Diagnosticul si evaluarea afacerilor

UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI GESTIUNEA AFACERILOR

DEPARTAMENTUL DE CONTABILITATE ȘI AUDIT Material destinat pregătirii examenului de masterat la specializările AMFFE, DE, EXCA, MCAC

2014

Material destinat pregătirii examenului de masterat la

specializările:

Auditul si Managementul financiar al fondurilor europene

Diagnostic și Evaluare Expertiză contabilă și Audit

Management contabil, Audit și Control

- 2014 -

Departamentul de Contabilitate și Audit Str. Teodor Mihali nr. 58-60

Cluj-Napoca, RO-400591

Tel.: 0264-41.86.52-5

Fax: 0264-41.25.70

[email protected]

www.econ.ubbcluj.ro



2014

Cuprins

1. Structura examenului de admitere la masterat 2. Tematica pentru admitere la masterat 3. Suport CONTABILITATE FINANCIARĂ 4. Suport DIAGNOSTICUL SI EVALUAREA AFACERILOR 5. Suport AUDIT FINANCIAR 6. Modele de subiecte 7. Acorduri / protocoale profesii



2014

1. STRUCTURA EXAMENULUI DE ADMITERE LA MASTERAT

(invatamant cu frecventa si invatamant cu frecventa redusa) DISCIPLINA: CONTABILITATE, EVALUARE SI AUDIT

Sesiunea IULIE 2014

Examenul de admitere la masteratele AMFFE, DE, EXCA, MCAC este in scris si are o durata alocata de 3 ore. Consta in 4 subiecte teoretice si practice stabilite pe baza tematicii celor 3 discipline si are urmatoarea structura. Nr.crt. Disciplina Numar

subiecte Tipuri subiecte

Punctaj acordat (1 punct din oficiu

din total de 10)

Timp estimat pentru rezolvare

(180 minute) 1 Contabilitate

financiara 2 1 Teoretic

1 Practic 2 3

45 minute 45 minute

2 Diagnosticul si evaluarea afacerilor

1 Teoretic 2 45 minute

3 Audit financiar

1 Teoretic 2 45 minute



2014

2. TEMATICA PENTRU ADMITERE MASTERAT 2014

Disciplina: Contabilitate, evaluare și audit

Partea I CONTABILITATE FINANCIARĂ

Capitolul 1. Contabilitatatea capitalurilor

1.1. Contabilitatea capitalurilor proprii (nominalizate şi nenominalizate) 1.2. Contabilitatea rezultatelor financiare (curente şi reportate) 1.3. Contabilitatea provizioanelor 1.4. Contabilitatea capitalurilor împrumutate

Capitolul 2. Contabilitatatea creanțelor și datoriilor

2.1. Contabilitatea decontărilor comerciale: furnizori si clienti 2.2. Contabilitatea decontărilor în cadrul grupului şi cu acţionarii/asociaţii 2.3. Contabilitatea decontărilor cu debitorii şi creditorii diverşi 2.4. Incidenţa independenţei exerciţiilor financiare asupra decontărilor contabile 2.5. Contabilitatea decontărilor în cadrul unităţii 2.6. Contabilitatea ajustărilor privind deprecierea creanţelor

Referință bibliografică fundamentală: Matiş D., Pop A. (coord.), Contabilitate financiară, Ediția a III-a, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj – Napoca, 2010, pag. 64-89, 95-123, 359-370, 514-543

Partea a II-a

DIAGNOSTICUL ȘI EVALUAREA AFACERILOR

Capitolul 1. Obiectivul evaluării 1.1. Utilizatori 1.2. Concepte specifice 1.3. Clasificări 1.4. Abordări metodologice 1.5. Etape de realizare 1.6. Concluziile evaluării și raportul de evaluare 1.7. Valoare și preț

Capitolul 2. Analiza activității și diagnosticarea ei

2.1. Diagnosticul de evaluare 2.1.1. Definiții, utilitate și structură 2.1.2. Procedee de lucru

2.2. Componentele diagnosticului de evaluare



2014

2.2.1. Diagnosticul juridic 2.2.2. Diagnosticul comercial 2.2.3. Diagnosticul tehnic 2.2.4. Diagnosticul resursei umane 2.2.5. Diagnosticul financiar

Capitolul 3. Evaluarea prin abordarea cost (metode patrimoniale)

3.1. Abordări în determinarea valorilor patrimoniale ale entității 3.2. Determinarea valorilor funcționale 3.2.1. Capitalurile permanente necesare exploatării 3.2.2. Valoarea substanțială brută

3.3. Determinarea valorilor capitalurilor proprii 3.3.1 Activul net contabil corectat 3.3.2 Activul net de lichidare

Referință bibliografică: Deaconu A., Diagnosticul și evaluarea afacerilor, Suport de curs destinat Admiterii la masterat - an universitar 2012-2013, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Științe Economice și Gestiunea Afacerilor

Partea a III-a AUDIT FINANCIAR

Capitolul 1. Delimitări conceptuale

1.1. Evoluţia activităţii de audit financiar 1.2. Definirea auditului 1.3. Necesitatea şi rolul auditului 1.4. Tipologia auditului

Capitolul 2. Scopul şi nivelul de asigurare (certificare) a misiunilor de audit şi al serviciilor conexe

2.1. Scopul şi nivelul de asigurare al unei misiuni de audit 2.2. Scopul şi nivelul de asigurare în cadrul serviciilor conexe

Capitolul 3. Obiectivele auditului financiar

3.1. Aserţiunile conducerii referitoare la conţinutul situaţiilor financiare anuale 3.2. Utilizarea aserţiunilor de către auditorul financiar 3.3. Obiectivele auditului financiar

Capitolul 4. Probe şi proceduri de audit

4.1. Conceptul de probe de audit şi proceduri de audit 4.22. Concludenţa probelor de audit 4.3. Tipuri de proceduri utilizate de auditor pentru colectarea probelor de audit 4.4. Testele de audit

4.4.1. Teste de evaluare a riscurilor (TER) 4.4.2. Teste ale controalelor 4.4.3. Procedurile de fond 4.4.4. Selectarea procedurilor de audit.

Capitolul 5. Etapele auditului financiar

5.1. Abordarea auditului financiar



2014

5.2. Planificarea misiunilor de audit 5.2.1. Evaluarea controlului intern 5.2.2. Aplicarea procedurilor de fond

Capitolul 6. Pregătirea angajamentelor de audit

6.1. Cunoaşterea generală a clientului 6.2. Pragul de semnificaţie în audit 6.3. Riscurile auditului

6.3.1. Riscul inerent (RI) 6.3.2. Riscul de control (RC) 6.3.3. Riscul de nedetectare (RN)

6.4. Stabilirea termenilor şi a condiţiilor auditului Capitolul 7. Raportul de audit

7.1. Rolul si elementele raportului de audit 7.2. Raportul de audit standard (nemodificat) 7.3. Raportul de audit modificat

Referință bibliografică fundamentală:

Tiron Tudor A., Popa I.E., Audit financiar contabil, Editura EIKON, Cluj-Napoca, 2013.

Director departament, Prof.univ.dr. Adriana Tiron-Tudor



2014

3. SUPORT CONTABILITATE FINANCIARĂ

Prof.univ.dr. Adriana TIRON-TUDOR



2014

CUPRINS

Cap. 1 – Contabilitatea capitalurilor Cap. 2 – Contabilitatea creanțelor și datoriilor



2014

4. SUPORT DIAGNOSTICUL SI EVALUAREA AFACERILOR

Conf.univ.dr. Adela DEACONU



2014

CUPRINS

Cap. 1 – Obiectivul evaluării Cap. 2 – Analiza activității entității și diagnosticarea ei Cap. 3 – Evaluarea prin abordarea cost (metode patrimoniale)



2014

Capitolul 1

Obiectivul evaluării

1.1. Utilizatori

Utilizatorii informațiilor privind valoarea estimată sunt beneficiarii (destinatarii) rapoartelor de evaluare a unui activ sau afacere, respectiv sau alte persoane ori entități care fac evaluarea în interesul propriu sau al clienților lor fără a o formaliza într-un document. Am putea afirma că utilizatorii informațiilor privind evaluarea sunt similari utilizatorilor informației contabile, având în vedere că ambele tipuri de informații sunt de natură financiară. Totuși, trebuie remarcată o deosebire și anume că, dacă informația publicată în situațiile financiare ale entității sunt publice, cele de evaluare sunt destinate unui anumit beneficiar, fiind cerute de interesele sale particulare legate de un activ sau de o afacere și în consecință având caracter de confidențialitate. Excepție de la această uzanță fac evaluările pentru raportări financiare, ale căror valori se publică în situațiile financiare ale entităților.

Utilizatorii informațiilor privind evaluarea pot fi: persoane fizice, manageri, întreprinderi, administrația fiscală, instanțe judecătorești, organe fisclae, bănci, burse, fonduri de investiții, cercetători, experți și alții. Poate mai mult decât în cazul informațiilor contabile despre care se afirmă că, practic, nu pot informa complet și relevant toate categoriile de utilizatori, informația legată de evaluare este privită de multe ori de pe poziții diametral opuse a grupurilor de utilizatori. Spre exemplu, un bancher va privi valoarea unui activ sau a unei afaceri altfel decât entitatea în cauză, ale cărei active și situație financiară influențează decizia de creditare și valoarea la care garanția corporală a creditului s-ar putea executa ; altfel va privi un vânzător valoarea afacerii pe care intenționează să o vândă decât cumpărătorul său.

Considerăm relevantă încadrarea acestor utilizatori în următoarele trei categorii : a) Participanții pe piața financiară

Această categorie include :



2014

• comunitatea de investiții profesională și privată formată din brokeri, manageri ai fondurilor de investiții, responsabili financiari ai entităților, bancheri, investitori privați și alții ;

Aceștia evaluează strategiile alternative pentru a afla câtă valoare pot crea prin restructurare sau prin alte tranzacții majore (fuziuni, achiziții, vânzări, recapitalizări, emisiune de acțiuni).

• manageri ai instituțiilor publice, în particular cei care lucrează la departamentele de investiții, finanțe și contabilitate, implicați în gestiunea eficientă a resurselor publice ;

• consultanți, al căror rol este consilierea investitorilor profesioniști și a entităților privind crearea de valoare.

b) Instituții specializate, cum sunt administrația fiscală și instanțele judecătorești care sunt interesate în procesul de evaluare pentru diferite scopuri cum sunt: stabilirea impozitelor și taxelor, exproprieri, privatizări, asocieri între proprietatea publică și cea privată;

c) Persoane fizice interesate în alte tranzacții sau evenimente care implică evaluarea decât cele privind vânzarea-cumpărarea de active sau afaceri și anume: obținerea unui credit, partajarea activelor în caz de divorț, solicitarea unor despăgubiri.

1.2. Concepte specifice

Subcapitolul de faţă vă ajută să vă familiarizaţi cu termenii în care se discută despre obiectul şi metodologia evaluării sau vă aduce aminte concepte specifice disiciplinelor cu care evaluarea este înrudită. Conceptele care vor fi enunţate şi explicate în continuare sunt particularizate la conţinutul acestei lucrări, adică vor viza direct obţinerea valorii de piaţă sau a altei valori curente pentru elementul care face obiectul evaluării (în cele mai multe cazuri afacerea, dar uneori ne vom referi şi la active).

Având în vedere că valoarea a fost definită în cadrul subcapitolului 1.1., începem cu trei termeni care decurg din procesul de obţinere a valorilor, adică evaluarea, raportul de evaluare şi evaluatorul.

� Evaluarea = actul sau procesul de exprimare a unei opinii asupra valorii prin intermediul unor demersuri specifice, redate de standarde sau ghiduri profesionale şi concretizată de regulă, într-un raport de evaluare.

� Raport de evaluare = raport întocmit de către evaluator şi destinat beneficarului lucrării sale, netipizat, dar care respectă unele cerinţe minimale ale standardelor de evaluare la care a aderat evaluatorul în vederea asigurării prezentării unei opinii corecte, consistente, sincere şi suficient argumentate.

� Evaluator = persoană care a dobândit această calitate în urma unor studii şi stagii de specialitate şi care a susţinut examene care îi atestă calificarea în faţa utilizatorilor lucrărilor sale.

Este de precizat că prin evaluare nu se creează valoare, ci se estimează un anumit tip de valoare prin interpretarea informaţiilor specifice obiectului evaluării dar şi a pieţei pe care acesta este sau poate fi tranzacţionat.

� A estima = a aprecia, a oferi o valoare aproximativă, acţionând cu bună credinţă, folosind toate informaţiile care s-au putut obţine la data evaluării şi apelând la procedee şi tehnici consacrate.

� Data evaluării = dată calendaristică, fixată prin acordul dintre evaluator şi beneficiarul raportului de evaluare, pentru care se estimează valoarea, utilizând toate informaţiile disponibile la acea dată.



2014

De exemplu, dacă evaluarea se face în scopul raportării financiare (adică pentru recunoaşterea în situaţiile financiare), data evaluării coincide cu data acestor situaţii, sfârşitul exerciţiului financiar (în România, 31 decembrie).

Am amintit că obiectul evaluării îl constituie afacerea sau activul. Acesteae vor fi definite în continuare.

� Afacere/ Entitate/ Entitate = ansamblu economic care funcţionează independent, este construit pe mai multe funcţii (juridică, comercială, de exploatare, de personal, financiară) în concordanţă cu obiectivele care decurg din principiul său de funcţionare: obţinerea unui profit.

� Activ = resurse provenite din evenimente trecute, care au un cost măsurabil în mod credibil şi care aduc beneficii viitoare în funcţie de utilizarea lor care poate fi: producerea de bunuri/ servicii, schimb pentru alt activ, utilizarea pentru decontarea unei datorii, distribuţie către proprietarii entității.

Cum termenul de activ nu poate fi prezentat separat de celelalte elemente ale situaţiilor financiare, care împreună fac obiectul contabilităţii şi cum toate aceste elemente, într-o combinaţie simplă, formează anumite valori ale afacerii, le diferenţiem în:

• active, datorii si capitaluri proprii - destinate aprecierii poziţiei financiare; • venituri şi cheltuieli - care servesc măsurării performanţei.

Şi le redăm definiţiile: � Datorie = obligaţie actuală rezultată din evenimente trecute şi a căror decontare va

conduce la o ieşire de resurse care încorporează beneficii economice. Faptul generator al apariţiei unei datorii poate fi : lege, statut, contract, uzanţe, dorinţa de a păstra bune relaţii de afaceri sau de a acţiona echitabil. Decontarea unei datorii se poate face prin: plata în numerar, transferul de active, prestarea unui serviciu, înlocuirea datoriei cu o alta, conversia datoriei în capital. � Capitalurile proprii indică interesul rezidual al acţionarilor în ceea ce priveşte

activele entității, după ce s-au dedus toate datoriile. Matematic, capitalurile proprii se obţin astfel: CP (capitaluri proprii) = A (active) – D (datorii) � Veniturile reprezintă creşterea capitalurilor proprii, alta decât cea provenită din

majorarea capitalului. Sunt incluse veniturile care provin din activitatea curentă (cum sunt vânzari, onorarii, comisioane), cât şi câştigurile (cum este rezultatul din vânzarea imobilizarilor). � Cheltuielile reprezintă diminuarea capitalurilor proprii, alta decât cea provenită din

distribuţii către proprietari (restituire capital, dividende). Sunt incluse cheltuielile ce rezultă din activitatea curentă (costul vânzarilor, cheltuieli cu personalul) şi pierderile (cum sunt cele provenind din catastrofe naturale, variaţia cursului de schimb, cedarea activelor, ajustările de valoare asupra activelor).

Ce sunt situaţiile financiare care încorporează elementele contabile de mai sus şi care este structura lor?

� Situaţii financiare = rezultat al evaluării şi recunoaşterii ca şi procese tipic contabile şi în acelaşi timp, documente de sinteză pe care o entitate este necesar să le publice potrivit legislaţiei contabile naţionale specifice.

În România, acestea au mai fost denumite, oficial sau nu: documente de sinteză contabilă, raportări anuale, conturi anuale, bilanţ. Structura actuală a situaţiilor financiare este: bilanţ, cont de profit şi pierdere, situaţia fluxurilor de numerar, situaţia modificării capitalurilor proprii, note. Dintre acestea, sunt utile evaluării de afaceri bilanţul, care reflectă poziţia financiară şi contrul de profit şi pierdere, care reflectă performanţa unei entităţi.

Alături de termenul contabil activ, ca element care face obiectul evaluării, prezentăm un altul, care desemnează acelaşi lucru, întâlnit în standardele de evaluare:



2014

� Proprietate = concept juridic care reuneşte toate avantajele, drepturile şi beneficiile legate de deţinerea unui bun.

Dreptul de proprietate se referă la unul sau mai multe avantaje care derivă din exercitarea sa. Titularul bunului îl poate folosi, vinde, închiria ori înstrăina în alt mod, având opţiunea de a exercita oricare dintre aceste atribute sau nici unul.

Fiind şi ea amintită, având importanţă în cadrul etapei evaluării denumită diagnostic, funcţia care stă la baza desfăşurării şi urmăririi/ analizei activităţii unei entităţi reprezintă:

� Funcţia (la nivel microeconomic) = grupul de tranzacţii cu caracter economic care permit satisfacerea uneia dintre nevoile entităţii.

Aşa după cum am anticipat şi aşa după cum vom dezvolta în cadrul capitolului 3 al lucrării, una dintre structurile pe funcţii a entităţii este: juridică – comercial – exploatare - personal – financiară.

Depățind sfera entităţii, informaţiile externe sunt cel puţin tot la fel de importante ca şi cele interne pentru a evalua o afacere, ele fiind reunite în conceptul de piaţă.

� Piaţa = mediul în care bunurile şi serviciile sunt comercializate între cumpărători şi vânzători, prin mecanismul preţului.

Ca şi caracteristici suplimentare care să clarifice conceptul, le-am selectat pe următoarele: bunurile şi serviciile se pot tranzacţiona fără restricţii, între cumpărători şi vânzători; fiecare parte va răspunde la raporturile dintre cerere şi ofertă şi la alţi factori de stabilire a preţului, în funcţie de capacitatea şi cunoştinţele proprii, de imaginea proprie asupra utilităţii relative a bunurilor şi/sau serviciilor, precum şi de nevoile şi dorinţele individuale.

Încheiem această prezentare a conceptelor specifice evaluării cu doi termeni cu care se poate confunda valoarea şi care reprezintă fie punctul de pornire în determinarea ei, fie rezultanta. Este vorba despre preţ şi cost. Acest triptic va fi adesea amintit în lucrarea noastră:

� Preţul = expresia bănească a valorii, suma de bani care a fost cerută, oferită sau plătită pentru un bun sau serviciu.

Se referă la schimbul unui bun sau serviciu şi apare la intersecţia dintre ofertă şi cerere. Poate avea sau nu legătură cu valoarea pe care o atribuie alţii aceluiaşi bun sau serviciu, datorită capacităţii financiare, motivaţiilor sau intereselor speciale ale unui vânzător sau cumpărător. Preţul este o indicaţie a valorii, fiind urmărit ca şi evoluţie de către evaluator.

� Costul = suma cheltuielilor efectuate pentru obţinerea unui bun sau serviciu. Este un concept referitor la producţie, nu la schimb, avându-se deci în vedere perspectiva celui care îl produce şi îl vinde. Aici, costul apare ca şi suma de bani necesară pentru a crea sau produce un bun sau serviciu. Totuşi, în limbajul economic, costul este discutat şi din perspectiva cumpărătorului, care suportă un cost al investiţiei în acel bun sau serviciu, cost pe care trebuie să şi-l recupereze. Aici, costul apare ca şi preţul plătit de cumpărător pentru un bun sau serviciu. Toate cele expuse referitor la preţ şi cost sunt redate prin următoarea schemă, care tratează

cazul unei entităţi B, aflate în postura de cumpărător şi apoi de vânzător. Participanţii la tranzacţiile de vânzare-cumpărare sunt : Vânzătorul A, Cumpărărătorul-Vânzătorul B şi Cumpărătorul C.



2014

Dacă vrem să vedem relaţia dintre cost, preţ şi valoare, într-o logică a evaluării de active şi afaceri, aceasta este:

1.3. Clasificări Subcapitolul are rolul să ordoneze informaţiile legate de diferitele criterii şi clasificări ale evaluării întâlnite în literatură sau în standardele de evaluare şi în acelaşi timp să aducă în discuţie unii termeni noi, utili dezvoltărilor ulterioare ale lucrării. Am selectat pentru prezentare următoarele criterii:

a) Clasificarea evaluării după obiectul său Pentru aceasta considerăm potrivită clasificarea proprie asociațiilor profesionale care au dezvoltat anumite standarde și specializări ale practicienilor evaluatori. Astfel, la nivel mondial, evaluările se diferențiază după obiect în :

� Proprietăți imobiliare � Bunuri mobile � Active financiare � Active intangibile � Afaceri sau întreprinderi

Proprietățile imobiliare sunt bunuri de natura imobilizărilor corporale formate din

construcție plus terenul aferent. Standardele de evaluare prezintă proprietăţile imobiliare ca fiind alcătuite din teren şi acele elemente create de om care sunt ataşate terenului sau ca și „lucrul” fizic, tangibil, care poate fi văzut şi atins, împreună cu toate adăugirile pe teren, deasupra lui şi



2014

subterane. Valoarea proprietății imobiliare se obține prin evaluarea drepturilor reale imobiliare care includ toate prerogativele, avantajele şi beneficiile asupra bunurilor imobile ce fac obiectul acestor drepturi. Respectivele drepturi trebuie probate prin documente (de exemplu, un titlu de proprietate) și sunt distincte de proprietatea fizică imobiliară asupra căreia ele se exercită. Valoarea este dată de unicitatea, durabilitatea, permanenţa locaţiei, oferta relativ limitată şi utilitatea specifică a unui anumit amplasament (capacitatea proprietăţii de a satisface nevoile şi dorinţele entității).

Bunurile mobile sau proprietatea mobiliară reprezintă o categorie specifică evaluării și sunt definite în standardele de evaluare prin comparație cu proprietatea imobiliară, reprezentând bunurile corporale şi necorporale care nu sunt incluse în proprietatea imobiliară. Elementele acestui tip de proprietate nu sunt fixate în mod permanent de proprietatea imobiliară, ci sunt mobile.

Activele financiare sunt instrumente financiare primare și derivate și au același conținut ca și cel din literatura contabilă și economică în general, deși modul de prezentare diferă. Astfel, potrivit standardelor internaționale contabile, IFRS, un instrument financiar este acel contract care generează un activ financiar pentru o entitate şi o datorie financiară sau un instrument de capitaluri proprii pentru o altă entitate (IASB, 2007). Standardele de evaluare arată că activele financiare rezultă din divizarea legală a proprietății asupra unei întreprinderi sau proprietăți imobiliare (de exemplu, asocieri sau societăți comerciale), dintr-un drept opțional de a vinde sau cumpăra o proprietate (de exemplu, imobiliară, acțiuni sau alte instrumente financiare) la un preț dat și într-o perioadă stabilită sau prin crearea unor instrumente investiționale bazate pe un pachet de active imobiliare (IVSC, 2007).

Activele intangibile au aceeași acceptține pentru evaluatori ca și pentru alți participanți pe piața financiară și reprezintă investiţii care nu îmbracă forma fizică a bunurilor materiale propriu-zise, legat de care avantajele viitoare comportă un grad ridicat de incertitudine. Mai pot fi definite ca și active identificabile nemonetare fără substanţă materială, deţinute pentru producţia sau furnizarea de bunuri sau servicii, pentru închiriere sau în scopuri administrative. Activele intangibile care fac obiectul evaluării pot fi recunoscute în situațile financiare ale entității proprietare (de exemplu, licențe sau produse software) sau nu (de exemplu, fondul comercial sau goodwill-ul în înțelesul evaluării, modele industriale, rețele de distribuție).

Afacerile sau întreprinderile reprezintă un ansamblu economic format din unități de producție, subunități, secții, spații comerciale ori alte bunuri care pot sau nu să fie evaluate independent, ca și unități generatoare de numerar. Standardele de evaluare prezintă entitatea ca și o entitate comercială, industrială, de servicii sau financiară care desfășoară o activitate economică. În general sunt unități distincte de exploatare generatoare de profit, care furnizează produse sau servicii (IVSC, 2007).

Dintre tipurile de evaluări menționate, în lucrare se va trata evaluarea afacerilor. Acest tip de evaluare este complex pentru că trebuie să ia în considerare factori multiplii, în general legați de piață și de evoluția ei privind: creșterea economică, rentabilitatea investițiilor, piața de capital, piața imobiliară, politica fiscală, altele. Elementele enumerate decurg din componența patrimoniului afacerii care poate include terenuri, construcții, mașini, instalații, echipamente, good-will și alte active intangibile, investiții sau instrumente financiare, stocuri, datorii.

b) Clasificarea evaluării după scopul său Potrivit IVSC (2007), evaluarea se poate face în diverse scopuri cum sunt: întocmirea situaţiilor financiare, adoptarea deciziilor cu privire la acordarea împrumuturilor garantate cu o proprietate (garanţii, gajuri, ipoteci), realizarea tranzacţiilor care implică transferul dreptului de proprietate, soluţionarea litigiilor şi stabilirea taxelor. Prezentarea mai detaliată a cerințelor standardelor de evaluare este redată în continuare, grupată



2014

după tipul tranzacțiilor/ operațiilor : • Evaluarea de către manageri, care urmăresc să maximizeze valoarea creată de afacerea

pe care o conduc prin acțiuni de genul : o estimarea valorii strategiilor alternative de afaceri și a programelor din cadrul

strategiilor (inițierea unor noi produse, intrări pe noi piețe); o evaluarea tranzacțiilor majore (patrimoniale): fuziuni, achiziții, vânzări,

recapitalizări, emisiune de acțiuni, divizări ; o comunicarea cu partenerii, mai ales cu acționarii, despre valoarea afacerii

(planuri, strategii) ; o aplicarea managementului bazat pe valoare, pentru redirecționarea

performanțelor diferitelor activități ale entității (când, cum și cât să se extindă afacerile care aduc valoare, care dintre măsurile operative are cele mai mari șanse să crească valoarea) ;

o cotarea la bursă în vederea atragerii unor noi investitori și obținerea altei vizibilit ăți a afacerii ;

o comparații sectoriale privind valoarea creată. • Evaluarea cerută de terțe părți ale entității, pe care o mai putem numi în scopuri speciale

o Printre scopurile speciale se numără : legal, fiscal, raportare financiară o Aceste scopuri derivă din tipul utilizatorilor lucrării de evaluare, care au fost

prezentați la subcapitolul 2.1.

c) Clasificarea evaluării după utilitatea sa Deși acest ultim criteriu de clasificare se referă la evaluări de ja amintite la citeriile precedente, este util să fie prezentat pentru a delimita tipul de evaluare urmărit în lucrarea de față. Astfel, putem diferenția :

� Evaluări economice – sunt cele care interesează în această lucrare, fiind utile estimării valorii de piață sau a altor valori curente, după metologia de evaluare recomandată de standardele profesionale ;

� Evaluări administrative – sunt evaluări care se situează între evaluăril economcie și cele fiscale din punctul de vedere al metodologiei și valorilor de intrare utilizate.

Au fost caracterisitice perioadei 1991-1999 din evoluția pieței românești, când s-au evaluat sau reevaluat imobilizările corporale care fuseseră deținute de întreprinderile de stat. S-au realizat în baza unor acte normative (hotărâri de guvern) care prescriau obiectul și modul de evaluare. Erau vizate terenuri și alte imobilizări coprorale de natura proprietăților imobiliare și echipamentelor. Se aplicau indici de actualizare a valorii de intrare în patrimoniu, prevăzuți în acele acte normative și neparticularizși la modul de utilizare și la caracterisiticile activului evaluat și ale entității proprietare. nu s-au aplicat multiple tehnci de evaluare, așa cum cer standardele de evaluare. Scopul urmărit prin astfel de evaluări administrative a fost includerea terenurilor în patrimoniul entităților (înainte de anul 1991 acestea nu erau evaluate pentru a fi înregistrate în situațiile financiare ale entităților pentru că aparțineau statului), respectiv reevaluarea imobilizărilor corporale în general, datorită conjuncturii economice din acea perioadă caracterizată printr-o inflație galopantă și prin schimbarea condițiilor de piață care au afectat prețul produselor și serviciilor.

� Evaluări fiscale – sunt caracteristice anumitor țări, unde valoarea impozabilă a proprietăților nu este cea contabilă sau economică ci se stabilește prin metode simple și rapide de evaluare, care folosesc unele elemente ale metodologiei prescrise de standarde.

Se realizează de regulă de către angajați ai organismelor fiscale.



2014

1.4. Abordări metodologice

Abordările metodologice sau metodele de evaluare (economică) sunt aceleași, indiferent de tipul proprietății evaluate, activ sau afacere. Ne referim aici la metodologia agreată de organismele de reglementare în domeniul evaluării, care are fundamente teoretice și este consacrată de practica evaluărilor. Fără a intra în multe detalii, pe care le vom prezenta în alte capitole ale lucrării, vom arăta în continuare conținutul fiecăreia dintre următoarele trei abordări:

• abordarea bazată pe comparaţii de piaţă ; • abordarea bazată pe venit ; • abordarea bazată pe cost. Acestea pot fi ilustrate cu ajutorul următoarei scheme care pune în evidenţă diferenţele de optică

dintre ele şi sunt redate apoi pe scurt în cele ce urmează (Deaconu, 2009).

N-3 N-2 N-1 0 N+1 N+2 N+3

Abordarea cost

Abordarea

prin comparaţii

Abordarea venit

a) abordarea bazată pe comparaţii de piaţă Această abordare ia în considerare vânzările proprietăţilor similare substituibile şi informaţiile

referitoare la piaţă. Stabileşte o estimare a valorii prin procese de comparaţie. Pot fi luate in considerare tranzacții, cotatii si oferte de vanzare. Tehnica folosită este analiza comparativă bazată pe asemănările şi diferenţele dintre proprietăţi şi tranzacţii.

Scopul abordării prin comparaţia vânzărilor este determinarea cererii pentru activul evaluat, printr-o analiză a vânzărilor sau a ofertelor recente ale unor active similare pentru a ajunge la o estimare a celui mai probabil preţ de vânzare pentru activul care face obiectul evaluării. In general este dificil să se găsească active de comparaţie identice cu cel evaluat. Atunci este necesar să fie aplicate ajustări ale preţului activelor comparabile vândute pentru a aduce aceste etaloane de comparaţie cât mai aproape de caracteristicile obiectului evaluării. Metoda comparaţiei poate fi reprezentată prin următoarea formulă simplă :

Valoare de piaţă a activului =

Preţul comparabilei care se dovedeşte în final cea mai apropiată ca şi caracteristici ± Corecţii Criteriile după care sunt analizate activul evaluat şi comparabilele sale sunt luate de pe piaţă şi

diferă, potrivit uzanţelor aplicabile în diferitele jurisdicţii, respectiv după natura activului. Standardele de evaluare nu oferă astfel de detalii tehnice. Criteriile de comparaţie sunt caracterisiticiele specifice ale activului şi ale tranzacţiilor care conduc la variaţia preţului plătit pentru acel tip de activ.

Analiza retrospectivă Analiza curentă Analiza prospectivă Data evaluarii



2014

Spre exemplu, pentru bunurile mobile criteriile de comparaţie sunt: originea şi vârsta efectivă, starea, capacitatea, accesorii, locaţie, producător, motivaţia părţilor, condiţii de finanţare, calitate, cantitate, data vânzării, respectiv tipul de vânzare. Pentru evaluarea proprietăţilor imobiliare, se folosesc următoarele criterii de comparaţie: atributele drepturilor de proprietate transmise, condiţii de finanţare, condiţii de vânzare, cheltuieli făcute imediat după cumpărare, condiţii de piaţă, localizare, caracterisitici fizice, caracterisitici economice, utilizare, respectiv componente non imobiliare.

În cadrul abordării prin comparaţia vânzărilor există diferite tehnici, prezentate în literatura şi practica evaluărilor, prin se identifică elementele comparabile. Această lucrare nu îşi propune să intre în astfel de detalii, care ţin de evaluarea profesională a activelor de diferite tipuri. Doar cu titlu de exemplu, menţionăm câteva din tehnicile amintite: identificării, asimilării sau a procentajului din cost. De asemenea, pentru analizarea diferenţelor dintre elementele comparate şi pentru estimarea corecţiilor, există diverse tehnici cantitative şi calitative, pe care nu ne propunem să le dezvoltăm aici, ci doar să le amintim : analiza pe perechi de date, analiza statistică, analiza pe bază de costuri, analiza comparaţiilor relative sau analiza de clasament. Abordarea bazată pe comparaţii de piaţă este cea mai credibilă abordare atunci când există o piaţă activă, care furnizează un număr suficient de vânzări de proprietăţi comparabile, care pot fi verificate independent, din surse credibile.

Cu titlu general, etapele parcurse pentru aplicarea acestei abordări sunt: cercetarea pieţei pentru selectarea informaţiilor de piaţă adecvate privind active similare activului evaluat; selectarea citeriilor de comparaţie relevante şi efectuarea analizelor comparative pentru fiecare criteriu; compararea activelor vândute cu cel evaluat , utilizând elementele de comparaţie şi corectând preţul de vânzare al fiecărui activ comparabil; reconcilierea rezultatelor într-o singură valaore, în general prin adoptarea preţului de vânzare corectat al activului care a suferit cele mai puţine corecţii.

b) abordarea bazată pe venit Esenţa abordării prin venit este că, pentru estimarea valorii unui activ, se iau în considerare valoarea

prezentă a beneficiilor (veniturilor) viitoare care ar putea fi obţinute din utilizarea acelui activ. Abordarea se bazează pe actualizarea/capitalizarea acestor venituri, ţinând seama de un anumit orizont de prognoză.

Standardele de evaluare internaționale precizează că evaluările bazate pe venit sunt fundamentate pe analiza datelor istorice şi pe ipotezele referitoare la condiţiile viitoare de piaţă, care afectează cererea, oferta, venitul, cheltuielile şi potenţialul de risc. Aceste ipoteze determină capacitatea de a genera venit a unei proprietăţi sau întreprinderi, a cărei schemă de venituri şi cheltuieli viitoare a fost previzionată. În mod concret, abordarea presupune previziunea unei serii de fluxuri de numerar periodice sau alte forme de rezultate viitoare constante. Acestor serii de fluxuri de numerar sau rezultate previzionate li se aplică o rată de actualizare/capitalizare adecvată, derivată de pe piaţă, pentru a stabili valoarea actualizată a fluxului de venit generabil de proprietate sau entitate. In multe cazuri, seria fluxurilor de numerar periodice este completată cu aşa numita valoare reziduală (terminală, de reversiune, de cedare) anticipată pentru sfârşitul perioadei de previziune. Valoarea reziduală este preţul posibil de vânzare al proprietăţii evaluate la sfârşitul perioadei de previziune.

Rata de actualizare implicată în actualizare este o rată a rentabilităţii folosită pentru a converti o sumă de bani, care trebuie plătită sau primită în viitor, în valoarea ei actualizată (sau prezentă). Teoretic, ar trebui să reflecte costul de oportunitate al capitalului, de exemplu rata rentabilităţii ce poate fi obţinută de un capital dacă acesta este destinat altor utilizări cu acelaşi grad de risc. În sfârşit, orizontul de prognoză reprezintă, în termenii specifici teoriei investitiilor, durata de viaţă economică a investiţiei. In cazul activelor, acesta corespunde de regulă limitărilor contractuale ori de utilizare a activelor corporale la parametrii tehnico-funcţionali iniţiali.

Schema următoare pune în evidenţă procedurile pe care se bazează abordarea venit:



2014

Rezultate viitoare previzionate Actualizare Însumare

c) abordarea bazată pe cost Abordarea cost constă în estimarea unui cost de înlocuire sau reproducţie de nou al unui activ dat,

din care se scade deprecierea determinată pentru acel activ. Abordarea este identificată de multe ori cu aplicaţia sa, costul de înlocuire net. Stabileşte limita superioară până la care piaţa ar plăti pentru un activ nou de acelaşi tip. Această abordare sau metodă de evaluare se aplică mai ales proprietăţilor imobiliare (construcţii şi terenuri), rezultatului obţinut adăugându-i-se valoarea terenului aferent. De asemenea, este recomandată pentru activele nou construite sau relativ nou construite, la fel ca şi pentru proiectele de construcţii. Uneori este singura abordare de evaluare posibilă. Ne referim la activele cu destinaţii speciale (specializate) sau altele care nu se tranzacţionează frecvent pe piaţă.

Metoda bazată pe cost este reprezentată prin următoarea formulă simplă :

Valoare actuală rămasă a activului (de înlocuire/reconstrucţie netă) = Cost de nou (de înlocuire/reconstrucţie brut)

- Depreciere Dacă abordarea cost se aplică unei proprietăţi imobiliare, formulei de mai sus i se adaugă valoarea

terenului considerat liber şi pentru care se stabileşte cea mai bună utilizare. Costul de nou se compune din costuri directe, costuri indirecte şi profitul antreprenorului. Costurile

directe includ cheltuielile cu manopera şi materialele utilizate, precum şi alte cheltuieli normale aferente achiziţiei şi instalaării activului, pentru a-l adduce în stadiul de utilizare funcţională. În cazul proprietăţilor imobiliare, costurile directe includ şi regia, respectiv profitul contractantului/ subcontractanţilor. Exemple de elemente care conduc la obţinerea unor costuri directe sunt: autorizaţia de construcţie, organizarea de şantier, spaţii de depozitare, echipamente, materiale, produse, instalaţii, utilit ăţi. Costurile indirect sunt acele cheltuieli necesare pentru realizarea activului, care nu sunt menţionate într-un contract uzual sau incluse în facture furnizorului. Exemple de elemente încadrate în această categorie, pentru cazul un ei proprietăţi imobiliare, sunt: onorarii pentru evaluare sau consultanţă ; marketing, comisioane de vânzare ; servicii de arhitectură, proiectare şi verificare; asigurări împotriva riscurilor.

Costul de nou poate fi estimat în mod credibil dacă evaluatorul are acces la surse de informaţii adecvate privind componentele costului şi alte referinţe de piaţă. Preţurile de referinţă pot fi obţinute din cataloage ale producătorilor şi comercianţilor, liste de preţuri sau specificaţii ale echipamentelor în cazul bunurilor mobile, respectiv devize de construcţie în cazul proprietăţilor imobiliare.

Deprecierea este o estimare a evaluatorului şi are trei componente: fizică, funcţională şi economică. La fel ca şi în cazul abordărilor mai sus menţionate, abordarea cost se dezvoltă în mai multe

procedee cu caracter tehnic pronunţat, destinate fie calculului costului de nou, fie celui al deprecierii. De exemplu, costul de nou al clădirilor se poate obţine prin procedeul comparaţiilor unitare (al preţurilor barem), al costurilor segregate sau al devizelor.

În final dorim să menţionăm că atunci când activul este specializat şi nu se mai produce la ora actuală pe piaţă, determinarea costului de nou prin apel la preţuri actuale ale producătorilor nu mai este posibilă. În acest caz, costul de nou se determină prin actualizarea valorii sau costului de intrare în proprietatea celui care îl foloseşte actualmente (de producţie sau de achiziţie). Pentru actualizare sunt

Data evaluarii



2014 utilizate rate (coeficienţi) adecvate care să reflecte evoluţia preţurilor la manopera şi materialele specifice ori a altor componente ale costului.

Schema următoare pune în evidenţă procedurile pe care se bazează abordarea cost:

Data evaluării

Cost de intrare

Cost de intrare actualizat sau Cost actual = Cost de nou (etapa I) (preţ actual al producătorului) “-“

Deprecierea estimată (etapa II) = Cost de înlocuire/reconstrucţie net

1.5. Etape de realizare

Înainte de a prezenta etapele concrete ale practicii de evaluare vom expune succint modalitatea de angajare a acestui serviciu. În general, se încheie următorii pași (Deaconu, 2000):

a) Organizarea unei licitații sau o cerere adresată direct evaluatorului În cazul organizării unei licitații, pentru desemnarea evaluatorului se procedează la:

• Pregătirea caietului de sarcini din partea organizatorului licitației (beneficiarul lucrării) care este cumpărat de către participații la licitație și care constituie baza pentru cererea de ofertă. În general, caietul de sarcini cuprinde: descrierea succintă a obiectului evaluării, obligațiile evaluatorului, cerințe privind calificarea evaluatorului, aspecte administrative și scadențe. În plus, în cazul evaluării unei afaceri, caietul de sarcini mai cuprinde prezentarea dotărilor tehnice, a pieței, a clienților principali, a indicatorilor financiari și a altor informații economice sau tehnice relevante în vederea formulării ofertei evaluatorului.

• Depunerea garanției solicitate de beneficiarului lucrării de evaluare participanților, dacă este cazul;

• Pregătirea și depunerea ofertei participanților la licitație care conține, în plicuri separate, oferta tehnică și financiară, respectiv alte documente solicitate de către organizatorul licitației.

b) Încheierea contractului între evaluator și beneficiarul lucrării de evaluare Un astfel de document precizează: părțile contractante, definiții ale termenilor utilizați în contract,

obligațiile părților, condițiile de plată, anexe la contract (printre care lista documentelor și informațiilor pe care beneficiarul lucrării se angajează să le pună la dispoziția evaluatorului).

c) Obținerea documentelor și a informațiilor necesare realizării evaluării, care vor fi particularizate în capitolele următoare ale lucrării de față.

De o manieră sintetică, etapele de realizare a lucrării de evaluare odată contractate pot fi prezentate

astfel: • Etapa iniţială, în cadrul căreia are loc:



2014

� Cunoaşterea preliminară a afacerii evaluate � Pregătirea acţiunii (stabilirea echipei de evaluare, elaborarea bugetului de timp pe

ansamblul lucrării şi pe fiecare acţiune etc.) • Etapa de realizare, structurată după cum urmează:

� Stabilirea diagnosticului de evaluare � Elaborarea ipotezelor de evaluare în vederea conturării a 2-3 scenarii de evaluare � Evaluarea propriu-zisă, care constă în alegerea metodelor de evaluare, aplicarea

formulelor conform scenariilor de evaluare şi determinarea intervalului de valori corespunzător metodelor utilizate

• Etapa concluziilor, finalizată prin redactarea raportului de evaluare

1.6. Concluziile evaluării și raportul de evaluare Potrivit standardelor de evaluare, concluziile privind valoarea trebuie să se bazeze pe: definiția valorii, scopul evaluării, respectiv informațiile necesare și relevante disponibile la data evaluării. În vederea elaborării unor concluzii corecte și credibile, sunt parcurse de regulă etapele de verificare și reconciliere a rezultatelor evaluării. În plus, uneori este necesar ca rezultatele astfel obținute să fie ajustate în funcție de anumiți factori. Așadar, vom dezvolta în continuare: verificarea, reconcilierea și ajustarea rezultatelor evaluării (Deaconu, 2002).

A. Verificarea rezultatelor evaluării Înainte de a estima valorile finale, adică de a reconcilia rezultatele evaluării, rezultatele obținute

trebuie verificate pentru a se evita eventualele erori. Câteva exemple de verificare a logicii aplicate pentru evaluarea unei afaceri sunt:

• valorile obținute sunt conforme cu previziunile; De exemplu, dacă s-a estimat o rată de rentabilitate a capitalurilor investite mult superioară costului mediu ponderat al capitalului (utilizat pentru actualizarea rezultatelor), ar fi normal ca și valorile obținute să fie mult mai mari decât valorile contabile. • valorile obținute sunt conforme cu cotația bursieră (pentru întreprinderi cotate) ; De exemplu, dacă se constată o diferență semnificativă între cele două, trebuie să se caute explicații: Veniturile sau profiturile vor avea o creștere puternică? S-au prevăzut cheltuieli mici cu investițiile? • valorile obținute sunt conforme cu situația trecută, deci cu constatările din diagnosticul de

evaluare. Dacă nu se constată coerența rezultatelor viitoare cu cele trecute, trebuie să se verifice argumentarea celor din prima categorie prin căutarea și aflarea cauzelor.

B. Reconcilierea rezultatelor evaluării După aplicarea verificărilor proprii fiecărui evaluator, uneori particularizate la obiectul evaluat,

acesta procedează la reconcilierea rezultatelor evaluării. Rezultatele evaluării sunt analizate din perspectiva deciziei pe care o poate lua beneficiarul lucrării de evaluare. Valoarea trebuie gândită în termenii scenariilor și procesului de evaluare care reflectă incertitudinile și riscul. Evaluatorul ia în considerare riscurile de nerealizare a valorilor pe care le-a obținut. Etapele pe care le implică acest demers sunt redate mai jos:

� identificarea clară a tuturor indicatorilor implicați în fiecare scenariu și analiza valorilor obținute în raport cu ipotezele de evaluare reținute;

� determinarea unor marje de eroare în cadrul cărora ar putea să se modifice indicatorii utilizați fără a afecta deciziile beneficiarului evaluării;

� identificarea unor probabilități de modificare a mediului extern și a efectului asupra fiecărui scenariu de evaluare;

� eventuala elaborare a unor scenarii alternative sugerate de etapele anterioare.



2014

Reconcilierea rezultatelor evaluării – aplicabilă în special în cazul evaluării afacerilor - se poate apoi concretiza în una dintre următoarele soluții (Deaconu, 2002):

• furnizarea unui interval de valori al afacerii de la care se poate pleca în deciziile specifice beneficiarilor raportului de evaluare;

Aceasta nu înseamnă că vor fi reținute toate valorile obținute prin aplicarea mai multor metode, ipoteze și scenarii de evaluare. În unele cazuri se pot elimina valorile extreme, dacă argumentele care le susțin nu sunt foarte puternice sau riscul de nerealizare al acestora este foarte mare. De exemplu, se elimină valoarea cea mai mică pentru că diagnosticul de evaluare a relevat foarte multe atuuri ale afacerii, deci respectiva valoare este puțin credibilă.

• furnizarea unei valori unice patrimoniale (obținută prin abordarea cost) sau de randament (obținută prin abordarea venit) dacă metoda respectivă s-a aplicat în mai multe scenarii de evaluare ;

Aceasta înseamnă estimarea celei mai probabile valori determinate pe baza probabilităților de realizare atribuite fiecărui scenariu. De exemplu, în cazul aplicării metodei de actualizare a cash-flow-urilor, pe baza diagnosticului și a ipotezelor de evaluare, valoarea se poate determina în trei variante: scenariul optimist, moderat și pesimist. Celor trei scenarii li se pot atribui probabilități de realizare, pe baza cărora se estimează valoarea de randament. Acest arbitraj între scenarii nu este obligatoriu întotdeauna. Uneori este considerată suficientă valoarea furnizată de fiecare scenariu pentru luarea deciziilor de către beneficiarul evaluării.

• emiterea unei opinii privind o valoare sau un prag al valorii de la care se poate pleca în negociere ;

Această opinie se fundamentează pe diagnosticul de evaluare care a permis cunoașterea afacerii, a sectorului său de activitate și a mediului macroeconomic, pe scopul evaluării dar și pe importanța diferențiată acordată de evaluator metodelor de evaluare pentru care a optat. Importanța diferită acordată metodelor de evaluare influențează opinia evaluatorului privind cea mai probabilă valoare pe baza căreia se pot lua deciziile, opinie emisă mai ales atunci când este cerută de beneficiarul lucrării. Aceasta nu înseamnă însă că se va calcula o medie simplă sau ponderată a valorilor obținute prin diferitele metode folosite, procedură considerată în afara standardelor profesionale.

• emiterea unei opinii privind o valoare unică atribuibilă afacerii, atunci când evaluatorul se situează pe poziția unui expert neutru ;

Reconcilierea rezultatelor evaluării se va baza pe estimările valorii rezultate din metodele folosite. Selectarea și credibilitatea abordărilor, a metodelor adecvate, respectiv a calculelor, depind de aprecierile evaluatorului. Acesta trebuie să-și folosească judecata profesională și experiența atunci când își exprimă opinia privind importanța pe care o acordă fiecăreia dintre valorile estimate.

C. Ajustarea rezultatelor evaluării unei afaceri

Înainte de a-și formula concluziile privind valoarea afacerii, evaluatorul trebuie să țină seama, potrivit standardelor de evaluare, de următoarele elemente care pot influența valoarea:

� dacă participația la capitalul social evaluat este o participație majoritară sau minoritară ; � orice restricție a acțiunilor deținute ca investiții și necotate la bursă; � orice articol restrictiv al statutului de asociere sau al clauzelor contractului de societate ; � orice contract de vânzare-cumpărare. Cel mai adesea, valorile atribuite afacerii prin demersurile specifice prezentate sunt influențate, în

situații specifice, cu: a) prima de control, care reprezintă un supliment față de prețul determinat pornind de la cursul

normal al acțiunii, respectiv de la valoarea afacerii. În practică și pentru piețele pe care tranzacțiile de acest tip sunt frecvente, existând raportări

statistice, s-au dezvoltat uzanțe privind procente ale primei de control diferențate după cum afacerea evaluată este o entitate cotată sau necotată (de exemplu, 20-30% pentru entitățile cotate).

Prima de control se determină atunci când se evaluează participații majoritare care conferă posesorilor dreptul de control asupra emitentului acțiunilor. Aceasta este implicit curpinsă în valoarea



2014 afacerii atunci când ea se obține prin metodele de evaluare patrimoniale și de randament. În cazul aplicării metodelor comparative (abordarea bazată pe comparații de piață), prima de control se obține indirect, prin comparație cu valoarea pachetelor de acțiuni ale societăților tranzacționate liber, valoare la care se adaugă prima de control.

b) ajustarea pentru lipsa de lichiditate (vandabilitate), care diminuează valoarea entităților necotate sau cotate pe o piață care nu este activă, având în vedere greutățile care pot surveni în vânzarea acțiunilor.

În practică, mărimea ajustării se încadrează în intervalul 10-40%, în raport cu uzanțele acelei piețe și a sectorului de activitate. Ajustarea pentru nelichiditate sau nevandabilitate este specifică participațiilor minoritare, care trebuie diferențiate în: participații (pachete de acțiuni) ușor vandabile pe o piață organizată, respectiv participații greu vandabile sau deloc vandabile. Această diferențiere reiese din modelul privind nivelele valorii elaborat de C. Mercer și preluat în publicațiile din România (Bădescu, 2000), model conform căruia cele trei nivele ale valorii sunt:

• nivelul valorii pachetului majoritar, care este vandabil ; • nivelul valorii pachetului minoritar ușor vandabil pe o piață organizată, valoare care este

obținută: o fie pornind de la valoarea unui pachet minoritar vandabil al unei alte entități ; o fie pornind de la valoarea unui pachet majoritar, căreia i se aplică o reducere

pentru pachet minoritar (se elimină prima de control). • nivelul valorii pachetului minoritar care este greu vandabil sau nevandabil, valoarea

fiind obținută: o fie pornind de la valoarea unui pachet minoritar vandabil, căreia i se aplică o

reducere pentru nevandabilitate; o fie pornind de la valoarea unui pachet majoritar, căreia i se aplică succesiv

reduceri pentru pachet minoritar și nevandabilitate (se elimină prima de control și se aplică o penalizare pentru lipsa de lichiditate).

În concluzie, ajustările care țin seama de mărimea participațiilor și de vandabilitatea lor sunt efectuate de către evaluator, cunoscând scopul evaluării sau intențiile beneficiarului lucrării, afacerea evaluată, respectiv caracteristicile mediului economic și ale pieții de capital pe care aceasta poate fi cotată. În plus, ajustările în discuție constituie o etapă obligatorie atunci când se aplică metode de evaluare comparative, în vederea asigurării unei perfecte comparabilități cu entitatea luată drept etalon.

Concluziile lucrării de evaluare, așa cum reies în urma aplicării etapelor prezentate mai sus sunt

cuprinse în raportul de evaluare. Acesta prezintă obiectul evaluării și valorile atribuite în urma demersurilor de evaluare. În raportul de evaluare evaluatorul trebuie să argumenteze pertinent: abordările utilizate, procedeele punctuale selectate, utilizarea unor prime sau reduceri care au influențat valoarea, respectiv logica care a stat la baza reconcilierii diferitelor valori rezultate. Valoarea sau valorile cuprinse trebuie să reprezinte o estimare relevantă pentru activul sau afacerea evaluată. Cu titlu facultativ, se anexează raportului o documentație care prezintă modul în care s-a desfășurat acțiunea de evaluare. Structura raportului de evaluare nu este standardizată și diferă în funcție de obiectul evaluat și de contractul încheiat între evaluator și beneficiarul lucrării de evaluare. În linii generale, raportul de evaluare cuprinde: prezentarea obiectului evaluării și a echipei de evaluare, motivarea acțiunii de evalauare, prezentarea bazelor evaluării (tip de valoare urmărit, ipoteze de evaluare), menționarea informațiilor, expertizelor și surselor bibliografice utilizate, prezentarea succintă a metodologiei aplicate, respectiv evidențierea concluziilor evaluării. Pentru a-și justfica opinia exprimată privind valoarea, evaluatorul reia valorile grupate pe metodele utilizate, avansează o valoare (un interval de valori) a afacerii, expune argumentele care au determinat soluţiile propuse.



2014

1.7. Valoare şi preţ

Diferenţele dintre valoarea afacerii stabilită prin expertiză şi diagnostic şi preţul la care convin ulterior părţile participante (în cazul vânzării este vorba de vânzător şi cumpărător) sunt relevate prin intermediul următorului tabel, care prezintă şi criteriile de diferenţiere a celor două mărimi economice (Deaconu, 2002):

VALOARE Criterii de

diferenţiere PREŢ

Totalitatea însuşirilor care dau preţ sau importanţă obiectului evaluat

Definiţie Expresia bănească a valorii obiectului evaluat Mărime care apare într-o relaţie de schimb

Multiplă Mărime Unică Mintea evaluatorului şi raportul de evaluare

Loc de formare Punctul de întâlnire a doi participanţi - contractul încheiat între vânzător şi cumpărător

Independentă şi obiectivă faţă de participanţi Subiectivă faţă de evaluator

Caracteristici Obiectiv faţă de evaluator Subiectiv faţă de participanţi

Expertiză şi diagnostic Modalităţi de stabilire Rezultat al negocierii influenţat de: valoare, raport cerere-ofertă, interesele participanţilor, modalităţi de plată, garanţii, arta negocierii

Percepția asupra valorii estimate de evaluator diferă în funcție de beneficiarul lucrării. Pe baza valorii sau valorilor furnizate de raportul de evaluare, acesta își formulează propriile judecăți pe care se va baza într-o eventuală negociere legată de obiectul evaluării (activ sau afacere) și în acceptarea prețului de tranzacționare.

Dacă participanții la tranzacția care a implicat evaluarea (de exemplu, vânzarea) își au fiecare propriul evaluator, cele două rapoarte de evaluare cu valorile lor vor constitui intervalul de valori de la care se va pleca în negociere. Deciziile de stabilire a prețului sunt influențate de modalitatea de vânzare: prin licitație sau prin negociere directă.

În cazul organizării licitațiilor de vânzare, prețul este decisiv determinat de ofertele cumpărătorilor. Evaluarea vânzătorului se va dovedi apropiată sau îndepărtată de prețul final.

În cazul negocierilor directe, demersurile pentru stabilirea prețului final sunt mai complexe. Pentru ilustrarea punctelor de vedere ale beneficiarilor evaluării unei afaceri (cumpărătorul și vânzătorul) se notează cu:

Vp - valoarea patrimonială (abordarea cost) Vr - valoarea de randament (abordarea venit)

Pc - prețul oferit de cumpărător Pv - prețul cerut de vânzător

a) optica vânzătorului (Hirigoyen și Degos, 1988) Pentru acesta, decizia de vânzare reprezintă o dezinvestiție. El va vinde afacerea dacă valoarea actuală a rezultatelor viitoare, actualizate în funcție de costul capitalurilor investite de el, valoare notată cu VVr, este mai mică decât prețul oferit de cumpărător, notat cu PC.



2014 În mod concret, vânzătorul va arbitra între trei posibilități:

• încetează activitatea de exploatare și vinde afacerea pe elementele ei componente (activele) la valoarea patrimonială VVp, dacă:

VVp > VVr și VVp > PC

• continuă exploatarea dacă:

VVr > VVp și VVr > PC • vinde afacerea ca întreg, dacă:

PC > VVr și PC > VVp

În concluzie, dacă ia decizia de vânzare, prețul cerut de vânzător, PV, va fi:

PV ≥ max (VVp, VVr)

Cu alte cuvinte, vânzătorul va porni în negociere, ca limită minimă, de la cea mai mare valoare patrimonială sau de randament stabilită de evaluator.

b) optica cumpărătorului Pentru acesta, achiziția afacerii ar fi o decizie de investiții care va depinde de valoarea actuală a rezultatelor viitoare degajate de afacerea evaluată și actualizate la costul capitalurilor investite de el, VCr, de prețul cerut de vânzător, PV și de valoarea afacerii cumpărate pe bucăți, VCp . Cumpărătorul are la dispoziție trei posibilități:

• nu cumpără afacerea ca întreg, ci preferă să o reconstituie prin cumpărarea activelor sale

dacă:

VCp > VCr și PV > VCp

• nu cumpără afacerea ca întreg sau pe componente (la valoarea patrimonială) dacă:

VCp > VCr și VCr < PV

• cumpără afacerea ca întreg dacă:

PV < VCr și PV < VCp

În concluzie, dacă ia decizia de achiziție, prețul maxim oferit de cumpărător, PC , va fi:

PC ≤ min (VCp, VCr)

Cu alte cuvinte, cumpărătorul va fi dispus să plătească, ca limită maximă, cea mai mică valoare patrimonială și de randament stabilită de evaluator. Zona de negociere a prețului final se va situa între VCp (valoarea patrimonială calculată de cumpărător) și VVr (valoarea de rapndament calculată de vânzător). Un caz particular al stabilirii prețului îl constituie privatizarea entităților. În mod normal, deciziile privind prețurile de vânzare ale întreprinderilor care se privatizează trebuie să se înscrie



2014 într-o politică generală de stabilire a prețurilor. Aceasta din urmă trebuie să reflecte obiectivele majore ale privatizării. Câteva exemple de obiective ale privatizării și ale influenței lor asupra stabilirii prețului ar fi:

� dacă se dorește o privatizare rapidă, prețul se va stabili mai aproape de valoarea patrimonială (chiar valoarea contabilă) pentru afaceri de talie mică și mijlocie, respectiv mai aproape de valori de randament pentru afaceri de talie mare. În plus, viteza de privatizare va conduce la diminuarea prețului final. Prețul se va determina prin licitații de vânzare sau negocieri directe.

� dacă se urmărește neapărat un preț final mare, deci încasări maxime, prețul se va stabili mai cu seamă pe baza valorilor de randament. Efectul acestui obiectiv ar putea fi întârzierea încheierii tranzacției, a procesului de privatizare. Prețul se va determina în special prin licitații de vânzare.

� dacă se urmărește transparența, stabilirea prețului se va face pe baza unui interval de valori stabilite prin aplicarea mai multor metode de evaluare. Prețul se va determina prin licitații de vânzare.

Moment de reflecţie!



2014

Capitolul 2

Analiza activității entității și diagnosticarea ei



2014

2.1. Diagnosticul afacerii

Definiţii

Acesta provine din limba greacă (diagnostikos) şi reprezintă capacitatea de a discerne, de a delimita cu obiectivitate un subiect oarecare după manifestările acestuia. Potrivit unui alt autor, diagnosticul corespunde unei capacităţi de analiză şi înţelegere a performanţei. Obiectul diagnosticului variază în funcţie de scopul pentru care este elaborat.

Diagnosticul aplicabil unei afaceri reprezintă o etapă preliminară a procesului de stabilire a valorii, care, făcând apel la procedeele specifice analizei, oferă posibilitatea cunoaşterii caracteristicilor esenţiale ale afacerii, identificarea stării diferitelor sisteme economico-financiare ale acesteia, a potenţialului său valorificat sau nevalorificat, precum şi a influenţării acestor atribute de către factorii externi, sectoriali şi/sau macroeconomici.



2014

Structur ă Complexitatea demersurilor care îi sunt specifice îndreptăţeşte apelativul de diagnostic global. Componentele diagnosticului global al afacerii trebuie să răspundă tipului de factori de influenţă,

structurii funcţionale a entității, dar şi scopului urmărit în evaluare. În literatura de specialitate, precum şi în practica evaluării afacerilor, se regăsesc diverse structurări ale diagnosticului global.

Astfel, modelul CEMATT – societate de consultanţă din Bucureşti, face referire la următoarele componente ale diagnosticului: financiar, al capacităţii de adaptare la cerinţele pieţii, tehnologic, al calităţii, al calităţii managementului general, al resurselor umane.

În literatura de specialitate franceză se discută despre următoarele diagnostice: al mediului entității (conjunctura, mediul comercial, mediul economic şi financiar), rentabilitatea, solvabilitatea, finanţarea.

În sfârşit, în literatura şi mai ales în practica evaluărilor anglo-saxone, rolul diagnosticului global, sau cel puţin al unor componente deja enunţate, este mult diminuat, prezentând utilitate mai ales pentru metodele de randament, atunci când trebuie estimat riscul sistematic (economic), respectiv cel financiar (dat de gradul de îndatorare al afacerii). În linii mari, diagnosticul global se diferenţiază în diagnosticul: activităţii entității (importanţă covârşitoare are diagnosticul financiar), al activităţii ramurii căreia îi aparţine afacerea (de exemplu, evoluţia cererii, politica guvernamentală, rentabilitatea medie a capitalului, reglementările legale, etc), al situaţiei şi evoluţiei la nivel macroeconomic (de exemplu, riscul de ţară, politic, de creştere economică, al ratei inflaţiei, etc).

Toată această expunere a urmărit să demonstreze că, în afara unor puncte cheie pentru activitatea entității, structura diagnosticului global este diferită şi/sau nuanţată de la caz la caz. Este evident că diversitatea elementelor de luat în considerare a împiedicat formalizarea vreunui model de diagnostic. Aceasta cu atât mai mult cu cât se constată o evoluţie a pieţelor, a formelor de organizare a muncii, a tehnologiilor.

În ceea ce ne priveşte, optăm în lucrarea de faţă pentru următoarea componenţă a diagnosticului, corelată cu funcţiile entității: juridic, comercial, tehnic, al resursei umane, financiar.

Trebuie precizat că funcţia entității reprezintă grupul de operaţii care participă la satisfacerea uneia dintre nevoile sale.

În cazul diagnosticului microeconomic vom aplica metoda SWOT (Strenghts, Weaknesses, Opportunities, Threats) = Punctele tari, Punctele slabe, Oportunităţile, Riscurile. Este una dintre metodele de diagnosticare cel mai des utilizată. Metoda SWOT permite identificarea trăsăturilor cheie (oportunităţi şi riscuri) ale mediului care influenţează activitatea entității şi a performanţelor intrinseci ale acesteia. Studiul celor din urmă conduce la depistarea punctelor forte şi a punctelor slabe ale activităţii.

În cadrul fiecărui diagnostic parţial vom propune o listă de puncte care ar trebui examinate în vederea punerii diagnosticului. Desigur, această listă nu este exhaustivă, după cum unele puncte ale sale pot fi eliminate. Alegerea punctelor de analiză trebuie să se facă în funcţie de conjunctura economică, de specificul mediului şi al afacerii evaluate, elemente care pot conferi importanţă primordială sau secundară unor elemente din această listă.

Procedee de lucru Procedeele de lucru trebuie alese în coerenţă cu obiectivele diagnosticului enunţate mai sus, astfel încât

să răspundă următoarelor cerinţe adresate acestuia: - să descrie structurile entității şi relaţiile lor – diagnosticul global este în acest caz organic; - să descrie activităţile specifice entității şi procesele de transformare (prelucrare) - diagnosticul global

este în acest caz funcţional; - să descrie situaţia actuală a entității, istoricul activităţii sale şi evoluţiile posibile - diagnosticul global

este în acest caz strategic. În opinia noastră, indiferent de scopul evaluării şi de specificul diagnosticelor parţiale, procedeele de

lucru sunt: a) culegerea informaţiilor şi selectarea celor semnificative pentru evaluare

Natura informaţiilor şi sursele corespunzătoare sunt: - interne: situaţii financiare pe ultimii 3 ani, situaţii şi documente specifice fiecărei funcţii, chestionare

de diagnostic şi alte informaţii obţinute din discuţii cu personalul, cu conducerea, rapoarte ale unor experţi care au colaborat cu entitatea (cenzori, cenzori externi independenţi sau auditori contractuali, experţi tehnici, jurişti)



2014

- externe: apel la organismele publice la care este înregistrată entitatea (Registrul Comerţului, Administraţia Financiară, Camera de Comerţ), alte instituţii şi organisme (Comisia Naţională de Statistică, Banca Naţională a României), informaţii privind sectorul de activitate al entității şi informaţii general-economice

b) constatări pe teren pentru cunoaşterea generală a afacerii şi în special pentru observarea imobilizărilor corporale

c) efectuarea unor descrieri, calcule sau comentarii ale evaluatorului consemnate în foi de lucru d) întocmirea pentru fiecare diagnostic parţial a unei fişe sintetice a diagnosticului în care se trec

concluziile favorabile (oportunităţi ale mediului şi puncte forte ale entității) şi concluziile nefavorabile (riscuri datorate mediului şi slăbiciuni ale entității)

Utilitatea diagnosticului

Acesta permite: � stabilirea mărimii primei de risc, utilă în cadrul metodelor de randament, prin identificarea

factorilor de risc externi (de politică vamală, monetară, fiscală; de ţară; privind pârghii macroeconomice: inflaţia) şi interni (lipsa actelor de proprietate, lipsa contractelor comerciale, personal nestimulat material)

� elaborarea scenariilor de evaluare şi a previziunilor utile în cadrul metodelor de randament � realizarea unor teste de coerenţă între diferitele diagnostice parţiale, precum şi între concluziile

diagnosticului global şi evaluarea propriu-zisă a afacerii � verificarea corectitudinii şi credibilităţii datelor contabile utilizate în evaluare, operaţie necesară

aplicării metodelor patrimoniale

2.2. Componentele diagnosticului de evaluare

3.2.1. Diagnosticul juridic

Elementele de verificat în cadrul acestui diagnostic sunt prezentate schematic mai jos: Legiferări privind

• constituirea: contract de societate, statut • funcţionarea: registrele AGA, registrul acţionarilor, registrul acţiunilor • asocierea: contracte de asociere în participaţie

Dreptul civil

• actele de proprietate asupra bunurilor

Dreptul comercial

• contractele de închiriere, concesiune, leasing • contractele cu partenerii de afaceri • contractele de credit • acţiunile juridice în curs cu persoane fizice sau juridice pentru litigii cu caracter comercial

Dreptul muncii

• contractele de muncă colective şi individuale • convenţiile civile • actele privind protecţia muncii



2014

• evidenţele privind personalul (evidenţa operativă, state de plată) • eventualele litigii cu salariaţii • datele ultimului control al organismelor de asigurare şi protecţie socială • acţiunile sindicatului

Dreptul fiscal

• respectarea reglementărilor fiscale • informaţii privind ultimul control • litigiile fiscale

Dreptul mediului

• existenţa unui pasiv ecologic (cheltuieli viitoare de depoluare, daune interese de plată); valoarea unei proprietăţi contaminate se determină prin proceduri specifice, conform Standardelor internaţionale IVS-APG2 și europene EVS 6.01.

• respectarea legislaţiei de mediu • existenţa autorizaţiilor de mediu • eventuale litigii pe probleme de mediu cu alte întreprinderi sau cu autoritatea statală

2.2.2. Diagnosticul comercial

Elementele de verificat în cadrul acestui diagnostic sunt prezentate schematic mai jos: Aprovizionările şi furnizorii ♦ Aprovizionări:

• intrările de produse pe grupe, sortimente, furnizori • ritmicitatea aprovizionărilor • asigurarea continuităţii aprovizionărilor şi a stocului de siguranţă • caracteristicile aprovizionărilor: preţ, calitate, facilităţi comerciale

♦ Furnizori: • relaţiile cu furnizorii tradiţionali • distanţa faţă de furnizori • durata creditului comercial primit din partea furnizorilor • dacă există sau nu relaţii de dependenţă faţă de furnizori • dacă se întreţin relaţii privilegiate cu furnizorii din cadrul grupului căruia îi aparţine

entitatea



2014

Cifra de afaceri şi clienţii ♦ Vânzări:

• principale surse de venituri, evoluţia în timp şi tendinţa lor • raportul dintre cifra de afaceri şi producţia fabricată a unei perioade care se analizează în

dinamică • structura pieţii entității (internă sau externă) şi posibilităţi de extindere

♦ Clienţi: • relaţiile cu clienţii tradiţionali • dacă există clienţi de care entitatea este dependentă • ponderea şi evoluţia principalilor clienţi interni şi externi • riscuri legate de clienţi: clienţi incerţi, clienţi rău platnici, clienţi pentru care se

prefigurează schimbări ale conducerii, în structura acţionariatului • preocupări de atragere a unor noi clienţi şi de dezvoltare a pieţii actuale

Distribuţie

• reţea de distribuţie: dependenţă de distribuitori, cointeresarea distribuitorilor, căi de transport existente şi potenţiale

Produse (servicii)

• tipurile de activităţi în cadrul cărora se obţin produsele sau serviciile • tipurile, volumul şi ponderea diferitelor produse, grupe de produse şi servicii oferite în

totalul producţiei (ofertei) • oferta entității prin raportarea la standardele specifice sectorului său de activitate • asigurarea ritmicităţii producţiei • viteza de rotaţie a stocurilor (producţiei) obţinute • caracteristicile produselor: calitate, sezonalitate, grad de învechire, grad de înnoire,

perisabilitate, preţuri • produse fabricate pe bază de licenţă sau a căror prelucrare este cedată subunităţilor • promovarea produselor şi serviciilor entității

2.2.3. Diagnosticul tehnic

Elementele de verificat în cadrul acestui diagnostic sunt prezentate schematic mai jos: Aprecierea procesului de producţie ♦ Caracteristicile producţiei:

• organizarea generală: tipul procesului de producţie (special, standard, pe stoc, pe comandă, în serie), procedeele de fabricaţie (proprii sau licenţe), dotare cu mijloace fixe

• fluxul de producţie: structură, posibilităţi de fluidizare, reducerea duratei • nivelul de automatizare: nivel actual, posibilităţi de creştere în anumite secţii

♦ Productivitate şi metode de organizare a muncii • nivelul productivităţii muncii • nivelul actual de utilizare a capacităţii de producţie măsurat prin ore/maşină realizate şi

cum este influenţat de factori obiectivi şi subiectivi • norme de producţie: actualizare, respectare

♦ Programarea şi controlul producţiei

• programarea producţiei: existenţa unui compartiment de lansare în producţie, dacă lansarea în producţie se face în funcţie de comenzi, de planificarea desfacerilor şi de



2014

stocuri • controlul producţiei: existenţă, organizare, corespondenţa cu necesităţile, posibilităţi de

îmbunătăţire

♦ Calitatea produselor • controlul calităţii produselor: existenţă, organizare, referinţe utilizate • procentul de refuzuri şi returnări în termenele de garanţie, procentul de rebuturi • potenţialul legat de calitate: noi metode de control tehnic de calitate, noi organisme de

control extern

Aprecierea activelor fixe ♦ Dinamica activelor fixe

• intrările, ieşirile şi mişcarea globală a mijloacelor fixe • echipamentul de producţie pe salariat

♦ Structura activelor fixe

• structura pe categorii de mijloace fixe • activele fixe active din totalul celor înregistrate în evidenţe

♦ Starea activelor fixe

• active fixe în stare de funcţionare dar neutilizate • active fixe incomplet amortizate • active fixe în funcţiune cu grad avansat de uzură fizică şi morală

♦ Modul de utilizare a activelor fixe, care poate fi pus în evidenţă prin calculul unora dintre următorii indicatori:

• indicele de utilizare a mijloacelor fixe • randamentul utilizării mijloacelor fixe • producţia marfă, valoarea adăugată, cifra de afaceri, rezultatul exploatării sau profitul

net la 1000 de lei mijloace fixe

Aprecierea căilor de acces şi a utilităţilor pentru producţie

• situaţia actuală • eficienţa utilizării • posibilităţi de îmbunătăţire

2.2.4. Diagnosticul resursei umane

Elementele de verificat în cadrul acestui diagnostic sunt prezentate schematic mai jos: Structura organizatorică a entității

• existenţa unui regulament de organizare şi funcţionare (ROI) • cadrele de execuţie îşi cunosc activităţile, rolul, atribuţiile conform ROI? • posibilităţi de îmbunătăţire a structurii organizatorice actuale • respectarea principiului de protejare a patrimoniului



2014

Cadrele de conducere

• atribuţii şi competenţe, instrucţiuni de funcţionare emise • cine stabileşte remunerarea lor? sunt cointeresaţi? au depus garanţiile legale? • caracterizare: vârstă, formare, experienţă, specializare şi domenii de decizie • stilul de conducere: colegial sau autoritar, centralizat sau descentralizat, • relaţiile lor: dependenţă faţă de un grup sau de acţionarii majoritari, de bănci, de

mediul economico-social • stabilitatea într-un anumit post; ce efecte ar avea schimbarea conducerii asupra

activităţii

Personalul de execuţie ♦ Analiza dimensiunii, structurii şi calificării

• dimensiunea - indicatori ai efectivelor • structura: pe meserii, vârstă, natura contractului de muncă, forme de pregătire • calificarea: calificarea medie, salariul mediu tarifar pe o persoană

♦ Analiza circulaţiei şi stabilităţii personalului • intrările, ieşirile şi circulaţia totală a personalului • fluctuaţia, stabilitatea personalului

♦ Analiza utilizării timpului de lucru a personalului

• folosirea timpului de muncă (fondul de timp maxim disponibil) • raportarea unor indicatori valorici (cifra de afaceri, producţia exerciţiului,valoarea

adăugată) la numărul de salariaţi • analiza grevelor şi a conflictelor de muncă

2.2.5. Diagnosticul financiar Acesta se stabileşte prin prelucrarea informaţiei contabile care se realizează prin instrumentele

analizei financiare. Cu toate că obiectivele analizei financiare se caracterizează printr-o mare diversitate, în funcţie de interesele uneori divergente ale utilizatorilor, se pot totuşi găsi trei direcţii comune ale analizei financiare:

a) cunoaşterea structurii financiare, a modului de combinare a resurselor de finanţare şi a efectelor acestor combinări asupra solvabilităţii, lichidităţii şi autonomiei financiare a entității;

b) studiul structurii activelor deţinute de entitate, a alegerii făcute în domeniul investiţiilor sau operaţiilor curente de exploatare, aptitudinii acestora de a fi rentabile (a avea randament).

c) aprecierea performanţelor, a rezultatelor financiare, a determinării unor indicatori de randament care să indice aptitudinea entității de a-şi majora bogăţia şi de a controla eventuala volatilitate a rezultatelor sale.

Diagnosticul financiar stabilit în vederea evaluării afacerii se încadrează în sfera analizei realizate pe baza bilanţului contabil care vizează stabilirea unui diagnostic financiar extern.

Apreciem că diagnosticul de evaluare este stabilit mai degrabă într-o perspectivă ofensivă decât defensivă, urmărindu-se mai ales conturarea unor trenduri viitoare, anticipări ale evoluţiei activităţii afacerii de evaluat cu toate variabilele care o definesc.



2014

Considerăm că cele trei obiective ale analizei financiare în general trebuie urmărite de orice evaluator atunci când stabileşte diagnosticul financiar al afacerii de evaluat. Putem aprecia că marja de intervenţie a acestuia este extrem de mare, fiind la latitudinea sa alegerea instrumentelor de analiză financiară (tablouri sintetice sau indicatori). Trebuie spus că, în general, analiza financiară realizată în scopul evaluării afacerii optează pentru un anumit set de indicatori.

Analiza pe baza indicatorilor a apărut cu un secol în urmă, fiind dezvoltată de bănci, care au fost, de altfel, primii utilizatori ai informaţiei financiare. Ulterior, folosirea acestora a luat amploare, fiind consideraţi un instrument util şi rapid de apreciere a situaţiei financiare a întreprinderilor şi de către alţi utilizatori ai informaţiei financiare. Importanţa indicatorilor de analiză este relevată şi de următoarea apreciere: ratele (indicatorii determinaţi pe baza unor rapoarte) pot furniza un profil al entității, al particularităţilor economice şi avantajelor competitive, precum şi al caracteristicilor de exploatare, finanţare şi investiţionale specifice.

Alegerea şi ierarhizarea acestora se face în funcţie de mai mulţi factori, printre care amintim: - orientarea naţională şi/sau regională (impusă de gradul de dezvoltare economică, tradiţii), care

poate acorda importanţă mai mare indicatorilor de rentabilitate/ profitabilitate (cazul ţărilor anglo-saxone şi a SUA) ori celor patrimoniali (cazul Franţei);

- scopul evaluării; În cazul cotării la bursă primează informaţiile şi indicatorii după care investitorii de pe piaţa de

capital pot aprecia rentabilitatea afacerii, în timp ce în cazul vânzării-cumpărării afacerii, gama de indicatori utilizaţi este mai largă (patrimoniali, de rentabilitate /profitabilitate, echilibru financiar).

- utilitatea diagnosticului financiar pentru etapa de aplicare a metodelor de evaluare; În cazul aplicării metodelor patrimoniale de evaluare, diagnosticul financiar nu are aceeaşi

importanţă ca şi în cazul aplicării metodelor de randament, când indicatorii calculaţi pe datele istorice orientează previziunile de activitate, ajută la estimarea primei de risc, permit chiar calculul unor valori de randament (cash-flow-uri). Se deduce din cele expuse că dintre categoriile de indicatori ce pot fi utilizaţi se va acorda prioritate celor de rentabilitate/profitabilitate, importanţă secundară având cei ai echilibrului financiar, ai structurii activelor/datoriilor și capitalurilor proprii.

- informaţiile puse la dispoziţia evaluatorului, care este un utilizator extern şi care poate cere/primi anumite documente financiare, conform contractului de evaluare încheiat cu clientul;

- rezultatele unor cercetări care au stabilit puterea informaţională a indicatorilor; - judecata profesională a celui care realizează diagnosticarea şi evaluarea; - eliminarea redundanţelor care pot să apară în cazul utilizării unui număr mare de indicatori. În ceea ce ne priveşte, am optat pentru un set de indicatori, pe care îi considerăm semnificativi în

vederea stabilirii unui diagnostic financiar pertinent. Indicatorii, în număr de 30 vor fi grupaţi în următoarele categorii:

• indicatorii situaţiei patrimoniale • indicatorii echilibrului financiar • indicatorii nivelului activităţii şi al rezultatelor Indicatorii situaţiei patrimoniale se referă la importanţa sau structura activelor, datoriilor și

capitalurilor proprii, la relaţia de mărime dintre active şi datorii cu acelaşi grad de exigibilitate. Indicatorii echilibrului financiar includ valori absolute sau rapoarte care sugerează mărimea şi costul

resurselor de finanţare, alocarea unor resurse la nevoi asemănătoare ca natură şi exigibilitate, precum şi viteza de rotaţie a principalelor active şi datorii curente, care influenţează modul de realizare a echilibrului financiar global.

Indicatorii nivelului activităţii şi al rezultatelor reflectă nivelul, potenţialul şi eficienţa activităţii operaţionale (curente) a entității.

Indicatorii vor fi însoţiţi, acolo unde deţinem informaţii, de valoarea optimă (standard) urmărită de analiştii financiari (bănci, alte instituţii financiare). În lipsa acestui etalon de comparaţie sau alături de el sugerăm compararea valorilor indicatorilor calculaţi pentru afacerea de evaluat cu media sectorului din care aceasta face parte. O altă modalitate de apreciere a valorii indicatorilor specifici afacerii, în vederea depistării punctelor sale slabe sau forte, este comparaţia în dinamică, pe cel puţin trei exerciţii anterioare.



2014

O ultimă remarcă ce se impune este aceea că nu are semnificaţie interpretarea izolată a unui indicator, ci aprecierea sa în corelaţie cu cei care îl influenţează în mod direct, ori cu cei al căror efect îl reprezintă sau cei alături de care permite realizarea unui subobiectiv al analizei financiare (de exemplu, politica financiară, costul resurselor, politica de investiţii). În alegerea setului de indicatori pe care îl propunem am ţinut seama de acest aspect şi este pus în evidenţă în tabel la coloana de observaţii.

Nr. crt.

Denumirea indicatorului Relaţia de calcul Etalon de comparaţie şi alte observaţii

I Indicatorii situaţiei patrimoniale 1 Rata investiţiilor Investiţii nete / Rezultatul

exploatării net de impozite x 100 depinde de sector

corelat cu Rentabilitatea economică, Rata de

distribuţie a dividendelor, Rata de acoperire a

dobânzii 2 Structura capitalului Datorii financiare/ Total pasiv x

100 < 50 %

corelat cu Profitabilitatea şi Rentabilitatea

economică 3 Solvabilitate generală Total active/ Total datorii depinde de sector 4 Lichiditate generală Active circulante/ Datorii pe

termen scurt 1,5 – 2

corelat cu Profitabilitatea economică

5 Lichiditate restrânsă (Active circulante – Stocuri)/ Datorii pe termen scurt

0,5 – 1

II Indicatorii echilibrului financiar 6 Fond de rulment (FR) Capitaluri permanente – Active

imobilizate = (Capitaluri proprii + Provizioane + Datorii financiare pe termen lung) – Active imobilizate

corelat cu NFR, rotaţiile stocurilor, clienţilor,

furnizorilor

7 Nevoie de fond de rulment (NFR) [11]

(Stocuri + Creanţe pe termen scurt + Cheltuieli în avans) – (Datorii comerciale + Datorii

sociale + Alte datorii pe termen scurt nefinanciare + Venituri în

avans)

corelat cu FR, rotaţiile stocurilor, clienţilor,

furnizorilor

8 Durata de rotaţie a stocurilor

(Stocuri/ Cifra de afaceri) x 365 Depinde de sector

9 Durata creditului clienţi (Creanţe clienţi/ Cifra de afaceri) x 365

Depinde de sector

10 Durata creditului furnizori (Datorii furnizori/ Cifra de afaceri) x 365

Depinde de sector

11 Rata de acoperire a dobânzii

Rezultatul exploatării / Cheltuieli financiare x 100

>100 % corelat cu Rata de

distribuţie a dividendelor şi cu Rata investiţiilor

12 Rata de distribuţie a dividendelor

Dividende aferente acţiunilor minoritare / Profit net distribuibil

acţionarilor minoritari x 100

corelat cu Rata de acoperire a dobânzii şi cu

Rata investiţiilor



2014 13 Gradul de îndatorare Datorii financiare (inclusiv grup

şi asociaţi) / Capitaluri proprii x 100

corelat cu Rata de acoperire a dobânzii, Rata

de distribuţie a dividendelor,

Rentabilitatea financiară III Indicatorii nivelului de activitate şi al rezultatelor 14 Producţia exerciţiului (PE) Cifra de afaceri + Producţia

stocată + Producţia imobilizată depinde de sector

corelat cu VA, EBE, RE 15 Valoarea adăugată (VA) (Marja comercială + Producţia

exerciţiului) – Consumuri de bunuri şi servicii de la terţi

depinde de sector corelat cu PE, EBE, RE

16 Excedent brut de exploatare (EBE)

Valoare adăugată - (Cheltuieli cu personalul + Cheltuieli cu impozite şi taxe, altele decât impozitul pe profit)

depinde de sector corelat cu VA, PE, RE

17 Profitabilitatea economică (Excedent brut de exploatare sau Rezultatul exploatării) / Cifra de afaceri x 100

Depinde de sector

18 Rentabilitatea capitalului investit

Rezultatul net al exploatării (diminuat cu impozitul pe profit) / Capitaluri investite x 100

Depinde de sector

19 Rentabilitatea economică

Excedent brut de exploatare / Capitaluri investite în exploatare (NFR de exploatare + Imobilizări

de exploatare nete) x 100

Depinde de sector

20 Rentabilitatea financiară Rezultat curent / Capitaluri proprii x 100

Depinde de sector




2014

Capitolul 3

Evaluarea prin abordarea cost (metode patrimoniale)

3.1. Abordări în determinarea valorilor patrimoniale ale afacerii

Metodele de evaluare care conduc la obţinerea valorilor patrimoniale ale afacerii se bazează pe teoria conform căreia valoarea unei afaceri este dată de suma valorilor elementelor sale componente: active imobilizate corporale şi necorporale, titluri de valoare, stocuri, lichidităţi.

Valorile patrimoniale ţin seama de modalitatea concretă de utilizare a capitalurilor (resurselor) proprii ale entității sau, într-o variantă lărgită, a ansamblului resurselor de care aceasta a dispus. Modalitatea de utilizare a capitalurilor (proprii, împrumutate, uneori şi cele atrase) îmbracă forma activelor aparţinând afacerii : active imobilizate şi active circulante. Celelalte active bilanţiere, şi anume cele de regularizare sunt, de regulă, rezultatul aplicării principiilor contabile, nefiind considerate veritabile investiţii (utiliz ări de resurse).

Pentru a cunoaşte componenţa patrimoniului entității şi valorile la care aceasta l-a dobândit se utilizează datele contabilităţii. Contabilitatea, conform convenţiilor, procedeelor şi instrumentelor sale reflectă activele, datoriile și capitalurile proprii ale unei entități de la crearea sa şi până la încetarea activităţii.



2014

În vederea obţinerii valorilor patrimoniale, situaţiile financiare, în principal bilanţul contabil sunt, în general, reprelucrate pentru a se elimina influenţa unor factori care distorsionează valoarea actuală a afacerii. Printre aceşti factori se pot enumera: convenţii contabile care nu permit reflectarea valorii actuale a elementelor patrimoniului, privilegierea aspectului juridic al unor operaţii în defavoarea aspectului economic, măsuri administrative legate de evaluarea unor active sau de aspecte fiscale şi care obligă la înregistrări în disonanţă cu situaţia particulară a entității etc. În afara incidenţei politicilor contabile, corecţiile aplicate bilanţului contabil ţin seama şi de alţi factori economici, monetari sau tehnici, care vor fi menţionaţi în cuprinsul capitolului.

Dacă se ţine seama de structura de finanţare a afacerii sau de tipul resurselor de finanţare, valorile patrimoniale se diferenţiază după cum urmează :

� valori ale entităţii (afacerii) � valori ale capitalurilor proprii

Această diferenţiere corespunde şi valorilor de randament care vor fi prezentate în capitolul 5 al lucrării.

3.2. Valori ale entităţii (afacerii)

Aceste valori ţin seama de ansamblul resurselor utilizate de entitate pentru finanţarea activelor

patrimoniale. Ele corespund opticii cumpărătorului care urmăreşte reconstituirea entității ca entitate sau cel puţin cumpărarea unor active ale acesteia care i-ar permite continuarea activităţii. Această optică de continuare a activităţii, de funcţionare continuă a împrumutat tipului de valori patrimoniale în discuţie denumirea de valori funcţionale. Valorile entităţii sau valorile funcţionale se stabilesc, în general, ca sumă a valorilor activelor patrimoniale ale afacerii, mărime echivalentă ansamblului de resurse (proprii şi străine) care figurează în pasivul patrimonial. Dintre valorile prezentate în literatura de specialitate ne vom opri asupra valorii substanţiale şi asupra capitalurilor permanente necesare exploatării . Trebuie precizat că aceste valori nu mai sunt utilizate în practică. Se folosesc doar valorile capitalurilor proprii, obţinute prin abordarea bazată pe active (prezentată în cadrul standardelor de evaluare). Considerăm totuşi că se impune prezentarea conceptuală a valorilor entităţii (afacerii).

3.2.1. Valoarea substanţială

Această valoare se îndepărtează ca şi calcul de bilanţul contabil şi se bazează pe un bilanţ specific analizelor financiare. Este vorba de bilanţul funcţional a cărui construcţie porneşte de la funcţiile pe care este structurată entitatea şi prin a căror conclucrare aceasta îşi exercită obiectul de activitate. Dintre funcţiile entității, în centrul bilanţului funcţional stă funcţia de exploatare. Aceeaşi funcţie este avută în vedere la determinarea valorii substanţiale.

Valoarea substanţială se compune din valoarea tuturor activelor de exploatare de care dispune afacerea. Se calculează pornind de la activele patrimoniale (care se recomandă să fie în prealabil corectate pentru a se obţine valorile lor actuale, aşa cum se va expune la punctul 3.2.2.2.) la care se adaugă activele folosite de entitate, dar pentru care nu este proprietară şi din care se scad activele aparţinând entității, dar pe care aceasta nu le foloseşte.

Valoarea substanţială se determină după următoarea formulă (Deaconu, 2000): Valoarea substanţială =

Active patrimoniale (corectate) +Active ale terţilor exploatate de entitate

(prin concesiune, închiriere, leasing) - Active ale entității cedate spre exploatare terţilor (prin închiriere)



2014

Într-o variantă lărgită, valoarea substanţială determinată după formula de mai sus poate fi diminuată cu valoarea reparaţiilor capitale preconizate pentru activele proprii şi cu cheltuielile de punere în funcţiune a activelor care se vor achiziţiona, urmărindu-se astfel menţinerea potenţialului actual de activitate.

3.2.2. Capitalurile permanente necesare exploatării

Această valoare patrimonială reflectă capitalurile necesare funcţiei de exploatare a entității. Noţiunea de capitaluri aparţine teoriei economice asupra patrimoniului entității şi se referă atât la modul de finanţare a acestuia, cât şi la componenta sa materială, activele (Deaconu, 2000).

Capitalurile permanente necesare exploatării reflectă valoarea capitalului necesar pentru a crea o afacere cu aceleaşi caracteristici ca şi ale celei evaluate. Se determină pe baza datelor bilanţului funcţional şi se au în vedere activele bilanţiere aparţinând activităţii de exploatare a afacerii, potrivit formulei:

Capitaluri permanente necesare exploatării =

Active imobilizate de exploatare la valori brute (de intrare) + Variaţia nevoii de fond de rulment de exploatare la valori brute, previzionate

La determinarea valorii patrimoniale se va ţine seama de următoarele aspecte: � activele imobilizate de exploatare nu includ imobilizările financiare şi nici acele imobilizări

necorporale şi corporale nelegate direct de exploatare (de exemplu cheltuieli de constituire, construcţii cu destinaţie administrativă)

� pot să se facă corecţii legate de activele imobilizate de exploatare şi de nevoia de fond de rulment de exploatare (cele care vor fi prezentate la punctul 3.3.2.)

� nevoia de fond de rulment de exploatare are o valoare previzionată, având în vedere că valoarea patrimonială se stabileşte în ipoteza continuării activităţii

3.3. Valori ale capitalurilor proprii

Luând în considerare doar capitalurile proprii ca resurse de finanţare a activelor patrimoniale, se mai poate spune că aceste valori corespund opticii vânzatorului entității, care consideră că aceasta îşi încheie activitatea şi îl interesează preţurile de vânzare posibile. Respectivele valori mai sunt denumite în literatura de specialitate valori matematice sau nete.

Dintre valorile patrimoniale de acest tip, menţionate în literatura de specialitate şi utilizate în practică, ne vom opri asupra următoarelor : activ net contabil, activ net contabil corectat, activ net de lichidare.

3.3.1. Activul net contabil

Această valoare patrimonială, denumită şi patrimoniu net contabil sau valoare matematică de patrimoniu, este în acelaşi timp şi un indicator utilizat în analiza financiară efectuată pe baza bilanţului contabil. Formula de calcul şi interpretarea sunt comune evaluării şi analizei financiare. Activul net contabil se determină conform formulei:

Activ net contabil (ANC) = Active – Datorii

În varianta de calcul directă, ANC reprezintă suma capitalurilor proprii bilanţiere, la care se adaugă provizioanele, precum şi veniturile în avans. Valoarea patrimonială se poate determina înainte sau după repartizarea externă a rezultatului exerciţiului (sub formă de dividende).



2014 Activul net contabil dă indicii asupra solvabilităţii globale a entității şi asupra dimensiunilor capitalurilor proprii care ar rămâne după lichidare proprietarilor acesteia. De asemenea, activul net constituie garanţia creditorilor în cazul evoluţiei nefavorabile a activităţii entității. Utilitatea sa pentru evaluare este diminuată pentru că, deşi reprezintă o modalitate facilă de stabilire a averii (la valori istorice) acţionarilor şi deci a valorii afacerii, nu ţine seama de factorii care ar conduce la reflectarea situaţiei reale a activelor, dintre care amintim utilitatea activelor şi deprecierea monetară.

3.3.2. Activul net contabil corectat

Este considerată cea mai importantă valoare patrimonială dat fiind că ţine seama de incidenţa unor factori care conduc la reflectarea valorii reale a activelor şi datoriilor entității. Este vorba de deprecierea monetară, raportul de schimb valutar, evoluţia preţurilor, utilitatea activelor entității, amortizarea economică, elemente ale activului care nu au valoare economică. Complexitatea conţinutului său impune o muncă laborioasă care presupune aportul evaluatorilor specializaţi în evaluarea proprietăţilor imobiliare, echipamentelor şi a altor active imobilizate corporale.

Activul net contabil corectat se determină, în ipoteza continuităţii activităţii, după formula:

Activ net contabil corectat (ANCC) =

ANC ± Corecţii active ± Corecţii datorii

Unii evaluatori preferă în locul metodei aditive pe cea substractivă care se scrie:

Activ net contabil corectat (ANCC) =

Active corectate – Datorii corectate Indiferent de varianta de calcul aleasă, în stabilirea activului net contabil corectat trebuie parcurse două etape: corecţiile activelor şi corecţiile datoriilor. A. CORECȚIILE ACTIVELOR, cu două subetape: eliminarea activelor în afara exploatării şi stabilirea valorilor curente ale activelor de exploatare

A.1. Eliminarea activelor în afara exploatării Este vorba de active fără utilitate sau cu utilitate redusă pentru actuala structură de

exploatare a entității, active în surplus, active deținute ca investiții. Ele pot fi valorificate separat de activitatea de bază a afacerii fie prin vânzare, fie prin încheierea unor contracte de asociere sau de închiriere.

Standardele de evaluare precizează că eliminarea activelor în afara exploatării are relevanţă doar dacă se evaluează participaţia deţinătorului pachetului majoritar. Sunt date de asemenea exemple de elemente în afara exploatării: surplus de personal, active auxiliare, active redundante (în surplus sau care nu sunt necesare activităţii entității – licenţe, contracte de franşiză, investiţii în alte întreprinderi, investiţii în terenuri, excedent de disponibilităţi sau depozite la termen).

Prin urmare activele în afara exploatării sunt evaluate separat şi prezentate distinct de valorile patrimoniale în raportul de evaluare. Evaluarea lor se poate face la :

a) Valoarea de piaţă, care îmbracă forma valorii de realizare nete, determinată astfel:

Preţ de vânzare – Cheltuieli accesorii de vânzare - Impozit pe plusvaloarea obţinută din vânzare



2014

Valoarea de piaţă se poate determina ţinând cont mai ales de natura activului, prin diverse metode: comparaţia de piaţă, capitalizarea unor beneficii, metode specifice tipului de activ.

Plusvaloarea obţinută din vânzare desemnează rezultatul obţinut în urma ieşirii din patrimoniu prin vânzare a activelor, determinat astfel:

Plusvaloare aferentă activelor = Venituri din cedarea activelor – Cheltuieli privind activele cedate

b) Valoarea de piaţă pentru cea mai bună utilizare (pentru utilizare alternativă) De exemplu, în cazul evaluării echipamentelor, metoda se bazează pe estimarea costului de înlocuire

şi a valorii rămase actualizate diminuată cu cheltuielile necesare cu schimbarea locului echipamentului. c) Costul de înlocuire brut Acest tip al valorii este util pentru raportările financiare.

A.2. Corecţiile activelor de exploatare

A.2.1. Imobilizările necorporale Sunt investiţii care nu îmbracă forma fizică a bunurilor materiale propriu-zise, faţă de care avantajele

viitoare comportă un grad ridicat de incertitudine. Valoarea lor provine dintr-o protecţie legală (drept de proprietate comercială, intelectuală) şi din privilegii.

În evaluare, imobilizările necorporale, denumite şi active intangibile, sunt clasificate în : imobilizări neidentificabile distinct (goodwill-ul), respectiv imobilizări identificabile distinct. Doar cele din a doua categorie vor fi tratate în acest capitol, goodwill-ul – concept mult mai complex, care cere abordări specifice – făcând obiectul unui capitol distinct.

Pentru a fi încorporate în valoarea patrimonială Activ net contabil corectat, imobilizările necorporale identificabile distinct sunt corectate astfel:

a) cele considerate nonvalori se elimină: � cheltuielile de constituire, care reprezintă cheltuieli ocazionate de înfiinţarea şi

dezvoltarea entității � cheltuielile de dezvoltare, din care se reţin doar cele care se referă la produsele

existente sau la studiile care ar asigura creşterea potenţialul actual de activitate Cheltuielile de dezvoltare sunt definite din punct de vedere contabil drept cheltuielile ocazionate de efectuarea unor lucrări sau obiective de cercetare strict individualizate, care prezintă garanţia realizării eficienţei scontate prin aplicarea lor.

b) cele care prezintă valoare pentru afacere sunt păstrate, după stabilirea valorii lor de

piaţă sau a altei valori curente (valoare de utilizare), aplicându-se metode specifice (comparaţii de piaţă, metode de randament, metode bazate pe costul de înlocuire).

Dintre aceste din urmă imobilizări necorporale vor fi prezentate în continuare sub aspectul metodelor de evaluare care le sunt specifice, următoarele: cheltuielile de cercetare-dezvoltare considerate a avea valoare economică, concesiuni, brevete, mărci, programe informatice.

1) Cheltuieli de dezvoltare (proiecte de cercetare) considerate a avea valoare economică Metode de evaluare specifice: � metoda bazată pe costul de înlocuire, aplicabilă atunci când efectul economic generat de

proiect nu poate fi cuantificat Constă în actualizarea (prin aplicarea unui coeficient de reevaluare ales de evaluator) cheltuielilor de

cercetare-dezvoltare activate în bilanţ şi imputabile unui proiect de acest fel.



2014

� metoda discounted cash-flow, aplicabilă atunci când efectul economic generat de proiect se determină sub forma unui cash-flow diferenţial (suplimentar) pe care l-ar putea obţine entitatea în urma aplicării proiectului de cercetare

Constă în actualizarea cash-flow-ului net degajat de proiectul de cercetare pe un orizont de prognoză finit, cu luarea în considerare a valorii reziduale la sfârşitul perioadei de prognoză.

2) Concesiuni Metode de evaluare specifice: � metoda bazată pe profit (metoda contribuţiei la variaţia profitului), aplicabilă atunci când nu

se poate estima rezonabil profitul imputabil unui singur activ intangibil Constă în cuantificarea profitului (efectul economic al utilizării bunului sau a activităţii concesionate) suplimentar generat de produsul entității evaluate în raport cu alte produse vândute pe aceeaşi piaţă. Se determină contribuţia de profit rezultată din vânzările realizate în plus, în funcţie de care se stabileşte valoarea activului intangibil.

3) Brevete Metode de evaluare (în funcţie de calitatea utilizatorului): a) pentru titularul brevetului – după modul de utilizare � metoda de actualizare a profitului net estimat pe durata de viaţă a brevetului, aplicabilă

dacă brevetul este utilizat în activitatea proprie ; profitul net este dat de beneficiul suplimentar pe care l-ar aduce utilizarea brevetului, diminuat cu cheltuielile de obţinere, de protecţie în ţară şI străinătate, respectiv impozitul aferent

� metoda actualizării profitului (metoda economiei de redevenţă), aplicabilă dacă brevetul este cedat spre exploatare unui terţ ; profitul este dat de redevenţele încasate de titularul brevetului ca urmare a cedării dreptului de utilizare

b) pentru entitatea care foloseşte un brevet de invenţie fără a fi proprietară � metoda actualizării profitului , aplicabilă dacă se poate estima profitul anual constant pe care l-

ar aduce brevetul achiziţionat � metoda contabilă, aplicabilă dacă este dificil de estimat profitul anual constant pe care l-ar

aduce brevetul achiziţionat Valoarea brevetului este dată de valoarea netă contabilă actualizată la inflaţie.

4) Mărci Metode de evaluare specifice: � metoda bazată pe cost, aplicabilă în cazul mărcilor achiziţionate (al căror cost de achiziţie este

înregistrat în contabilitate ca şi cheltuieli activate) şi al creării imaginii de marcă (când valoarea mărcii este dată de totalul cheltuielilor necesare pentru introducerea sa pe piaţă)

Evaluarea se poate face pe baza costului istoric, care se obţine prin însumarea diferitelor costuri generate de investiţiile succesive care au vizat creşterea valorii mărcii, respectiv pe baza costului de înlocuire, care este dat de sumele care ar trebui alocate, la ora actuală, pentru a obţine o marcă echivalentă cu cea care face obiectul evaluării.

� metoda bazată pe profit, aplicabilă mărcilor achiziţionate sau create care prin utilizare generează profit

Profitul creat de o marcă este excedentul de lichidităţi generat de un produs de marcă faţă de un produs similar cu care concurează şi care nu reprezintă o marcă. Metoda constă în actualizarea profitului net (veniturile generate de vânzările viitoare anuale ale produsului de marcă, diminuate cu cheltuielile direct imputabile mărcii şi care vizează menţinerea ei, respectiv cu impozitul aferent) generat de marcă.

5) Programe informatice

Metode de evaluare specifice: � metoda actualizării profitului



2014

Profitul luat în considerare este reprezentat de beneficiul anual încasabil stabilit la nivelul sumei veniturilor anuale sperate din vânzarea programului, diminuat cu cheltuielile generate de implementarea produsului la client. Cheltuielile aferente pot fi determinate în raport cu numărul mediu de personal care va asigura lucrarea şi cu tariful mediu orar al acestui tip de manoperă.

� metoda comparaţiei de piaţă, care se bazează pe culegerea unor informaţii credibile privind piaţa produselor software şi pe asimilarea produsului ce face obiectul evaluării cu produse similare create sau comercializate de către întreprinderi de profil străine sau autohtone

� metoda evaluării dimensionale, prin care se urmăreşte determinarea costurilor şi eforturilor asociate acestora şi implicit a valorii produsului software

De regulă, efortul se estimează prin necesarul de resurse umane pentru fiecare fază de producţie, adică numărul de programatori pe lună sau pe an. Valorizarea efortului în resurse umane se face pe o perioadă de timp rezonabilă de creare a produsului şi este apoi influenţat cu un coeficient de repartizare a altor cheltuieli conexe producerii, cum sunt amortizarea echipamentelor, consumul de resurse materiale, servicii.

A.2.2. Imobilizările corporale Acestea se mai numesc bunuri fizice sau tangibile şi din punct de vedere contabil se împart în:

imobilizări corporale de tipul construcţiilor; echipamentelor tehnologice (maşini, utilaje, instalaţii de lucru); aparatelor şi instalaţiilor de măsurare, control, reglare; mijloacelor de transport; animalelor şi plantaţiilor; mobilierului, aparaturii birotice, respectiv terenuri şi amenajări la terenuri.

În ceea ce priveşte evaluarea imobilizărilor corporale se păstrează aceeaşi clasificare ca şi în contabilitate. Dintre grupele menţionate, cele care necesită cele mai multe corecţii (ca urmare a importanţei pentru activitatea entității, a vechimii sau a valorii) sunt terenurile, construcţiile şi echipamentele. Pentru acestea vor fi prezentate în continuare câteva metode de evaluare specifice, care să conducă la reflectarea valorii lor de piaţă sau a altei valori curente (valoare de utilizare). Trebuie menţionat faptul că, în cazul unei evaluări de afaceri, pentru evaluarea acestor imobilizări (în special a construcţiilor şi a echipamentelor) se recurge, de regulă, la serviciile unui evaluator specializat.

1) Terenuri Valorile determinate potrivit metodelor de mai jos vor fi penalizate pentru a se evidenţia faptul că

terenurile vor fi imobilizate un anumit număr de ani de către entitatea care le are în exploatare. În cadrul terenurilor trebuie distinse:

a) terenuri fără construcţii, pentru care se pot aplica următoarele metode: � metoda comparaţiei de piaţă

În acest caz se ţine seama de preţurile unor tranzacţii recente cu terenuri similare în ceea ce priveşte: localizarea, caracteristicile fizice, facilităţile urbanistice, riscul de expropriere, posibilităţile de construcţie.

� metoda capitalizării rentei de bază Aceasta este o metodă de randament care presupune capitalizarea, la o rată corespunzătoare, a

beneficiului ce poate fi obţinut prin utilizarea terenului. Beneficiul specific terenului este renta curentă reprezentând suma plătită pentru dreptul de ocupare şi utilizare a terenului (chiria). Aceasta se culege de pe piaţă.

b) terenuri cu construcţii, pentru care se pot aplica următoarele metode: � metoda proporţiei, potrivit căreia se stabileşte un raport între valoarea terenului şi valoarea

construcţiei de pe el (de exemplu 20-30% din valoarea construcţiei de pe teren) � metoda extracţiei, care presupune, odată cunoscut preţul de vânzare al proprietăţii

imobiliare (teren inclus), că se poate determina valoarea terenului prin aplicarea unei abateri forfetare (de exemplu 15-30% din valoarea proprietăţii imobiliare, teren inclus).

O altă variantă a aceleiaşi metode este determinarea valorii terenului prin deducerea din preţul de vânzare al proprietăţii imobiliare a valorii construcţiei, stabilite în prealabil prin metode specifice.



2014

2) Construcţii, pentru care se pot aplica următoarele metode: � metoda costului de înlocuire net (valorii de reconstrucţie netă), conform căreia valoarea

rămasă actualizată a construcţiei = Valoarea de reconstrucţie (pe suprafaţa desfăşurată sau volumul total al construcţiei evaluate) x

(1- Coeficient de depreciere) x (1- Coeficient de neadecvare funcţională) Unde

� Valoarea de reconstrucţie se poate determina pe baza costului unitar pentru clădiri similare sau pe baza unui cost unitar de barem corectat în funcţie de diferenţele de dimensiune, formă, finisaje, dotare cu instalaţii.

Această metodă este denumită a comparaţiilor unitare. Mai pot fi utilizate şi alte metode (ale costurilor segregate, ale devizelor).

� Coeficientul de depreciere este estimat în funcţie de uzura fizică şi deprecierea economică (externă) datorată evoluţiei cererii, utilizării altor construcţii în zonă, facilităţilor urbanistice, precum şi a altor factori.

� Coeficientul de neadecvare funcţională este estimat ţinând seama de următorii factori: demodare, supradimensionare, neadecvarea instalaţiilor sau a echipamentelor aferente construcţiei.

Dacă coeficientul de depreciere şi cel de neadecvare funcţională sunt trataţi împreună se determină aşa numita depreciere cumulată. Aceasta poate fi calculată prin diferite metode (cea a duratei de viaţă economică, a segregării, a comparării veniturilor). Metoda duratei de viaţă economică presupune determinarea coeficientului de depreciere cumulată ca raport între durata de viaţă consumată a construcţiei şi durata totală de viaţă economică utilă estimată de evaluator (durata consumată la care se adaugă durată de viaţă economică utilă rămasă). Conform standardelor de evaluare europene, deprecierea care trebuie estimată pentru aplicarea metodei costului de înlocuire net, are următoarele componente: deprecierea economică (vechime, stare, degenerare, obligaţii de întreţinere comparativ cu o construcţie modernă), deprecierea funcţională (adecvarea pentru utilizarea curentă şi de perspectivă), deprecierea strategică (care poate afecta activitatea şi construcţia în care aceasta se desfăşoară), deprecierea legată de reglementările de mediu (care pot afecta utilizarea şi tehnologia existentă).

Exemplu pentru aplicarea metodei costului de înlocuire net: Fie o construcţie veche de 1000 m2, care are 10 ani vechime, dintr-o durată normată de 20 de ani. Dacă s-ar construi o clădire nouă, costul pe m2 ar fi de 3000 mii lei şi ar permite o mai bună adaptare la necesităţi. Coeficientul de neadaptare funcţională este estimat în prezent la 20%. Valoare rămasă = Nr. m2 x Cost pe m2 al x (1 - Coeficient de x (1- Coeficient de neadecvare actualizată construcţiei noi depreciere) funcţională) Valoare rămasă = 1000 x 3000 x (1- 0,5) x (1 – 0,2) = 1200000 mii lei actualizată

� metoda bazată pe costul istoric, conform căreia valoarea rămasă actualizată a construcţiei

= Valoare la data punerii în funcţiune (majorată cu eventualele modernizări) x Coeficient de actualizare x (1- Coeficient de depreciere) x (1- Coeficient de neadecvare funcţională)



2014

Unde � Coeficientul de actualizare este stabilit în funcţie de evoluţia preţurilor la

materialele de construcţie şi manopera specifică, în funcţie de deprecierea monetară şi/sau evoluţia raportului de schimb valutar.

Exemplu pentru aplicarea metodei bazate pe costul istoric: Fie o investiţie iniţială care în anul N-3 a fost de 5000 mii lei. În anul N-1 s-a făcut o amenajare specifică pentru care s-au cheltuit 2000 mii lei, iar în anul N o alta de 1000 mii lei. Valoare rămasă actualizată

Investiţii (mii lei)

Coeficient de actualizare

(1-Coeficient de depreciere)

(1-Coeficient de neadecvare)

720000 400000 3 100% 60% 196000 160000 2,5 70% 70% 72800 80000 2 65% 70%

988800 640000 Valoare rămasă = Investiţii x Coeficient de x (1- Coeficient de x (1- Coeficient de neadecvare actualizată actualizare depreciere) funcţională) Valoare rămasă = (400000 x 3 x 1 x 0,6) + (160000 x 2,5 x 0,7 x 0,7) + (80000 x 2 x 0,65 x 0,7)= actualizată ≅ 1000000 mii lei

3) Echipamente, maşini şi utilaje, pentru care se pot aplica următoarele metode: � metoda costului de înlocuire net, conform căreia valoarea rămasă actualizată a

echipamentului = Valoarea unui echipament nou similar * (1 - Coeficient de depreciere)

Unde � Valoarea unui echipament nou similar se poate determina pe baza mai

multor metode (a identificării, a asimilării, a corelării). Metoda identificării presupune găsirea preţului de livrare a unui astfel de echipament la producător şi deducerea cheltuielilor de transport, montaj, punere în funcţiune.

� Coeficientul de depreciere se estimează ţinând cont de deprecierea: economică (vechimea, starea, costuri viitoare de utilizare), funcţională (adecvarea pentru utilizarea curentă şi de perspectivă), strategică (legată de o decizie strategică în privinţa afacerii), precum şi cea implicată de reglementările de mediu (care pot afecta utilizarea şi tehnologia existentă).

Coeficientul de depreciere poate fi estimat prin metodele amintite la evaluarea construcţiilor, cea mai utilizată fiind aceea a duratei de viaţă economică. În cadrul acesteia, durata de viaţă economică rămasă se judecă în funcţie de gradul de utilizare şi gradul de întreţinere a echipamentului.

� metoda bazată pe costul istoric, conform căreia valoarea rămasă actualizată a echipamentului

= Valoare la data punerii în funcţiune (majorată cu eventualele modernizări) x Coeficient de actualizare x (1- Coeficient de depreciere)



2014

A.2.3. Imobilizările financiare Sunt investiţii financiare realizate de entitate în vederea dezvoltării externe. Se

materializează în titluri de valoare achiziţionate şi în împrumuturi acordate altor întreprinderi, ambele categorii având scadenţa mai mare de un an.

În contabilitate sunt înregistrate ca şi investiţii în titluri de valoare: participaţii şi alte titluri imobilizate ale activităţii de portofoliu. Investiţiile sub forma împrumuturilor acordate altor societăţi sunt denumite în contabilitate creanţe imobilizate.

În cazul evaluării imobilizărilor financiare şi stabilirii Activului net contabil corectat, se pot aplica corecţii unor titluri imobilizate şi/sau unor creanţe imobilizate. 1) Participaţiile, în cadrul cărora trebuie să se facă distincţia între :

� participaţie semnificativă sau majoritară, când entitatea emitentă, considerată filial ă, aparţine cu întreg patrimoniul său entității evaluate (cumpărătoare a titlurilor)

În acest caz nu avem de a face cu o evaluare de titluri, ci cu o evaluare a unei afaceri ca întreg. � participaţie minoritară, când titlurile în cauză se consideră în afara exploatării

În acest caz, aşa cum s-a mai arătat, titlurile sunt evaluate la valori de piaţă prin metode specifice (de exemplu se acceptă cotaţia bursieră a zilei – dacă titlurile sunt cotate, se aplică o metodă bursieră - ţinând seama de rentabilitatea, politica de dividende, factorii externi care influenţează activitatea emitentului sau se aplică o metodă de randament - capitalizarea dividendelor).

2) Creanţe imobilizate şi titluri imobilizate purtătoare de dobândă În cazul acestora intervin corecţii doar dacă rata dobânzii de primit în urma investiţiei este mult mai

mică decât a pieţii. Se procedează la actualizarea creanţei respective la o rată egală cu diferenţa dintre rata normală a pieţii şi rata practicată.

A.2.4. Activele circulante Această a doua grupă de activ a bilanţului contabil cuprinde: stocurile, creanţele pe termen scurt,

investiţiile financiare pe termen scurt, disponibilităţile băneşti şi elementele asimilate lor. Spre deosebire de activele imobilizate, acestea sunt tratate din punctul de vedere al evaluării împreună, ca urmare a faptului că necesită mai puţine corecţii, în principal datorită vitezei lor mari de rotaţie care le menţine apropiate de valorile curente.

Activele circulante se evaluează astfel: 1) Stocurile

� materiile prime, materialele, mărfurile se evaluează la cursul zilei (dacă sunt cotate la burse de mărfuri), la preţul posibil de valorificare (livrare) diminuat cu cheltuielile accesorii de vânzare (transport, ambalare, comisioane) (obţinându-se plusuri sau minusuri faţă de valoarea contabilă); în cazul în care se constată minusuri faţă de valoarea contabilă, acest fapt poate fi evidenţiat prin intermediul ajustărilor pentru deprecierea stocurilor

� produsele finite şi produsele în curs de execuţie se evaluează la cost de producţie în funcţie de gradul de finisare apreciat de evaluator

2) Creanţele

� se actualizează creanţele exprimate în devize � se constituie sau se corectează ajustările de depreciere în funcţie de riscurile previzibile

legate de clienţi (risc de neîncasare apreciat de evaluator); respectivele ajustări vor diminua valoarea contabilă a creanţelor clienţi



2014

3) Disponibilităţile băneşti şi elementele asimilate � comportă actualizare în cazul în care sunt exprimate în devize

A.2.5. Activele de regularizare Elementele cuprinse în aceste două ultime grupe de hactiv ale bilanţului contabil (conform Legii

Contabilităţii nr. 82/1991) sunt rezultatul aplicării principiilor contabile, neavând valoare economică. În consecinţă, aceste elemente de activ sunt considerate, de regulă, nonvalori şi nu se iau în calculul Activului net contabil corectat.

B. CORECŢIILE CAPITALURILOR PROPRII ȘI DATORIILOR

Acestea se referă atât la unele capitaluri proprii şi la elementele asimilate lor (provizioane), cât şi la datoriile propriu-zise şi la veniturile în avans. Astfel, elementele de pasiv care suferă corecţii sunt :

1) provizioanele, care se pot constitui în momentul evaluării dacă există procese în curs sau previzibile sau se anulează provizioanele constituite deja şi considerate nejustificate

2) creditele pe termen lung cu dobândă preferenţială, care se decotează prin actualizarea la o dobândă egală cu diferenţa dintre dobânda pieţii şi dobânda practicată

3) alte datorii, care se majorează cu impozitul latent aferent plusvalorii care s-ar obţine din vânzarea activelor în afara exploatării (în acest caz activele sunt evidenţiate la valoarea de piaţă, exclusiv impozitul aferent).

Trebuie menţionat faptul că unii evaluatori determină un impozit latent aferent plusvalorii şi pentru activele neimplicate în exploatare, în măsura în care acestea sunt evaluate la valori legate de piaţă, care conduc deci la un preţ posibil de valorificare superior costului lor.

Nu trebuie neglijate situaţiile în care se constată minusvalori care reduc plusvalorile şi implicit impozitul pe profit latent (prin aceea că induc o economie de impozit pe profit).

4) veniturile în avans, care nu se iau în considerare din motivele arătate la tratarea activelor de regularizare

3.3.3. Activul net de lichidare Această valoare patrimonială, aferentă afacerii luate ca întreg se determină atunci când se consideră că entitatea îşi va încheia activitatea.

În acest caz baza de evaluare a activelor, prevăzută în standardele de evaluare, este valoarea de lichidare. Conceptul de valoare de lichidare trebuie nuanţat în funcţie de modul de încetare a activităţii entității şi anume lichidare progresivă sau lichidare imediată. Lichidarea progresivă apare în cazul încetării activităţii în mod voit sau ca urmare a încălcării unor prevederi legale. Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990 republicată arată că încetarea activităţii entității urmată de o lichidare progresivă are loc în următoarele situaţii: ajungerea la scadenţă a duratei de funcţionare, dizolvarea anticipată hotărâtă de acţionari sau tribunal, realizarea sau incapacitatea realizării obiectului de activitate, anularea contractului de societate, reducerea numărului asociaţilor sau a acţionarilor sub numărul prevăzut prin lege sau din alte cauze prevăzute în statut. Acest tip de lichidare mai este denumit ordonat, pentru că se face într-o perioadă de timp rezonabilă pentru a obţine cel mai bun preţ pe active, care sunt vândute pentru a se acoperi datoriile entității şi pentru a se distribui activul net rămas între acţionari sau asociaţi. În acest caz se



2014 utilizează valoarea lichidativă atribuibilă activelor.

Lichidarea imediată reprezintă o lichidare judiciară datorată încetării plăţilor entității şi intrării în stare de faliment. Sub aspect legislativ, incapacitatea de plată şi procedura falimentului sunt prevăzute în Ordonanţa Guvernului nr.23/1993, respectiv Legea nr.64/1995 privind procedura reorganizării şi lichidării judiciare, cu modificările ulterioare. Înainte de începerea procedurii falimentului, acea entitate se afla într-o situaţie de dezechilibru accentuat, care a condus-o la incapacitate de plată, prefigurânu-i-se riscul de faliment. Totuşi, falimentul nu este declarat decât după ce mai curge o perioadă în care afacerea se poate redresa, surmontând dezechilibrul constatat la un moment dat (cu atât mai mult cu cât acesta nu s-a datorat unor dificultăţi structurale). În cazul în care redresarea eşuează, entitatea intră în stare de faliment şi apoi de lichidare judiciară. Lichidarea imediată (judiciară, forţată) şi valoarea care îi corespunde este tratată în standardele de evaluare, unde se mai întâlneşte şi denumirea de valoare de vânzare forţată.

În cele două cazuri de lichidare a afacerii, valoarea patrimonială atribuibilă acesteia se determină sub forma unui activ net obţinut ca diferenţă între active (evaluate la valori lichidative sau de lichidare) şi datorii (cele din bilanţ, eventual majorate cu datoriile specifice lichidării).

În cazul lichidării progresive, activul net de lichidare se obţine prin diminuarea activelor evaluate la costuri de tranzacţie normale, dar uneori mai mici decât cele contabile, cu datoriile care rămân evaluate la valoarea lor contabilă.

Astfel :

Valoarea lichidativă = Active evaluate la valori lichidative – Datorii la valoare contabilă

Lichidarea imediată constă în vânzarea directă sau prin licitaţie a activelor entității, cât mai

rapid şi cât mai avantajos, la timpul cel mai potrivit şi la preţul maxim. În cazul lichidării imediate, activul net de lichidare se determină pe baza formulei:

Activ net de lichidare = Active evaluate la valori de lichidare – Datorii bilanţiere – Datorii suplimentare apărute în

urma elaborării bilanţului de lichidare - Costurile lichidării Datoriile suplimentare apărute în urma elaborării bilanţului de lichidare vor fi evidenţiate odată cu

prezentarea etapelor specifice stabilirii activului net de lichidare. Câteva exemple privind costurile lichidării ar fi: cheltuieli de funcţionare pe perioada lichidării,

indemnizaţii de concediere a personalului, penalităţi de rambursare anticipată a împrumuturilor sau de rupere a contractelor de închiriere, onorariile lichidatorilor, publicitate, conservarea activelor, comisioane de vânzare.

Activul net de lichidare astfel obţinut poate fi decotat pentru a se ţine seama de: indisponibilitatea fondurilor, preluarea riscurilor şi dificultăţilor unei lichidări de către viitorii proprietari (în cazul unei afaceri neredresabile, care se va lichida, dar care are un activ net pozitiv). În practică, decotarea reprezintă 30-50% din activul net de lichidare (Copeland si colectiv, 1995).

Apreciem că determinarea acestei valori patrimoniale a afacerii, Activul net de lichidare, este necesară în două cazuri:

- în momentul în care se declară intrarea în stare de dificultate a entității, când evaluatorul poate ajuta la luarea unei decizii privind viitorul afacerii, prin aceea că estimează valoarea acesteia în cele două variante posibile: redresarea (când se determină aşa numita valoare la termen a afacerii), respectiv neredresarea şi începerea procedurii falimentului (când se determină activul net de lichidare);



2014

- după declanşarea procedurii falimentului, când se poate determina periodic (mai ales dacă lichidarea se derulează pe mai mulţi ani) valoarea afacerii în ipoteza încetării activităţii, valoare care îi interesează pe acţionari şi pe principalii creditori.

În ceea ce priveşte evaluarea activelor la valori de lichidare, considerăm că toate activele vor trebui

tratate ca fiind în afara exploatării, ca urmare a ipotezei de încetare a activităţii entității. Astfel, potrivit standardelor de evaluare, activelor li se vor stabili valori de piaţă, după metodele şi procedeele indicate la calculul Activului net contabil corectat. Apreciem că ar trebui să se urmărească mai cu seamă metoda comparaţiei de piaţă, utilizând informaţiile de pe pieţele specializate „second hand”, dacă există astfel de pieţe în zona în care este situată afacerea evaluată. Odată obţinute valorile în condiţii normale de vânzare, ar trebui ca respectivele valori să fie decotate ţinându-se seama de vânzarea forţată care a impus efectuarea evaluării.

În afara celor menţionate, redăm în continuare câteva situaţii particulare: � Proprietăţile imobiliare pot fi evaluate la valoarea recuperabilă care este valoarea unei

proprietăţi fără teren, vândută ca materiale recuperabile şi nu pentru utilizare în continuare, fără modernizări sau reparaţii.

Dacă se utilizează o altă valoare, mai puţin penalizatoare, aceasta va fi influenţată de următorii factori: raritatea activului, lipsa pieselor de schimb, utilizare specializată, spaţii în surplus, amplasare necorespunzătoare, elemente tehnice necorespunzătoare, alţi factori.

� Titlurile de valoare care reprezintă participații se evaluează la un preţ probabil de negociere care poate fi inferior valorii lor de utilitate.

� În cazul stocurilor, valorile de lichidare mai pot fi cunoscute prin preţurile oferite de furnizorii iniţiali, care doresc să le răscumpere (desigur la valori mai mici decât cele de piaţă).

Stocurile foarte depreciate pot fi evaluate la valoarea de casare (dezmembrare). Valoarea de casare este o formă a valorii reziduale pentru un bun care este dezmembrat. Se

calculează ca diferenţă între preţul de valorificare a materialelor recuperabile şi cheltuielile aferente. Valoarea reziduală este valoarea unui bun la sfârşitul perioadei de exploatare, timp în care investiţia s-a recuperat integral.

� O parte din creanţe nu vor mai fi încasate, caz în care are loc trecerea lor pe cheltuieli, operaţie care va influenţa bilanţul de lichidare.

Alte creanţe vor fi încasate la o valoare mai mică decât cea contabilă, situaţie care cere penalizarea valorii de încasat înregistrată în contabilitate.

În plus, se va calcula un cost de colectare a creanţelor, apreciat la 5-10% din valoarea lor. Acesta va diminua valoarea creanţelor sau va fi considerat un cost al lichidării.

Creanţele exprimate în devize se actualizează la cursul de la data întocmirii bilanţului de lichidare (dacă se suprapune cu data evaluării).

� Investițiile financiar epe termen scurt se evaluează la cursul bursier, dacă sunt cotate, sau la valoarea probabilă de negociere dacă sunt necotate.

� Datoriile exprimate în devize sunt actualizate la cursul de la data întocmirii bilanţului de lichidare (dacă se suprapune cu data evaluării).

În ceea ce priveşte un eventual preţ de negociere, activul net de lichidare oferă un indiciu privind preţul minim în cazul licitaţiilor. Acesta va fi influenţat favorabil dacă activul net de lichidare este superior valorii în exploatare. Această situaţie excepţională este întâlnită atunci când afacerea este numai marginal profitabilă sau produce pierderi sau atunci când obiectele proprietăţii intelectuale, tangibile şi intangibile cum ar fi mărcile comerciale au o valoare semnificativă la încetarea activităţii afacerii.

În încheierea capitolului dorim să prezentăm unele neajunsuri ale valorilor patrimoniale. În principal, este vorba de următoarele :

� utilizează valori aferente trecutului sau cel mult prezentului afacerii care nu este sigur că se vor reproduce în viitor; or, în cele mai multe cazuri, evaluarea unei întreprinderi se face în scopul menţinerii şi continuării exploatării sale;



2014

� utilizează valori care nu iau în considerare capacitatea entității de a obţine rezultate, ci se rezumă la valoarea intrinsecă a elementelor sale patrimoniale, care poate fi nulă pentru un cumpărător care nu le consideră utile exploatării;

� folosirea valorilor patrimoniale, fără a se combina cu alt tip de metode, nu este indicată în ţările hiperinflaţioniste, unde puterea de cumpărare a monedei se depreciază puternic în timp.


BIBLIOGRAFIE SELECTIV Ă

Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din România (ANEVAR), Standarde Internaționale de Evaluare, 2011 Copeland T., Koller T., Murrin J., Measuring ând managing the value of companies, John Wiley & Sons Inc., USA, 1995 Crivii A., Vascu A., Evaluarea întreprinderilor – curs, ed. a V-a, ANEVAR, 1999 Deaconu A., Diagnosticul şi evaluarea întreprinderii, ed. a 2-a, Ed.Intelcredo, Deva, 2000 Işfănescu A. şi colectiv, Evaluarea întreprinderii, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1999 Mereuţă C., Analiza diagnostic a societăţilor comerciale în economia de tranziţie, Ed.Tehnică, Bucureşti, 1994 Stan S., Evaluarea întreprinderilor – metode şi uzanţe, Ed. Teora, Bucureşti, 1996



2014

5. SUPORT AUDIT FINANCIAR

Conf.univ.dr. Irimie Emil POPA



2014

CUPRINS

Cap. 1 – Audit financiar- definire şi delimitări conceptuale Cap. 2 – Scopul şi obiectivele misiunilor de audit Cap. 3 – Probe şi proceduri de audit Cap. 4 – Etapele auditului financiar Cap. 5 – Pregătirea angajamentelor de audit Cap. 6 – Riscul de audit Cap. 7 – Raportul de audit Cap. 8 – Responsabilităţile conducerii entităţii şi ale auditorului



2014

Capitolul 1

Audit financiar- definire şi delimitări conceptuale

1.1. Definirea auditului, în general

Auditul, în general, este un proces sistematic de obţinere şi evaluare în mod obiectiv a unor informaţii sau afirmaţii în vederea aprecierii gradului lor de conformitate cu criteriile prestabilite, precum şi de comunicare a rezultatelor către utilizatorii interesaţi1. Obiectivul oricărui tip de audit îl constituie îmbunătăţirea utilizării informaţiei.

Reţinem elementele principale care definesc auditul, în general: • examinarea unei informaţii trebuie să fie exclusiv o examinare profesională; • scopul examinării unei informaţii este acela de a exprima o opinie asupra acesteia; • opinia exprimată asupra unei informaţii trebuie să fie responsabilă şi independentă, ceea ce

presupune că persoana care face această examinare are anumite responsabilităţi pentru activitatea sa şi trebuie să fie o persoană independenta;

• examinarea trebuie să se facă după reguli dinainte stabilite cuprinse într-un standard norma legala ori profesionala care constituie criteriu de calitate.

• statutul de independentă al persoanelor care realizează aceste misiuni de audit şi autonomia organismului din care face parte auditorul.

Persoanele care poartă răspunderea luării deciziilor economice fac apel la serviciile cu caracter de asigurare referitoare la calitatea informaţiilor financiare care le sunt furnizate. Aceste servicii de asigurare sunt furnizate de profesionişti independenţi, denumiţi auditori interni sau externi, experţi contabili, cenzori etc.2.

Din analiza definiţiilor date auditului, în general se pot desprinde următoarele trăsături: 1 auditul este un proces, un ansamblu de operaţiuni, de colectare, analiză şi evaluare a

informaţiilor (a probelor de audit) în vederea obţinerii unei asigurări rezonabile asupra conformităţii sau neconformităţii acestor informaţii sau declaraţii cu criteriile prestabilite.

2 auditul confruntă politicile contabile aplicate şi procedurile de lucru utilizate în entitate cu un set de criterii prestabilite, cum sunt Standardele Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS), Standardele Internaţionale de Contabilitate (IAS), reglementările contabile naţionale, manualele de proceduri interne, reglementările fiscale etc. Pentru a fi utile, aceste confruntări trebuie să se bazeze pe informaţii justificabile şi verificabile;

3 auditorii sunt profesionişti competenţi care au obţinut această calitate pe baza unor examene. Ei sunt independenţi faţă de operaţiunile şi persoanele auditate, au o anumită conduită etic stabilită prin Coduri ale profesiei şi prin reglementari specifice tipului de audit exercitat, standarde de pregătire profesională şi standarde tehnice de lucru. Examinarea informaţiilor nu se face la întâmplare, după intuiţia auditorilor, ci se face după aceste standarde profesionale. Competenţa auditorilor este necesară pentru: culegerea probelor de audit (această culegere necesită competenţe multiple, pe lângă cele contabile), înţelegerea şi utilizarea criteriilor de apreciere, evaluarea probelor în raport cu criteriile prestabilite.

Am văzut că auditorii trebuie să aibă o atitudine independentă şi nepărtinitoare. Pentru a nu pierde încrederea utilizatorilor de informaţii auditorii trebuie să păstreze un grad înalt de detaşare faţă de

1 American Accounting Asociatim (AAA). 2 Arevs Laebbecke, op. cit. p. 2.



2014 operaţiunile şi activităţile auditate. Nu se poate pune problema asigurării unei independenţe perfecte deoarece:

• auditorii externi sunt remuneraţi de entitatea auditată. Ca urmare, în unele situaţii ei pot să se abată de la procedurile şi principiile auditului, cu scopul de a menţine entităţile – client;

• auditorii interni sunt independenţi faţă de structurile şi activităţile auditate, dar sunt subordonaţi faţă de conducerea superioară a entităţii.

4 concluziile auditorilor sunt sintetizate şi sistematizate în rapoartele care sunt puse la dispoziţia celor interesaţi.

Pentru uşurarea înţelegerii concluziilor auditorilor, pentru asigurarea comparativităţii între rapoarte, acestea sunt formalizate şi standardizate. Rapoartele sunt diferite dar în toate cazurile prin intermediul lor se fac informări referitoare la respectarea criteriilor prestabilite.

1.2. Tipologia auditului

În literatura de specialitate auditul este structurat, în modalităţi diferite şi după criterii diferite3. În

continuare ne limităm la prezentarea a două din aceste criterii. A. în funcţie de criteriile luate ca referinţă; B. în funcţie afilierea auditorilor. C. în funcţie de obiectivele urmărite D. în funcţie de natura entităţilor supuse auditării E. în funcţie de obligativitatea efectuării A. Tipurile de audit în funcţie de criteriile luate ca referinţă sunt auditul de conformitate şi auditul de

performanţă. 1. Auditul de conformitate sau de regularitate. Obiectivul sau scopul auditului de conformitate

este acela de a stabili dacă s-au respectat anumite criterii definite de o autoritate competentă. Aceste criterii sunt de regulă specifice unor entităţi sau unor sectoare de activităţi, cum sunt:

• respectarea deciziilor sau politicilor conducerii; • respectarea manualelor de proceduri referitoare la derularea operaţiunilor; • respectarea clauzelor contractuale, • respectarea reglementărilor legale şi a altor restricţii externe. Astfel, inspecţia fiscală poate fi

considerată un audit de conformitate; • asigurarea exhausticităţii, realităţii şi exactităţii informaţiilor; • asigurarea securităţii activelor, • asigurarea unei atmosfere de lucru moral – etice etc. 2. Auditul de performanţă. La fel ca şi auditul de conformitate şi auditul de performanţă face

comparaţii, dar baza de comparaţie, criteriile sunt diferite. În cadrul auditului de eficacitate criteriile nu mai sunt fixe ele se modifică de fiecare dată în funcţie de raţionamentul auditorilor, care analizează care sunt cele mai bune, eficace, sigure şi oportune soluţii în funcţie de noile conjuncturi interne şi externe apărute, în funcţie de noile restricţii care trebuie respectate, ţinând seama de informaţiile şi resursele disponibile.

B. Tipurile de audit în funcţie de afilierea auditorilor sunt auditul intern şi auditul extern. Auditul

3 Jacques Renard, op. cit. p. 40-48. Marin Toma, op. cit. p. 17-22. Mircea Boulescu şi colaboratorii, Fundamentele auditului, E.D.P. Bucureşti, 2001 p. 11-15. Laurenţiu Dobroţeanu şi C.L. Dobroţeanu, op. cit. p. 34-38. Arens Laebbecke, op. cit. p. 14-15.



2014 intern este organizat sub forma unui compartiment independent din structura entităţilor publice şi private, prin angajaţi proprii sau externalizat, iar auditul extern este exercitat sub forma auditului financiar, auditului contractual sau a serviciilor conexe exercitat de către profesionişti independenţi de conducerea entităţilor auditate.

C. Tipurile de audit în funcţie de obiectivele urmărite pot fi clasificate în audit de management,

audit operaţional, audit strategic, auditul sistemului informatic, audit financiar contabil, servicii conexe.

Auditul de management se preocupă de calitatea criteriilor care trebuie respectate. Auditul de management nu cenzurează deciziile conducerii entităţii nu se pronunţă asupra politicilor şi strategiilor acesteia, ci face un diagnostic asupra procesului formalizat de elaborare şi armonizare a deciziilor şi de comunicare a lor către toate sectoarele sau persoanele interesate.

Auditul de management acordă consiliere conducerii, făcând recomandări pentru: • modificarea unor proceduri de lucru care au devenit desuete, care sunt prea complicate sau

incomplete, ori care nu mai sunt utile; • modificarea sau actualizarea organigramelor, a fişelor posturilor, a grilelor de separare a

sarcinilor incompatibile, • eliminarea unor incoerenţe dintre deciziile luate în diferite perioade sau de către diferiţi

conducători, (audit strategic). Astfel, auditul poate constata incoerenţe între politicile aplicate pentru un produs între compartimentele de marketing – publicitate, fabricaţie şi financiar.

Auditul operaţional analizează riscurile şi ameninţările din diferite sectoare de activitate şi face recomandări pentru eliminarea deficienţelor, pentru ameliorarea controlului intern din sectorul respectiv în vederea creşterii performanţelor şi a atingerii obiectivelor.

Auditul strategic se preocupă de analiza modului în care conducătorii de activităţi sau de sectoare şi-au stabilit obiectivele şi de acţiunile întreprinse pentru atingerea acestor obiective. Astfel, auditul strategic analizează dacă politicile şi strategiile generale stabilite de conducerea entităţii sunt cunoscute şi înţelese de conducătorii de activităţi. În acest sens, se chestionează conducătorii de activităţi pentru a stabili dacă acestea îşi cunosc misiunea încredinţată, dacă au o politică menită să asigure îndeplinirea misiunii, dacă această politică este coerentă cu politica generală a entităţii, dacă acţiunile întreprinse şi măsurile luate sunt în concordanţă cu politica adoptată şi dacă au mijloacele necesare pentru îndeplinirea misiunii.

Auditul sistemului informatic vizează sistemul informatic al unei entităţi şi respectarea cerinţelor specifice de conţinut, interfa ţă, securitate, arhivare, acces aferente.

Auditul financiar constă în colectarea probelor de audit referitoare la situaţiile financiare ale unei entităţi şi în utilizarea acestor probe pentru evaluarea conformităţii acestora cu criteriile prestabilite.

Auditul financiar se exercită de către profesionişti competenţi, independenţi şi care sunt autorizaţi în acest sens. Aceşti profesionişti sunt chemaţi să ofere o asigurare rezonabilă asupra conformităţii situaţiilor financiare (a aserţiunilor conducerii) cu criteriile prestabilite. Această asigurare este oferită utilizatorilor de informaţii prin intermediul unei opinii exprimate prin intermediul rapoartelor de audit.

În legislaţia românească4 se foloseşte expresia „audit financiar”, respectiv audit statutar5, în Directiva a VIII-a a Consiliului Comunităţii Europene din anul 1984 este utilizată în aceeaşi accepţiune expresia „controlul legal” (auditul legal sau audit statutar)6.

După cum am arătat, vocabularul nu este încă armonizat. Indiferent de expresia folosită auditul financiar este cerut de normele legale7. Astfel, sunt obligate să auditeze situaţiile financiare toate entităţile

4 Ordonanţa de Urgenţă nr. 75/1999 privind activitatea de audit financiar, modificată şi republicată. 5 OUG nr. 90/2008 privind activitatea de audit statutar. 6 Marin Toma, op. cit., p. 15. 7 Ordinul M.F.P. nr. 1752/2005, pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, secţiunea 10.



2014 care la data bilanţului depăşesc limitele a două din următoarele criterii de mărime:

• total active. 3.650.000 euro; • cifra de afaceri netă. 7.300.000 euro; • numărul mediu de salariaţi 50. De asemenea, sunt obligate să prezinte situaţii financiare auditate entităţile de interes public8,

entităţile admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată şi entităţile care elaborează situaţii financiare consolidate, indiferent de aceste criterii de mărime. Societăţile comerciale pe acţiuni a căror situaţii financiare anuale nu sunt supuse obligatoriu auditului financiar au latitudinea să supună situaţiile financiare spre verificare fie auditorilor financiari fie comisiilor de cenzori9.

Auditul legal se exercită de către auditorii financiari membrii ai Camerei Auditorilor Financiari din România (CAFR). Societăţile comerciale pe acţiuni care nu sunt obligate să supună situaţiile financiare auditării de către auditorii financiari au obligaţia să apeleze la certificarea acestora de către comisiile de cenzori. Instituţiile publice sunt auditate de către Curtea de conturi.

Auditul legal (statutar) este în acelaşi timp un audit de conformitate şi un audit de eficacitate. Spre deosebire auditul financiar (legal sau statutar) a cărui termeni şi condiţii de realizare sunt

stabiliţi prin normele legale10, entităţile apelează şi la „ auditul contractual” . Astfel, entităţile încheie contracte cu auditorii financiari sau cu experţii contabili atunci când nu au auditori legali şi au nevoie de serviciile unor specialişti pentru:

• stabilirea raportului de schimb a acţiunilor sau părţilor sociale în cazul fuziunii, dizolvării sau divizării societăţilor comerciale;

• soluţionarea unor litigii cu alte entităţi, cu organele statului sau cu salariaţii; • pentru evaluarea aportului în natură la majorarea capitalului social; • pentru evaluarea oportunităţii şi eficacităţii achiziţiilor de titluri de participare, etc. D. În funcţie de natura entităţilor supuse auditării, se distinge auditul entităţilor din sectorul public şi

auditul entităţilor din sectorul privat. E. În funcţie de obligativitatea efectuării auditului, auditul poate fi reglementat prin legislaţie (audit

statutar, legal) sau voluntar (benevol, contractual), la solicitarea asociaţilor entităţii, sau unei părţi interesate , cu acordul entităţii.

1.3. Delimitarea conceptuală a auditului financiar de auditul intern şi controlul intern

Cele trei concepte: control intern, audit intern şi audit financiar au în comun elementele caracteristice

oricărei activităţi de verificare, respectiv: • colectarea probelor adecvate, juste şi suficiente necesare pentru exprimarea unei opinii sau

pentru formularea unor recomandări; • evaluarea concordanţelor sau a neconcordanţelor dintre diferitele tipuri de probe colectate şi

criteriile prestabilite faţă de care se evaluează concordanţa sau neconcordanţa • stabilirea abaterilor faţă de criteriile prestabilite şi comunicarea lor celor ce au solicitat

verificarea.

8 Legea pieţei de capital, nr. 297/2004. OMFP nr. 970/2005 privind aprobarea categoriilor de persoane juridice care aplică reglementările contabile conforme cu IFRS, respectiv cu directivele europene. 9 Legea 31/1990, privind societăţile comerciale, republicată în 2004, modificată. 10 Standardele Internaţionale de Audit (ISA) şi Ordonanţa de Urgenţă nr. 75/1999, modificată.



2014

Relaţiile dintre cele trei concepte pot fi sintetizate astfel: atât auditul financiar cat şi auditul intern alocă o parte semnificativă din activitate evaluării sistemului propriu de control intern de la nivelul entităţii auditate. Ca atare existenţa, modul de organizare şi exercitare a controlului intern influenţează opinia exprimată de auditorul intern sau extern intr-o măsura mai mare sau mai mică.

Controlul intern al unei entităţi se referă la totalitatea dispozitivelor, procedurilor şi metodelor prin care responsabili unei entităţi controlează activitatea de care răspund. La realizarea controlului intern participa toţi angajaţii entităţii prin sarcinile specifice consemnate în fişa postului. Controlul intern11 datorită caracterului său sistematic şi autocuprinzător, răspunde nevoilor de informare ale managerilor, membrilor Consiliului de Administraţie şi ai Comitetului de Direcţie, precum şi ale celorlalte persoane care deţin funcţii de conducere şi de execuţie, favorizând dialogul dintre acestea, asigurând transparenţa şi democraţia.

„Activit ăţile de control sunt formate din politici şi proceduri care ajută la asigurarea îndeplinirii directivelor conducerii”12.Controlul intern are ca obiective generale realizarea, la un nivel corespunzător de calitate, a atribuţiilor unităţii, stabilite în concordanta cu propria lor misiune, în condiţii de regularitate, eficacitate, economicitate şi eficienta; protejarea împotriva pierderilor datorate erorii, risipei, abuzului sau fraudei; respectarea legii, a reglementărilor şi deciziilor conducerii; dezvoltarea şi întreţinerea unor sisteme de colectare, stocare, prelucrare, actualizare şi difuzare a datelor şi informaţiilor financiare şi de conducere, precum şi a unor sisteme şi proceduri de informare publică adecvată prin rapoarte periodice. Pe baza informaţiilor furnizate de controlul intern, conducerea are posibilitatea să-şi fundamenteze mai judicios deciziile manageriale referitoare la programele de activitate, la organizarea şi coordonarea structurilor entităţii, la delimitarea responsabilităţilor pe compartimente.13

Conducătorul unităţii trebuie să asigure elaborarea, aprobarea, aplicarea şi perfecţionarea structurilor organizatorice, reglementărilor metodologice, procedurilor şi criteriilor de evaluare la toate nivelele. Elementele care stau la baza sistemului de control intern sunt: competenţa şi integritatea personalului; definirea cât mai precisă a sarcinilor pentru fiecare salariat; delimitarea cât mai clară a competenţelor şi responsabilităţilor între salariaţi; elaborarea unor manuale de proceduri care să reglementeze în mod riguros instrucţiunile de lucru pentru fiecare gen de activitate şi în mod deosebit cele legate de producerea, circulaţia, prelucrarea şi arhivarea informaţiilor.

Sistemului de control intern are următoarele componente: 1. Controlul ierarhic administrativ, se bazează pe controlul activităţilor desfăşurate în cadrul

structurilor aflate în subordine, controlul asupra salariaţilor. Controlul activităţilor desfăşurate în cadrul structurilor aflate în subordine permite conducătorului să se asigure că activităţile aflate în responsabilitatea lui se desfăşoară conform parametrilor, standardelor şi procedurilor prestabilite; deciziile stabilite au fost corect înţelese de către personalul din subordine şi să decidă în cunoştinţă de cauză asupra corectării eventualelor erori abateri sau disfuncţionalităţi constatate; să monitorizeze modul de implementare a deciziilor; să se asigure că informaţiile cuprinse în documentele justificative sau în situaţiile şi raportările pe care le primeşte, le avizează, le aprobă, sau le transmite altor structuri din cadrul unităţii sau din afara acestora sunt reale, corecte şi complete. Controlul asupra salariaţilor are în vedere politica de angajare; testarea periodică a cunoştinţelor profesionale; reglementarea accesului la bunurile unităţii, la sistemul de prelucrare a datelor precum şi la unele informaţii cu caracter confidenţial; procedurile de aprobare şi verificare a unor operaţiuni şi documente; sistemul de monitorizare a respectării procedurilor interne a obligaţiilor de serviciu şi a dispoziţiilor conducerii; urmărirea realizării performanţelor profesionale ale subordonaţilor, de realizare a indicatorilor prestabiliţi.

11 Pentru mai multe detalii a se vedea cartea Fundamentele auditului intern, Tiron T A şi colectiv, Ed.

Accent, 2009, p. 25- 45.

12 ISA nr. 315, „Cunoaşterea entităţii şi mediului său şi evaluarea riscurilor de denaturare

semnificativă”, p. 90.

13 Oprean I, Procedurile auditului şi ale controlului financiar, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007,

p.18.



2014

Managerii trebuie să ia măsuri necesare în vederea asigurării fiecărui post sau funcţie cu personal competent, aceste măsuri vizează selectarea, stimularea şi pregătirea profesională continuă a personalului. În acelaşi timp, managerii trebuie să întreprindă acţiuni menite să reducă tentaţiile de implicare a angajaţilor în fapte ilicite şi imorale14

2. Verificarea internă a operaţiilor, duce la creşterea eficienţei controlului prin eliminarea sistemelor birocratice care presupun existenţa unor structuri specializate de control financiar intern şi înlocuirea acestora cu un sistem complex ce are la bază transferul responsabilităţilor de verificare asupra salariaţilor şi a conducătorilor de compartimente. Prin realizarea acestui sistem se urmăresc două tipuri de controale: controale de detectare şi controale de prevenire. Controalele de detectare se efectuează asupra unui grup de operaţiuni de aceeaşi natură în scopul eliminării unor posibile anomalii şi constau în confruntări şi comparaţii, ca de exemplu: între balanţele analitice şi cea sintetică, între situaţia scriptică şi cea faptică . Controalele de prevenire sunt realizate de regulă în timpul derulării operaţiilor, înaintea înregistrării acestora în contabilitate sub forma controalelor preventive şi a controalelor concomitente.

3. Autocontrolul salariaţilor se realizează prin verificarea propriilor operaţiuni; prin controale reciproce bazate pe separarea funcţiilor incompatibile.

4. Controlul contabil intern este realizat prin: exhaustivitatea înregistrărilor, respectiv înregistrarea fără omisiuni a operaţiunilor economice şi financiare din unitate; realitatea operaţiunilor prin controale fizice periodice şi prin confirmări de la terţi; exactitatea înregistrărilor prin controale globale şi controale aritmetice. Contabilitatea reprezintă cel mai eficient şi mai complex instrument de control intern existent în unitate.

5. Controlul financiar preventiv, este o formă a controlului financiar-propriu, organizată de conducătorul unităţii şi exercitată de către persoane împuternicite, prin care se urmăreşte oprirea înainte de efectuarea tuturor operaţiilor nelegale, precum şi acelora care nu sunt necesare, oportune sau economicoase, fie în faza de angajare, fie în faza de plată, respectiv de încasare. Această formă de control se exercită, de regulă cu ocazia autorizării sau aprobării tranzacţiilor şi a altor operaţiuni.15

Sistemul propriu de control al este obiect al auditului intern. Auditul intern ajută entitatea să îşi atingă

obiectivele evaluând , printr-o abordare sistemică şi metodică, procesele sale de management a riscurilor, de control şi de guvernare a întreprinderii, şi făcând propuneri pentru consolidarea eficienţei.16 Practic, auditul intern se organizează în mod independent , în structura entităţii auditate, sub forma unui compartiment specializat, constituit din persoane cu pregătire de specialitate, care nu sunt implicate în vreun fel în îndeplinirea activităţilor care le auditează17. Auditul intern identifica posibilele riscuri ce pot plana asupra entităţii auditate şi verifica modul de funcţionare al sistemului propriu de control intern al entităţii, existenţa, cunoaşterea şi respectarea procedurilor de lucru pentru activităţile auditate. Se realizează prin compartimente distincte care fac parte din structura şi sistemul de control intern al acelei entităţi; el poate fi realizat şi de firme specializate de audit.

Conducătorii de activităţi şi alţi funcţionari ai entităţii fac numeroase declaraţii şi informări către conducerea generală. Directorii executivi fac informări către Consiliu de Administraţie. Auditul intern are, printre altele, obligaţia să verifice corectitudinea acestor informaţii.

Aria de aplicabilitate şi obiectivele auditului intern variază considerabil, în funcţie de dimensiunea şi structura entităţii, precum şi de cerinţele conducerii acesteia. În general, auditul intern prezintă următoarele obiective:

1. Verificarea conformităţii activităţilor din entitatea economică auditată cu politicile, programele şi managementul acestuia, în conformitate cu prevederile legale;

14 Oprean I, Procedurile auditului şi ale controlului financiar, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007, p.

25.

15 Oprean I, Procedurile auditului şi ale controlului financiar, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007, p.

15.

16 Standarde de Audit Intern, elaborate de către “The Institute of Internal Auditors”(I.I.A.).

17Boulescu M, Ghiţă M, Mareş V, Fundamentele auditului, 2001, p. 99.



2014

2. Evaluarea gradului de adecvare şi aplicare a controalelor financiare şi nefinanciare dispuse şi efectuate de către conducerea unităţii în scopul creşterii eficienţei activităţii entităţii economice;

3. Evaluarea gradului de adecvare a datelor/informaţiilor financiare şi nefinanciare destinate conducerii pentru cunoaşterea realităţii din entitatea economică;

4. Protejarea elementelor patrimoniale bilanţiere şi extrabilanţiere şi identificarea metodelor de prevenire a fraudelor şi pierderilor de orice fel.

De asemenea şi auditul financiar evaluează modul de funcţionare al controlului intern alături de

modul de funcţionare al sistemului contabil şi informatic ca una dintre etapele exercitării misiunii de audit financiar. Auditul financiar se bazează într-o anumită măsură şi pe constatările auditului intern în cazul în care acesta există la nivelul entităţii.

Conducerea entităţilor şi cei însărcinaţi cu guvernanţa fac şi ei numeroase informări şi afirmaţii către utilizatorii externi, prin intermediul situaţiilor financiare, a declaraţiilor fiscale, a prospectelor de emisiune, a cererilor de credite etc. Aceste declaraţii nu sunt susţinute de probe, motiv pentru care ele sunt denumite „aserţiuni”. Auditul extern are sarcina să verifice corectitudinea acestor declaraţii şi informaţii destinate terţilor.

Funcţia de audit intern este parte componentă a entităţii. Indiferent de gradul de autonomie şi de obiectivitatea auditului intern, acesta nu poate să atingă acelaşi grad de independenţă ca cel solicitat auditorului extern atunci când exprimă o opinie asupra situaţiilor financiare. Auditorul extern trebuie să ia în considerare activităţile specifice auditului intern şi efectele acestora deoarece auditorul extern are responsabilitatea exclusivă pentru opinia de audit exprimată şi pentru determinarea naturii, duratei şi gradului de cuprindere a procedurilor de audit extern18.

Între auditul intern şi auditul extern există o complementaritate19 care este reglementată de standardele profesionale ale celor două categorii de auditori. Auditul intern este un complement al auditului extern, deoarece acolo unde există funcţia de audit intern, auditorul extern are o mai mare încredere în calitatea informaţie contabile prezentate. Auditorul extern se poate folosi de unele lucrări ale auditului intern pentru a-şi formula opinia sau pentru a-şi susţine demonstraţia. Auditul extern este un complement pentru auditul intern, având în vedere că, acolo unde există un audit extern, avem un mai bun control. Auditorul intern poate să beneficieze de pe urma unor lucrări ale auditului extern pentru a-şi formula recomandările şi a-şi susţine concluziile.

Capitolul 2

Scopul şi obiectivele misiunilor de audit

2.1. Scopul şi nivelul de asigurare (certificare) a misiunilor de audit extern şi al serviciilor conexe

2.1.1. Elemente generale privind scopul şi nivelul de asigurare

Termenul „auditor” este utilizat în Standardele Internaţionale de Audit (ISA)20 pentru a desemna

18 ISA nr.610, Luarea în considerare a activităţii de audit intern, p. 201.

19 Tiron T A şi colectiv, Fundamentele auditului financiar, Ed. Accent, 2009, p. 45. 20 ISA nr. 120 „Cadrul general al Standardelor Internaţionale de Audit”. ISA nr. 200A „Obiective şi principii generale care



2014 un prestator de servicii în domeniul: a) auditului financiar-contabil; b) serviciilor conexe. Serviciile conexe cuprind: revizuirile; angajamentele privind proceduri convenite şi misiuni de elaborare.

Natura servi- ciului (misi-

unii)

Servicii de asigurare Servicii conexe

Audit Misiuni de revizuire

Angajament privind procedurile convenite

Misiuni de elaborare

Nivel de asigurare Asigurare ridicată dar nu absolută

Asigurare moderată

Fără asigurare Fără casigurare

Raportul (concluzia) furnizată

Certificare pozitivă asupra aserţiunilor conducerii făcute prin situaţiile financiare

Certificare negativă asupra aserţiunilor conducerii prin situaţiile financiare

Constatări în urma aplicării procedurilor

Identificarea informaţiilor compilate (elaborate)

Standardele de audit sunt aplicabile şi angajamentelor de audit (misiunilor de audit) cu scop

special, precum şi examinării informaţiilor financiare prognozate (ISA 800; ISA 810). Angajamentele (misiunile) de audit cu scop special includ: - situaţiile financiare întocmite după alt referenţial contabil decât standardele (normele)

internaţionale sau standardele naţionale de contabilitate; - componente ale situaţiilor financiare: unele conturi speciale, unele elemente ale conturilor, unele

elemente ale situaţiilor financiare, etc.; - respectarea (conformitatea) clauzelor cuprinse în contracte şi acorduri; - situaţii financiare sintetice (rezumative). Cadrul General al Standardelor Internaţionale de Audit nu se aplică serviciilor fiscale, serviciilor

de consultantă financiar-contabilă şi altor servicii similare. Scopul auditului şi al revizuirii situaţiilor financiare este acel de a da auditorului posibilitatea să

obţină un nivel de asigurare care îi este necesar pentru a putea să exprime o opinie. Misiunile bazate pe proceduri convenite şi misiunile de elaborare nu au rolul de a obţine un nivel de asigurare şi de a exprima o opinie.

2.1.2. Scopul şi nivelul de asigurare al unei misiuni de audit al situaţiilor financiare

Scopul unei misiuni de audit al situaţiilor financiare este acela de a obţine un nivel de asigurare

rezonabilă care dă auditorului posibilitatea de a-şi exprima o opinie pozitivă potrivit căreia aceste documente de sinteză contabilă sunt întocmite, sub toate aspectele semnificative, în conformitate cu un referenţial contabil identificat. Pentru exprimarea opiniei, auditorii folosesc una din următoarele expresii considerate echivalente:

- „situaţiile financiare oferă o imagine fidelă asupra (cu privire la)…” - „situaţiile financiare prezintă fidel, sub toate aspectele semnificative…” Prin intermediul opiniei sale, auditorul furnizează o certificare rezonabilă asupra faptului că situaţiile

financiare nu conţin denaturări semnificative. Certificarea se referă la satisfacerea exigenţelor auditorului referitoare la credibilitatea unei aserţiuni

formulate de către o parte, în scopul utilizării ei de către o altă parte. Pentru a furniza o astfel de certificare (asigurare), auditorul evaluează probele colectate ca rezultat al procedurilor aplicate şi exprimă o concluzie referitoare la informaţiile verificate (auditate).

Aserţiunea este un enunţ dat ca adevărat, o afirmaţie care nu este însoţită de probe. Conducerile

guvernează un angajament de audit al situaţiilor financiare”. ISA nr. 910 „Angajamente de revizuire a situaţiilor financiare” (Standard Internaţional pentru angajamente de revizuire – ISREs nr. 2400).



2014 entităţilor formulează prin situaţii financiare mai multe aserţiuni, mai multe declaraţii implicite sau explicite referitoare la categoriile de operaţiuni, la soldurile conturilor şi cu privire la prezentarea de informaţii.

Gradul de satisfacţie a auditorului şi, prin aceasta, nivelul de certificare oferit depinde de: a) procedurile utilizate de auditor, şi b) rezultatele obţinute în urma evaluării elementelor probante, reunite cu ajutorul acestei proceduri. Opinia auditorului măreşte încrederea în conţinutul situaţiilor financiare, dar, prin această asigurare,

prin această opinie nu se oferă garanţii în ceea ce priveşte continuarea activităţii sau în ceea ce priveşte rentabilitatea viitoare şi corecta gestionare în viitor a întreprinderii.

Prin intermediul opiniei sale, auditorul exprimă o asigurare rezonabilă sau ridicată dar nu exprimă o asigurare absolută referitoare la faptul că situaţiile financiare luate ca un întreg (în ansamblul lor) nu sunt viciate de denaturări semnificative. Această asigurare rezonabilă (nu absolută) este impusă de „limitele inerente ale unei misiuni de audit”, care afectează abilitatea auditului de a detecta denaturările semnificative.

Limitele inerente într-o misiune de audit sunt determinate de următorii factori: • Din motive de eficienţă, auditorul apelează, de regulă, la teste şi sondaje: - probele de audit se obţin prin alegerea şi utilizarea uneia sau mai multor tipuri de proceduri

(inspecţia, observaţia, investigaţia, confirmarea, proceduri analitice, calcule aritmetice etc.), alegere ce prezintă anumite riscuri.

- probele de audit se obţin printr-o combinaţie adecvată de „teste ale controalelor” şi „proceduri de fond”:

› testele de control (testele de proceduri) urmăresc dacă sistemul contabil şi sistemul de control intern sunt astfel proiectate (concepute) încât să prevină, detecteze şi corecteze erorile semnificative şi dacă aceste sisteme există (teste de conformitate) şi funcţionează în permanenţă (teste de permanenţă).

› procedurile de fond (controalele substantive, controale substanţiale) reprezintă teste efectuate pentru descoperirea denaturărilor semnificative din situaţiile financiare prin intermediul:

› testelor de detaliu (intervenţii proprii ale auditorului)21 asupra unor operaţiuni, tranzacţii sau solduri, precum şi asupra prezentărilor şi descrierilor din situaţiile financiare;

› procedurilor analitice de fond. • Orice sistem contabil şi sistem de control intern prezintă anumite limite inerente. • Multe probe de audit se sprijină mai mult pe raţionamente, pe estimări contabile şi mai puţin pe

convingeri şi certitudini („…sunt persuasive, mai degrabă decât conclusive”). Pentru a-şi forma o opinie, auditorul se bazează pe raţionamente profesionale atunci când decide

asupra naturii şi volumului procedurilor pe care le foloseşte, atunci când evaluează probele de audit în vederea formulării unor concluzii, atunci când apar circumstanţe deosebite care măresc riscul de erori semnificative şi atunci când există indicii că au avut loc denaturări semnificative.

Standardele Internaţionale de Raportare Contabilă (IAS/IFRS) prevăd, pentru diferite elemente ale situaţiilor financiare şi pentru anumite operaţiuni, mai multe politici contabile posibile de aplicat.

2.1.3. Scopul şi nivelul de asigurare în cadrul serviciilor conexe După cum s-a arătat, în categoria serviciilor conexe sunt incluse: a) angajamentele de revizuire a situaţiilor financiare (misiunile de examinare limitată);

21 Standardele Internaţionale de Audit (ISA nr. 500/A „Probe de audit”) folosesc expresia „teste de detaliu”. Normele Naţionale de Audit (nr. 50 „Elemente probante”) foloseşte expresia „controale substantive”. În literatura de specialitate (Arens Loebbecke, op. cit.) se utilizează termenul „controale substanţiale”.



2014

b) angajamentele bazate pe proceduri agreate (proceduri convenite) privind situaţiile financiare; c) angajamentele de elaborare (compilare) a informaţiilor financiare. a) Angajamentele de revizuire Scopul unui angajament de revizuire22 (de trecere în revistă) este acela de a permite auditorului să

concluzioneze, fără a utiliza toate procedurile şi tehnicile cerute într-un angajament de audit, că nu au fost relevate fapte de importanţă semnificativă care să-l facă să aprecieze că situaţiile financiare nu au fost stabilite în toate aspectele lor semnificative conform cadrului general de raportare financiară identificat.

Pentru verificarea aserţiunilor, adică a declaraţiilor făcute de conducerea entităţii audiate prin intermediul situaţiilor financiare pentru uzul diferitelor categorii de utilizatori, prestatorii de servicii în cadrul angajamentelor de revizuire apelează la:

- proceduri analitice, adică la calculul diferiţilor indicatori cu ajutorul cărora se analizează tendinţele şi fluctuaţiile şi se fac diferite comparaţii;

- investigaţii, adică obţinerea de informaţii de la persoanele bine informate. Angajamentele de revizuire nu cuprind unele proceduri specifice auditului cum sunt: evaluarea

sistemului contabil şi a sistemului de control intern, inspecţii, confirmări, etc. Ca urmare, probabilitatea de a fi testate toate aspectele semnificative este mai mică. Din aceste motive, nivelul de asigurare furnizat printr-un raport de revizuire este în mod proporţional mai redus decât cel dat de un raport de audit.

Nivelul de certificare moderat ia forma unei certificări negative, care poate fi exprimată astfel: în timpul revizuirii nimic nu a atras atenţia noastră care să ne facă să credem că situaţiile financiare nu oferă o imagine fidelă… (sau nu prezintă fidel sub toate aspectele semnificative…) în conformitate cu cadrul general de raportare financiară (referenţialul contabil) identificat.

b) Angajamentele privind procedurile convenite Scopul unui angajament privind procedurile convenite23 este, pentru auditor, acela de a folosi

proceduri care ţin de natura auditului, dar care au fost definite şi selectate, de comun acord, de auditor, entitate şi oricare a treia parte îndreptăţită.

În acest caz, în raportul său, auditorul prezintă constatările făcute în urma aplicării procedurilor convenite, fără să exprime nici o asigurare. Utilizatorii raportului evaluează pentru ei înşişi procedurile utilizate şi constatările auditorului şi îşi conturează propriile concluzii. De regulă, auditorii, după ce îşi prezintă constatările făcute pe baza procedurilor convenite, fără să exprime o opinie, îşi formulează o încheiere sub forma „datorită faptul că procedurile folosite nu constituie nici un audit şi nici o revizuire în conformitate cu standardele de audit, noi nu exprimăm nici o asigurare asupra…”

Raportul întocmit pe baza procedurilor agreate se adresează numai părţilor care au convenit asupra procedurilor ce trebuie efectuate, aceasta deoarece terţele părţi nu cunosc criteriile şi motivele după care s-au stabilit procedurile şi, ca urmare, pot interpreta greşit rezultatele.

c) Angajamentele de elaborare(compilare) a informaţiilor financiare Scopul unui angajament de elaborare24 este, pentru contabil, acela de a folosi competenţa şi

experienţa sa contabilă, nu cea de auditor, în scopul de a colecta, clasifica şi sintetiza informaţiile financiare, astfel încât acestea să fie uşor de înţeles. Contabilul nu testează aserţiunile şi nu evaluează constatările făcute.

Procedurile utilizate sunt de natură contabilă şi, ca urmare, ele nu permit contabilului să exprime o asigurarea asupra situaţiilor financiare. Totuşi, utilizatorii documentelor contabile elaborate beneficiază de serviciile unui profesionist contabil şi, ca urmare, au o încredere sporită în situaţiile financiare.

22 Standardul Internaţional pentru Angajamente de Revizuire (ISREs) nr. 2400. 23 Standardul Internaţional pentru Efectuarea Procedurilor Convenite (ISRSs) nr. 4400. 24 Standardul Internaţional pentru Elaborarea Informaţiilor Financiare (ISRSs) nr. 4410.



2014

Numele contabilului profesionist este asociat informaţiilor financiare elaborate numai atunci când acesta ataşează un raport la aceste informaţii şi atunci când acceptă folosirea numelui sau într-o relaţie profesională. Dacă numele contabilului nu este asociat, atunci terţele părţi înţeleg că profesionistul nu-şi asumă nici o responsabilitate.

2.2. Obiectivele auditului financiar

2.2.1. Aserţiunile conducerii referitoare la conţinutul situaţiilor financiare anuale

Când declară că situaţiile financiare oferă o imagine fidelă, în conformitate cu anumite criterii (cu

un anumit referenţiar contabil) conducerea face numeroase aserţiuni explicite sau implicite referitoare la recunoaşterea, evaluarea, prezentarea şi descrierea diferitelor structuri ale situaţiilor financiare.

Auditorul utilizează aceste aserţiuni atunci când: - evaluează riscul potenţial de apariţie a unor informaţii denaturate semnificativ; - proiectează (planifică) şi aplică procedurile de audit în funcţie de riscurile informaţionale

evaluate. Aserţiunile (declaraţiile) făcute de conducere prin intermediul situaţiilor financiare sunt

grupate în diferite moduri. În continuare ne limităm la prezentarea structurii aserţiunilor conform ISA nr. 500A „Probe de audit”:

a) Aserţiuni cu privire la categorii de tranzacţii şi operaţiuni asociate perioadei supuse

auditului; APARIŢIA. Managerii declară că tranzacţiile şi evenimentele care au fost înregistrate în

contabilitate au avut loc, s-au produs în realitate şi sunt legate de entitatea respectivă (nu s-a înregistrat nimic în plus, nu s-au făcut supraevaluări);

EXAUSTIVITATEA. Managerii afirmă că toate tranzacţiile şi evenimentele au fost înregistrate, că nu sunt omisiuni sau subevaluări;

ACURATEŢEA. Prin intermediul acestei aserţiuni managerii declară că tranzacţiile şi operaţiunile au fost evaluate şi înregistrate în mod corespunzător cu grija cuvenită.

SEPARAREA EXERCIŢIILOR FINANCIARE. Managerii declară că tranzacţiile şi operaţiunile (evenimentele) au fost înregistrate în perioada contabilă corectă, cu respectarea cerinţelor unei „contabilităţi de angajament” şi ale „principiului independenţei exerciţiului”.

Clasificarea. Prin această aserţiune managerii declară că tranzacţiile şi operaţiunile au fost înregistrate (imputate) în grupele de conturi corespunzătoare (active imobilizate, active circulante; datorii pe termen scurt, datorii pe termen lung).

b) Aserţiuni cu privire la soldurile conturilor la sfârşitul perioadei EXISTENŢA. Conducerea entităţii declară că toate elementele de activ, de datorii şi de

capitaluri proprii reflectate în conturile contabile au existat la data bilanţului; DREPTURI ŞI OBLIGAŢII. Managerii afirmă că entitatea controlează beneficiile economice

viitoare aferente resurselor din activul bilanţului şi că datoriile sunt obligaţii actuale ale entităţii. Toate activele reprezintă drepturi ale entităţii, sunt controlate de entitate ca urmare a unui drept de proprietate sau drept de creanţă. Toate datoriile sunt ale entităţii, nu ale acţionarilor, managerilor, entităţilor afiliate etc.

EXHAUSTIVITATEA. Prin această aserţiune se afirmă că toate sumele au fost incluse în soldul conturilor, că toate activele, datoriile şi capitalurile proprii care ar fi trebuit înregistrate sunt evidenţiate;



2014

EVALUAREA ŞI ALOCAREA. Managerii declară că soldurile conturilor au fost corect calculate, ţinându-se seama şi de ajustările pentru deprecieri sau pentru pierderile de valoare. Gruparea (alocarea sau clasificarea) pe conturi s-a făcut în funcţie de conţinutul economic şi forma juridică a elementelor aferente fiecărui cont.

c) Aserţiuni cu privire la prezentarea şi descrierea informaţiilor Prin intermediul situaţiilor financiare, în ansamblul lor, inclusiv prin intermediul „Notelor

explicative” managerii formulează următoarele aserţiuni: APARIŢIA, DREPTURI ŞI OBLIGAŢII. Tranzacţiile şi evenimentele incluse în situaţiile

financiare s-au produs cu adevărat. Nu s-au înregistrat în contabilitate şi nu s-au prezentat tranzacţii şi evenimente care nu s-au produs, care nu au avut loc sau care au generat drepturi şi obligaţii ce nu aparţin entităţii.

EXHAUSTIVITATEA. Toate prezentările de informaţii care ar fi trebuit cuprinse în situaţiile financiare au fost incluse, respectându-se cerinţele IFRS/IAS şi/sau ale reglementărilor naţionale.25

ACURATEŢEA ŞI EVALUAREA. Informaţiile financiare şi de altă natură sunt prezentate în situaţiile financiare cu fidelitate şi la valorile corespunzătoare.

Clasificarea şi inteligibilitatea. Informaţiile cuprinse în bilanţ, contul de profit şi pierdere, situaţia modificărilor capitalului propriu, situaţia fluxurilor de trezorerie şi în notele explicative la acestea sunt prezentate (subclasificate) şi descrise în mod corespunzător, ele putând fi uşor înţelese de către utilizatorii care dispun de cunoştinţe suficiente privind derularea afacerilor şi de noţiuni de contabilitate.26

Sinteza aserţiunilor (declaraţiilor explicite sau implicite) formulate de conducerea entităţilor prin intermediul situaţiilor financiare este redată în figura nr. 2.

ASERŢIUNI CU PRIVIRE LA:

Tranzacţiile şi evenimentele exerciţiului Soldurile conturilor de la

sfârşitul anului Prezentarea şi descrierea elementelor

din situaţiile financiare

1. Apariţia sau producerea 1. Existenţa

1) Apariţia şi drepturi şi obligaţii 2. Drepturi şi obligaţii

2. Exhaustivitatea (integralitatea) 3. Exhaustivitatea 2) Exhaustivitatea

3. Acurateţea sau exactitatea evaluărilor comensurărilor şi înregistrărilor (clasificărilor)

4. Evaluarea şi alocarea

3) Acurateţea şi evaluarea

4. Separarea exerciţiului (cronologie) 4) Clasificarea şi inteligiblitatea

5. Clasificarea sau imputarea

Figura nr. 2: Aserţiunile formulate prin intermediul situaţiilor financiare

2.2.2. Utilizarea aserţiunilor de către auditorul financiar Standardul Internaţional de Audit (ISA) nr. 500A „Probe de audit” precizează că aserţiunile

conducerii pot fi combinate sau exprimate în diferite moduri, astfel: a) Aserţiunile referitoare la tranzacţii şi evenimente pot fi combinate cu aserţiunile referitoare la

soldurile conturilor. Auditorul nu testează, de regulă soldul propriu-zis al fiecărui cont, ci colectează probe de audit pentru a putea confirma aceste solduri. Astfel, pentru contul 4111 „Clienţi”, soldul final

25 Ordinul MFP nr. 3055/2009 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene. 26 IASB - Cadrul general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare, 2008, paragraful nr. 25.



2014 se determină după relaţia:

Dacă auditorul, pe baza probelor de audit colectate, obţine un grad rezonabil de certitudine că cele

patru elemente din partea dreaptă a relaţiei de mai sus sunt corecte, poate să concluzioneze că şi soldul final este corect. Din aceste motive, cea mai eficientă modalitate de abordare a auditului constă în combinarea aserţiunilor referitoare la categoriile de operaţiuni cu aserţiunile referitoare la soldurile finale a conturilor asociate acestor operaţiuni şi cu aserţiunile referitoare la prezentarea şi descrierea elementelor din situaţiile financiare.

b) Auditarea fiecărui cont separat nu este o abordare eficientă. Datorită principiului „dublei înregistrări” conturile sunt strâns corelate între ele, ceea ce impune gruparea lor pe categorii de operaţiuni (pe domenii semnificative sau pe cicluri contabile). Această grupare permite o mai bună gestionare a auditului şi uşurează repartizarea sarcinilor pe membrii echipei de auditori.

c) Pentru aceeaşi aserţiune auditorul poate obţine probe din surse diferite sau cu ajutorul unor proceduri diferite. Astfel, pentru obţinerea de probe de audit referitoare la conturile din grupa 49 „Ajustări pentru deprecierea creanţelor” se combină analiza structurii creanţelor neîncasate la scadenţă după vechime (maturitatea creanţelor) cu urmărirea încasării acestor creanţe după închiderea exerciţiului, aşa cum cere ISA nr. 560 „Evenimente ulterioare”.

d) Cu ajutorul unei proceduri de audit se pot obţine probe relevante numai pentru o anumită aserţiune, dar nu şi pentru alte aserţiuni. Astfel, participarea auditorului la inventariere furnizează probe de audit referitoare la „existenţa” activelor corporale, dar nu şi referitoare la „drepturi şi obligaţii” (bunurile inventariate pot să nu fie controlate de entitate) sau la „evaluarea” acestor active.

e) Unele aserţiuni nu pot fi auditate separat. Astfel, aserţiunea „separarea exerciţiului” nu poate fi auditată fără să se ia în considerare aserţiunile „apariţia”, „exhaustivitatea” şi „exactitatea”. Astfel, aserţiunile „apariţia” sau „existenţa” se referă la aspecte contrare faţă de aserţiunea „exhaustivitatea”.

2.2.3. Obiectivele auditului financiar

Obiectivele auditului sunt strâns legate de aserţiunile conducerii. Auditorul urmăreşte dacă aceste

aserţiuni sunt juste. Pentru a se putea pronunţa asupra corectitudinii şi sincerităţii aserţiunilor formulate de conducere auditorul este obligat să culeagă probe de audit suficiente şi adecvate pe baza cărora să se poată pronunţa asupra conformităţii sau neconformităţii situaţiilor financiare cu criteriile prestabilite printr-un referenţiar contabil identificat.

Obiectivele auditului pot fi stabilite în termeni generali, la nivelul aserţiunilor sau pot fi definite mai analitic în funcţie de trăsăturile specifice ale fiecărei categorii de operaţiuni (cumpărări, vânzări, plăţi, încasări etc.) ale fiecărei grupe de conturi sau ale fiecărei prezentări şi descrieri din situaţiile financiare.

Astfel, obiectivele generale ale auditului pot fi formulate după cum urmează: a) Obiective generale referitoare la categorii de operaţiuni reflectate în rulajul conturilor Auditorul trebuie să urmărească dacă: - operaţiunile înregistrate au avut loc în realitate (au apărut, s-au produs în realitate); - toate operaţiunile care au avut loc au fost înregistrate (exhaustiv, fără omisiuni); - evaluarea operaţiunilor (cantităţi, preţuri, calcule) este corectă şi dacă jurnalele contabile sunt

Soldul final

Soldul iniţial

Vânzările

facturate

Încasările şi

restituirile

Creanţele incerte

reflectate separat

– + = –



2014

corecte (acurateţea înregistrărilor); - alocarea în timp, cronologia înregistrărilor asigură independenţa exerciţiilor (separarea

exerciţiilor); - gruparea operaţiunilor pe conturi (imputarea) s-a făcut corect (active imobilizate, active

circulante; vânzări în numerar, vânzări pe credit comercial etc.). b) Obiective generale referitoare la soldurile conturilor Pe baza aserţiunilor conducerii auditorul trebuie să urmărească dacă: - activele, datoriile şi capitalurile proprii există la închiderea exerciţiului. În soldurile conturilor

sunt cuprinse numai sumele care trebuiau incluse, nu s-a înregistrat nimic în plus; - toate activele şi toate datoriile sunt ale entităţii auditate şi nu ale altor persoane; - toate elementele patrimoniale sunt reflectate în soldurile conturilor, fără omisiuni; - soldurile conturilor sunt corect evaluate, calculele sunt corecte, sunt în concordanţă cu

inventarierile, cu confirmările primite de la terţi, cu evidenţele operative şi cu contabilitatea analitică. Alocarea (clasificarea, imputarea) pe conturi este corectă (creanţe-clienţi, creanţe părţi afiliate; credite bancare, credite obligatare; leasing operaţional, leasing financiar etc.). Urmărind facturile de la sfârşitul exerciţiului, evenimentele ulterioare, înregistrările referitoare la venituri şi cheltuieli în avans sau referitoare la dobânzi de plătit sau de încasat auditorul se poate pronunţa asupra alocării în timp a înregistrărilor (decupajul temporal sau cenzura). De asemenea, auditorul urmăreşte şi concordanţa detaliilor: dacă jurnalele de înregistrări sunt corecte, dacă totalurile şi reporturile sunt corecte, dacă soldurile din cartea-mare sunt corecte şi sunt susţinute de balanţe de verificare sintetice şi analitice.

c) Obiective generale referitoare la prezentarea şi descrierea făcută prin intermediul situaţiilor

financiare Referitor la conţinutul situaţiilor financiare auditorul urmăreşte dacă: - nu sunt incluse în situaţiile financiare active, datorii, capitaluri proprii care nu există în

realitate sau care nu aparţin entităţii. Veniturile şi cheltuielile provin din tranzacţii şi evenimente care au avut loc (au apărut) în perioada auditată şi privesc entitatea;

- nu s-au omis din situaţiile financiare unele informaţii care trebuiau incluse; - nu s-au încălcat principiile contabilităţii cu ocazia întocmirii situaţiilor financiare (permanenţa

metodei, intangibilitatea bilanţului, prudenţa, necompensarea, independenţa exerciţiului etc.). Evaluarea elementelor din situaţiile contabile (cost istoric, valoarea realizabilă, valoarea recuperabilă, valoarea justă) s-a făcut conform referenţialului contabil identificat (reglementările naţionale sau cele internaţionale, după caz);

- soldurile conturilor sunt grupate (clasificate) pe elemente ale situaţiilor financiare în mod adecvat. Informaţiile suplimentare din Notele explicative sunt complete (toate dezvăluirile necesare s-au făcut) sunt descrise într-un mod inteligibil şi sunt corect combinate sau divizate.



2014

Capitolul 3

Probe şi proceduri de audit

3.1. Conceptul de probe de audit şi proceduri de audit

„Probele de audit” sunt formate din totalitatea informaţiilor colectate şi utilizate de auditor cu

scopul de a stabili dacă situaţiile financiare au fost întocmite şi prezentate conform criteriilor prestabilite. Aceste criterii sunt stabilite prin Standardele Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS/IAS), prin directivele europene şi prin reglementările contabile naţionale (RCN).

Probele de audit reprezintă un suport, fie pentru certificarea de către auditor a informaţiilor furnizate de entitate referitoare la: 1. categoriile de tranzacţii care au influenţat situaţiile financiare; 2. soldurile conturilor; 3. prezentările de informaţii şi 4. aserţiunile conducerii aferente, fie pentru detectarea denaturărilor semnificative la nivelul categoriilor de tranzacţii, soldurilor conturilor, prezentărilor de informaţii şi a aserţiunilor referitoare la acestea.

„Procedurile de audit” sunt reprezentate de un set de instrucţiuni precise şi detaliate pe care trebuie să le respecte auditorul atunci când colectează probele de audit. Procedurile de audit sunt reunite în cadrul „Programului de audit”.

„Programul de audit” cuprinde o listă detaliată a procedurilor de audit stabilită pe cicluri contabile şi pe paşii de urmat de către auditori pentru colectarea probelor de audit necesare în vederea obţinerea unui grad de certitudine rezonabil asupra conformităţii sau neconformităţii situaţiilor financiare cu criteriile prestabilite.

Cu ocazia elaborării programului de audit şi pe parcursul îndeplinirii misiunii sale, auditorul trebuie să stabilească care sunt riscurile de denaturarea semnificativă a situaţiilor financiare şi în funcţie de acestea decide asupra naturii , duratei (timpului ) şi întinderii procedurilor de audit.27

A. Natura procedurilor se referă pe de o parte la scopul acestor proceduri, iar pe de altă

parte la tipul procedurilor selectate. • Scopul procedurilor poate fi: acela de a permite auditorului28: - să evalueze riscurile unor denaturări semnificative la nivelul situaţiilor financiare şi la nivelul

aserţiunilor. Această evaluare se bazează pe înţelegerea entităţii şi a mediului acesteia, inclusiv a controlului intern. Procedurile folosite pentru evaluarea modului de proiectare a controlului intern sunt denumite „Proceduri de evaluare a riscurilor” (PER).

- să testeze, când este cazul, eficienţa operaţională a controalelor interne în prevenirea sau detectarea şi corectarea denaturărilor semnificative de la nivelul aserţiunilor. Această testare referitoare la modul cum funcţionează controlul intern se face cu ajutorul procedurilor denumite „Teste ale controalelor” (TC).

- să detecteze denaturările semnificative de la nivelul aserţiunilor. Detectarea erorilor şi fraudelor sau a altor declaraţii eronate se face cu ajutorul procedurilor denumite „Proceduri de fond” (PF) care includ:

› teste ale detaliilor pentru categorii de operaţiuni (TDO);

27 ISA nr. 330 „Procedurile auditorului ca răspuns la riscurile evaluate. ISA nr. 315 „Înţelegerea entităţii şi a mediului său şi evaluarea riscurilor de denaturare semnificativă”. 28 ISA nr. 500A „Probe de audit”.



2014

› teste ale detaliilor pentru soldurile conturilor (TDS); › teste ale detaliilor pentru prezentarea situaţiilor financiare (TDP); › procedurile analitice de fond (PAF). • Alegerea procedurilor în funcţie de tipul acestora permite auditorului să stabilească care sunt

cele mai bune proceduri care trebuie utilizate pentru colectarea probelor de audit suficiente şi juste. După cum vom vedea, principalele tipuri de proceduri sunt: inspecţia, observaţia, investigaţia, confirmarea, recalcularea, reefectuarea etc.

Alegerea procedurilor în funcţie de natura lor (în funcţie de scopul urmărit şi în funcţie de tipul acestora) este decizia cea mai importantă pe care o ia auditorul, această decizie este influenţată de caracteristicile specifice ale fiecărei entităţi, ale fiecărei clase de tranzacţii, solduri de conturi sau prezentări de informaţii.

B. Durata (timpul) procedurilor se referă la momentul când trebuie aplicate anumite proceduri şi

la perioada de timp care trebuie testată. Testele de audit pot fi efectuate pe parcursul exerciţiului auditat sau numai după întocmirea

situaţiilor financiare. Dacă aceste proceduri se aplică pe parcursul perioadei auditorul are posibilitatea ca împreună cu

conducerea entităţii să rezolve unele probleme apărute şi să modifice modul de abordare a auditului în funcţie de circumstanţele constatate. Unele proceduri de audit sunt mai eficiente dacă sunt aplicate în cursul perioadei. Astfel, testarea fişierelor electronice poate fi ineficientă la sfârşitul anului deoarece conducerea, dorind să raporteze anumite realizări, poate să modifice conţinutul lor.

Unele proceduri de audit nu pot fi aplicate decât la sfârşitul perioadei: compararea situaţiilor financiare cu soldurile conturilor, calculul provizioanelor şi a ajustărilor de valoare, evaluarea activelor şi datoriilor exprimate într-o valută străină, asigurarea independenţei exerciţiului etc.

Dacă auditorul, în urma aplicării procedurilor de evaluare a riscurilor (PER), ajunge la concluzia că riscul de denaturare a situaţiilor financiare este mare, extinde testele asupra detaliilor de la sfârşitul perioadei şi aplică alte proceduri în mod inopinat pe parcursul perioadei.

C. Întinderea procedurilor se referă la cantitatea dintr-o anumită procedură ce trebuie aplicată, la

mărimea eşantionului asupra căruia urmează să se aplice o procedură, la numărul de observaţii, investigaţii şi inspecţii ce trebuie făcute, la numărul de confirmări ce trebuie cerute de la terţi etc.

Întinderea procedurilor se stabileşte în funcţie de gradul de asigurare pe care auditorul doreşte să-l obţină, în funcţie de riscul de denaturare a situaţiilor financiare evaluat şi în funcţie de pragul de semnificaţie stabilit. Cu cât gradul de asigurare şi riscul evaluat este mai mare cu atât mărimea (întinderea) procedurilor folosite pentru colectarea probelor de audit creşte.

Dacă mărimea eşantionului (cantitatea selectată) este prea mică sau dacă metodele de selecţie nu sunt potrivite, creşte riscul ca auditorul să tragă concluzii diferite de concluziile la care ar fi ajuns dacă procedurile respective ar fi fost aplicate la întreaga populaţie auditată.

3.2. Concludenţa probelor de audit

Pentru a putea să-şi exprime opinia sa asupra situaţiilor financiare, auditorul trebuie să colecteze

elementele probante suficiente şi juste (adecvate) care să-i permită să tragă concluzii rezonabile. Caracterul suficient se referă la volumul elementelor probante ce trebuie colectate, la numărul sau

valoarea eşantioanelor care se verifică. Acest caracter suficient se apreciază de auditor în funcţie de mai



2014 multe criterii, cum ar fi:

a) experienţa dobândită de auditor cu ocazia misiunilor precedente; b) tipurile de informaţii disponibile, forma de contabilitate aplicată, modul de organizare a

contabilităţii analitice şi sintetice; c) riscurile de erori descoperite cu ocazia cunoaşterii întreprinderii şi planificării misiunii şi cu

ocazia evaluării controlului intern. Importanţa riscului de inexactitate se determină în funcţie de: - natura operaţiunilor respective (curente, punctuale, excepţionale); - complexitatea tehnicilor contabile, de evaluare, de calculaţie sau de regularizare, - variaţia anormală a soldurilor; - importanţa relativă a elementelor sau operaţiunilor respective (ponderea soldurilor în bilanţ sau

în contul de profit şi pierdere, rulaje importante, regularizări purtătoare de riscuri mari etc.); - calitatea controlului intern; - situaţii deosebite care pot influenţa comportamentul conducerii (incapacitatea entităţii de plată,

credite ruinătoare, recesiune etc.). Cu cât riscul de denaturare semnificativă a situaţiilor financiare este mai mare, cu atât auditorul

trebuie să colecteze o cantitate mai mare de probe. După cum s-a arătat, de regulă, auditorul nu verifică toate informaţiile disponibile, deoarece: - unele probe se bazează mai mult pe raţionamente logice, decât pe certitudini; - probele de audit se colectează prin combinarea şi alegerea diferitelor proceduri şi tehnici de

audit. Caracterul just sau gradul de adecvare a elementelor probante colectate exprimă calitatea lor, care se

apreciază în funcţie de relevanţa şi credibilitatea acestor probe. Relevanţa probelor de audit, utilitatea lor pentru fundamentarea opiniei auditorului, este influenţată

de pertinenţa acestora. Pertinenţa probelor de audit se stabileşte prin raportarea lor la fondul tranzacţiilor şi evenimentelor care au avut loc, precum şi la obiectivele urmărite de auditor. În acelaşi timp aceste probe trebuie să fie fiabile.

S-a arătat mai sus că asigurarea imaginii fidele este dependentă de regularitatea şi sinceritatea informaţiilor furnizate de contabilitate. Regularitatea depinde de respectarea principiilor şi normelor contabile, iar sinceritatea informaţiilor este influenţată atât de neutralitatea şi buna credinţă a producătorilor de informaţii, cât şi de integralitatea (exhaustivitatea) informaţiilor furnizate. Orice omisiune a informaţiilor semnificative poate să-l ducă în eroare pe utilizatori.

Credibilitatea elementelor probante colectate este apreciată în funcţie de: originea lor internă sau externă, natura lor scrisă sau orală şi în funcţie de circumstanţele în care s-au obţinut. Credibilitatea este influenţată de: independenţa surselor, eficacitatea controlului intern din entitate, informarea directă a auditorului, obiectivitatea probelor, concordanţa probelor, astfel:

- elementele probante externe (confirmări primite de la terţi) sunt mai credibile decât cele interne (soldul conturilor de creanţe). Dar pot fi situaţii în care probele obţinute din surse externe să nu fie suficient de credibile deoarece sursa externă poate să nu fie în cunoştinţă de cauză sau confirmă solduri eronate (independenţa sursei);

- elementele probante interne sunt cu atât mai fiabile cu cât în întreprindere există un control intern mai riguros (eficacitatea controlului intern din entitate);

- elementele probante obţinute direct de auditor sunt mai credibile decât cele obţinute indirect prin investigaţii sau prin deducţii pe baza procedurilor analitice (informarea directă a auditorului);

- elementele probante materializate în documente sau confirmări scrise sunt mai credibile decât afirmaţiile verbale ale celor intervievaţi. Informaţiile furnizate de documentele originale sunt mai credibile decât cele furnizate de fotocopii, facsimile, înregistrări pe filme digitale sau alte documente în formă electronică (obiectivitatea probelor). Auditorul trebuie să aibă în vedere eficacitatea controlului intern asupra modului de întocmire şi protejare a documentelor în



2014

formă electronică. Astfel, în comerţul electronic entitatea şi clienţii sau furnizorii săi pot utiliza calculatoarele cuplate la internet pentru procesarea tranzacţiilor, prin intermediul unui schimb de mesaje electronice care înlocuiesc unele documente pe suport de hârtie. Informaţiile incluse în mesajele electronice pot să nu mai fie recuperate după o anumită perioadă sau pot să fie modificate de cei interesaţi.

- elementele probante bazate pe informaţii din diferite surse coroborate între ele prezintă un grad cumulativ de încredere mai mare decât probele de audit colectate individual (concordanţa probelor).

Dacă probele de audit nu se coroborează între ele, auditorul trebuie să apeleze la proceduri modificate şi suplimentare pentru reducerea riscului de audit. De asemenea, dacă auditorul acordă un nivel de încredere redus probelor de audit adunate cu ajutorul testelor de control (care stau la baza evaluării riscurilor legate de control) şi cu ajutorul procedurilor de fond, pentru susţinerea sau infirmarea aserţiunilor conducerii privind situaţiile financiare, se impune colectarea de probe de audit suficiente şi adecvate sau, dacă acest lucru nu este posibil, exprimarea unei alte opinii decât „fără rezerve”.

3.3. Tipuri de proceduri utilizate de auditor pentru colectarea probelor de audit

Auditorii pot folosi opt categorii (tipuri) de proceduri de audit. Fiecare categorie de probă de

audit se poate colecta cu ajutorul unor proceduri specifice. Cele opt tipuri de proceduri sunt: 1.Inspecţia registrelor contabile şi a documentelor justificative Examinarea de către auditor a registrelor contabile şi a documentelor justificative furnizează

probe de audit cu un grad variat de credibilitate, în funcţie de eficacitatea controlului intern şi în funcţie de natura şi sursa acestora.

Documentele externe, create de terţi şi remise entităţii auditate (originalul facturilor de achiziţii) sunt probe de audit mai credibile decât documentele interne.

Documentele interne create şi prelucrate în condiţiile unui control intern corespunzător sunt mai fiabile decât cele care nu sunt supuse unui control intern adecvat. Documentele interne remise terţilor (facturile de vânzare, efectele de încasat) sunt mai credibile decât cele create şi păstrate în entitate (state de plată ale salariilor, notele de transfer-restituire etc.).

Pentru exemplificare, redăm unele din procedurile (instrucţiuni referitoare la paşii de urmat) şi modul lor de formulare, referitoare la „inspecţia registrelor şi documentelor”.

• examinarea este un studiu suficient de detaliat pentru a determina o anumită situaţie. În programul de audit această procedură se formulează sub forma examinaţi un eşantion de … facturi pentru a determina dacă ele conţin toate informaţiile necesare şi pentru a stabili dacă pe ele există semnătura persoanelor care le-au întocmit şi a celor care le-au verificat;

• confruntarea este o instrucţiune prin care se specifică ce se confruntă, de unde porneşte această operaţiune şi spre ce se îndreaptă. Uneori această instrucţiune este urmată de o altă instrucţiune, cum ar fi compararea sau recalcularea.

• justificarea cuprinde instrucţiuni referitoare la utilizarea anumitor documente cu scopul de a verifica realitatea operaţiunilor şi exactitatea sumelor înregistrate.

Inspecţiei registrelor contabile şi documentelor justificative îi sunt aplicabile toate aspectele arătate mai sus referitoare la verificarea documentară.

2. Inspecţia activelor corporale



2014

Inspecţia activelor corporale constă în examinarea fizică a stocurilor şi imobilizărilor corporale. Examinarea existenţei şi stării activelor corporale este asigurată în primul rând de inventariere. Inventarierea furnizează probe de audit credibile referitoare la existenţa activelor, dar nu în mod necesar şi referitoare la proprietatea bunurilor şi evaluarea acestora. Instrucţiunile date auditorilor referitoare la inspecţia activelor corporale se pot formula astfel: inventariaţi numerarul din casierie la închiderea exerciţiului şi observaţi modul în care entitatea respectă procedurile de inventariere. Pentru obţinerea probelor de audit adecvate şi suficiente referitoare la existenţa şi starea elementelor patrimoniale, auditorii trebuie să participe la inventariere oricând în cursul anului.29

Prin această participare se culeg probe despre credibilitatea procedurilor de inventariere stabilite (teste de control) şi despre existenţa elementelor patrimoniale.

Dacă auditorul nu poate participa la inventariere la data planificată, atunci el trebuie să ia parte la unele inventarieri de la o dată ulterioară şi să efectueze teste ale tranzacţiilor care au intervenit între timp (reconstituirea stocului).

În situaţia în care, din diferite motive (cum ar fi: stocurile sunt localizate la distanţe mari), auditorul nu participă la inventariere, atunci, pentru culegerea probelor de audit suficiente şi adecvate, trebuie să apeleze la alte proceduri alternative.

3. Observarea Observarea constă în urmărirea unui proces sau a unei proceduri ce este efectuată de alţii.

Instrucţiunea dată auditorului referitoare la observare poate fi formulată astfel: observaţi maniera în care se face recepţia mărfurilor achiziţionate, observaţi modul de verificare a facturilor etc.

Observarea furnizează probe de audit cu privire la efectuarea unei proceduri, dar eficienţa ei este limitată de faptul că activitatea persoanei observate se modifică pe timpul observării. Ca urmare, rezultatele observării trebuie coroborate cu alte tipuri de probe. Observarea include, de asemenea, folosirea anumitor simţuri (miros, pipăit) şi vizitarea unor secţii de producţie a unor şantiere sau a unor locuri de depozitare pentru obţinerea informaţiilor necesare.

4.Investigarea Investigarea constă în obţinerea informaţiilor de la persoane bine informate din interiorul sau

din afara entităţii. Investigaţiile se materializează în cereri de informaţii oficiale, în scris de la terţe părţi sau în

întrebări orale neoficiale adresate personalului entităţii. Instrucţiunile sau procedurile referitoare la investigare se pot formula astfel: chestionaţi

managementul entităţii cu privire la procesele juridice în curs sau chestionaţi gestionarii cu privire la asigurarea condiţiilor de depozitare.

Răspunsurile la investigări pot oferi auditorului informaţii pe care nu le deţinea anterior. Aceste informaţii se pot corobora sau pot să nu se coroboreze cu alte probe. Investigarea conducerii este esenţială pentru auditor atunci când doreşte să afle intenţiile acesteia pentru viitor.

5.Confirmarea Confirmarea constă în obţinerea de la terţi (clienţi, bănci, societăţi de asigurări etc.) a unor

declaraţii scrise în urma solicitării adresate acestora. Confirmarea este o formă specifică a investigării, care se referă, de regulă, la soldurile conturilor.

Cererile de confirmare sunt trimise către terţii debitori de către conducerea entităţii, în numele auditorului. Prin aceste cereri de confirmare, terţii debitori sunt autorizaţi să furnizeze direct auditorilor

29 ISA nr. 501 „Probe de audit – Consideraţii suplimentare pentru anumite aspecte specifice”.



2014 informaţiile necesare.30

Cererile de confirmare pot îmbrăca trei forme principale: a) o formă pozitivă, prin care terţul debitor este rugat să confirme sau să-şi exprime dezacordul

cu privire la soldul sau rulajul unui cont. Dacă sumele care trebuie confirmate sunt incluse în cererea de confirmare este posibil ca terţul să semneze şi să restituie documentul fără o analiză adecvată. Dacă suma nu este inclusă în cererea de confirmare, terţul ar trebui să facă un efort pentru completarea formularului şi ca urmare ar putea să nu răspundă la această solicitare.

b) o formă negativă, prin care terţul debitor este invitat să răspundă numai în cazul în care există un dezacord referitor la contul respectiv (nu i se cere să confirme soldul ci doar să-şi exprime un eventual dezacord). Confirmarea pozitivă oferă probe de audit mai credibile decât confirmarea negativă, aceasta deoarece unii debitori, din neglijenţă, nu răspund la aceste cereri de confirmări. Alegerea dintre forma pozitivă şi forma negativă se face în funcţie de circumstanţe. Astfel, dacă riscurile inerente şi riscurile de control au fost evaluate la nivel ridicat, se alege forma pozitivă.

c) o combinaţie între forma pozitivă şi forma negativă se utilizează acolo unde există un număr redus de solduri cu o valoare mare şi un număr mare de solduri cu o valoare mică. Într-o astfel de situaţie, se solicită o confirmare pozitivă pentru soldurile cu valoare mare şi o confirmare negativă pentru soldurile care au o valoare mică. Dacă, din diferite motive, auditorul cere confirmarea de către terţii debitori a soldurilor înainte de închiderea exerciţiului, atunci auditorul trebuie să testeze tranzacţiile care intervin între data confirmării şi închiderea exerciţiului şi numai după aceasta să se pronunţe asupra soldurilor din situaţiile financiare.

6. Recalcularea Recalcularea constă în verificarea acurateţei (exactităţii) aritmetice a documentelor sau

registrelor contabile sau în efectuarea de către auditor a unor alte calcule.

7. Reefectuarea Reefectuarea sau reconstituirea constă în executarea de către auditor, în mod independent, a

unor proceduri sau a unor controale interne care au fost efectuate iniţial de către cei auditaţi. 8. Procedurile analitice Procedurile analitice constau în evaluări ale informaţiilor financiare realizate prin intermediul

unui stadiu al relaţiilor de plauzabilitate dintre datele financiare şi nefinanciare. Procedurile analitice cuprind, de asemenea, investigarea fluctuaţiilor care nu sunt consecvente cu alte informaţii relevante sau care se abat de la valorile aşteptate. Procedurile analitice constau în analiza indicatorilor şi a tendinţelor semnificative.31

Procedurile analitice nu depistează fraudele şi erorile, ci doar scot în evidenţă categoriile de operaţiuni şi soldurile de conturi care trebuie investigate mai detaliat. După cum vom vedea mai jos, utilizarea procedurilor analitice este obligatorie atât în faza de planificare cât şi în faza de realizare a misiunilor de audit.

30 ISA nr. 505 „Confirmări externe”. 31 ISA nr. 520 „Proceduri analitice”.



2014

Capitolul 4

Etapele auditului financiar

Am văzut că procesul de audit cuprinde o metodologie riguroasă de planificare şi de derulare a unui angajament de audit. Această metodologie urmăreşte să ofere un grad de asigurare (certificare) rezonabil referitor la faptul că probele de audit colectate sunt atât suficiente cât şi adecvate, precum şi referitor la faptul că obiectivele auditului au fost atinse.

Etapele unei misiuni de audit sunt sintetizate în figura 5:

I. ACCEPTAREA MISIUNII

• Colectarea informaţiilor

• Evaluarea informaţiilor

Scrisoare de

II. PLANIFICAREA

• Culegerea informaţiilor

• Calculul pragului de

semnificaţie

• Evaluarea riscului de audit

• Desfăşurarea procedeelor

Plan de audit

Program de audit

III. EVALUAREA CONTROLULUI

INTERN ŞI A SISTEMULUI

CONTABIL

• Identificarea controalelor

• Evaluarea preliminară a

riscului de control

• Selecţia eşantioanelor

Probe de audit

Raport interimar

asupra controlului

IV. APLICAREA TESTELOR DE

DETALIU

• Teste de detaliu privind

tranzacţiile

Probe de audit

V. FORMULAREA OPINIEI ŞI

INTOCMIREA RAPORTULUI DE

AUDIT

Raport de audit

Raport de audit



2014

4.1. Abordarea auditului financiar

Standardele Internaţionale de Audit (ISA) lasă o marjă de libertate auditorilor, atunci când decid

asupra: a) modalităţilor de combinare a aserţiunilor conducerii şi a obiectivelor auditului aferente b) tipurilor de proceduri utilizate pentru colectarea probelor de audit suficiente şi adecvate.

Pentru atingerea obiectivelor unui angajament de audit auditorul are posibilitatea să selecteze sau să combine cele 8 tipuri de proceduri: inspecţia registrelor contabile şi a documentelor justificative, inspecţia activelor corporale, observarea, investigarea, confirmarea, recalcularea, reefectuarea şi procedurile analitice.

c) categoriilor de teste de audit la care va apela şi asupra modului de combinare a lor. Cele cinci tipuri de teste de audit, structurate după scopul în care sunt utilizate sunt:

1. teste de evaluare a riscurilor (TER); 2. teste asupra controalelor interne (TC); 3. teste asupra detaliilor categoriilor de operaţiuni (TDO); 4. proceduri analitice de fond (PAF); 5. teste asupra detaliilor soldurilor conturilor (TDS). Este în interesul atât al auditorului cât şi al clienţilor ca angajamentele de audit să se deruleze în

condiţii de eficienţă. Eficienţa auditului este apreciată în funcţie de gradul de atingere a obiectivelor (asigurarea rezonabilă) şi în funcţie de costul angajamentului. Gradul de asigurare pe care trebuie să-l ofere un raport de audit este evaluat în funcţie de riscul de audit acceptat de către auditor, respectiv în funcţie de:

i. riscul inerent (RI); ii. riscul de control (RC); iii. riscul nedetectare (RN).

Prin utilizarea combinată a procedurilor de audit se obţine un grad de asigurare mai mare decât atunci când acestea sunt utilizate separat. Combinarea procedurilor auditului se face atât în funcţie de eficacitatea lor cât şi în funcţie de costul lor.

Dintre cele 5 etape ale auditului financiar, în cadrul acestui capitol sunt tratate etapele 2,3 şi 4 iar etapele 1 şi 5 sunt ratate în capitole separate.

4.2. Planificarea misiunilor de audit

Există mai multe modalităţi prin care auditorul poate colecta probele de audit. Prin intermediul

planificării se definitivează metodologia de abordare a auditului. Pentru colectarea probelor de audit, necesare în vederea atingerii obiectivelor auditului, auditorii sunt obligaţi să ia în considerare atât eficacitatea procedurilor de audit (contribuţia lor la atingerea obiectivelor), cât şi costul acestora.

Prin planificarea activităţii auditorilor se înţelege construirea unei strategii generale şi stabilirea detaliată a sarcinilor referitoare la natura, durata şi gradul de cuprindere a procedurilor de audit32.

Planificarea auditului asigură: • stabilirea cantităţii şi temeiniciei probelor de audit care trebuie colectate în funcţie de riscurile

32 ISA nr. 300 „Planificarea”.



2014 auditului identificate, de toleranţele admise şi de specificul entităţii. Probele de audit planificate trebuie să asigure minimizarea răspunderii juridice a auditorului şi păstrarea prestigiului în rândul clienţilor;

• îndreptarea atenţiei asupra domeniilor semnificative; • identificarea şi stăpânirea riscurilor de audit; • îndeplinirea cu operativitate şi la un înalt nivel calitativ a angajamentului; • stabilirea sarcinilor pentru asistenţi; • coordonarea activităţii altor specialişti; • evitarea neînţelegerilor cu clienţii, în special în ceea ce priveşte costul angajamentului. Conţinutul planificării auditului diferă în funcţie de: a) mărimea şi specificul entităţii , de domeniile şi sistemele semnificative, de riscul de audit

acceptabil şi de riscurile inerente (RI), de control (RC) şi de nedetectare (RN) identificate; b) cunoştinţele acumulate de auditor despre întreprinderea-client, în special cele privitoare la: - modul de organizare şi funcţionare a sistemului de control intern; - modul de separare şi ierarhizare a sarcinilor şi funcţiilor; - complexitatea procedurilor folosite de entitate; - pregătirea, experienţa şi stabilitatea personalului implicat în culegerea şi prelucrarea datelor c) nivelul pragului de semnificaţie şi a erorilor tolerabile. d) experienţa şi competenţa auditorului, precum şi specificul controlului calităţii auditului

asigurat de către Camera Auditorilor Financiari din România şi de sucursalele CECCAR asupra membrilor lor, precum şi de către societăţile de audit sau expertiză contabilă, asupra colaboratorilor, asistenţilor şi specialiştilor atraşi în această activitate.

Planul de muncă al auditorului se definitivează în urma discuţiilor purtate cu conducătorii diferitelor compartimente şi în urma evaluării sistemului de control intern. Ameliorarea calităţii şi eficienţei auditului depinde de măsura în care se asigură coordonarea procedurilor de audit cu obiectivele şi procedurile manageriale şi ale sistemului de control intern din entitatea respectivă.

Dacă auditorul realizează pentru prima dată această misiune în entitate, se alocă un fond de timp mai mare evaluării controlului intern (descrierii procedurilor şi testării modului lor de funcţionare). În cazul misiunilor recurente, auditorul îşi reduce analizele asupra controlului intern, în funcţie de concluziile la care s-a ajung cu ocazia misiunilor precedente. De fiecare dată, cu ocazia misiunilor succesive, auditorii trebuie să testeze existenţa şi modul de funcţionare al procedurilor de control intern stabilite cu ocazia misiunilor precedente şi să analizeze modificările intervenite în poziţia financiară şi performanţele entităţii, modificările din componenţa organelor de conducere, continuitatea metodelor şi politicilor contabile, precum şi a procedurilor interne, efectele noilor reglementări legale sau ale deciziilor conducerii, modificarea părţilor afiliate şi a amplasărilor teritoriale.

Spre deosebire de auditul extern, care îşi fundamentează planul de audit în funcţie de factorii de mai sus şi în funcţie de normele (standardele) de audit, auditul intern este obligat să aibă în vedere şi cerinţele exprese ale conducerii entităţii, de a se verifica mai exigent unele domenii de activitate, unele compartimente sau unele tranzacţii şi operaţiuni. Planul de audit intern se aprobă de conducerea entităţii, iar planurile de audit extern nu se supun acestei aprobări.

Planul de muncă trebuie astfel conceput, încât el să stea la baza repartizării sarcinilor pe colaboratorii şi asistenţii cabinetelor (societăţilor) de audit, cât şi la baza controlului de calitate, a îndrumării, supravegherii şi revizuirii activităţii acestora. Planurile de audit asigură o eşalonare în timp a lucrărilor (calendarul intervenţiilor şi timpul necesar) şi calculul onorariilor.

În funcţie de circumstanţe şi experienţa auditorilor, planurile de audit pot avea conţinuturi şi forme diferite. De regulă se elaborează două documente:

1. Un plan general de audit prin care se descriu sfera de cuprindere şi obiectivele auditului. Acest

plan general cuprinde, pentru fiecare obiectiv al auditului, pentru fiecare domeniu semnificativ sau



2014 sector de activitate, aspectele care urmează a fi auditate.

Obiectivele planului general de muncă sunt: de a sintetiza informaţiile obţinute anterior despre entitatea auditată şi de a orienta şi coordona întreaga activitate de audit. Redactarea acestui plan de muncă presupune:

- alegerea membrilor echipei în funcţie de experienţa şi specializarea lor, ţinându-se seama de gradul de încărcare al acestora şi de necesitatea respectării regulilor de etică profesională cu privire la integritatea, obiectivitatea şi independenţa auditorilor;

- repartizarea lucrărilor pe oameni, în timp şi în spaţiu (pe subunităţi); - stabilirea modului în care auditul se poate sprijini pe controlul intern; - colaborarea cu cenzorii şi cu alţi auditori externi, dacă este cazul, cu auditorii interni şi cu

Comitetul de audit; - solicitarea sau colaborarea cu alţi specialişti din domeniul informaticii, juridic, fiscal, tehnic - stabilirea condiţiilor necesare pentru realizarea misiunii: documente şi situaţii de obţinut,

confirmări de primit, acces la activele entităţii etc. - stabilirea modului de utilizare a registrelor de şedinţă ale AGA, ale Consiliului de

Administraţie şi ale Comitetului director etc.; - fixarea termenului de depunere a raportului şi a onorariului. Planul general de muncă permite obţinerea răspunsurilor la următoarele întrebări: - Ce lucrări trebuie să efectueze auditorul, data efectuării lor şi succesiunea în care urmează a se

efectua; - Ce relaţii trebuie să stabilească auditorul cu auditorii interni, cu auditorii precedenţi, cu

specialiştii din alte domenii, cu conducerea unităţii etc.; - De ce mijloace are nevoie auditorul şi care este costul misiunii. 2. Programe de activitate. Aceste programe se elaborează pe baza planului general şi reprezintă o

detaliere şi concretizare ale acestuia. Programele de audit se pot elabora în diferite modalităţi. Astfel, programul de audit poate fi elaborat pe obiective ale auditului, cu defalcare pe:

- domenii de activitate (cumpărări, stocuri, vânzări, imobilizări, trezorerie, venituri, cheltuieli); - compartimente (secţii, birouri, gestiuni); - criterii ale auditului (exhaustivitatea, realitatea, corecta înregistrare şi prezentare etc.); - etape ale auditului; - fluxuri materiale şi informaţionale din entitate etc. Aceste programe trebuie să precizeze pista de audit, respectiv traiectoria şi succesiunea

operaţiunilor auditorilor şi tronsoanelor acestei piste care vor fi auditate separat. Pentru fiecare obiectiv, domeniu de activitate, compartiment sau criteriu, programele de audit pot

fi concepute sub diferite forme, cum sunt: - sub forma unor chestionare prin care se cere auditorului sau colaboratorilor să răspundă la

diferite întrebări. Aceste chestionare pot fi „deschise” sau „închise”, aşa cum s-a arătat mai sus.

- sub forma unor instrucţiuni sau ghiduri operaţionale. În continuare, se prezintă (în extras) un program de audit sub forma unui ghid profesional pentru

activitatea „vânzării”, program ce poate fi adaptat în funcţie de specificul entităţilor. Pentru fiecare din sarcinile de verificat se stabilesc, pe o coloană separată: mărimea şi natura

eşantioanelor de verificat (numărul de tranzacţii, de documente, de înregistrări etc.), criteriile de selecţie (criterii valorice, criterii de timp: lună, trimestru etc.) şi numărul de ore rezervat pentru teste şi controale.

Conţinutul Programelor de audit diferă atât în funcţie de specificul şi dimensiunile entităţii auditate, cât şi în funcţie de eficienţa operaţională a controlului intern. Dacă se estimează un risc de control intern (RC) mai mic (sub 100%) şi dacă testele asupra controalelor (TC) au un cost acceptabil, auditorul va proceda la o „abordare mixtă” a angajamentului de audit, bazată atât pe teste ale



2014 controalelor cât şi pe proceduri de fond. Dacă procedurile şi activităţile legate de controlul intern sunt necorespunzătoare auditorul va proceda la o „abordare de fond” a angajamentului de audit. În continuare ne limităm la prezentarea principalelor activităţi derulate într-o abordare mixtă a auditului.

Capitolul 5

Pregătirea angajamentelor de audit

Înainte de abordarea propriu-zisă a auditului, auditorul trebuie să obţină o cunoaştere generală a

entităţii-client. Această cunoaştere generală îi este utilă pentru evaluarea pragului de semnificaţie, pentru evaluarea riscurilor auditului şi pentru stabilirea termenilor auditului şi contractarea angajamentului.

5.1. Cunoaşterea generală a clientului

Cunoaşterea de către auditor a entităţii-client şi a mediului său, inclusiv a controlului intern al

acesteia este un proces continuu şi iterativ de culegere şi evaluare a informaţiilor, şi de corelare a cunoştinţelor acumulate cu probele de audit obţinute pe parcursul auditului.

Obţinerea informaţiilor despre entitatea-client este necesară auditorului pentru: - exercitarea raţionamentului profesional cu ocazia evaluării riscului de denaturare semnificativă a

situaţiilor financiare; - selectarea procedurilor de audit necesare (planificate) pentru reducerea „riscului de audit la un

nivel acceptabil” (RAA); - aprecierea conformităţii politicilor contabile aplicate în entitate cu criteriile prestabilite; - identificarea domeniilor de activitate cărora auditorul trebuie să le acorde o importanţă specială,

cum sunt tranzacţiile neobişnuite, tranzacţiile cu părţile afiliate, ipoteza continuităţii activităţii etc.; - stabilirea şi revederea pragului de semnificaţie; - evaluarea naturii, timpului/perioadei şi întinderii procedurilor de audit precum şi a caracterului

suficient şi adecvat a probelor de audit colectate. Culegerea informaţiilor generale despre entitatea-client se face în toate etapele unui angajament de

audit, astfel: a) înainte de acceptarea şi contractarea angajamentului auditorul trebuie să obţină cunoştinţe

preliminare despre client. Aceste cunoştinţe preliminare îi permit auditorului să aprecieze dacă este posibilă îndeplinirea mandatului în condiţii corespunzătoare. În acest scop, auditorul trebuie să analizeze cel puţin trei aspecte:

1. dacă „Codul privind conduita etică şi profesională în domeniul auditului financiar” precum şi

reglementările naţionale îi permit să accepte misiunea. „Auditorii financiari, în exercitarea independentă a profesiei, trebuie să fie liberi şi percepuţi a fi liberi de orice constrângere care ar putea aduce atingere



2014 principiilor de independenţă, obiectivitate şi integritate profesională”33. Nu pot fi auditori ai unei entităţi economice:

- rudele sau afinii până la gradul al patrulea inclusiv ori soţii administratorilor; - persoanele care primesc, sub orice formă, pentru alte funcţii decât aceea de auditor financiar activ

un salariu sau o remuneraţie de la administratori ori de la entitatea economică auditată; - persoanele cărora le este interzisă funcţia de administratori, potrivit legii; - persoanele care pe durata exercitării profesiei de auditor financiar au atribuţiuni de control

financiar în cadrul Ministerului Finanţelor Publice sau al altor instituţii publice, cu excepţia situaţiilor prevăzute expres în lege.

2. dacă particularităţile tranzacţiilor, operaţiunilor şi procedurilor întreprinderii-lient îi

permit atingerea obiectivului angajamentului de audit. Pentru obţinerea unei asigurări rezonabile în vederea exprimării unei opinii calificate asupra imaginii fidele prezentată prin intermediul situaţiilor financiare auditorul trebuie să stabilească care este riscul de audit acceptabil (RAA). Acest risc este influenţat de trei factori principali:

- utilizatorii probabili ai situaţiilor financiare. Cu cât situaţiile financiare sunt destinate unui număr mai mare de utilizatori cu atât riscul de audit acceptabil (RAA) se stabileşte la un nivel mai redus. Pentru entităţile deţinute de un număr mic de acţionari şi care sunt stabile din punct de vedere financiar, auditorul poate stabili un nivel al riscului de audit (RAA) mai mare decât pentru entităţile deţinute de un număr mare de acţionari şi admise la tranzacţionare pe o piaţă de capital organizată;

- scopul pentru care va fi utilizat raportul auditorului. Dacă entitatea-client prezintă un grad mare de îndatorare, dacă ipoteza continuităţii este îndoielnică, dacă entitatea urmează să fuzioneze cu alte entităţi sau să fie vândută etc., auditorul trebuie să stabilească un risc de audit acceptabil mai mic.

- specificul sectorului din care face parte entitatea-client. Riscul de audit acceptabil (RAA) de către auditor este mai mic dacă entitatea acţionează în domenii cu risc de afacere mare cum sunt cele bancare, de asigurări, de leasing, de intermedieri financiare sau în sectoare în recesiune, ori dacă entitatea este supravegheată conform unor reglementări speciale.

3. dacă există motive care impun refuzul de a accepta angajamentul de audit sau de păstrare a

clientului. Firmele de audit, de regulă, evită clienţii care: - au o reputaţie necorespunzătoare, nu dau dovadă de integritate şi de un comportament etic

sau care prezintă un risc ridicat datorat: proceselor juridice în care sunt atraşi, controalelor fiscale efectuate, angajării în operaţiuni riscante etc.;

- în perioadele anterioare au intrat în conflict sau dezacorduri cu auditorii datorită limitării ariei de cuprindere a auditului, datorită nerespectării principiilor contabile sau datorită onorariilor neplătite auditorilor.

Marile firme internaţionale de audit au devenit tot mai prudente atunci când acceptă noi clienţi. În acest sens, reprezentanţii acestor firme susţin că nu îşi mai pot permite să accepte clienţii de audit care prezintă un risc mare. Astfel, dacă utilizatorii situaţiilor financiare auditate dau în judecată societăţile de audit, procesele juridice costă foarte mult şi prestigiul firmei de audit are de suferit, mai ales dacă entitatea auditată intră în faliment.

b) după acceptarea şi contractarea angajamentului auditorul colectează informaţii mai

detaliate despre entitatea economică. Aceste cunoştinţe îi sunt necesare auditorului: 1. pentru stabilirea, cu ocazia planificării angajamentului, a naturii, duratei şi întinderii

33 Ordonanţa de Urgenţă nr. 75/1999 privind activitatea de audit financiar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 133/2002, modificată şi completată prin Ordonanţa nr. 67/2002, art. 4 şi 7.



2014 procedurilor pe care le va aplica;

2. pentru evaluarea sistemului contabil şi a sistemului de control intern, cu ajutorul testelor de control, dacă apreciază că se poate sprijini pe acestea în vederea reducerii ponderii procedurilor de fond;

3. pentru evaluarea probelor de audit; c) În cazul misiunilor recurente (succesive) aceste cunoştinţe despre entitatea economică se revăd

şi se completează de fiecare dată, precizându-se modificările semnificative care au avut loc de la auditul precedent.

Standardele Internaţionale de Audit34 şi „Normele minime de audit” elaborate de CAFR (secţ. F „Abordarea auditului”) precizează aspectele care trebuie urmărite pentru cunoaşterea entităţii audiate. Această cunoaştere include:

a. O cunoaştere generală a mediului economic în care întreprinderea-client îşi desfăşoară activitatea: nivelul general şi tendinţa activităţii (recesiune sau creştere economică); nivelul inflaţiei şi a dobânzilor; politicile guvernamentale în domeniul fiscal, vamal, monetar; cursurile de schimb valutar, riscul de ţară etc.;

b. O cunoaştere a ramurii de activitate din care entitatea-client face parte. Auditorii financiari trebuie să cunoască şi să înţeleagă specificul sectorului din care entitatea face parte, cel puţin din trei motive:

- unele ramuri de activitate sunt supuse unor reglementări contabile naţionale sau unor IFRS/IAS-uri specifice. Pentru a putea audita o societate bancară, o societate de asigurări, o societate de intermedieri financiare, o societate de leasing sau o instituţie publică, auditorul trebuie să-şi însuşească în prealabil aceste criterii şi reglementări specifice;

- fiecare ramură de activitate prezintă anumite riscuri economice care pot influenţa riscurile informaţionale, nivelul riscului de audit acceptabil (RAA) şi decizia auditorului de acceptare a clientului, aşa cum am văzut deja;

- există unele riscuri inerente (RI) comune tuturor entităţilor dintr-o ramură de activitate. Aceste riscuri inerente comune entităţilor dintr-o ramură de activitate se pot datora: pieţei şi concurenţei, gradului de utilizare a capacităţilor de producţie, evoluţiei tehnologiilor, uzurii morale a stocurilor, datorate modificării cererilor de pe piaţă (industria modei) etc. Cunoscând riscurile inerente specifice ramurii de activitate auditorul trebuie să stabilească prin ce se deosebeşte entitatea auditată de celelalte entităţi din cadrul ramurii şi în funcţie de concluziile la care ajunge să evalueze riscul de audit acceptabil (RAA) precum şi naturat, timpul şi întinderea procedurilor pe care le va aplica pentru obţinerea probelor de audit suficiente şi adecvate necesare în vederea emiterii unei certificări (asigurări) rezonabile asupra conformităţii sau neconformităţii situaţiilor financiare cu criteriile prestabilite.

c. o cunoaştere şi înţelegere a specificului entităţii-client. Pentru evaluarea mai aprofundată a riscurilor inerente, care influenţează modul de abordare a

angajamentului de audit, auditorul trebuie: 1. să discute cu personalul entităţii şi să observe la faţa locului (să facă o vizită prin incintele

entităţii), modul cum se derulează principalele categorii de operaţiuni (aprovizionare, producţie, desfacere); modul cum sunt organizate depozitele şi cum se asigură protecţia fizică a activelor corporale (imobilizări corporale, stocuri); starea acestor active: gradul de uzură a echipamentelor; stocuri demodate, degradate, greu vandabile; modul de întocmire a documentelor justificative şi de organizare a evidenţelor operative;

2. să identifice părţile afiliate şi tranzacţiile cu părţile afiliate.35 Operaţiunile cu părţile afiliate nu sunt, de regulă, detaşate şi imparţiale, existând riscul inerent ca ele să nu fie prezentate (dezvăluite) prin

34 ISA nr. 315 „Cunoaşterea entităţii şi mediului său şi evaluarea riscurilor de denaturare semnificativă”. 35 ISA nr. 550 „Părţi afiliate”.



2014 intermediul situaţiilor financiare, precum şi riscul ca aceste operaţiuni să fie evaluate altfel decât tranzacţiile cu terţe părţi.

3. să treacă în revistă documentele societăţii , în special cele cu caracter juridic. Această revizuire îi este necesară auditorului atât pentru evaluarea riscului inerent, cât şi pe parcursul realizării angajamentului pentru aprecierea caracterului suficient şi adecvat al probelor de audit colectate sau al prezentărilor de informaţii prin intermediul Notelor explicative

4. să analizeze dacă diferite categorii de riscuri de afaceri pot da naştere la denaturări semnificative ale situaţiilor financiare. După cum am văzut, auditorii nu au responsabilităţi, faţă de utilizatorii situaţiilor financiare, pe linia identificării riscurilor de afaceri. Cu toate acestea, dacă auditorul identifică şi înţelege riscurile de afaceri are posibilitatea să evalueze influenţa lor asupra riscului de denaturare semnificativă a situaţiilor financiare.

5. Să efectueze procedurile analitice preliminare. Când stabileşte natura, timpul şi profunzimea procedurilor de audit pe care le va aplica, auditorul încearcă să înţeleagă evoluţia categoriilor de tranzacţii şi a soldurilor anumitor conturi faţă de exerciţiul precedent sau faţă de media pe ramură. Pentru uşurarea acestei înţelegeri auditorul aplică procedurile analitice preliminare, bazate pe un sistem de indicatori care scot în evidenţă fluctuaţiile anormale asupra cărora va trebui să-şi îndrepte atenţia.

5.2. Pragul de semnificaţie în audit

Aşa cum am văzut mai sus „Obiectivul unui angajament de audit al situaţiilor financiare este de a

da posibilitatea auditorului să exprime o opinie cu privire la situaţiile financiare, dacă acestea sunt întocmite, sub toate aspectele semnificative, în conformitate cu un cadrul aplicabil de raportare financiară” (s.n.)36.

„Informaţiile sunt semnificative dacă omisiunea sau prezentarea lor eronată ar putea influenţa deciziile economice ale utilizatorilor, luate pe baza situaţiilor financiare. Pragul de semnificaţie depinde de mărimea elementului sau erorii, judecat în împrejurările specifice omisiunii sau prezentării eronate.”37.

Auditorul trebuie să ia în considerare pragul de semnificaţie în două momente, respectiv atunci când planifică angajamentul de audit şi atunci când evaluează efectele denaturărilor.38

a) Utilizarea pragului de semnificaţie pentru determinarea naturii, timpului şi întinderii

procedurilor de audit. Cu ocazia elaborării planului de audit şi cu ocazia modificării lui ulterioare, auditorul ia în

considerare acele solduri specifice ale conturilor şi acele clase de tranzacţii care sunt semnificative şi care trebuie examinate mai aprofundat. În funcţie de pragul de semnificaţie stabilit, auditorul selectează procedurile de audit sau combinările de proceduri, astfel încât să asigure o reducere a riscului de audit la un nivel acceptabil.

Riscul de audit constă în probabilitatea ca auditorul să exprime o opinie incorectă, atunci când situaţiile financiare conţin omisiuni sau erori semnificative. După cum am văzut, în paragraful precedent, riscul de audit acceptabil (RAA) este o măsură a gradului în care auditorul este dispus să accepte anumite denaturări semnificative deşi s-a emis un raport de audit fără rezerve.

36 ISA nr. 200A - „Obiective şi principii generale care guvernează un angajament de audit al situaţiilor financiare”. 37 Cadrul general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare, elaborat de către IASC în 1989 şi adoptat de către IASB în 2001. 38 ISA nr. 320 – „Pragul de semnificaţie în audit”.



2014

Există o relaţie inversă între pragul de semnificaţie şi nivelul riscului de audit. Cu cât pragul de semnificaţie este mai înalt, cu atât este mai scăzut riscul de audit şi invers. Dacă auditorul stabileşte un nivel al pragului de semnificaţie scăzut, creşte probabilitatea ca anumite denaturări să devină semnificative, să depăşească acest prag şi, ca urmare, creşte riscul de audit. Pentru reducerea riscului de audit, auditorul extinde testele de control (care reduc riscul de control) şi testele asupra detaliilor (care reduc riscul de nedetectare), ca urmare creşte cantitatea de probe de audit şi încrederea în conţinutul situaţiilor financiare.

În etapa de planificare a unui angajament de audit, se determină un nivel preliminat al pragului de semnificaţie care va fi revizuit pe parcursul angajamentului în funcţie de noile informaţii disponibile. Nivelul preliminat al pragului de semnificaţie este reprezentat de suma maximă a denaturărilor peste care auditorul apreciază că ele pot influenţa deciziile unor utilizatori raţionali. În funcţie de acest nivel preliminat al pragului de semnificaţie se stabileşte natura, durata/perioada şi întinderea procedurilor de audit care se vor aplica pentru colectarea probelor de audit. Dacă auditorul fixează un nivel preliminat al pragului de semnificaţie redus, creşte gradul de încredere în conţinutul situaţiilor financiare, dar trebuie colectate mai multe probe de audit care sunt costisitoare. Entitatea auditată poate să nu accepte aceste costuri suplimentare.

Stabilirea nivelului preliminat al pragului de semnificaţie se face atât la nivelul situaţiilor financiare, în ansamblul lor, cât şi la nivelul categoriilor de tranzacţii sau grupelor de conturi.

La nivelul situaţiilor financiare, în ansamblul lor, nivelul preliminat sau revizuit al pragului de semnificaţie se stabileşte în funcţie de trei factori principali:

1 mărimea entităţii auditate. O omisiune sau o eroare de o anumită mărime poate fi semnificativă în cazul unei entităţi mici şi nesemnificativă în cazul unei entităţi mari. Astfel, o eroare în ceea ce priveşte calculul amortizării în sumă de 600.000 lei este semnificativă dacă profitul entităţii este de 4 milioane lei (15%) dar este nesemnificativă dacă profitul este de 120 milioane (0,5%).

2 baza de referinţă aleasă. Pragul de semnificaţie este o mărime relativă, peste care auditorul apreciază că o inexactitate poate influenţa comportamentul unor utilizatori raţionali de informaţii contabile. Nivelul cantitativ al pragului de semnificaţie se stabileşte prin raportarea efectului omisiunilor şi erorilor la o bază de referinţă. De regulă, alegerea bazei de referinţă se face în funcţie de importanţa acesteia pentru utilizatorii de informaţii şi în funcţie de comparabilitatea (stabilitatea) ei în timp. Astfel, profitul net este un indicator important pentru utilizatorii de informaţii dar înregistrează variaţii mari de la un an la altul, motiv pentru care se pot alege alte baze de referinţă mai stabile în timp cum sunt: cifra de afaceri, total activ, capitaluri proprii etc., sau compararea se poate face în funcţie de profitul mediu din ultimii ani.

Pragul de semnificaţie (materialitatea) = Efectul inexactităţii

Baza de referinţă

Baza de referinţă Mărimea bazei de

referinţă

Pragul de semnificaţie

Minim Maxim

Relativ Absolut Relativ Absolut

Total activ 200.000 1% 2000 2% 4000

Cifra de afaceri 400.000 0,5% 2000 1% 4000

Profitul brut 40.000 5% 2000 10% 4000

Dacă baza de referinţă este reprezentată de profitul net, atunci se ia în considerare, în relaţia de mai

sus, efectul net al erorii sau omisiunii, după deducerea impozitului pe profit.



2014

Dacă se alege drept bază de referinţă profitul (net sau brut) trebuie avut în vedere faptul că erorile de clasificare din bilanţ (active şi datorii pe termen lung şi respectiv pe termen scurt) nu au nici o influenţă asupra profitului şi, ca urmare, trebuie auditate separat.

3. natura sau calitatea prezentărilor eronate. O eroare sau o omisiune poate să fie sau să nu fie semnificativă în funcţie de natura acesteia, astfel:

- o inexactitate de 500 lei poate fi nesemnificativă dacă este consecinţa evaluării greşite a producţiei în curs de execuţie, dar este semnificativă dacă este consecinţa unei „fraude manageriale” sau a unei „fraude cu asocierea angajaţilor”. Astfel, o denaturare a profitului cu 2%, de regulă, este nesemnificativă, dar dacă prin aceasta s-a urmărit atingerea nivelului minim impus prin contractul de management, denaturarea este semnificativă deoarece influenţează decizia celor din guvernanţă referitoare la aprecierea şi remunerarea conducerii executive.

- o descriere inexactă a politicilor contabile referitoare la evaluarea elementelor din bilanţ, încălcarea deliberată a unor principii contabile, a unor reglementări legale sau a unor decizii ale celor din guvernanţă sunt considerate denaturări calitative semnificative dacă ele pot induce în eroare pe utilizatorii informaţiilor sau dacă ele pot să aibă consecinţe negative în urma unor controale ulterioare;

- natura şi specificul unor elemente ale situaţiilor financiare. Nu se utilizează pragul de semnificaţie sau se stabileşte un nivel foarte redus al pragului de semnificaţie pentru auditarea unor elemente sensibile cum sunt remuneraţia directorilor, integritatea mijloacelor băneşti din casieria entităţii, soldurile anormale sau fluctuaţiile anormale din rulajul unor conturi.

Întrucât probele de audit se colectează la nivelul categoriilor de tranzacţii şi la nivelul soldurilor individuale ale conturilor, este necesar ca pragul de semnificaţie global de la nivelul situaţiilor financiare să fie repartizat pe cicluri contabile sau pe conturile incluse în situaţiile financiare. Această repartizare îi permite auditorului să determine probele de audit necesare pentru fiecare categorie de tranzacţii sau sold de cont, contribuind la reducerea costului auditului. Valoarea preliminară a pragului de semnificaţie repartizată pe cicluri contabile şi pe solduri de conturi este denumită, în unele lucrări39, „eroare tolerabilă” sau „prag de semnificaţie individual”.

Pornind de la constatarea că majoritatea erorilor din contul de profit şi pierdere au consecinţe asupra bilanţului, numeroşi auditori stabilesc nivelul erorii tolerabile pe elemente ale bilanţului, fără să excludă stabilirea acestor niveluri şi pe categorii de venituri şi cheltuieli.

Repartizarea valorii preliminate a pragului de semnificaţie pe categorii de tranzacţii şi pe conturi se poate face în funcţie de ponderea acestora, ajustată în funcţie de natura lor, astfel:

- pentru conturile la care nu se aşteaptă să fie descoperite prezentări eronate şi pentru conturile care pot fi auditate integral sau cu costuri reduse, eroarea tolerabilă se stabileşte la un nivel scăzut (conturile de capitaluri proprii sau conturile de mijloace băneşti);

- pentru conturile la care nu s-au înregistrat fluctuaţii semnificative faţă de exerciţiul precedent (terenuri, construcţii) se stabileşte o eroare tolerabilă moderată;

- pentru conturile care au înregistrat rulaje importante, care necesită eşantioane mari şi costuri ridicate se stabileşte un nivel al erorilor tolerabile ridicat. În acest caz, se reduce cantitatea de probe de audit colectată.

Pentru exemplificarea unei proceduri de repartizare a pragului de semnificaţie global, pe elementele din activul bilanţului, presupunem situaţia din tabelul de mai jos: Normele minime de audit (Secţiunea F0) recomandă următoarele niveluri ale pragului de semnificaţie:

- între 1% şi 2% faţă de total activ; - între 1% şi 2% faţă de cifra de afaceri; - între 5% şi 10% faţă de rezultatul brut.

39 Arens Loebbecke, op. cit., p. 293.



2014

Repartizarea pragului de semnificaţie global, care este denumit şi „materialitatea”, pe elementele din activ s-a făcut (coloana 4) în funcţie de ponderea deţinută de fiecare element în total activ. Coeficienţii de ajustare (K) s-au stabilit pe baza raţionamentului profesional astfel:

- pentru elementele cu rulaj sau pondere mică, care pot fi auditate cu costuri reduse şi pentru elementele la care se aşteaptă să se constate un volum redus de denaturări s-au stabilit coeficienţi de ajustare mai mici;

- pentru elementele cu rulaje mari sau la care nu se aşteaptă să fie descoperite denaturări, s-au stabilit coeficienţi de ajustare mai mari.

b)Utilizarea pagului de semnificaţie pentru evaluarea efectelor denaturărilor În etapa de efectuare a auditului şi cu ocazia emiterii raportului de audit se compară nivelul

preliminat al pragului de semnificaţie calculat la nivelul situaţiilor financiare sau erorile tolerabile repartizate pe categorii de tranzacţii sau pe solduri ale conturilor cu valoarea erorilor estimată de auditor.

Valoarea estimată a erorilor se determină de către auditor după parcurgerea a trei paşi: 1. se efectuează prin sondaj testele de detaliu şi se consemnează în „foile de lucru” erorile,

omisiunile şi alte abateri de la criteriile prestabilite; 2. se extrapolează erorile depistate la nivelul întregii populaţii auditate, astfel: 3. la valoarea erorilor extrapolate după relaţia de mai sus se adaugă valoarea erorilor de

eşantionare. Erorile de eşantionare se datorează mărimii sondajelor şi metodelor de selecţie utilizate.

Erori estimate ≤

Erori tolerabile ⇒

auditorul poate considera că testele de detaliu efectuate sunt suficiente pentru exprimarea unei opinii fără rezerve

Erori

estimate ≥ Erori

tolerabile ⇒ în acest caz, auditorul extinde testele de detaliu sau cere clientului să revadă situaţiile financiare.

Luarea în considerare a efectului denaturărilor constatate. Din cele de mai sus se observă că, cu ocazia formulării opiniei sale asupra imaginii fidele reflectate

de situaţiile financiare, auditorul trebuie să aprecieze dacă totalul (cumulul) informaţiilor eronate sau necorectate este sau nu, semnificativ. Cumulul (totalul) informaţiilor necorectate cuprinde:

- efectul informaţiilor eronate şi necorectate identificate în exerciţiul curent şi în exerciţiul precedent, în urma testelor de detaliu;

- alte informaţii eronate care nu au putut fi identificate, dar care pot fi estimate de auditor prin extrapolare.

Cu ocazia evaluării efectului declarărilor eronate făcute prin intermediul situaţiilor financiare se procedează astfel:

a) Dacă totalul anomaliilor descoperite şi necorectate nu are un caracter semnificativ, se cere conducerii să corecteze situaţiile financiare:

• dacă conducerea acceptă, se întocmeşte un raport nemodificat, exprimându-se o opinie fără rezerve (opinie necalificată);

• dacă conducerea nu acceptă să modifice situaţiile financiare, dar prezintă explicaţii suplimentare în notele explicative, se poate emite un raport modificat prin introducerea, după opinia fără rezerve, a unui paragraf de evidenţiere (de observaţii) prin care se atrage atenţia asupra acestui dezacord cu conducerea, făcându-se referiri la notele explicative.

b) Dacă totalul anomaliilor descoperite şi necorectate se apropie de nivelul pragului de semnificaţie, auditorul va aprecia dacă este posibil ca totalul erorilor necorectate împreună cu totalul erorilor nedetectate să depăşească pragul de semnificaţie.



2014

Capitolul 6

Riscul de audit

Când îşi planifică angajamentul de audit şi cu ocazia aplicării procedurilor de audit necesare pentru colectarea probelor de audit suficiente şi adecvate, auditorul apelează la numeroase raţionamente profesionale în vederea stabilirii:

- naturii procedurilor de utilizat (care proceduri, după scopul lor şi după tipul lor, şi ce metode de selecţie);

- timpului sau perioadei în care se aplică anumite proceduri; - întinderii procedurilor (cantitatea probelor de colectat şi mărimea eşantioanelor de selectat). Natura, întinderea (profunzimea) şi timpul (perioada) procedurilor la care apelează auditorul sunt

influenţate şi de riscurile auditului. Riscul de audit (RA) este reprezentat de mărimea riscului pe care auditorul este dispus să-l accepte,

după încheierea auditului şi emiterea unei opinii fără rezerve. Acest risc este determinat de faptul că situaţiile financiare auditate pot conţine unele denaturări semnificative.

Datorită limitelor controlului intern, datorită limitelor oricărui angajament de audit, pe parcursul îndeplinirii misiunii sale, auditorul este obligat să accepte un anumit nivel de risc sau incertitudine, aşa cum am văzut mai sus.

Pentru firma de audit, riscul de audit este perceput ca un risc economic sau de afaceri. Acest risc economic este dat de riscul ca auditorul să fie obligat de justiţie să acopere anumite pagube cerute de utilizatorii situaţiilor financiare. Astfel, dacă clientul auditat dă faliment după efectuarea unui audit corespunzător, există o mare probabilitate ca cei păgubiţi (acţionarii, creditorii etc.) să intenteze un proces juridic împotriva auditorului. Auditorul nu răspunde de perenitatea şi profitabilitatea entităţii-client, dar răspunde în situaţia în care prin raportul său îi dezinformează pe utilizatorii situaţiilor financiare.

Riscul de audit acceptat de către auditor trebuie să fie cu atât mai mic cu cât utilizatorii externi se bazează mai mult pe situaţiile financiare auditate, cu cât riscul entităţii de a intra în incapacitate de plată este mai mare şi cu cât competenţa şi integritatea conducerii este mai îndoielnică.

Dacă entitatea-client prezintă un risc economic ridicat, auditorul trebuie să obţină un grad de asigurare mai mare în ceea ce priveşte reflectarea imaginii fidele prin intermediul situaţiilor financiare. Gradul de asigurare (Ga) este complementul riscului de audit (RA):

Ga = 1 – RA

Ca urmare, cu cât entitatea auditată prezintă riscuri mai mari, cu atât auditorul trebuie să accepte

un risc de audit (RA) mai mic. Normele minime de audit recomandă ca riscul de audit acceptat de auditori să nu fie mai mare de 5%, ca urmare gradul de asigurare este de peste 95%. Pentru reducerea riscului de audit sau pentru creşterea gradului de asigurare asupra faptului că situaţiile financiare nu sunt denaturate semnificativ, firmele de audit sunt obligate:

- să colecteze o cantitate mare de probe adecvate, să aplice proceduri mai extinse sau modificate;

- să repartizeze angajamentul de audit către colaboratorii şi asistenţii cei mai competenţi şi experimentaţi;

- să monitorizeze mai riguros activitatea echipei de auditori.



2014

Riscul de audit este influenţat de factorii arătaţi mai sus. Estimarea riscului de audit este întotdeauna subiectivă, dar se poate face şi pe baza relaţiei:

RA = RI × RC × RN

în care: RA riscul de audit; R riscul inerent; RC riscul de control; RN riscul de nedetectare. Riscul de audit (RA) se evaluează de către auditor în două momente: - cu ocazia planificării angajamentului, când se stabileşte natura, întinderea şi timpul

procedurilor ce se vor aplica, se determină riscul de audit planificat (RAP); - cu ocazia evaluării suficienţei şi calităţii probelor de audit colectate, se determină riscul de

audit realizat (RAR). Riscul de audit acceptat de către auditor se determină la ansamblul situaţiilor financiare, nu pe

categorii de tranzacţii. De regulă, acest risc nu se reevaluează pe parcursul misiunii.

6.1. Riscul inerent (RI)

Aşa cum am văzut, riscul inerent (RI) este dat de estimarea făcută de auditor privind probabilitatea existenţei unor prezentări eronate semnificative într-o categorie de tranzacţii sau în soldurile unor conturi. Această estimare este făcute înainte de estimarea eficacităţii controlului intern în prevenirea sau detectarea şi corectarea denaturărilor. Cu ocazia estimării riscului inerent (RI), controlul intern este ignorat deoarece el este inclus separat în modelul riscului de audit.

Riscul inerent (RI) indică vulnerabilitatea situaţiilor financiare faţă de apariţia unor erori şi omisiuni, în ipoteza inexistenţei controlului intern. Riscul inerent (RI) este reprezentat de susceptibilitatea producerii unor denaturări de informaţii, el indică o probabilitate şi nu o certitudine.

Dacă auditorul ajunge la concluzia că, pentru o categorie de tranzacţii sau o grupă de conturi, există o probabilitate mare de apariţie de prezentări eronate, atunci el va estima un risc inerent (RI) ridicat, mărind cantitatea de probe de colectat, repartizând angajamentul către colaboratori competenţi şi monitorizând atent activitatea desfăşurată. În acelaşi timp, auditorul poate reduce cantitatea de probe pentru categoriile de tranzacţii şi soldurile de conturi care prezintă un risc inerent (RI) scăzut.

Cu ocazia planificării angajamentului de audit, auditorul evaluează „ riscul inerent general” (RIG) la nivelul situaţiilor financiare. Pe parcursul realizării programelor de audit, auditorii trebuie să ţină seama de legătura care există între riscul inerent general şi „ riscurile inerente specifice” (RIS) unor categorii de tranzacţii, solduri de conturi, la nivelul aserţiunilor.40

A. Riscurile inerente generale Sunt influenţate de mediul extern şi intern în care entitatea auditată îşi desfăşoară activitatea.

Auditorii, cunoscând acest mediu de afaceri, îşi îndreaptă atenţia asupra factorilor din interiorul entităţii care pot influenţa riscul inerent general.

Pentru evaluarea riscului inerent general, auditorii apelează la un set standard de întrebări. Aceste întrebări sunt astfel formulate încât răspunsul pozitiv („da”) să indice existenţa unui risc, iar răspunsul negativ („nu”) să indice lipsa unui risc.

B. Riscul inerent specific După evaluarea riscului inerent general, auditorul trebuie să analizeze dacă există domenii ale

40 ISA nr. 400 - „Evaluarea riscurilor şi controlul intern”.



2014 auditului care prezintă riscuri inerente specifice. Riscurile inerente specifice constau în posibilitatea apariţiei unor informaţii eronate semnificative în unele solduri de conturi sau referitoare la anumite categorii de tranzacţii care nu au fost luate în considerare cu ocazia evaluării riscului inerent general.

6.2. Riscul de control (RC)

Este rezultatul unor estimări făcute de auditor referitoare la probabilitatea ca o denaturare a informaţiilor care depăşeşte pragul de semnificaţie stabilit pentru o clasă de operaţiuni sau pentru soldul unor conturi (care este denumită eroare tolerabilă) să nu poată fi prevenită sau detectată şi corectată de către controlul intern din entitate.

Riscul de control este evaluat de către auditor după ce obţine o înţelegere asupra mediului de control din entitate cu ajutorul Testelor de evaluare a riscurilor (TER) şi după ce obţine probele de audit referitoare la eficienţa operaţională a controalelor interne în prevenirea sau detectarea şi corectarea denaturărilor semnificative de la nivelul aserţiunilor, cu ajutorul Testelor asupra controalelor (TC).

Aşa cum am văzut, riscurile legate de conceperea şi funcţionarea controalelor interne nu pot fi eliminate în totalitate. Orice sistem contabil şi orice sistem de control intern este supus anumitor limitări inerente. De regulă, auditorul face o evaluare preliminară a riscului de control la un nivel ridicat, cu excepţia situaţiilor în care:

- auditorul a identificat că aceste controale interne sunt bine concepute şi că ele funcţionează eficient şi

- auditorul planifică efectuarea unor teste de control extinse pentru susţinerea evaluării. Dacă auditorul evaluează riscul de control la un nivel redus (sub 100%), acest lucru trebuie

documentat prin descrierea amănunţită în dosarele de lucru ale sistemului contabil (SC) şi sistemului de control intern (SCI). În acelaşi timp, auditorul trebuie să obţină probe de audit suplimentare, pe baza testelor de control (testelor de proceduri), cu ajutorul cărora se dovedeşte că aceste sisteme au fost concepute şi funcţionează corespunzător.

Relaţia sistemului contabil (SC) şi a sistemului de control intern (SCI) cu riscurile de control (RC) şi cu nivelul pragului de semnificaţie (PS) poate fi sintetizată astfel:

SC şi SCI sunt corect concepute şi funcţionează eficient şi în permanenţă.

PS se stabileşte la un nivel ridicat.

RC se stabileşte la un nivel redus.

Se reduc procedurile de fond şi se extind Testele de control.

SC şi SCI nu sunt bine concepute sau nu sunt aplicate corect.

PS se stabileşte la un nivel redus.

RC se stabileşte la un nivel ridicat.

Se extind procedurile de fond şi se reduc Testele de control.

Se observă că probele de audit care trebuie colectate cu ajutorul procedurilor de fond sunt

direct proporţionale cu riscul de control (RC). Dacă riscurile legate de controlul intern sunt reduse (sub 100%), se extind Testele de control (TC) şi, în funcţie de concluziile la care se ajunge, se pot reduce testele asupra detaliilor categoriilor de tranzacţii (TDO) şi asupra detaliilor soldurilor conturilor (TDS). Am văzut că abordarea mixtă a angajamentelor de audit se bazează pe combinarea Testelor de control (TC) cu Testele de detaliu (TDO şi TDS), pe efectuarea testelor de audit cu scop dublu.

Riscurile inerente (RI) şi riscurile de control (RC) aparţin entităţii auditate, spre deosebire de riscurile de nedetectare (RN) care aparţin auditorului. Riscurile inerente (RI) şi riscurile de control



2014 (RC) sunt strâns legate între ele, sunt interrelaţionate, motiv pentru care ele se evaluează concomitent (evaluare combinată). Evaluarea combinată a acestor două riscuri este cerută de faptul că:

• riscurile inerente (RI) reprezintă previziuni ale auditorului cu privire la prezentarea denaturată a informaţiilor, făcute înainte de analiza eficacităţii controlului intern.

• evaluările combinate ale riscurilor inerente (RI) şi ale riscurilor de control (RC) reprezintă previziuni ale auditorului făcute după stabilirea eficacităţii operaţionale a controlului intern, respectiv după:

- înţelegerea şi descrierea procedurilor controlului intern cu ajutorul Testelor de evaluare a riscurilor (TRE) şi după

- culegerea probelor de audit referitoare la funcţionarea procedurilor controlului intern cu ajutorul Testelor de control (TC).

Înainte de formularea concluziilor, pe baza probelor de audit obţinute cu ajutorul procedurilor de fond (testelor asupra detaliilor şi procedurilor analitice de fond) şi cu ajutorul Testelor de control (TC), auditorul revizuieşte nivelul planificat al riscurilor efectuând o evaluare finală a riscurilor legate de conceperea şi funcţionarea procedurilor controlului intern. În funcţie de această evaluare finală, se modifică în mod corespunzător natura, calendarul şi întinderea procedurilor de audit, astfel încât să se reducă riscul de audit (RA) la un nivel acceptabil.41

Din cele expuse până aici se poate desprinde concluzia că riscul de control (RC) se introduce în ecuaţia de calcul a riscului de audit (RA) numai atunci când auditorul stabileşte că se poate baza pe eficienţa operaţională a controlului intern în prevenirea sau detectarea şi corectarea denaturărilor semnificative de la nivelul aserţiunilor, reducând întinderea procedurilor de fond. Dacă auditorul nu intenţionează să se bazeze pe eficienţa controlului intern, dacă abordarea auditului este de fond, atunci riscul de control se consideră 100%.

Evaluarea riscului de control Pentru evaluarea eficacităţii controlului intern în prevenirea sau detectarea şi corectarea

denaturărilor semnificative de la nivelul categoriilor de operaţiuni, soldurilor conturilor şi a aserţiunilor aferente, auditorul se bazează pe informaţiile obţinute în urma aplicării:

a) procedurilor (testelor) de evaluare iniţială a riscurilor (TER). Aceste teste îi permit auditorului să înţeleagă şi să descrie modul cum sunt concepute sau proiectate procedurile controlului intern din entitate, inclusiv mediul de control al acesteia. Am văzut că pentru verificarea modului de înţelegere a acestor proceduri, după descrierea lor, se trece la aplicarea „testelor de conformitate” asupra unui număr redus de operaţiuni. Pe această bază, auditorul face o evaluare preliminară asupra modului de concepere a controlului intern, scoţând în evidenţă punctele forte şi punctele slabe ale acestuia.

b) testelor de control (TC). Aceste teste îi permit auditorului să stabilească dacă procedurile controlului intern se aplică (funcţionează) efectiv şi pe întreaga perioadă auditată (fără deficienţe şi în permanenţă). Pe baza acestor teste se face o evaluare definitivă asupra gradului de siguranţă furnizat de sistemul de control intern din entitate.

6.3. Riscul de nedetectare (RN)

Riscul de nedetectare (RN) reprezintă o măsură a riscului ca procedurile folosite de auditor să nu

detecteze informaţiile denaturate a căror valoare depăşeşte pragul de semnificaţie (limitele tolerabile) stabilit pe categorii de operaţiuni sau referitoare la soldurile conturilor. Aceste informaţii denaturate pot fi semnificative fie în mod individual, fie prin cumularea lor cu informaţiile eronate referitoare la alte categorii de operaţiuni sau la alte solduri ale conturilor.

41 ISA nr. 330 – „Procedurile auditului ca răspuns la riscurile evaluate”.



2014

Riscul de nedetectare planificat (RNP) şi riscul de nedetectare realizat (RNR) stau la baza determinării caracterului suficient al probelor de audit colectate cu ajutorul testelor asupra detaliilor categoriilor de operaţiuni (TDO) şi asupra soldurilor conturilor (TDS).

Aşa cum am văzut, riscul de audit (RA) pe care şi-l asumă auditorul este influenţat de riscul inerent (RI), riscul de control (RC) şi riscul de nedetectare (RN).

RA = RI × RC × RN

Din această relaţie se poate deduce modelul care stă la baza raţionamentului auditorului atunci

când evaluează riscul de nedetectare planificat, riscul ca probele de audit planificate să nu fie suficiente şi adecvate. În faza de planificare a angajamentului de audit riscul de nedetectare planificat (RNP) se evaluează după următorul algoritm:

RNP = RAA

RI × RC Cercetările efectuate în domeniul auditului financiar au stabilit că aplicarea acestui algoritm pentru

evaluarea riscului de nedetectare nu este recomandabilă42. Auditorii trebuie să evalueze riscurile auditului pe baza raţionamentului lor profesional, în funcţie de toţi factorii de influenţă expuşi mai sus. Pentru o mai uşoară înţelegere a legăturii dintre riscurile auditului şi profunzimea procedurilor de fond noi vom face în continuare referiri şi la aceste modele (algoritmi) de evaluare a riscurilor de nedetectare.

Riscul de nedetectare planificat este direct proporţional cu mărimea riscului de audit acceptabil (RAA) de către auditor şi invers proporţional cu riscul inerent (RI) şi riscul de control (RC).

Cu cât auditorul îşi fixează un risc de nedetectare planificat (RNP) mai mic cu atât el trebuie să colecteze mai multe probe de audit. Din relaţia de mai sus se pot desprinde două concluzii:

a) Riscul de nedetectare planificat (RNP) este în relaţie directă cu riscul de audit planificat (RAP) sau acceptat de auditor şi în relaţie inversă cu cantitatea de probe de audit planificată a fi colectată. Dacă auditorul estimează că este necesar să ofere un grad de asigurare mai înalt asupra imaginii fidele reflectate prin intermediul situaţiilor financiare, se stabileşte un risc de audit planificat (RAP) mai redus şi se extind testele asupra detaliilor categoriilor de tranzacţii (TDO) şi asupra soldurilor conturilor (TDS), prin aceasta se reduce riscul de nedetectare planificat (RNP) dar creşte cantitatea de probe de colectat şi costul auditului.

b) Riscul de nedetectare planificat (RNP) este în relaţie inversă cu riscul inerent (RI) şi riscul legat de controlul intern (RC). Dacă auditorul estimează că există un risc inerent general (RIG) şi un risc inerent specific (RIS) mare (datorită factorilor incluşi în tabelele nr. 1 şi 3 de mai sus), atunci el va extinde procedurile de fond şi prin aceasta va colecta o cantitate mai mare de probe de audit adecvate şi ca urmare va reduce riscul de audit la un nivel acceptabil, inclusiv a riscului de nedetectare.

De asemenea, dacă auditorul, în urma înţelegerii mediului de control şi a activităţilor (procedurilor) de control intern din entitate, pe baza testelor de evaluare a riscurilor (TER), ajunge la concluzia că se poate baza pe eficacitatea operaţională a controlului intern în prevenirea sau detectarea şi corectarea denaturărilor de informaţii, atunci el va urmări, cu ajutorul testelor de control (TC) dacă procedurile controlului intern funcţionează eficient şi în permanenţă. Dacă în urma acestui demers auditorul constată o eficacitate redusă a controlului intern în prevenirea sau detectarea şi corectarea anomaliilor, este necesar ca el să revadă natura, calendarul şi profunzimea procedurilor de fond pe care urmează să le aplice. Dacă riscul de control (RC) este mare, auditorul va colecta o cantitate mai mare de probe de audit cu ajutorul procedurilor de fond, ceea ce va duce la scăderea riscului de nedetectare (RN) şi la creşterea costului auditului.

42 Arens Loebbecke, op. cit., p. 299 şi 314.



2014

Evaluarea Riscului de nedetectare (RN) Spre deosebire de Riscul inerent (RI) şi Riscul de control (RC) care aparţin entităţii auditate,

Riscul de nedetectare (RN) a unor denaturări semnificative de la nivelul categoriilor de tranzacţii, solduri ale conturilor şi a aserţiunilor aferente aparţine auditorului, fiind influenţat de natura, perioada şi întinderea procedurilor folosite pentru colectarea probelor de audit.

Am văzut mai sus că riscul de nedetectare (RN) se evaluează de către auditor în funcţie de: a) riscul de audit acceptabil (RAA). Cu cât riscul de audit acceptabil sau planificat este mai mic

cu atât auditorul trebuie să colecteze o cantitate mai mare de probe de audit adecvate, ceea ce duce la reducerea riscului de nedetectare.

b) riscul inerent (RI) şi riscul de control (RC). Cu cât RI şi RC sunt mai mari cu atât auditorul trebuie să colecteze mai multe probe de audit adecvate, ceea ce va duce la reducerea riscului de nedetectare (RN).

c) pragul de semnificaţie. Cu cât pragul de semnificaţie este fixat la un nivel mai redus cu atât creşte riscul ca denaturările de informaţii să depăşească toleranţele admisibile. Ca urmare, reducerea nivelului planificat al pragului de semnificaţie determină o creştere a încrederii în certificarea (opinia) auditorului, dar impune reducerea riscului inerent (RI), a riscului de control (RC) şi a riscului de nedetectare (RN) prin extinderea testelor de audit.

Riscul de nedetectare planificat (RNP) şi Riscul de nedetectare realizat (RNR) are două componente:

RN = RNNE × RNE

în care: RNNE riscul de nedetectare neasociat cu eşantionarea; RNE riscul de nedetectare prin eşantionare. A. Riscul de nedetectare neasociat cu eşantionarea (RNNE) Este determinat de alte cauze decât cele legate de eşantionare. Astfel, auditorul poate planifica

Testele asupra detaliilor soldurilor conturilor (TDS) la o dată interimară, cu trei luni înainte de sfârşitul exerciţiului contabil. Pentru auditarea operaţiunilor efectuate între data auditului provizoriu (luna octombrie) şi data închiderii exerciţiului contabil şi pentru reconstituirea (testarea) soldurilor finale auditate, auditorul poate apela la Proceduri analitice de fond (PAF). Aceste proceduri analitice de fond (PAF) pot consta în compararea vitezei de rotaţie a soldurilor pe luni, în compararea marjei brute pe luni etc. În acest caz, procedurile analitice de fond (PAF) utilizate de auditor pot duce la apariţia Riscului de nedetectare neasociat cu eşantionarea (RNNE) datorită:

- calităţii informaţiilor furnizate de contabilitatea entităţii auditate. Am văzut că dacă auditorul decide să apeleze la proceduri analitice de fond, este necesar ca informaţiile contabile să fie prelucrate după anumite reguli prestabilite, să fie sincere, comparabile, disponibile şi corelate între ele;

- utilizării de către auditor a unor proceduri neadecvate sau a unor algoritmi de calcul a indicatorilor greşiţi;

- interpretării eronate a probelor de audit şi a rezultatelor obţinute datorate competenţei şi atenţiei auditorului. Pentru reducerea Riscului de nedetectare neasociat eşantionării (RNNE) este necesar ca misiunea de audit să fie repartizată unor persoane competente şi cu experienţă şi firma de audit să exercite o supraveghere şi un control de calitate corespunzător asupra „foilor de lucru” întocmite.

B. Riscul de nedetectare prin eşantionare (RNE) Este riscul de a trage pe baza eşantioanelor a unor concluzii diferite faţă de concluziile la care s-ar



2014 putea ajunge dacă s-ar renunţa la sondaje şi întreaga populaţie ar fi supusă aceloraşi proceduri de fond.

Mărimea Riscului de nedetectare prin eşantionare (RNE) depinde de metoda de selecţie şi de mărimea eşantionului:

1.Metoda de selecţie folosită Elementele patrimoniale, soldurile conturilor analitice sau tranzacţiile şi operaţiunile care

urmează să fie incluse în eşantioanele supuse procedurilor de fond se pot selecta fie după modele statistico-matematice, fie aleator. Astfel, elementele bilanţiere se pot selecta cu ajutorul metodelor proporţionale sau cu ajutorul metodelor bazate pe intervale de selecţie.

Metodele proporţionale constau în împărţirea populaţiei după anumite criterii valorice sau cantitative. De exemplu, populaţia poate fi împărţită în proporţia 80/20 astfel încât 80% din mărimea eşantionului să fie aleasă din rândul a 20% dintre elementele populaţiei celei mai mari (calitativ sau valoric), în ordine descrescătoare, iar 20% din mărimea eşantionului să fie aleasă aleator din restul populaţiei. Dacă populaţia este formată din 500 elemente şi dacă s-a stabilit că mărimea eşantionului este de 48 elemente, atunci se include în eşantion 38 dintre elementele cele mai mari, în ordine descrescătoare (48 × 80%) iar restul de 10 elemente se aleg aleator din restul populaţiei de 462 elemente (500 – 38).

2.Mărimea eşantionului Riscul de nedetectare prin eşantionare este invers proporţional cu mărimea eşantionului. Dar, din

motive de cost şi de timp mărimea eşantionului este totdeauna limitată. Evaluarea riscului de nedetectare prin eşantionare Riscul de nedetectare prin eşantionare (RNE) este ultima categorie de risc care se introduce în

ecuaţia riscului de audit acceptabil (RA) sau planificat.

RA = RI × RC × RNNE × RNE

După ce se iau în considerare toate categoriile de riscuri care pot duce la denaturarea situaţiilor financiare, precum şi a tuturor factorilor care influenţează obţinerea unei certificări (asigurări) rezonabile sau a unui grad de încredere acceptabil asupra conformităţii informaţiilor auditate cu criteriile prestabilite, auditorul trebuie să evalueze mărimea eşantionului asupra căruia va aplica testele de detaliu. Riscul de nedetectare prin eşantionare (RNE) este în relaţie inversă cu mărimea eşantionului.

RNE = RA

RI × RC × RNNE Riscul de nedetectare prin eşantionare (RNE) trebuie redus până la nivelul la care riscul de audit

atinge un nivel acceptabil. Aşa cum am văzut mai sus, gradul de încredere în conţinutul situaţiilor financiare trebuie să fie mai mare de 95% (riscul de audit acceptabil – RAA – nu trebuie să depăşească nivelul de 5%).

Normele minime de audit recomandă ca dimensiunile eşantionului asupra căruia se aplică testele de detaliu, care sunt costisitoare, să se stabilească în funcţie de:

a) banda de risc sau riscul global (RG) b) riscul de audit (RA) care poate fi acceptat c) mărimea populaţiei auditate



2014

Sinteza riscurilor de audit şi a testelor de audit aferente este redată în figura 5:

Structura riscurilor de audit

Testele de audit (procedurile de audit grupate după scopul lor)

Riscul de audit acceptabil (RAA)

Riscul inerent (RI) - Riscul inerent general (RIG) - Riscul inerent specific (RIS)

- Testele de evaluare a riscurilor - Proceduri analitice

Riscul de control (RC) - Teste asupra controalelor interne (TC)

Riscul de nedetectare (RN) - Riscul de nedetectare neasociat cu

eşantionarea (RNNE) - Riscul de nedetectare prin eşantionare (RNE)

- Teste ale detaliilor categoriilor de operaţiuni (TDO) - Proceduri analitice de fond (PAF) - Teste ale detaliilor soldurilor conturilor (TDS)

Figura nr. 5 Riscurile de audit şi testele de audit

Capitolul 7

Raportul de audit

Etapa finală a unui angajament de audit constă în emiterea unui raport în care sunt prezentate concluziile la care a ajuns auditorul în urma colectării şi analizei probelor de audit.

În funcţie de constatările făcute şi împrejurările în care s-a efectuat auditarea situaţiilor financiare, acest raport poate fi standardizat (nemodificat) sau modificat.

7.1. Raportul de audit standard (nemodificat)

Raportul de audit trebuie să exprime clar, în scris, opinia auditorului, trebuie să evalueze dacă

situaţiile financiare au fost stabilite conform unui sistem de referinţe contabile identificate. Raportul de audit standard conţine următoarele elemente esenţiale:43

1. Titlul Pentru a nu se confunda cu rapoartele întocmite de alte persoane sau comitete este necesar ca în

titlu să fie inclusă expresia „auditor independent” sau „comisie de cenzori”. Titlul raportului se poate formula astfel: „Raport de auditare asupra situaţiilor financiare ale S.C. ……… la data de 31 decembrie ……, întocmit de către auditorul financiar independent (comisia de cenzori) ……………”.

2. Destinatarul În funcţie cerinţele specifice ale fiecărei entităţi, destinatarii Raportului de audit pot fi: - Consiliul de administraţie (guvernanţa) - Adunarea Generală a Acţionarilor sau asociaţilor; - Bursa de valori etc.

43 ISA nr. 700 „Raportul auditorului asupra situaţiilor financiare”.



2014

3. Paragraful de deschidere şi introductiv Acest paragraf îndeplineşte trei funcţii: a) de a preciza faptul că s-a efectuat un audit şi nu un serviciu conex; b) de a identifica situaţiile financiare auditate, astfel: Situaţiile financiare auditate au fost întocmite de către S.C. ………… la 31 decembrie ………….

Aceste documente de sinteză contabilă se individualizează prin: - total activ; - cifra de afaceri; - profitul net; - nr. pagini (cu trimitere la situaţiile financiare anexate). c) de a preciza responsabilităţile, astfel: Aceste situaţii financiare, conform Legii nr. …… şi conform …… relevă responsabilitatea

Consiliului de Administraţie. Responsabilitatea auditorului constă în exprimarea unei opinii asupra acestor documente de sinteză contabilă, pe baza procedurilor de audit folosite (aplicate). 4. Întinderea (amploarea) auditului

Acest paragraf trebuie să prezinte amploarea demersurilor puse în practică de către auditor (pe parcursul anului noi am…) şi să confirme faptul că auditul a fost realizat conform Normelor (Standardelor) de audit.

De asemenea, în acest paragraf se înscriu declaraţii ale auditorului prin care se confirmă că auditul a fost planificat şi exercitat astfel încât să se obţină o asigurare rezonabilă asupra faptului că situaţiile financiare nu conţine denaturări semnificative şi asupra faptului că auditul efectuat asigură o bază rezonabilă pentru exprimarea unei opinii asupra situaţiilor financiare. Acest paragraf poate fi redactat astfel:

„Noi am efectuat auditul conform Standardelor de audit …… Aceste standarde cer ca auditul să fie planificat şi realizat astfel încât să se obţină o asigurare raţională asupra faptului că situaţiile financiare nu conţin denaturări semnificative. Misiunea noastră de auditare constă în:

- Evaluarea sistemului contabil şi a sistemului de control intern; - Examinarea prin sondaj a elementelor probante care justifică datele conţinute în situaţiile

financiare; - Aprecierea principiilor contabile şi a estimărilor semnificative făcute de către conducere

(toate derogările de la principiile contabilităţii au fost menţionate şi evaluate în notele anexe);

- Verificarea modului de întocmire şi prezentare a situaţiilor financiare; - Examinări analitice etc. Ca urmare, considerăm că auditul efectuat de noi reprezintă o bază rezonabilă pentru

exprimarea unei opinii asupra situaţiilor financiare.” 5. Opinia auditorului În acest paragraf auditorul trebuie să exprime clar opinia sa cu privire la asigurarea imaginii

fidele referitoare la poziţia financiară, performanţele financiare şi fluxurile de trezorerie prezentate prin intermediul situaţiilor financiare auditate. Paragraful rezervat opiniei auditorului se poate redacta astfel:

„După opinia noastră situaţiile financiare dau o imagine fidelă, clară şi completă (sau prezintă sincer, în toate aspectele sale semnificative) asupra poziţiei financiare, precum şi asupra rezultatelor şi fluxurilor de trezorerie ale S.C. ……… la data de 31 decembrie ………. Aceste situaţii financiare au fost întocmite în conformitate cu (se indică normele) şi în conformitate cu (se indică alte



2014 reglementări)”.

Reglementările contabile naţionale (OMFP nr. 3055/2005) cer auditorilor să se pronunţe şi asupra gradului de conformitate a „Raportului administratorilor” cu „Situaţiile financiare” auditate.

6. Data raportului Raportul de audit trebuie să poarte data finalizării lucrărilor de audit. Prin aceasta se confirmă

faptul că auditorul a ţinut cont, cu ocazia încheierii misiunii sale, de toate evenimentele şi operaţiunile care au avut loc după data închiderii exerciţiului. Această dată nu poate fi anterioară analizării situaţiilor financiare de către Consiliul de Administraţie.

7. Adresa auditorului Se trece denumirea şi adresa (ţara, oraşul) firmei sau cabinetului de audit care are

responsabilitatea auditului efectuat. 8. Semnătura auditorului Raportul trebuie să conţină denumirea societăţii de audit şi numele persoanei care o reprezintă. Raportul de audit standard (nemodificat), prin care se exprimă o opinie fără rezerve asupra

imaginii fidele furnizată de situaţiile financiare se emite numai atunci când sunt întrunite următoarele condiţii:

a) situaţiile financiare sunt complete, iar prezentările şi descrierile de informaţii din Notele explicative sunt adecvate;

b) misiunea de audit s-a derulat conform tuturor Standardelor Internaţionale de Audit (ISA); c) situaţiile financiare au fost elaborate în concordanţă cu referenţiarul contabil identificat

(IFRS/IAS, directivele europene, RCN); d) nu s-au constata aspecte care impun adăugarea unui paragraf de evidenţiere sau modificarea

unui paragraf.



2014

Capitolul 8

Responsabilităţile conducerii entităţii şi ale auditorului

8.1. Denaturările semnificative ale situaţiilor financiare datorate erorilor şi fraudelor

Responsabilitatea primară pentru prevenirea şi detectarea fraudelor şi erorilor revine atât celor

însărcinaţi cu guvernanţa, cât şi conducerii unei entităţi. În acelaşi timp auditorii, când îşi planifică activitatea, când colectează şi evaluează probele de audit şi când îşi exprimă opinia asupra situaţiilor financiare prin intermediul raportului de audit, trebuie să ia în considerare riscul apariţiei unor denaturări semnificative datorate unor fraude sau erori.44

Managementul entităţilor asigură gestionarea activităţilor cotidiene şi răspunde de organizarea şi funcţionarea unui control intern adecvat, de adoptarea unui sistem contabil şi a unor politici contabile corespunzătoare, de protejarea patrimoniului şi de recunoaşterea şi prezentarea corectă a informaţiilor prin intermediul situaţiilor financiare.

Conducerea executivă, sub supravegherea celor însărcinaţi cu guvernanţa trebuie să asigure un mediu de control adecvat, un climat de corectitudine, competenţă şi onestitate, să implementeze şi să asigure funcţionarea corespunzătoare şi continuă a sistemului contabil şi a sistemului de control intern, astfel încât să se asigure prevenirea şi detectarea fraudelor şi erorilor sau a altor fapte ilicite. Aceste sisteme pot reduce dar nu pot elimina riscurile de apariţie a unor denaturări semnificative cauzate de fraude sau de erori. În consecinţă, managementul îşi asumă responsabilitatea pentru orice risc rămas.

Auditorul poartă răspunderea planificării şi efectuării auditului, astfel încât să obţină un grad de certitudine rezonabil asupra prezenţei sau absenţei unor denaturări semnificative a situaţiilor financiare datorate fraudelor şi erorilor. Dacă situaţiile financiare nu prezintă imaginea fidelă auditorul are două alternative: fie să exprime o opinie cu rezerve sau nefavorabilă, fie să se retragă.

Auditorul răspunde de respectarea standardelor de audit şi nu de depistarea tuturor denaturărilor din cuprinsul situaţiilor financiare. Auditorul răspunde de obţinerea unei asigurări rezonabile asupra faptului că pragul de semnificaţie a anomaliilor a fost respectat. Prezentările înşelătoare datorate fraudelor şi erorilor sunt semnificative dacă efectul lor combinat (contagios) ar putea afecta deciziile unor utilizatori rezonabili.

După cum am văzut, auditorul nu poate oferi o asigurare absolută deoarece: cele mai multe probe de audit se obţin prin testarea unor eşantioane din cadrul populaţiei auditate, probele de audit nu sunt în toate cazurile perfect de concludente, unele informaţii se bazează pe estimări contabile care conţin anumite incertitudini, fraudele care au avut loc sunt greu de detectat de către auditori mai ales dacă ele s-au produs cu complicitatea conducătorilor şi a executanţilor.

Denaturările semnificative, prezentările înşelătoare, din situaţiile financiare pot să apară ca urmare a unor fraude sau erori.

Termenul „eroare” se referă la fapte neintenţionate, inclusiv la omiterea unor sume sau prezentări (dezvăluiri prin Notele explicative), cum ar fi:

- o greşeală apărută în colectarea şi prelucrarea (procesarea) datelor pe baza cărora se întocmesc situaţiile financiare; erori de completare sau de calcul a documentelor justificative (facturi

44 ISA nr. 240 „Responsabilitatea auditorului de a lua în considerare frauda şi eroarea într-un angajament de audit al situaţiilor financiare”.



2014

greşite), confuzii în aprecierea tranzacţiilor, omisiuni la inventariere, omiterea înregistrării unor documente sau înregistrarea lor greşită;

- o estimare incorectă datorată aprecierii eronate a riscurilor sau faptelor; - o greşeală în aplicarea principiilor şi politicilor contabile referitoare la evaluarea,

recunoaşterea, clasificarea, prezentarea sau descrierea informaţiilor. Termenul „fraudă” se referă la acţiuni cu caracter intenţionat întreprinse de una sau mai multe

persoane din rândul conducerii, al celor însărcinaţi cu guvernanţa, al salariaţilor sau terţilor. Frauda care implică membri ai conducerii sau ai guvernanţei este denumită „fraudă managerială”,

iar frauda care implică numai angajaţii unei entităţi este denumită „fraudă cu asocierea angajaţilor” (ISA nr. 240, pct. 4). În ambele categorii de fraude pot exista asocieri cu terţe părţi din afara entităţii în vederea săvârşirii fraudelor.

Ambele categorii de fraude se pot datora dorinţei de a obţine anumite avantaje necuvenite sau ilicite şi speranţei persoanelor implicate că frauda nu va fi depistată datorită limitelor controlului intern.

Denaturări semnificative a situaţiilor financiare Fraudele duc la două tipuri de denaturări a situaţiilor financiare: a) denaturări apărute în urma raportărilor financiare frauduloase; b) denaturări apărute în urma delapidării activelor (denaturarea activelor). a) Urmărind inducerea în eroare a utilizatorilor, cei însărcinaţi cu guvernanţa şi conducerea

executivă fac raportări financiare frauduloase. Raportările financiare frauduloase urmăresc, de regulă, obţinerea unor câştiguri indirecte. Conducerea este supusă la anumite presiuni din interiorul sau exteriorul entităţii, de a atinge anumite ţinte referitoare la profitabilităţile preconizate. În cazul neatingerii obiectivelor preconizate Adunarea Generală a Acţionarilor îşi manifestă nemulţumirea faţă de guvernanţa şi conducerea entităţii. Este ştiut faptul că indicatorii financiari referitori la performanţele obţinute influenţează cursul acţiunilor pe piaţa de capital şi remuneraţia conducătorilor.

Aceste raportări frauduloase se bazează pe: - manipularea, falsificarea, modificarea documentelor justificative şi a înregistrărilor contabile

sau pe alte fapte înşelătoare; - interpretarea intenţionat eronată a unor tranzacţii şi operaţiuni sau omiterea intenţionată a

includerii unor informaţii în situaţiile financiare; - aplicarea intenţionat a unor politici contabile greşite referitoare la evaluarea, recunoaşterea,

clasificarea, prezentarea şi descrierea informaţiilor. Un studiu efectuat în SUA a scos în evidenţă faptul că conducătorii entităţilor care au întocmit

situaţii financiare frauduloase, în peste 50% din cazuri au procedat la supraevaluarea veniturilor (operaţiuni fictive generatoare de venituri) şi în numai 18% din cazuri au apelat la subevaluarea cheltuielilor.

b) Raportările financiare frauduloase pot fi determinate şi de intenţia mascării cazurilor de deturnare a activelor prin delapidare sau furt. Delapidarea activelor poate fi mascată printr-o varietate de modalităţi, cum sunt:

- mascarea activelor sustrase prin subevaluarea veniturilor (neînregistrarea unor încasări) sau prin supraevaluarea unor cheltuieli (cheltuieli cu mărfurile vândute sau cu materialele consumate);

- efectuarea unor plăţi pentru servicii neprestate; - falsificarea documentelor justificative (chitanţe, facturi, state de plată) sau a unor registre

contabile.



2014

8.2. Activitatea auditorului referitoare la evaluarea riscurilor de denaturare semnificativă a situaţiilor financiare

Aşa cum vom vedea mai jos, atunci când determină natura, durata şi întinderea procedurilor de

audit şi atunci când evaluează probele de audit şi rezultatele acestora, auditorul trebuie să dea dovadă de scepticism profesional, admiţând faptul că situaţiile financiare pot conţine denaturări semnificative datorate fraudelor şi erorilor.45 Auditorul nu poate presupune că un caz de eroare sau de fraudă constituie o apariţie izolată decât atunci când în urma aplicării procedurilor de audit poate dovedi acest lucru.

Riscul de denaturare semnificativă a situaţiilor financiare, de nedetectare a unor fraude şi erori, există chiar dacă angajamentul de audit a fost planificat şi realizat conform Standardelor Internaţionale de Audit. Dacă, ulterior, se constată anomalii semnificative în situaţiile financiare care au fost „acoperite” printr-un raport de audit, aceasta nu înseamnă că auditorul nu a aplicat corect principiile şi procedurile fundamentale ale auditului. Pentru aprecierea calităţii activităţii auditorului, pentru stabilirea responsabilităţilor acestuia se analizează:

- temeinicia procedurilor de audit aplicate; - concordanţa dintre rezultatele obţinute în urma aplicării acestor proceduri şi opinia auditorului

exprimată prin Raportul de Audit. Auditarea situaţiilor financiare nu exonerează conducerea entităţii de responsabilităţile pe care le

are pe linia elaborării şi prezentării situaţiilor financiare şi pe linia prevenirii şi descoperirii anomaliilor printr-o adevărată organizare şi corectă funcţionare a sistemului contabil şi a sistemului de control intern. Factori de apariţie a riscului de fraudă

Deoarece fraudele sunt greu de detectat, auditorul trebuie să identifice evenimentele şi condiţiile care „oferă oportunitatea, motivul sau mijloacele de săvârşire a fraudei, sau indică faptul că frauda este posibil să fi apărut deja. Astfel de evenimente sau condiţii sunt denumite factori de apariţie a riscului de fraudă”46.

Pentru evaluarea „factorilor de apariţie a riscului de fraudă” auditorul trebuie să stabilească locurile în care se pot produce erori şi modalităţile în care se pot produce fraudele. În acest sens, auditorii apelează la chestionarea conducerii care răspunde de prevenirea, detectarea şi eliminarea fraudelor şi erorilor. Chestionarea conducerii îi permite auditorului să înţeleagă:

- evaluările şi preocupările conducerii referitoare la factorii de apariţie a riscului de fraudă şi la riscurile ca situaţiile financiare să fie denaturate semnificativ;

- măsura în care sistemul contabil, sistemul de control intern asigură stăpânirea acestor riscuri; - preocupările conducerii pentru asigurarea unui „mediu de control” adecvat, pentru derularea

ordonată a afacerilor, pentru asigurarea unei conduite etice din partea personalului. Chestionarea conducerii poate furniza auditorului informaţii utile cu privire la fraudele săvârşite „cu

asocierea angajaţilor”, dar nu furnizează astfel de informaţii în cazul „fraudelor manageriale”. Factorii de apariţie a riscului de fraudă care duc la denaturarea semnificativă a situaţiilor financiare

pot fi grupaţi astfel: a) Factori de risc aferenţi raportărilor frauduloase; b) Factori de risc aferenţi deturnărilor de active. a) Raportările frauduloase sunt influenţate de trei categorii de factori:

45 ISA nr. 200 „Obiectivele şi principiile generale care guvernează un angajament de audit al situaţiilor financiare”, par. 6. 46 ISA nr. 240, par. 34.



2014

1. Caracteristicile conducerii şi influenţa lor asupra mediului de control; 2. Condiţiile specifice sectorului de activitate; 3. Caracteristicile activităţii de exploatare şi stabilitate financiară. 1.Factorii de apariţie a riscului de fraudă asociaţi caracteristicilor conducerii şi influenţa lor

asupra mediului de control Pentru identificarea factorilor legaţi de caracteristicile conducerii care pot indica faptul că situaţiile

financiare pot conţine denaturări semnificative datorate fraudelor sau erorilor, auditorul ţine seama de competenţa conducerii, de presiunile exercitate asupra conducerii, de stilul de conducere şi de atitudinea conducerii faţă de controlul intern şi faţă de raportările financiare. În acest sens, auditorul trebuie să aibă în vedere:

• Dacă există motivaţii pentru care conducerea se poate angaja în raportări frauduloase; • Dacă conducerea a reuşit să instituie o atitudine sănătoasă, la toţi angajaţii, în ceea ce priveşte

controlul intern şi procesul de raportare financiară; • Dacă conducerea non-financiară se implică excesiv în selectarea principiilor contabile şi

efectuarea estimărilor contabile; • Dacă s-a înregistrat o rotaţie masivă în rândul celor ce fac parte din guvernanţă, din conducerea

executivă sau din categoria personalului-cheie pentru entitate; • Dacă există o relaţie tensionată între conducere şi auditorul prezent ori anterior, datorată; • Dacă există plângeri împotriva conducerii sau dacă entitatea este atrasă în procese juridice

datorită încălcării legislaţiei, nerespectării clauzelor contractuale sau altor cauze similare; • Dacă structura guvernanţei corporatistă este slabă sau ineficientă, deoarece: Toţi aceşti factori sunt luaţi în considerare de către auditor şi atunci când evaluează „riscul inerent”,

aşa cum vom vedea mai departe. 2.Factori de apariţie a unor riscuri de fraudă asociaţi condiţiilor specifice sectorului în care

entitatea îşi desfăşoară activitatea Raportările frauduloase sunt influenţate şi de riscurile de fraudă specifice mediului economic şi

reglementărilor din sectorul în care entitatea activează. Auditorul trebuie să analizeze cel puţin următoarele aspecte:

• Cerinţele legale şi reglementările contabile specifice care influenţează stabilitatea financiară a entităţilor din sectorul respectiv. Astfel, societăţile bancare, de leasing, de asigurări, de intermedieri financiare trebuie să menţină un anumit nivel al capitalurilor proprii şi al solvabilităţii;

• Situaţia concurenţei pe piaţă care poate duce la reducerea marjei profitului; • Sectorul de activitate poate fi în declin sau cererea de produse poate fi în scădere însoţită de

numeroase falimente în sectorul respectiv; • Sectorul de activitate este afectat de schimbarea rapidă a tehnologiilor sau de uzura morală

rapidă a produselor. 3.Factori de apariţie a unor riscuri de fraudă asociaţi caracteristicilor operaţionale (activităţi de

exploatare) şi stabilităţii financiare ale entităţii Aceşti factori de apariţie a riscului de fraudă depind de natura, mărimea şi complexitatea entităţii şi a

tranzacţiilor sale, precum şi de situaţia financiară şi profitabilitatea entităţii auditate. Din această grupă de factori fac parte:

• Incapacitatea entităţii de a genera fluxuri de numerar din exploatare pozitive; • Nevoile entităţii de a atrage capitaluri suplimentare în vederea asigurării competitivităţii acesteia.

Astfel de nevoi pot fi determinate de necesitatea dezvoltării de noi tehnologii costisitoare care nu pot fi finanţate din resursele proprii ale entităţii;



2014

• Specificul activelor, datoriilor, veniturilor şi cheltuielilor impun evaluarea lor pe bază de estimări contabile semnificative, bazate pe raţionamente neobişnuite în condiţii de incertitudine;

• Tranzacţii cu părţile afiliate, tranzacţii neobişnuite sau cu un grad înalt de dificultate sau tranzacţii cu sucursalele din paradisurile fiscale, pentru care nu există o justificare economică clară;

• O structură organizatorică excesiv de complicată pe baza căreia sunt dificil de delimitat atribuţiile şi responsabilităţile ierarhice;

• Un grad ridicat de îndatorare şi o dependenţă ridicată de modificarea ratelor dobânzii şi a cursurilor de schimb valutar;

• Creşterea neobişnuită a profitului raportată la alte entităţi din acelaşi sector sau ameninţări de faliment ori de preluări ostile iminente.

b) Factorii de apariţie a riscului de fraudă aferenţi deturnării activelor. Factorii de apariţie a riscului de fraudă rezultaţi din deturnarea activelor şi care pot duce la

denaturarea rezultatelor sunt grupaţi în două categorii:

1.Vulnerabilitatea activelor faţă de riscul de sustragere; 2. Insuficienţele controlului intern. Riscul de deturnare (furt, delapidare) a activelor este mai mare în entităţile în care raportările

frauduloase sunt o practică curentă. 1 Vulnerabilitatea activelor la delapidare este influenţată de natura activelor şi de modul cum

acestea sunt protejate de către entitate. Astfel de factori pot fi: - Sume importante încasate sau plătite prin casă; - Caracteristici ale stocurilor, cum ar fi dimensiuni reduse, valoare mare şi cerere mare; - Active uşor convertibile în numerar; - Caracteristicile unor echipamente, cum ar fi dimensiuni reduse, comercializarea uşoară şi

lipsa unor mecanisme de identificare a proprietarului. 2 Factori de apariţie a riscului de delapidare asociaţi controlului intern menit să prevină sau

să depisteze furturile de active. În această categorie de factori se pot include: - Lipsa unei supravegheri corespunzătoare din partea conducerii, cum ar fi supravegherea

sediilor aflate la mare distanţă ori supravegherea modului de funcţionare a controlului de poartă;

- Ţinerea unei evidenţe operative şi a contabilităţii analitice în mod defectuos. Astfel, în unele entităţi, urmărindu-se reducerea obligaţiilor fiscale nu se înregistrează integral producţia fabricată sau vânzările efectuate, ceea ce favorizează delapidarea produselor sau banilor;

- Selectarea defectuoasă a casierilor şi magazionerilor; - Lipsa unui sistem corespunzător de autorizare a operaţiunilor, lipsa unei separări adecvate

a sarcinilor şi a unor verificări interne independente; - Măsurile de pază insuficiente etc. Răspunderea auditorilor referitoare la depistarea denaturărilor semnificative de la nivelul

situaţiilor financiare poate fi patrimonială, penală sau disciplinară. - Răspunderea patrimonială ia naştere atunci când sunt întrunite elementele acesteia:

existenţa unui prejudiciu cert şi actual; existenţa unei fapte ilicite produsă cu vinovăţie; existenţa unei legături cauzale dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

- Răspunderea penală a auditorilor ia naştere dacă aceştia sunt autori, coautori complici, tăinuitori etc. a unor infracţiuni.



2014

Auditorul trebuie să se conformeze „Codului privind conduita etică şi profesională în domeniul auditului financiar”. Conform acestui cod, principiile fundamentale care guvernează responsabilităţile profesionale ale auditorului, precondiţiile care trebuie respectate de către auditor sunt:

1. Independenţa – auditorul situaţiilor financiare nu trebuie să aibă relaţii financiare sau relaţii

personale şi de familie cu clientul său. Independenţa nu este obligatorie în cazul angajamentelor privind procedurile agreate şi a angajamentelor de compilare. Dacă auditorul mandatat să aplice procedurile agreate sau contabilul nu este independent, acest lucru trebuie declarat în rapoartele întocmite.

2. Integritatea – auditorul trebuie să fie direct şi onest în desfăşurarea activităţii sale, să dea

dovadă de corectitudine şi sinceritate şi trebuie să nu fie implicat în conflicte de interese. 3. Obiectivitatea – auditorul nu trebuie să îngăduie ca obiectivitatea sa să fie afectată de

prejudecăţi, de influenţe exterioare, de conflicte de interese etc. 4. Competenţa profesională şi atenţia cuvenită – auditorul are datoria de a atinge şi de a

menţine un nivel corespunzător de competenţă, cunoştinţe şi aptitudini profesionale. Un auditor trebuie să-şi desfăşoare activitatea cu atenţia cuvenită.

5. Secretul profesional – auditorul trebuie să respecte confidenţialitatea informaţiilor dobândite

pe parcursul derulării serviciilor de audit. 6. Conduita profesională – auditorul trebuie să apere reputaţia profesiei, să evite orice

comportament care ar putea discredita profesia. 7. Standarde tehnice – auditorul trebuie să respecte standardele tehnice şi profesionale şi să

îndeplinească cu grijă şi competenţă instrucţiunile clientului.

Bibliografie selectivă: Bunget Ovidiu Constantin - „Audit financiar-contabil”, Editura Mirton, Timișoara, 2010; Oprean Ioan, Popa Irimie- Procedurile auditului si ale controlului financiar, Ed. Risoprint 2007; **** Manual de reglementari Internationale de Control al Calitatii, Audit, Revizuire, Alte Servicii de Asigurare si Servicii Conexe, Bucuresti, 2013.



2014

6. Modele de subiecte



2014

Contabilitate financiară Varianta 1: Contabilitatea cheltuielilor si veniturilor in avans : explicati si exemplificati cifric La 01.07.2009 s-a achizitionat un mijloc de transport cu 100.000 lei si TVA 24%. Durata normala de utilizare este de 5 ani iar regimul de amortizare este liniar. La 31.12.2010 bunul este reevaluat la valoarea de 105.000 lei iar la 31.12.2011 la 30.000 lei (valori juste tinand cont de uzura fizica si morala a bunului). Reflectati operatiile in contabilitate utilizand metoda modificarii costului istoric si a amortizarii cumulate si metoda diminuarii amortizarii cumulate din valoarea contabila bruta. Varianta 2: Contabilitatea operatiilor de majorare a capitalului social prin conversia unor angajamente financiare sau comerciale in actiuni (imprumut, credite,datorii furnizori, datorii personal) Conform contractului, clientul acordă furnizorului un avans în numerar de 2.480 lei (TVA 24% inclus), pentru care furnizorul emite o factură în prealabil. Ulterior, furnizorul livrează clientului semifabricate, (respectiv materii prime pt client), în valoare de 15.000 lei, TVA 24% pe baza de aviz de expeditie, dupa care ulterior emite factura. Preţul de înregistrare la furnizor al semifabricatelor este de 10.000 lei. Decontarea facturii se face prin bancă, pe baza unui bilet la ordin achitat la scadenta, ţinându-se seama de avansul acordat anterior. Se înregistrează operaţiile atât în contabilitatea furnizorului, cât şi în cea a clientului.

Diagnosticul si evaluarea afacerilor Enumerați utilizatorii lucrărilor de evaluare a activelor și afacerilor Enunțați și dezvoltați printr-o frază cele trei abordări în evaluarea activelor și afacerilor Enunțați obiectivul diagnosticului juridic / comercial / tehnic / resurse umane / financiar și enumerați capitolele care se verifică în cadrul acestora Dați 5 exemple de corecții aplicate activelor în vederea obținerii Activului net contabil corectat

Audit financiar Delapidarea activelor Raportari financiare frauduloase



2014

7. Acorduri / protocoale profesii



2014

AUDITUL SI MANAGEMENTUL FINANCIAR AL FONDURILOR EUROPENE Masteratul Auditul si managementul financiar al fondurilor europene (AMFFE) are încheiate acorduri / protocoale de colaborare cu următoarele organisme profesionale: 1. Camera Auditorilor Financiari din România (CAFR) www.cafr.ro http://www.econ.ubbcluj.ro/n3.php?id_s=212&id_c=23&id_m=4

DIAGNOSTIC ȘI EVALUARE (DE) Masteratul Diagnostic și evaluare (DE) are încheiate acorduri / protocoale de colaborare cu următoarele orgsnisme profesionale: 1. Asociația Națională a Evaluatorilor din România (ANEVAR) www.anevar.ro 2. Camera Auditorilor Financiari din România (CAFR) www.cafr.ro http://www.econ.ubbcluj.ro/n3.php?id_s=212&id_c=23&id_m=4

EXPERTIZ Ă CONTABIL Ă ȘI AUDIT (EXCA) Masteratul Expertiză contabilă și audit (EXCA) are încheiate protocoale de colaborare cu următoarele orgsnisme profesionale: 1. Corpul Experților Contabili și Contabililor Autoriza ți din România (CECCAR) www.ceccar.ro 2. Camera Auditorilor Financiari din România (CAFR) www.cafr.ro http://www.econ.ubbcluj.ro/n3.php?id_s=212&id_c=23&id_m=4

MANAGEMENT CONTABIL, AUDIT ȘI CONTROL (MCAC) Masteratul Management contabil, audit și control (MCAC) are încheiate protocoale de colaborare cu următoarele orgsnisme profesionale: 1. Corpul Experților Contabili și Contabililor Autoriza ți din România (CECCAR) www.ceccar.ro 2. Camera Auditorilor Financiari din România (CAFR) www.cafr.ro http://www.econ.ubbcluj.ro/n3.php?id_s=212&id_c=23&id_m=4

Documents

Diagnosticul si evaluarea afacerilor