizata, contrafacere etc.

Principalele avantaje determinate de deţinerea lor sunt determinate de: - reducerea costurilor materiale; - sporirea productivitaţii muncii (de exemplu prin cresterea vitezei de

manufacturare); - diminuarea costurilor de transport, manipulare, depozitare; - eliminarea sau reducerea rebuturilor, pierderilor; - cresterea gradului de reciclabilitate postutilizare; - reducerea consumurilor de combustibil, energie; - eliminarea sau reducerea riscurilor de mediu si a impactului negativ asupra

naturii; - realizarea unui avantaj competitiv; - crearea si menŃinerea unei bune imagini pe piaţa etc;

Goodwill-ul si valoarea de exploatare continua Cel mai adesea noţiunea de goodwil este asociata cu: a) Supraprofitul. Este cea mai întîlnita accepţiune pentru definirea goodwillului, sensul

fiind ca întreprinderea care beneficiaza de goodwill genereaza un profit superior mediei; b) O valoare reziduala. Aceasta accepţiune este o prelungire a ideii de supraprofit,

considerînd goodwill-ul ca diferenţa între valoarea afacerii si valoarea neta a tuturor activelor identificabile (tangibile si intangibile);

c) Clientela. Existenţa goodwill-ului nu poate fi discutata în afara recunoasterii sale de catre piaŃa. Nu poate exista goodwill fara clientela, definita ca înclinaţia a cumparatorilor de a fi fideli produselor/ serviciilor unei anumite firme si de a recomanda si altora aceasta firma. Existenţa goodwill-ului rezulta din servicii superioare calitativ, programe publicitate, relaţii personale, etc, care determina un profit superior mediei.

Pentru majoritatea scopurilor, goodwill-ul poate fi definit ca: elemente ale unei afaceri sau persoane care-i determina pe clienti sa utilizeze produsele/serviciile oferite de aceasta afacere sau persoana si care, in general, permit firmei sa genereze un profit superior (supraprofit) fata de profitul asteptat in mod rezonabil pentru toate activele afacerii, inclusiv beneficiul pentru toate acele active intangibile care pot fi identificate si evaluate separat.

81

Valoarea de exploatare continua poate fi definita ca un element adiţional de valoare ce este atasat unei afaceri ca rezultat al existenţei elementelor ce permit continuarea activitaţii într-un orizont de timp previzibil.

B. Metode de evaluare a activelor necorporale

B1. Metode de evaluare bazate pe venit

Metoda avantajului de profit Aceasta metoda de evaluare a activelor nemateriale identificabile este aplicabila în cazul

în care este posibila estimarea cu o acurateţe rezonabila a avantajului deţinerii si utilizarii activelor intangibile, avantaj exprimat in cele din urma sintetic prin profitul net.

Metoda contribuţiei la variaţia profitului Metoda anterioara se bazeaza pe profituri aduse direct de activele intangibile. Sunt insa

situaţii în care nu se poate determina avantajul preţului unitar pentru ca nu exista informaţii disponibile si nu se pot face estimari cu o precizie rezonabila privind acest avantaj. În practica se pot întîlni cazuri în care activele intangibile determina un profit pentru întreaga entitate (intreprindere) care îl deţine (acestea nu se pot atasa direct unui anume activ nematerial ca în cazul anterior), el fiind unic si identificabil.

Într-o asemenea situaŃie, problema esenţiala o constituie punctul de plecare în dezvoltarea tehnicii de evaluare. Pe baza unui studiu evaluatorul poate, de exemplu, sa aiba disponibila informaţia ca un produs cu marca "Y" are un volum ridicat al vînzarilor superior fata de produsele marcilor "X"si "Z" operante pe aceeasi piaŃa. În acest caz se porneste de la contibuţia de profit rezultata din vînzarile realizate în plus.

Metoda economiei de redevenţa Aceasta este o metoda aplicabila în primul rînd pentru evaluarea brevetelor si licenţelor. Proprietarul unui drept de proprietate intelectuala poate permite si altora sa foloseasca

acest activ contra unei redevenţe, care cel mai adesea este un procent aplicat la volumul vînzarilor generate de folosirea proprietaţii intelectuale. Astfel de drepturi, în mod normal, se înscriu între 3-7% din vînzari, cel mai întîlnit nivel fiind de 5% din vînzari. Acest procent variaza în primul rînd în funcţie de volumul fluxurilor generate de utilizarea activului.

Metoda economiei de costuri

Determinarea rezonabila a contribuŃiei la profit sau avantajul preţului se poate dovedi dificila în anumite cazuri sau nu se poate aplica în practica. Pe de alta parte, se pot întîlni situaŃii în care activele intangibile sunt "responsabile" pentru o economie de costuri masurabila. Prin crearea acestui avantaj, elementele intangibile aduc o contribuŃie directa la realizarea unui profit suplimentar. Acest avantaj de cost poate fi creat de:

- un contract care aduce avantaje la cumpararea de materii prime (de exemplu contracte pentru furnizarea de ŃiŃei)

- un proces sau metoda care economiseste munca sau reduce costurile materiale - un contract de munca cu angajaŃi valorosi si cu experienŃa.

B2. Metode de evaluare bazate pe costuri În practica putem fi pusi în situaŃia de a evalua active necorporale care nu au fost înca

dezvoltate si recunoscute de piaŃa, pentru care nu exista suficiente informaŃii care sa ne permita estimarea cu o probabilitate rezonabila a fluxurilor pe care le-ar genera deŃinerea lor. În asemenea cazuri evaluatorul adopta în general metode din grupa celor bazate pe costuri pentru ca ele au cea mai mare relevanŃa si credibilitate în cazurile particulare amintite.

82

Metoda costului crearii Desi costul crearii unui activ intangibil este rareori apropiat de valoarea sa, sunt situaţii în

care metoda costului crearii se poate aplica totusi, evaluatorul dezvoltînd o tehnica de evaluare bazata pe costul crearii unui activ necorporal similar (brevet, proces secret etc.). Aplicabilitatea metodei este limitata si impusa de lipsa unor informaţii care sa estimeze efectele deţinerii si utilizarii unor astfel de active. Metoda este foarte utila îndeosebi ca mijloc de verificare si testare a concluziilor rezultate din aplicarea altor metode.

Aplicarea metodei trebuie sa se faca cu precauţie pornind de la ideea ca, în multe cazuri, costul nu reprezinta un indicator semnificativ pentru valoare, îndeosebi pentru activele necorporale. În mod evident, daca efectul elementelor nemateriale în fluxurile afacerii (în profit de exemplu) sunt mai mici decît costul crearii, aceasta nu înseamna un avantaj si deci nu determina o valoare pozitiva.

B3. Metode de evaluare bazate pe comparatia de piaţa

Metoda costului de cumparare În mod ocazional, un activ intangibil poate fi cumparat de pe piaţa la un preţ considerat

echivalentul valorii sale. Încercarea de a testa preţul de cumparare nu este o aberaţie. Sunt recomandate metode de testare ca economia de costuri, costul crearii, avantajul profitului. La rîndul sau costul de cumparare poate fi util ca un test pentru valoarea licenţelor si franchiselor. O serie de active necorporale se vînd si se cumpara de pe piaţa, dar informaţiile obţinute de pe aceasta piaţa trebuie sa vizeze fiecare tip de activ intangibil.

Metoda asimilarii Este o metoda în care evaluatorul ţine seama, pe baza informaţiilor certe, de tranzacţii

încheiate în condiţii apropiate de cazul specific pe care-l analizeaza, luînd în calcul corecţii (pozitive sau negative, bazate pe propria sa experienţa) faţa de condiţiile în care s-au încheiat tranzacţiile considerate ca baza de comparaţie.

C. Consideraţii privind evaluarea unor activele necorporale

Cheltuielile de constituire - sunt acele cheltuieli ocazionate de înfiinţarea şi modificarea unităţii patrimoniale, incluzând: taxele legale de înregistrare a firmei; onorariul consultanţilor (avocaţi, contabili etc.); comisioanele plătite pentru emisiunea de acţiuni şi/sau obligaţiuni; costurile cu promovarea, etc. În cazul evaluării globale a întreprinderii, cheltuielile de constituire sunt considerate nonvalori şi se elimină. Cheltuielile de cercetare-dezvoltare, din punct de vedere al evaluării contabile, reprezintă cheltuielile ocazionate de efectuarea unor lucrări sau obiective de cercetare strict individualizate, care prezintă garanţia realizării eficienţei scontate prin aplicarea lor. Efectele economice ale activităţii de cercetare se reflectă în obţinerea de economii sau profit suplimentar, reducerea cheltuielilor, putându-se aprecia astfel eficienţa şi valoarea acţiunilor respective. Metodele de evaluare a proiectelor de cercetare-dezvoltare: • metoda costului de reproducere, care presupune actualizarea cheltuielilor de cercetare-

dezvoltare activate în bilanţ şi imputabile unui proiect de cercetare prin aplicarea unui coeficient de reevaluare care poate fi indicele de creştere a preţurilor;

83

• metoda actualizării profiturilor viitoare, care presupune identificarea efectelor care se vor materializa în perioada următoare, concretizate în profitul suplimentar obţinut prin aplicarea rezultatului cercetării;

• metoda actualizării cash-flow-ului aferent cheltuielilor de cercetare dezvoltare, care presupune actualizarea cash-flow-ului net degajat de proiectul de cercetare pe un orizont de timp finit, precum şi a valorii sale reziduale la sfârşitul perioadei de prognoză.

Cash-flow-ul net aferent proiectului de cercetare-dezvoltare se determină astfel: + Creşterea cifrei de afaceri în urma aplicării rezultatelor cercetării - Cheltuieli aferente vânzărilor suplimentare - Cheltuieli generale suplimentare - Cheltuieli de desfacere suplimentare - Cheltuieli de cercetare-dezvoltare de efectuat până la finalizarea cercetării = Profit diferenţiat brut - Impozit pe profit = Profit diferenţiat net + Amortizarea aferentă activelor fixe utilizate pentru realizarea proiectului - Variaţia nevoii de fond de rulment indusă de aplicarea proiectului - Investiţii în capital fix = Cash-flow net

Marca si numele comercial

Acestea reprezinta active ce pot avea valori imens, unele devenind deja termenii consacraţi pentru definirea produsului. Deţinerea unui asemenea activ determina un avantaj de marja de profit sau un volum ridicat de vînzari, fiind posibila utilizarea metodei avantajului de profit.

O problema esenţiala în evaluarea numelui si marcii comerciale este realizarea capitalizarii. Daca durata de viaţa economica nu poate fi stabilita cu o certitudine rezonabila, evaluatorul are de ales între două posibilitaţi:

- selectarea arbitrara a unei durate de viaţa - capitalizarea activului pe o durata nedeterminata

Aceasta este o alegere dificila si demonstreaza de ce aceste active sunt cel mai adesea grupate în cadrul goodwill-ului sub forma unui ansamblu de active intangibile.

Metoda economiei de redevenţa poate fi utilizata pornind de la ipoteza ca numele sau marca pot fi acordate sub forma de licenţa unei terţe persoane, caz în care veniturile nete din redevenŃa sunt capitalizate si transformate in valoarea activului.

Metoda bazata pe costul crearii poate fi utila daca se dovedeste ca activul are o valoare viitoare, dar este dificil de stabilit care este piaţa sau avantajul de profit. Costul dezvoltarii unei marci poate fi substanţial. Adesea sunt necesare costuri mari cu munca, studiile de piaţa, testele de utilitate, promovarea, reclama etc.

Know-how-ul Reprezinta ansamblul de cunostinţe tehnice nebrevetabile sau brevetabile dar nebrevetate

înca, necesare fabricarii, funcţionarii sau comercializarii unor produse sau elaborarii si funcţionarii unor tehnologii si procedee.

Principalele elemente de proprietate intelectuala ce formeaza, separat sau în ansamblul lor, conţinutul knowhow- ului sunt:

- abilitatea tehnica; - experienţa; - cunostinţele tehnice.

84

Aceste elemente ale proprietaţii intelectuale au de regula si un suport material: mostre, planuri, schiţe, instrucţiuni, diverse documentaţii. Valoarea know-how-ului poate fi determinata doar în condiţiile îndeplinirii cumulative a urmatoarelor cerinţe: • transmisibilitatea elementelor care îl alcatuiesc (abilitaţi, experienţa, cunostinţe). Referitor

la aceasta cerinţa trebuie facuta precizarea ca în cazul în care elementele ce formeaza acest activ nematerial depind de o persoana, evaluatorul trebuie sa analizeze cu atenţie situaţia specifica pentru a cuantifica riscurile de netransmisibilitate a activului.

• caracterul secret al cunostinţelor, abilitaţilor etc si gradul de noutate al acestora. Metodele cele mai relevante pentru evaluarea know-how-ului sunt cele bazate pe profit,

iar pentru verificarea rezultatelor obinute metodele bazate pe costuri în masura în care, în majoritatea cazurilor, nu sunt disponibile informaţii pentru a utiliza metode bazate pe piaţa.

Copyright-ul Metodele de evaluare si apreciere a copyright-ului sunt similare cu acelea pentru nume si

marca, cu excepţii relativ minore. Diferenţa principala rezulta din durata de viaţa a activului, care în acest caz este determinata. O alta diferenţa vine din faptul ca metoda economiei de redevenţa are o aplicabilitate limitata. In plus, in acest caz, evaluatorul poate aplica metode bazate pe comparatie deoarece sunt destul de frecvente tranzactii cu acest tip de activ necorporal.

Contractele O gama diversa de contracte poate fi apreciata si evaluata separat sub forma unor

elemente necorporale distincte. Este recomandabil sa fie evaluate separat si nu prin stabilirea unei valori pentu un grup de contracte, chiar daca acestea privesc acelasi domeniu (de exemplu contractele de publicitate), fiind necesară determinarea unor rate de risc specifice atasabile fiecarui contract.

Evaluarea contractelor se poate face prin metoda avantajului de profit sa prin metodele bazate pe contribuţia la variaţia profitului.

Evaluarea contractului de leasing Leasingul reprezinta o operaţiune similara în linii generale cu împrumutul de mijloace

fixe, prin care chiriasul obţine avantaje legate de posesiunea bunurilor închiriate în timp ce finanţarea este realizata de societatea de leasing.

Participanţii care intervin în aceasta operaţiune sunt: - proprietarul sau producatorul - garantul (finanţatorul) - chiriasul

Aprecierea valorii unui contract de leasing sau de inchiriere trebuie privita prin prisma a doua elemente:

• capitalizarea economiei de costuri (chirie) • supravaloarea determinata de raritate; de exemplu, în cazul unui leasing imobiliar,

elementele care pot justifica supravaloarea pot fi: - posibilitatea de a subînchiria; - posibilitatea de a extinde activitatea prin închirierea altor imobile aflate în

vecinatate; - posibilitatea închirierii de apartamente sau camere în cladirea imobilului; - amplasamentul deosebit al proprietaţii

Brevetele Cea mai întîlnita metoda pentru evaluarea brevetelor este metoda economiei de

redevenţa.. Aceasta metoda presupune ca brevetul este deţinut de o terţa parte care plateste proprietarului o redevenţa pentru privilegiul de a-l utiliza.

85

O alta apreciere a valorii brevetului poate avea la baza metoda contribuţiei la profit. Aceasta se poate face atunci cînd poate fi calculat un profit net pe baza contribuţiei directe a utilizarii acestui activ nematerial.

În determinarea duratei de viaţa a unui brevet este recomandabil sa se ia în considerare durata legala de viaţa si care nu coincide întotdeauna cu durata de viaţa economica.

Evaluarea pierderii de goodwill Existenţa goodwill-ului se manifesta prin:

- profituri istorice suplimentare (supraprofit) sau printr-o probabilitate rezonabilă de realizare a unui supraprofit în perioada imediat urmatoare;

- pe baza informaţiilor de piaţă se observă în mod clar ca pentru afaceri similare se plateste o primă reprezentînd goodwill-ul;

- în circumstanţe speciale, cînd evaluatorul consideră, pe baza analizei informatiilor disponibile si a propriei experenţe, că afacerea deţine goodwill.

Pierderea de goodwill. Dacă o afacere poate fi reamplasată, pierderea potenţială de goodwill va fi măsurată prin diferenţa între valoarea acestuia îninte si după reamplasare.

Ca regulă generală, pierderea nu va putea depăsi cel mai scăzut cost de reintegrare a goodwill-ului pierdut sau valoarea totală a goodwill-ului înainte de reamplasare; dacă afacerea nu poate fi reamplasată în cadrul aceleiasi pieţe, întregul goodwill al afacerii va fi considerat pierdut; dacă goodwill-ul pierdut nu poate fi reconstituit într-o perioadă rezonabilă de timp, întreaga sumă a pierderii va fi considerată irecuperabilă.

Metode de evaluare a pierderii de goodwill: • Metoda capitalizarii supraprofitului pierdut. Avantajul acestei metode, atunci cînd

pierderea de goodwill poate fi susţinută, este ca oferă o explicaŃie logică, care poate da cîstig de cauză în faţa instanţei sau a terţilor.

• Metoda costului de reconstituire a goodwill-ului pierdut. Dacă metoda prezentata anterior nu poate fi aplicata sau dacă se impune verificarea rezultatelor obţinute, evaluatorul poate estima costul reconstituirii goodwill-ului pierdut. Dacă acest cost este realist si nu implică o valoare mai mare decît goodwill-ul iniţial rezultatul aplicării metodei este credibil si util.

Exista însa si o restricţie majora în aplicarea metodei datorita cazurilor frecvente în care goodwill-ul pierdut nu poate fi reconstituit într-o perioadă de timp rezonabilă, costul estimat devine foarte speculativ; într-o asemenea situaţie este recomandabil să consideram că goodwill-ul a fost pierdut definitiv. Metoda are un grad de relevanţa ridicat îndeosebi în situaţiile în care nu s-a pierdut întreaga clientelă (si deci întreaga sursă de realizare a profitului).

5.2.5. Evaluarea imobilizărilor financiare Imobilizările financiare au în componenţă: titlurile de participare, titlurile imobilizate ale activităţii de portofoliu, alte titluri şi creanţe imobilizate. Titlurile de participare se evaluează pornind de la valoarea de capitalizare a dividendelor sau la valori bursiere când sunt participaţii cotate la bursă. Modul de evaluare a titlurilor cotate şi necotate, precum şi a altor instrumente financiare este prezentat în capitolul referitor la evaluarea valorilor mobiliare.

5.2.6. Evaluarea activelor circulante

În practica evaluării întreprinderii, elementele activelor circulante se analizează din punct

de vedere cantitativ şi valoric, precum şi a posibilităţilor de valorificare în producţie sau prin vânzare.

86

Conţine ca principale elemente componente evaluarea stocurilor, a creanţelor şi a disponibilităţilor băneşti.

Evaluarea stocurilor se efectuează ţinând seama de următoarele:

• stocurile de materii prime şi materiale se evaluează prin metodele consacrate FIFO, LIFO şi costul mediu ponderat al perioadei. În cazul în care există unele stocuri depreciate sau inutilizabile pentru întreprindere, evaluarea se face la preţul posibil de valorificare a acestora, din care se scad cheltuielile de valorificare. În cazul în care stocurile sunt nedepreciabile şi valoarea acestora la data evaluării este superioară celei de înregistrare, se efectuează evaluarea acestora pe baza preţurilor de valorificare la această dată.

• stocurile de produse finite se evaluează fie la costul de producţie, fie la preţul posibil de vânzare, dacă valorificarea acestora implică aplicarea unor discounturi (adaos comercial);

• stocurile de producţie neterminată se evaluează la costul de producţie, avându-se în vedere stadiul de fabricaţie în care se află.

• stocurile de mărfuri se evaluează având în vedere vechimea acestora, depreciabilitatea lor, valorile de piaţă la data evaluării, lichiditatea acestora etc.

Creanţele se evaluează în funcţie de riscul de neîncasare şi de vechimea lor astfel:

• creanţele pentru care nu există nici o îndoială privind încasarea lor se vor prelua la valoarea contabilă;

• creanţele exprimate într-o altă monedă decât cea naţională vor fi actualizate în funcţie de evoluţia cursului de schimb;

• creanţele pentru care se apreciază că încasarea va fi întârziată mai mult de o lună, vor fi corectate în sensul diminuării valorii contabile în funcţie de costul imobilizării fondurilor pe perioada amânării încasării (dobânda bancară pe termen scurt);

• creanţele mai vechi pot fi diminuate faţă de valoarea contabilă în funcţie de rata lunară a inflaţiei;

• creanţele mai vechi de un an şi care se apreciază că nu mai pot fi încasate sunt evaluate la valoarea zero (se scad din activul bilanţului).

Disponibilităţile băneşti în moneda naţională se preiau la valoareacontbilă, iar cele în

valută sunt transformate în lei la cursul de referinţă al BNR la data evaluării. Cecurile, cambiile, biletele la ordin şi alte valori se evaluează la valoarea cotaţiei de piaţă la data evaluării.

5.2.7. Evaluarea altor elemente din activul bilanţului

• Cheltuieli înregistrate în avans vor fi analizate pe fiecare componentă, urmărindu-se separarea cheltuielilor care vor aduce profit (chirii plătite în avans, abonamente, facturi pentru consumuri de utilităţi) şi care se vor prelua în bilanţul evaluatorului la valoarea contabilă, de acele cheltuieli care nu vor aduce profit (chirii plătite pentru spaţii sau utilaje care nu vor mai fi exploatate) şi care se evaluează la valoarea zero.

• Decontările din operaţii în curs de clarificare – în operaţiunea de evaluare se analizează natura lor, formulându-se opinii privind posibilităţile de soluţionare. În funcţie de acestea, sumele respective se iau în calcul la valoarea contabilă, la altă valoare sau se exclud din calcul.

• Diferenţele de conversie activ - ca regulă generală reprezintă o pierdere pentru agentul economic şi în consecinţă se scad din activul bilanţului numai în condiţiile în care se apreciază că pe tot parcursul perioadei s-a înregistrat o depreciere a cursului de schimb şi aceasta este ireversibilă.

87

5.2.8. Evaluarea unor elemente din pasivul bilanţului În general, elementele din pasiv se preiau la valoarea lor de înregistrare în contabilitate, fără

a fi supuse corecţiilor, existând şi situaţii când pot apărea corecţii în vederea stabilirii activului net corectat (ANC), ca una dintre metodele patrimoniale de evaluare. Acestea se referă la: • datoriile care au fost contractate în altă monedă decât cea naţională vor fi actualizate în funcţie

de cursul de schimb de la data evaluării; • împrumuturile pe termen mediu şi lung contractate la un nivel al dobânzii diferit de nivelul

practicat curent pe piaţă vor fi reconsiderate în funcţie de diferenţa dintre cele două niveluri ale ratei dobânzii, dacă există clauza unei dobânzi fluctuante. Dacă nu există o asemenea clauză, aceste împrumuturi se iau în calcul la valoarea din bilanţ;

• datoriile se majorează cu provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli, în cazul în care acestea au o valoare stabilită pentru un scop anume sau când se apreciază că există o mare probabilitate de utilizare reală a lor. Dată fiind natura acestor provizioane (de datorii probabile sau venituri, respectiv rezerve), trebuie să li se acorde o atenţie deosebită, pentru delimitartea corectă a datoriilor care se vor lua în calculul activului net.

Un aspect important în cadrul evaluării obligaţiilor este al celor identificate ca nefiind

înregistrate în contabilitate. Este vorba despre: • potenţiale litigii de natură fiscală; • potenţiale cheltuieli legate de reclamaţii în domeniul protecţiei mediului sau protecţiei

consumatorilor; • eventuale amenzi, penalităţi iminente; • anumite clauze contractuale privind unele avantaje acordate salariaţilor şi alte situaţii din

această categorie.

5.3. Aplicarea metodelor patrimoniale

După ce toate elementele de activ şi pasiv (pentru care s-a impus acest lucru) au fost evaluate, urmează întocmirea bilanţului economic. Aceasta se realizează în mod practic astfel: • se completează în coloana “Valori corectate” rezultatele evaluării pentru fiecare element de

activ sau pasiv. În cazul posturilor bilanţiere nesupuse evaluării în coloana valorilor corectate va figura aceeaşi valoare ca şi în coloana valorilor contabile;

• se calculează corecţiile ca fiind diferenţa dintre valorile corectate şi valorile contabile; În unele cazuri în care cunoaştem corecţia necesară, vom determina valoarea corectată prin însumarea dintre valorile contabile şi corecţii;

• se calculează totalul activelor şi totalul pasivelor pe coloana valorilor corectate care în urma primelor două etape vor avea valori diferite;

• se calculează totalul corecţiilor elementelor de activ şi a elementelor de pasiv; • se echilibrează bilanţul prin corectarea capitalului propriu din coloana valorilor contabile cu

diferenţa dintre elementele calculate anterior (total corecţii activ - total corecţii pasiv).

Fiind întocmit bilanţul economic, pot fi aplicate metodele patrimoniale adecvate fiecărui caz în parte.

În cadrul metodelor patrimoniale se includ: - activul net contabil; - activul net actualizat sau reevaluat; - activul net corectat sau corijat;

88

- valoarea substanţială a patrimoniului; - activul net de lichidare.

1. Activul net contabil (ANC)

Activul net econtabil (ANC) sau patrimoniul net contabil, cunoscut şi sub denumirea de valoare matematică de patrimoniu, reprezintă metoda cea mai simplă de evaluare folosită în ţara noastră pentru privatizarea întreprinderilor mici prin mtoda MEBO recomandată şi de HG nr. 887/1995 pentru evaluarea societăţilor comerciale cu capital de stat care se privatizează potrivit Legii nr. 55/1995.

Potrivit acestei metode, activul net evidenţiat se stabileşte ca diferenţă dintre activ total şi datorii totale:

ANC = TOTAL ACTIV – DATORII TOTALE

Aceasta ar reprezenta „valoarea” întreprinderii la data închiderii bilanţului contabil. În

condiţiile în care, potrivit reglementărilor în vigoare, se face reevaluarea elementelor patrimoniale, această valoare poate fi considerată credibilă.

Metoda este foarte simplă şi rapidă, dar nu ţine seama în toate cazurile de valoarea de utilitate a bunurilor, ceea ce poate fi, de exemplu, în favoarea cumpărătorului şi în defavoarea vânzătorului în condiţiile unui mediu economic inflaţionist (care nu utilizează un sistem contabil adaptat la inflaţie). De aceea, în multe situaţii poate fi pusă şi problema aducerii la zi a valorii contabile.

2. Activul net actualizat (ANA) sau reevaluat prezintă patrimoniul net al întreprinderii la valorile actualizate.

Incidenţele inflaţiei sunt eliminate prin aplicarea unor indici calculaţi pe baza evoluţiei preţurilor sau cursurilor de schimb. Aceşti indici pot fi stabiliţi separat pentru fiecare element sau pe total, ca un indice mediu.

În aplicarea corecţiilor trebuie să se ţină seama că o parte a elementelor patrimoniale nu-şi schimbă valoarea şi ca atare nu sunt supuse corectării.

De menţionat că, în activitatea practică, acesată metodă este mai puţin utilizată, dar poate fi recomandată în cazuri de „urgenţă” pentru o primă estimare a valorii întreprinderii. 3. Activul net contabil corectat (ANCC)

Se obţine în urma efectuării corecţiilor asupra bilanţului contabil ca urmare a verificărilor, inventarierii şi reevaluării realizate de evaluatori. Această valoare patrimonială este cea mai des folosită. La ea se recurge îndeosebi în situaţia în care se are în vedere continuarea activităţii întreprinderii. Se determină pe baza aceleiaşi relaţii generale de calcul cu menţiunea că informaţiile sunt preluate din Bilanţul economic din coloana Valori corectate.

ANCC = TOTAL ACTIV (CORECTAT) - TOTAL DATORII (CORECTAT)

În comparaţie cu activul net contabil, activul net corectat include diferenţe (pozitive sau negative) care apar în urma acţiunii de evaluare a activelor şi obligaţiilor din bilanţul contabil. 4. Valoarea substanţială

Valoarea substanţială face parte din categoria valorilor funcţionale ce reprezintă totalitatea mijloacelor corporale ale întreprinderii angajate şi organizate pentru realizarea obiectului de activitate, fără a ţine seama de modul de finanţare şi asigură continuitatea activităţii.

Valoarea substanţială se referă de regulă numai la activitatea de bază şi poate fi folosită în practică pentru aplicarea unor metode de randament.

89

În teoria şi practica economică se cunosc mai multe categorii de valori substanţiale:

a) a) Valoarea substanţială brută (VSB), care reprezintă valoarea totală a activelor aflate la dispoziţia întreprinderii, indiferent în proprietatea cui sunt înregistrate, pe care acesta le foloseşte pentru realizarea obiectului de activitate.

VSB se determină adăugând la active corectate în urma reevaluărilor (Ac) activele reevaluate neevidenţiate în bilanţ, dar care participă la activitatea de exploatare (A1) şi scăzând activele evidenţiate în bilanţ dar care nu participă la activitatea de exploatare (A2)

VSB = Ac +A1 – A2

b)Valoarea substanţială redusă (VSR), ce se obţine prin scăderea din valoarea

substanţială brută a datoriilor pe termen scurt (Dts) aferente activităţii de bază:

VSR = VSB – Dts

c)Valoarea substanţială netă (VSN), care se obţine prin scăderea din valoarea substanţială redusă a datoriilor pe termen mediu şi lung (Dtml):

VSN = VSR – Dtml

Sau

VSN = VSB – Datorii totale

5. Activul net de lichidare (ANL)

Evaluarea întreprinderii prin activul net de lichidare (ANL) reprezintă un caz particular de evaluare pentru societăţile comerciale care îşi încetează activitatea.

Procedura reorganizării şi lichidării judiciare a societăţilor comerciale este reglementată în ţara noastră de Legea nr. 64/1995.

Lichidarea reprezintă ansamblul operaţiilor care, după declanşarea dizolvării unei societăţi, au ca obiect realizarea elementelor de activ şi plata datoriilor, în vederea partajării valorii rămase între asociaţi.

Dizolvarea întreprinderii poate avea loc, de regulă, în următoarele cazuri: - expirarea termenului prevăzut de contractul de asociere; - imposibilitatea realizării obiectului de activitate; - hotărârea adunării generale; - reducerea capitalului social sub 50% sau micşorarea lui substanţială, dacă asociaţii nu

procedează la completarea lui. Operaţiunea de lichidare poate fi concepută în două situaţii:

• întreprinderea este în dificultate şi în conformitate cu procedura legală îşi încetează activitatea. În acest scop se determină activul net de lichidare ca diferenţă între activul inventariat evaluat la valoarea de piaţă şi datoriile exigibile. Sau se poate porni de la activul net corectat (ANCC) din care se scad cheltuielile de lichidare (CL) şi obligaţiile fiscale asupra rezultatelor lichidării (I);

ANL = ANCC – CL – I

• întreprinderea este în dificultate temporară, dar este redresabilă. Într-o asemenea situaţie se lichidează ca firmă, dar va continua să funcţioneze, prin fuziunea cu altă firmă sau la alţi proprietari.

90

În cazul în care întreprinderea este redresabilă, determinarea valorii de lichidare presupune parcurgerea următoarelor etape:

- aprecierea activului net şi a capacităţii beneficiare ca urmare a considerării posibilităţii de redresare;

- calculul unei valori la termen pornind de la activul net şi capacitatea beneficiară; - aplicarea unor corecţii la valoarea la termen pentru a ţine seama de: capitalurile

care au fost sau ar trebui “injectate” pentru a realiza redresarea, riscul specific succesului redresării sperate, actualizarea valorii la termen.

În acest caz, valoarea întreprinderii se determină ca diferenţă între valoarea la termen actualizată şi capitalul investit:

Cin)i1(

VtV −

+

=

În care: Vt = valoarea la termen, i = rata de actualizare cu prima de risc; n = numărul de ani dintre data evaluării, respectiv a efectuării investiţiei, şi cea a

reluării ativităţii; Ci = capitalul investit de cumpărători pentru redresarea întreprinderii.

5.4. Limitele metodelor patrimoniale

Principalele limite ale metodelor patrimoniale sunt: • necesită foarte mult timp şi mulţi experţi pentru realizare; • reflectă mai mult poziţia vânzătorului, deoarece alocarea capitalului (structura activelor) reflectă

decizii luate de acesta; • în unele variante, ia în considerare o abordare statică, însumând valorile activelor componente,

fără a ţine seama în mod direct de strategia întreprinderii care urmăreşte obţinerea de profit; • pentru multe elemente de activ, mai ales pentru cele specifice, este dificil de stabilit cu exactitate

valoarea lor. Valoarea patrimonială a unei întreprinderi este semnificativă atunci când se îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

- evaluarea bunurilor din patrimoniu se face pe baza utilităţii acestora sau la preţul pieţei; - există posibilitatea comparării valorilor patrimoniale ale întreprinderii evaluate cu valori

patrimoniale ale întreprinderilor similare din acelaşi domeniu de activitate; - prima de risc pentru întreprindere este redusă; - există un nivel satisfăcător al investiţiilor; - există posibilitatea măsurării cât mai exacte a goodwill-ului degajat de întreprindere.

5.5. Exemplu - Evaluarea unui utilaj

În vederea achiziţionării utilajului “încărcător hidraulic” de la proprietarul actual, S.C. “X” solicită efectuarea unei evaluări în scopul stabilirii valorii de piaţă pentru utilajul respectiv.

Din analiza documentelor de constatare a stării tehnice a utilajului, rezultă următoarele informaţii:

- anul de fabricaţie: 1990; - durata de funcţionare normată: 30.000 ore; - ore efective de funcţionare: 21.000 ore;

91

- număr reparaţii capitale efectuate: 4 (ultima în decembrie 2001). Metoda costurilor

Această metodă porneşte de la o ipoteză de bază care presupune continuarea utilizării existente a bunului şi poate fi considerată adecvată deoarece bunul a fost utilizat potrivit scopului pentru care a fost proiectat şi construit şi are o durată de viaţă rezonabilă în care poate produce venit.

Abordarea prin cost estimează valoarea prin determinarea costului actual (de înlocuire sau reproducere) al bunului, din care se deduc o serie de elemente de depreciere care conduc la pierderea de valoare a bunului în urma unei deprecieri fizice, funcţionale sau economice.

În cazul de faţă abordarea poate avea ca bază fie costul de reproducere, fie costul de înlocuire, întrucât se cunoaşte costul de achiziţie al utilajului, precum şi costul actual al utilajului la producător.

Etape:

I. Determinarea costului actual A. Costul actual = cost de reproducere (actualizarea costului de achiziţie)

Costul de achiziţie = 30.000 EURO

B. Costul actual = cost de înlocuire (cost actual la producător) Cost actual = 35.000 EURO

II. Determinarea deprecierii Deprecierea poate fi estimată pornind de la parametrii tehnico-economici ai utilajului existent

comparativ cu parametrii tehnico-economici ai unui utilaj nou. Este cunoscut faptul că în prezent utilajul se produce având unele caracteristici îmbunătăţite

ca urmare a introducerii de noi materiale care conduc la reducerea costurilor de reparaţii şi prelungirea ciclului şi a duratei de funcţionare.

A. Utilaj existent B. Utilaj nou Cost actual = cost de reproducere Cost actual = cost de înlocuire =30.000 EURO =35.000 EURO RK (reparaţii capitale) efectuate = 4

RK efectuate = 4

Ciclul RK = 7.500 ore Ore efectuate = 21.000 ore

Ciclul RK = 8.500 ore Ore efectuate = 21.000 ore

Durata de funcţionare efectivă = 30.000 ore

Durata de funcţionare efectivă = 34.000 ore

Cost RK = 3.000 EURO, din care Cost RK = 4.000 EURO, din care - 1.000 manoperă - 1.000 manoperă - 2.000 materiale - 3.000 materiale Tarif orar închiriere = 5EURO/oră

Tarif orar închiriere = 5EURO/oră

Venit brut = Dur. funct. efect x tarif orar = 150.000 EURO

Venit brut (1) = Dur.funct.efect x tarif orar = 170.000 EURO

Venit net = Vbrut – Cost RK = =147.000 EURO

Venit net = Vbrut – Cost RK = =166.000 EURO

1. Deprecierea fizică este pierderea de valoare ca rezultat al exploatării şi al expunerii la

factorii din mediul înconjurător.

92

Deprecierea fizică = Costul actual x Deprecierea fizică procentuală Deprecierea fizică procentuală = [Ore efectuate / (Ore efectuate + Ore rămase)] x 100 A. Raportată la costul actual = cost de reproducere:

Deprecierea fizică(%) = 21.000 ore / 30.000 ore = 70 %

B. Raportată la costul actual = cost de înlocuire: Deprecierea fizică(%) = 21.000 ore / 35.000 ore = 60 %

2. Deprecierea funcţională reprezintă pierderea de valoare ca rezultat al progresului tehnic, al apariţiei de noi tehnologii. În cazul de faţă deprecierea funcţională este subliniată de faptul că în prezent pentru utilajele noi se reduc relativ cheltuielile cu reparaţiile şi creşte astfel ciclul RK, precum şi durata de viaţă a utilajului. Astfel deprecierea funcţională va fi aplicată atunci când se consideră un cost actual = cost de reproducere. (Ciclul RKB – Ciclul RKA) / Ciclul RKB = (8.500 ore – 7.500 ore) / 7500= 0,134x100=13,4% 3. Deprecierea economică reprezintă pierderea de valoare rezultată ca urmare a acţiunii unor factori externi. În cazul prezent nu se ia în calcul o asemenea depreciere, întrucât utilajul a fost utilizat la întreaga sa capacitate. III. Determinarea valorii V = Cost actual – Deprecierea A. Raportată la costul actual = cost de reproducere:

V = Cost actual – Deprecierea fizică = = 30.000 EURO – 30.000 EURO x 70 % = = 30.000 EURO – 21.000 EURO = 9.000 EURO

B. Raportată la costul actual = cost de înlocuire:

V = Cost actual –(Deprecierea fizică + Deprecierea funcţională)= =35.000 EURO - 35.000 EURO x (60% + 13,4%) = 35.000 EURO – 25.700EURO = 9300 EURO

Rezultă V1= 9.000 EURO

Metoda comparaţiei directe Metoda constă în analiza unor tranzacţii recente de bunuri comparabile cu subiectul. Ca tehnică de comparare se utilizează identificarea directă deoarece informaţiile de piaţă

obţinute de evaluator au fost primite de la firme care au cumpărat utilaje similare. S-au analizat următoarele elemente specificate în grila de comparaţii:

Tabel nr. 2 Elem. comparaţie Subiect Comparabila A Comparabila B Data tranzacţiei Iunie 2002 Febr. 2002 Aprilie 2002 Preţ actualizat 6.000 EURO 13.000 EURO Anul fabricaţiei 1990 1986 1992 Starea tehnică Bună Proastă F. bună

93

Accesorii similar Suplimentare RK 4 3 4 + piese

materiale noi Corecţie + 3.000 EURO - 1.500 EURO Preţ corectat 9.000 EURO 11.500 EURO

Corecţiile au fost făcute astfel: - preţul actualizat – prin actualizarea preţului de vânzare de la durata tranzacţiei cu rata de

schimb leu/dolar; - corecţie pentru RK: pentru comparabila A care are făcute numai 3 RK, s-au adăugat

costurile aferente unei astfel de reparaţii, iar pentru comparabila B s-a făcut o corecţie de materiale suplimentare;

Analizând comparabila B faţă de subiect, se observă că acesta are accesorii suplimentare şi anul de fabricaţie superior, fapt care ar fi putut conduce la o valoare de vânzare mai mare.

În urma acestei analize se apreciază o valoare a utilajului subiect: V2 =11.000 EURO Metode de randament Metodele de randament au la bază principiul prin care valoarea unui bun poate fi estimată

prin beneficiile viitoare pe care le poate aduce proprietarului. Abordarea se poate face fie prin capitalizarea veniturilor din exploatare anuale cu o rată de capitalizare, fie prin actualizarea fluxurilor financiare obtenabile într-o perioadă de timp viitoare.

Valoare utilaj = Venit net utilaj / Rata de capitalizare Pentru cazul analizat, există informaţii că pentru utilaje similare închiriate, chiria este de %

EURO pe oră. Astfel, considerând că utilajul poate fi închiriat 11 luni pe an, în medie 20 zile pe lună şi 8

ore pe zi, venitul net anual obţinut din închirierea utilajului ar fi: Total ore închiriere/an: 8 ore/zi x 20 zile x 11 luni = 1760 ore Venit brut = 1760 ore x 5 EURO/oră = 8800 EURO/an Cheltuieli anuale aferente 5500 EURO, astfel:

- salarii: 1800 EURO - întreţinere-reparaţii: 3000 EURO - asigurare: 600 EURO - impozite, taxe: 100 EURO

Venit net anual 8800 EURO – 5500 EURO =3300 EURO. Pentru determinarea ratei de capitalizare, se consideră următoarele: se cunoaşte că un utilaj similar, cumpărat de o societate concurentă cu 35.000 EURO, este închiriat cu un tarif similar, dar numărul orelor de închiriere este mai mare, utilajul necesitând mai puţine reparaţii, venitul obţinut din închiriere fiind de 10.000 EURO/an. Rata de capitalizare c = 10.000EURO /35.000 EURO = 0,28 Valoare utilaj = 3.300 / 0,28 = 11.700 EURO (rotunjit)

V3 = 11.700 EURO

94

Concluzie:

În urma utilizării celor trei metode de evaluare s-au obţinut următoarele valori:

V1 = 9.000 EURO

V2 = 11.000 EURO V3 = 11.700 EURO.

Ţinând seama de scopul evaluării, care este cumpărarea utilajului de către firma “X” care în principal intenţionează să folosească utilajul pentru nevoile proprii, se poate recomanda cumpărătorului o valoare de negociere de 9.000 EURO şi un maxim de ofertare de 11.000 EURO.

95

CAP. VI: METODE DE RANDAMENT

6.1. Fundamentele metodelor de randament

Metodele de randament (metode bazate pe venit) sunt metode prin care se estimează valoarea unei afaceri, a unei participaţii sau a unei acţiuni, prin calcularea valorii prezente a beneficiilor viitoare (anticipate). Metodele au în vedere abordarea dinamică a capitalurilor, respectiv fluxurile pe care acestea le generează pentru investitor. Aceste metode asimilează valoarea unei întreprinderi sumei fluxurilor de care poate dispune proprietarul capitalului, prin utilizarea sa, într-o durată de timp rezonabilă (în funcţie de aşteptarea investitorului) ţinând seama de riscurile asociate, de alternativele disponibile. Dintre metodele de randament enumerăm:

- Metode bazate pe profit, - Metode bazate pe fluxul de dividende, - Metode bazate pe fluxul de disponibilităţi.

Prin aplicarea metodelor bazate pe venit se estimează valoarea unei afaceri, a unei participaţii sau a unei acţiuni prin calcularea valorii prezente a beneficiilor viitoare. Din acest punct de vedere valoarea unei întreprinderi nu este dată de suma contribuţiilor individuale necesare pentru realizarea ei, ci de valoarea rezultată din utilizarea factorilor componenţi (capacitatea de producere a profitului). Câştigurile viitoare, care constituie baza valorii de randament a întreprinderii, reprezintă motivaţia investiţiei într-o afacere şi trebuie deci să fie în întregime la dispoziţia investitorului. Dacă profitul este reinvestit, calculele de corecţie sunt necesare deoarece investiţiile de acest fel reprezintă viitoare creşteri ale activelor care pot conduce la obţinerea unor câştiguri suplimentare. Definiţia valorii de randament a unei societăţi comerciale se bazează pe capacitatea societăţii de a genera fluxuri pozitive de venituri pentru investitori. În această accepţiune, valoarea de randament reprezintă suma tuturor fluxurilor nete pe care le poate genera o întreprindere pentru deţinătorii capitalului propriu, luând în considerare factorul timp şi factorul risc. Din definiţie rezultă ca o afacere are o valoare de randament exclusiv în cazul în care funcţionează, este profitabilă (capabilă să genereze venituri superioare cheltuielilor) şi viabilă pentru un orizont de timp rezonabil. O întreprindere care nu îndeplineşte aceste condiţii va fi evaluată prin alte metode. Principiile evaluării pe bază de venit sunt următoarele: a) Unitatea valorii - O firmă trebuie evaluată ca un ansamblu, ca un tot unitar şi nu ca sumă a unor valori individuale. Consecinţa acestui principiu este că valoarea estimată exprimă rezultatul acţiunii conjugate a tuturor factorilor antrenaţi în obţinerea rezultatelor estimate. Cu alte cuvinte, valoarea rezultată nu poate fi descompusă pe componente. b) Evaluarea este orientată spre viitor. Valoarea unei afaceri se bazează întotdeauna pe aşteptări, pe previziuni, privind evoluţia afacerii, ea depinde de profiturile viitoare anticipate, de fluxurile nete de disponibilităţi, de structura viitoare a activelor şi capitalului societăţii. Rezultatele trecutului şi valoarea netă a activelor la data evaluării constituie doar un sprijin util pentru orientarea în viitor. c) Formularea unor ipoteze clare neambigue de evaluare. Calculele de evaluare trebuie să aibă la bază ipoteze clare, coerente asupra stării economice interne şi externe, asupra stării

96

financiare a întreprinderii. Ipotezele evaluării trebuie explicitate foarte clar, astfel încât să nu creeze o imagine eronată celor care analizează raportul de evaluare. d) Posibilitatea distribuirii profiturilor viitoare. În estimarea profiturilor viitoare, scopul fundamental este estimarea câştigurilor care vor fi la dispoziţia investitorului. În cadrul fluxurilor care stau la baza calculului valorii de randament vor fi incluse doar acele elemente de care poate să dispună proprietarul. Astfel, dacă investitorul este acţionar minoritar se vor avea în vedere dividendele şi preţul de revânzare, dacă este acţionar majoritar profitul net şi valoarea de revânzare, ş.a.m.d. O altă consecinţă este faptul că din rezultate se vor scădea toate acele cheltuieli necesare pentru menţinerea viabilităţii întreprinderii. e) Analiza sinergiilor. Evaluatorul trebuie să aprecieze dacă la nivelul costurilor sau veniturilor pot apare efecte sinergice în legătură cu relaţiile dintre firma evaluată şi un grup sau dacă există în prezent efecte sinergice datorate relaţiilor firmei cu alte firme/grupuri. f) Managementul. Se va analiza ce implicaţii semnificative pentru dezvoltarea viitoare a firmei ar avea o schimbare de management. Această problemă trebuie luată în considerare în cadrul raportului de evaluare. g) Menţinerea capacităţii de generare a venitului de către activele societăţii. În cadrul aprecierii veniturilor viitoare trebuie să se presupună rămânerea intactă a capacităţii de generare de venit a activelor. În virtutea acestuia toate cheltuielile legate de menţinerea activelor societăţii în starea de funcţionare corespunzătoare trebuie scăzute înainte de calcularea fluxurilor disponibile pentru investitor. Este vorba despre cheltuielile de întreţinere, reparaţii şi înlocuire a utilajelor (acestea din urmă fiind de natura investiţiilor) de cheltuieli de constituire şi menţinere a fondului de rulment la un nivel optim din punct de vedere al eficienţei, de prelevarea dividendelor cuvenite acţiunilor preferenţiale (dacă este cazul) etc. h) Evaluarea este valabilă la data efectuării ei, dată care semnifică inspectarea întreprinderii şi elaborarea previziunilor în contextul existent în momentul respectiv (reglementări în vigoare, anticipări legate de tendinţe manifestate până la data respectivă). i) Separarea activelor din afara exploatării numite şi redundante şi evaluarea lor separată. Activele din afara exploatării sunt acele active a căror drept de proprietate nu este o condiţie necesară pentru desfăşurarea activităţii firmei. Aceste active vor fi evaluate separat. Valoarea netă de lichidare este de regulă, criteriul principal de evaluare în aceste cazuri.

Clasificarea metodelor de randament Cele mai uzuale metode de randament (bazate pe venit) sunt actualizarea cash-flow-ului sau dividendelor şi capitalizarea câştigurilor (venitului, profitului etc.).). În cazul metodelor actualizării cash-flow-ului viitor şi/sau al dividendelor, acest indicator este estimat pentru fiecare din perioadele viitoare. Aceste sume sunt convertite în valoare prin aplicarea unei rate de actualizare utilizând tehnicile valorii prezente. Pot fi utilizate multe definiţii pentru cash-flow. În practică, sunt utilizate în mod frecvent cash-flow-ul net (care poate fi distribuit acţionarilor) sau dividendele actuale (în cazul acţionarilor majoritari). În cazul metodelor de capitalizare a câştigurilor, un nivel reprezentativ al acestora este împărţit cu o rată de capitalizare sau este înmulţit cu un multiplu al câştigului, pentru a-l converti în valoare. În teorie, câştigul poate fi înţeles printr-o mulţime de interpretări ale venitului şi cash-flow-ului. În practică, câştigul uzual utilizat este cel înainte de impozitare şi cel după impozitare.

Deci o clasificare principală a metodelor de randament este în funcţie de tehnica de aplicare a acestora, respectiv:

• metode bazate pe actualizare; • metode bazate pe capitalizare;

Etapele aplicării metodelor de randament se referă la:

- precizarea şi estimarea valorilor de rentabilitate;

97

- stabilirea ratei de actualizare sau capitalizare; - delimitarea perioadei de previziune; - aplicarea relaţiilor de calcul specifice.

După cum se observă un rol esenţial în aplicarea metodelor bazate pe venit îl au

câştigurile viitoare fapt pentru care elaborarea previziunilor este una din etapele foarte importante. Toate metodele bazate pe venit încearcă să previzioneze fluxurile viitoare şi să determine valoarea prezentă a acestora. Aceste metode implică pe de o parte anticiparea fluxurilor viitoare şi pe de altă parte selectarea unei rate de actualizare şi capitalizare, care reflectă implicit modelul de evoluţie sau schimbarea anticipată în evoluţia veniturilor.

Elaborarea previziunilor Principiul abordării previzionale este fundamental pentru metodele bazate pe venit.

Întrucât valoarea rezultată din aşteptări legate de câştigurile care pot fi obţinute în viitor, valoarea este definită ca suma prezentă a dreptului de a obţine câştiguri în viitor.

Pentru realizarea evaluării unei întreprinderi este necesară elaborarea unui set de ipoteze care delimitează cadrul de valabilitate a valorilor rezultate. În cazul aplicării metodelor bazate pe randament (care au ca punct de plecare estimări privind cele mai probabile evoluţii ale fluxurilor financiare în perioada de previziune aleasă) este foarte important să se urmărească coerenţa acestor ipoteze în toate fazele de elaborare a previziunilor. Ipotezele se pot referi la evoluţia unor indicatori macroeconomici (rata de schimb, rata inflaţiei, evoluţia sectorului din care face parte întreprinderea, nivelul veniturilor populaţiei), sau la evoluţia unor situaţii specifice întreprinderii (concurenţa, capacitatea de conducere, contracte importante, structura de finanţare, structura patrimoniului, dezvoltări tehnologice, ipotezele care sprijină evoluţia ratei profitului, etc.). Odată stabilite, ele trebuiesc avute în vedere în toate etapele implicate de calculul valorii (intervalului de valori).

Aceste ipoteze trebuie eliberate de aprecieri subiective de natură psihologică. Ele nu trebuie să reflecte speranţe, ci aşteptări realizabile în viitor. Există tendinţa de a lua în considerare dezvoltări sau evoluţii pozitive rezultate în urma măsurilor luate ca răspuns la influenţele negative din trecut sau prezente, fără a avea în vedere în mod corespunzător noi efecte negative posibile pentru viitor. Apar astfel în cadrul previziunilor profituri care reflectă cele mai bune performanţe realizabile de către întreprindere, dar care, în fapt nu se vor înregistra. Dificultăţile de previzionare sunt generate în principal de următoarele cauze:

- instabilitatea mediului extern (piaţa, reglementări, legislaţie, etc.); - lipsa unor previziuni detaliate la nivelul întreprinderilor (practicarea unei conduceri prin

răspuns la fenomene şi nu bazate pe anticipare); - decalaje temporale între fluxurile de venituri şi cele de încasări. Sursele de informaţii privind elaborarea previziunilor Gradul de încredere în previziunile cash-flow-ului şi deci în valoarea unei afaceri,

calculată pe această bază, sunt funcţie directă de cantitatea şi, mai ales, calitatea informaţiilor obţinute de către evaluator. Majoritatea acestor informaţii trebuie solicitate clientului prin clauzele contractului de angajare a lucrării de evaluare. Sfera informaţiilor solicitate, cu impact direct asupra elaborării previziunilor, cuprinde:

- contul de profit şi pierdere din ultimii 3 ani; - bilanţul din ultimii 3 ani; - estimările bilanţurilor şi conturilor de profit şi pierderi din exploatare pentru anii

următori; - natura şi condiţiile domeniilor de activitate care au impact asupra afacerii; - previziunile venitului şi salariilor; - cererea de produse; - principalele rate financiare ale celor mai importante firme concurente;

98

- concurenţa viitoare; - influenţa clienţilor şi furnizorilor asupra activităţii afacerii evaluate; - segmentul de piaţă (prezent, viitor) al produselor şi strategia de piaţă. Evaluatorul va solicita de la managerii firmei evaluate şi alte informaţii, care se pot

înscrie într-o paletă largă de forme de redare, cum ar fi: - Plan de afaceri actualizat; - Studiu de restructurare; - Studiu de fezabilitate; - Raport de evaluare anterior; - Studiu de marketing elaborat de specialişti interni; - Interviuri cu oameni cheie din întreprindere; De asemenea, evaluatorul va utiliza şi alte surse de informaţii, ca de exemplu: - Ziare de informaţii generale, care alocă o parte din spaţiul lor vieţii economice; - Cotidiene specializate în economie care sunt orientate fie spre domeniul

microeconomic (al întreprinderii), fie pe domeniul de activitate (financiar, bursa, afaceri);

- Reviste de specialitate periodice, care furnizează adesea analize accesibile; - Publicaţii editate de organisme şi asociaţii, consacrate studierii problemelor

economice şi care au caracter statistic; - Publicaţii apărute la nivel internaţional. Ceea ce este extrem de important se referă la poziţia evaluatorului faţă de aceste surse

de informaţii. El trebuie: - să verifice corectitudinea informaţiilor obţinute; - să le corecteze (dacă este cazul); - să solicite alte informaţii relevante; - să-şi însuşească sursele de informaţii pe care le va menţiona în raportul de evaluare; - să aprecieze gradul de încredere în informaţiile relevante pe baza cărora a elaborat

previziunile indicatorilor aferenţi calculării cash-flow-ului.

6.2. Estimarea profitului sau a capacităţii beneficiare

Scopul unei afaceri, în principiu, este obţinerea unui profit, prin care să se amortizeze capitalul investit şi să se realizeze şi un venit suplimentar. Rezultatul (profitul sau pierderea) este evidenţiat în bilanţul contabil, încheiat la sfârşitul exerciţiului, stabilit pe baza contului de profit şi pierdere.

Dacă se are în vedere faptul că operaţiunile contabile se efectuează în baza unor reguli şi principii care urmăresc să redea o “imagine fidelă”, rezultatul exerciţiului poate fi considerat ca fiind real.Practica arată că sunt o serie de elemente care pot să conducă la denaturarea rezultatului. Acestea se referă la aplicarea metodologiei, principiilor şi regulelor contabile, în special în ceea ce priveste contabilitatea de gestiune, fiscalitatea, inflaţia, precum şi, nu în ultimul rând, denaturarea voită a rezultatului, pentru diminuarea sarcinilor fiscale.

Evaluarea prin rentabilitate implică precizarea unor aspecte care se referă la profitul care urmează a fi luat în calcul, respectiv brut sau net, cel aferent exploatării sau total.

o La primul aspect, literatura de specialitate prezintă alternativa (brut sau net), fără a preciza criteriul de alegere. Dacă se foloseşte profitul brut, se obţine o valoare mai mare şi, de aici, “preţul” creşte, respectiv situaţia inversă, ceea ce poate constitui un criteriu, dar apreciat în optică diferită de vânzător şi cumpărător. Folosirea profitului brut este în avantajul vânzătorului care, în principiu, poate obţine un preţ mai mare. În realitate, cumpărătorul nu va acepta această optică întrucât, atunci când va prelua afacerea, trebuie să plătească obligaţiile fiscale. În consecinţă, se consideră că trebuie folosit profitul net, deoarece:

99

- investitorul aşteaptă un venit echivalent unui alt gen de plasament, respectiv un venit degrevat de sarcini fiscale care să-i permită amortizarea investiţiei efectuate într-un interval de timp dat;

- presupunând că vânzătorul va investi suma respectivă în titluri de valoare, dividendele pe care le încasează au ca sursă profitul după impozitare.

o Referitor la al doilea aspect, în general, literatura de specialitate se referă la rezultatul aferent exploatării (activităţi de bază), urmând ca celelalte să fie tratate separat, fără a se preciza cum. Or, din moment ce dividendele se plătesc din profitul net al exerciţiului, întrucât angajarea unor obligaţii financiare (credite, împrumuturi) sau realizarea unor venituri financiare sunt în directă legătură cu activitatea de bază.

Evaluarea întreprinderii prin rentabilitate impune estimarea profitului net (P) ce se va

obţine în perioadele următoare, rezultat de care este interesat cumpărătorul şi care influenţează “preţul” tranzacţiei. O asemenea operaţiune în mod normal trebuie să fie făcută de întreprindere, pe baza programelor de activitate, care prefigurează activitatea în următorii ani.

Modalităţile de previzionare a profitului sunt: a) previzionare pe bază de calcule analitice provind producţia, vânzările şi

cheltuielile aferente. Nu poate fi o întreprindere viabilă fără o strategie a producţiei (ca volum şi structură sortimentală) a vânzărilor (cantitativ, valoric şi pieţe) şi cheltuielilor în corelaţie directă cu politica de preţuri. În acest scop se efectuează şi o proiecţie a activităţii viitoare a firmei în mai multe variante (optimistă, pesimistă). Prin Ordinul M.F.P. nr. 616/2000, societăţile comerciale, indiferent de forma de proprietate, trebuie să întocmească bugetul de venituri şi cheltuieli (BVC). Firmele de consultanţă dispón de programe informatice care, pe baza unor infomaţii de intrare, într-un timp redus obţin informaţiile necesare. Echipa de evaluare trebuie să analizeze aceste rezultate şi să-şi motiveze opţiunea pentru o anumită variantă.

b) previzionare prin calcule sintetice, cu ajutorul ritmului mediu, ratelor de

eficiente, rentabilităţii cifrei de afaceri, a capitalului etc. Este procedeul cel mai des utilizat datorită volumului mai redus de muncă şi gradului apropiat de aproximaţie faţă de procedeul analitic. Şi în acest caz este necesar să se motiveze nivelul indicatorilor folosiţi în calcul.

Indiferent de modul de previziune al profitului, trebuie precizat dacă s-a lucrat în preţuri

constante sau cu luarea în consideraţie a evoluţiei inflaţiei, sursa de date sau motivarea indicilor utilizaţi.

Dacă societatea comercială a făcut aceste previziuni, echipa de evaluare le analizează din punct de vedere al credibilităţii, în sensul că faţă de anul trecut au o evoluţie care poate fi considerată normală, că acestea pot fi argumentate prin politica de investiţii, reducerea costurilor, creşterea productivităţii muncii, evoluţia pieţei, a cererii etc.

În situaţia în care nu pot exista aceste informaţii pentru previziuni, ele trebuie făcute de echipa de evaluare împreună cu specialiştii din întreprindere, urmând ca în raportul de evaluare să fie explicate şi argumentate opţiunile.

6.3. Estimarea fluxurilor de trezorerie (cash-flow)

Determinarea cash-flow-ului sau a fluxurilor de trezorerie la nivelul întreprinderii se realizează în conformitate cu prevederilor standardelor internaţionale de contabilitate, avându-se în vedere faptul că fluxul de trezorerie al unei întreprinderi este generat de cele trei tipuri de activităţi: activităţile de exploatare, de investiţii şi de finanţare.

100

Folosind metoda indirectă de calcul a fluxurilor de trezorerie generate de activitatea de

exploatare, fluxul de trezorerie total se determină astfel: Rezultatul net al exerciţiului + Cheltuieli cu amortizările şi provizioanele - Venituri din provizioane - Rezultat din cesiunea imobilizărilor - Rezultat din cesiunea titlurilor de plasament + Cheltuieli privind dobânzile - Variaţia NFR = Flux de trezorerie din activitatea de exploatare (FNE)

Amortizare + Încasări din vânzarea de imobilizări + Încasări din vânzarea de titluri de plasament - Plăţi pentru achiziţia de imobilizări - Plăţi pentru achiziţia de titluri de plasament = Flux de numerar aferent activităţii de investiţii (FNI)

+ Creşteri de capital în numerar - Rambursări de capital în numerar + Contractare de împrumuturi - Rambursare de împrumuturi - Dobânzi plătite - Dividende plătite = Flux de numerar aferent activităţii de finanţare (FNF

Fluxul de numerar total = FNE + FNI +FNF

Principalii indicatori care trebuie previzionaţi sunt:

• cifra de afaceri; • cheltuielile aferente cifrei de afaceri; • variaţia necesarului de fond de rulment; • investiţiile necesare de capital; • modificarea anuală a creditelor pe termen mediu şi lung.

a) Previziunea cifrei de afaceri Cifra de afaceri este definită ca suma veniturilor rezultate din livrările de bunuri, executarea de lucrări, prestările de servicii de către o întreprindere. Din punct de vedere metodologic, previziunea cifrei de afaceri trebuie să ţină seama de: - capacitatea estimată de absorbţie a pieţei produsului respectiv; - capacitatea de producţie maximă a întreprinderii evaluate; - nivelul tehnic al utilajelor şi performanţa tehnologiilor utilizate la data evaluării şi pe

parcursul perioadei de previziune; - abilitatea managerială cerută pentru atingerea obiectivelor stabilite; - luarea în considerare a evoluţiei întreprinderii într-un mediu concurenţial.

Din punct de vedere practic, previziunea cifrei de afaceri poate fi făcută prin două categorii de metode: • metode econometrice, constând în calcularea tendinţei generale trecute a cifrei de afaceri,

care apoi este extrapolată pentru anii următori; • metode analitice, adică studii de piaţă.

101

b) Previziunea cheltuielilor aferente cifrei de afaceri

Previziunea cheltuielilor aferente cifrei de afaceri pe durata de previziune explicită se poate face pe baza grupării elementelor de cheltuieli în funcţie de dependenţa lor faţă de volumul producţiei: • cheltuieli variabile – sunt acelea a căror mărime evoluează în acelaşi sens cu producţia la

care se referă, fiind relativ constante pe unitatea de produs: cheltuieli cu materii prime şi materiale directe, salariile directe, combustibilul şi energia folosite în scopuri tehnologice;

• cheltuieli fixe – sunt acelea care au un nivel relativ constant, indiferent de oscilaţiile volumului producţiei între anumite limite: cheltuieli generale ale întreprinderii, o parte din cheltuielile comune ale secţiei, cheltuieli de desfacere, impozitele şi alte prelevări obligatorii incluse în costuri.

Evaluatorul trebuie să fundamenteze în mod explicit ipotezele care au stat la baza previziunii elementelor de cheltuieli, deoarece mărimea profitului net din exploatare, componenta cea mai importantă a cash-flow-ului, este influenţată decisiv de mărimea şi evoluţia elementelor de cheltuieli fixe şi variabile.

c) Previziunea variaţiei necesarului de fond de rulment Necesarul optim mediu anual de fond de rulment se stabileşte în funcţie de vitezele de rotaţie considerate normale pentru activele şi pasivele curente pe baza cărora se calculează NFR, exprimate prin următorii indicatori:

• numărul mediu de zile de stocare pentru materii prime, materiale şi produse finite; • durata medie de încasare a creanţelor; • durata medie de plată a obligaţiilor curente (furnizori, salarii).

O altă modalitate de determinare a necesarului de fond de rulment ţine seama de ponderea NFR în cifra de afaceri în perioadele trecute. Această modalitate este utilizată în evaluarea afacerilor care au ajuns la maturitate şi pentru care ponderea NFR în cifra de afaceri va rămâne nemodificată. d) Investiţiile necesare de capital Investiţiile de capital previzionate trebuie să fie coerente cu previziunea cash-flow-ului, respectiv dacă cash-flow-ul a fost previzionat pe ipoteza unor extinderi de capacităţi, achiziţionării unor utilaje mai performante, apte să reducă costurile de fabricaţie, atunci trebuie previzionate aceste investiţii de capital. Ele vor include atât investiţiile pentru înlocuire, cât şi cele pentru lărgirea producţiei şi creşterea eficienţei producţiei. Investiţiile pentru înlocuirea capitalului fix scos din funcţiune au rolul de a menţine nivelul cash-flow-ului care va fi capitalizat şi care se presupune a fi constant ca mărime în viitor, fără a genera creşterea producţiei. Investiţiile nete de capital cu care se majorează capitalul întreprinderii au ca sursă profitul net, creditele sau aportul de capital şi au ca scop creşterea economică a întreprinderii, respectiv g4enerarea de profit net şi cash-flow net anual în creştere. e) Influenţa creditelor asupra cash-flow-ului Pentru calcularea cash-flow-ului din finanţare, vor trebui estimate intrările şi ieşirile de credite cu care se finanţează întreprinderea pe parcursul perioadei de previziune explicită. În acest caz sunt necesare ipoteze suplimentare pentru efectuarea previziunilor, care se referă la:

- structura finanţării în fiecare an al perioadei de previziune explicită şi modificarea acesteia în timp;

- condiţiile contractelor de creditare: mărimea şi numărul ratelor de rambursare, rata dobânzii, comisioane, perioada de rambursare, etc.

102

6.4. Actualizare şi capitalizare

Actualizarea reprezintă calcularea valorii prezente (actuale), la data evaluarii, a unui flux banesc viitor.

Actualizarea este o metodă prin care se asigură comparabilitatea unor parametri economici de cheltuieli şi efecte, care se produc şi se realizează în perioade diferite de timp. Din punct de vedere economic, actualizarea asigură echivalarea parametrilor (efect şi efort) prin cuantificarea influenţei factorului timp, care se manifestă în mod diferit în activitatea economică.

Raţionamentul de bază al actualizării este acela de a aduce la zi valoarea unui leu investit. Astfel, dacă un leu investit azi echivalează peste un an cu o sumă mai mare, respectiv 1+i, peste n ani, valoarea unui leu investit în prezent va avea o sumă egală cu (1+i)n, în care i reprezintă rata de actualizare. Deci, o sumă X investită astazi, peste n ani va reprezenta X(1+i)n=Y.

Formulând invers ipoteza, se pune întrebarea care este valoarea actuală a unor venituri viitoare. Sau ce mărime reprezintă o sumă de bani astazi, dar care se va încasa peste n ani, având în vedere că aceasta ar putea fi valorificată de un randament i.

niYX

)1(

1

+=

în care: (1+i)n = factor de fructificare sau capitalizare;

ni)1(

1

+ = factor de actualizare (discontare)

Rezultă că regula de aplicare a celor doi factori este următoarea:

- dacă dorim să echivalăm în viitor valori realizate în prezent, se foloseşte factorul de frunctificare (capitalizare);

- dacă dorim să echivalăm în prezent anumite valori ce se vor realiza în viitor, atunci se foloseşte factorul de actualizare.

Rata de actualizare: rata rentabilitatii utilizata pentru a converti o suma de bani,

platibila sau de primit in viitor in valoarea prezenta (actuala). Rata de actualizare este utilizata pentru a determina suma pe care un investitor ar plati-o

la data evaluarii pentru dreptul de a beneficia de un flux viitor de lichiditati sau de profituri. Pentru evaluator, rata de actualizare este rata rentabilitatii estimata ca acceptabila pentru un investitor care ar plati in prezent fluxuri viitoare generate de afacere, in contextul riscurilor presupuse de realizarea acestor fluxuri.

Rata de capitalizare: un divizor (care exprima rata rentabilitatii) folosit pentru transformarea unui flux anual constant (uniform) sau cu o crestere constanta in valoarea actuala a capitalului din care provine.

O diferenta fundamentala intre rata de capitalizare si cea de actualizare provine din faptul ca rata de capitalizare se refera la un flux constant sau cu o crestere constanta in vreme ce rata de actualizare vizeaza fluxuri variabile .

Determinarea nivelului ratei de actualizare se face prin mai multe abordări, în funcţie de

specificul activităţii întreprinderii evaluate, de informaţiile disponibile pentru evaluator etc. a) Modelul primei globale de risc Alegerea ratei de actualizare un este întâmplătoare, ci se face în funcţie de anumite

citerii. De regulă, rata (coeficientul) de actualizare este formată din rata de bază, care corespunde unor plasamente fără risc şi se stabileşte la nivelul dobânzii pentru obligaţiunile de stat, sau o

103

rată de rentabilitate considerată normală (12 – 15%). A doua componentă o formează prima de risc, care este cu atât mai mare cu cât instabilitatea economică şi politică este mai accentuată.

Rata de actualizare pe baza modelului primei globale de risc se poate determina pe baza relaţiei:

)1( Rii n +×=

în care: in = rata neinflaţionistă; R = rata de risc care, potrivit uzanţelor internaţionale, poate lua următoarele valori:

0,25 – pentru risc mic; 0,50 – pentru risc mediu; 1,00 – pentru risc puţin ridicat; 1,50 – pentru risc ridicat; 2,00 – pentru risc foarte ridicat.

În unele lucrări se indică mărimea în procente pentru R, cum ar fi de exemplu 20% faţă de rata de bază deflatată (fără inflaţie). Respectiv, dacă rata normală, de bază, este de 15%, iar R=20%, atunci i = 15 x (1+0,2) = 18%.

b) Modelul primei de risc în trepte Corespunzător acestui model, construirea ratei de actualizare se bazează pe un poces de

agregare a diferitelor elemente de risc la o rată de bază fără risc. Ideea fundamentală este că o rată de actualizare (rentabilitatea aşteptată de investitori) are o componentă fixă (rata de ramusare fără risc a capitalului investit) şi o componentă vaiailă în funcţie de dimensiunea riscului implicat de investiţia în afacerea respectivă.

Dacă în privinţa ratei de dobândă (componenta fixă) nu sunt probleme semnificative, identificarea punctelor de risc pentru întreprindere şi cuantificarea acestora este un proces bazat în mare parte pe cunsoştinţele, expeienţa, intuiţia evaluatorului (componenta subiectivă este preponderentă în acest caz).

Un exemplu de calcul al ratei de actualizare este prezentat in tabelul următor:

Rata de bază şi treptele de riscuri Punctaj Explicaţie

Rata de bază 6% Rata reală a dobânzii la obligaţiunile guvernamentale ( de stat)

Riscuri din exteriorul întreprinderii: - creşteri probabile ale preţului utilităţilor şi combustibilului;

2% Preţul gazului natural se va alinia la nivelul preţului pe piaţa mondială

- reglementări antipoluante 3% Se află în faza de proiect o reglementare care va limita nivelul noxelor, fapt ce va afecta întreprinderea evaluată

- dependenţa de furnizorii de materii prime

2% Există doar doi furnizori pentru una din materiile prime de bază

Riscuri din interiorul întreprinderii - calitatea produselor

2% Compania nu a asimilat sistemul de asigurare a calităţii ISO – 9001

- dotarea tehnică şi tehnologică 2% Diagnosticul tehnic a evidenţiat uzura fizică şi morală la o serie de echipamente de bază

- structura de finanţare

1% Creditele au atins 35% din total pasive, nivel situat peste media sectorului

TOTAL 18% (rata de actualizare)

104

Determinarea şi cuantificarea elementelor de risc se bazează pe diagnosticul întreprinderii, fiind reţinute acele elemente care pot afecta în mod direct şi semnificativ activitatea viitoare a întreprinderii evaluate.

Pentru stabilirea ratei de risc se mai recomandă şi posibilitatea adăugării la rata de bază a unui număr de puncte, în funcţie de gradul de risc pentru etapa respectivă, luat global sau pe categorii de riscuri. În unele lucrări de specialitate se foloseşte următorul exemplu:

- 8% rata de referinţă (compensarea aşteptată); - 5% prima de risc investiţional; - 4% prima de risc pentru sector; - 2% prima de risc naţional; - 1% prima de risc proprie societăţii evaluate.

Total rată de actualizare: 20%. Există şi alte structuri în trepte a ratei de risc. Un exemplu de evaluare este următorul:

rata neinflaţionistă 6% riscul pentru talia întreprinderii 2% riscul pierderii manegerilor cheie 1% riscul financiar 0% riscul pntru siguranta populatii 3% riscul pentru dependenta de clienti 1% riscul aferent previziunilor 4% riscul de ţară 5% RATA CU PRIMA DE RISC 22%

Pentru fiecare categorie de risc se practică limita minimă şi maximă, evaluatorul urmând

să facă încadrarea întreprinderii în funcţie de situaţia concretă a acesteia. Dacă întreprinderea utilizează împrumuturi pe termen mediu şi lung, în stabilirea ratei de

actualizare se ţine seama şi de structura financiară, calculându-se costul mediu ponderat al capitalului (Cmpc), pe baza relaţiei:

)ci1(CimprCpr

Cimprd

CimprCpr

CprRfCmpc −

++

+=

în care: Rf = rata rentabilităţii financiare a capitalului propriu; Cpr = capitalul propriu; Cimpr = capitalul împrumutat pe termen mediu şi lung; d = procentul mediu al dobânzii pentru capitalul împrumutat; ci = cota medie de impozit

Dacă previziunile sunt exprimate în preţurile perioadei, actualizarea se face cu rata

inflaţionistă, iar în cazul în care se utilizează ipoteza preţurilor constante se foloseşte rata neinflaţionistă (in).

Relaţia dintre cele două rate este:

r1

riini

+

−=

În care: in = rata neinflaţionistă ii = rata inflaţionistă r = rata inflaţiei.

105

De exemplu, dacă rata inflaţionistă este de 30%, iar rata anuală a inflaţiei este de 19%, rata neinflaţionistă este:

%24.919.01

1930=

+

−=i

Stabilirea mărimii ratei de actualizare care se utilizează în operaţiunea de evaluare

prezintă o importanţă deosebită, întrucât favorizează vânzătorul (dacă este mică) sau cumpărătorul (dacă este mare). De aceea, în evaluarea întreprinderilor din ţara noastră, în vederea privatizării, prezintă o foarte mare importanţă stabilirea şi practicarea unei rate care să asigure efectuarea unor tranzacţii echitabile. Hotărârea de guven nr. 887/1995 a recomandat pentru evaluare rapidă a societăţilor comerciale o rată de actualizare constantă de 19%. În general, în operaţiunile de evaluare s-au folosit rate de actualizare mai mari.

În condiţiile unei inflaţii accentuate, se poate practica sistemul calculelor in valută la cursul zilei. Aceasta inseamnă că valoarea întreprinderii este stabilită la o anumită dată şi urmează a fi indexată, dacă între data evaluării şi cea a efectuării tranzaţiei intervine o perioadă mai mare.

6.5. Valoarea reziduală (continuă)

Valoarea reziduală reprezintă valoarea estimată a unei întreprinderi la sfârşitul perioadei de previziune explicită. In determinarea valorii reziduale evaluatorul trebuie sa analizeze daca estimeaza valoarea unei intreprinderi care are o durata de viata finita sau, dimpotriva, durata de viata estimata este nelimitata. De exemplu, o durata finita apare in cazul societatilor comerciale care au prevazuta o durata limitata precizata in actele constitutive, sau cazurile in care intreprinderea epuizeaza resursele pe care le prelucreaza intr-un anumit interval de timp. • În cazul în care se estimează că la sfârşitul perioadei de previziune explicită întreprinderea îşi va

înceta activitatea, valoarea reziduală se calculează pe bază patrimonială, respectiv ca activ net de lichidare distribuibil acţionarilor.

• In situatia in care se estimeaza o durata de viata nedeterminata a investitiei (intreprinderii) evaluatorul va estima valoarea reziduala prin capitalizarea venitului disponibil (profit net, cash-flow etc.). Aceasta reprezinta abordarea cea mai uzuala in estimarea valorii reziduale a intreprinderilor care nu au o durata de viata limitata. Functie de estimarile privind evolutia intreprinderii dupa perioada explicita de previziune (evolutie constanta sau crestere/ descrestere), evaluatorul va aplica una din relatiile urmatoare de calcul.

c

PNEVr n

=

unde: PNEn – profitul net din exploatare în ultimul an de previziune explicită; c – rata de capitalizare (care poate fi costul mediu ponderat al capitalului).

ga

CFNVr n

−=

+1

unde: CFN – cash-flow-ul net în primul an al perioadei de previziune non-explicită; a – rata de actualizare; g – rata anuală perpetuă sperată de creştere a cash-flow-ului.

106

6.6. Stabilirea perioadei de previziune

De obicei, perioada se ia în ani şi nu există reguli bine conturate care să delimiteze orizontul de timp.

Stabilirea duratei de previziune este o decizie a evaluatorului, luându-se în considerare: - durata de viaţă a produselor societăţii; - ciclul normal de investire; - cantitatea şi calitatea informaţiilor de care dispune echipa de evaluare pentru a

face previziunile; - durata de anortizare fiscală şi tehnică; - durata de recuperare a investiţiei făcută de cumpărător; - anumite norme sau precizări ale organismelor abilitate în domeniul evaluării

întreprinderilor; - perioade practicate la evaluări similare.

Începând cu situaţia istorică, previziunile pot fi relaţionate cu un orizont de timp teoretic

infinit, în concordanţă cu metoda segmentării, şi anume: • perioada apropiată (de la 1 la 3 ani) pentru care se previzionează detaliat fluxurile în 3 variante

diferite (cu posibilităţi diferite de realizare); • perioada intermediară (2 la 5 ani) care extrapolează tendinţa rezultată în perioada apropiată; • perioada îndepărtată, care este atât de îndepărtată încât pot fi făcute doar estimări grosiere, la

nivelul ultimelor realizări ale perioadei intermediare.

Literatura de specialitate arată că perioada pentru care se fac previziuni este de regulă de 3 – 6 ani. În situaţii de relativă stabilitate economică, monetară etc., perioada este spre limita uperioară a intervalului, întrucât probabilitatea de recuperare a investiţiilor este mai mare şi invers.

6.7. Metoda actualizarii fluxurilor de lichiditati (DCF)

Este una dintre cele mai complexe metode de evaluare, dar totodata si cea mai corecta din punct de vedere teoretic. Ea se bazeaza pe actualizarea tuturor beneficiilor economice proiectate (fluxuri de lichiditati sau alte variabile asimilate) ale intreprinderii utilizand o rata de actualizare ce reprezinta costul capitalului pentru acea investitie. Actualizarea presupune o perioada explicita de previziune si o valoare reziduala (perioada non-explicita).

Practic, calculul fluxurilor de disponibilitãti utilizate în evaluare are în vedere

profitul net, la care se adaugã alte disponibilitãti si se scad nevoile de fiantare a activitãtii, respectiv investitiile pentru mentinerea potentialului tehnic si variatia nevoii de fond de rulment.

. Formula de calcul

Estimarea valorii întreprinderii prin metoda actualizarii fluxurilor de disponibilitati (DCF), se bazeazã pe urmatoarea relatie de calcul.

n)a1(

Vrn

1i i)a1(

iCFDCFV

+

+∑= +

=

VDCF = valoarea intreprinderii prin metoda DCF CF = cash – flow din anul i

107

Vr = valoarea reziduala a = rata de actualizare i = anul de previziune n = intervalul de previzune (numar de ani)

Principalele etape necesare in aplicarea acestei metode sunt:

Reanalizarea concluziilor diagnosticului intreprinderii. In aceasta etapa evaluatorul sintetizeaza intreg diagnosticul intreprinderii evaluate, realizand si teste de coerenta. Scopul este acela de a fundamenta etapele urmatoare necesare estimarii valorii firmei.

Stabilirea parametrilor cheie de evolutie a intreprinderii (in contextul economic in care opereaza). Tinand seama de concluziile diagnosticului se vor preciza variabilele cheie care vor influenta activitatea viiitoare si limitele generale ale dinamicii firmei.

Alegerea duratei de previziune. Actualizarea presupune o perioada explicita de previziune si o valoare reziduala (perioada non-explicita). Alegerea perioadei explicite se bazeaza pe elemente cum ar fi: uzantele privind durata de prevziune explicita (3 – 7 ani), intervalul de timp in care firma va ajunge la stabilitate sau la o dinamica stabila, etc

Stabilirea ipotezelor de previziune. Scenariile/ stadiile de evolutie a intreprinderi. In aceasta etapa evaluatorul stabileste ipotezele generale si ipotezele specifice in care realizeaza previziunea.

Ca ipoteze generale, se retin ipoteze la nivel macroeconomic si respectiv la nivelul ramurii in care opereaza intreprinderea, precizarea valorilor in care se realizeaza proiectiile (valori constante sau valori nominale) etc.

In cadrul acestei etape evaluatorul stabileste principalele ipoteze specifice, retinute in estimarea activitatii viitoare a firmei

De asemenea, evaluatorul va considera scenariile sau stadiile de evolutie a firmei, pornind de la variabilele cheie de care depinde activitatea prognozata. Estimarea poate retine fie utilizarea mai multor scenarii in dinamica activitatii intreprinderii, fie considerarea mai multor stadii in cadrul unui singur scenariu construit.

Din punct de vedere tehnic in aceasta etapa sunt utilizate instrumente si tehnici specifice, fiind realizate:

- proiectii ale contului de rezultate; - proiectii ale situatiei patrimoniului; - proiectii ale principalilor indicatori economico-financiari; - proiectii ale fluxului de lichiditati.

Estimarea valorii reziduale. Fiind vorba de o “valoare in viitor”, valoarea reziduala este

inclusa in estimarea valorii intreprinderii evaluate folosind tehnica actualizarii, aşa cum s-a prezentat anterior

Activele redundante (in afara exploatarii). Activele redundante sunt acele active detinute

de intreprindere, dar care sunt în surplus fata de necesarul actual si de perspectiva al activitatii operationale sau care nu sunt necesare pentru activitatea întreprinderii. Cel mai adesea in evaluarea unei intreprinderi se intalnesc ca active in surplus sau nenecesare: licente neutilizate, terenuri libere, cladiri neutilizate sau aflate in exploatarea unei alte firme/ persoane, case de vacanta, echipamente si utilaje in surplus fata de utilizarea actuala si previzibila a capacitatii, automobile de lux, disponibilitati in exces etc.

In toate situatiile, acestea se evalueaza separat la valoarea neta de realizare pe piata, iar aceasta se include in valoarea rezultata din actualizarea fluxurilor operationale.

108

Rata de actualizare – au fost prezentate aspecte metodologice si practice ale acestui

element cheie in evaluarea intreprinderii.

6.8. Metoda capitalizarii venitului

Aceasta metoda se bazeaza pe raportarea unui singur flux de venit/ beneficiu economic, aferent unei singure perioade (de regula un an) la o rata de capitalizare. Este considerata o simplificare a metodei actualizarii fluxurilor de lichiditati – DCF.

Metoda se bazeaza pe formula prezentata in anul 1890 de Alfred Marshall care a identificat legatura intre venit si valoare astfel:

Valoarea = Venit/ Rata dobanzii In evaluarea intreprinderii retinem ca relatie de baza: Valoarea = Venit / Rata de capitalizare

Capitalizarea profitului este o metoda utilizata pe scara larga de catre investitori, ea avand avantajul simplitatii si usurintei intelegerii. Aplicabilitatea ei este insa limitata la firmele care au sau vor avea o situatie relativ stabila a fluxului de venit retinut in evaluare. Prin urmare, metoda capitalizarii profitului nu este aplicabila in cazul intreprinderilor aflate in faza de crestere/ descrestere rapida intr-o faza de investire/ dezinvestire importanta etc.

Metoda poate fi utilizata atat pentru estimarea capitalului actionarilor cat si pentru intreg capitalul investit.

Formule de calcul

Cel mai adesea evaluatorii utilizeaza ca venit (beneficiu economic) in cadrul metodei capitalizarii, indicatorul profit net, iar relatia de calcul este urmatoarea:

VCP = PN / c

Unde: VCP - valoarea intreprinderii prin metoda capitalizarii profitului PN - profitul net c - rata de capitalizare

Aceasta reprezinta formula de baza, aplicabila in situatiile in care se estimeaza o mentinere constanta a profitului net pe durata de previziune.

In conditiile in care este previzionata o dinamica stabila (constanta) a profitului net se utilizeaza modelul de crestere Gordon, iar relatia de calcul a valorii devine:

VCP = PN / ( c – g)

sau, atunci cand profitul net se bazeaza pe rezultatul ultimului an incheiat inainte de data

evaluarii:

VCP = PN0 x (1 + g) / ( c – g) In care

g - rata de crestere constanta PN0 - profitul net al anului imediat anterior datei evaluarii

109

Rata de actualizare si rata de capitalizare Atat ratele de capitalizare cat si ratele de actualizare se bazeaza pe informatii de piaŃă:

a) sunt exprimate ca un multiplu de preŃ (derivat din informaŃiile despre întreprinderile cotate sau din tranzacŃii cu pachete de actiuni), sau

b) exprima o rată a rentabilităŃii investiŃiei (derivată din informaŃiile despre investiŃiile alternative).

Principalele elemente de diferentiere între cele două rate au in vedere: - Rata de capitalizare este utilizata pentru a converti un flux constant si reproductibil in

valoarea prezenta a proprietatii in vreme ce rata de actualizare este utilizata pentru a converti fluxuri viitoare diferite ca marime si evolutie in valoarea prezenta a proprietatii care genereaza acele fluxuri;

- Rata de capitalizare preia toate modificarile viitoare ale venitului considerat pentru estimarea valorii;

- Modificarile in veniturile viitoare sunt preluate in capitalizare prin deducerea din rata de actualizare a ratei de crestere anuale a venitului prin intermediul relatiei Gordon – Shapiro, si deci:

Rata de capitalizare (c)= rata de actualizare (a) – rata de crestere (g), sau c = a - g

- In tehnica bazata pe actualizare orice crestere a venitului este previzionata pentru fiecare an

de previziune fiind preluata in estimarea valorii la numarator. Prin capitalizare, modificarile viitoare ale venitului sunt estimate ca o medie anuala (rata de crestere) si preluate in estimarea valorii la numitor (rata de crestere se deduce din rata de actualizare). Din punct de vedere matematic, daca rata de crestere este estimata corect, capitalizarea va produce aceeasi valoare ca si tehnica bazata pe actualizare;

- Daca este estimata o crestere importanta pe termen scurt sau mediu a beneficiului economic al intreprinderii, dupa care va fi probabila o perioada stabila sau o dinamica lenta, din punct de vedere tehnic va fi preferata o metoda bazata pe actualizare. Evaluatorul cunoaste ca o rata de crestere rapida va fi preluata de indicatorii de piata (de exemplu PER - multiplicatorul Pret pe actiune/ Profit net pe actiune), dar un PER ridicat are incorporata o rata de crestere ce include si o componenta speculativa.

Un aspect important, valabil atat pentru rata de actualizare cat si pentru rata de

capitalizare vizeaza coerenta intre estimarea profitului (in termeni nominali sau in termeni reali) si rata de actualizare/ capitalizare. Este evident ca atunci când venitul este previzionat în termeni nominali (preŃuri curente), trebuie utilizate rate nominale iar când venitul este exprimat în termeni reali (preŃuri constante), trebuie utilizate rate reale. De asemenea, rata de crestere asteptată a venitului (g) trebuie să fie coerenta cu estimarea venitului si a ratei de actualizare sau de capitalizare.

Profitul net

Profitul net trebuie estimat pe baza performanŃele anterioare ale întreprinderii dar si prin considerarea evoluŃiei sperate a acesteia, a factorilor care actioneaza in ramura sa de activitate si in economia nationala.

Din punct de vedere tehnic profitul net poate fi estimat pornind de la: - Realizarile dintr-un an anterior; - Realizarile probabile pentru anul in curs; - Realizarile probabile in perioada imediat urmatoare.

110

Pe baza diagnosticului intreprinderii si a judecatii sale evaluatorul opteaza pentru una dintre cele trei variante, fiecare presupunand un anumit demers metodologic:

In cazul in care evaluatorul opteaza pentru considerarea realizarilor dintr-un an anterior reprezentativ, este necesara analiza si interpretarea (din prisma evaluarii) a contului de rezultate pentru ultimii 3 – 5 ani. Aceasta analiza va avea in vedere:

a) Alegerea unui an reprezentativ si relevant pentru estimarea profitului net ce va fi utilizat in formula de calcul;

b) Ajustarea elementelor de venit si/sau de cheltuieli ca urmare a impactului unor evenimente intamplatoare (asigurarea cerintei de reproductibilitate in viitor): greve; inundatii, furtuni, incendii; cheltuieli de punere in functiune a unor instalatii;

c) Ajustarea elementelor de venit si/sau de cheltuieli pe baza cerintei normalitate: Compensarea proprietarilor; Impactul contabilizarii stocurilor; Cheltuieli cu materiale sau servicii atunci cand exista diferente fata de valorile de piata a acelor materiale sau servicii; Personalul in surplus;

d) Ajustarea elementelor de venit si/sau de cheltuieli generate de activele redundante (in afara exploatarii). Evaluatorul va elimina toate veniturile si cheltuielile generate de activele in afara exploatarii, astfel incat sa existe coerenta intre profitul net estimat (al activitatii operationale a intreprinderii), rata de capitalizare si rata de crestere, precum si coerenta intre metoda utilizata in abordarea pe baza de active si metoda capitalizarii profitului.

In conditiile in care o intreprindere detine active redundante, relatia de calcul a valorii

prin metoda capitalizarii profitului devine:

VCP = PN / c + VRNAAE sau

VCP = PN / ( c – g) + VRNAAE In care: VRNAAE = valoare de realizare neta a activelor in afara exploatarii;

Explicatia acestei considerari distincte a activelor in afara exploatarii deriva din faptul ca acestea fie nu contribuie la realizarea profitului si nu sustin fluxul de venituri sau, atunci cand genereaza venituri, riscul de realizare este diferit de cel al profitului intreprinderii (avut in vedere la estimarea ratei de capitalizare).

e) Ajustarea elementelor de venit si de cheltuieli ca urmare a unor modificari iminente in intreprindere, ramura sau in economia nationala: punerea in functiune a unor investititii; Aparitia unui concurent major; Modificarea sistemului de impozitare.

Ajustarile pentru asigurarea cerintei normalitate si in general impactul elementelor in afara exploatarii au in vedere estimarea pentru pachet majoritar deoarece puterea de decizie asigurata de un pachet minoritar este insuficienta pentru a influenta deciziile in sensul eliminarii surplusului de personal sau a vanzarii activelor redundante.

CorecŃiile făcute trebuie să fie descrise si explicate de evaluator. Acesta va putea realiza ajustări numai după ce cunoaste bine întreprinderea respectivă, astfel încât să poată susŃine acele corectii.

In cazul in care evaluatorul opteaza pentru considerarea realizarilor probabile ale anului

in curs (fata de data evaluarii) sau cele ale unui an viitor, este necesara utilizarea diagnosticului si analiza pietei pentru a construi un cont de rezultate tipic pentru intreprinderea evaluata.

111

6.9. Consideraţii finale

Din cele prezentate anterior referitor la metodele bazate pe venit, putem concluziona următoarele: • Valoarea de randament este corespunzătoare doar elementelor care concură la degajarea

fluxurilor nete pentru investitor. Pentru asigurarea comparabilităţii valorilor obţinute prin metode diferite se calculează valoarea globală, adăugându-se la valoarea de randament, valoarea de lichidare a elementelor din afara exploatării.

• Veniturile sau beneficiile anticipate sunt convertite în valoare utilizând calcule care iau în considerare creşterea aşteptată a beneficiilor şi programarea lor în timp, riscul asociat cu fluxul beneficiilor şi valoarea banilor în timp.

• Pentru estimarea ratei adecvate de actualizare sau capitalizare, evaluatorul trebuie să ia în considerare factori cum ar fi nivelul ratelor dobânzii, ratele de rentabilitate aşteptate de investitori din investiţii similare şi riscul inerent fluxurilor de beneficii aşteptate.

• În metodele de capitalizare, creşterea aşteptată este o corecţie pentru rata de capitalizare. Relaţia, stabilită ca formulă, este: rata de actualizare minus rata aşteptată de creştere pe termen lung este egală cu rata de capitalizare (a - g = c).

• Rata de capitalizare şi rata de actualizare trebuie sa fie în concordanţă cu tipul de venituri anticipate utilizate. De exemplu: ratele înainte de impozitare trebuie utilizate pentru câştigurile înainte de impozitare, ratele după impozitare trebuie utilizate pentru fluxul de venit net. De asemenea ratele aplicabile la cash-flow-ul net trebuie sa fie tot cele după impozitare.

• Metodele bazate pe venit se orientează spre viitorul întreprinderii. Schimbările semnificative ale activităţii (modernizarea, infuzie capital, creştere/reducere a numărului de personal, etc.) nu pot fi luate foarte exact în considerare, deci în astfel de cazuri s-ar recomanda accentul pe valori patrimoniale.

• Metodele bazate pe venit care folosesc fluxuri medii (anuale) sunt aplicabile societăţilor aflate în faza de maturitate sau într-o fază de creştere constantă. Pentru o întreprindere aflată în criză nu sunt adecvate aceste metode.

• Pentru întreprinderile intens capitalizate, la care amortizarea este foarte mare (datorită valorii capitalului imobilizat sau politicii de amortizare) nu se recomandă metode bazate pe profit, ci metode bazate de fluxul de lichidităţi.

• Pentru întreprinderi noi se recomandă metode de randament. • Metoda fluxurilor viitoare actualizate se recomandă pentru evaluarea în scopul achiziţiei

întregii întreprinderi sau a unui pachet de control, cazuri în care investitorul are posibilitatea de a stabili distribuţia profitului. De asemenea este recomandată în cazul întreprinderilor în care predomină elementele intangibile, ca factori de bază ai performanţelor.

• Dacă însumarea valorilor obţinute din vânzarea activelor (valoarea de lichidare) ar depăşi valoarea de randament, noţiunea unor venituri viitoare (profituri de distribuit) îşi pierde semnificaţia economică. Valoarea netă de lichidare devine în acest caz valoarea maximă distribuibilă (care să recompenseze investiţia) şi luând în considerare exclusiv obiective financiare, limita valorii firmei. În aceste condiţii lichidarea devine opţiunea preferabilă.

Aplicarea metodelor de randament întâmpină o serie de dificultăţi determinate de:

- rezultatele care se vor obţine în perioada viitoare (profit, dividend, cash-flow), precum şi ratele de creştere a cestora sunt greu de argumentat pe seama studierii perioadei trecute;

- ratele de actualizare şi capitalizare sunt greu de estimat cu exactitate, cuprinzând multe variabile cu caracter subiectiv;

- valoarea reziduală estimată are de multe ori o semnificaţie simbolică, fiind calculată matematic.

112

6.10. Exemplu - Evaluarea unui spaţiu comercial prin metode de randament

Metodele de randament au la bază considerentul potrivit căruia proprietatea imobiliară de evaluat poate constitui o investiţie generatoare de venituri, proprietarul (investitorul) fiind în principal interesat de capacitatea de a produce profit, aceasta constituind elementul esenţial care influenţează valoarea proprietăţii.

Metodele de evaluare bazate pe capitalizarea sau actualizarea veniturilor au la bază tehnici şi relaţii de calcul care transformă câştigurile viitoare în valori prezente. De fapt metodele au la bază principiul previziunii, anticipând fluxurile viitoare, actualizarea acestora realizându-se prin intermediul ratelor de actualizare respectiv capitalizare selectate, obiectivul final al oricărui investitor fiind obţinerea unor câştiguri care să asigure recuperarea integrală a sumei investite şi obţinerea unui profit suplimentar.

Imobilul ce constituie obiectul evaluării este închiriat în întregime unei societăţi

comerciale pe o perioadă de 5 ani, contractul expirând la finele anului 2008. Chiria este percepută în valută, fiind de 5 euro/mp Su/lună, plata efectuându-se în lei, la cursul BNR din ziua efectuării plăţii.

Informaţiile obţinute în urma prospectării pieţei tranzacţiilor imobiliare cu privire la imobile comparabile cu cel evaluat, situează valoarea chiriilor practicate între 5-10 euro/mp Su/lună, în funcţie de poziţionarea spaţiilor comerciale respective în cadrul aceleiaşi zone. Datele selecţionate sunt prezentate în tabelul aferent alegerii ratei de capitalizare. 1. Metoda capitalizării veniturilor Pentru aplicarea metodei vom folosi două scenarii: a) se presupune că proprietarul (investitorul) îşi propune obţinerea de venituri numai din

închirierea spaţiului comercial; b) se presupune că proprietarul (investitorul) însuşi îşi desfăşoară activitatea în cadrul spaţiului

respectiv. Cazul a

La selectarea proprietăţilor comparabile s-au avut în vedere următoarele:

- tranzacţiile sunt relativ recente, reflectând cât mai corect condiţiile actuale ale pieţei; - proprietăţile sunt compatibile cu cea evaluată din punct de vedere al localizării, calităţii

construcţiei şi a altor caracteristici; - veniturile şi cheltuielile au fost estimate având în vedere criterii comune atât pentru

proprietatea evaluată, cât şi pentru cele de comparaţie. Estimarea ratei de capitalizare se face prin metoda comparaţiei directe. Pentru estimarea

ratei de capitalizare au fost analizate 4 proprietăţi amplasate pe aceeaşi arteră comercială, în zone diferite. Venitul net din exploatare s-a determinat atât pentru proprietatea de evaluat, cât şi pentru cele comparabile, în condiţii de finanţare şi de piaţă similare.

Specificaţie Proprietatea imobiliară (spaţiul comercial)

A B C D Zonă Mediană Periferică Centrală Centrală Data tranzacţiei 03.08 05.08 02.08 02.08 Suprafaţă utilă 115 132 90 125 Preţul tranzacţiei 110000 148000 87000 65000 Preţ corectat în condiţiile pieţei (Pc)

130450 148000 108750 81250

113

Venit brut efectiv 20704 21750 17415 13851 Chelt. exploatare 2134 2240 1776 1427 Venit net din exploatare

18570 19510 15639 12424

Rata de capitalizare, % (c=VNE/Pcx100)

14,2

13,2

14,4

15,3

Având în vedere că spaţiul comercial B are cele mai multe elemente comune cu

proprietatea de evaluat, se va alege rata de capitalizare c = 13,2%. Situaţia veniturilor obţinute din chirii şi a cheltuielilor aferente pentru proprietatea de

evaluat se prezintă astfel:

Indicatori Valoare Venit brut din chirii (100% grad de ocupare)

12 luni x 5 euro 132 mp x 3,70 lei/euro = 29304 lei

Neocupare 4% 1172 lei Venit brut efectiv 28132 lei Total cheltuieli 2978 lei Venit net din exploatare (VNE) 25154 lei

Valoarea proprietăţii: V = VNE / c = 25154 / 0,132 = 190560 lei (rotund) Metoda prezintă avantajul de a fi destul de precisă, având în vedere faptul că se utilizează valori reale de pe piaţa imobiliară. Cazul b Previziuni: • Venit estimat din vânzarea mărfurilor: 280.000 lei; • Marja de adaos comercial: 30%; • Salarii: 10% din vânzarea mărfurilor; • Alte cheltuieli: 5% din vânzarea mărfurilor; • Rata de capitalizare: 0,13 (13%). Centralizat, situaţia se prezintă astfel:

Indicatori Valoare (lei)

Venituri din vânzare marfă 280000 Cheltuieli totale, din care. 257385 Cheltuieli privind mărfurile 280000–280000 x30/130 =

215385 Salarii 280000 x 10% = 28000 Alte cheltuieli 270.000 x 5% = 14000 Profit net înainte de impozitare 280000 – 257385 = 22615

Valoarea spaţiului: V = PNE / c = 22615 / 0,13 = 173960 lei (rotunjit)

114

2. Metoda actualizării fluxurilor Metoda fluxurilor actualizate este o metodă mai rar utilizată pentru evaluarea proprietăţilor imobiliare. De obicei se aplică pentru determinarea valorii complexelor comerciale mari, a complexelor hoteliere, atunci când veniturile sunt diferite de la an la an, iar scopul achiziţiei este preponderent pentru obţinerea de venituri. Determinarea valorii prezente a proprietăţii se face pe baza relaţiei de calcul:

n)a1(

Vrn

1k k)a1(

kCFV

+

+∑= +

=

unde: CFK - reprezintă fluxul financiar total în anul k; a - rata de actualizare; n - durata previziunii (ani);

Vr - valoarea reziduală Metoda va fi aplicată luând în considerare cele două cazuri: a) actualizarea fluxurilor în cazul veniturilor realizate din chirii; b) actualizarea fluxurilor în cazul veniturilor realizate din vânzarea mărfurilor. Cazul a

Datele ce vor sta la baza calculului fluxurilor sunt determinate în următoarele condiţii: • previziunea va fi efectuată pentru o perioadă de 5 ani; • se consideră o creştere anuală a chiriei de 3%, cheltuielile de exploatare reprezentând 10%

din veniturile din chirii; • se consideră prelungirea contractului de închiriere pe o perioadă de încă cel puţin 5 ani; • structura ratei de actualizare:

- rata dobânzii fără risc 8%; - prima pentru riscul investiţiei 3%; - prima de risc de sector 2%; - riscul afacerii 2%.

Rezultă o rată de actualizare a = 15% Rezultatele calculelor sunt prezentate în tabelul următor:

Specificaţie T+1 T+2 T+3 T+4 T+5

Venituri din chirii 30183 31088 32020 32980 33970 Cheltuieli de exploatare 3018 3109 3202 3298 3397 Venit net din exploatare 27165 27979 28818 29682 30573 (1+a)k 1,15 1,323 1,52 1,749 2,011 Venit net actualizat 23622 21148 18959 16971 15203 Valoarea reziduală: Vr =VNET+5/c =30573 /0,13 = 235177 lei Valoarea reziduală actualizată = 235177 /2,011 = 116945 lei

115

Valoarea prezentă a spaţiului comercial: V = 23622 + 21148 + 18959 + 16971 + 15203 + 116945 = 212.848 lei Cazul b • Previziunea va fi efectuată pe o perioadă explicită de 5 ani. • Se consideră că printr-un management adecvat pentru spaţiul comercial, cifra de afaceri va

creşte cu circa 10% în primul an printr-o diversificare a activităţii, iar apoi cu 5% în următorii ani de prognoză.

• Marja de adaos comercial: 30%; • Salarii: 10% din vânzarea mărfurilor; • Alte cheltuieli: 5% din vânzarea mărfurilor; • Structura ratei de actualizare:

- rata dobânzii fără risc 8%; - prima pentru riscul investiţiei 3%; - prima de risc de sector 2%; - riscul afacerii 4%.

Rezultă o rată de actualizare a = 17%. Rezultatele calculelor sunt prezentate în tabelul nr.7.

- lei - Specificaţie T+1 T+2 T+3 T+4 T+5

Venituri vânzare marfă 308000 323400 339570 356549 374376 Chelt. totale, din care: 283123 297279 312144 327750 344138 Chelt. cu mărfurile 236923 248769 261208 274268 287981 Salarii 30800 32340 33957 35655 37438 Alte cheltuieli 15400 16170 16979 17827 18719 Venit net din exploatare 24877 26121 27426 28799 30238 (1+a)k 1,17 1,369 1,602 1,874 2,192 Venit net actualizat 21262 19080 17120 15368 13795 Valoarea reziduală Vr = VNET+5 / c = 30238 / 0,13 = 232600 lei Valoarea reziduală actualizată = 232600 / 2,192 = 106113 lei Valoarea prezentă a spaţiului comercial: V = 21262 + 19080 + 17120 + 15368 + 13795 + 106113 = 192.740 lei (rotunjit) Precizia rezultatelor obţinute prin aplicarea acestei metode este destul de redusă, având în vedere faptul că nu se bazează pe date concrete culese de pe piaţă, ci apelează la previziuni care influenţează semnificativ estimarea valorii proprietăţii.

116

CAP.VII: ABORDAREA PRIN COMPARATIE IN EVALUAREA ÎNTREPRINDERII

7.1. Logica abordarii prin comparatia de piata

Abordarea prin comparatie se bazeaza pe un proces logic in care valoarea de piata se obtine prin analiza tranzactiilor cu intreprinderi similare si relevante, compararea acestor intreprinderi cu firma evaluata si, in final, estimarea valorii companiei evaluate prin utilizarea unor chei de conversie (multiplicatori).

Abordarea prin comparatia de piata se bazeaza fundamental pe principiul substitutiei care spune ca in cazul existentei unor alternative, investitorul va prefera cel mai mic pret la riscuri egale. In decizia investitorului ingredientul “risc” este cel mai important.

Principiul substitutiei nu cere ca intreprinderea baza de comparatie sa fie identica ci similara si relevanta:

• Similar se refera la natura intreprinderii si cuprinde atat elemente cantitative cat si elemente calitative;

• Relevant este un atribut care se refera la dorintele si asteptarile cumparatorului potential si se refera la gradul de risc preluat prin investitia in firma respectiva, lichiditatea investitiei, performantele probabile ale intreprinderii etc.

In aceasta abordare evaluatorul compara subiectul evaluat cu alte intreprinderi similare, cu participatii si actiuni care au fost vandute pe piata.

Abordarea prin comparatie stabileste limitele valorii de piaţã a actiunilor prin analiza preþurilor plãtite în mod normal pentru actiuni la firme concurente cu ceaţevaluata. Vânzãrile sunt investigate pentru a se vedea motivaþia celor douã pãrţi.

Preturile de vânzare care reflectã altã motivare faţã de cea tipicã participanţilor pe piaţã, ca de exemplu tranzacþiile efectuate de cumpãrãtori speciali sau strategici, care in multe cazuri sunt dispusi sã plãteascã un pret mai mare, trebuie sã fie eliminate din baza de referinþe pentru comparare.

Preturile de tranzactionare sunt analizate prin utilizarea unor unitãþi de comparaþie adecvate si in multe situatii sunt ajustate corespunzãtor deosebirilor dintre elementele de comparaþie firme comparabile versus firma evaluata.

Abordarea prin compararea are in mod logic o largã aplicabilitate dar ea este convingãtoare numai atunci cand sunt disponibile suficiente informaþii de piaþã. Credibilitatea acestei abordari este limitatã în cazul modificãrilor rapide ale conditiilor pietei sau în cazul intreprinderilor / actiunilor care se vând rar.

Pornind de la principiul substituþiei, metoda presupune cã un cumpãrãtor informat nu ar plãti mai mult pe un bun decât costul de a achiziþiona un bun comparabil cu aceeaşi utilitate.

In principiu abordarea prin comparatie poate fi aplicata si in evaluarea firmelor inchise, premisa fiind ca multiplicatorii de piata pot fi utilizati si pentru evaluarea firmelor necotate. Mecanismul abordarii solicita evaluatorului sa utilizeze preturile si indicatorii de piata alaturi de alti factori cum ar fi: profiturile, fluxurile de lichiditati, valoarea contabila a capitalurilor proprii etc. sa retina indicatori (multiplicatori) de piata iar ulterior sa aplice ajustari corespunzatoare diferentelor naturale intre firme cotate si necotate (dimensiune, lichiditate, acces la finantare etc.)

Tipurile de valori ce se pot estima uzual prin metoda comparatiei sunt cel mai adesea: - valoarea de piatã; - valoarea de lichidare;

117

7.2. Elementele de comparatie

Elementele de comparatie reprezinta acele caracteristici ale afacerii/ actiunii evaluate care stau la baza diferenþelor de preþ de tranzacþionare. Dintre elementele importante in evaluare retinem urmãtoarele:

- dimensiunea firmei; - data tranzacþiilor – trebuie sã fie pe cât posibil recente (aproape de data

efectivã a evaluãrii); - motivatia pãrtilor (conditiile de vânzare); - pretul – trebuie exprimat în conditii cash sau echivalent; - cantitatea – pretul variazã cu cantitatea tranzacþionatã (dimensiunea

pachetului de actiuni). Cantitatea tranzacþionatã indicã şi tipul de piaţã (a vânzãtorului sau a cumpãrãtorului);

- tipul tranzactiei. In mod formal elementele de comparatie se reduc la “rate de evaluare” care, de regula,

reprezinta rapoarte intre preturile de tranzactionare si indicatori financiari ca: profitul, cifra de afaceri, activul net contabil, cash-flow ul etc. Aceste rate de evaluare trebuie sa fie consistente si comparabile, cerintele explicite referitoare la aceastea fiind urmatoarele:

• ratele de evaluare trebuie sa furnizeze informatii pertinente si de substanta pentru valoarea firmei;

• modul de calcul al ratelor sa fie exact si uniform; • atunci cand se retin rate medii, perioadele de timp pentru care se calculeaza media trebuie

sa fie adecvate ratei si tipului de intreprindere; • informatiile de pret trebuie sa fie valabile la data evaluarii; • atunci cand este necesar se vor realiza corectii si ajustari pentru asigurarea

comparabilitatii; • atunci cand se impune evaluatorul va face ajustari referitoare la lipsa de lichiditate si lipsa

de control; • daca se utilizeaza informatii referitoare la tranzactii anterioare cu subiectul proprietatii de

evaluat (actiuni ale firmei evaluate) in mod normal sunt necesare corectii datorate trecerii timpului si schimbarii atat in conditiilor mediului economic cat si in performantele si riscurile intreprinderii respective.

7.3. Sursele de informatii

Sursele de informatii pe care se bazeaza aceasta abordare retin in mod fundamental: a) Pietele financiare de valori mobiliare unde sunt tranzactionate participatii pentru

intreprinderi similare; b) Piata pe care sunt cumparate si vandute intreprinderi in ansamblu lor; c) Tranzactii anterioare cu actiuni ale firmei evaluate.

Metoda comparatiei este adecvatã atunci când existã o piatã activã cu un numãr suficient de tranzactii care, in cazul unor operatii private, ar putea fi eventual confirmate din surse independente. De asemenea, trebuie sa avem in vedere ca aplicarea metodei comparatiei de piata difera semnificativ dacã este vorba de o afacere in intregul sau de active, sau linii dintr-o afacere.

Referitor la informatiile furnizate de piata actiunilor din Romania, intr-un studiu pentru

piata financiara romaneasca1 a fost evidentiat faptul ca nu exista o corelatie suficienta intre indicatorii traditionali de performanta si ratele financiare medii de piata. Dintre ratele de

118

evaluare uzuale, pentru piata romaneasca doar rata Pret/ Activ net contabil a aratat o distributie relativ normala.

Esential pentru abordarea evaluarii prin comparatie o reprezinta asigurarea unei baza de

comparatie corespunzatoare. Criterii in functie de care se retin intreprinderile pentru a asigura cerintele “similaritate” si “relevanta” precizate in standardele de evaluare sunt:

• domeniul de activitate: firmele comparabile trebuie sa actioneze in acelasi domeniu de activitate si sa se afle sub influenta acelorasi variabile economice (piata de aprovizionare, piata de desfacere etc.);

• caracteristicile cantitative: intreprinderile retinute ca baza de comparatie vor avea in principiu dimensiuni similare cu cele ale firmei evaluate (volumul activelor, dimensiunea capitalurilor proprii, cifra de afaceri, numarul de salariati etc.);

• caracteristicile calitative: intreprinderile comparabile trebuie sa aiba parametrii calitativi (tehnici, economico-financiari etc) apropiati de ai firmei subiect al evaluarii).

Datele generale necesare a fi obtinute sunt:

- denumirea firmei retinute ca baza de comparatie; - ramura si subramura de activitate; - structura actionariatului; - dimensiunea firmei (volumul activelor, capitalurile proprii, cifra de afaceri,

numarul de salariati etc.); - informatii economico-financiare, inclusiv ratele financiare specifice metodei

(Price Earning Ratio – PER, Pret/ Activ net, Pret/ Cifra de afaceri etc.);

7.4. Metodele uzuale

Metoda comparatiei cu tranzactii de pachete minoritare (actiuni la firme cotate) Aceasta metoda are ca rationament faptul ca tranzactiile realizate pentru proprietati

similare ofera o evidenta empirica asupra valorii intreprinderii evaluate. Principalul avantaj provine din faptul ca in mod evident rentabilitatea, riscul si rata de crestere a sectorului au un impact major asupra tuturor firmelor din ramura, iar participantii pe piata financiara tranzactioneaza pachete de actiuni avand cunoscute aceste caracteristici fundamentale ce directioneaza valoarea intreprinderilor. Evaluatorul poate obtine o serie de informatii privind firmele cotate astfel incat sa poata analiza in cunostinta de cauza comparabilitatea acestora cu firma evaluata.

Principalele criterii retinute pentru a selecta firmele comparabile care au inregistrat tranzactii cu pachete minoritare sunt:

- domeniul de activitate; - piata pe care opereaza, inclusiv zona geografica; - produsele oferite pe piata; - dimensiunea firmei; - comparabilitatea performantelor financiare istorice.

Pentru a aplica aceasta metoda este importanta intelegerea procedurii de selectare a

firmelor baza de comparatie, aceasta implicand parcurgerea urmatorilor pasi: • definirea criteriilor de selectare; • definirea populatiei din care vom selecta intreprinderile; • selectarea tuturor firmelor care indeplinesc criteriile definte;

119

• explicarea, atunci cand este cazul, a masurii de a elimina din analiza firme care indeplinesc criteriile stabilite;

Metodologia de evaluare se bazeaza pe cateva puncte importante:

a) Conceptul de multiplicatori sau rate de valoare. Avand in vedere concomitent informatii furnizate de piata tranzactiilor (preturile de

tranzactionare) si variabile financiare fundamentale ale intreprinderilor respective (profit net, cifra de afaceri etc.) putem intelege ca prin suprapunerea celor doua seturi de informatii obtinem indicatori utili si relevanti in evaluarea unei firme. Este logic ca exista o legatura intre valoarea afacerii si profitul net de exemplu. Daca vom analiza raportul pretul actiunii raportat la profitul pe actiune vom obtine un multiplicator care exprima cat platesc investitorii pe o actiune comparativ cu profitul anual adus de acea proprietate.

b) Multiplicatorii utilizati in estimarea valorii capitalului actionarilor Cei mai uzuali multiplicatori utilizati in aceasta situatie sunt:

• Pretul actiunii/ Profitul net pe actiune (PER). Reprezinta cel mai intalnit si recunoscut multiplicator pentru estimarea valorii de piata a unei actiuni.

• Pretul actiunii/ Cash-Flow brut pe actiune. Ia in considerare la numitor, alaturi de profitul net si cheltuielile non-cash (de exemplu amortizarea). Este un multiplicator util indeosebi in cazul firmelor capital intensive (care au un volum mare de cheltuieli cu amortizarea) si in cazul in care firmele din ramura au politici de amortizare diferite;

• Pretul actiunii/ Profit brut pe actiune. Este utilizat atunci cand apar niveluri anormale ale ratei de impozitare.

• Pretul actiunii/ Cifra de afaceri pe actiune. Este utilizat pentru evaluarea unor firme care au o baza importanta de clienti (de regula domeniul serviciilor). Acest multiplicator este aplicabil doar in cazurile in care firmele selectate au o cifra de afaceri omogena si similara cu cea a firmei evaluate.

• Pretul actiunii/ Activul net contabil pe actiune. Este util doar in cazul in care activele au o valoare contabila relativ apropiata de valoarea de piata si atunci cand nu exista active necorporale cu impact semnificativ asupra valorii firmei.

c) Multiplicatorii utilizati in estimarea valorii capitalului investit

Acestia au in vedere restrictia discutata si anume ca numitorul relatiei trebuie sa aiba in vedere venitul disponibil pentru furnizorii de capital iar numaratorul trebuie sa includa valoarea de piata a capitalului investit (de exemplu multiplicatorul “Valoarea de piata a capitalului investit/ Profit inainte de impozit si dobanzi”).

d) Perioada de analiza a multiplicatorilor Aceasta trebuie sa fie desigur o perioada apropiata de data evaluarii, optiunile putand

avea in vedere: media ultimilor 12 luni, ultimul an fiscal, medie ponderata a ultimilor 3-5 ani (justificat pentru ramurile cu o evolutie ciclica), estimarea pentru anul in curs etc.

e) Ajustari asupra informatiilor financiare Ajustarile au in vedere asigurarea comparabilitatii firmelor selectate cu intreprinderea

evaluata, evaluatorul retinand: eliminarea elementelor extraordinare (de exemplu efectul unui incendiu sau al unei greve), ajustarea stocurilor atunci cand baza de evaluare contabila este diferita, ajustarea imobilizarilor atunci cand politica de amortizare este diferita etc.

f) Selectarea multiplicatorilor Reprezinta o etapa importanta in cadrul acestei metode, logica si experienta evaluatorului

fiind ingrediente importante in realizarea acestei operatii. Selectarea multiplicatorilor are in

120

vedere adecvarea si relevanta informatiilor dar si respectarea coerentelor de baza implicate (de exemplu in cazul evaluarii capitalului investit se va selecta multiplicatorul “Pretul actiunii/ Profit inainte de impozit si dobanzi pe actiune” si nu raportul “Pretul actiunii/ Profitul net pe actiune”).

g) Selectarea nivelului multiplicatorului considerat Avand la dispozitie un sir de numere ce reprezinta nivelurile multiplicatorului ales pentru

toate firmele comparabile selectate, un evaluator are de ales dintr-o multitudine de solutii: media aritmetica, mediana, cuartila inferioara sau superioara, nivelul maxim sau minim si chiar un nivel situat in afara intervalului de valori generat de multiplicatorii firmelor selectate. Optiunea va fi stabilita in urma analizei comparative a firmei evaluate cu cele din baza de comparatie, analiza ce trebuie sa permita aprecierea diferentelor de risc si de rata de crestere.

Metoda comparatiei cu vanzari de firme necotate (piata de achizitii si fuziuni)

Spre deosebire de metoda anterioara, in acest caz baza de comparatie o reprezinta tranzactiile cu intreprinderi in ansamblul lor sau tranzactii cu pachete majoritare. O atentie importanta trebuie acordata conditiilor de realizare a tranzactiilor cu firme comparabile deoarece in multe cazuri operatiile de achizitii si fuziuni au alaturi de ingredientul valoare de piata si ingredientul sinergie. De aceea, evaluatorul trebuie sa gandeasca faptul ca in multe asemenea cazuri pretul de tranzactionare reflecta mai degraba valoarea de investitie decat valoarea de piata.

In linii generale se mentin punctele analizate in cadrul metodei comparatiei cu tranzactii de pachete minoritare.

Metoda comparatiei cu tranzactii anterioare cu subiectul evaluarii

Chiar daca in principiu această metodă ofera cea mai buna imagine a valorii de piata, in

masura in care baza de comparatie o reprezinta tranzactii cu actiuni ale insasi intreprinderii evaluate, ea nu trebuie supralicitată. Aceasta deoarece in multe situatii conditiile si termenii tranzactiei pot sa ne indeparteze semnificativ de la definitia valorii de piata sau a altui tip de valoare estimat.

In multe situatii metoda solicita evaluatorului capacitatea de a converti derogarile de la definitia valorii de piata (constatate in termenii tranzactiilor anterioare) in corectii valorice, iar acest demers nu este tocmai simplu.

7.4. Exemplu – Evaluarea unei proprietăţi imobiliare prin metoda comparaţiei

Se evalueauă prin metoda comparaţiei o proprietate imobiliară rezidenţială contruită îni ani, având o suprafaţă desfăşurată de 180 mp.

Sunt disponibile informaţii pentru şase proprietăţi similare.

Specificaţie Proprietate

evaluată

Proprietăţi comparabile 1 2 3 4 5 6

1. Preţ (euro) ? 76000 75000 72000 81000 83000 80000 2.Data tranzacţiei

Curentă Curentă Un an în urmă

Curentă Un an în urmă

Curentă Curentă

3. Dimensiunea 180 mp 180 mp 180 mp 140 mp 180 mp 180 mp 140 mp 4. Localizarea Similară Similară Similară Superioară Similară Superioară 5. Vechimea 6 ani 6 ani 6 ani 6 ani 6 ani nou 6 ani 6. Subsol Da Nu Nu Nu Nu Da Da

121

Pornind de la analiza pe perechi de date se vor stabili ajustarile adecvate pentru

fiecare dintre variabilele care diferentiaza proprietatea evaluata de cele sase proprietati similare folosite in comparatie.

a) conditiile pietei. Proprietatile comparabile 2 si 4 au fost tranzactionate pe piata in urma cu un an. Pentru a cuantifica ajustarea aferenta acestei variabile retinem comparatia intre proprietatea 1 si 2, care sunt diferite exclusiv prin “data tranzactiei”.

A. Proprietatea Data tranzactiei Pret de vanzare 1. Propr.1 curenta 76000 2. Propr.2 un an in urma 75000 Ajustare A (1 – 2) 1000

b) dimensiunea. Proprietatile comparabile 3 si 6 au o dimensiune de 140 mp fata de 180 mp proprietatea evaluata si celelalte proprietati comparabile. Pentru a cuantifica ajustarea aferenta acestei variabile retinem comparatia intre proprietatea 1 si 3, care sunt diferite exclusiv prin variabila “dimensiune”.

B. Proprietatea Dimensiunea Pret de vanzare 1. Propr.1 180 mp 76000 2. Propr.3 140 mp 72000 Ajustare B (1 – 3) 4000

c) localizarea. Proprietatile comparabile 1 si 4 difera prin doi parametrii: data tranzactiei

(pentru care am estimat ajustarea necesara) si localizarea. Pentru a cuantifica ajustarea aferenta acesteia din urma retinem comparatia intre proprietatea 1 si 4 (ajustata).

C. Proprietatea Localizarea Pret de vanzare 1. Propr.4 Superioara 81000 2. Ajustare A 1000 3. Propr.4 ajustata 82000 4. Propr.1 Similara 76000 Ajustare C (3 – 4) 6000

d) vechimea (varsta) proprietatii. Proprietatile comparabile 5 si 1 difera prin doi

parametrii: vechimea (varsta) si existenta subsolului amenajat. Pentru a cuantifica ajustarea aferenta varstei retinem comparatia intre proprietatea 1 si 5 (ajustata).

D. Proprietatea Vechimea Pret de vanzare 1. Propr.5 Noua 83000 2. Ajustare E -2000 3. Propr.5 ajustata 81000 4. Propr.1 5 ani vechime 76000 Ajustare D (3 – 4) 5000

e) subsol amenajat. Proprietatile comparabile 6 si 1 difera prin trei parametrii:

dimensiunea, localizarea si existenta subsolului amenajat. Pentru a cuantifica ajustarea aferenta subsolului retinem comparatia intre proprietatea 1 si 6 (ajustata).

E. Proprietatea Subsol Pret de vanzare 1. Propr.6 cu subsol 80000

122

2. ajustare B 4000 3. ajustare C -6000 4. Propr.6 ajustata 78000 5. Propr.1 fara subsol 76000 Ajustare E (4 – 5) 2000

In sinteza, rezulta urmatoarea situatie a corectiilor stabilite:

Specificaţie Proprietăţi comparabile ajustate

1 2 3 4 5 6 1. Preţ (euro) 76000 75000 72000 81000 83000 80000 2.Condiţiile pieţei

0 1000 0 1000 0 0

3. Dimensiunea 0 0 4000 0 0 4000 4. Localizarea 0 0 0 -6000 0 -6000 5. Vechimea 0 0 0 0 -5000 0 6. Subsol 2000 2000 2000 2000 0 0 Preţ corectat 78000 78000 78000 78000 78000 78000

Aceste corecţii vor orienta estimarea valorii cladirii evaluate la circa 78.000 euro.

123

CAP. VIII: METODE BURSIERE DE EVALUARE

8.1. Elemente de bază

Metodele de evaluare anterioare se caracterizează printr-un oarecare grad de subiectivism. Cea mai mare parte a modelelor de evaluare elaborate de teoria financiară porneşte de la premisa pieţei eficiente caracterizată prin încorporarea în preţul de piaţă (cursul bursier) a tuturor informaţiilor disponibile (trecute, prezente şi cele legate de perspectiva întreprinderii). În aceste condiţii valoarea actuală a unei întreprinderi este chiar capitalizarea bursieră a acesteia. Această valoare reprezintă estimările pieţei asupra a ceea ce întreprinderea posedă, a ceea ce produce, asupra potenţialului său de creştere, dar şi a riscurilor care îi sunt asociate. Avantajele acestei metode sunt:

- o estimare a valorii întreprinderii în funcţie de reperul de valoare oferit de piaţă; - estimarea valorii într-o manieră simplă şi rapidă, în situaţia imposibilităţii accesului la

datele întreprinderii; - cursul acţiunii este un preţ efectiv al tranzacţiilor deja realizate pentru acţiunile

întreprinderii şi deci valoarea întreprinderii este calculată prin utilizarea unei unităţi de valoare efectivă şi nu estimată;

- cursul este un preţ zilnic, care reflectă „în timp real” estimările pieţei privind impactul acţiunii factorilor din interiorul şi exteriorul întreprinderii asupra valorii acesteia, putându-se astfel calcula o valoare a zilei pentru întreprindere.

Limitele cel mai des semnalate în legătură cu această metodă sunt: - valoarea întreprinderii este stabilită pe baza logicii de plasament şi nu de achiziţie; - valoarea întreprinderii este de fapt suma valorilor părţilor (acţiunilor deţinute de

investitori) care este diferită de valoarea întregului; - cursul cuantifică, de asemenea, şi variaţia altor factori care nu au legătură directă cu

întreprinderea (factorii politici) şi suportă influenţele organizării, reglementării, controlului şi transparenţei titlurilor de valoare;

- un număr mic de întreprinderi (societăţi cotate) au un preţ stabilit de piaţă pentru acţiunile lor; marea majoritate a întreprinderilor nu au acces la cotaţie;

Totuşi, avantajele oferite de această metodă au susţinut introducerea modului de gândire specific pieţelor financiare în domeniul evaluării întreprinderii. Conceptul de evaluare bursieră se utilizează în general cu referire la două accepţiuni:

- o definire în sens restrictiv a valorii întreprinderii, conform căreia ea se determină pe baza produsului dintre numărul de acţiuni emise de întreprinderea evaluată şi cursul bursier al acestora, la momentul evaluării sau calculat ca o medie pe o anumită perioadă;

- o definire în sens larg a valorii întreprinderii, prin prisma indicatorilor oferiţi de piaţa bursieră (coeficientul de capitalizare bursieră – PER, rata medie de distribuire a dividendelor, seria dividendelor distribuite de întreprindere în ultimii ani) sau avându-se în vedere că întreprinderile cotate la bursa îndeplinesc anumite cerinţe care stau la baza evaluării întreprinderii.

124

8.2. Evaluarea prin capitalizarea bursieră

Cursul bursier sau cotaţia unor titluri (în special acţiuni), numită în termeni bursieri rating, permite unor organisme independente să formuleze o apreciere sintetică asupra calităţii respectivelor titluri, care constă, în principal, în evaluarea riscurilor pe care le prezintă achiziţionarea titlurilor. Cursul bursier depinde atât de factori interni întreprinderii, cât şi de factori externi. În consecinţă pentru aplicarea metodelor bursiere de evaluare trebuie să se ţină seama de:

- evoluţia cursurilor trecute şi a politicii de dividende, considerate ca semnale emise către acţionari şi investitori. Altfel spus, se impune un studiu retrospectiv al caracteristicilor fundamentale ale întreprinderii, pe baza căruia se pot previziona evoluţiile viitoare, anticipând fie o continuitate, fie rupturi în raport cu trecutul;

- fenomenele pieţei car pot afecta aprecierea titlurilor, independent de performanţele întreprinderii (perspectivele concurenţei, calitatea sistemului de comunicare financiară a întreprinderii etc.).

Se pune întrebarea dacă cotaţia bursieră reflectă cu adevărat valoarea reală a întreprinderii sau nu. În acest sens există două teorii:

- teoria evoluţiei aleatoare, conform căreia analiza bursieră pe mai mulţi ani (a cursului, a volumului tranzacţiilor, a indicatorilor bursieri) nu poate anticipa, pe baze ştiinţifice, evoluţia viitoare a întreprinderii;

- teoria ipotezelor pieţei eficiente, conform căreia, la ora actuală, datorită folosirii sistemelor moderne de prelucrare, pe baza modelelor economico-matematice, a indicatorilor bursieri şi de comunicare a acestora, cursul acţiunilor reflectă fidel valoarea reală a acţiunilor şi, respectiv, a întreprinderii.

Valoarea întreprinderii este determinată de cursul bursier, ca indicator ce cuantifică performantele întreprinderii şi gradul de interes pe care îl prezintă aceasta:

ttt CBNV ⋅=

în care: - Vt – valoarea întreprinderii la momentul t; - Nt – numărul de acţiuni aflate în circulaţie la momentul t;

- CBt – cursul bursier al acţiunilor întreprinderii în momentul t. Principalul dezavantaj al aplicării îl constituie variabilitatea mare în timp a valorilor

rezultate, care în cazul unor acţiuni al căror curs este în descreştere, poate ridica semne mari de întrebare în legătură cu valoarea reală a întreprinderii. Pentru a corecta acest dezavantaj, se poate lua în calcul un curs bursier mediu, iar valoarea întreprinderii va deveni:

CBNV tt ⋅=

Metodele de evaluare a întreprinderilor ce utilizează coeficientul de capitalizare bursieră

sunt metode folosite de întreprinderile „în creştere”. Coeficientul de capitalizare bursieră sau preţul unui titlu reflectă de câte ori investitorii sunt dispuşi să plătească profitul net pe acţiune. Altfel spus, PER arată în cât timp se recuperează investiţia făcută prin cumpărarea unei acţiuni pe seama profiturilor primit de investitori sub formă de dividende. El se mai numeşte „multiplicator curs-profit” şi se determină după relaţia:

eActiuneofitulNetPPERCB

eActiuneofitulNetP

ierCursulBursPER

Pr

Pr

⋅=

=

125

Elementele de calcul pentru PER pot fi exprimate în valori trecute, actuale sau previzionate. Cel mai curent utilizat de evaluatori este PER relativ la momentul evaluării sau, cel mai indicat, un PER mediu. Utilizarea PER în evaluare presupune să se aibă în vedere şi influenţa exercitată asupra sa de creşterea ratei dobânzii la credite, de modificarea ratei dobânzii la obligaţiuni, de restricţiile şi limitele de creditare etc. Când profitul nu este un indicator semnificativ pentru întreprindere (cazul întreprinderilor cu marjă de profit mică sau cu investiţii mari) este recomandat să se utilizeze cash-flow-ul sau cifra de afaceri drept determinant al valorii întreprinderii. În acest mod, relaţiile de calcul pentru determinarea valorii întreprinderii pot fi:

CACA

CBV

CFCF

CBV

PP

CBV

na

⋅=

⋅=

⋅=

0

0

0

0

0

0

în care: -

0,0 naPCB - cursul bursier şi profitul net pe acţiune aferente momentului în care se face

evaluarea (la valoarea de referinţă); - P – profitul anului, mediu sau previzionat; - 0CF - cash-flow-ul pe acţiune, la valoarea de referinţă;

- CF - cash-flow al anului, mediu sau previzionat;

- 0CA - cifra de afaceri pe acţiune, la valoarea de referinţă;

- CA - cifra de afaceri a anului, medie sau previzionată.

8.3. Evaluarea prin fluxurile de dividende

În optica bursieră, venitul aşteptat din investiţia în acţiuni a acţionarului minoritar este dividendul pe care el îl va primi. Prin urmare, autorul Irving Fisher defineşte valoarea actuală a unei acţiuni ca sumă actualizată a dividendelor viitoare anticipate, pe baza relaţiei:

nn

n

tt

t

k

V

k

DV

)1()1(10

++

+=∑

=

în care: V0 – valoarea acţiunii la momentul evaluării (valoarea de referinţă); t – numărul de ani de previziune; Dt– dividendele totale repartizate în anul t;

K – rata de actualizare (rata de rentabilitate cerut de acţionar care trebuie să fie cel puţin egală cu rata de capitalizare a pieţei);

Vn – valoarea acţiunii în anul n. Exemplu: Se cunosc următoarele date: t=3; D1=30; D2=36; D3=43; k=19%; V3=900.

610)19,01(

900

)19,01(

43

)19,01(

36

)19,01(

303320 =

++

++

++

+=V u. m.

126

Experienţa practică recomandă următoarele aspecte pentru evitarea sau diminuarea erorilor şi micşorarea incertitudinii în stabilirea valorii întreprinderii cu ajutorul metodelor bursiere, respectiv: - întreprinderea să coteze la burse importante, recunoscute, puternice, să tranzacţioneze frecvent acţiuni, să aibă un volum mare de acţiuni tranzacţionate;

- reducerea perioadei pentru care se realizează estimarea profitului la circa 5-8 ani; - mărirea ratei de actualizare cu un coeficient de risc proporţional cu incertitudinea

privind viitorul; - aplicarea unei reduceri de siguranţă asupra valorii finale.

127

BIBLIOGRAFIE

1. Băileşteanu, Gh. - Diagnostic, risc şi eficienţă în afaceri, Ed. Mirton, Timişoara, 1997. 2. Cabariu L. - Analiza şi evaluarea societăţilor comerciale, Ed. Expert, 2002. 3. Cristea, H.

(coord.) - Evaluarea întreprinderii, Ed. Marineasa, Timişoara, 2000.

4. Deaconu, Adela - Diagnosticul şi evaluarea întreprinderii, Ed. Intelcredo, Deva, 2000. 5. Dragotă V.

(coord.) - Management financiar, Editura Economică, Bucureşti 2003

6. Feleagă N., Malciu Liliana

- Recunoaştere, evaluare şi estimare în contabilitatea internaţională, Ed. CECCAR, Bucureşti, 2005

7. Gordon, M.J., Shapiro, E.,

- Capital Equipment Analysis: the Required Rate of Profit, Management Science, vol. II, martie 1956

8. Işfănescu, A., Şerban Claudia, Andreea Stănoiu

- Evaluarea întreprinderii, Ed. Universitară, Bucureşti, 2003

9. Işfănescu, A. (coord.)

- Ghid practic de evaluare a întreprinderii, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 2001.

10. Lezeu Dorina - Analiza situaţiilor financiare ale întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2004.

11. Mărgulescu, D. (coord.)

- Analiza economico-financiară a întreprinderii, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1994

12. Mărgulescu, D., Niculescu, Maria, Robu, V.

- Diagnostic economico-financiar, Ed. Romcart, Bucureşti, 1996.

13. Niculescu, Maria - Diagnostic global strategic, Ed. Economică, Bucureşti, 1997. 14. Păvăloaia W.,

Păvăloaia D. - Diagnosticul şi evaluarea întreprinderii, Ed Tehnopress, Iaşi, 2006

15. Stan, S. - Evaluarea întreprinderilor necotate, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 2000.

16. Stan, S., Anghel, I.

- Evaluarea activelor necorporale, Ed. IROVAL, Bucureşti, 1998.

17. Stan, S - Evaluarea întreprinderilor, Metode şi uzanţe, Editura Teora, Bucureşti 1997

18. Stancu, I - Finanţe, Editura Economică, Bucureşti 1997

19. Toma M. - Iniţiere în evaluarea întreprinderii, Ed. CECCAR, Bucureşti, 2007. 20. Toma, M.,

Chivulescu, M. - Ghid pentru diagnostic şi evaluare a întreprinderii, Ed. CECCAR, Bucureşti, 1994.

21. Vintilă, Georgeta

- Diagnosticul financiar şi evaluarea întreprinderilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000.

22. ANEVAR - Evaluarea întreprinderilor, suport curs profesional. 23. CECCAR - Cartea expertului evaluator, ediţia a II-a revizuită, Ed. CECCAR,

Bucureşti, 2005 24. IROVAL - Standarde Internaţionale de evaluare, ediţia a opta 2007 25. *** - Standardul profesional nr. 37 – Evaluarea întreprinderilor