Deschide gropare mormântul.

„Caci acolo in vecie

Intuneric va sa fie”

George după botez sau Gicu, cum îi se spunea, era un om simplu, un om muncitor cu familie. Împlinise 40 de ani când a aflat că suferă de cancer pulmonar. Lucra într-o turnătorie, iar asta i-a agravat boala. Fumatul de asemenea. De când se știa avea o tuse seacă. În ultimii ani tusea era tot mai supărătoare pentru el. Ajungea să tușească pînă într-acolo în cât numai putea să meargă. Se făcea roșu la față, venele după gât mai aveau puțin și plesneau pur și simplu, atât de mult se dilatau, ochii erau roșii ca macul și nici numai știa dacă lacrimile erau de la tuse sau plângea cu hohote. Îl dărâmau accesele repetate de tuse. În ultimile luni slăbise considerabil. Era doar o umbră a lui, cel de altă dată. S-a stins în chinuri lăsând în urma lui o fetiță de 4 ani și-o casă cu 4 camere.

A fost o înmormantare ca la carte. A fost și plâns și jelit, a fost și lăudat și înjurat. A avut parte de-o slujbă bisericească, dar și de doi metrii cub de pământ numai ai lui. Se sufoca în sicriul care îi venea cam prea fix. Nimeni n-a stat să-l întrebe dacă îi e bine. Nimeni nu se gândește la mortul din coșciug, numai la omul care a fost. Gigi a auzit tot, până și la lopata care bătătorea pământul deasupra lui. Plângea și el cu bocitoarele când era dus, râdea cu oamenii dragi în noaptea de priveghi, se gândea cum să împartă banii pentru înmormântare să iasă cât mai ieftin, să-i rămâni și lui nevastă-sa ceva bănuți. A fost un om normal și a dus o viață simplă, în sărăcie mai tot timpul. N-a fost o sărăcie lucie, dar mai mereu trebuia să mai suie o gaură la curea pentru niște nimicuri, pentru majoritatea oamenilor. Blajin om. Niciodată n-a dat cu pumnul, nici măcar în perete. A iubit o femeie toată viața, nevastă-sa, și copilul mai mult decât orice pe lumea asta. Așa a fost educat. Luase calmul de la taică-su și puterea de-a iubi de la maică-sa.

N-a învățat carte și nu-i părea rău. Muncea, în schimb, cât un tractor. Era priceput și chiar apreciat, de către colegii de muncă, de maiștrii, de ingineri, pentru inteligența nativă în domeniu. Ca peste tot, se mai găsea câte un șmecher care profita după urma lui. De multe ori își dădea seama că vor să-l tragă pe sfoară, dar nu se ostenea să-se certe cu ei. Era mai simplu să le facă treaba. A fost întrebat de ce făcea asta și dacă chiar nu-și dădea seama că era înșelat. A răspuns sec: „Dă-i mă în pizda mă-sii”. Atunci spuneau colegii:”Dă-l mă dracu că-i prost. Să muncească ca un bou.” Nu băga în seamă răutățile oamenilor mici. El căuta să-și achite datoria pe lumea asta. În lumea drepților să nu primească flegme și șuturi. Și a ajuns și acolo.

După ultimele lopeți și tropotul de picioare, făcut de lumea care pleca de la groapa lui, întunericul s-a făcut și mai negru. Să-i stea inima, dar îi stătea de trei zile deja. A pus un pas, apoi încă unul. Nu părea să fie nimic în față. Încă era înspăimântat, dar cu fiecare pas prindea curaj. Ajunsese să meargă în ritmul lui normal, cu privirea înainte, cu umerii lăsați, cu pași molâi. A mers ceva timp prin întunericul orbitor. Se întreba unde era și ce era cu atâta beznă în jurul lui. La un moment a început să vadă un punct în față. Un punct mic și galben. Nu putea să fie altceva decât o sursă de lumină și cum a realizat asta a rupt-o la fugă. Fugea, fugea cum n-a fugit niciodată cât a trăit, fugea fără să gândească, fugea mânat de-o frică primitivă. În cele din urmă a ajuns și la sursa de lumină. Totul era luminat de lumânări de dimensiunile unui stâlp de luminat. S-a oprit să-și tragă suflul și se uita îndelung la lumânările care se duceau înainte, pereche câte două, de-o parte și de alta, formând între ele o cărare. Privite de sus ar fi părut ca pista unui aeroport noaptea. S-a pus în fund, turcește, să se odihnească. Alergase mult, i se păruse că cel puțin o oră. Nu putea să-și explice

cum de-a gonit în halul ăla atâta vreme. Stând așa și minunându-se de lumânările astea ciudate a realizat că nu-l încearcă nici un fel de tuse, nici măcar nu era obosit. Atunci fisa i-a picat, ideea a avut același sunet ca moneda care pică în aparat.

-Stai mă, nenicule, că eu sunt mort.

Se aștepa să-l podidească plânsul, să-i pară rău. Nu era așa. Era calm și liniștit. Pune mâna stângă în spate și se ridică. O ia liniștit la pas, cu mâinile în buzunar, fluierând. Mergea unde lumânările îl îndrumau. Se gândea ce-s cu ele aici, dar și-a dat seama c-a fost o întrebare prostească. Erau lumânările aprinse pentru el.

Poarta era imensă. Străpungea cerul și probabil mai trecea încă pe atâta în sus. Lumânările au lăsat locul unui soare. Era cald și o lumină blândă, nu de un alb țipător să-ți scoată ochii.Nu știa încotro s-o ia. În stânga un gard pe măsura porții, iar in dreapta același lucru. Totul era de-o măreție și-o grandoare imposibilă. Numai un megaloman ar fi putut să facă toate alea. Gicu doar se uita mut la ele. Ba la poartă, ba la gard.

-Și acum ce? Gândea.

Și acum nimic. Nu se întâmpla absolut nimic. S-a pus și el ca Lorelei și-a început să privească cu nesaț mărețele porți. Nu-și putea lua ochiii de la ele. Îi venea imposibil. Era absorbit cu totul și nu se gândea cine ar fi putut să facă așa ceva, cum de au apărut, unde era. Doar privea. Un câcrcotaș ar fi spus că se uită ca boul la poarta nouă, dar nu era așa. Trei zile încheiate n-a făcut altceva decât să privească, fără măsură, să admire și să doarmă puțin. De fapt nu dormea. Era o stare vecină cu somnul, o stare de delir poate, știa numai că-și pierde conștiința și se

trezea din nou în fața giganticilor porți. Și atunci se punea să le admire din nou și din nou.

Un foșnet și niște pași. N-a întors capul în direcția lor, nu era curios să vadă ce-s cu sunetele alea. Omul a ajuns lîngă el în cele din urmă.

-Ce faci Gicule aici? De ce n-ai strigat?

Gicu se întoarce cu fața la el. Era un moș. O barbă lungă până la buric, părul mare, drept, căzut peste umeri, ambele de un alb imaculat. Purta o togă, albă cum altfel, și era destul de înalt. Două capete peste Gicuțu, deși și el te privea de la 80 de centimetri peste un metru. Chipul bătrânului emana bunătate. Ochii în special. Era o încântare numai să te privească.

-La ce să strig?

-Să intri înăuntru.

-Ce-i acolo ca să intru? Și matale cine ești?

-Raiul, Gicule, e raiul acolo. Pe mine mă cheamă Petru.

-Sfântu Petru? Întreabă el surprins.

-Da.

-Hait. Na poftim. Și zici că acolo e raiul?

-Da.

- Și io am ajuns în rai?

-Da. Voiai la Scaraoțchi cumva?

-Doamne ferește. Asta mai lipsea, să mă-ncingă și ăla pe acolo.

-Da Gicule. Locul tău-i cu Tatăl tău, la care te-ai rugat.

Gicu a picat pe gânduri. A pus privirea în pământ și-a tăcut mâlc. Sf Petru văzându-l s-a așezat lângă el. O oră nici unul din ei n-a scos nici un cuvânt. Gicu era cu capul în pământ, iar Sf Petru cu privirea pe sărmanul om, care era măcinat de gânduri. Deodată Gicu-și întoarce privirea către companionul său. Avea lacrimi în ochi, se vedea că i-a luat ceva să-și facă curaj să-și spună oful.

-Bre nea Petre, ce-a avut cu mine, bre, de m-a băgat în mormânt? A rămas Ioana singură cu copila aia bre. Atunci n-a mai putut și-a izbucnit în plâns. Au rămas singure Doamnee. Striga și plângea. Spunea ce avea pe suflet, se răcorea. Sfântu Petru îl privea cu compătimire. L-a lăsat să se liniștească și să-și verse toate lacrimile de durere asiduă.

-Gicule. A trecut. Ești cu noi acum, lasă-i pe ei în lumea lor și tu cu a ta. Dumnezeu are un plan cu fiecare. Ăsta a fost al tău. Să mori în putere. Peste ani și ani o să vezi de ce-ai murit tu acum și poate-i mulțumești, dar trebuie să aștepți și să crezi în El, Gicule. El e mare, ai să vezi. Trebuie să crezi în el ca atunci când ai trăit, ba mai mult că acum îi și vezi măreția și ce-i stă în putere.

-Da bre, am crezut cu toată inima mea și tot cred în El da’... Aici Gicu și-a înghițit cuvintele. Voia să spună că i s-a făcut o nedreptate dar n-a avut tăria să o zică, s-o rostească cu voce tare, cu vorbele sale. A rămas tăcut, adâncit în gândurile sale. Sf Petru știa ce gândea el. Acolo numai există secrete, mai ales în fața lui.Îl compătimea până la lacrimi, deși miliarde de oameni i-a trecut prin fața ochilor, și-o bună parte regreta c-a murit, mereu era impresionat.

-Gicule, rostește tare, ce vrei tu acuma? Să te întorci numai poți să știi. Crezi că ai fost singurul? Crezi că ești primul? Crezi că ești ultimul care

a vrut să moară? Dar ți-am zis, ți-ai ispășit osânda pe lumea aia. Acum ești în lumea lui Dumnezeu, uită ce-ai trăit.

-Adică cum să uit sfântule?

-Cu timpul. Cu timpul uiți, timpul o să te ajute. Stai să-l vezi ce înțelegător este.

-Da ce bre, timpul e cineva?

-Da Gicule. E și el un Dumnezeu, la fel ca tatăl la care te rogi, la fel ca Moartea. Toți sunt Dumnezei.

-Da bre, dar eu nu vreau să uit. De ce să uit? O copilă e acolo, orfană de tată, și io s-o uit? Cine știe ce-o păți în viața ei blestemată. Mai bine mai mor odată.

-Gicule nu mânia pe Domnul. Cum adică viață blestemată? Gicule nici nu știi ce chinurile dracului e în iad. Acolo Timpul nu-ți mai e prieten și viața aia blestemată e cea mai bună amintire. Asta l-a început, crudul început, că apoi vai și amar. Sufletul ți-e mâncat de ură și când ai blestemat pe Dumnezeu ai pășit pe un drum fără de întoarcere. Diavolul a pus mâna pe tine și tu ești al lui atunci.

-Dar de ce nu-i salvează bre d-acolo? Îi lasă să le mănânce sufletul pe rug.

-Gicule, Gicule. El te lasă să alegi. E atât de bun încât te lasă să alegi. Totul pe lumea aia a ta are un preț. Greșelile le plătești aici și aici se platește Gicule. La voi dacă omori îl ține închis 20 de ani, aici ai 200 din chinurile cele mai cumplite. Orice păcat se plătește și orice faptă bună se răsplătește. La final, când tragi linie, e bine să fii pe plus, să vii la noi, căci altfel ești pierdut. Și-a lăsăt copilul, în lumea aia, să moară ca

oamenii să vină iar în împărăția lui. V-a lăsat Cuvântul lui să știți ce să faceți, ce vă așteaptă, e totul acolo. Că lumea-i întoarce spatele treaba lor. La Judecată mulți se căiesc, moltora nu le vine să creadă. Asta până când li se pune pielea-n furcă. Gicule, tu ești aici, din ce în ce mai puțini trec pe unde ești tu acuma. Nu da cu piciorul.

Gicu a rămas, din nou, mut. Avea nevoie de timp să rumege ce auzise.

-Gicule eu trebuie să plec. Mai ai voie să stai aici 7 zile, ai și dreptul să-ți vizitezi fosta lume, dar doar s-o vizitezi. După 7 zile mai ai o zi de ales dacă te duci în iad și înduri 5 ani sau poți să nu te duci și atunci sufletul tău va dispărea pentru totdeauna. Astea-ți sunt opțiunile. Sau bineînțeles poți sa vii cu mine acum. În astea 7 zile poți oricând să vii în rai unde ți-e locul.

Gicu a tresărit. După ce auzise că poate să se întoarcă în lumea viilor numai a putut să-l urmărească pe bătrânul paznic. Ascultase tot, dar se gândea numai că poate să-și vadă copilul din nou.

-Ce zici bre? Pot să mă duc din nou acolo?

-Of, of, of Gicule. Da. Asta vrei?

-Da, a răspuns Gicu clar și răspicat.

-Bine. Asta ți-e voia. Daniel, strigă tare Sfântul Petru cu privirea către cer. Daniel, își repetă strigarea. Gicu era nedumerit.

Oare pe cine strigă?

N-a durat mult că o pasăre cu aripi uriașe se avântă dintre nori. Dar nu era o pasăre. Era un înger. Gicu a rămas literalmente cu gura căscată. Măreția îngerului îl copleșise. O făptură galantă, strălucitoare era

atârnată de-o pereche de aripi ca de vultur. Îngerul de cum a aterizat a îngenucheat înaintea sfântului.

-Da domnul meu sfânt.

-Daniel, te-am chemat să te duci în lumea oamenilor cu Gicu, cu el, și arată înspre Gicu cu privire.

-Da sfântule Petre. Doar atât?

-Să stai cu el tot timpul și fii înțelegător. Și ai grijă că mai are doar 7 zile.

-Am înțeles mare paznic. Voi face întocmai.

-Hai domnul Gicu. Avem de mers puțin.

Gicu era înmărmurit. Nu-i venea să creadă ce șansă avea. De multe ori s-a întrebat cum era pe lumea cealaltă și acum că se vedea în fața faptului împlinit nu știa cum să reacționeze. Până la urmă s-a hotărât să o ia ca atare. Daniel, îngerul, deja o luase la pas în direcția de unde el venise, iar Sf. Petru către porțile raiului. A zâmbit ca un om cu adevărat fericit și și-a mărit pasul în urma călăuzei sale.

Au ajuns într-un loc unde era granița între cele două lumi. Merseseră mult prin întuneric, amândoi tăcuți. Gicu nu știa ce să zică, considera că nu el trebuie să deschidă gura primul. El era un biet om mort, dar în fața lui se afla ditamai îngerul. Lumina și-n întuneric, nu putea Gicuțu să vorbească cu el ca cu un prieten vechi, el care nu vorbea nici în fața maistrului pe care- cunoștea de 15 ani.

-Am ajuns. De aici încolo e lumea aia putredă în care vrei să te întorci Gicule. Ține-mă de mână, numai îngerii poate să treacă între lumi.

-Da.

-Haide. Gicu l-a luat de mână ca pe o doamnă distinsă cu cel mai sincer respect de care putea da dovadă. Îngerul și-a întins aripile, le-a fluturat de două ori și au trecut prin poartă. Gicu s-a înspăimântat și-a închis ochii. I-a deschis numai când îngerul i-a zis/

-Am ajuns. Atunci a deschis ochii și-a văzut că erau în fața unui mormânt. Mormântul lui. Florile începeau să-și piardă culoarea. Dădeau un aer trist unui loc suficient de trist. O cruce de lemn pe care era scris numele lui și data când s-a născut și-a murit stăteau mărturie în fața lui. Era dovada irefutabilă că el George Naftan Ion era mort și îngropat. Dar el stătea acolo și vedea cu propii săi ochi că în lumea aia nu mai era loc pentru el. A fost alungat sau poate chemat altundeva unde era nevoie de el.

-Să mergem Gicule.

-Mergem pe jos?

-Da. Vreau să mai văd și eu ce e pe aici. A trecut mult timp de când n-am mai mers pe Pământ.

-Cam cât sfinte înger?

-Cred că două sute de ani. Nu-mi zice așa. Tata mi-a zis Daniel când m-a făcut, dar toată lumea-mi zice Groparul. Așa să-mi zici și tu.

-De ce-ți zice așa?

-Gicule fiecare înger are o îndatorie. La început am vegheat asupra oamenilor. Voi ne spuneți îngeri păzitori și pe bune dreptate. Veghem asupra fiecărui om până la o anumită vârstă. Dacă el-l abandonează pe Dumnezeu nu-l mai veghem, dar dacă el rămâne în credință trebuie să

veghem asupra lui până la sfârșit. Nu suntem mereu în spatele vostru. Nu asta înseamnă a veghea un om. Doar mai dăm o mână de ajutor. Mai facem lumea să-nțeleagă care-i lucrul bun de făcut, cum trebuie să tratezi pe Dumnezeu. Nici noi nu suntem perfecți și noi suntem fii Lui. Ne mâniem repede când e vorbit de rău. Mi s-a spus Groparu pentru că în 300 de ani de veghe asupra oamenilor nici unul n-a reușit să treacă de 35 de ani. I-am îngropat pe toți. Prima dată mi-au zis în glumă, apoi gluma a rămas. Toată lumea mă strigă Groparu’ în afară de arhangheli și sfinti. Și așa voiesc să fiu strigat. I-am îngropat pe toți.

-Nu pot să te strig așa. Tu ești îngerul Daniel. Asta ești asta te strig.

-Cum vrei Gicule. Unde mergem prima dată?

-Acasă. La mama și la tata. De la ei îmi iau adio prima dată.

-Bine. Nu-i chiar departe. Mergem pe jos.

Era octombrie în ultimele zile. Cerul era acoperit de un plafon gros de nori cenușii. Vântul bătea cu furie și spulbera ultimele frunze care mai erau pe ramuri. Au ajuns noaptea la casa părintească. Era o casă bătrânească, sărăcăcioasă. Fusese construita mai din nimic și-a trăit de două ori mai mult decât putea să ducă. Chirpicii de pământ s-au îndesat sub propia greutate, mâncați de ploaie, vânt și ninsoare. Pereții prezentau deformații demne de caricaturile marilor artiști și înclinații sub unghiuri din ce în ce mai ascuțite sau obtuze. Ușa era din lemn și de 40 de ani se deschidea cu țipete stridente de durere cumulată și eliberată deodată în toate încheieturile. Era de-un verde răscopt și scorojit. Geamurile mici, împărțite în pătrățele, erau afumate și pline de rahați de muscă. Tavanul era din pal gros, plin de valuri de la ploaia care se infiltra, cu fiecare an tot mai mult, cu multă îndemnare prin toate găurile acoperișului. Și nu erau puține. Podeaua era din pământ

amestecat cu baligă de cal, la fel ca pereții. Erau acoperite cu preșuri vechi și prafuite, iar pereții cu carpete viu colorate care și-au pierdut, însă, de mult magia. Doar aduceau aminte de greutățile veții și chinul oamenilor. Cei care intrau în astfel de case intrau cu lacrimi în colțul ochilor. Unii pentru că au trăit acolo și știu ce înseamnă răceala acelor pereți și unii pentru că le era milă de cei care au trăit și trăiesc în continuare în ce ar trebui să însemne o casă, dar aduceau aminte de bordeiele câinilor.

Casa era împărțită în 3 camere. O bucătărie, o cramă și o cameră ce putem să o numim dormitor. Bucătăria era mobilată cu o masă din lemn și vreo 3 scaune, răpciugoase și deșălate. Câte un cui mai ieșea la suprafață să te jeneze suficient de mult să te ridici. Era probabil sistemul de autoconservare a scaunului, când nu mai putea să te țină te forța să-ți muți curul altundeva. Mai era și un aragaz cu butelie, cumpărat la mâna a treia, încă funcțional. Lucrurile vechi sunt îndeobște mai trainice. Acesta bătea orice record, dar nu era folosit prea mult de ceva vreme. Gazul era mai scump decât cocenii sau vița de vie cumpărată de la țiganii harnici nevoie mare. Tot în bucătărie mai era și o sobă din pământ. Avea o firidă mare în față, sub locul unde făceai focul, și una mai în spate sub corpul sobei. Un bec chior lumina încăperea după ce soarele apunea, ziua era de datoria soarelui, să facă asta, ce răzbea printr-o fereastră mare dată pe din două.

Cămara era o cameră întunecoasă, umedă, care adăpostea diverse provizii. De la borcane cu zacuscă de vinete, gogonele puse la murat până la o damigeană de vin, una de țuică și alte chestii care încă nu-și găsiseră rostul pe bătătură.

Dormitorul era o cameră mare. Patru pe patru. Era suficient de încăpător să adăpostească două paturi, o masă, nelipsita sobă.

Vremea devenise vitregă cu oamenii și le făcea greutăți cum putea. În astfel de vremuri, friguroase, dormitorul era bucătărie, sufragerie și loc de dormit.

Gicu a ajuns seara, când noaptea își lua, cu forța, dreptul. El nu simțea frigul, iar îngerul nici atât. S-a apropiat încet, încet de tot, cu spaimă în inima stătută, deja atrofiată și pe jumătate mâncată. Nu știa ce ar fi putut să vadă. Credea și spera că totul o să fie cum își amintea el, taică-su la masă cu un țap de vin în față sau lungit în pat. Maică-sa cu obișnuita horbocăială, meseria ei de căpătâi. Era un tablou viu în fața ochilor, care se derula de multe ori. Când a ajuns lângă fereastră a început să sufle a om. Aburi se făceau în dreptul gurii lui pe geam.

Ochiii lui de duh priveau cu interes ce era dincolo. Nu se înșelase cu mult. Mamă-sa era în picioare și aduna farfuriile de pe masa veche și sluțită de vreme. Taică-su era așezat în capul ei pe un scaun, privind-o absent cu o mână sub falcă. Niciunul din ei nu scoteau vreo vorbă și fiecare își vedea de treaba lui, conștiincios, de parcă viața lor depindea de asta. Tristă atmosferă.

-Femeie, mă duc afară.

-Du-te, spuse femeia parcă citindu-i gândurile. În atâta vreme de când erau unul aproape de celălalt, vreo 40 de ani, ajunsese să-l cunoască în toate simțământele lui.

Bărbatul iese afară, urcă ochiii către cer, contemplează stelele abia răsărite și trage un of scurt, clătinând din cap. Gicu privea împietrit scena, chinuit de trăiri, culmea ironiei. Îl vede pe taică-su cum se îndreaptă spre grădină, pășind rar, atent la posibilie piedici, pe care întunericul le masca cu dibăcie. Ajunsese la un nuc mare, care era încă tânăr. Se sprijinea cu podul palmei de trunchiul gros, pe care n-ar fi

putut să-l cuprindă în brațe singur. Nucul fusese sădit de tatăl lui. A murit de la 2 săptămâni dupa ce a pus nuca în pământ, deși, el, nu credea în astfel de basme. Îi venea imposibil să creadă că poți muri dacă pui o nenorocită de nucă în pământ, dar totuși a murit. Nuca a prins rădăcini, trăgându-și, parcă, seva din viața lui Trăian, moșu’ lui Gicu. Taică-su era mic pe când se întâmpla asta și a rămas, într-un fel șocat. Când a văzut că un nuc a început să resară acolo, s-a apucat cu grijă și stoicism să-l îngrijească. Îl uda regulat și chiar a tăiat un pui de salcâm ce-i ținea umbra. Mumă-sa l-a cicălit până a murit, la rândul ei, pentru c-a tăiat „salcâmul ăla și n-a smuls blestemul” din pământ. Nici nu-i răspundea, știa și el că-i este greu. A fost lăsată vădană cu un copil de-o șchioapă, dar nu putea să înțeleagă ce era nucul ăla pentru el. Era o linie directă cu taică-su și Dumnezeu. El nu prea a pus piciorul în biserică, dar se ruga deseori sub nuc. Acum s-a întors iar la el. Stătea tăcut, cu capul în pământ. L-a început a fost un mic tremur, apoi s-a transformat într-un plâns veritabil. Gicu plângea de ciudă că nu putea să fie lângă el să-i ia durerea.

-Doamne, de ce l-ai luat, Doamne, pe Gicuțu și nu pe mine? Mi-am trăit viața și mi-am dus crucea cum am știut io mai bine. Mi-am îngropat și pe tata și pe fi-miu. A căzut în genuchi și a început să plângă, lacrimi amare căzându-i pe obraji și de aici pe pământ udându-l și dezghețându-l. Gicu s-a pus și el în cârca lui, aruncându-și brațele și strângându-l la piept plângând cu hohote. Au plâns și au tot plâns până când lacrimile s-au isprăvit, iar ei au căzut epuizați. Ion s-a ridicat cu greu ștergându-și genuchii prăfuiți. A plecat mai liniștit, mai obosit, mai dezamăgit de viață ca oricând.

-Mama mă-sii de treabă, sudumea și blestema în barbă soarta.

Maică-sa lui Gicu, ca orice femeie, mai sensibilă, nu-și ținea lacrimile numai pentru ea. A vărsat atât de multe, atât de multe lacrimi i-au spălat obrazul de nu mai știa ce-i cu ea. A rămas un om la finele vieții fără nicio bucurie. Doar pentru nepoata ei mai putea să zâmbească din suflet, dar știa că nu o să mai râdă niciodată. Abia își aștepta moartea, o dorea din toată inima. Voia să scape de tot chinul pe care-l îndurase atâta amar de vreme.

Sofica a fost o țărancă simplă cu șapte clase. Cartea i-a plăcut, dar câmpul, țarina a avut nevoie de ea. Venea dintr-o familie numeroasă de șapte copii, cel mai mare fiind cu 20 de ani mai mare ca ea, mezina. Cel mai bun prieten al ei din copilărie a fost și fratele ei, Lisandru. El era doar cu doi ani mai mare ca ea și cel mai apropiat de sufletul ei.