MORAR SILVIU

DEONTOLOGIA MEDICALĂ

EDITURA UNIVERSITĂŢII „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

2014

1

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MORAR, SILVIU Deontologia medicală / Morar Silviu. - Sibiu : Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2014 Bibliogr. ISBN 978-606-12-0774-9

17:61614.253

2

C U P R I N S

INTRODUCERE RELAŢIA MORALĂ - ETICĂ - DEONTOLOGIE

CAPITOLUL I DREPTURILE (ŞI OBLIGAŢIILE) PACIENŢILOR

CAPITOLUL II ANALIZA PREVEDERILOR DEONTOLOGICE REFERITOARE LA PROFESIA DE MEDIC

CAPITOLUL III ANALIZA PREVEDERILOR DEONTOLOGICE REFERITOARE LA PROFESIA DE MEDIC DENTIST

CAPITOLUL IV ANALIZA PREVEDERILOR DEONTOLOGICE REFERITOARE LA PROFESIA DE ASISTENT MEDICAL

CAPITOLUL V RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ 5.1. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A MEDICULUI5.2. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A MEDICULUI DENTIST5.3. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A ASISTENTULUI MEDICAL

7

11

31

52

69

83

83

96

3

CAPITOLUL VI RĂSPUNDEREA CIVILĂ A PERSONALULUI MEDICAL

CAPITOLUL VIIRESPONSABILITATEA SOCIALĂ A MEDICULUI

ÎN LOC DE CONCLUZII

REFERINŢE LEGISLATIVE1. LEGEA DREPTURILOR PACIENTULUI2. CODUL DE DEONTOLOGIE MEDICALĂ3. CODUL DEONTOLOGIC AL MEDICULUI DENTIST4. CODUL DE ETICĂ ŞI DEONTOLOGIE AL ASISTENTULUI MEDICAL5. PREVEDERI REFERITOARE LA RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ6. PREVEDERI REFERITOARE LA RĂSPUNDEREA CIVILĂ

BIBLIOGRAFIE

104

108

114

123

124124133

153

162

181

206

212

4

„Conduita morală nu înseamnă pur şi simplu

exigenţa de a renunţa anume la plăcerile vieţii,

ci mai degrabă interesul plin de solicitudine

pe care-l depune cineva ca să făurească

o soartă mai bună pentru toţi oamenii.”

Albert Einstein

5

6

INTRODUCERE

RELAŢIA MORALĂ - ETICĂ - DEONTOLOGIE

Umanitatea a fost pusă dintotdeauna în faţa opţiunii între „bine” şi „rău”, fiind binecunoscut dualismul alb - negru, personaj pozitiv - personaj negativ, yin - yang, drept - nedrept, echitabil - inechitabil etc., ca o coordonată constantă a firii noastre umane. Totalitatea conceptelor referitoare la această dualitate este sintetizată de morală. Avându-şi izvorul în negura timpurilor, cu punct de plecare în obiceiuri ancestrale (cutume), morala vine să facă o sinteză a părerilor individuale (conştiinţă individuală) şi colective (opinia publică) referitoare la aceste aspecte.

Vom putea defini morala ca fiind „ansamblul convingerilor, atitudinilor, deprinderilor, sentimentelor, reflectate şi fixate în principii, norme, reguli determinate istoric şi social, care reglementează comportarea şi raporturile indivizilor între ei, precum şi dintre aceştia şi colectivitate (familie, grup, clasă, naţiune, patrie, popor, societate), în funcţie de categoriile specifice ale moralei (bun/rău, datorie, dreptate/nedreptate) şi a căror respectare se întemeiază pe conştiinţă şi pe forţa opiniei publice.” (11). Spre deosebire de regulile stipulate legislativ (prin Codul Penal, prevederi penale speciale, normative din alte ramuri de drept etc.), care sunt

7

impuse prin forţa de constrângere a statului, pentru nerespectarea regulilor morale nu există constrângere juridică; sancţionarea atitudinilor nepotrivite din punct de vedere moral este făcută prin prisma propriei conştiinţe şi, mai ales, prin oprobriul public la care se expun cei ce încalcă normele morale.

Etica reprezintă disciplina filozofică al cărei obiect de studiu este morala (cu toate aspectele ei practice şi teoretice), o doctrină/teorie filozofică despre esenţa moralei. Cu alte cuvinte, etica se constituie într-un sistem de norme, valori, categorii şi principii morale - un veritabil cod moral.

Deşi cele două noţiuni sunt adesea folosite ca sinonime, fiind practic interşanjabile în limbajul curent, morala se referă la convingeri bazate pe practici sau la învăţături cu privire la modul în care oamenii se comportă în mod concret în relaţiile personale şi în societate, în timp ce etica se referă la un set sau un sistem de principii, sau la filozofia sau teoria care le obiectivează. Atunci când se compară morala cu etica, „etică” este cuvântul cel mai adesea folosit pentru a desemna o analiză filozofică a unui anumit gen de moralitate.

Deontologia (denumită şi etică profesională) constituie un domeniu restrâns al moralei/eticii, cu aplicabilitate strictă la exercitarea unei anumite profesii. În această accepţiune, putem spune că deontologia cuprinde aspectele teoretice şi practice referitoare la datoriile şi obligaţiile morale derivate din exercitarea unei profesii. Etimologia termenului este greacă: „deon, deontos” - care s-ar putea traduce prin „ceea ce trebuie făcut”, „ceea ce se cuvine”, „datorie”, „obligaţie”, respectiv „logos” - care are înţelesul de „discurs”, „ştiinţă”.

8

Prima utilizare a termenului „deontologie” aparţine juristului şi moralistului englez Jeremy Bentham (1748-1832) - părintele utilitarismului modern. În lucrarea sa „Deontologia sau ştiinţa moralităţii” (1832), el afirma: „Baza deontologiei este principiul după care o acţiune este bună sau rea, demnă sau nedemnă, merituoasă sau blamabilă, în raport cu tendinţa ei de a spori sau diminua suma fericirii publice.” Această concepţie implică, aşadar, o evaluare primară, preliminară, ante factum, a consecinţelor unei acţiuni, stabilind dacă aceasta merită sau nu să fie îndeplinită din punct de vedere moral, în funcţie de cantitatea de plăcere sau durere care decurge din această acţiune.

Într-un înţeles mai apropiat de perspectiva actuală, deontologia constituie ansamblul de reguli ce formează codul moralei profesionale, ansamblul principiilor şi normelor morale specifice pe care le implică exercitarea unei anumite profesiuni. În acest înţeles, noţiunea „deontologie” se confundă cvasitotal cu sintagma „etică profesională”.

Vom putea, deci, defini deontologia ca fiind ansamblul de reguli care precizează îndatoririle unei anumite profesiuni; aceste reguli au în vedere conduita celor care exercită o anumită profesie, atât în raporturile dintre ei, cât şi în raporturile cu clienţii lor şi/sau cu publicul (societatea).

Toate profesiile impun anumite îndatoriri celor care le exercită. Însă în cazul unor profesii liberale, cu înalt grad de independenţă profesională (avocatură, jurnalism, medicină, medicină dentară, asistenţă medicală etc.), a fost necesară o codificare internă, de tip „autoreglementare”, a acestor reguli morale, îmbrăcând forma codurilor deontologice. Acestea nu se mulţumesc să puncteze îndatoririle membrilor acestor corpuri profesionale, ci stabilesc şi modalităţi de sancţionare disciplinară în cazul abaterilor de la principiile morale ale

9

profesiei - un veritabil „drept disciplinar”. Astfel, deşi Codul muncii (21) are prevederi generale referitoare la ceea ce înseamnă şi în ce constă o abatere disciplinară: „este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici” (art. 247 alin. 2), tot în cuprinsul acestui act normativ (21) se admite că regimul sancţionator poate fi şi trebuie să fie particularizat în anumite situaţii: „În cazul în care, prin statute profesionale aprobate prin lege specială, se stabileşte un alt regim sancţionator, va fi aplicat acesta.” (art. 248 alin. 2). Codurile deontologice sunt exemple tipice de aplicare practică a acestor prevederi legislative derogatorii.

10

CAPITOLUL I

DREPTURILE (ŞI OBLIGAŢIILE) PACIENŢILOR

Relaţia medic-pacient a cunoscut o continuă transfor-mare în timpurile recente, de la o relaţie de „subordonare”, de dependenţă a pacientului de medic (relaţie de tip paternalist), la una de egalitate, de colaborare, de parteneriat. În lumina acestei relaţii de tip nou, s-a impus necesitatea afirmării (şi statuării prin acte legislative adecvate) a drepturilor pacienţilor.

Un prim pas în acest sens l-a constituit elaborarea (în 1994, la Amsterdam - Olanda) a „Declaraţiei pentru promovarea drepturilor pacienţilor în Europa”, sub egida Biroului Regional pentru Europa al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. La principiile acestei declaraţii au aderat 36 de state europene, între care şi România. Temele principale la care se referea această declaraţie au fost:

- drepturile omului şi valorile în îngrijirea sănătăţii; - dreptul la informare; - consimţământul informat (ca o condiţie preliminară

obligatorie pentru orice intervenţie medicală); - dreptul la confidenţialitate; - dreptul la îngrijire şi tratament de calitate, fără niciun

fel de discriminare.

11

Ulterior (la Bali, în septembrie 1995), Asociaţia Medicală Mondială a adoptat o „Declaraţie asupra drepturilor pacientului”, cu caracter complet, universal.

Politica de promovare a drepturilor pacienţilor s-a materializat în România prin elaborarea Legii drepturilor pacientului (Legea nr. 46/21 ianuarie 2003) (19). Ulterior, prevederile acestei legi au fost completate prin norme specifice de aplicare, printr-un Ordin al Ministrului Sănătăţii şi Familiei (nr. 386/2004), care statuează obligaţiile concrete ale instituţiilor de sănătate vizavi de necesitatea respectării unor drepturi ale pacienţilor prevăzute de lege.

Legea drepturilor pacienţilor nr. 46/2003 stipulează dreptul acestora la informare medicală, cuprinde prevederi referitoare la consimţământul pacientului privind inter-venţia medicală, are în vedere dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţă privată a pacientului, drepturile pacientului în domeniul reproducerii, precum şi drepturile pacientului la tratament şi îngrijiri medicale.

Importanţa recunoaşterii acestor drepturi reiese cu claritate dacă trecem în revistă următorul caz, care relevă necesitatea absolută a informării pacientului despre toate manoperele medicale la care este supus, cu respectarea principiului bioetic fundamental al autodeterminării persoanei:

Un bărbat în vârstă de 72 de ani, de profesie agricultor, tată a trei copii, suferea de cancer de colon. El descria boala sa ca o „masă intestinală”, dar nu cunoştea ce tip de modalitate terapeutică urma să fie folosită.

În ziua de după intervenţia chirurgicală, chirurgul-mâna a doua, aflat de gardă, a vizitat pacientul pentru inspecţia de rutină şi tratarea inciziei chirurgicale. Pacientul,

12

aşteptându-se să vadă o rană închisă, s-a speriat când a văzut orificiul de colostomie. A întrebat chirurgul despre „gaura din abdomenul său”. Chirurgul, într-o manieră foarte serioasă, i-a răspuns: „Capătul intestinului operat a fost suturat la abdomen. De acum vei defeca prin această gaură în punga pe care o voi plasa la capătul intestinului.”

Surprins şi furios de răspuns, pacientul a întrebat: „Pe cine aţi întrebat înainte de a deschide gaura aceasta?”. Chirurgul a spus pacientului că i-au informat fiul despre procedură. Pacientul a strigat furios: „Cine urma să fie operat şi să aibă o gaură în abdomen? Eu sau fiul meu? Cum aţi îndrăznit să faceţi asta fără să mă întrebaţi? Vă voi da în judecată pe toţi!” Chirurgul, nepregătit pentru o astfel de reacţie, a început să explice pe îndelete raţiunea pentru care a fost efectuată colostomia şi a calificat boala pacientului ca fiind una „rea”. După explicaţie, pacientul a spus: „Dacă mi-aţi fi spus asta mai devreme, nu aş fi strigat la dumneavoastră. Nu sunt atât de ignorant, să ştiţi! Aş fi înţeles.”

(Conf. dr. Nermin Ersoy, Turcia - în „Informed Consent”, editor prof. Amnon Carmi, UNESCO Chair in Bioethics, The International Center for Health, Law and Ethics, University of Haifa, Israel, 2003)

Trebuie remarcat că aceste drepturi au şi obligaţii corelative.

Pe de o parte, pentru concretizarea acestor drepturi este necesară o atitudine deontologică bine precizată din partea personalului medical; aceste norme de etică profesională se regăsesc în codurile deontologice ale medicilor, medicilor dentişti şi asistenţilor medicali.

Pe de altă parte, însă, existenţa acestor drepturi ale pacienţilor se corelează (sau ar trebui să se coreleze) cu

13

anumite responsabilităţi ce cad în sarcina pacienţilor, ca de exemplu obligaţia de autoîngrijire (de menţinere a igienei orale şi corporale), obligaţia de complianţă terapeutică, respectarea recomandărilor medicului, prezentarea la controalele periodice, obligaţia de a avea o atitudine decentă faţă de personalul medical etc.

Pacienţii au drepturi şi în calitate de asigurat în sistemul naţional de asigurări sociale de sănătate (Legea nr. 95/2006, titlul VIII) (20):

Art. 217 Asiguraţii au dreptul la un pachet de servicii de bază

în condiţiile stabilite pe baza contractului-cadru care se elaborează anual.

Art. 218(1) Asiguraţii beneficiază de pachetul de servicii de

bază în caz de boală sau de accident, din prima zi de îmbolnăvire sau de la data accidentului şi până la vindecare, în condiţiile stabilite de prezenta lege.

(2) Asiguraţii au următoarele drepturi:a) să aleagă furnizorul de servicii medicale, precum şi

casa de asigurări de sănătate la care se asigură, în condiţiile prezentei legi şi ale contractului-cadru;

b) să fie înscrişi pe lista unui medic de familie pe care îl solicită, dacă îndeplinesc toate condiţiile prezentei legi, suportând cheltuielile de transport dacă opţiunea este pentru un medic din altă localitate;

c) să îşi schimbe medicul de familie ales numai după expirarea a cel puţin 6 luni de la data înscrierii pe listele acestuia;

14

d) să beneficieze de servicii medicale, medicamente, materiale sanitare şi dispozitive medicale în mod nediscriminatoriu, în condiţiile legii;

e) să efectueze controale profilactice, în condiţiile stabilite prin contractul-cadru;

f) să beneficieze de servicii de asistenţă medicală preventivă şi de promovare a sănătăţii, inclusiv pentru depistarea precoce a bolilor;

g) să beneficieze de servicii medicale în ambulatorii şi în spitale aflate în relaţie contractuală cu casele de asigurări de sănătate;

h) să beneficieze de servicii medicale de urgenţă;i) să beneficieze de unele servicii de asistenţă

stomatologică;j) să beneficieze de tratament fizioterapeutic şi de

recuperare;k) să beneficieze de dispozitive medicale;l) să beneficieze de servicii de îngrijiri medicale la

domiciliu;m) să li se garanteze confidenţialitatea privind datele,

în special în ceea ce priveşte diagnosticul şi tratamentul;n) să aibă dreptul la informaţie în cazul tratamentelor

medicale;o) să beneficieze de concedii şi indemnizaţii de

asigurări sociale de sănătate în condiţiile legii.

Art. 220Persoanele care nu fac dovada calităţii de asigurat

beneficiază de servicii medicale numai în cazul urgenţelor medico-chirurgicale şi al bolilor cu potenţial endemo-epidemic şi cele prevăzute în Programul naţional de imunizări, monitorizarea evoluţiei sarcinii şi a lăuzei, servicii

15

de planificare familială (...), în cadrul unui pachet minimal de servicii medicale, stabilit prin contractul-cadru.

Dar pacienţii au şi obligaţii corelative în aceeaşi calitate de asigurat:

Art. 219Obligaţiile asiguraţilor pentru a putea beneficia de

drepturile prevăzute la art. 218 sunt următoarele:a) să se înscrie pe lista unui medic de familie;b) să anunţe medicul de familie ori de câte ori apar

modificări în starea lor de sănătate;c) să se prezinte la controalele profilactice şi periodice

stabilite prin contractul-cadru;d) să anunţe în termen de 15 zile medicul de familie şi

casa de asigurări asupra modificărilor datelor de identitate sau a modificărilor referitoare la încadrarea lor într-o anumită categorie de asiguraţi;

e) să respecte cu stricteţe tratamentul şi indicaţiile medicului;

f) să aibă o conduită civilizată faţă de personalul medico-sanitar;

g) să achite contribuţia datorată fondului şi suma reprezentând coplata, în condiţiile stabilite prin contractul-cadru;

h) să prezinte furnizorilor de servicii medicale documentele justificative care atestă calitatea de asigurat.

Insist pe conduita de respect reciproc pe care şi-o datorează pe de o parte furnizorii de servicii de sănătate (stipulate în prevederile deontologice specifice) şi pe de altă parte pacientul. O conduită civilizată a pacienţilor permite o colaborare optimă cu cadrele medicale, în vederea atingerii

16

obiectivului comun: starea de sănătate a pacientului. Dimpotrivă, în situaţiile în care pacienţii nu respectă această condiţie elementară şi de bun simţ, cadrului medical i se oferă posibilitatea legală de a întrerupe relaţia cu pacientul:

Art. 653 (Legea nr. 95/2006, titlul XV)(20) (1) Atunci când medicul, medicul dentist, asistentul

medical/moaşa au acceptat pacientul, relaţia poate fi întreruptă:

a) odată cu vindecarea bolii;b) de către pacient;c) de către medic, în următoarele situaţii: (i) atunci când pacientul este trimis altui medic,

furnizând toate datele medicale obţinute, care justifică asistenţa altui medic cu competenţe sporite;

(ii) pacientul manifestă o atitudine ostilă şi/sau ireverenţioasă faţă de medic.

De altfel, nerespectarea obligaţiilor din partea

pacienţilor poate atrage şi alte consecinţe legale. Cel mai semnificativ exemplu mi se pare cel al sancţionării nerespectării obligaţiei de complianţă terapeutică prin prevederile Legii nr. 95/2006, titlul XII (20):

Art. 376 (1) Cu excepţia cazurilor de forţă majoră, de urgenţă

ori când pacientul sau reprezentanţii legali ori numiţi ai acestuia sunt în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau consimţământul, medicul acţionează respectând voinţa pacientului şi dreptul acestuia de a refuza ori de a opri o intervenţie medicală.

17

(2) Responsabilitatea medicală încetează în situaţia în care pacientul nu respectă prescripţia sau recomandarea medicală.

Deşi multe dintre aceste obligaţii nu se regăsesc explicit

în acte normative, respectarea şi de către pacienţi (alături, evident, de cadrele medicale) a unui pachet minimal de reguli morale şi de conduită reprezintă o coordonată esenţială a unei relaţii sănătoase, bazată pe încredere reciprocă, dintre pacienţi şi personalul medical.

ANALIZA DREPTURILOR PACIENŢILOR PRIN PRISMA LEGISLAŢIEI SPECIFICE

Înainte de a analiza prevederile Legii nr. 46/2003 (19), detaliind care sunt drepturile pacienţilor, trebuie să facem precizarea noţiunii de „pacient”. În conformitate cu textul de lege (art. 1 lit. a): „prin pacient se înţelege persoana sănătoasă sau bolnavă care utilizează serviciile de sănătate”.

Aşadar, nu numai persoana bolnavă este pacient, ci şi persoana sănătoasă, care beneficiază de programe de promovare a sănătăţii, de profilaxie a unor îmbolnăviri (de exemplu controalele medicale profilactice, depistarea preococe a proceselor neoplazice, fluorizarea apei pentru prevenţia apariţiei cariilor, controlul periodic stomatologic de depistare precoce a unor afecţiuni specifice - parodontopatii, procese carioase etc.).

Art. 1 lit. d prevede ce se înţelege prin termenul general de „intervenţie medicală”: „orice examinare, tratament sau alt act medical în scop de diagnostic preventiv, terapeutic ori de reabilitare”. Este, deci, important de avut în vedere că sub incidenţa Legii drepturilor pacientului intră nu doar actele

18

medicale curative uzuale, ci şi ansamblul investigaţiilor care conduc la precizarea diagnosticului, precum şi manoperele de postvenţie/reabilitare (urmărirea evoluţiei bolilor cronice, protezarea, implantele dentare etc.)

Atunci când vorbim de drepturile pacienţilor trebuie făcută, de asemenea, distincţia între drepturile sociale şi drepturile individuale.

Drepturile sociale sunt corelative obligaţiilor asumate de societate pentru asigurarea sănătăţii populaţiei (asigurarea unui nivel optim de servicii medicale, la un anumit standard, pentru întreaga populaţie), având un caracter general. Acestea sunt, evident, direct dependente de nivelul de dezvoltare a societăţii respective (ţările dezvoltate putând asigura aceste drepturi la un nivel superior, comparativ cu cele subdezvoltate). Sunt legate şi de noţiunea de „accesibilitate” la serviciile de sănătate, pentru că implementarea (punerea în practică) a acestor drepturi depinde de asigurarea unei infrastructuri medicale corespunzătoare, echitabil poziţionată geografic, fără dezechilibre între urban şi rural, dar şi de asigurarea resursei umane (a cadrelor medicale) necesare pentru deservirea facilităţilor medicale.

Drepturile individuale au caracter personal (după cum le spune şi numele), concretizat la o anumită persoană. Atunci când vorbim de „dreptul la sănătate” al unui individ, aceasta este accepţiunea pe care o dăm termenului. Datorită caracterului lor subiectiv, sunt intim legate de noţiunea de „adresabilitate” - ca termen de sănătate publică ce are în vedere voinţa/dorinţa pacientului de a apela cu încredere la serviciile de sănătate. Acestea sunt drepturile pacientului despre care vom vorbi în detaliu în cele ce urmează.

19

Legea drepturilor pacienţilor nr. 46/2003 este structurată după cum urmează:

Cap. I - Dispoziţii generaleCap. II - Dreptul la informaţia medicalăCap. III - Consimţământul pacientului privind interven-

ţia medicalăCap. IV - Dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi

viaţă privată a pacientuluiCap. V - Drepturile pacientului în domeniul reprodu-

ceriiCap. VI - Drepturile pacientului la tratament şi îngrijiri

medicaleCap. VII - SancţiuniCap. VIII - Dispoziţii tranzitorii şi finale

Cap. I - Dispoziţii generale

Acest capitol introductiv defineşte pentru început noţiunile de „pacient”, „discriminare”, „îngrijiri de sănătate”, „intervenţie medicală”, „îngrijri terminale”.

Articolul 3 are în vedere două principii importante de esenţă bioetică, cel al recunoaşterii individualităţii şi unicităţii fiecărui individ şi cel al nediscriminării, statuând dreptul pacientului „de a fi respectat ca persoană umană, fără nici o discriminare.”

Definiţia legală a discriminării este cuprinsă în art. 1 lit b: „distincţia care se face între persoane aflate în situaţii similare, pe baza rasei, sexului, vârstei, apartenenţei etnice, originii naţionale sau sociale, religiei, opţiunilor politice sau antipatiei personale”.

20

Lipsa oricărei discriminări în domeniul asistenţei medicale este o reflectare a principiului conform căruia orice persoană are dreptul la opinie, la păreri proprii, dreptul de a adera la anumite valori morale şi culturale proprii, dreptul de a-i fi respectate convingerile filozofice sau religioase; în ultimă instanţă este o reflectare a egalităţii între fiinţele umane ca indivizi unici.

În cuprinsul articolului 2 este prevăzut „dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate de care societatea dispune, în conformitate cu resursele umane, financiare şi materiale”. Este o reflectare a principiului general al dreptului fiecăruia la viaţă, la integritate fizică şi psihică a persoanei, precum şi a dreptului la o protecţie corespunzătoare a sănătăţii, asigurată prin mijloace preventive şi curative adecvate, care urmăresc atingerea nivelului optim de sănătate personală.

Cap. II - Dreptul pacientului la informaţia medicală

Articolul 4 prevede dreptul de a fi informat cu privire la serviciile medicale disponibile, precum şi la modul de a le utiliza. Acest drept este pus în practică prin publicitatea serviciilor medicale, care oferă acces egal pentru toţi cei interesaţi (instituţiile medicale sunt servicii publice, nu „organizaţii clandestine”).

Dreptul de fi informat asupra identităţii (nume, prenume) şi statutului profesional al furnizorilor de servicii de sănătate (gradul profesional şi didactic, funcţia în cadrul sistemului de sănătate) este prevăzut de art. 5 alin. 1. Purtarea de ecusoane cu aceste date, dar şi prezentarea personală a cadrelor medicale sunt corelative acestui drept al pacienţilor.

21

Pentru pacientul internat este prevăzut dreptul de a fi informat asupra regulilor şi obiceiurilor pe care trebuie să le respecte pe durata spitalizării (art. 5 alin. 2) (regimul vizitelor, accesul aparţinătorilor, regulamentul de ordine interioară etc.).

Articolul 6 sumarizează cele mai importante aspecte care trebuie aduse la cunoştinţa pacientului în legătură cu statusul său medico-biologic, astfel încât acesta să poată lua decizii în cunoştinţă de cauză referitor la intervenţiile medicale la care va fi supus. În absenţa acestor date exhaustive, consimţământul exprimat de pacient va fi viciat, pentru că nu este satisfăcută cerinţa ca acest consimţământ să fie „informat” pentru a fi valid.

În acest sens, legea prevede dreptul pacientului de a fi informat:

- asupra stării sale de sănătate; - a intervenţiilor medicale propuse; - a riscurilor potenţiale ale fiecărei proceduri; - a alternativelor existente la procedurile propuse; - despre riscurile determinate de neefectuarea trata-

mentului şi de nerespectarea recomandărilor medicale; - asupra datelor despre diagnostic şi prognostic.

Pacientul are dreptul de a refuza să-i fie aduse la cunoştinţă anumite informaţii care îi cauzează suferinţă (ca de exemplu o suferinţă incurabilă în stadiu terminal), în conformitate cu articolul 8. Pacientul poate cere în mod expres să nu fie informat, putând alege o persoană care să fie informată în locul său (art. 9). Aceste prevederi legale oferă o alternativă acceptabilă la situaţia delicată în care este pus medicul care trebuie să comunice un prognostic infaust, cu efecte psihologice potenţial severe pentru pacient.

22

Rudele şi prietenii pot fi informaţi despre evoluţia cazului (investigaţii, diagnostic, tratament), dar numai cu acordul pacientului (art. 10). Deşi în practica uzuală această prevedere este adeseori încălcată, trebuie manifestată deosebită prudenţă pentru respectarea obligaţiei deontologice de păstrare a secretului profesional. Încălcarea dreptului la confiden-ţialitate al pacientului îl poate expune pe medic/medicul dentist/asistentul medical unor acuze de abatere disciplinară. De altfel, lectura atentă, ad literam, a acestui articol de lege ne duce la concluzia că nu există nicio obligaţie de a informa aparţinătorii despre starea medicală a pacientului; doar dacă acesta doreşte în mod expres, legea ne oferă aceast drept facultativ.

Ca expresie a principiului autodeterminării, dar şi a dreptului de a cunoaşte toate aspectele referitoare la starea sa de sănătate, din mai multe puncte medicale de vedere, articolul 11 stipulează dreptul pacientului de a cere şi de a obţine o altă opinie medicală. O informare completă asupra datelor medicale care îl privesc, venită de la mai multe surse, este de natură a facilita pacientului luarea unei decizii în deplină cunoştinţă de cauză asupra intervenţiilor medicale la care va fi supus.

Modul în care sunt comunicate informaţiile medicale este de o importanţă crucială. Conform articolului 8, „informaţiile se aduc la cunoştinţa pacientului într-un limbaj respectuos, clar, cu minimalizarea terminologiei de specialitate”. Scopul final este ca datele medicale să fie înţelese pe deplin de către pacient; de aceea se recomandă utilizarea limbajului curent, nu a celui de specialitate (ex. „plombă” - nu „obturaţie”; „operaţie” - nu intervenţie

23

chirurgicală, „proteză” - nu „dispozitiv protetic” etc.), adaptat nivelului intelectual şi cultural al pacientului. Încercarea medicului de a epata prin folosirea de termeni supraspecializaţi poate avea drept consecinţă, mai ales în contextul unei relaţii paternaliste cu pacientul, neînţelegerea realităţii medicale şi, implicit, luarea unei decizii pe baza unui consimţământ formal, insuficient informat.

Tot cu acest scop în minte, dacă pacientul nu cunoaşte limba română, comunicarea se va putea face „în limba maternă ori în limba pe care pacientul o cunoaşte” sau se va căuta orice altă formă de comunicare ce garantează înţelegerea informaţiilor (art. 8).

Comunicarea se va face şi în formă scrisă (conform prevederilor articolului 12) pentru pacientul externat, care poate cere şi are dreptul să primească la externare un rezumat al investigaţiilor, diagnosticului, tratamentului, îngrijirilor din timpul spitalizării.

Cap. III - Consimţământul pacientului privind intervenţia medicală

Înainte de orice manoperă medicală trebuie obţinut acceptul pacientului.

Pentru manopere uzuale, cu risc medical minim, se poate lua în considerare un consimţământ implicit, constând, de exemplu, în suflecarea mânecii pentru a fi luată tensiunea sau pentru recoltare de sânge de la plica cotului sau, în cazul consultaţiei medico-dentare, în plasarea voluntară a pacientului pe scaunul de consultaţii şi deschiderea gurii.

De regulă, însă, este necesar un consimţământ în formă explicită: verbal sau (preferabil) în scris; acesta din urmă devine în mod absolut obligatoriu atunci când riscurile

24

intervenţiei medicale sunt crescute, dacă este vorba de intervenţii medicale mutilante sau dacă pacientul este subiect al unei cercetări ştiinţifice.

Acest consimţământ, pentru a fi valid, trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiţii:

- să fie liber exprimat (fără constrângere morală, fizică sau de altă natură; fără ca acesta să rezulte în urma unei atitudini paternaliste din partea medicului);

- să fie valabil exprimat (adică să fie dat de un pacient capabil, cu capacitate de exerciţiu păstrată; sunt excluşi în acest sens minorii şi bolnavii psihic incapabili să înţeleagă consecinţele medicale ale deciziilor lor, precum şi, evident, cei a căror stare de conştienţă este abolită sau marcat alterată);

- să fie informat (ceea ce presupune cunoaşterea amănunţită a realităţii medicale şi în special a beneficiilor şi a riscurilor procedurii medicale, pentru a le putea pune în balanţă în luarea deciziei finale).

Necesitatea obţinerii consimţământului informat al pacientului pentru procedurile medicale la care este supus constituie o expresie a principiului autodeterminării. Tendinţa modernă în relaţia medic-pacient este spre construirea unei relaţii de colaborare (de parteneriat), iar obţinerea consimţământului este o coordonată moral-etică esenţială în acest sens, care contribuie semnificativ la creşterea încrederii pacientului în medicul curant.

Totuşi, deşi pacientul participă la adoptarea deciziilor medicale, el nu se poate substitui în totalitate poziţiei medicului. Acesta din urmă va trebui să ia decizia terapeutică finală (în funcţie de conştiinţa sa, bazat pe pregătirea şi cunoştinţele sale profesionale şi, fireşte, în interesul pacientului).

25

Cu toate acestea, o manoperă medicală nu va putea fi impusă cu forţa, pentru că, aşa cum statuează articolul 13, pacientul „are dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie medicală”, dacă îşi asumă, în scris, răspunderea pentru decizia sa. Consecinţele neintervenţiei medicale trebuie să-i fie explicate pacientului; vorbim, aşadar, de un „refuz informat”.

În situaţii de excepţie, când pacientul nu-şi poate exprima voinţa (ex. comă), iar o intervenţie medicală este necesară de urgenţă, acordul pacientului poate fi dedus dintr-o exprimare anterioară a voinţei acestuia (art. 14); cu alte cuvinte, se poate prezuma acceptul pacientului, dacă anterior nu s-a pronunţat pentru refuzul tratamentului.

Pentru persoanele incapabile (minori, bolnavi psihic) care necesită intervenţie medicală de urgenţă, consimţă-mântul reprezentantului legal (părinţi, tutore) nu mai este necesar (art. 15). Aceată situaţie este asimilabilă, din punct de vedere juridic, cu starea de necesitate, intervenţia medicală, consimţită sau nu, fiind absolut necesară pentru a salva viaţa persoanei în pericol.

Pentru persoanele incapabile (conform art. 16), pe lângă consimţământul reprezentanţilor legali, este important ca pacientul incapabil să fie implicat (atât cât permite capacitatea lui de a înţelege) în procesul de luare a deciziei medicale. Atât în cazul minorilor care au împlinit o anumită vârstă (convenţional stabilită la 10 ani), cât şi în cazul persoanelor cu deficienţe psihice, există un grad de înţelegere a realităţii medicale în care se află (chiar dacă aceasta nu poate fi percepută plenar). De aceea este necesar să informăm aceşti pacienţi despre manoperele medicale la care vor fi supuşi, pentru a obţine încrederea şi cooperarea lor. Obţinerea

26

acordului informat al ocrotitorilor legali ramâne însă obligatorie, chiar şi în aceste condiţii. Practic, consimţământul părinţilor sau tutorilor este absolut necesar, dar se recomandă să fie dublat de cel al pacienţilor incapabili.

Articolul 17 analizează o potenţială situaţie de conflict: între medici (care consideră necesară o intervenţie medicală în interesul pacientului incapabil) şi reprezentanţii legali (care refuză, din variate motive, să-şi dea acordul pentru intervenţia medicală propusă). Rezolvarea propusă de leguitor este în sensul luării deciziei de intervenţie/non-intervenţie de către o comisie de arbitraj de specialitate (alcătuită din trei medici pentru pacienţii internaţi, respectiv din doi medici pentru pacienţii din ambulator).

Consimţământul pacientului este obligatoriu şi pentru recoltarea, păstrarea sau folosirea tuturor produselor biologice prelevate din corpul său în vederea stabilirii diagnosticului sau a tratamentului cu care pacientul este de acord (art. 18).

Consimţământul este necesar şi pentru participarea sa la învăţământul medical clinic şi la cercetarea ştiinţifică (art. 19). Nu vor fi incluse în cercetarea ştiinţifică persoanele incapabile sau care nu pot să-şi exprime voinţa, cu excepţia cazurilor în care s-a obţinut consimţământul de la reprezentantul legal, iar cercetarea este făcută şi în interesul pacientului incapabil.

De asemenea, consimţământul trebuie obţinut şi pentru fotografierea sau filmarea pacientului într-o unitate medicală, excepţie făcând cazurile în care imaginile sunt

27

necesare pentru diagnostic, pentru tratament sau pentru evitarea suspectării unei culpe medicale (art. 20).

Cap. IV – Dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţă privată a pacientului

Aspectele legate de sănătatea persoanei sunt considerate în ziua de azi o componentă a vieţii intime a acesteia. Dezvăluirea unor informaţii cu caracter medical poate prejudicia viaţa socială a individului, cu potenţial impact asupra locului de muncă, vieţii de familie, statusului social etc. Obligaţia corelativă a medicului este cea de păstrare a secretului profesional.

Conform articolului 21: „Toate informaţiile privind starea pacientului, rezultatele investigaţiilor, diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele personale sunt confiden-ţiale, chiar şi după decesul acestuia.”

Excepţiile de la această regulă sunt prevăzute de articolul 22. Informaţiile confidenţiale pot fi relevate:

- doar dacă pacientul îşi dă consimţământul explicit sau - dacă legea o cere în mod expres (ca de exemplu

pentru prevenirea unei epidemii, prevenirea răspândirii bolilor venerice, existenţa unei fapte penale - obligatoriu de relevat organelor abilitate etc.).

De asemenea, datele necesare altor furnizori de servicii medicale, implicaţi în tratamentul pacientului, pot fi furnizate acestora fără consimţământul expres al acestuia (art. 23).

Ca expresie şi a dreptului la informare, „pacientul are acces la datele medicale personale.” (art. 24).

28

„Amestecul în viaţa privată, familială a pacientului este interzis.” (art. 25). Sunt considerate excepţii de la această regulă generală:

- când această imixtiune influenţează pozitiv diagnosticul, tratamentul, ori îngrijirile acordate (dar numai dacă există acordul pacientului pentru această imixtiune);

- când pacientul prezintă pericol pentru sine sau pentru sănătatea publică.

Cap. VI - Drepturile pacientului la tratament şi îngrijiri medicale

Sunt egale pentru toţi pacienţii, fără discriminare, după cum am văzut deja (conform art. 2 şi 3 din Dispoziţiile generale ale legii).

Când totuşi este necesară o selectare a pacienţilor pentru anumite tipuri de tratament (disponibile în număr limitat), selectarea se va face numai pe baza criteriilor medicale, nu pe alte considerente - susceptibile a crea discriminări (art. 29, alin. 1).

„Intervenţiile medicale se pot efectua numai dacă există condiţiile de dotare necesare şi personal acreditat” (art. 30), cu excepţia cazurilor de urgenţă apărute în situaţii extreme.

Pacienţii terminali, incurabili, au dreptul la îngrijiri medicale care să le permită a muri cu demnitate, nu în suferinţă (art. 31).

Este prevăzut, de asemenea, dreptul la sprijinul familiei, al prietenilor, dreptul la suport spiritual, material şi de sfaturi; în măsura posibilităţilor, mediul de îngrijire şi

29

de tratament va fi creat (la solicitarea pacientului) cât mai apropiat de cel familial (art. 32).

Personalul medical sau nemedical din unitatea sanitară nu are dreptul să preseze pacientul în vreun fel, pentru a determina „să îl recompenseze altfel decât prevăd reglementările de plată legale din cadrul unităţii respective.”

Totuşi, „pacientul poate oferi angajaţilor sau unităţii unde a fost îngrijit, plăţi suplimentare sau donaţii, cu respectarea legii” (art 34).

Art. 35 prevede dreptul la îngrijiri medicale continue - până la ameliorarea stării de sănătate sau până la vindecare. Tot în acest sens sunt prevederile art. 36, referitoare la dreptul pacientului de a beneficia de asistenţă medicală de urgenţă, de asistenţă medico-dentară de urgenţă, de servicii farmaceutice în program continuu.

Cap. VII - Sancţiuni

În cazul nerespectării prevederilor Legii nr. 46/2003 şi a drepturilor prevăzute în contul pacienţilor, personalul medico-sanitar aflat în culpă în acest sens răspunde disciplinar, contravenţional sau chiar penal, conform prevederilor legale (art. 37).

Voi analiza aceste coordonate sancţionatorii în capitolele subsecvente ale lucrării.

Înainte de aceasta, însă, este necesară trecea în revistă a regulilor deontologice aplicabile medicului, medicului dentist şi asistentului medical (16, 17, 18), cuprinzând, alături de alte norme moral-etice ale profesiilor respective, şi obligaţiile corelative acestor drepturi ale pacienţilor.

30

CAPITOLUL II

ANALIZA PREVEDERILOR DEONTOLOGICE REFERITOARE LA

PROFESIA DE MEDIC

Simpla statuare a drepturilor pacienţilor nu este suficientă pentru aplicarea efectivă a acestora în practica medicală. La fel de necesară este şi precizarea, în paralel, a obligaţiilor corelative care revin cadrelor medicale, astfel încât drepturile analizate în capitolul precedent să nu rămână doar concepte teoretice. Codurile deontologice ale profesiilor medicale includ, după cum vom vedea, astfel de reglementări, menite a oferi necesara aplicabilitate practică a drepturilor pacienţilor.

Mă voi referi pentru început la normele deontologice specifice profesiei de medic, aşa cum sunt prevăzute de actualul Cod de deontologie medicală din 30 martie 2012 al Colegiului Medicilor din România (16), publicat în Monitorul Oficial, partea I, nr. 298 din 7 mai 2012 şi intrat în vigoare, conform art. 61, „în termen de 30 de zile de la data publicării lui în Monitorul Oficial al României.”

31

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE EXERCITĂRII PROFESIEI DE MEDIC

Chiar din primul capitol al Codului sunt formulate regulile generale de esenţă moral-deontologică ce trebuie să caracterizeze profesia de medic. Prin precizarea „Principiilor fundamentale ale exercitării profesiei de medic” se delimitează cadrul general căruia trebuie să i se conformeze orice prevedere subsecventă referitoare la modul de derulare a activităţii medicului.

Referindu-se la „Scopul şi rolul profesiei medicale”, articolul 1 impune ca regulă deontologică primordială dedicarea întregii activităţi a medicului unui scop apostolic: acela de a apăra viaţa, sănătatea şi integritatea fizică şi psihică a fiinţei umane; orice manoperă medicală trebuie să fie dedicată în exclusivitate acestei finalităţi nobile.

Principiul nediscriminării este statuat de articolul 2 al Codului, care impune ca orice activitate a medicului să fie exercitată „fără nici un fel de discriminare, inclusiv în ceea ce priveşte starea de sănătate sau şansele de vindecare ale pacientului.”

Un alt principiu fundamental este cel referitor la respectarea cu stricteţe a demnităţii fiinţei umane. Articolul 3 arată că, în toate situaţiile, actul profesional medical, indiferent de formă sau modalitate de desfăşurare, trebuie să se deruleze cu respectarea strictă a acestei coordonate fundamentale a corpului profesional medical.

32

În aceeaşi notă de respect datorat pacientului ca fiinţă umană se înscrie şi imperativul deontologic formulat de articolul 4 („Primordialitatea interesului şi a binelui fiinţei umane”). În cadrul luării oricărei decizii profesionale, medicul se va asigura că „interesul şi binele fiinţei umane prevalează interesului societăţii ori al ştiinţei.”

Pentru fiecare caz în parte, medicul este obligat să respecte normele profesionale şi de conduită, adaptându-şi acţiunile la specificul cazului respectiv, astfel încât să asigure o asistenţă medicală optimă pentru fiecare pacient (art. 5 – „Obligativitatea normelor profesionale şi a celor de conduită”).

În cursul activităţii sale, medicul se bucură de independenţă profesională, garantată prin lege. Nicio ingerinţă nu este permisă în ceea ce priveşte decizia medicală. De aceea articolul 6 impune medicului o atitudine activă în sensul apărării acestei independenţe profesionale („Medicul este dator să stăruie şi să-şi apere independenţa sa profesională...”). În acest sens este interzisă „orice determinare a actului medical ori a deciziei profesionale de raţiuni de rentabilitate economică sau de ordin administrativ”; acceptarea de către medic a unor astfel de ingerinţe ar reprezenta o încălcare a regulilor deontologice.

Specificul umanist al profesiei medicale transpare din formularea articolului 7 al Codului, referitor la „Caracterul relaţiei medic-pacient”. Această relaţie va sta sub semnul profesionalismului şi va avea la bază respectul faţă de fiinţa umană, dar şi înţelegerea şi compasiunea în faţa suferinţei – ca trăsătură definitorie a profesiilor medicale.

33

Obligaţia diligenţei de mijloace (art. 8) este o regulă deontologică ce impune medicului să pună în slujba pacientului său toate cunoştinţele profesionale şi toată priceperea sa, astfel încât decizia medicală să fie cea corectă, iar pacientul să beneficieze de „maximum de garanţii în raport de condiţiile concrete, astfel încât starea sa de sănătate să nu aibă de suferit.”

Respectarea/nedepăşirea competenţei profesionale este nu doar o necesitate legală, ci şi un imperativ deontologic. Conform articolului 9 („Principiul specializării profesionale”), medicului nu îi este permis să acţioneze în afara specialităţii, competenţelor şi practicii pe care le are, în raport cu condiţiile concrete. Singura excepţie în acest sens este cea a situaţiilor de urgenţă vitală, cazuri în care este primordială salvarea vieţii pacientului, iar medicului îi este permis să acţioneze şi în afara competenţei sale profesionale.

Last, but not least, articolul 10 punctează ultimul principiu fundamental al Codului, cel referitor la respectul datorat confraţilor de-a lungul întregii activităţi profesionale. Medicul este dator să se ferească/abţină să-şi denigreze colegii sau să critice activitatea lor profesională. Este un principiu de bun simţ, care ţine de solidaritatea profesională, de spiritul apartenenţei la o elită respectată, de imaginea pe care o proiectează corpul nostru profesional în ochii pacienţilor şi ai societăţii. Din păcate, din considerente subiective (orgoliu profesional, invidie etc.) sau obiectiv-materiale (concurenţă, dorinţă de câştig etc.) acest principiu trece uneori pe planul al doilea sau este uitat cu desăvârşire de unii dintre medici. Iar consecinţele unor astfel de atitudini se resimt din plin, materializându-se în acuze de malpraxis sau în plângeri adresate Colegiului Medicilor în legătură cu abateri

34

disciplinare, de multe ori nefondate, dar alimentate tocmai de aceste acuze nedeontologice, care vin „din interiorul” corpului medical.

CONSIMŢĂMÂNTUL

Un întreg capitol (al doilea) al Codului de deontologie medicală este dedicat obligaţiilor care cad în sarcina medicului vizavi de necesitatea obţinerii unui consimţământ informat al pacientului în legătură cu intervenţia medicală la care va fi supus.

Conform art. 11 alin. 1: „Nicio intervenţie în domeniul sănătăţii nu se poate efectua decât după ce persoana vizată şi-a dat consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză.”, iar la alin. 2 al aceluiaşi articol se prevede: „(...) consimţământul se poate retrage în orice moment de persoana vizată.”

În cazul persoanelor incapabile (minori, persoane fără capacitatea de a consimţi), funcţionează decizia prin substituţie.

- Conform articolului 650 din Legea nr. 95/2006 (20), „Vârsta legală pentru exprimarea consimţământului informat este 18 ani.” În cazul minorilor (persoane sub 18 ani), Codul de deontologie medicală (art. 12) instituie obligativitatea obţinerii consimţământului informat de la ocrotitorul legal al minorului - părinte, tutore sau altă autoritate prevăzută de lege (alin. 1: „Atunci când, conform legii, un minor nu are capacitatea de a consimţi la o intervenţie, aceasta nu se poate efectua fără acordul reprezentantului său, autorizarea unei autorităţi sau a unei alte persoane ori instanţe desemnate prin lege.”).

35

De asemenea, Codul oferă medicului posibilitatea de a lua în considerare şi opinia minorului referitoare la actul medical – acordul informat al minorului (alin. 2: „Medicul, în funcţie de vârsta şi gradul de maturitate a minorului, şi numai strict în interesul acestuia, poate lua în considerare şi părerea minorului.”).

Este extrem de important ca minorul să fie implicat în procesul decizional de obţinere a consimţământului informat, în limita capacităţii sale de înţelegere (să se obţină acordul informat din partea minorului în ceea ce priveşte intervenţia medicală propusă). Oportunitatea unui astfel de accept reiese cu claritate nu doar din art. 12 alin. 2 din Codul de deontologie medicală, ci şi din prevederile art. 16 din Legea nr. 46/2003 (19): „În cazul în care se cere consimţământul reprezentantului legal, pacientul trebuie să fie implicat în procesul de luare a deciziei atât cât permite capacitatea lui de înţelegere.”

Acest acord informat nu înlocuieşte, ci dublează decizia prin substituţie (astfel că un consimţământ informat şi din partea reprezentantului legal este obligatoriu în această situaţie).

În situaţii de urgenţă, când viaţa minorului este în pericol imediat, atitudinea recomandată este nuanţată. Astfel, reamintesc că, în conformitate cu articolul 15 din Legea nr. 46/2003 (19): „În cazul în care pacientul necesită o intervenţie medicală de urgenţă, consimţământul reprezentantului legal nu mai este necesar.”, iar articolul 15 al Codului de deontologie medicală prevede: „Atunci când, din cauza unei situaţii de urgenţă, nu se poate obţine consimţământul adecvat, se va putea trece imediat la orice intervenţie indispensabilă din punct de vedere medical în folosul sănătăţii persoanei vizate.”

36

De asemenea, potrivit articolului 650 din Legea nr. 95/2006 (20), minorii îşi pot exprima consimţământul în absenţa reprezentantului legal în „situaţii de urgenţă, când părinţii sau reprezentantul legal nu pot fi contactaţi, iar minorul are discernământul necesar pentru a înţelege situaţia medicală în care se află.”

Cadrele medicale răspund în faţa legii „atunci când nu obţin consimţământul informat al pacientului sau al reprezentanţilor legali ai acestuia, cu excepţia cazurilor în care pacientul este lipsit de discernământ, iar reprezentantul legal sau ruda cea mai apropiată nu poate fi contactat, datorită situaţiei de urgenţă.” (art. 651 alin 1 din Legea nr. 95/2006).

Regim derogatoriu de la regula generală a validităţii exprimării consimţământului doar începând cu vârsta de 18 ani regăsim în situaţiile medicale legate de diagnosticul şi/sau tratamentul problemelor sexuale şi reproductive. În astfel de cazuri, minorii în vârstă de peste 16 ani îşi pot exprima consimţământul în absenţa părinţilor sau a reprezentantului legal, la solicitarea lor expresă (art. 650 lit. b din Legea nr. 95/2006).

- În cazul altor persoane incapabile (persoane majore fără capacitate de a consimţi – ca, de exemplu, cei bolnavi psihic, puşi sub interdicţie sau cei aflaţi în stare de comă) intervine, de asemenea, mecanismul deciziei prin substituţie.

Astfel, conform art. 13 al Codului (16): „Atunci când, conform legii, un major nu are, datorită unui handicap mintal, unei boli sau dintr-un motiv similar, capacitatea de a consimţi la o intervenţie, aceasta nu se poate efectua fără acordul

37

reprezentantului său ori fără autorizarea unei autorităţi sau a unei persoane ori instanţe desemnate prin lege.”

Obţinerea unui consimţământ formal, bazat pe date insuficiente, sub forma unei simple consemnări în documentul medical sub care se află semnătura pacientului, nu satisface cerinţele deontologice ale aplicării valide a teoriei consimţământului. Pentru a se putea vorbi de o relaţie medic-pacient de calitate, de tip parteneriat şi nu de subordonare/ paternalism, este absolut necesar să avem în vedere caracterul informat al consimţământului – ceea ce presupune cunoaşterea de către pacient a tuturor beneficiilor, dar şi a riscurilor intervenţiei medicale.

Articolul 14 din Codul de deontologie medicală („Informarea prealabilă şi adecvată a persoanei”) instituie în sarcina medicului obligaţia deontologică de a aduce la cunoştinţa pacientului toate informaţiile relevante pentru a lua o decizie în deplină cunoştinţă de cauză: „Medicul va solicita şi va primi consimţământul numai după ce, în prealabil, persoana respectivă sau cea îndreptăţită să-şi dea acordul cu privire la intervenţia medicală a primit informaţii adecvate în privinţa scopului şi naturii intervenţiei, precum şi în privinţa consecinţelor şi a riscurilor previzibile şi în general acceptate de societatea medicală.” Această cerinţă reprezintă în acelaşi timp şi o obligaţie corelativă dreptului pacientului la informaţia medicală.

Maniera în care se face transmiterea datelor medicale trebuie adaptată la pacient, pentru a asigura înţelegerea tuturor informaţiilor (art. 14 alin. 2: „Pe cât posibil, medicul va urmări ca informarea să fie adecvată şi raportată la persoana care urmează să-şi manifeste consimţământul.”)

38

În situaţii de urgenţă, consimţământul nu mai este necesar, după cum se prevede în mod explicit la articolul 15 din Cod: „Atunci când, datorită unei situaţii de urgenţă, nu se poate obţine consimţământul adecvat, se va putea proceda imediat la orice intervenţie indispensabilă din punct de vedere medical în folosul sănătăţii persoanei vizate.”

Referitor la acceptabilitatea caracterului implicit al consimţământului, Codul de deontologie medicală (16) dă acestei noţiuni o dublă accepţiune:

- cea de autorizare anterioară sau dorinţe exprimate anterior de către un pacient care nu mai poate să îşi exprime voinţa la momentul intervenţiei, dar şi

- cea referitoare la acte medicale de rutină (cu „o succesiune şi o repetabilitate specifică”), caz în care anumite atitudini/posturi ale pacientului pot semnifica acceptarea implicită a manoperei medicale (de exemplu răsfrângerea mânecii şi dezvelirea plicii cotului în cazul recoltării de sânge de la acest nivel).

Astfel, conform articolului 16 al Codului: „În interesul pacientului, sunt valabile şi vor fi luate în considerare autorizările şi dorinţele exprimate anterior cu privire la o intervenţie medicală de către un pacient care, în momentul noii intervenţii, nu este într-o stare care să îi permită să îşi exprime voinţa sau dacă prin natura sa actul medical are o succesiune şi o repetabilitate specifică.”

SECRETUL PROFESIONAL ŞI ACCESUL LA DATELE REFERITOARE LA STAREA DE

SĂNĂTATE

Păstrarea secretului profesional este o obligaţie deontologică fundamentală a medicului (art. 17 din Cod),

39

corelativă dreptului pacientului la confidenţialitatea infor-maţiilor şi la respectarea vieţii sale private (informaţiile referitoare la sănătatea persoanei fiind considerate în mod unanim ca o componentă a vieţii intime şi private).

Întinderea acestei obligaţii este detaliată în cuprinsul art. 18: „Obligaţia medicului de a păstra secretul profesional este opozabilă inclusiv faţă de membrii familiei persoanei respective.” (alin. 1); această obligaţie „persistă şi după ce persoana respectivă a încetat să-i fie pacient sau a decedat.” (alin. 2).

Datele referitoare la sănătatea persoanei pot fi transmise pacientului sau unei alte persoane desemnate de pacient (dar doar la solicitarea expresă a acestuia) (art. 19).

Regula păstrării secretului profesional nu este imuabilă; în situaţii prevăzute expres de lege (şi numai atunci!) sunt permise derogări de la această regulă (art. 20), cu scopul de a proteja terţii sau societatea în ansamblu.

REGULI GENERALE DE COMPORTAMENT ÎN ACTIVITATEA MEDICALĂ

Medicul trebuie să aibă o pregătire profesională impecabilă şi să respecte cu orice prilej regulile moral-etice; va trebui să manifeste o permanentă preocupare pentru dezvoltarea sa profesională, dar şi pentru creşterea prestigiului profesiunii medicale (art. 21 alin. 1). În acest sens, Codul impune în sarcina medicului obligaţia de a fi permanent la curent cu evoluţia cunoştinţelor din domeniul medical (inclusiv prin intermediul variatelor forme de educaţie medicală continuă), pentru a putea pune la dispoziţia

40

pacienţilor săi cele mai noi descoperiri, procedee şi tehnici medicale (art. 21 alin. 2).

Codul consideră a fi contrare principiilor fundamentale ale profesiei de medic, considerându-le fapte şi acte nedeontologice, următoarele activităţi (art. 22):

a) practicarea eutanasiei şi eugeniei;b) cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege sau de

normele profesiei, refuzul acordării serviciilor medicale;c) abandonarea unui pacient fără asigurarea că

acesta a fost preluat de o altă unitate medicală sau un alt medic ori că beneficiază de condiţii adecvate situaţiei în care se află şi stării sale de sănătate;

d) folosirea unor metode de diagnostic sau tratament nefundamentate ştiinţific sau neacceptate de comunitatea medicală, cu risc pentru pacient;

e) cu excepția urgenţelor vitale, exercitarea profesiei medicale în condiţii care ar putea compromite actul profesional sau ar putea afecta calitatea actului medical;

f) emiterea unui document medical de complezenţă sau pentru obţinerea unui folos nelegal sau imoral;

g) emiterea unui document medical pentru care nu există competenţă profesională;

h) atragerea clientelei profitând de funcţia ocupată sau prin intermediul unor promisiuni oneroase şi neconforme cu normele publicităţii activităţilor medicale;

i) folosirea, invocarea sau lăsarea impresiei deţinerii unor titluri profesionale, specialităţi ori competenţe profesionale neconforme cu realitatea;

j) încălcarea principiilor fundamentale ale exercitării profesiei de medic.

41

De asemenea, Codul de deontologie medicală consideră a fi grave încălcări ale principiului fundamental al indepenţei profesionale următoarele (art. 23):

a) cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege şi cu anunţarea prealabilă a organelor profesiei, asocierea sau colaborarea, sub orice formă şi orice modalitate, directă ori indirectă, dintre un medic şi o persoană care produce sau distribuie medicamente;

b) reclama, în orice mod, la medicamente, aparatură medicală sau alte produse de uz medical;

c) implicarea, direct sau indirect, în distribuţia de medicamente, dispozitive medicale, aparatură medicală sau de alte produse de uz medical;

d) încălcarea principiului transparenţei în rela-ţia cu producătorii şi distribuitorii de medicamente şi produse medicale;

e) primirea unor donaţii sub forma de cadouri în bani sau în natură ori alte avantaje, a căror valoare le face să-şi piardă caracterul simbolic şi care influenţează actul medical, de la una dintre entităţile prevăzute la lit. a)-c).

Relaţia medic-pacient trebuie să aibă caracter nemediat (art 24); examinarea personală, nemediată a pacientului de către medic este esenţială pentru a putea lua decizii medicale de calitate şi pentru a stabili o relaţie de încredere, personalizată, cu pacientul, Doar în situaţii de excepţie (ex. localităţi izolate, intemperii, catastrofe, platforme petroliere sau nave aflate în largul mării etc.) se poate deroga de la această regulă.

Aceste prevederi se completează cu cele ale articolului 31 din Cod („Actul medical de la distanţă”), care permite intervenţia medicală de la distanţă doar cu titlu de excepţie, în 42

condiţii strict controlate: „numai în situaţia în care pacientul este asistat nemijlocit de către medicul său, iar scopul investigaţiei şi procedurilor la care este supus pacientul este acela de a ajuta medicul să determine diagnosticul, să stabilească tratamentul sau să întreprindă orice altă măsură medicală necesară finalizării actului medical sau a intervenţiei medicale în cazul operaţilor. Excepţie fac situaţiile de urgenţă.”

Angajamentul profesional al medicului trebuie să fie limitat la capacitatea şi competenţele sale profesionale, dar şi la capacitatea tehnică şi de dotare a unităţii medicale în care îşi desfăşoară activitatea (art. 25 alin. 1). Efectuarea de acte medicale în condiţii improprii, cu încălcarea regulii de mai sus, poate pune în pericol sănătatea sau chiar viaţa pacientului. Astfel, conform art. 25, alin. 2: „Dacă medicul nu are suficiente cunoştinţe ori experienţă necesară pentru a asigura o asistenţă medicală corespunzătoare, acesta va solicita un consult adecvat situaţiei sau va îndruma bolnavul către un astfel de consult la o altă unitate medicală. Aceleaşi dispoziţii se vor aplica şi în cazul în care dotarea tehnică şi materială a unităţii în care are loc consultul sau intervenţia medicală nu este adecvată consultului, stabilirii diagnosticului sau intervenţiei medicale.”

Diligenţa de claritate, la care face referire articolul 26 al Codului, reprezintă acea îndatorire deontologică a medicului care constă în explicarea detaliată a recomandărilor medicale – o cerinţă preliminară esenţială pentru asigurarea complianţei terapeutice: „Medicul care a răspuns unei solicitări cu caracter medical se va asigura că persoana respectivă a înţeles pe deplin prescripţia, recomandarea sau orice altă cerinţă a medicului, precum şi cu privire la faptul

43

că pacientul este, după caz, preluat de o altă unitate medicală ori în supravegherea altui specialist în domeniu.”

Activitatea profesională medicală nu mai este (şi nu mai poate fi, în condiţiile actuale) una individualistă; este necesară cooperarea medicului cu alţi specialişti şi/sau cu alţi colegi. Derularea optimă a acestei munci în echipă se poate realiza doar în condiţiile respectării prevederilor art. 27-29 din Cod. Astfel, „în situaţia în care pacientul a fost preluat sau îndrumat către un alt specialist, medicul va colabora cu acesta, punându-i la dispoziţie orice fel de date sau informaţii cu caracter medical referitoare la persoana în cauză şi informându-l cu privire la orice altă chestiune legată de starea de sănătate a acesteia.” (art. 27).

De asemenea, consultul medical efectuat în echipă trebuie să respecte reguli deontologice clare:

- se poate realiza doar cu acordul pacientului (sau al persoanei/instituţiei abilitate să decidă în locul pacientului);

- va urmări întotdeauna luarea celor mai adecvate măsuri în interesul pacientului (art. 28);

- luarea şi comunicarea deciziei finale aparţine medicului care a organizat consultul;

- în caz de divergenţă de opinie între medicii participanţi la consult, pacientul (sau reprezentantul său legal) trebuie informat despre acest aspect (art. 29).

În toate situaţiile se va respecta dreptul pacientului de a obţine o a doua opinie medicală (art. 30) – ca şi corolar al dreptului său la informaţia medicală.

Odată ce un medic a acceptat un anumit pacient şi a început să îi acorde îngrijiri medicale, acesta are obligaţia de a se asigura că pacientul „a înţeles natura şi întinderea relaţiei

44

medic-pacient, că are o aşteptare corectă cu privire la rezultatele actului medical şi la serviciile medicale pe care acesta urmează să le primească”; de asemenea, medicul este dator să ducă la îndeplinire obligaţiile asumate, „aşa cum rezultă ele din înţelegerea părţilor sau din obiceiurile şi cutumele profesiei medicale” (art. 32 – „Finalizarea obigaţiei asumate”).

Refuzul acordării serviciilor medicale poate avea loc doar în condiţii strict prevăzute de lege sau „dacă prin solicitarea formulată persoana în cauză îi cere medicului acte de natură a-i ştirbi independenţa profesională, a-i afecta imaginea sau valorile morale ori solicitarea nu este conformă cu principiile fundamentale ale exercitării profesiei de medic, cu scopul şi rolul social al profesiei medicale.” (art. 33 alin. 1). Chiar şi în aceste situaţii de refuz justificat, medicul este dator să explice pacientului motivele care au stat la baza refuzului; în plus, medicul se va asigura că pacientul va beneficia totuşi de servicii medicale şi că pacientului nu îi va fi pusă în pericol sănătatea sau viaţa. Dacă refuzul are la bază încălcarea convingerilor morale ale medicului (de exemplu în cazul refuzului efectuării unui avort), acesta va îndruma pacientul spre alt coleg sau la o altă unutate medicală (art. 33 alin. 2).

ACTIVITĂŢI CONEXE ACTULUI MEDICAL

O serie de activităţi care nu ţin strict de intervenţia medicală, dar au legătură cu actul medical, sunt supuse unor reglementări deontologice, care se regăsesc în cuprinsul capitolului al V-lea din Codul de deontologie medicală.

45

Documentele medicale elaborate de către medic cu ocazia exercitării profesiei (foi de observaţie clinică, documente de evidenţă primară etc.) vor putea fi redactate doar „în limita specialităţii şi competenţelor profesionale ale medicului respectiv.” (art. 35 alin. 1).

De asemenea, trebuie punctată o obligaţie deontologică destul de frecvent nerespectată în practică, din considerente de comoditate sau din lipsă de timp - aceea de a consemna orice activitate medicală în documente specifice: „Orice activitate medicală se va consemna în documente adecvate înregistrării activităţii respective.” (art. 35 alin. 2).

Medicul va putea elibera doar documentele prevăzute de lege, în limita competenţelor sale, iar în cuprinsul acestora se va atesta realitatea medicală „aşa cum rezultă aceasta din datele şi informaţiile pe care medicul le deţine în mod legal ori aşa cum a rezultat ea în urma exercitării profesiei cu privire la persoana respectivă.” (art. 34).

Încălcarea acestor imperative deontologice poate avea urmări serioase, atât pe planul răspunderii disciplinare, cât şi în ceea ce priveşte răspunderea penală a medicului în cauză. În plus, consemnările incomplete, eronate sau chiar false în documentele medicale pot duce la compromiterea unei examinări medico-legale, cu consecinţe negative asupra înfăptuirii corecte a actului de justiţie.

Pe lângă obligaţiile asumate faţă de pacienţii săi, medicul are şi îndatoriri ce exced relaţia medic-pacient şi intră în sfera relaţiei medic-societate (vezi şi capitolul VII – „Responsabilitatea socială a medicului”). În acest sens sunt şi prevederile articolului 36 („Obligaţii referitoare la sănătatea publică”), care pun în sarcina medicului:

46

- să se îngrijească de respectarea regulilor de igienă şi profilaxie;

- să atenţioneze persoanele care nu respectă aceste reguli asupra responsabilităţii ce le revine faţă de ei înşişi, dar şi faţă de comunitate şi colectivitate;

- să sesizeze organele competente în legătură cu orice situaţie care reprezintă un pericol pentru sănătatea publică.

Similar, în spiritul responsabilităţii sale sociale, medicul este dator să ia atitudine atunci când află despre fapte care, în opinia lui, pot constitui erori profesionale (art. 37). Modul corect de abordare, din punct de vedere deontologic, a unor astfel de cazuri este următorul:

- medicul va informa (printr-o scrisoare medicală) medicul-autor al erorii;

- dacă eroarea nu este corectată sau nu s-au luat măsurile necesare în acest sens, va fi informat cât mai detaliat organismul profesional teritorial (Colegiul Medicilor din judeţul respectiv sau din Municipiul Bucureşti); datele nu vor fi făcute publice (cu excepţia cazurilor prevăzute de lege) decât după ce organismul profesional s-a pronunţat.

În activitatea de zi de zi, în relaţiile cu ceilalţi colegi pot să apară divergenţe profesionale, situaţii litigioase sau conflictuale. Modul corect de rezolvare a acestor situaţii neplăcute este prin procedura de conciliere din cadrul corpului profesional (comisii special desemnate în acest sens de către Colegiile Medicilor teritoriale, care au ca scop medierea conflictului). Această cale trebuie aleasă înainte de exercitarea oricărui demers public (art. 38 – „Primordiali-tatea concilierii”).

47

De altfel, astfel de conflicte regretabile nici nu ar trebui să apară, în contextul în care, conform articolului 39, „în toate situaţiile şi împrejurările legate de exercitarea obligaţiilor profesionale medicii îşi vor acorda sprijin reciproc şi vor acţiona cu loialitate unul faţă de celălalt.” Această obligaţie de sprijin şi loialitate subzistă şi faţă de corpul profesional şi organismele sale.

PUBLICITATEA ACTIVITĂŢILOR MEDICALE

Modul în care medicul îşi face reclamă este supus unor prevederi deontologice specifice, regăsite în cuprinsul capitolului al VII-lea al Codului (16). Această modalitate de a intra în contact cu publicul larg – cu societatea în general – poate suferi cu uşurinţă derapaje moral-etice, în cadrul concurenţei existente în economia de piaţă. În acest context, evitarea reclamei deşănţate şi înşelătoare este o îndatorire deontologică de bază, menită să protejeze imaginea profesiei medicale în rândul populaţiei. Atragerea pacienţilor trebuie să se bazeze strict pe competenţa profesională şi renumele medicului, fără a se apela la mijloace nedemne sau imorale de recrutare a acestora.

Scopul publicităţii este să asigure publicului informaţiile necesare cu privire la activitatea desfăşurată de diversele forme de exercitare a profesiei (cabinete medicale, spitale etc.). Publicitatea trebuie să fie veridică, neînşelătoare, să respecte secretul profesional şi să fie realizată cu demnitate şi prudenţă (art. 48 alin. 2). Toate menţiunile laudative sau comparative şi toate indicaţiile referitoare la identitatea pacienţilor sunt interzise.

Mijloacele de publicitate care pot fi utilizate sunt:

48

- plasarea unei firme;- anunţuri de publicitate (care respectă regulile Codului

de deontologie medicală);- anunţuri şi menţiuni în anuare şi cărţi de telefon;- invitaţii, broşuri şi anunţuri de participare la diverse

manifestări ştiinţifice (conferinţe, colocvii etc.) profesionale şi de specialitate;

- corespondenţă profesională şi cărţi de vizită profe-sionale;

- adresă de internet (art. 49 alin. 1).

Nu este permisă utilizarea următoarelor mijloace de publicitate:

- oferirea serviciilor prin prezentare proprie sau prin intermediar la domiciliul sau reşedinţa unei persoane sau într-un loc public;

- propunerea personalizată de prestări de servicii efectuată de o formă de exercitare a profesiei, fără ca aceasta să fi fost în prealabil solicitată în acest sens, indiferent dacă aceasta este făcută sau nu în scopul racolării de pacienţi;

- acordarea de consultaţii medicale realizate pe orice suport material, precum şi prin orice alt mijloc de comunicare în masă, inclusiv prin emisiuni radiofonice sau televizate, cu excepţia acelora avizate de Colegiul Medicilor din România sau de alte organisme acreditate de acesta în acest scop (art. 49 alin. 2).

În cadrul apariţiilor în mediile de informare, medicul va putea prezenta procedee de diagnostic şi tratament, tehnici medicale specifice ori alte procedee şi mijloace de investigare, dar nu va putea folosi acest prilej pentru a-şi face reclamă pentru sine sau pentru o firmă implicată în producţia de medicamente sau dispozitive medicale.

49

Firma instituţiei medicale trebuie să aibă dimensiunile maxime de 40 x 80 cm; va fi amplasată la intrarea imobilului şi/sau a spaţiului ocupat.

Firma va cuprinde următoarele menţiuni:- Colegiul Medicilor din România;- structura teritorială a Colegiului Medicilor din Româ-

nia;- denumirea formei de exercitare a profesiei;- menţiuni privind identificarea sediului (etaj, aparta-

ment);- menţiuni privind titlurile profesionale, academice,

ştiinţifice, specialităţile şi competenţele medicale;- menţiuni privind sediul principal şi sediul secundar

(art. 50).

Publicitatea prin mijloacele media se poate face prin anunţuri în mica şi marea publicitate sau prin intermediul anunţurilor publicate în anuarele profesionale (cu referire la activitatea formelor de exercitare a profesiei, numele şi principalele specialităţi şi competenţe în care medicii îşi desfăşoară activitatea, precum şi programul de activitate).

Corespondenţa formei de exercitare a profesiei poate cuprinde:

- numărul de telefon şi de fax, adresa de internet şi adresa electronică (e-mail);

- indicarea sediului principal şi, după caz, a sediului secundar şi/sau a altui loc de muncă;

- specialităţile şi competenţele medicale;- titlurile academice, ştiinţifice sau profesionale;- sigla formei respective de exercitare a profesiei (art.

52 alin. 1).

50

Cărţile de vizită profesionale ale medicului (art. 52 alin. 2) pot cuprinde menţiunile permise corespondenţei, precum şi calitatea medicului în forma de exercitare a profesiei.

Pagina website poate servi ca mijloc de publicitate atât pentru medici, cât şi pentru formele de exercitare a profesiei. Aceasta va putea cuprinde menţiuni referitoare la activitatea desfăşurată, precum şi cele permise corespondenţei ori publicităţii. Conţinutul şi modul de prezentare a adresei de internet trebuie să respecte demnitatea şi onoarea profesiei, precum şi secretul profesional.

Pagina de website nu poate cuprinde nici o intercalare cu caracter de reclamă sau menţiune publicitară pentru un produs sau serviciu diferit de activităţile pe care are dreptul să le furnizeze medicul sau respectiva formă de exercitare a profesiei; de asemenea, nu poate conţine legături către alte adrese al căror conţinut ar fi contrar principiilor esenţiale ale profesiei de medic.

În acest scop, medicul sau forma de exercitare a profesiei deţinătoare a paginii de website trebuie să asigure în mod regulat vizitarea şi evaluarea paginilor proprii şi a paginilor la care este permis accesul pe baza legăturilor realizate prin intermediul adresei proprii. În cazul în care conţinutul şi forma acestora sunt contrare principiilor esenţiale privind exercitarea profesiei de medic, trebuie să dispună fără întârziere eliminarea lor (art. 53).

51

CAPITOLUL III

ANALIZA PREVEDERILOR DEONTOLOGICE REFERITOARE LA

PROFESIA DE MEDIC DENTIST

Prevederile moral-deontologice specifice profesiei de medic dentist sunt cuprinse în Codul deontologic al medicului dentist, elaborat conform Deciziei nr. 15/2010 a Adunării Generale Naţionale a Colegiului Medicilor Dentişti din România (CMDR), publicat în Monitorul Oficial, partea I, nr. 408/18.06.2010 (17).

De asemenea, am considerat necesară o trecere în revistă a prevederilor vechiului Cod deontologic al medicului dentist, adoptat prin Decizia nr. 1/2005 a Adunării Generale Naţionale a Colegiului Medicilor Dentişti din România (CMDR) şi publicat în Monitorul Oficial, partea I, nr. 767/23.08.2005. Deşi prevederile vechiului cod au fost explicit abrogate prin art. 3 al Deciziei nr. 15/2010, consider că o analiză comparativă a celor două coduri este utilă pentru precizarea în detaliu a tuturor principiilor deontologice ale profesiei de medic dentist. De altfel, între cele două izvoare de drept medical nu există deosebiri de esenţă, noul cod fiind rezultatul unui efort de sintetizare şi de actualizare a prevederilor vechiului cod.

52

Ambele coduri deontologice cuprind „normele de conduită morală şi profesională obligatorii, în legătură cu exercitarea drepturilor şi îndatoririlor medicului ca profesio-nist, faţă de pacienţi şi faţă de ceilalţi medici dentişti.” (17, art. 1). Aceste norme sunt obligatorii pentru toţi membrii CMDR, dar şi pentru toţi medicii dentişti cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene care practică medicina dentară în România (17, art. 3).

Rolul pe care şi-l asumă acest cod este, conform articolului 2 (17):

- de a promova o relaţie de încredere între medicul dentist şi pacient;

- de a promova un comportament profesional-deontologic între membrii echipei medicale;

- de a defini abaterile de la disciplina de corp profesional;

- de a apăra reputaţia corpului medicilor dentişti şi libera practică a profesiei de medic dentist (sens în care articolele 5 din ambele coduri prevăd şi obligaţia medicului dentist „de a apăra drepturile fundamentale ale profesiei - libertatea alegerii manoperelor diagnostice şi terapeutice, prescripţiilor medicale - cât şi prestigiul acesteia.”);

- de a garanta secretul profesional.

RELAŢIA DINTRE MEDICUL DENTIST ŞI PACIENŢI

Acest subiect referitor la relaţia profesionistului medical cu „clienţii” săi (pacienţii), amplu tratat în orice cod deontologic din lume, face obiectul capitolului al doilea al codurilor.

53

Corelativ cu existenţa (prevăzută legal) a unor drepturi ale pacienţilor, trebuie să existe din partea furnizorilor de servicii de sănătate (inclusiv din partea medicilor dentişti) anumite îndatoriri corelative, menite a garanta respectarea drepturilor pacienţilor.

- Vizavi de dreptul fiecărui pacient de a fi respectat ca persoană umană, fără nicio discriminare, există obligaţia medicilor dentişti de a trata cu respect şi nediscriminatoriu pacienţii lor.

În acest sens, articolul 15 din vechiul cod arata că medicul dentist trebuie să aibă întotdeauna „o atitudine corectă şi atentă faţă de pacient.”, iar articolul 14 puncta: „Medicul dentist trebuie să asculte, să examineze şi să trateze fără discriminare toate persoanele.” Noul cod sumarizează: „Medicul dentist tratează fără discriminare pacienţii şi are o atitudine corectă faţă de aceştia.” (17, art. 12 alin. 1).

Este permisă chiar acordarea de îngrijiri medicale gratuite (art. 19 alin. 3 din vechiul Cod; 17, art. 13 alin. 3), fără a se ridica suspiciunea de concurenţă neloială sau de „dumping” (incriminată de art. 19 alin. 2 din vechiul Cod şi de art. 13 alin. 2 din noul Cod, care arată că „este interzisă reducerea onorariilor în scopul atragerii clientelei.”).

De asemenea, în situaţia pacienţilor privaţi de libertate (prevăzută de art. 32 din vechiul cod), medicul dentist nu va influenţa nici direct, nici indirect („nici măcar prin propria sa prezenţă”), integritatea fizică sau mentală a acelei persoane sau demnitatea acesteia. Mai mult, dacă medicul dentist constată că persoanei deţinute sau reţinute i s-au aplicat rele tratamente, acesta trebuie să informeze autorităţile judiciare competente (sub rezerva acordului celui interesat). Aceste prevederi nu se mai regăsesc în codul din 2010.

54

Totuşi, conform articolului 16 alin. 1 din vechiul Cod, medicul dentist are dreptul de a refuza un pacient, din motive profesionale (de exemplu în condiţiile lipsei aparaturii necesare pentru o anumită manoperă, lipsa competenţei necesare în acest sens etc.) sau personale (refuzul sau imposibilitatea de a plăti onorariul, mutarea praxisului în altă localitate etc.).

Excepţie fac, însă, cazurile de urgenţă, care trebuie tratate în limita posibilităţilor. (Codul din 2010 prevede la art. 12 alin. 2: „Cu excepţia cazurilor de urgenţă, medicul dentist are dreptul de a refuza un pacient din motive profesionale sau personale.”) Conform art. 12 alin. 3 (17), constituie urgenţe medico-dentare situaţiile în care „pacientul are nevoie de îngrijiri medicale imediate, pentru controlul durerii, infecţiei sau sângerării.”

- Pentru realizarea „dreptului la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate de care care societatea dispune” există anumite îndatoriri corelative ale medicului dentist: obligaţia de tratament, obligaţia de acordare a acestor îngrijiri.

Vechiul cod prevedea în acest sens că medicul dentist nu va accepta exercitarea profesiei „în condiţii susceptibile de a compromite calitatea actului medical şi securitatea pacientului” (art. 7), recomandare preluată ad literam şi în noul cod (17, art. 7). Medicii dentişti salariaţi (angajaţi ai unei instituţii medicale publice sau private) nu vor accepta un contract care prevede retribuirea bazată pe norme de productivitate (un anumit număr de pacienţi de tratat într-o oră) sau alte dispoziţii ce pot afecta calitatea tratamentelor medico-dentare (art. 8 din vechiul Cod). Noul cod extinde această obligaţie la toate formele de exercitare a profesiei şi la toate actele medico-dentare (17, art.8).

55

Tot în scopul asigurării unor îngrijiri stomatologice de calitate este instituită obligaţia deontologică a medicului dentist de perfecţionare continuă („pe tot parcursul activităţii sale profesionale”) a cunoştinţelor sale profesionale, prin diverse forme de educaţie medicală continuă (17, art. 6). Prin aceste activităţi formative, medicul dentist rămâne în contact cu noutăţile în domeniu (materiale dentare noi, manopere superioare calitativ, metode noi de ţinere sub control a durerii etc.), ceea ce este benefic atât pentru pacient, cât şi pentru însuşi medicul dentist în cauză, care îşi va creşte astfel prestigiul profesional şi adresabilitatea.

În nicio situaţie medicul dentist nu are voie să efectueze tratamente şi/sau să formuleze prescripţii medicale în domenii ce depăşesc competenţa sa profesio-nală (17, art. 9). Articolul 13 din vechiul cod întărea această idee: „Medicul dentist nu va aplica decât metodele de diagnostic şi tratament pentru care are competenţă. În caz contrar, va colabora cu un coleg care are competenţa necesară sau va dirija pacientul către un alt specialist.”

Derularea tratamentului se va face cu respectarea normelor profesionale medico-dentare recunoscute de CMDR, incluse în ghidurile de practică medicală (art. 10 din vechiul Cod). Noul cod introduce şi posibilitatea luării în calcul a normelor profesionale cuprinse în „tratatele de specialitate recunoscute de societăţile ştiinţifice de profil.” (17, art. 10).

Din momentul în care medicul dentist a acceptat un pacient, începând un tratament de specialitate, nu va putea (fără un motiv legitim) să întrerupă tratamentul în curs fără a lua măsurile necesare asigurării continuităţii tratamentului de către un coleg având competenţele necesare (art. 17 din vechiul

56

Cod). Exemple de „motive legitime” care pot justifica întreruperea tratamentului sunt:

- mutarea cabinetului în altă localitate;- încetarea activităţii de practician medico-dentar (prin

pensionare, ivirea unei situaţii de incompatibilitate sau nedemnitate etc.);

- refuzul sau imposibilitatea pacientului de a plăti onorariul;

- lipsa de complianţă terapeutică - refuzul pacientului de a urma tratamentul recomandat etc.

Deşi nepreluată în noul cod deontologic, această prevedere constituie o obligaţie legală (regăsită, de altfel, în Legea nr. 95/2006, la art. 653); nerespectarea acestei norme referitoare la obligativitatea asigurării asistenţei medicale antrenează răspunderea civilă a medicului dentist (20).

Tot pentru a asigura accesibilitatea la serviciile medico-dentare, vechiul Cod deontologic făcea referire şi la onorariile practicate, care „trebuie fixate cu tact şi măsură” (art. 19 alin. 1). Este preferabil ca, înainte de începerea tratamentului, să-i fie prezentate pacientului costurile estimative; după cum recomandă noul cod (17, art. 13 alin. 1): „Este indicat ca medicul dentist să prezinte pacientului în prealabil un deviz estimativ.”

Pe parcursul manoperelor terapeutice, investigaţiilor şi intervenţiilor de orice fel, medicul dentist nu va expune pacientul unui risc nejustificat (17, art. 21); pe primul plan trebuie să fie interesul pacientului, cu o cântărire atentă a raportului risc/beneficiu pentru fiecare manoperă medico-dentară.

57

În cadrul cercetării medicale care implică pacientul, există reguli deontologice speciale:

- medicul dentist nu va lua parte la cercetări biomedicale asupra persoanelor decât în condiţiile legii, asigurându-se de pertinenţa cercetărilor respective şi de obiectivitatea concluziilor studiului (art. 27 alin. 1 din vechiul Cod);

- studiul nu trebuie să lezeze încrederea pacientului în medicul său curant şi nici continuitatea tratamentului (17, art. 19).

Medicul dentist trebuie să fie pregătit să îşi asume responsabilitatea pentru tratamentele efectuate - şi pentru eventualele eşecuri terapeutice. Nu trebuie să garanteze - direct sau indirect - reuşita tratamentelor, a actului medical în general (17, art. 18).

- O regulă deontologică importantă este cea prevăzută de articolul 25 din vechiul Cod: „Medicul dentist este obligat să respecte dreptul pacientului de a-şi alege liber medicul dentist.” Astfel este respectat dreptul pacientului de a obţine şi o altă opinie medicală şi, evident, principiul autonomiei persoanei-pacient. Din păcate, această prevedere nu se mai regăseşte în noul cod.

- În relaţia medic dentist - pacient, comunicarea (în dublu sens, atât de la pacient la medic, în cadrul anamnezei şi/sau pe parcursul tratamentului, cât şi de la medic la pacient) este esenţială. Este o condiţie absolut necesară pentru realizarea consimţământului informat, aspect cheie în etica medicală actuală. Prin trecerea de la o relaţie medic-pacient de tip paternalist la una de colaborare se realizează o mai largă implicare a pacientului în sfera decizională terapeutică.

58

Codul deontologic vechi prevedea în acest sens următoarele:

„Pentru orice manoperă de diagnostic şi tratament, se va cere consimţământul pacientului.” (art. 12). Dacă riscul procedurii este înalt, codul recomanda obţinerea consimţământul explicit, în formă scrisă, pe documentul de evidenţă primară.

De asemenea, „nicio intervenţie mutilantă nu poate fi practicată fără un motiv medical foarte serios, fără a informa şi a cere consimţământul pacientului. Excepţie fac cazurile de urgenţă sau când medicul este în imposibilitate de a lua consimţământul pacientului ori al reprezentantului său legal.” (art. 30 alin. 2 din vechiul Cod).

În situaţiile în care este imposibil de obţinut în timp util consimţământul pacientului sau al reprezentantului său legal, medicul dentist trebuie totuşi să acorde îngrijirile medicale de urgenţă, prezumându-se acordul pacientului/ reprezentantului legal pentru manoperele care previn apariţia de complicaţii sau chiar decesul (art. 21 alin. 1 din vechiul Cod).

Dacă pacientul nu-şi poate exprima voinţa (inconştient, comatos, incapabil) şi totuşi este necesară o intervenţie medicală de urgenţă, personalul medical are dreptul să deducă acordul pacientului dintr-o exprimare anterioară a voinţei acestuia (art. 21 alin. 2 din vechiul Cod).

Noul cod este foarte laconic în acest sens: „Pentru investigaţiile paraclinice şi planul de tratament, medicul este obligat să ceară consimţământul informat al pacientului sau al reprezentantului legal al acestuia.” (17, art. 11), iar „în situaţia în care este imposibil să se obţină consimţământul pacientului sau al reprezentantului legal al acestuia, medicul

59

dentist poate să acorde numai îngrijirile medico-dentare de urgenţă.” (17, art. 15).

Comunicarea este delicată, plină de încărcătură etic-deontologică, în cazul bolilor cu prognostic infaust, neplăcut, fatal. Acest prognostic trebuie comunicat cu prudenţă, pentru că dezvăluirea brutală, fără menajamente, în totalitate, a informaţiei medicale poate cauza suferinţă emoţională, psihologică şi chiar fizică. Conceptul tradiţional al „privilegiului terapeutic” poate fi invocat de către medic atunci când se teme că o comunicare abruptă a realităţii medicale (diagnostic, prognostic, necesitatea unor tratamente invazive sau mutilante etc.) ar putea induce suferinţă suplimentară pacientului. Chiar şi în condiţiile recurgerii la privilegiul terapeutic, rudele/aparţinătorii trebuie să cunoască adevărul, oricât de brutal ar fi acesta. „Familia sau aparţinătorii trebuie să cunoască realitatea.” puncta art. 31 din vechiul Cod.

Consimţământul este obligatoriu pentru participarea la învăţământul medical clinic şi la cercetarea ştiinţifică (art. 21 alin. 3 din vechiul Cod). Nu pot fi folosite pentru cercetarea ştiinţifică persoanele incapabile să-şi exprime voinţa. Excepţie fac situaţiile în care s-a obţinut consimţământul de la reprezentanţii lor legali şi, cumulativ, cercetarea este făcută şi în interesul acestor subiecţi (art. 21 alin. 4 din vechiul Cod).

Articolul 22 din Codul vechi avea în vedere situaţia „conflictului” dintre medicii dentişti (care consideră necesară o intervenţie medicală) şi reprezentanţii legali ai pacientului incapabil (care refuză să consimtă la această intervenţie). Soluţia este, după cum am văzut, constituirea

60

unei comisii de arbitraj de specialitate, alcătuită din trei medici pentru pacienţii internaţi, respectiv din doi medici pentru cazurile din ambulator, care va decide asupra oportunităţii/necesităţii intervenţiei medicale, ţinând cont de criteriile profesionale medico-dentare şi, mai ales, de interesul pacientului incapabil.

Aceste prevederi, deşi utile, nu se mai regăsesc în noul cod, considerându-se, poate, că sunt redundante (avându-se în vedere prevederile similare existente în Legea drepturilor pacienţilor nr. 46/2003).

- Comunicarea eficientă dintre medicul dentist şi pacient este necesară şi pentru punerea în practică a „dreptului la informare” pe care îl are pacientul.

În acest sens, conform articolului 20 (17), medicul dentist este obligat să întocmească, pentru fiecare pacient, un document de evidenţă primară (fişă, registru de consultaţii, foaie de observaţie clinică, document în format electronic etc.), conţinând:

- antecedentele medicale şi dentare;- constatările clinice;- diagnosticul şi- tratamentul aplicat,document care va fi arhivat pentru minimum 5 ani.O copie după acest document poate fi cerută de

către pacient sau de către reprezentantul său legal (după caz) sau de către instanţele de judecată. Sau, în formularea din noul cod: „O copie a acestor documente se poate elibera conform prevederilor legale în vigoare.” (17, art. 20 alin 2).

De asemenea, vechiul Cod nota: „medicul dentist trebuie să informeze periodic pacientul asupra derulării

61

tratamentului.” (art. 29), prevedere care nu a fost menţinută în noul cod din 2010.

- O comunicare medic dentist-pacient nu va fi niciodată eficientă dacă nu este dublată de încredere reciprocă. Pacientul nu va avea încredere în medic şi nu-i va comunica toate datele necesare pentru stabilirea unui diagnostic şi a unui plan terapeutic corect, dacă nu va avea garanţia că aceste date (unele confidenţiale) vor rămâne secrete, fără a ajunge la „urechi străine”. Pentru respectarea dreptului la confidenţialitate asupra datelor medicale aflate în cursul relaţiei medic dentist - pacient, codurile instituie obligaţia deontologică a medicului dentist de a păstra cu stricteţe secretul profesional (art. 23 şi 24 din vechiul Cod; 17, art. 16).

În vechiul cod din 2005 această obligaţie se extindea şi în contul personalului care îl asistă pe medic în derularea procesului terapeutic (asistent medical, registrator etc.): „Medicul dentist şi persoanele care îl asistă vor respecta cu stricteţe secretul profesional.”

Secretul profesional, instituit în interesul pacientului, este impus tuturor medicilor, în condiţiile legii - cu menţiunea că tot legea poate prevedea situaţii derogatorii de la regula respectării secretului profesional. Extinderea acestei obligaţii era detaliată de art. 23 alin. 3 din vechiul Cod, care arata că prin secret profesional se înţelege „tot ceea ce medicului i se aduce la cunoştinţă prin exercitarea profesiunii, şi anume nu numai ceea ce i s-a spus, ci şi ceea ce a văzut, auzit sau a înţeles.”

Conform codului din 2005, cădea tot în sarcina medicului dentist să vegheze ca persoanele care îl asistă în exerciţiul profesiei să fie instruite şi să se conformeze în ceea ce priveşte păstrarea secretului profesional. Medicul dentist trebuia să asigure ca „nicio persoană din anturajul său

62

să nu aducă prejudicii secretului profesional sau asociat corespondenţei medicale.” (art. 23 alin. 4). Nici această prevedere nu a fost menţinută în codul nou din 2010.

Dacă se vor folosi fotografii în publicaţii ştiinţifice, identificarea pacientului nu trebuie să fie posibilă (art. 23 alin. 1 din vechiul Cod).

În ceea ce priveşte relaţia cu mass media, reprezentanţii acesteia aveau dreptul să intre în cabinetul de medicină dentară, conform art. 24 din vechiul Cod, „doar cu acceptul medicului coordonator, al medicului curant şi al pacientului.”. Noul cod este mai permisiv din acest punct de vedere: „Mass media nu are dreptul să intre în cabinetul de medicină dentară decât cu acordul medicului.” (17, art. 17). Excluderea acordului pacientului în acest sens poate părea nepotrivită din punct de vedere deontologic, dar probabil s-au avut în vedere prevederi normative complementare (ex. Legea drepturilor pacienţilor), care protejează confidenţialitatea şi viaţa intimă a pacientului faţă de o atitudine nepotrivită a mass media.

RELAŢIILE ÎNTRE MEDICII DENTIŞTI

Capitolul al III-lea al Codurilor deontologice ale medicului dentist punctează regulile care trebuie să caracterizeze relaţia între colegii medici dentişti, dar şi cele cu alţi medici.

Articolul 32 din vechiul cod şi articolul 22 alin. 1 din noul cod impun medicului dentist obligaţia deontologică de a trata confraţii „aşa cum ar dori el însuşi să fie tratat de ceilalţi”. Colegii din această profesie îşi datorează respect

63

reciproc şi trebuie să aibă relaţii colegiale; mai mult, aceştia au datoria de a lua apărarea unui coleg acuzat pe nedrept (17, art. 22 alin. 2).

În eventualitatea apariţiei unor divergenţe inter-colegiale, articolul 33 din vechiul Cod, respectiv articolul 23 alin. 1 din noul Cod recomandă rezolvarea acestora prin „eforturi de reconciliere” (dialog, compromis, înţelegerea situaţiei etc.); dacă rezolvarea conflictului nu este astfel posibilă, se propune medierea prin organizaţia profesională a medicilor dentişti (CMDR). Noul cod recomandă ca medicii în conflict să se adreseze „conducerii colegiului din care fac parte.” (17, art. 23 alin. 1).

Codul deontologic din 2010 include pe lista abaterilor disciplinare faptul că medicul dentist „se va adresa mass mediei înainte de a fi soluţionată problema la nivelul colegiului.” (17, art. 23 alin. 2).

Medicului dentist nu îi este permis să se pronunţe asupra tratamentului efectuat de un coleg. Dacă însă va constata că un tratament incorect efectuat pune în pericol sănătatea pacientului, este obligat să avertizeze pacientul în acest sens (17, art. 24 alin. 1).

Noul cod consideră abatere disciplinară „blamarea şi defăimarea colegilor în faţa pacientului, a personalului sanitar, precum şi orice expresie sau act capabil să zdruncine încrederea pacientului în medicul curant şi autoritatea acestuia.” (17, art. 22 alin. 3).

Atunci când mai mulţi medici dentişti colaborează la examinarea sau tratamentul unui pacient, fiecare îşi va asuma responsabilitatea manoperelor medicale proprii (art. 36 alin. 2 din vechiul Cod); pe parcursul intervenţiilor

64

medicale făcute în colaborare, fiecare medic dentist participant are obligaţia de informare reciprocă asupra datelor medico-biologice relevante (art. 36 alin. 1 din vechiul Cod). Aceste prevederi au fost preluate sintetic în cuprinsul articolului 26 din noul cod (17).

De asemenea, „medicii dentişti care consultă împreună un pacient au datoria de a evita, în timpul sau ca urmare a unei consultaţii, să discute în contradictoriu ori să se denigreze reciproc în faţa pacientului sau a familiei acestuia.” (17, art. 23 alin. 3).

Deturnarea pacienţilor sau chiar tentativa de a deturna pacienţii altui coleg sunt declarate nedeontologice de articolul 25 (17).

„Medicul dentist trebuie să-şi încurajeze colegii mai tineri, susţinându-i (...) în activitatea profesională.”, conform articolului 37 al Codului vechi şi articolului 27 din noul Cod.

În cadrul relaţiilor profesionale cu medicii din alte specialităţi, medicul dentist este obligat să respecte independenţa profesională a acestora (17, art. 28).

RECLAMA ŞI PUBLICITATEA

Medicul dentist trebuie să se conformeze şi unor reguli moral-deontologice referitoare la modul de atragere a pacienţilor. Reputaţia sa trebuie să se bazeze exclusiv pe competenţă şi demnitate, fără a utiliza reclama în niciun fel (17, art. 29 alin. 1). În niciun caz medicina dentară nu va fi practicată ca o activitate comercială (17, art. 29 alin. 2), ci ca una medicală, sub semnul independenţei profesionale.

65

Cu scopul informării pacienţilor, vor fi făcute publice doar următoarele date în cuprinsul anuarelor sau altor publicaţii (inclusiv pe site-ul web - conform art. 30 din noul Cod):

- nume, prenume;- adresă (sediu), număr de telefon, fax;- program de consultaţii;- specialitatea/competenţa;- gradul profesional. Orice alte date sunt considerate publicitate, iar

publicarea lor este nedeontologică (17, art. 29 alin. 2).

În vechiul cod existau prevederi referitoare la firma cabinetului de medicină dentară (art. 41), care era considerată obligatorie (pentru realizarea dreptului la informare a pacienţilor) şi trebuia să cuprindă următoarele elemente:

- nume, prenume;- societatea;- gradul profesional;- specialitatea/competenţa;- program de consultaţii;- număr de telefon.Puteau fi, de asemenea, menţionate:- originea diplomei şi- asociaţiile profesionale din care face parte titularul

cabinetului.Dimensiunile şi aspectul firmei trebuiau să fie

standardizate, unice pentru toată ţara (art. 41 alin. 3).În noul Cod, din 2010, aceste prevederi nu mai se

regăsesc.

Reclama realizată prin editare şi distribuire de broşuri, precum şi cea comercială sunt interzise (17, art. 31

66

alin. 1 şi 2); de asemenea, nu este permisă publicitatea/ reclama personală şi nici cea în interesul unor terţi (pentru medicamente sau bunuri medicale de consum - cu excepţia situaţiilor în care acestea sunt menţionate în cuprinsul unor articole sau studii de specialitate).

Consultaţiile se vor derula doar în cabinetul medico-dentar legal autorizat (17, art. 32).

Medicul dentist va putea participa la educaţia sanitară a populaţiei, susţinând programele profilatice de promovare a sănătăţii („programe/acţiuni cu caracter de educaţie pentru sănătate, iniţiate de Ministerul Sănătăţii şi Colegiul Medicilor Dentişti din România sau alte organisme autorizate în acest sens”), însă cu ocazia acestor activităţi va evita orice formă de reclamă (17, art. 33).

Va fi evitată orice acţiune partinică, menită a atrage în mod nedeontologic pacienţii.

În acest sens, nu vor fi percepute sume de bani de la un alt medic în vederea obţinerii de pacienţi şi se interzice orice acord neprincipial între medici, farmacişti sau personal auxiliar, încheiat cu scopul creşterii numărului de pacienţi (17, art. 34).

Medicul dentist care participă la acţiuni de informare a publicului cu caracter educativ sanitar nu va utiliza decât date confirmate ştiinţific; acesta va evita orice atitudine publici-tară, fie în scop personal, fie în favoarea instituţiei în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea (art. 46 din vechiul Cod).

Medicului dentist care îndeplineşte o funcţie administrativă îi era interzis, în vechiul Cod, a uza de

67

aceasta pentru a-şi spori numărul de pacienţi (art. 49) - prevedere care nu mai există în noul cod.

Colaborarea cu presa scrisă şi audio-vizuală trebuie facută doar în scopul informării publicului în legatură cu problemele medicinii dentare, acordând prioritate subiecte-lor de interes public şi nu persoanei medicului dentist (17, art. 35).

Articolul 50 din vechiul Cod cuprindea o regulă

deontologică extrem de importantă, menită a ţine sub control atât potenţiala atragere neloială a pacienţilor, cât şi repercusiunile judiciare ale unor astfel de gesturi: „La eliberarea de documente medicale, orice act va oglindi realitatea obiectivă, fiind interzisă eliberarea de certificate de complezenţă, care ar duce la obţinerea ilegală de către pacient a unor avantaje materiale sau sociale.” Probabil că aceste prevederi nu se mai regăsesc în noul cod din 2010 pentru că s-a considerat că există un regim sancţionator mai aspru, în Codul Penal, al unor astfel de fapte.

În codul din 2010 au fost introduse (17, art. 36) prevederi legate de atitudinea deontologic corectă a medicului dentist în momentul expunerii profesionale în mediul web. Se arată că „(1) medicii dentişti pot furniza informaţii profesionale prin internet, situaţie în care trebuie să dea dovadă de sinceritate, corectitudine şi demnitate. (2) La publicarea unui site web, medicii dentişti trebuie să se asigure că respectivul conţinut nu cuprinde informaţii de natură înşelătoare sau comparativă. (3) Toate informaţiile de pe site-ul web trebuie să fie reale, obiective şi uşor verificabile.” Nerespectarea oricăreia dintre aceste reguli constituie abatere disciplinară.

68

CAPITOLUL IV

ANALIZA PREVEDERILOR DEONTOLOGICE REFERITOARE

LA PROFESIA DE ASISTENT MEDICAL

Regulile deontologice referitoare la exercitarea profesiei de asistent medical sunt cuprinse în Codul de etică şi deontologie al asistentului medical generalist, al moaşei şi al asistentului medical din România, adoptat prin Hotărârea nr. 2 din 9 iulie 2009 a Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România (OAMGMAMR), publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 560 din 12 august 2009 (18) şi intrată în vigoare, conform art. 68, la data publicării în Monitorul Oficial.

PRINCIPII GENERALE

Primul capitol al Codului este dedicat delimitării principiilor generale care stau la baza exercitării profesiilor de asistent medical generalist, moaşă şi asistent medical, a ansamblului de principii şi reguli care reprezintă valorile fundamentale ale acestor profesii (art. 1).

Scopul declarat al acestui Cod deontologic este de a asigura:

69

a) ocrotirea drepturilor pacienţilor;b) respectarea obligaţiilor profesionale de către

asistenţii medicali generalişti, moaşe şi asistenţii medicali;c) apărarea demnităţii şi a prestigiului profesiunii de

asistent medical generalist, de moaşă şi de asistent medical;d) recunoaşterea profesiei, a responsabilităţii şi

încrederii conferite de societate, precum şi a obligaţiilor interne ce derivă din această încredere (art. 2).

Principiile fundamentale sunt enumerate în cadrul articolului 3:

a) exercitarea profesiei se face exclusiv în respect faţă de viaţa şi de persoana umană;

b) în orice situaţie primează interesul pacientului şi sănătatea publică;

c) respectarea în orice situaţie a drepturilor pacientului;

d) colaborarea, ori de câte ori este cazul, cu toţi factorii implicaţi în asigurarea stării de sănătate a pacientului;

e) acordarea serviciilor se va face la cele mai înalte standarde de calitate posibile, pe baza unui nivel înalt de competenţe, aptitudini practice şi performanţe profesionale, fără niciun fel de discriminare;

f) în exercitarea profesiei asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali trebuie să dovedească loialitate şi solidaritate unii faţă de alţii în orice împrejurare, să îşi acorde colegial ajutor şi asistenţă pentru realizarea îndatoririlor profesionale;

g) asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali trebuie să se comporte cu cinste şi demnitate profesională şi să nu prejudicieze în niciun fel profesia sau să submineze încrederea pacientului.

70

RESPONSABILITATEA PERSONALĂ, INTEGRITATEA ŞI INDEPENDENŢA

PROFESIONALĂ

Al doilea capitol al Codului are în vedere precizarea caracterului independent al profesiei de asistent medical, dar şi a responsabilităţii care decurge din asumarea acestei profesii liberale.

În acest sens, asistentul medical este dator să aibă o

conduită ireproşabilă faţă de bolnav, respectând demnitatea acestuia (art. 5); în caz de pericol public nu are dreptul să îşi abandoneze bolnavii, decât în situaţii excepţionale - ca urmare a unui ordin formal al unei autorităţi legal competente (art. 6).

În exercitarea profesiei trebuie evitate atitudinile care

aduc atingere onoarei profesionale, precum şi tot ceea ce este incompatibil cu demnitatea şi moralitatea individuală şi profesională (art. 4).

Asistentul medical răspunde personal pentru fiecare din actele sale profesionale (art. 7), iar delegarea atribuţiilor proprii unor persoane lipsite de competenţă reprezintă o greşeală deontologică (art. 9).

Comunicarea cu pacientul trebuie să fie adecvată, utilizând un limbaj respectuos; în acelaşi timp se va urmări (inclusiv prin minimalizarea terminologiei de specialitate) adaptarea comunicării la nivelul de înţelegere al pacientului, astfel încât acesta să primească toate informaţiile medicale necesare, la care are dreptul conform Legii drepturilor pacientului (art. 10).

71

Ca o componentă esenţială a integrităţii profesionale, asistentul medical va evita „orice modalitate de a cere recompense, altele decât formele legale de plată.” (art. 11).

Pentru a se asigura în faţa riscurilor care decurg din exercitarea profesiei, asistenţii medicali au datoria de a încheia o asigurare de răspundere civilă pentru greşeli în activitatea profesională (art. 8).

RAPORTURILE PROFESIONALE CU ALŢI PROFESIONIŞTI MEDICO-SANITARI ŞI CU

INSTITUŢIILE

Relaţia cu alţi profesionişti ai sănătăţii va fi una de colaborare, în interesul pacientului, cu respectarea demnităţii şi onoarei profesionale (art. 16).

În relaţia cu alţi colegi asistenţi medicali (sau moaşe), datoria moral-deontologică este de sprijin reciproc, în baza spiritului de echipă (art. 12). Jignirea şi calomnierea profesională, blamarea şi defăimarea profesională sau orice alt act ce aduce atingere demnităţii profesionale a unui coleg sunt considerate încălcări ale regulilor etice ale profesiei (art. 13).

În cazul în care apar neînţelegeri sau disensiuni cu alţi colegi, atitudinea corectă din punct deontologic este de a se încerca, înainte de orice demers public, medierea conflictului în cadrul organizaţiei profesionale, de către Biroul consiliului judeţean sau al municipiului Bucureşti sau, în cauzele de interes naţional, de Biroul executiv al Ordinului

72

Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România (art. 14 alin. 1).

În cazul în care conflictul nu poate fi rezolvat în acest mod, cei implicaţi se pot adresa Comisiei de etică şi deontologie sau justiţiei, însă fără ca prin aceste demersuri să fie perturbată activitatea profesională (art. 14 alin. 2).

Dacă în cadrul unei activităţi profesionale (de examinare, tratament sau îngrijire a aceluiaşi pacient) colaborează mai mulţi asistenţi medicali, fiecare în parte îşi va asuma responsabilitatea în mod individual, prin aplicarea parafei profesionale în dreptul fiecărei manopere medicale efectuate personal (art. 15).

În relaţia lor cu instituţiile, asistenţii medicali sunt datori să încunoştiinţeze persoanele sau autorităţile competente despre orice împrejurare care poate prejudicia îngrijirea pacientului sau calitatea tratamentelor (art. 18).

O altă îndatorire deontologică este aceea de a participa, în raport cu diferitele niveluri de responsabilitate, la orientarea politicilor de sănătate şi la dezvoltarea sistemului de sănătate (art. 19).

În relaţia cu angajatorul, asistenţii medicali trebuie să se asigure că beneficiază din partea acestuia de condiţii optime de exercitare a profesiei (art. 17).

EDUCAŢIA MEDICALĂ CONTINUĂ

Asistenţii medicali au datoria deontologică de a se perfecţiona continuu, pentru a fi la curent cu noutăţile din domeniul medical şi pentru a putea astfel acorda tratament la

73

cel mai înalt nivel pacienţilor pe care îi au în îngrijire. În acest sens, articolul 20 al Codului prevede obligativitatea urmării de cursuri şi de alte forme de educaţie medicală continuă, creditate de OAMGMAMR sau prevăzute de lege, în vederea îndeplinirii numărului minim de credite necesar anual pentru reautorizarea exercitării profesiei.

OBLIGAŢII ETICE ŞI DEONTOLOGICE

Codul instituie în sarcina asistentului medical o serie de îndatoriri deontologice, corelativ drepturilor pe care le au pacienţii.

Vizavi de dreptul pacientului de a beneficia de tratament şi îngrijiri medicale, există obligaţia asistentului medical de a acorda aceste îngrijiri medicale (inclusiv obligaţia de a acorda primul ajutor, conform art. 22), în mod nediscriminatoriu, fără a face diferenţieri între pacienţi pe criterii care ţin de rasă, sex, vârstă, apartenenţă etnică, origine naţională sau socială, religie, opţiuni politice, condiţie socială sau antipatie personală (art. 21). Aceste îngrijiri vor fi acordate fără depăşirea competenţei profesionale (art. 23).

În caz de calamităţi naturale (cutremure, inundaţii, epidemii, incendii etc.) sau accidentări în masă (naufragii, accidente rutiere sau aviatice, accidente nucleare etc.), există obligaţia asistentului medical de a răspunde la chemare sau chiar de a-şi oferi voluntar serviciile, imediat ce a luat la cunoştinţă de eveniment (art. 24).

În cadrul intervenţiei sale, asistentul medical va respecta voinţa pacientului în alegerea asistentului medical care îl va îngriji (art. 25 alin. 1). Dacă pacientul nu-şi poate

74

exprima în mod valabil voinţa, din motive fizice sau psihice (pacient incapabil), se va respecta decizia aparţinătorilor sau a celor apropiaţi pacientului, care sunt în măsură să decidă, după o informare adecvată, ce fel de intervenţie medicală va fi aplicată pacientului (prin mecanismul deciziei prin substi-tuţie); singurele excepţii sunt situaţiile de urgenţă sau cazurile în care este imposibil a se identifica aceşti aparţinători, dacă nu se poate comunica cu aceştia sau nu este posibilă deplasarea lor la locul intervenţiei medicale (art. 25 alin. 2).

Pentru a respecta dreptul la viaţă intimă şi privată a pacientului, asistentul medical va păstra o atitudine de strictă neutralitate şi neamestec în problemele familiale (morale sau materiale) ale pacientului; se poate interveni în acest sens doar dacă există consimţământul expres al pacientului, iar intervenţia este motivată de interesul sănătăţii acestuia (art. 27).

Refuzul acordării de îngrijiri medicale unui pacient este justificat doar dacă este în interesul sănătăţii pacientului – cu excepţia situaţiilor de urgenţă (art. 28).

În orice circumstanţă, asistentul medical va trebui să respecte drepturile pacientului, aşa cum sunt statuate în Legea drepturilor pacientului sau în alte reglementări: dreptul la informaţia medicală, dreptul la consimţământ, dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa privată, drepturile în domeniul reproducerii, drepturile la tratament şi îngrijiri medicale (art. 29).

Codul deontologic acordă o atenţie specială consimţă-mântului pe care trebuie să îl dea pacientul (sau reprezentantul său legal) pentru orice intervenţie medicală;

75

acest accept trebuie să aibă caracter informat, fiind dat în deplină cunoştinţă de cauză (art. 30). De asemenea, este stipulat dreptul pacientului de a refuza sau chiar de a opri o intervenţie medicală în curs, cu condiţia ca acest refuz să fie asumat în scris, iar consecinţele refuzului să fie explicate pacientului (refuz informat).

Consimţământul pacientului este obligatoriu, conform art. 31:

a) pentru recoltarea, păstrarea, folosirea tuturor produselor biologice prelevate din corpul său, în vederea stabilirii diagnosticului sau a tratamentului cu care acesta este de acord;

b) în cazul supunerii la orice fel de intervenţie medicală;

c) în cazul participării sale la învăţământul medical clinic şi la cercetarea ştiinţifică;

d) în cazul fotografierii sau filmării sale într-o unitate medicală;

e) în cazul donării de sânge în condiţiile prevăzute de lege.

Nu este obligatoriu să se obţină consimţământul pacientului sau reprezentantului său legal în următoarele situaţii:

a) când pacientul nu îşi poate exprima voinţa, dar este necesară o intervenţie medicală de urgenţă;

b) în cazul în care furnizorii de servicii medicale consideră că intervenţia este în interesul pacientului, iar reprezentantul legal refuză să îşi dea consimţământul; în acest caz asistentul medical este obligat să anunţe medicul curant/de gardă (decizia fiind declinată unei comisii de arbitraj de specialitate) (art. 32).

76

La fel de importante sunt prevederile deontologice referitoare la obligativitatea păstrării secretului profesional (art. 33-38) – ca un corolar al dreptului pacientului la confidenţialitate asupra informaţiilor cu caracter medical. Acest secret profesional trebuie păstrat şi faţă de aparţinători, colegi sau alte persoane din sistemul sanitar, neinteresate în tratament, chiar şi după terminarea tratamentului sau decesul pacientului.

Obiectul secretului profesional este reprezentat de „tot ceea ce asistentul medical (...), în calitatea sa de profesionist, a aflat direct sau indirect în legătură cu viaţa intimă a pacientului, a familiei, a aparţinătorilor, precum şi problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanţe în legătură cu boala şi alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei.” (art. 34).

Chiar şi în cazul comunicărilor ştiinţifice trebuie luate toate măsurile pentru a nu permite identificarea pacientului (art. 37).

Încălcarea regulii deontologice referitoare la păstrarea secretului profesional atrage răspunderea disciplinară a asistentului medical. Această regulă generală cunoaşte doar puţine excepţii:

- situaţia în care există un consimţământ expres din partea pacientului pentru divulgarea informaţiilor respective, în tot sau în parte (art. 36)

sau - dacă interesul general al societăţii primează faţă de

cel personal al pacientului – ca de exemplu pentru prevenirea şi combaterea epidemiilor, a bolilor venerice, a bolilor infecto-contagioase (art. 36) sau dacă este vorba de o infracţiune care trebuie semnalată organelor în drept.

77

SITUAŢII SPECIALE DE EXERCITARE A PROFESIEI DE ASISTENT MEDICAL

Situaţia bolnavului psihic

Codul prevede obligativitatea acordării şi pentru persoanele cu tulburări psihice de îngrijiri medicale de aceeaşi calitate cu cele aplicate altor categorii de bolnavi, adaptate nevoilor lor de sănătate.

Aceşti pacienţi trebuie protejaţi de orice abuz sau daună care ar putea rezulta din administrarea nejustificată a unui medicament psihotrop, din manopere sau tehnici de îngrijire sau tratament, din maltratarea lor de către alţi pacienţi cu tulburări psihice sau de către alte persoane, din alte acte ce pot genera suferinţă fizică sau psihică (art. 40).

În luarea deciziei medicale referitoare la aceşti pacienţi, aceştia trebuie implicaţi atât cât permite capacitatea lor de înţelegere (acord informat); dacă aceşti pacienţi nu îşi pot exprima liber voinţa (pacienţi incapabili), trebuie obţinut consimţământul scris al reprezentantului legal al acestora. Acest consimţământ nu este necesar în situaţii de urgenţă.

Orice pacient bolnav psihic trebuie tratat cu omenie, fără nicio discriminare bazată pe suferinţa psihică, respectându-se demnitatea sa umană; acesta trebuie apărat de orice formă de exploatare economică, sexuală sau de altă natură şi trebuie protejat împotriva tratamentelor vătămătoare sau degradante (art. 42).

78

Reţete medicale; prescrierea drogurilor

Prescrierea sau eliberarea unei reţete medicale sau administrarea drogurilor în alte condiţii decât cele legale constituie nu doar o abatere deontologică, ci şi infracţiune, pedepsită de legislaţia penală specială.

Pacientul privat de libertate

Cu ocazia îngrijirii unui astfel de pacient, asistentul medical nu are voie să aducă atingere integrităţii sale fizice, psihice sau demnităţii acestuia. Mai mult, dacă asistentul medical constată maltratarea unui astfel de pacient, are obligaţia deontologică de a anunţa organele competente.

Pacienţii infectaţi cu HIV sau bolnavi de SIDA

Aceşti pacienţi au dreptul la îngrijire şi tratament medical nediscriminatoriu, de aceeaşi calitate cu cel aplicat altor pacienţi (art. 46 alin. 1).

Păstrarea secretului profesional trebuie respectată cu maximă rigurozitate (art. 46 alin. 2), în contextul în care aceşti pacienţi sunt extrem de expuşi stigmatizării sociale din cauza bolii de care suferă. Totuşi, între specialiştii din domeniul medical informaţiile referitoare la statusul HIV/SIDA trebuie să fie comunicate (art. 46 alin. 3), pentru a evita riscul de contaminare.

Practicarea profesiei de asistent medical în sistem privat. Îngrijirile la domiciliu.

79

Asistenţii medicali pot profesa nu doar în regim salarial, ci şi independent, în privat. În cazul în care sunt autorizaţi, pot acorda şi îngrijiri medicale la domiciliu, în conformitate cu prevederile legale. În acest caz, asistentul medical este obligat să ţină la curent medicul care a recomandat aceste servicii cu evoluţia stării de sănătate a pacientului respectiv.

Probleme ale îngrijirii minorilor

În cazul minorilor, consimţământul pentru orice manoperă sau tehnică medicală trebuie obţinut de la reprezentantul legal (părinte, tutore, instituţii abilitate în acest sens etc.), cu excepţia situaţiilor de urgenţă (art. 53).

În situaţia în care asistentul medical constată că minorul este victima unei agresiuni sau privaţiuni, este dator să încerce să îl protejeze, iar la nevoie să anunţe autoritatea competentă (art. 51). Asistentul trebuie să fie apărătorul copilului bolnav, dacă apreciază că starea de sănătate a acestuia este periclitată în vreun fel.

Probleme ale experimentării pe om

Impunerea (cu forţa sau prin inducere în eroare) a experimentului pe om reprezintă o abatere deontologică gravă pentru orice asistent medical care participă în mod voluntar şi conştient la o asemenea faptă (art. 55).

De asemenea, articolul 54 interzice provocarea de îmbolnăviri artificiale unor oameni sănătoşi, din raţiuni experimentale.

80

DISPOZIŢII SPECIALE

La primirea în OAMGMAMR, asistentul medical va depune următorul jurământ (art. 56), de esenţă hippocratică:

„În numele Vieţii şi al Onoarei, jur să îmi exercit profesia cu demnitate, să respect fiinţa umană şi drepturile sale şi să păstrez secretul profesional.

Jur că nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, apartenenţă politică sau stare socială.

Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană chiar sub ameninţare şi nu voi utiliza cunoştinţele mele medicale contrar legilor umanităţii.

Fac acest jurământ în mod solemn şi liber!"

Dovedirea calităţii de membru al OAMGMAMR se face cu certificatul de membru, eliberat de OAMGMAMR (art. 57).

Actele medicale şi de îngrijire efectuate de asistenţii medicali vor purta parafa şi semnătura acestora, pentru asumarea răspunderii individuale şi probarea responsabilităţii profesionale (art. 58).

DISPOZIŢII FINALE / SANCŢIUNI

Nerespectarea prevederilor Codului de etică şi deontologie constituie abatere şi atrage răspunderea disciplinară, conform art. 60. Răspunderea disciplinară a

81

membrilor OAMGMAMR nu exclude răspunderea civilă, penală, administrativă sau materială (art. 61).

În aprecierea răspunderii disciplinare a asistentului medical (care va fi tratată într-un capitol subsecvent) trebuie ţinut cont de faptul că, în conformitate cu articolul 65, prevederile Codului de etică şi deontologie se completează corespunzător cu dispoziţiile Legii nr. 46/2003 privind drepturile pacientului, cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 144/2008 privind exercitarea profesiei de asistent medical generalist, a profesiei de moaşă şi a profesiei de asistent medical, ale Statutului Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, ale Regulamentului de organizare şi funcţionare al Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, precum şi cu normele legale în materie pe specialităţi, cu modificările ulterioare.

82

CAPITOLUL V

RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ

5.1. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A MEDICULUI

Regulile deontologice ale profesiei de medic, prezentate într-un capitol anterior, nu reprezintă doar un ghid orientativ. Încălcarea prevederilor Legii drepturilor pacienţilor şi/sau ale Codului de deontologie medicală are consecinţe, care îmbracă haina răspunderii disciplinare.

În situaţia existenţei unei plângeri referitoare la o atitudine nedeontologică a medicului, instituţia abilitată prin lege să verifice temeinicia plângerii şi, dacă este cazul, să ia măsuri este Colegiul Medicilor din România (CMR).

Conform art. 404 alin. 1 al Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii (20): „Colegiul Medicilor din România este organism profesional, apolitic, fără scop patrimonial, de drept public, cu responsabilităţi delegate de autoritatea de stat, în domeniul autorizării, controlului şi supravegherii profesiei de medic ca profesie liberală, de practică publică autorizată.”

Colegiul Medicilor din România are autonomie instituţională în domeniul său de competenţă, normativ şi

83

jurisdicţional profesional, şi îşi exercită atribuţiile fără posibilitatea vreunei imixtiuni (art. 404 alin. 2).

Pentru realizarea acestui rol, CMR are o serie de atribuţii, dintre care reţinem:

- atestă onorabilitatea şi moralitatea profesională ale membrilor săi (art. 406 lit. c);

- asigură respectarea de către medici a obligaţiilor ce le revin faţă de pacient şi de sănătatea publică (art. 406 lit. e);

- elaborează şi adoptă Statutul Colegiului Medicilor din România şi Codul de deontologie medicală (art. 406 lit. f);

- organizează judecarea cazurilor de abateri de la normele de etică profesională, de deontologie medicală şi de la regulile de bună practică profesională, în calitate de organ de jurisdicţie profesională (art. 406 lit. k).

Legea nr. 95 din 2006 (20) cuprinde prevederi de esenţă deontologică şi în cadrul secţiunii a 4-a a capitolului 3, titlul XII, referitoare la „Drepturile şi obligaţiile membrilor Colegiului Medicilor din România”.

Astfel, articolul 411, litera f, stipulează, între drepturile membrilor CMR, acela de a contesta eventualele sancţiuni primite.

Iar obligaţiile generale ale membrilor Colegiului Medicilor din România (art. 412) cuprind mai multe reiterări legale ale unor norme cuprinse în Codul de deontologie medicală, punând în sarcina medicilor membri ai CMR următoarele:

a) să facă dovada cunoaşterii normelor de deontologie profesională şi a celor care reglementează organizarea şi funcţionarea corpului profesional; modalitatea de testare a cunoştinţelor de deontologie şi a legislaţiei

84

profesionale se stabileşte de Consiliul Naţional al Colegiului Medicilor din România;

b) să respecte dispoziţiile Statutului Colegiului Medicilor din România, ale Codului de deontologie medicală, hotărârile organelor de conducere ale Colegiului Medicilor din România şi regulamentele profesiei;

h) să păstreze secretul profesional;j) să respecte normele, principiile şi îndatoririle

deontologiei medicale;k) să aibă un comportament demn în exercitarea

profesiei ori a calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România;

l) să achite, în termenul stabilit, cotizaţia datorată în calitate de membru al Colegiului Medicilor din România;

m) să rezolve litigiile cu alţi membri în primul rând prin mediere de către comisiile organizate în acest scop în cadrul Colegiului Medicilor din România.

De asemenea, articolul 413, referitor la obligaţiile membrilor Colegiului Medicilor din România care decurg din calitatea lor specială de medici, pune în seama medicilor următoarele îndatoriri de esenţă deontologică:

a) să respecte şi să aplice, în orice împrejurare, normele de deontologie medicală;

b) să nu aducă prejudicii reputaţiei corpului medical sau altor membri, respectând statutul de corp profesional al Colegiului Medicilor din România;

c) să acorde, cu promptitudine şi necondiţionat, îngrijirile medicale de urgenţă, ca o îndatorire fundamentală profesională şi civică;

d) să acţioneze, pe toată durata exercitării profesiei, în vederea creşterii gradului de pregătire profesională;

85

e) să aplice parafa, cuprinzând numele, prenumele, gradul, specialitatea şi codul, pe toate actele medicale pe care le semnează;

f) să respecte drepturile pacienţilor.

În completarea obligaţiei prevăzute mai sus la litera d, articolul 414 din Legea nr. 95 din 2006 (20) face următoarele precizări:

- În vederea creşterii gradului de pregătire profesională şi asigurării unui nivel ridicat al cunoştinţelor medicale, medicii sunt obligaţi să efectueze un număr de cursuri de pregătire şi alte forme de educaţie medicală continuă şi informare în domeniul ştiinţelor medicale, pentru cumularea numărului de credite stabilite în acest sens de către Colegiul Medicilor din România. Sunt creditate programele, precum şi celelalte forme de educaţie medicală continuă avizate de Colegiul Medicilor din România.

- Medicii care nu realizează pe parcursul a 5 ani numărul minim de credite de educaţie medicală continuă, stabilit de Consiliul Naţional al Colegiului Medicilor din România, sunt suspendaţi din exerciţiul profesiei până la realizarea numărului de credite respectiv.

Răspunderea disciplinară este definită legal astfel: „Medicul răspunde disciplinar pentru nerespectarea legilor şi regulamentelor profesiei medicale, a Codului de deontologie medicală şi a regulilor de bună practică profesională, a Statutului Colegiului Medicilor din România, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale Colegiului Medicilor din România, precum şi pentru orice fapte săvârşite în legătură cu profesia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale Colegiului Medicilor din România.” (art. 442 alin. 1).

86

Aliniatul 2 al acestui articol precizează, de asemenea, faptul că „răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului Medicilor din România (...) nu exclude răspunderea penală, contravenţională, civilă sau materială, conform prevederilor legale.”

În cadrul fiecărui colegiu teritorial (judeţean sau din Municipiul Bucureşti) se organizează şi funcţionează câte o comisie de disciplină, independentă de conducerea colegiului, alcătuită din 5-9 membri, care judecă în complete de 3 membri abaterile disciplinare săvârşite de medicii înscrişi în acel colegiu.

Membrii comisiilor de disciplină la nivel teritorial sunt aleşi de Adunarea generală a colegiului local, prin vot secret, pe baza candidaturilor depuse. Candidaţii trebuie să fie din rândul medicilor primari cu o vechime în profesie de peste 7 ani şi care nu au avut abateri disciplinare în ultimii 5 ani. Mandatul lor este de 6 ani. Funcţia de membru al comisiei de disciplină este incompatibilă cu orice altă funcţie în cadrul Colegiului Medicilor din România. Unul dintre membrii comisiilor de disciplină este desemnat de Direcţia de sănătate publică a judeţului respectiv.

Membrii comisiilor de disciplină îşi vor alege un preşedinte, care conduce activitatea administrativă a comisiilor de disciplină. Între atribuţiile sale se află şi aceea de a prezenta Adunării generale raportul anual al activităţii comisiei de disciplină.

La nivel naţional, se organizează şi funcţionează Comisia superioară de disciplină, independentă de conducerea Colegiului Medicilor din România, alcătuită din 13 membri, aleşi de Adunarea generală naţională a CMR, care judecă în complete de 5 membri. Membrii Comisiei

87

superioare de disciplină trebuie să fie medici primari cu o vechime în profesie de peste 7 ani şi care nu au avut abateri disciplinare în ultimii 5 ani. Mandatul lor este, de asemenea, de 6 ani. Unul dintre membrii Comisiei superioare de disciplină este desemnat de Ministerul Sănătăţii Publice.

Membrii Comisiei superioare de disciplină îşi vor alege un preşedinte, care conduce activitatea administrativă a acestei comisii. Între atribuţiile sale se află şi aceea de a prezenta Adunării generale naţionale a CMR raportul anual al activităţii Comisiei superioare de disciplină.

Calitatea de membru al comisiilor de disciplină înceteaza prin deces, demisie, pierderea calităţii de membru al Colegiului Medicilor Dentişti din România ori prin numirea unui alt reprezentant - în cazul membrilor desemnaţi de către Ministerul Sănătăţii Publice sau de Direcţiile de sănătate publică (art. 444-445).

Plângerea/sesizarea împotriva unui medic se adresează colegiului teritorial al cărui membru este respectivul medic. Aceasta va fi înregistrată numai dacă va conţine elemente de identificare (nume, prenume, loc de munca) ale medicul împotriva căruia se face reclamaţia, precum şi numele, prenumele, adresa şi semnătura în original ale petentului (cu alte cuvinte, nu se acceptă plângerile/ sesizările anonime). Plângerea se va depune personal sau poate fi trimisă prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

Biroul executiv al colegiului teritorial poate dispune începerea anchetei disciplinare şi din oficiu, putând să se autosesizeze în cazurile de notorietate publică.

Plângerea va fi înaintată biroului executiv al colegiului teritorial, care, după o primă analiză, va hotarî:

88

a) respingerea plângerii ca vădit nefondată sau tardiv introdusă (conform art. 449 alin.1 din Legea nr. 95/2006, „acţiunea disciplinară poate fi pornită în termen de cel mult 6 luni de la data săvârşirii faptei sau de la data cunoaşterii consecinţelor prejudiciabile”)

sau b) declanşarea procedurii disciplinare.

Plângerea, împreuna cu decizia biroului executiv al colegiului teritorial de începere a anchetei disciplinare, se înaintează iniţial comisiei de jurisdicţie profesională („Ancheta disciplinară se exercită prin persoane desemnate în acest scop” - art. 450 alin. 1), iar ulterior, după documentarea cazului şi elaborarea unei propuneri de sancţionare/de stingere a acţiunii disciplinare, comisiei de disciplină.

Anchetarea abaterii disciplinare se face cu imparţia-litate. Cercetările se efectuează după încunoştinţarea medicului cu privire la obiectul anchetei disciplinare, prin luarea la cunoştinţă de conţinutul plângerii ori al sesizării şi după convocarea în scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, a medicului cercetat, trimisă la sediul profesional al acestuia ori la domiciliu.

Medicul cercetat va da explicaţii scrise. Refuzul de a da curs convocării în faţa comisiei nu împiedică desfaşurarea anchetei.

Persoana care a făcut sesizarea va fi audiată în cauza respectivă.

În cursul cercetărilor, comisia va lua declaraţii persoanei care a făcut plângerea, precum şi oricăror altor persoane ale căror declaraţii pot elucida cazul, va face verificări de înscrisuri şi copii ale documentelor ce au legatură cu cauza şi va culege informaţiile necesare. Pentru

89

realizarea acestui scop, „unităţile sanitare sau cele de medicină legală au obligaţia de a pune la dispoziţia comisiilor de disciplină sau a persoanelor desemnate cu investigarea abaterilor disciplinare documentele medicale solicitate, precum şi orice alte date şi informaţii necesare soluţionării cauzei.” (art. 450 alin. 2).

Pe parcursul anchetei disciplinare, trebuie ţinut cont de prevederile Codului de deontologie medicală, care dedică un întreg capitol (capitolul VIII – „Judecarea cauzelor deontologice”) regulilor moral-etice şi procedurale care trebuie respectate cu acest prilej (16).

Se recomandă, în primul rând, ca aceste cauze să fie cercetate şi analizate cu celeritate. În acest sens, Codul prevede ca „persoanele desemnate cu cercetarea faptei ori cei cărora le-au fost solicitate date în legătură cu soluţionarea sesizării (...) să acţioneze cu maximă diligenţă, netergiversând sau prelungind realizarea atribuţiilor, respectiv comunicarea datelor solicitate.” (art. 54 al Codului de deontologie medicală).

Evaluarea acestor plângeri va sta sub semnul prezumţiei de nevinovăţie a medicului cercetat disciplinar. De aceea, „persoanele desemnate cu cercetarea sesizării ori membrii comisiei de disciplină vor acţiona cu tact şi moderaţie, fără a se antepronunţa sau a emite opinii personale în nici un mod şi în nici un sens pe timpul soluţionării sesizării.” (art. 55 din Cod).

Respectarea imparţialităţii este esenţială; nu este permis ca vreun interes propriu, personal sau material, sau relaţia de rudenie cu medicul cercetat ori cu persoana care a depus plângerea, sau o situaţie conflictuală cu aceştia să influenţeze decizia celor desemnaţi în vederea derulării anchetei disciplinare. În cazul în care persoana desemnată cu

90

cercetarea faptei reclamate ori membrii comisiei de disciplină se află într-o astfel de situaţie, îl va/vor informa pe preşedintele comisiei de disciplină, care va decide, după caz, menţinerea sau substituirea persoanei în cauză.

Nicio persoană implicată în cercetarea sau soluţionarea cauzei disciplinare nu va avea voie să facă declaraţii publice cu privire la cauza respectivă până la soluţionarea ei definitivă (art. 56 din Cod).

Regula de bază în derularea anchetei disciplinare este contradictorialitatea scrisă. „Comisia de disciplină va stărui pentru obţinerea în scris a poziţiei fiecărei părţi implicate în cauza disciplinară.” (art. 57 alin. 1 din Cod). Contradicto-rialitatea orală directă (punerea faţă în faţă a părţilor) va avea loc doar în condiţiile în care aceasta este strict necesară pentru soluţionarea cauzei. În acest caz, preşedintele şedinţei va acţiona cu tact şi înţelegere, fiind interzise adresările directe între persoanele implicate sau emiterea de către membrii comisiei de disciplină a unor aprecieri sau opinii în legătură cu cauza respectivă.

Pe parcursul audierilor, membrii comisiilor se vor adresa persoanelor audiate exclusiv prin intermediul preşedintelui comisiei sau solicitând acestuia permisiunea. Se vor adresa exclusiv întrebări utile şi relevante soluţionării cauzei. Pe timpul audierii este interzisă emiterea de către membrii comisiei de judecată a unor opinii personale sau aprecieri de orice natură. În caz de nevoie, preşedintele comisiei poate inteveni şi restabili cadrul decent al audierilor, inclusiv prin suspendarea şedinţei comisiei (art. 59 din Cod).

La nevoie, comisia de disciplină poate solicita o expertiză de specialitate de la medici specialişti cu reputaţie în domeniu. Aceşti referenţi trebuie să respecte regulile referitoare la imparţialitate (să nu fie rude cu vreuna din părţi, să nu aibă vreun interes în cauză, să nu fie în stare de conflict

91

cu medicul intimat sau cu persoana care a depus plângerea) (art. 58 din Cod).

După ascultarea medicului împotriva căruia s-a pornit acţiunea disciplinară, precum şi (eventual) a martorilor şi a persoanei care a făcut plângerea, şi după administrarea tuturor probelor considerate necesare, comisia de disciplina stabileşte printr-o decizie una dintre următoarele soluţii:

a) stinge acţiunea disciplinară, dacă fapta nu constituie abatere disciplinară;

b) aplică una dintre sancţiunile prevăzute de lege.

Conform art. 447 alin. 1 (20), aceste sancţiuni disciplinare sunt:

a) mustrare;b) avertisment;c) vot de blam;d) amendă de la 100 lei (RON) la 1.500 lei (RON);

(Plata amenzii se va face în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii disciplinare. Neachitarea în acest termen atrage suspendarea de drept din exerciţiul profesiei, până la achitarea sumei. Sumele provenite din plata amenzilor se fac venit integral la bugetul Colegiului Medicilor din România.)

e) interdicţia de a exercita profesia ori anumite activităţi medicale pe o perioadă de la o lună la un an;

f) retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România (ceea ce echivalează cu imposi-bilitatea exercitării profesiei de medic, conform prevederilor legale).

Conex acestor sancţiuni, se poate prevedea, după caz, obligarea celui sancţionat la efectuarea unor cursuri de

92

perfecţionare sau de educaţie medicală ori alte forme de pregătire profesională (art. 447 alin. 3).

Retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România operează de drept pe durata stabilită prin hotărâre definitivă de instanţele judecătoreşti cu privire la interzicerea exercitării profesiei (art. 447 alin. 2).

Decizia adoptată în soluţionarea cauzei va fi comunicată medicului în cauză şi Biroului executiv al Colegiului Medicilor din România.

Deciziile privind aplicarea sancţiunilor care se soldează cu suspendarea sau interzicerea exercitării profesiei se comunică şi Ministerului Sănătăţii Publice şi, respectiv, angajatorului.

Persoana fizică/juridică ce a făcut sesizarea va fi informată cu privire la soluţionarea cauzei de către comisia de disciplină (art. 448).

Deciziile de sancţionare pronunţate de comisiile de disciplină de la nivelul colegiilor teritoriale pot fi contestate de medicul sancţionat, de persoana care a făcut sesizarea, de Ministerul Sănătăţii Publice, de preşedintele colegiului teritorial sau de preşedintele Colegiului Medicilor din România, în termen de 15 zile de la comunicare. Forul competent a soluţiona contestaţia este Comisia superioară de disciplină. Contestaţia se depune la comisia de disciplină teritorială, care, în termen de 3 zile, este obligată ca, împreună cu dosarul cauzei, să o trimită Comisiei superioare de disciplină. Sunt nule contestaţiile depuse direct la Comisia superioară de disciplină.

Procedura de anchetă disciplinară la nivelul Comisiei superioare de disciplină este similară cu cea din teritoriu.

93

Împotriva deciziei Comisiei superioare de disciplină, în termen de 15 zile de la comunicare, medicul sancţionat poate formula o acţiune în anulare la secţia de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia îşi desfăşoară activitatea (art. 451).

Potrivit art. 449 alin. 2 din Legea nr. 95/2006, sancţiunile prevăzute la art. 447 alin. 1 lit. a - d (mustrare, avertisment, vot de blam, amendă) se radiază în termen de 6 luni de la data executării lor, iar cea prevăzută la lit. e (interdicţia de a exercita profesia ori anumite activităţi medicale pe o perioadă de la o lună la un an) în termen de un an de la data expirării perioadei de interdicţie.

În cazul aplicării sancţiunii prevăzute la art. 447 alin. 1 lit. f (retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România), medicul poate face o nouă cerere de redobândire a calităţii de membru al colegiului după 2 ani de la data aplicării sancţiunii de comisiile de disciplină sau după expirarea perioadei stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă de interdicţie a exercitării profesiei. Redobândirea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România se face în condiţiile legii.

În situaţia în care, prin decizia comisiei de disciplină, au fost dispuse şi măsurile prevăzute la art. 447 alin. 3 (obligarea celui sancţionat la efectuarea unor cursuri de perfecţionare sau de educaţie medicală ori alte forme de pregătire profesională), radierea sancţiunii se va face numai după prezentarea dovezii ducerii la îndeplinire a măsurii dispuse de comisia de disciplină (art. 449 alin. 4).

Repetarea unei abateri disciplinare până la radierea sancţiunii aplicate constituie o circumstanţă agravantă, care

94

va fi avută în vedere la aplicarea noii sancţiuni (art. 449 alin. 5).

Poate că este oportun de amintit, la acest moment, că, deşi nu constituie în sine o abatere disciplinară, neplata cotizaţiei datorate Colegiului Medicilor din România pe o perioada de 6 luni, chiar şi după atenţionarea scrisă din partea consiliului colegiului teritorial, se sancţioneaza cu suspenda-rea calităţii de membru, pâna la plata cotizaţiei datorate şi a penalităţilor aferente.

Sancţiunea se aplică de către comisia de disciplină, la sesizarea comisiei administrative şi financiar-contabile a colegiului teritorial (art. 454).

95

5.2. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A MEDICULUI DENTIST

Regulile deontologice ale profesiei de medic dentist, prezentate într-un capitol anterior, nu reprezintă doar un ghid orientativ. Încălcarea prevederilor Legii drepturilor pacienţilor şi/sau ale Codului deontologic al medicului dentist are consecinţe, care îmbracă haina răspunderii disciplinare.

În situaţia existenţei unei plângeri referitoare la o atitudine nedeontologică a medicului dentist, instituţia abilitată prin lege (20) să verifice temeinicia plângerii şi, dacă este cazul, să ia măsuri este Colegiul Medicilor Dentişti din România (CMDR).

Conform art. 500 al Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii (20): „Colegiul Medicilor Dentişti din România este organism profesional, apolitic, fără scop patrimonial, de drept public, cu responsabilităţi delegate de autoritatea de stat, în domeniul autorizării, controlului şi supravegherii profesiei de medic dentist ca profesie liberală, de practică publică autorizată.”

Pentru realizarea acestui rol, CMDR are o serie de atribuţii, dintre care reţinem:

- asigură respectarea de către medicii dentişti a obligaţiilor ce le revin faţă de pacient şi de sănătatea publică (art. 502 lit. c);

- atestă onorabilitatea şi moralitatea profesională ale membrilor săi (art. 502 lit d);

- organizează judecarea cazurilor de abateri de la normele de etică profesională şi de deontologie medico-dentară şi a cazurilor de greşeli în activitatea profesională, în calitate de organ de jurisdicţie profesională (art. 502 lit. o).

96

Răspunderea disciplinară este definită legal (20) astfel: „Medicul dentist răspunde disciplinar pentru neres-pectarea legilor şi regulamentelor profesiei de medic dentist, a Codului deontologic al medicului dentist, a regulilor de bună practică profesională, a Regulamentului de organizare şi funcţionare al Colegiului Medicilor Dentişti din România, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale Colegiului Medicilor Dentişti din România, precum şi pentru orice fapte săvârşite în legătură cu profesia sau în afara acesteia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale instituţiei Colegiului Medicilor Dentişti din România.” (art. 530 alin. 1).

Aliniatul 2 al acestui articol precizează, de asemenea, faptul că „răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului Medicilor Dentişti din România (...) nu exclude răspunderea penală, contravenţională, civilă sau materială, conform prevederilor legale.”

În cadrul fiecărui colegiu teritorial se organizează şi funcţionează câte o comisie de disciplină, alcătuită din 5-7 membri, care judecă în complete de 3 membri abaterile disciplinare săvârşite de medicii dentişti înscrişi în acel colegiu (20).

Membrii comisiilor de disciplină sunt propuşi de Biroul executiv local şi sunt votaţi de Consiliul judeţean al colegiului teritorial. Mandatul lor este de 4 ani. Unul dintre membrii comisiilor de disciplină este desemnat de Direcţia de sănătate publică a judeţului respectiv.

La nivel naţional, se organizează şi funcţionează Comisia superioară de disciplină, alcătuită din 7 membri, propuşi de Biroul executiv naţional şi votaţi de Consiliul naţional, care judecă în complete de 5 membri. Membrii Comisiei superioare de disciplină trebuie să aibă o vechime de

97

peste 7 ani în profesie. Mandatul lor este, de asemenea, de 4 ani. Unul dintre membrii Comisiei superioare de disciplină este desemnat de Ministerul Sănătăţii Publice (20).

Calitatea de membru al comisiilor de disciplină înceteaza prin deces, demisie, pierderea calităţii de membru al Colegiului Medicilor Dentişti din România ori prin numirea unui alt reprezentant - în cazul membrilor desemnaţi de către Ministerul Sănătăţii Publice sau de Direcţiile de sănătate publică (20).

Plângerea/sesizarea împotriva unui medic dentist se adresează colegiului teritorial al cărui membru este medicul dentist. Aceasta va fi înregistrată numai dacă va conţine elemente de identificare (nume, prenume, loc de munca) ale medicului dentist împotriva căruia se face reclamaţia, precum şi numele, prenumele, adresa şi semnătura în original ale petentului. Plângerea se va depune personal sau poate fi trimisă prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Nu se vor înregistra plângerile trimise prin fax sau e-mail.

Plângerea va fi înaintată biroului consiliului local, care, după o primă analiză, va hotarî:

a) respingerea plângerii ca vădit nefondată sau tardiv introdusă (conform art. 534 alin.1 din Legea nr. 95/2006, „acţiunea disciplinară poate fi pornită în termen de cel mult 6 luni de la data săvârşirii faptei sau de la data cunoaşterii consecinţelor prejudiciabile”)

sau b) declanşarea procedurii disciplinare.

Plângerea, împreuna cu decizia biroului consiliului local de începere a anchetei disciplinare, se înaintează comisiei de disciplină.

98

Biroul consiliului poate dispune începerea anchetei disciplinare şi din oficiu, autosesizându-se.

Anchetarea abaterii disciplinare se face cu imparţia-litate. Cercetările se efectuează după încunoştinţarea medicului dentist cu privire la obiectul anchetei disciplinare, prin luarea la cunoştinţă de conţinutul plângerii ori al sesizării şi după convocarea în scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, a medicului dentist cercetat, trimisă la sediul profesional al acestuia ori la domiciliu.

Medicul dentist cercetat va da explicaţii scrise. Refuzul de a da curs convocării în faţa comisiei nu împiedică desfaşu-rarea anchetei.

Ancheta disciplinară va fi efectuată direct de către comisia de disciplină sau prin intermediul unui referent împuternicit dintre membrii comisiei sau de un alt medic dentist în specialitatea medicului în cauză. Faţă de natura cauzei, comisia de disciplină poate consulta o comisie de specialitate formata din 3 personalităţi în domeniu, acceptate de cel acuzat.

Persoana care a făcut sesizarea va fi audiată şi examinată în cauza respectivă. Refuzul petentului de a se prezenta la audierea stabilită de comisie duce la suspendarea cauzei. Suspendarea cauzei disciplinare va fi comunicată şi petentului.

În cursul cercetărilor, comisia sau referentul numit va lua declaraţii persoanei care a făcut plângerea, precum şi oricăror alte persoane ale căror declaraţii pot elucida cazul, va face verificări de înscrisuri şi copii ale documentelor ce au legatură cu cauza şi va culege informaţiile necesare. Pentru realizarea acestui scop, „unităţile sanitare sau cele de medicină legală au obligaţia de a pune la dispoziţia comisiilor de disciplină sau a persoanelor desemnate cu investigarea

99

abaterilor disciplinare documentele medicale solicitate, precum şi orice alte date şi informaţii necesare soluţionării cauzei.” (20, art. 533).

După ascultarea medicului dentist împotriva căruia s-a pornit acţiunea disciplinară, precum şi (eventual) a martorilor şi a persoanei care a făcut plângerea, comisia de disciplină stabileşte printr-o decizie una dintre următoarele soluţii:

a) stinge acţiunea disciplinară, dacă fapta nu constituie abatere disciplinară

sau b) aplică una dintre sancţiunile prevăzute de lege.

Conform art. 531 alin. 1 (20), aceste sancţiuni disciplinare sunt:

a) mustrarea;b) avertismentul;c) votul de blam;d) interdicţia de a exercita profesia ori anumite

activităţi medico-dentare pe o perioadă de la o lună la 6 luni;

e) retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor Dentişti din România.

Conex acestor sancţiuni, se poate prevedea, după caz, obligarea celui sancţionat la efectuarea unor cursuri de perfecţionare sau de educaţie medico-dentară ori alte forme de pregătire profesională (20, art. 531 alin. 3).

Retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor Dentişti din România operează de drept pe durata stabilită prin hotărâre definitivă de instanţele judecătoreşti cu privire la interzicerea exercitării profesiei (20, art. 531 alin. 2).

100

Decizia adoptată în soluţionarea cauzei va trebui să cuprindă:

a) numărul deciziei şi data pronunţării; b) componenţa completului de judecată; c) descrierea pe scurt a faptei; d) prezentarea măsurilor de cercetare a faptei (decla-

raţiile părţilor, martorii care au fost audiaţi, înscrisurile, documentele cercetate şi reţinute în soluţionarea cauzei etc.);

e) soluţia pronunţată; f) temeiul legal al adoptării ei; g) termenul de contestare şi instanţa competentă; h) semnătura preşedintelui comisiei şi ştampila colegiu-

lui local.

Decizia pronunţată se comunică medicului dentist în cauză şi Biroului executiv al Colegiului Medicilor Dentişti din România.

Deciziile privind aplicarea sancţiunilor care se soldează cu suspendarea sau interzicerea exercitării profesiei se comunică şi Ministerului Sănătăţii Publice şi, respectiv, angajatorului.

Persoana fizică/juridică ce a făcut sesizarea va fi informată cu privire la soluţionarea cauzei de către comisia de disciplină.

Deciziile de sancţionare pronunţate de comisiile de disciplină de la nivelul colegiilor teritoriale pot fi contestate de medicul dentist sancţionat, în termen de 15 zile de la comunicare (20), forul competent a soluţiona contestaţia fiind Comisia superioară de disciplină. Contestaţia se depune la comisia de disciplină teritorială, care, în termen de 3 zile, este obligată ca, împreună cu dosarul cauzei, să o trimită Comisiei

101

superioare de disciplină. Sunt nule contestaţiile depuse direct la Comisia superioară de disciplină.

Împotriva deciziei Comisiei superioare de disciplină, în termen de 15 zile de la comunicare, medicul dentist sancţionat poate formula o acţiune în anulare la secţia de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia îşi desfăşoară activitatea (20).

Potrivit art. 534 din Legea nr. 95/2006 (20), sancţiunile prevăzute la art. 531 alin. 1 lit. a - c (mustrare, avertisment, vot de blam) se radiază în termen de 6 luni de la data executării lor, iar cea prevăzută la lit. d (interdicţia de a exercita profesia ori anumite activităţi medico-dentare pe o perioadă de la o lună la 6 luni) în termen de un an de la data expirării perioadei de interdicţie.

În cazul aplicării sancţiunii prevăzute la art. 531 alin. 1 lit. e (retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor Dentişti din România), medicul dentist poate face o nouă cerere de redobândire a calităţii de membru al colegiului după un an de la data aplicării sancţiunii de comisiile de disciplină. Redobândirea calităţii de membru al Colegiului Medicilor Dentişti din România se face în condiţiile legii (20).

În situaţia în care, prin decizia comisiei de disciplină, au fost dispuse şi măsurile prevăzute la art. 531 alin. 3 (obligarea celui sancţionat la efectuarea unor cursuri de perfecţionare sau de educaţie medico-dentară ori alte forme de pregătire profesională), radierea sancţiunii se va face numai după prezentarea dovezii ducerii la îndeplinire a măsurii dispuse de comisia de disciplină.

Repetarea unei abateri disciplinare până la radierea sancţiunii aplicate constituie o circumstanţă agravantă, care

102

va fi avută în vedere la aplicarea noii sancţiuni (20, art. 534 alin. 5).

Poate că este oportun de amintit şi faptul că, deşi nu constituie în sine o abatere disciplinară, neplata cotizaţiei datorate Colegiului Medicilor Dentişti din România pe o perioada de 6 luni, chiar şi după atenţionarea scrisă din partea consiliului local, se sancţioneaza cu suspendarea dreptului de liberă practică, pâna la plata cotizaţiei datorate şi a penalităţilor aferente.

Sancţiunea se aplică de către comisia de disciplină, la sesizarea comisiei financiar-contabile a colegiului teritorial (20).

103

5.3. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A ASISTENTULUI MEDICAL

Ca şi în cazul medicilor şi al medicilor dentişti, şi în situaţia asistenţilor medicali există consecinţe ale încălcării regulilor deontologice ale profesiei, prezentate într-un capitol anterior. Nerespectarea prevederilor Legii drepturilor pacienţilor şi/sau ale Codului de etică şi deontologie al asistentului medical generalist, al moaşei şi al asistentului medical din România poate antrena răspunderea disciplinară.

În situaţia existenţei unei plângeri referitoare la o

atitudine nedeontologică a asistentului medical/moaşei, instituţia abilitată prin lege să verifice temeinicia plângerii şi, dacă este cazul, să ia măsuri este Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România (OAMGMAMR).

Prevederile referitoare la exercitarea acestor profesii, la modul de organizare şi funcţionare a organismului profesional specific (OAMGMAMR), dar şi la răspunderea disciplinară se regăsesc în Ordonanţa de urgenţă nr. 144 din 28 octombrie 2008, emisă de Guvernul României şi publicată în Monitorul Oficial nr. 785 din 24 noiembrie 2008 (22).

Conform art. 38 alin. 1 al acestui izvor de drept medical: „Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România se organizează şi funcţionează ca organizaţie profesională, cu personalitate juridică, neguvernamentală, de interes public, apolitică, fără scop patrimonial, cu responsabilităţi delegate de autoritatea de stat, având ca obiect de activitate controlul şi supravegherea exercitării profesiei de asistent medical generalist, a profesiei de moaşă şi, respectiv, a profesiei de

104

asistent medical, ca profesii liberale de practică publică autorizate.”

Pentru realizarea atribuţiilor sale, OAMGMAMR are autonomie instituţională în domeniul său de competenţă, normativ şi jurisdicţional profesional, şi îşi exercită atribuţiile fără posibilitatea vreunei imixtiuni (art. 38 alin. 2).

OAMGMAMR este organizat atât la nivel naţional, cât şi pe plan local, unde există filiale în fiecare judeţ şi în Municipiul Bucureşti. Aceste filiale nu au personalitate juridică, dar beneficiază de autonomie organizatorică şi funcţională - în limitele prevăzute de Statutul OAMGMAMR.

Consiliul naţional al OAMGMAMR include Comisia naţională de etică şi deontologie a OAMGMAMR, iar pe plan local, în cadrul consiliilor judeţene ale OAMGMAMR structura organizatorică este similară (conform art. 38 alin. 4).

Răspunderea disciplinară este definită legal (art. 62) astfel: „Asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali răspund disciplinar pentru nerespectarea legislaţiei din domeniul profesiei, a Codului de etică şi deontologie al asistentului medical generalist, al moaşei şi al asistentului medical din România, a regulilor de bună practică profesională, a Statutului Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare de organele de conducere ale Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, precum şi pentru orice fapte săvârşite în legătură cu profesia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau

105

ale Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România.”

Articolul 66 (22) precizează că „Răspunderea disciplinară a membrilor OAMGMAMR nu exclude răspunderea civilă, contravenţională şi penală.”

Aliniatul 2 al articolului 62 arată, de asemenea, faptul că angajarea răspunderii disciplinare este proporţională cu gravitatea faptei. Cu cât abaterea deontologică este mai serioasă şi are consecinţe mai grave, cu atât sancţiunea aplicată va trebui să fie mai severă.

Conform art. 62 alin. 3, aceste sancţiuni disciplinare sunt:

a) mustrarea;b) avertismentul;c) suspendarea calităţii de membru al Ordinului

Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România şi informarea Ministerului Sănătăţii Publice cu privire la retragerea dreptului de exercitare a profesiei pe perioada respectivă;

d) retragerea calităţii de membru al Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România şi informarea Ministerului Sănătăţii Publice cu privire la retragerea dreptului de exercitare a profesiei.

Primele două sancţiuni, pentru abateri deontologice de gravitate mai mică, sunt aplicate de consiliul judeţean al OAMGMAMR (art. 62 alin. 4), iar celelalte două, mai severe, sunt decise doar de Consiliul naţional al OAMGMAMR, în urma unei anchete efectuate de Comisia naţională de etică şi deontologie a OAMGMAMR, care întocmeşte un raport în acest sens (art. 62 alin. 5).

106

Concluziile anchetei şi sancţiunile aplicate se comunică în scris persoanei în cauză, consiliului judeţean al OAMGMAMR, respectiv Consiliului Municipiului Bucureşti al OAMGMAMR, persoanei juridice cosemnatare a contractului individual de muncă şi, în cazul retragerii calităţii de membru al OAMGMAMR, Ministerului Sănătăţii Publice.

Decizia adoptată în soluţionarea cauzei poate fi contestată, în condiţiile art. 65:

- contestaţiile împotriva sancţiunilor cu mustrare şi avertisment se adresează Biroului executiv al OAMGMAMR, în termen de 30 de zile de la comunicare;

- cele împotriva suspendării sau retragerii calităţii de membru al OAMGMAMR se pot depune la judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială îşi desfăşoară activitatea asistentul medical generalist, moaşa sau asistentul medical sancţionat, în termen de 30 de zile de la comunicarea sancţiunii (22).

107

CAPITOLUL VI

RĂSPUNDEREA CIVILĂ A PERSONALULUI MEDICAL

După cum am văzut, o faptă care constituie abatere disciplinară poate atrage nu doar răspunderea disciplinară, ci şi alte forme de răspundere, inclusiv cea civilă, care presupune repararea prejudiciului cauzat prin plata de daune materiale.

Reglementarea modului de antrenare a răspunderii civile a personalului medical se regăseşte în Legea nr. 95 din 2006 privind reforma în domeniul sănătăţii (20), în cuprinsul Titlului XV.

Prin „personal medical” legiuitorul înţelege „medicul, medicul dentist, farmacistul, asistentul medical şi moaşa care acordă servicii medicale” (art. 642 alin.1 lit. a).

Răspunderea civilă este antrenată în mai multe circumstanţe, conform prevederilor art. 642 alin. 2-4:

- pentru prejudiciile produse din eroare - care includ şi neglijenţa, imprudenţa sau cunoştinţe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenţie, diagnostic sau tratament; practic este vorba de situaţiile de malpraxis, în care există „o eroare profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra

108

pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical” (art. 642 alin1 lit. b);

- pentru prejudiciile care decurg din nerespectarea reglementărilor Titlului XV privind confidenţialitatea, consimţământul informat şi obligativitatea acordării asistenţei medicale (care vor fi analizate mai jos);

- pentru prejudiciile produse în exercitarea profesiei atunci când cadrul medical îşi depăşeşte limitele competenţei, cu excepţia cazurilor de urgenţă în care nu este disponibil personal medical care are competenţa necesară.

De menţionat este şi faptul că răspunderea civilă astfel reglementată nu înlătură angajarea răspunderii penale, dacă fapta care a cauzat prejudiciul constituie infracţiune conform legii (art. 642 alin. 5).

Răspunderea este angajată pentru toate persoanele implicate în actul medical, în mod proporţional cu gradul de vinovăţie al fiecăreia.

Articolul 643 alin. 2 (20) prevede situaţiile care exonerează personalul medical de răspunderea civilă (situaţiile în care personalul medical nu poate fi ţinut răspunzător pentru daunele şi prejudiciile cauzate):

a) când acestea se datorează condiţiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament de diagnostic şi tratament, infecţiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicaţiilor şi riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigaţie şi tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor şi dispozitivelor medicale, substanţelor medicale şi sanitare folosite;

b) când acţionează cu bună-credinţă în situaţii de urgenţă, cu respectarea competenţei acordate.

109

Pe lângă situaţiile de malpraxis şi situaţiile în care pacientul este prejudiciat printr-un act medical derulat prin depăşirea competenţei, răspunderea civilă este angajată şi atunci când sunt încălcate reguli deontologice: încălcarea secretului profesional, ignorarea prevederilor referitoare la consimţământul informat, precum şi nerespectarea obligativi-tăţii acordării asistenţei medicale.

Titlul XV cuprinde reguli detaliate referitoare la ultimele două aspecte, în cadrul capitolului al 3-lea („Acordul pacientului informat”) şi al 4-lea („Obligativitatea asigurării asistenţei medicale”).

Astfel, referitor la necesitatea obţinerii consim-ţământului, articolul 649 alin. 1 prevede: „Pentru a fi supus la metode de prevenţie, diagnostic şi tratament, cu potenţial de risc pentru pacient, după explicarea lor de către medic, medic dentist, asistent medical/moaşă (...), pacientului i se solicită acordul scris.”

Pentru ca acest consimţământ să fie valid, este necesar ca acesta să aibă un caracter informat. Această necesitate rezultă din prevederile alin. 2 al acestui articol („În obţinerea acordului scris al pacientului, medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa sunt datori să prezinte pacientului informaţii la un nivel ştiinţific rezonabil pentru puterea de înţelegere a acestuia.”) şi ale alin. 3 („Informaţiile trebuie să conţină: diagnosticul, natura şi scopul tratamentului, riscurile şi consecinţele tratamentului propus, alternativele viabile de tratament, riscurile şi consecinţele lor, prognosticul bolii fără aplicarea tratamentului.”).

Vârsta legală pentru exprimarea consimţământului informat este de 18 ani.

110

Minorii îşi pot exprima consimţământul în absenţa părinţilor sau reprezentantului legal, în următoarele cazuri:

a) situaţii de urgenţă, când părinţii sau reprezentantul legal nu pot fi contactaţi, iar minorul are discernământul necesar pentru a înţelege situaţia medicală în care se află;

b) situaţii medicale legate de diagnosticul şi/sau tratamentul problemelor sexuale şi reproductive, la solicitarea expresă a minorului în vârstă de peste 16 ani (art. 650).

Articolul 651 stipulează în mod explicit faptul că nerespectarea acestor reguli privind consimţământul informat antrenează răspunderea civilă a personalului medical („medicul curant, asistentul medical/moaşa răspund atunci când nu obţin consimţământul informat al pacientului sau al reprezentanţilor legali ai acestuia”), cu excepţia cazurilor când este vorba de un pacient incapabil („lipsit de discernământ”), iar reprezentantul legal sau ruda cea mai apropiată nu poate fi contactat, datorită situaţiei de urgenţă.

Atunci când reprezentantul legal sau ruda cea mai apropiată nu poate fi contactat, medicul, asistentul medical/moaşa pot solicita autorizarea efectuării actului medical autorităţii tutelare sau pot acţiona fără acordul acesteia în situaţii de urgenţă, când intervalul de timp până la exprimarea acordului ar pune în pericol, în mod ireversibil, sănătatea şi viaţa pacientului (art. 651 alin. 2).

Obligaţia de acordare a serviciilor medicale unei persoane cade în sarcina medicului, medicului dentist sau asistentului medical/moaşei „doar dacă au acceptat-o în prealabil ca pacient” (art. 652 alin. 1). Însă personalul medical nu poate refuza acordarea asistenţei medicale sau a îngrijirilor medicale bazat pe criterii discriminatorii legate

111

de etnie, religie, orientare sexuală sau pe alte criterii de discriminare interzise prin lege.

În situaţii de urgenţă, când lipsa asistenţei medicale poate pune în pericol, în mod grav şi ireversibil, sănătatea sau viaţa pacientului, acordarea îngrijirilor medicale este obligatorie.

Odată acceptat pacientul, relaţia dintre acesta şi personalul medical poate fi întreruptă doar odată cu vindecarea bolii sau la iniţiativa pacientului (care, reamintesc, are dreptul la o a doua opinie medicală).

Medicul poate decide desfacerea acestei relaţii doar în condiţiile limitativ prevăzute de lege (art. 653 alin. 1):

- când pacientul este trimis altui medic, furnizând toate datele medicale obţinute, care justifică asistenţa altui medic cu competenţe sporite;

- pacientul manifestă o atitudine ostilă şi/sau ireverenţioasă faţă de medic.

În această din urmă situaţie, este necesar ca medicul să notifice dorinţa întreruperii relaţiei cu minimum 5 zile înainte (pentru ca pacientul să poată găsi alt medic) – şi doar dacă acest fapt nu pune în pericol starea sănătăţii pacientului.

Cu ocazia acordării serviciilor medicale, personalul medical are obligaţia „aplicării standardelor terapeutice, stabilite prin ghiduri de practică în specialitatea respectivă, aprobate la nivel naţional, sau, în lipsa acestora, a standardelor recunoscute de comunitatea medicală a specialităţii respective.” (art. 655 alin. 1).

La finalul acestor considerente legate de răspunderea civilă a personalului medical, reamintesc necesitatea încheierii unei asigurări de malpraxis pentru cazurile de

112

răspundere civilă profesională pentru prejudicii cauzate prin actul medical (20, art. 656 alin. 1).

La încheierea unui contract de muncă, o copie după această asigurare va trebui să fie prezentată angajatorului, fiind o condiţie obligatorie pentru angajare, conform art. 656 alin. 2 (20). De asemenea, asigurarea de malpraxis pentru cazurile de răspundere civilă profesională, reînnoită anual, va trebui să fie prezentată organismului profesional teritorial, pentru reautorizarea exercitării profesiei.

113

CAPITOLUL VII

RESPONSABILITATEA SOCIALĂ A MEDICULUI

Sub cupola termenului de „profesionalism medical” sunt cuprinse numeroase valori, comportamente şi relaţii în continuă schimbare, care, prin modul lor concret de manifestare în viaţa de zi cu zi, vin să consolideze fundamentul încrederii pe care o au pacienţii individuali şi publicul larg în profesia medicală (15). De nenumărate ori, însă, pretenţiile societăţii vizavi de corpul medical şi de sistemul de sănătate apar excesive, medicina fiind ridicată la rang de veritabilă religie (8), în special în contextul recentelor progrese din domeniul biotehnologiilor. Acest nivel prea înalt (uneori nerealist) al aşteptărilor pe care le au faţă de profesioniştii sănătăţii pacientul, familia acestuia, superiorii ierarhici, politicienii - societatea în general (3), este de natură a supune medicii unui veritabil stres indus de condiţiile în care se exercită această profesie în zilele noastre (8). Trebuie arătat, de asemenea, că există o discrepanţă evidentă între posibilităţile tot mai largi de obţinere a unor rezultate terapeutice superioare şi costul înalt al acestora (care reduce mult accesibilitatea publicului larg la noile tehnologii medicale). În acest context, devine explicabil paradoxul conform căruia membrii societăţii, deşi au încredere în medicii lor curanţi, tind să-şi piardă încrederea în corpul medical şi în sistemul de sănătate (6).

114

Unul din pilonii esenţiali care stă la baza profesionalismului medical îl constituie atitudinea moral-etică inerentă acestei profesii. Cum este şi firesc, codurile de deontologie medicală au acordat cea mai mare atenţie delicatelor relaţii medic-pacient şi medic-medic (10, 14, 16), ignorând adesea o altă coordonată esenţială: aceea a responsa-bilităţii morale pe care o are medicul faţă de societate în ansamblu. Mai mult, studii recente au relevat că înşişi medicii resimt o responsabilitate mai mare faţă de pacienţii lor decât pentru binele societăţii, iar această atitudine generează maximum de satisfacţie profesională (1). Socialul pare a fi important în cadrul relaţei medic-pacient doar în măsura în care influenţează modul cum sunt consultaţi pacienţii. Un studiu norvegian demonstrează că buna cunoaştere de către medicul de familie a problemelor sociale cu care se confruntă pacienţii săi este de natură să prelungească durata consultaţiei, să conducă la eliberarea mai facilă a certificatelor de concediu medical sau să îl facă pe medic un sfătuitor mai atent (2).

Cu toate acestea, nu trebuie uitat că medicina actuală este o activitate din ce în ce mai mult socializată. Aceasta se desfăşoară într-un context guvernamental bine definit şi necesită instituţii profesionale sau ale statului specializate în acest domeniu. Furnizarea serviciilor de sănătate presupune existenţa unor unităţi medicale a căror funcţionare optimă nu poate fi realizată fără un cadru organizatoric asigurat de societate. De asemenea, o serie de afecţiuni au o etiologie mai degrabă de natură socială decât biologică.

Medicii înşişi sunt în permanentă interacţiune cu societatea, în domenii ca sănătatea publică, educaţia pentru sănătate, managementul instituţiilor medicale, protecţia mediului înconjurător, medicina muncii, justiţia sau chiar politica.

115

Iată de ce se impune o lărgire a discursului pe marginea coodonatelor deontologice ale activităţii medicale, astfel încât acesta să includă şi relaţia medic-societate. În cele ce urmează voi prezenta cele mai importante domenii în care medicul este pus în faţa unor decizii de natură moral-etică, fie pentru a putea rezolva conflictul dintre interesele contrare ale pacientului şi ale societăţii, fie pentru a promova interesul general al societăţii.

LOIALITATEA DUBLĂ

Situaţiile de loialitate dublă survin atunci când medicul are o responsabilitate duală, atât faţă de pacient, cât şi faţă de un terţ, iar între aceste două categorii există incompatibilitate (14). Regula formulată de Codul interna-ţional de etică medicală al Asociaţiei Medicale Mondiale (23), conform căreia „Medicul datorează pacientului loialitate totală”, poate şi chiar trebuie să fie încălcată în anumite circumstanţe.

Tranşarea dilemei etice este uneori simplă: - fie în favoarea pacientului - ca în cazul medicului

căruia i se ordonă de către cadre militare sau poliţieneşti represive să efectueze sau să ia parte la acte care violează drepturile omului (tortura fiind cel mai la îndemână exemplu); în astfel de situaţii loialitatea medicului trebuie să fie în mod inechivoc de partea pacientului său;

- fie în favoarea terţilor, protejând interesele gene-rale ale societăţii - ca de exemplu în situaţia pacienţilor care au o boală transmisibilă al cărei tratament îl refuză, în cazurile de maltratare a copiilor minori, în cazul depistării unor boli care îl fac pe pacientul-şofer inapt pentru a conduce în siguranţă un autovehicul pe drumurile publice, în eventuali-

116

tatea luării la cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni etc.; în astfel de situaţii încălcarea dreptului la confidenţialitate al pacientului este permisă (fiind chiar etică), cu condiţia ca răul potenţial să fie iminent şi real, iar ameninţarea să nu poată fi prevenită în alt mod (23).

În alte situaţii, însă, deciziile de natură etică impuse de loialitatea dublă sunt mult mai dificil de luat. În această veritabilă „zonă gri” se pot afla medicii legişti, medicii militari, psihiatrii, medicii din cadrul Direcţiei Generale a Penitencia-relor, cei din medicina muncii sau din medicina sportivă etc. (9).

O situaţie particulară este aceea a medicilor prinşi într-un veritabil conflict de interese în momentul în care acceptă sponsorizări, daruri sau alte beneficii din partea unor firme care comercializează medicamente (sau diverse dispozitive medicale), în schimbul promisiunii de a utiliza produsele respectivelor firme. Conflictul etic este generat de faptul că aceste produse pot să nu fie cele de elecţie pentru tratamentul propriilor pacienţi sau sunt mai scumpe decât medicamentele (dispozitivele medicale) uzuale, încărcând astfel în mod inutil nota de plată a pacientului şi/sau a societăţii. Singura rezolvare morală a acestei situaţii problematice este aceea care pune interesele pacienţilor înaintea celor proprii (14).

ALOCAREA RESURSELOR

Literatura de specialitate face adesea referire la faptul că, în special în ţările sărace, dar chiar şi în cele bogate, există o disproporţie vădită între resursele medicale (limitate pe

117

criterii economico-sociale) şi nevoile de sănătate ale popu-laţiei (aflate în continuă creştere) (14).

Din punct de vedere etic interesează, pe de o parte, impactul pe care îl poate avea asupra relaţiei medic-pacient raţionalizarea (pe criterii de eficienţă economică) a resurselor medicale (4).

În egală măsură se pune şi problema criteriilor pe baza cărora sunt aleşi cei care vor beneficia de resursele existente, ţinând cont că cei excluşi vor suferi sau chiar vor muri. Având în vedere că, mai nou, accentul este pus din ce în ce mai mult pe principiul echităţii (justice), apare ca justificată preocuparea pentru distribuţia cât mai echilibrată a resurselor medicale.

În eventualitatea dureroasă a necesităţii selectării pacienţilor care vor beneficia de o anumită procedură terapeutică în dauna altora, este esenţial să se aibă în vedere strict criteriile medicale, fără a se recurge la nici un fel de discriminare (14, 19). În acest sens apare ca profund inetică decizia unor spitale din Occident de a-i scoate pe fumători de pe listele de aşteptare ale secţiilor chirurgicale (pe motiv că tabagismul creşte riscul complicaţiilor intra- şi postoperatorii, crescând astfel cheltuielile şi irosind resurse de care ar putea beneficia nefumătorii). Acest refuz de a trata, care încalcă grosolan principiul echităţii, constituie o discriminare inacceptabilă, cu o certă condiţionare economică (7). Soluţia etică în acest exemplu ar putea fi suportarea de către pacienţii fumători a cheltuielilor ocazionate de eventualele complicaţii (7) sau impunerea unor contribuţii suplimentare la bugetul sănătăţii - ca „taxe pe viciu” (5, 20), dar în nici un caz încălcarea dreptului legal de a beneficia de îngrijiri de sănătate (19).

118

Medicul are o responsabilitate deosebită şi în domeniul economisirii resurselor, dacă avem în vedere că în circa 80% din cazuri modul de angajare a cheltuielilor este decis la nivelul relaţiei medic-pacient, cu ocazia recomandării unui anumit plan de investigaţii şi/sau de tratament (14). [De altfel, unele studii sugerează că medicii au absorbit deja considerentele economice în cadrul a ceea ce ei consideră a fi propria judecată clinică (13)]. Evitarea abuzului de investigaţii de laborator, a internărilor nejustificate/prelungite sau a unor practici ineficiente (cum ar fi, de exemplu, prescrierea inutilă a antibioticelor) constituie un prim şi important pas pe calea reducerii cheltuielilor pentru sănătate.

În acest sens se impune o mai bună cunoaştere şi o aplicare pe scară largă a ghidurilor investigative şi terapeutice (14), fără a vedea în acestea un mijloc mascat de încălcare a autonomiei profesionale. Chiar respectând aceste ghiduri, medicul poate şi trebuie să rămână stăpânul deciziilor pe care le ia cu privire la pacienţii săi.

Medicii implicaţi în activităţi manageriale (conduce-rea unităţilor sanitare) au responsabilităţi suplimentare în domeniul alocării echilibrate a resurselor, ţinând cont de nevoile reale ale diferitelor specialităţi. O atitudine etică exclude, bineînţeles, alocarea preferenţială de resurse către secţia şi specialitatea medicală proprie, abuzând de poziţia de conducere în care se află medicul respectiv (14).

SĂNĂTATEA PUBLICĂ

Noţiunea de „sănătate publică” are un dublu înţeles: pe de o parte cel referitor la starea de sănătate a unei colectivităţi (comunitate locală, naţiune); pe de altă parte cel care are în

119

vedere specialitatea medicală corelativă, care studiază distribuţia şi determinanţii sănătăţii/bolilor într-o colectivitate.

Deşi cunoaşterea în acest domeniu este obiectul de activitate al medicilor specialişti (epidemiologi, medici de sănătate publică), este datoria morală a fiecărui medic, indiferent de specialitatea sa, să cunoască factorii de risc de natură socială (condiţiile de locuit, alimentaţia, statutul ocupaţional etc.) sau mezologică (poluare, expunere la toxici profesionali etc.) care pot influenţa starea de sănătate a pacienţilor săi.

De asemenea, o serie de acte medicale aparent banale au un impact major la nivel populaţional - imunoprofilaxia, răspunsul prompt în cazul depistării unei boli infecto-contagioase, depistarea precoce a unor îmbolnăviri, activităţile igieno-profilactice etc. Dând dovadă de profesionalism în exercitarea acestor activităţi, medicul are simultan o profundă atitudine etică în raport cu starea de sănătate populaţională.

După cum am văzut deja mai sus, există cazuri de loialitate dublă în care medicul trebuie să ia în considerare interesul general al societăţii în detrimentul intereselor individuale ale pacientului.

Alteori medicul trebuie să reziste tentaţiei de a-şi „ajuta” pacientul să obţină drepturi necuvenite prin falsa atestare a unei anumite stări de fapt (de exemplu, cu ocazia eliberării certificatelor de concediu medical, a documentaţiei pentru pensionarea de boală sau pentru obţinerea diferitelor grade de handicap etc.). Datoria morală a medicului este să certifice strict realitatea; altminteri conduita sa devine inetică sau chiar ilegală (16, 23).

120

SĂNĂTATEA GLOBALĂ

Interdependenţa crescândă dintre indivizii şi naţiunile lumii, în contextul actualei globalizări, face ca şi în domeniul sănătăţii să existe probleme şi preocupări care transcend graniţele naţionale. Evenimentele medicale petrecute într-o anumită ţară pot deveni cu rapiditate de interes mondial. Ameninţările la adresa sănătăţii globale, ca, de exemplu, pandemiile de gripă şi, mai recent, „sabia lui Damocles” reprezentată de SARS (12), nu pot fi contracarate decât prin colaborare internaţională.

Aceasta nu înseamnă, însă, că răspunderea individuală a medicului se diluează; dimpotrivă, o atitudine superficială care are ca rezultat nediagnosticarea unui prim caz al unei epidemii este profund inetică, putând facilita rapida difuzare a unei boli grave, cu posibile efecte devastatoare la nivel mondial. Astfel, răspunderea etică a medicului nu mai este limitată doar la pacient, ci se extinde, în acest context, la comunităţi întregi sau chiar la scară planetară.

Interesul crescând pentru sănătatea globală a readus în atenţie existenţa unor diferenţe majore (şi profund imorale) între sistemele de sănătate din ţările sărace şi, respectiv, din cele bogate. Cauzele sărăciei sunt, însă, din păcate, de natură politică şi economică, fiind astfel în afara puterii de decizie a medicilor. Cu toate acestea, medicii sunt cei care se confruntă cu rezultatele acestei stări de fapt, fiind obligaţi să trateze cu resurse minimale (umane şi materiale) probleme de sănătate în continuă creştere; în aceste condiţii, problema alocării resurselor medicale (cu toate implicaţiile sale moral-etice) capătă accente dramatice în ţările slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare.

121

Globalizarea favorizează şi un alt fenomen: mobili-tatea internaţională a profesioniştilor sănătăţii (14). Direcţia migraţiei este, firesc (dar nu neapărat şi moral), dinspre ţările mai puţin dezvoltate spre cele bogate, apte să ofere condiţii salariale şi de muncă superioare. Deşi agreat de cadrele medicale în cauză, precum şi de ţările beneficiare ale acestei migraţii (care îşi completează astfel necesarul de cadre medicale fără a investi în pregătirea lor profesională), fenomenul favorizează accentuarea discrepanţei analizate mai sus, adâncind criza sistemelor de sănătate din ţările sărace.

Discursurile actuale din domeniul eticii medicale sunt axate cu precădere pe relaţia medicului cu pacientul şi, mai rar, pe coordonatele etice ale colaborării medicului cu alţi profesionişti ai sănătăţii. De prea puţine ori se are în vedere în literatura de specialitate sau în cuprinsul codurilor de deontologie medicală importanţa unei atitudini moral-etice a medicului în raport cu societatea.

Am considerat utilă punctarea unora dintre elementele care argumentează necesitatea unei astfel de abordări, deoarece nu trebuie uitat că acţiunile medicului nu au efect strict limitat la pacientul asupra căruia îşi apleacă atenţia la un moment dat, ci au sau pot avea impact şi asupra terţilor, asupra societăţii în general sau chiar, în contextul globalizării actuale, la nivel planetar. În acest sens, este esenţial ca medicul, indiferent de specialitate, să conştientizeze aceste efecte şi, implicit, să integreze valorile moral-etice corelative în propriul sistem de gândire şi acţiune.

122

ÎN LOC DE CONCLUZII

Acest breviar care cuprinde aspectele actuale ale deontologiei medicale constituie, în opinia mea, un important pilon al pregătirii profesionale a oricărui profesionist al sănătăţii. Nu trebuie să uităm că, atunci când este pus în faţa unei acuze de tip abatere deontologică, medicul, medicul dentist sau asistentul medical nu se poate prevala de necunoaşterea prevederilor legislative şi/sau de lipsa de informare asupra normelor deontologice ale profesiei. Dată fiind publicarea acestor reglementări în Monitorul Oficial, organele de jurisdicţie profesională sunt obligate să prezume faptul că aceste izvoare de drept sunt cunoscute şi că trebuie respectate. Principiul de drept roman „Nemo censetur ignorare legem” operează din plin, subliniind realitatea juridică a faptului că nimeni nu se poate apăra invocând ignoranţa sau eroarea sa în drept. Cu atât mai puţin poate recurge la o astfel de scuză un furnizor de servicii de sănătate - membru al unei elite profesionale. Iată de ce cunoaşterea informaţiilor sumarizate în această carte este esenţială pentru dezvoltarea profesională a oricărui profesionist al sănătăţii.

123

REFERINŢE LEGISLATIVE

1. LEGEA DREPTURILOR PACIENTULUI

Legea nr. 46/2003 din 21/01/2003(Legea drepturilor pacientului)

Emitent: Parlamentul RomânieiPublicată în: Monitorul Oficial, Partea I, nr. 51 din 29/01/2003

CAPITOLUL I Dispoziţii generale

Art. 1. - În sensul prezentei legi:a) prin pacient se înţelege persoana sănătoasă sau

bolnavă care utilizează serviciile de sănătate;b) prin discriminare se înţelege distincţia care se face

între persoane aflate în situaţii similare pe baza rasei, sexului, vârstei, apartenenţei etnice, originii naţionale sau sociale, religiei, opţiunilor politice sau antipatiei personale;

c) prin îngrijiri de sănătate se înţelege serviciile medicale, serviciile comunitare şi serviciile conexe actului medical;

d) prin intervenţie medicală se înţelege orice examinare, tratament sau alt act medical în scop de diagnostic preventiv, terapeutic ori de reabilitare;

124

e) prin îngrijiri terminale se înţelege îngrijirile acordate unui pacient cu mijloacele de tratament disponibile, atunci când nu mai este posibilă îmbunătăţirea prognozei fatale a stării de boală, precum şi îngrijirile acordate în apropierea decesului.

Art. 2. - Pacienţii au dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate de care societatea dispune, în conformitate cu resursele umane, financiare şi materiale.

Art. 3. - Pacientul are dreptul de a fi respectat ca persoană umană, fără nici o discriminare.

CAPITOLUL II Dreptul pacientului la informaţia medicală

Art. 4. - Pacientul are dreptul de a fi informat cu privire la serviciile medicale disponibile, precum şi la modul de a le utiliza.

Art. 5. - (1) Pacientul are dreptul de a fi informat asupra identităţii şi statutului profesional al furnizorilor de servicii de sănătate.

(2) Pacientul internat are dreptul de a fi informat asupra regulilor şi obiceiurilor pe care trebuie să le respecte pe durata spitalizării.

Art. 6. - Pacientul are dreptul de a fi informat asupra stării sale de sănătate, a intervenţiilor medicale propuse, a riscurilor potenţiale ale fiecărei proceduri, a alternativelor existente la procedurile propuse, inclusiv asupra neefectuării tratamentului şi nerespectării recomandărilor medicale, precum şi cu privire la date despre diagnostic şi prognostic.

125

Art. 7. - Pacientul are dreptul de a decide dacă mai doreşte să fie informat în cazul în care informaţiile prezentate de către medic i-ar cauza suferinţă.

Art. 8. - Informaţiile se aduc la cunoştinţă pacientului într-un limbaj respectuos, clar, cu minimalizarea terminologiei de specialitate; în cazul în care pacientul nu cunoaşte limba română, informaţiile i se aduc la cunoştinţă în limba maternă ori în limba pe care o cunoaşte sau, după caz, se va căuta o altă formă de comunicare.

Art. 9. - Pacientul are dreptul de a cere în mod expres să nu fie informat şi de a alege o altă persoană care să fie informată în locul său.

Art. 10. - Rudele şi prietenii pacientului pot fi informaţi despre evoluţia investigaţiilor, diagnostic şi tratament, cu acordul pacientului.

Art. 11. - Pacientul are dreptul de a cere şi de a obţine o altă opinie medicală.

Art. 12. - Pacientul are dreptul să solicite şi să primească, la externare, un rezumat scris al investigaţiilor, diagnosticului, tratamentului şi îngrijirilor acordate pe perioada spitalizării.

CAPITOLUL III Consimţământul pacientului privind intervenţia medicală

Art. 13. - Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie medicală asumându-şi, în scris, răspunderea

126

pentru decizia sa; consecinţele refuzului sau ale opririi actelor medicale trebuie explicate pacientului.

Art. 14. - Când pacientul nu îşi poate exprima voinţa, dar este necesară o intervenţie medicală de urgenţă, personalul medical are dreptul să deducă acordul pacientului dintr-o exprimare anterioară a voinţei acestuia.

Art. 15. - În cazul în care pacientul necesită o intervenţie medicală de urgenţă, consimţământul reprezentantului legal nu mai este necesar.

Art. 16. - În cazul în care se cere consimţământul reprezentantului legal, pacientul trebuie să fie implicat în procesul de luare a deciziei atât cât permite capacitatea lui de înţelegere.

Art. 17. - (1) În cazul în care furnizorii de servicii medicale consideră că intervenţia este în interesul pacientului, iar reprezentantul legal refuză să îşi dea consimţământul, decizia este declinată unei comisii de arbitraj de specialitate.

(2) Comisia de arbitraj este constituită din 3 medici pentru pacienţii internaţi în spitale şi din 2 medici pentru pacienţii din ambulator.

Art. 18. - Consimţământul pacientului este obligatoriu pentru recoltarea, păstrarea, folosirea tuturor produselor biologice prelevate din corpul său, în vederea stabilirii diagnosticului sau a tratamentului cu care acesta este de acord.

Art. 19. - Consimţământul pacientului este obligatoriu în cazul participării sale în învăţământul medical clinic şi la cercetarea ştiinţifică. Nu pot fi folosite pentru cercetare

127

ştiinţifică persoanele care nu sunt capabile să îşi exprime voinţa, cu excepţia obţinerii consimţământului de la reprezentantul legal şi dacă cercetarea este făcută şi în interesul pacientului.

Art. 20. - Pacientul nu poate fi fotografiat sau filmat într-o unitate medicală fără consimţământul său, cu excepţia cazurilor în care imaginile sunt necesare diagnosticului sau tratamentului şi evitării suspectării unei culpe medicale.

CAPITOLUL IV Dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa privată

a pacientului

Art. 21. - Toate informaţiile privind starea pacientului, rezultatele investigaţiilor, diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele personale sunt confidenţiale chiar şi după decesul acestuia.

Art. 22. - Informaţiile cu caracter confidenţial pot fi furnizate numai în cazul în care pacientul îşi dă consimţământul explicit sau dacă legea o cere în mod expres.

Art. 23. - În cazul în care informaţiile sunt necesare altor furnizori de servicii medicale acreditaţi, implicaţi în tratamentul pacientului, acordarea consimţământului nu mai este obligatorie.

Art. 24. - Pacientul are acces la datele medicale personale.

Art. 25. - (1) Orice amestec în viaţa privată, familială a pacientului este interzis, cu excepţia cazurilor în care această

128

imixtiune influenţează pozitiv diagnosticul, tratamentul ori îngrijirile acordate şi numai cu consimţământul pacientului.

(2) Sunt considerate excepţii cazurile în care pacientul reprezintă pericol pentru sine sau pentru sănătatea publică.

CAPITOLUL V Drepturile pacientului în domeniul reproducerii

Art. 26. - Dreptul femeii la viaţă prevalează în cazul în care sarcina reprezintă un factor de risc major şi imediat pentru viaţa mamei.

Art. 27. - Pacientul are dreptul la informaţii, educaţie şi servicii necesare dezvoltării unei vieţi sexuale normale şi sănătăţii reproducerii, fără nici o discriminare.

Art. 28. - (1) Dreptul femeii de a hotărî dacă să aibă sau nu copii este garantat, cu excepţia cazului prevăzut la art. 26.

(2) Pacientul, prin serviciile de sănătate, are dreptul să aleagă cele mai sigure metode privind sănătatea reproducerii.

(3) Orice pacient are dreptul la metode de planificare familială eficiente şi lipsite de riscuri.

CAPITOLUL VI Drepturile pacientului la tratament şi îngrijiri medicale

Art. 29. - (1) În cazul în care furnizorii sunt obligaţi să recurgă la selectarea pacienţilor pentru anumite tipuri de tratament care sunt disponibile în număr limitat, selectarea se face numai pe baza criteriilor medicale.

(2) Criteriile medicale privind selectarea pacienţilor pentru anumite tipuri de tratament se elaborează de către Ministerul Sănătăţii şi Familiei în termen de 30 de zile de la

129

data intrării în vigoare a prezentei legi şi se aduc la cunoştinţa publicului.

Art. 30. - (1) Intervenţiile medicale asupra pacientului se pot efectua numai dacă există condiţiile de dotare necesare şi personal acreditat.

(2) Se exceptează de la prevederile alin. (1) cazurile de urgenţă apărute în situaţii extreme.

Art. 31. - Pacientul are dreptul la îngrijiri terminale pentru a putea muri în demnitate.

Art. 32. - Pacientul poate beneficia de sprijinul familiei, al prietenilor, de suport spiritual, material şi de sfaturi pe tot parcursul îngrijirilor medicale. La solicitarea pacientului, în măsura posibilităţilor, mediul de îngrijire şi tratament va fi creat cât mai aproape de cel familial.

Art. 33. - Pacientul internat are dreptul şi la servicii medicale acordate de către un medic acreditat din afara spitalului.

Art. 34. - (1) Personalul medical sau nemedical din unităţile sanitare nu are dreptul să supună pacientul nici unei forme de presiune pentru a-l determina pe acesta să îl recompenseze altfel decât prevăd reglementările de plată legale din cadrul unităţii respective.

(2) Pacientul poate oferi angajaţilor sau unităţii unde a fost îngrijit plăţi suplimentare sau donaţii, cu respectarea legii.

Art. 35. - (1) Pacientul are dreptul la îngrijiri medicale continue până la ameliorarea stării sale de sănătate sau până la vindecare.

130

(2) Continuitatea îngrijirilor se asigură prin colaborarea şi parteneriatul dintre diferitele unităţi medicale publice şi nepublice, spitaliceşti şi ambulatorii, de specialitate sau de medicină generală, oferite de medici, cadre medii sau de alt personal calificat. După externare pacienţii au dreptul la serviciile comunitare disponibile.

Art. 36. - Pacientul are dreptul să beneficieze de asistenţă medicală de urgenţă, de asistenţă stomatologică de urgenţă şi de servicii farmaceutice, în program continuu.

CAPITOLUL VII Sancţiuni

Art. 37. - Nerespectarea de către personalul medicosanitar a confidenţialităţii datelor despre pacient şi a confidenţialităţii actului medical, precum şi a celorlalte drepturi ale pacientului prevăzute în prezenta lege atrage, după caz, răspunderea disciplinară, contravenţională sau penală, conform prevederilor legale.

CAPITOLUL VIII Dispoziţii tranzitorii şi finale

Art. 38. - (1) Autorităţile sanitare dau publicităţii, anual, rapoarte asupra respectării drepturilor pacientului, în care se compară situaţiile din diferite regiuni ale ţării, precum şi situaţia existentă cu una optimă.

(2) Furnizorii de servicii medicale sunt obligaţi să afişeze la loc vizibil standardele proprii în conformitate cu normele de aplicare a legii.

(3) În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Ministerul Sănătăţii şi Familiei elaborează

131

normele de aplicare a acesteia, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Art. 39. - Prezenta lege intră în vigoare la 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Art. 40. - La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă art. 78, 108 şi 124 din Legea nr. 3/1978 privind asigurarea sănătăţii populaţiei, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 54 din 10 iulie 1978, precum şi orice alte dispoziţii contrare.

Această lege a fost adoptată de Senat în şedinţa din 19 decembrie 2002, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (2) din Constituţia României.

PREŞEDINTELE SENATULUI NICOLAE VĂCĂROIUAceastă lege a fost adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa din 19 decembrie 2002, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (2) din Constituţia României.p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR, VIOREL HREBENCIUCBucureşti, 21 ianuarie 2003. Nr. 46.

132

2. CODUL DE DEONTOLOGIE MEDICALĂ

Codul de deontologie medicală din 30 martie 2012 al Colegiului Medicilor din România

Emitent: Colegiul Medicilor din RomâniaPublicat în: Monitorul Oficial, partea I, nr. 298 din 7 mai 2012

CAPITOLUL IPrincipiile fundamentale ale exercitării profesiei de medic

Art. 1. Scopul şi rolul profesiei medicaleÎntreaga activitate profesională a medicului este

dedicată exclusiv apărării vieţii, sănătăţii şi integrităţii fizice şi psihice a fiinţei umane.

Art. 2. NediscriminareaActul profesional şi întreaga activitate a medicului se

va exercita, respectiv desfăşura, fără nici un fel de discriminare inclusiv în ceea ce priveşte starea de sănătate sau şansele de vindecare ale pacientului.

Art. 3. Respectul demnităţii fiinţei umaneÎn toate situaţiile actul profesional, în oricare formă sau

modalitate s-ar desfăşura, se va face cu respectarea strictă a demnităţii umane ca valoare fundamentală a corpului profesional.

Art. 4. Primordialitatea interesului şi a binelui fiinţei umane

În toate deciziile cu caracter medical, medicul va trebui să se asigure că interesul şi binele fiinţei umane prevalează interesului societăţii ori al ştiinţei.

133

Art. 5. Obligativitatea normelor profesionale şi a celor de conduită

Medicul trebuie să depună toate diligenţele şi să se asigure că orice intervenţie cu caracter medical pe care o execută sau decizie profesională pe care o ia respectă normele şi obligaţiile profesionale şi regulile de conduită specifice cazului respectiv.

Art. 6. Independenţa profesionalăMedicul este dator să stăruie şi să-şi apere independenţa

sa profesională, fiind interzisă orice determinare a actului medical ori a deciziei profesionale de raţiuni de rentabilitate economică sau de ordin administrativ.

Art. 7. Caracterul relaţiei medic - pacientRelaţia medicului cu pacientul va fi una exclusiv

profesională şi se va clădi pe respectul acestuia faţă de demnitatea umană, pe înţelegere şi compasiune faţă de suferinţă.

Art. 8. Obligaţia diligenţei de mijloaceMedicul îşi va dedica întreaga ştiinţă şi pricepere în

interesul pacientului său şi va depune toată diligenţa pentru a se asigura că decizia luată este corectă, iar pacientul beneficiază de maximum de garanţii în raport de condiţiile concrete, astfel încât starea sa de sănătate să nu aibă de suferit.

Art. 9. Principiul specializării profesionale

Cu excepţia unor cazuri de urgenţă vitală, medicul acţionează potrivit specialităţii, competenţelor şi practicii pe care o are.

134

Art. 10. Respectul faţă de confraţiDe-a lungul întregii sale activităţi, medicul îşi va

respecta confraţii, ferindu-se şi abţinându-se să-i denigreze ori să aducă critici cu privire la activitatea profesională a acestora.

CAPITOLUL IIConsimţământul

Art. 11. – Acordarea şi retragerea consimţămân-tului

(1) Orice intervenţie în domeniul sănătăţii nu se poate efectua decât după ce persoana vizată şi-a dat consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză.

(2) În aceleaşi condiţii, consimţământul se poate retrage în orice moment de persoana vizată.

(3) Dispoziţiile privind retragerea consimţământului sunt valabile şi în ceea ce priveşte consimţământul exprimat, în condiţiile legii, de altă persoană sau instituţie decât persoana respectivă.

Art. 12. – Consimţământul în cazul minorilor

(1) Atunci când, conform legii, un minor nu are capacitatea de a consimţi la o intervenţie, aceasta nu se poate efectua fără acordul reprezentantului său, autorizarea unei autorităţi sau a unei alte persoane ori instanţe desemnate prin lege.

(2) Medicul, în funcţie de vârsta şi gradul de maturitate a minorului, şi numai strict în interesul acestuia, poate lua în considerare şi părerea minorului.

135

Art. 13. – Consimţământul persoanelor fără capaci-tatea de a consimţi

Atunci când, conform legii, un major nu are, datorită unui handicap mintal, unei boli sau dintr-un motiv similar, capacitatea de a consimţi la o intervenţie, aceasta nu se poate efectua fără acordul reprezentantului său ori fără autorizarea unei autorităţi sau a unei persoane ori instanţe desemnate prin lege.

Art. 14. – Informarea prealabilă şi adecvată a persoanei

(1) Medicul va solicita şi va primi consimţământul numai după ce, în prealabil, persoana respectivă sau cea îndreptăţită să-şi dea acordul cu privire la intervenţia medicală a primit informaţii adecvate în privinţa scopului şi naturii intervenţiei, precum şi în privinţa consecinţelor şi a riscurilor previzibile şi în general acceptate de societatea medicală.

(2) Pe cât posibil, medicul va urmări ca informarea să fie adecvată şi raportată la persoana care urmează să-şi manifeste consimţământul.

Art. 15. Lipsa consimţământului în situaţii de urgenţă

Atunci când, datorită unei situaţii de urgenţă, nu se poate obţine consimţământul adecvat, se va putea proceda imediat la orice intervenţie indispensabilă din punct de vedere medical în folosul sănătăţii persoanei vizate.

Art. 16. Consimţământul implicit

În interesul pacientului, sunt valabile şi vor fi luate în considerare autorizările şi dorinţele exprimate anterior cu

136

privire la o intervenţie medicală de către un pacient care, în momentul noii intervenţii, nu este într-o stare care să îi permită să îşi exprime voinţa sau dacă prin natura sa actul medical are o succesiune şi o repetabilitate specifică.

CAPITOLUL IIISecretul profesional şi accesul la datele referitoare la starea

de sănătate

Art. 17. Secretul profesional

Medicul va păstra secretul profesional şi va acţiona în acord cu dreptul legal al fiecărei persoane la respectul vieţii sale private din punct de vedere al informaţiilor referitoare la sănătatea sa.

Art. 18. Întinderea obligaţiei de păstrare a secretu-lui profesional

(1) Obligaţia medicului de a păstra secretul profesional este opozabilă inclusiv faţă de membrii familiei persoanei respective.

(2) Obligaţia medicului să păstreze secretul profesional persistă şi după ce persoana respectivă a încetat să-i fie pacient sau a decedat.

Art. 19. Transmiterea datelor referitoare la sănătatea persoanei

Medicul, la solicitarea persoanei în cauză, o va informa pe aceasta sau pe persoana desemnată de aceasta, cu privire la orice informaţie pe care o deţine referitoare la starea de sănătate a persoanei în cauză.

137

Art. 20. Derogări de la regula păstrării secretului profesional

Derogările de la dreptul fiecărei persoane la respectul vieţii sale private din punct de vedere al informaţiilor referitoare la sănătate sunt numai cele prevăzute în mod expres de lege.

CAPITOLUL IV

Reguli generale de comportament în activitatea medicală

Art. 21. Comportamentul profesional şi etic(1) Medicul trebuie să fie un model de comportament

profesional şi etic, fiind în permanenţă preocupat de creşterea nivelului său profesional şi moral, a autorităţii şi prestigiului profesiunii medicale.

(2) Comportamentul profesional implică, fără a se limita, preocuparea constantă şi permanentă a medicului pentru aflarea, pe orice cale, inclusiv prin intermediul formelor de educaţie medicală continuă, a celor mai noi descoperiri, procedee şi tehnici medicale asimilate şi agreate de comunitatea medicală.

Art. 22. Fapte şi acte nedeontologice

Sunt contrare principiilor fundamentale ale exercitării profesiei de medic, în special, următoarele acte:

a) practicarea eutanasiei şi eugeniei;b) cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege sau de

normele profesiei, refuzul acordării serviciilor medicale;

c) abandonarea unui pacient fără asigurarea că acesta a

138

fost preluat de o altă unitate medicală sau un alt medic ori că beneficiază de condiţii adecvate situaţiei în care se află şi stării sale de sănătate;

d) folosirea unor metode de diagnostic sau tratament nefundamentate ştiinţific sau neacceptate de comunitatea medicală, cu risc pentru pacient;

e) cu excepţia urgenţelor vitale, exercitarea profesiei medicale în condiţii care ar putea compromite actul profesional sau ar putea afecta calitatea actului medical;

f) emiterea unui document medical de complezenţă sau pentru obţinerea unui folos nelegal sau imoral;

g) emiterea unui document medical pentru care nu există competenţă profesională;

h) atragerea clientelei profitând de funcţia ocupată sau prin intermediul unor promisiuni oneroase şi neconforme cu normele publicităţii activităţilor medicale;

i) folosirea, invocarea sau lăsarea impresiei deţinerii unor titluri profesionale, specialităţi ori competenţe profesionale neconforme cu realitatea;

j) încălcarea principiilor fundamentale ale exercitării profesiei de medic.

Art. 23. Atingeri ale independenţei profesionale

Constituie o atingere gravă adusă caracterului independent al profesiei medicale următoarele acte:

a) cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege şi cu anunţarea prealabilă a organelor profesiei, asocierea sau colaborarea, sub orice formă şi orice modalitate, directă ori indirectă, dintre un medic şi o persoană care produce sau distribuie medicamente;

139

b) reclama, în orice mod, la medicamente, aparatură medicală sau alte produse de uz medical;c) implicarea direct sau indirect în distribuţia de medicamente, dispozitive medicale, aparatură medicală sau de alte produse de uz medical;d) încălcarea principiului transparenţei în relaţia cu producătorii şi distribuitorii de medicamente şi produse medicale;e) primirea unor donaţii sub forma de cadouri în bani sau în natură ori alte avantaje, a căror valoare le face să-şi piardă caracterul simbolic şi care influenţează actul medical, de la una dintre entităţile prevăzute la lit. a)-c).

Art. 24. Caracterul nemediat al relaţiei medic-pacient

Cu excepţia unor situaţii obiectiv excepţionale şi imposibil de înlăturat, orice decizie medicală se va baza în primul rând pe examinarea personală şi nemediată a pacientului de către medicul respectiv.

Art. 25. Limitele angajamentului profesional(1) În orice situaţie, angajamentul profesional al

medicului nu poate depăşi competenţa profesională, capacitatea tehnică şi de dotare a cabinetului sau a unităţii sanitare, ori baza materială afectată, inclusiv prin convenţii sau colaborări ferme cu alte unităţi sanitare.

(2) Dacă medicul nu are suficiente cunoştinţe ori experienţa necesara pentru a asigura o asistenţă medicală corespunzătoare, acesta va solicita un consult adecvat situaţiei sau va îndruma bolnavul către un astfel de consult la o altă unitate medicală. Aceleaşi dispoziţii se vor aplica şi în cazul în

140

care dotarea tehnică şi materială a unităţii în care are loc consultul sau intervenţia medicală nu este adecvată consultului, stabilirii diagnosticului sau intervenţiei medicale.

Art. 26. Diligenţa de claritate

Medicul care a răspuns unei solicitări cu caracter medical se va asigura că persoana respectivă a înţeles pe deplin prescripţia, recomandarea sau orice altă cerinţă a medicului, precum şi cu privire la faptul că pacientul este, după caz, preluat de o altă unitate medicală ori în supravegherea altui specialist în domeniu.

Art. 27. – Colaborarea cu alţi specialişti

În situaţia în care pacientul a fost preluat sau îndrumat către un alt specialist, medicul va colabora cu acesta punându-i la dispoziţie orice fel de date sau informaţii cu caracter medical referitoare la persoana în cauză şi informându-l cu privire la orice altă chestiune legată de starea de sănătate a acesteia.

Art. 28. – Consultul în echipă

În situaţia în care este necesar, medicul, cu consimţământul pacientului sau, după caz, a persoanei, respectiv instituţiei abilitate, va solicita părerea unuia sau mai multor medici, cu care se poate consulta, pentru luarea celor mai adevate măsuri în interesul pacientului.

Art. 29. Luarea deciziei şi comunicarea ei(1) În cazul unui consult organizat de către medicul

curant în condiţiile art. 27, luarea şi comunicarea deciziei finale aparţine medicului care l-a organizat.

141

(2) Dacă opinia majorităţii medicilor participanţi la un consult organizat în condiţiile art. 27 diferă de a medicului care a organizat consultul, pacientul ori, după caz, instituţia sau persoana abilitată vor fi informaţi.

Art. 30. Dreptul la o a doua opinie medicalăÎn toate situaţiile medicul va respecta dreptul

pacientului de a obţine o a doua opinie medicală.

Art. 31. Actul medical de la distanţăInvestigaţia ori intervenţia medicală la distanţă, în

oricare dintre formele şi modalităţile existente, este permisă numai în situaţia în care pacientul este asistat nemijlocit de către medicul său, iar scopul investigaţiei şi procedurilor la care este supus pacientul este acela de a ajuta medicul să determine diagnosticul, să stabilească tratamentul sau să întreprindă orice altă măsură medicală necesară finalizării actului medical sau a intervenţiei medicale în cazul operaţilor. Excepţie fac situaţiile de urgenţă.

Art. 32. – Finalizarea obligaţiei asumate(1) Medicul se va asigura că pacientul a înţeles natura şi

întinderea relaţiei medic-pacient, că are o aşteptare corectă cu privire la rezultatele actului medical şi la serviciile medicale pe care acesta urmează să le primească.

(2) Odată încheiată înţelegerea medic-pacient, medicul este ţinut să aducă la îndeplinire toate obligaţiile asumate aşa cum rezultă ele din înţelegerea părţilor sau din obiceiurile şi cutumele profesiei medicale.

Art. 33. – Refuzul acordării serviciilor medicale(1) Refuzul acordării asistenţei medicale poate avea loc

strict în condiţiile legii sau dacă prin solicitarea formulată

142

persoana în cauză îi cere medicului acte de natură a-i ştirbi independenţa profesională, a-i afecta imaginea sau valorile morale ori solicitarea nu este conformă cu principiile fundamentale ale exercitării profesiei de medic, cu scopul şi rolul social al profesiei medicale.

(2) În toate cazurile, medicul va explica persoanei respective motivele care au stat la baza refuzului său, se va asigura că prin refuzul acordării serviciilor medicale viaţa sau sănătatea persoanei în cauză nu sunt puse în pericol şi, în măsura în care refuzul este bazat pe încălcarea convingerilor sale morale, va îndruma persoana în cauză spre un alt coleg sau o altă unitate medicală.

CAPITOLUL V

Activităţile conexe actului medical

Art. 34. Legalitatea şi realitatea conţinutului documentelor medicale

Medicul va elibera persoanelor îndreptăţite numai documentele permise de lege şi care atestă realitatea medicală aşa cum rezultă aceasta din datele şi informaţiile pe care medicul le deţine în mod legal ori aşa cum a rezultat ea în urma exercitării profesiei cu privire la persoana respectivă.

Art. 35. Conformitatea documentului medical cu specialitatea medicală

(1) Documente medicale referitoare la starea de sănătate a pacientului întocmite de medic în urma exercitării personale a profesiei vor fi în limita specialităţii şi competenţelor profesionale ale medicului respectiv.

(2) Orice activitate medicală se va consemna în documente adecvate înregistrării activităţii respective.

143

Art. 36. Obligaţii referitoare la sănătatea publică

(1) Medicul are obligaţia profesională şi legală să se îngrijească de respectarea regulilor de igienă şi de profilaxie. În acest scop, ori de câte ori are ocazia şi este cazul, el va semnala persoanelor respective responsabilitatea ce revine acestora faţă de ei înşişi, dar şi faţă de comunitate şi colectivitate.

(2) Medicul are obligaţia morală de a aduce la cunoştinţă organelor competente orice situaţie de care află şi care reprezintă un pericol pentru sănătatea publică.

Art. 37. Semnalarea erorilor profesionale

(1) Medicul care ia cunoştință despre fapte care ar putea, în opinia lui, constitui erori profesionale va informa prin scrisoare medicală medicul autor al faptei.

(2) Dacă eroarea nu este corectată ori apreciază că nu s-au întreprins toate măsurile adecvate situaţiei, medicul va informa în mod cât mai detaliat organismele corpului profesional şi, cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege, nu va face publice datele decât după ce corpul profesional s-a pronunţat.

Art. 38. Primordialitatea concilierii

În orice situaţie litigioasă ori divergenţă profesională, înaintea oricărui demers public este obligatorie procedura de conciliere din cadrul corpului profesional.

Art. 39. Obligaţia de sprijin reciproc şi de loialitate

În toate situaţiile şi împrejurările legate de exercitarea obligaţiilor profesionale, medicii îşi vor acorda sprijin reciproc

144

şi vor acţiona cu loialitate unul faţă de celălalt. Obligaţia de sprijin şi loialitate subzistă şi faţă de corpul profesional şi organismele sale.

CAPITOLUL VI

Cercetarea medicală

Art. 40. Principiul legalităţii şi eticii cercetării medicale

Orice activitate de cercetare medicală va fi efectuată cu respectarea strictă a principiilor fundamentale ale exercitării profesiei de medic, în respect deplin faţă de fiinţa şi de specia umană şi cu respectarea strictă a condiţiilor prevăzute de lege şi normele profesiei.

Art. 41. Cercetarea pe fiinţa umană

Cercetarea pe fiinţa umană are caracter de excepţie şi poate fi făcută numai dacă, în mod cumulativ, sunt întrunite următoarele condiţii:

a) nu există nicio metodă alternativă la cercetarea pe fiinţe umane, de eficacitate comparabilă;

b) riscurile la care se poate expune persoana nu sunt disproporţionate în comparaţie cu beneficiile potenţiale ale cercetării;

c) proiectul de cercetare a fost aprobat de instanţa sau autoritatea competentă, după ce a făcut obiectul unei examinări independente asupra pertinenţei sale ştiinţifice, inclusiv al unei evaluări a importanţei obiectivului cercetării, precum şi al unei examinări pluridisciplinare a acceptabilităţii sale pe plan etic;

d) persoana pe care se fac cercetări este informată asupra

145

drepturilor sale şi asupra garanţiilor prevăzute prin lege pentru protecţia sa;

e) consimţământul a fost dat în mod expres, specific şi a fost consemnat în scris. Acest consimţământ poate fi retras în orice moment, în mod liber.

Art. 42. Cercetarea pe persoana fără capacitatea de a consimţi

Nu poate fi desfăşurată activitate de cercetare ştiinţifică medicală pe o persoană care nu are capacitatea de a consimţi, decât dacă sunt întrunite cumulativ condiţiile următoare:

a) sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 41 lit. a) - d);b) rezultatele cercetării au potenţialul de a produce

beneficii reale şi directe pentru sănătatea sa;c) cercetarea nu se poate efectua cu o eficacitate

comparabilă pe subiecţi capabili să îşi dea consimţământul;

d) autorizarea necesară prevăzută la art.41 lit. c) a fost dată specific şi în scris;

e) persoana în cauză nu are obiecţii.

Art. 43. Diligenţa medicului

Medicul este dator să depună toată diligenţa şi să stăruie pentru lămurirea tuturor împrejurărilor de fapt şi de drept atunci când este implicat într-o activitate de cercetare medicală. În caz de nevoie, pentru lămurirea deplină medicul este dator să solicite sprijinul organismelor profesiei medicale.

Art. 44. Intervenţia asupra persoanei

Nicio persoană nu va putea fi supusă experienţelor, testelor, prelevărilor, tratamentelor sau altor intervenţii în scop

146

de cercetare decât în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege.

Art. 45. – Prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană de la donatori în viaţă

(1) Prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană de la donatori în viaţă se fac exclusiv în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, cu acordul scris, liber, prealabil şi expres al acestora şi numai după ce persoana respectivă a fost informată, în prealabil, asupra riscurilor intervenţiei. În toate cazurile, până în momentul prelevării, donatorul poate reveni asupra consimţământului dat.

(2) În afara cazurilor expres prevăzute de lege, este interzisă prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de origine umană de la minori, precum şi de la persoane aflate în viaţă, dar lipsite de discernământ din cauza unui handicap mintal, unei tulburări mintale grave sau dintr-un alt motiv similar.

Art. 46. Prelevarea de organe, ţesuturi şi celule umane de la persoane decedate

Prelevarea de organe, ţesuturi şi celule umane, în scop terapeutic sau ştiinţific, de la persoane decedate se efectuează numai în condiţiile prevăzute de lege, cu acordul scris, exprimat în timpul vieţii, al persoanei decedate sau, în lipsa acestuia, cu acordul scris, liber, prealabil şi expres dat, în ordine, de soţul supravieţuitor, de părinţi, de descendenţi ori, în sfârşit, de rudele în linie colaterală până la gradul al patrulea inclusiv.

Art. 47. Limitări ale cercetării medicale

Sunt contrare scopului şi rolului profesiei de medic

147

următoarele activităţi în domeniul cercetării medicale:

a) orice intervenţie medicală asupra caracterelor genetice prin care se urmăreşte modificarea descendenţei unei persoane. Excepţie fac situaţiile care privesc prevenirea şi tratamentul unor maladii genetice, situaţie în care se vor obţine toate autorizările adecvate;

b) orice intervenţie prin care se urmăreşte crearea unei fiinţe umane genetic identică cu altă fiinţă umană vie sau moartă;

c) crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare;d) orice intervenţie de natură a determina sexul viitorului

copil. Excepţie fac situaţiile în care în mod obiectiv este necesară determinarea sexului în scopul evitării unei boli ereditare grave legate de sexul viitorului copil;

e) examinarea caracteristicilor genetice ale unei persoane în alt scop decât medical şi strict în condiţiile şi procedurile legale;

f) orice intervenţie prin care s-ar urmări sau determina selecţia persoanelor ori s-ar aduce atingere speciei umane;

g) participarea sau implicarea într-o activitate de identificare a unei persoane pe baza amprentelor sale genetice altfel decât în cadrul unei proceduri judiciare penale sau civile sau în scopuri strict medicale ori de cercetare ştiinţifică, ambele efectuate strict în condiţiile legii;

h) participarea la orice fel de acte care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege.

148

CAPITOLUL VII

Publicitatea activităţilor medicale

Art. 48. – Scopul publicităţii(1) Publicitatea formelor de exercitare a profesiei este

destinată să asigure publicului informaţii cu privire la activitatea desfăşurată de acestea.

(2) Publicitatea trebuie să fie veridică, neînşelătoare, să respecte secretul profesional şi să fie realizată cu demnitate şi prudenţă.

(3) Indiferent de mijlocul de publicitate utilizat, toate menţiunile laudative sau comparative şi toate indicaţiile referitoare la identitatea pacienţilor sunt interzise.

(4) Mijloacele de publicitate a formelor de exercitare a profesiei nu pot fi folosite ca reclamă în scopul dobândirii de clientelă.

Art. 49. – Mijloacele de publicitate(1) Formele de exercitare a profesiei de medic pot

utiliza unul sau mai multe mijloace de publicitate, respectiv:a) plasarea unei firme;b) anunţuri de publicitate potrivit prezentului cod de

deontologie medicală;c) anunţuri şi menţiuni în anuare şi cărţi de telefon;d) invitaţii, broşuri şi anunţuri de participare la conferinţe,

colocvii etc. Profesionale şi de specialitate;e) corespondenţă profesională şi cărţi de vizită

profesionale;f) adresă de internet.

(2) Nu este permisă utilizarea următoarelor mijloace de publicitate:

149

a) oferirea serviciilor prin prezentare proprie sau prin intermediar la domiciliul sau reşedinţa unei persoane, sau într-un loc public;

b) propunerea personalizată de prestări de servicii efectuată de o formă de exercitare a profesiei, fără ca aceasta să fi fost în prealabil solicitată în acest sens, indiferent dacă aceasta este făcută sau nu în scopul racolării de pacienţi;

c) acordarea de consultaţii medicale realizate pe orice suport material, precum şi prin orice alt mijloc de comunicare în masă, inclusiv prin emisiuni radiofonice sau televizate, cu excepţia acelora avizate de Colegiul Medicilor din România sau de alte organisme acreditate de acesta în acest scop.(3) În cadrul apariţiilor în mediile de informare,

medicul va putea prezenta procedee de diagnostic şi tratament, tehnici medicale specifice ori alte procedee şi mijloace de investigare, dar nu va putea folosi acest prilej pentru a-şi face reclamă pentru sine sau pentru orice altă firmă implicată în producţia de medicamente sau dispozitive medicale.

Art. 50. – Firma(1) Firma trebuie să aibă dimensiunile maxime de 40 x

80 cm şi va fi amplasată la intrarea imobilului şi/sau a spaţiului ocupat în care forma de exercitare a profesiei îşi are sediul profesional principal sau secundar, ori birou de lucru.

(2) Firma cuprinde următoarele menţiuni:a) Colegiul Medicilor din România;b) structura teritorială a Colegiului Medicilor din

România;c) denumirea formei de exercitare a profesiei;d) menţiuni privind identificarea sediului (etaj,

apartament);

150

e) menţiuni privind titlurile profesionale, academice, ştiinţifice, specialităţile şi competenţele medicale;

f) menţiuni privind: sediul principal, sediul secundar.

Art. 51. – Publicitatea prin mijloacele media(1) Formele de exercitare a profesiei pot publica

anunţuri în mica sau în marea publicitate.(2) Anunţurile publicate în anuarele profesionale

privesc activitatea formelor de exercitare a profesiei, numele şi principalele specialităţi şi competenţe în care medicii îşi desfăşoară activitatea, precum şi programul de activitate.

Art. 52. Corespondenţa(1) Corespondenţa formei de exercitare a profesiei

poate cuprinde:a) numărul de telefon, fax, adresa de internet şi adresa

electronică (e-mail);b) indicarea sediului principal şi, după caz, a sediului

secundar şi/sau a altui loc de muncă;c) specialităţile şi competenţele medicale;d) titlurile academice, ştiinţifice sau profesionale;e) sigla formei respective de exercitare a profesiei.

(2) Cărţile de vizită profesionale ale medicului ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul formei respective de exercitare a profesiei pot cuprinde menţiunile permise corespondenţei, precum şi calitatea medicului în forma de exercitare a profesiei.

Art. 53. – Pagina website(1) Medicii, precum şi formele de exercitare a profesiei

pot avea un website care poate cuprinde menţiuni referitoare la activitatea desfăşurată, precum şi cele permise corespondenţei ori publicităţii.

151

(2) Conţinutul şi modul de prezentare a adresei de internet trebuie să respecte demnitatea şi onoarea profesiei, precum şi secretul profesional.

(3) Pagina de website nu poate cuprinde nici o intercalare cu caracter de reclamă sau menţiune publicitară pentru un produs sau serviciu diferit de activităţile pe care are dreptul să le furnizeze medicul sau respectiva formă de exercitare a profesiei.

(4) Pagina de website nu poate conţine legături către alte adrese al căror conţinut ar fi contrar principiilor esenţiale ale profesiei de medic.

(5) Pentru realizarea cerinţelor menţionate la alineatul (4), medicul sau forma de exercitare a profesiei deţinătoare a paginii de website trebuie să asigure în mod regulat vizitarea şi evaluarea paginilor proprii şi a paginilor la care este permis accesul pe baza legăturilor realizate prin intermediul adresei proprii şi trebuie să dispună fără întârziere eliminarea lor, în cazul în care conţinutul şi forma acestora sunt contrare principiilor esenţiale privind exercitarea profesiei de medic.

CAPITOLUL IXDispoziţii finale

Art. 60. – Aplicarea codului de deontologie medicala în timp

Cu execepţia situaţiilor mai favorabile, faptele săvârşite până la intrarea în vigoare a prezentului cod de deontologie medicala vor fi supuse prevederilor vechiului cod.

Art. 61. – Data intrării în vigoarePrezentul cod de deontologie medicala intră în vigoare

în termen de 30 de zile de la data publicării lui în Monitorul Oficial al României, Partea I.

152

3. CODUL DEONTOLOGIC AL MEDICULUI DENTIST

Codul deontologic al medicului dentist

Emitent: Colegiul Medicilor Dentişti din RomâniaPublicat în: Monitorul Oficial nr. 408 din 18 iunie 2010

COLEGIUL MEDICILOR DENTIŞTI DIN ROMÂNIA

In temeiul art. 502 alin. (1) lit. f, art. 521 alin. (1), art. 522 lit. a) si al art. 546 din Legea nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii, cu modificarile si completarile ulterioare, titlul XIII privind exercitarea profesiei de medic dentist, organizarea si functionarea Colegiului Medicilor Dentisti din Romania, precum si al art. 22 si art. 23 lit. a) din Regulamentul de organizare si functionare a Colegiului Medicilor Dentisti din Romania, adoptat prin Decizia Adunarii generale nationale a Colegiului Medicilor Dentisti din Romania nr. 5/2007, Adunarea generala nationala a Colegiului Medicilor Dentisti din Romania decide:

 Art. 1 - Se adopta Codul deontologic al medicului dentist, prevazut in anexa care face parte integranta din prezenta decizie.

Art. 2 - Prezenta decizie se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

153

Art. 3 - La data publicarii prezentei decizii se abroga Decizia Adunarii generale nationale a Colegiului Medicilor Dentisti din Romania nr. 1/2005 privind adoptarea Codului deontologic al medicului dentist si a Regulamentului de organizare si functionare al Colegiului Medicilor Dentisti din Romania, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 767 din 23 august 2005.

Codul deontologic al medicului dentist

Capitolul I - Dispozitii generale

Art. 1 - Prezentul cod deontologic cuprinde normele de conduita morala si profesionala obligatorii, in legatura cu exercitarea drepturilor si indatoririlor medicului ca profesionist, fata de pacienti si fata de ceilalti medici dentisti.

Art. 2 - Prezentul cod deontologic are rolul:a) de a promova o relatie de incredere intre medicul dentist si pacient;b) de a promova un comportament profesional-deontologic intre membrii echipei medicale;c) de a defini abaterile de la disciplina de corp profesional;d) de a apara reputatia corpului medicilor dentisti si libera practica a profesiei de medic dentist;e) de a garanta secretul profesional.

Art. 3 - Prevederile prezentului cod deontologic sunt obligatorii pentru toti membrii Colegiului Medicilor Dentisti din Romania si pentru toti medicii dentisti cetateni ai unui stat membru al Uniunii Europene care practica medicina dentara in Romania.

154

Art. 4 - Toti membrii Colegiului Medicilor Dentisti din Romania au drepturi egale.

Art. 5 - (1) Medicul dentist are obligatia de a apara drepturile fundamentale ale profesiei si prestigiul acesteia.

(2) Medicul dentist are libertatea alegerii investigatiilor, manoperelor de diagnostic si tratament si a prescriptiilor medicale pe care urmeaza sa le aplice pacientului.

Art. 6 - Medicul dentist trebuie sa isi perfectioneze cunostintele profesionale prin forme de educatie medicala continua pe tot parcursul activitatii sale profesionale.

Art. 7 - Medicul dentist nu trebuie sa accepte exercitarea profesiei in conditii susceptibile de a compromite calitatea actului medical si securitatea pacientului.

Art. 8 - Medicul dentist angajat in una dintre formele de exercitare a profesiei nu trebuie sa accepte un contract care prevede retribuirea bazata exclusiv pe norme de productivitate sau alte dispozitii, care au drept consecinta afectarea calitatii actului medical.

Art. 9 - Medicul dentist nu trebuie sa efectueze tratamente si/sau sa formuleze prescriptii medicale in domenii care depasesc competenta sa profesionala.

Art. 10 - Medicul dentist are datoria de a-si trata pacientii dupa normele profesionale medico-dentare recunoscute de Colegiul Medicilor Dentisti din Romania si incluse in ghidurile de practica medicala sau in tratatele de specialitate recunoscute de societatile stiintifice de profil.

155

Art. 11 - Pentru investigatiile paraclinice si planul de tratament, medicul este obligat sa ceara consimtamantul informat al pacientului sau al reprezentantului legal al acestuia.

Capitolul II - Relatia dintre medicul dentist si pacient

 Art. 12 - (1) Medicul dentist trateaza fara discriminare pacientii si are o atitudine corecta fata de acestia.

(2) Cu exceptia cazurilor de urgenta, medicul dentist are dreptul de a refuza un pacient din motive profesionale sau personale.

(3) Se considera urgenta medico-dentara situatia in care pacientul are nevoie de ingrijiri medicale imediate pentru controlul durerii, infectiei sau sangerarii.

 Art. 13 - (1) Este indicat ca medicul dentist sa prezinte pacientului in prealabil un deviz estimativ.

(2) Este interzisa reducerea onorariilor in scopul atragerii clientelei.

(3) Medicul dentist poate acorda si ingrijiri medicale gratuite.

Art. 14 - In situatia in care se impune o consultare interdisciplinara intre medicul dentist curant si alt medic, sunt admisibile tarife distincte.

Art. 15 - In situatia in care este imposibil sa obtina consimtamantul pacientului sau al reprezentantului legal al acestuia, medicul dentist poate sa acorde numai ingrijirile medico-dentare de urgenta.

156

Art. 16 - Medicul dentist va respecta secretul profesional.

Art. 17 - Mass-media nu are dreptul sa intre in cabinetul de medicina dentara decat cu acordul medicului.

Art. 18 - Garantarea directa sau indirecta a unui act medical este interzisa.

Art. 19 - Medicul dentist care participa la cercetari biomedicale trebuie sa vegheze ca studiul sa nu lezeze increderea pacientului si sa nu afecteze continuitatea tratamentului.

Art. 20 - (1) Medicul dentist trebuie sa intocmeasca pentru fiecare pacient documente de evidenta primara.

(2) Documentele trebuie pastrate in arhiva timp de 5 ani. O copie a acestor documente se poate elibera conform prevederilor legale in vigoare.

Art. 21 - Medicul dentist nu trebuie sa expuna pacientul unui risc nejustificat in investigatiile sau actele terapeutice efectuate.

Capitolul III - Relatiile dintre medici

Art. 22 - (1) In relatiile intercolegiale medicul dentist trebuie sa isi trateze confratii asa cum ar dori el insusi sa fie tratat de ceilalti.

(2) Medicii dentisti trebuie sa mentina intre ei relatii colegiale. Ei au datoria de a lua apararea unui coleg acuzat pe nedrept.

157

(3) Constituie abatere disciplinara blamarea si defaimarea colegilor in fata pacientului, a personalului sanitar, precum si orice expresie sau act capabil sa zdruncine increderea pacientului in medicul curant si autoritatea acestuia.

Art. 23 - (1) In cazul unor divergente aparute intre colegi, medicii dentisti vor face eforturi pentru reconciliere. Daca problemele nu se rezolva, se vor adresa conducerii colegiului din care fac parte pentru rezolvarea acestora, in conformitate cu dispozitiile legale in vigoare.

(2) In cazul in care medicul se va adresa mass-mediei inainte de a fi solutionata problema la nivelul colegiului, aceasta va constitui abatere disciplinara.

(3) Medicii dentisti care consulta impreuna un pacient au datoria de a evita in timpul sau ca urmare a unei consultatii sa discute in contradictoriu ori sa se denigreze reciproc in fata pacientului sau a familiei acestuia.

Art. 24 - (1) Medicul dentist nu are dreptul sa se pronunte cu privire la tratamentele altui coleg, decat daca sanatatea pacientului este pusa in pericol.

(2) Face exceptie de la prevederile alin. (1) medicul expert, in situatiile prevazute de lege.

Art. 25 - Deturnarea pacientilor sau tentativa este interzisa.

Art. 26 - (1) Cand mai multi medici dentisti colaboreaza la examinarea sau tratamentul unui pacient, acestia trebuie sa se informeze reciproc.

(2) Fiecare medic dentist isi asuma responsabilitatea manoperelor medicale efectuate.

158

Art. 27 - Medicul dentist trebuie sa isi incurajeze si sa isi sustina colegii mai tineri.

Art. 28 - Medicii dentisti, in cursul raporturilor lor profesionale cu colegi de alte specialitati, trebuie sa respecte independenta profesionala a acestora.

Capitolul IV - Reclama si publicitatea

Art. 29 - (1) Reputatia medicului dentist trebuie sa se sprijine doar pe competenta si demnitate, fara contributia reclamei de orice fel.

(2) Profesia de medic dentist nu trebuie practicata ca o activitate comerciala.

Art. 30 - (1) Intr-un anuar sau in alte publicatii ori pe site web sunt autorizate sa apara numai urmatoarele indicatii:

a) numele, prenumele medicului dentist si sediul, numarul de telefon, numarul de fax, programul de consultatii ale cabinetului de medicina dentara;

b) specialitatea/competenta, gradul profesional.(2) Orice alte date si informatii publicate sunt

considerate publicitate si sunt interzise.

Art. 31 - (1) Sunt interzise editarea si distribuirea de brosuri publicitare in legatura cu activitatea profesionala.

(2) Sunt interzise reclama comerciala si publicitatea personala, inclusiv in interesul unor terti.

(3) Medicii dentisti nu pot face reclama si nu pot sustine reclama de orice fel, inclusiv in interesul unor terti, pentru medicamente sau bunuri medicale de consum, cu exceptia situatiilor in care acestea sunt mentionate in cuprinsul unor articole sau studii de specialitate.

159

Art. 32 - Orice consultatie efectuata in afara cabinetului de medicina dentara legal autorizat este interzisa.

Art. 33 - Medicul dentist poate sa participe la programe/ actiuni cu caracter de educatie pentru sanatate, initiate de Ministerul Sanatatii si Colegiul Medicilor Dentisti din Romania sau alte organisme autorizate in acest sens, utilizand pentru aceasta numai date confirmate stiintific.

Art. 34 - Este interzis orice acord neprincipial cu alti medici, farmacisti sau personal auxiliar in scopul cresterii numarului de pacienti.

Art. 35 - Colaborarea cu presa scrisa si audiovizuala trebuie facuta doar in scopul informarii publicului in legatura cu problemele medicinii dentare. Prioritate se acorda subiectelor de interes public si nu persoanei medicului dentist.

Art. 36 - (1) Medicii dentisti pot furniza informatii profesionale prin internet, situatie in care trebuie sa dea dovada de sinceritate, corectitudine si demnitate.

(2) La publicarea unui site web, medicii dentisti trebuie sa se asigure ca respectivul continut nu cuprinde informatii de natura inselatoare sau comparativa.

(3) Toate informatiile de pe site-ul web trebuie sa fie reale, obiective si usor verificabile.

(4) Orice incalcare a acestor dispozitii constituie abatere disciplinara.

160

Capitolul V - Dispozitii tranzitorii si finale

Art. 37 - (1) Medicul dentist care din diverse motive nu mai profeseaza sau paraseste tara este obligat sa anunte in scris in termen de 30 de zile colegiul medicilor dentisti judetean, respectiv al municipiului Bucuresti, care va informa Colegiul Medicilor Dentisti din Romania. Colegiul Medicilor Dentisti din Romania confirma retragerea medicului din colegiu.

(2) Medicii dentisti care isi schimba domiciliul sau orice alte date de identificare ori in cazul carora intervin modificari in situatia profesionala sunt obligati sa anunte colegiul din care fac parte, in caz contrar fapta constituie abatere disciplinara.

Art. 38 - Consiliile colegiilor judetene, respectiv al municipiului Bucuresti vor aduce la cunostinta tuturor membrilor prezentul cod deontologic.

Art. 39 - Nerespectarea de catre medicul dentist a obligatiilor prevazute de prezentul cod deontologic se sanctioneaza conform legilor si regulamentelor in vigoare.

Art. 40 - Prezentul cod deontologic va intra in vigoare la data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

161

4. CODUL DEONTOLOGIC ALASISTENTULUI MEDICAL

Hotărârea nr. 2 din 9 iulie 2009privind adoptarea Codului de etică şi deontologie al asistentului medical generalist, al moaşei şi al

asistentului medical din România

Emitent: Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din RomâniaPublicată în: Monitorul Oficial nr. 560 din 12 august 2009

În temeiul art. 52 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 144/2008 privind exercitarea profesiei de asistent medical generalist, a profesiei de moaşă şi a profesiei de asistent medical, precum şi organizarea şi funcţionarea Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România,

    Adunarea generală naţională a Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România emite următoarea hotărâre:

ART. 1 - Adunarea generală naţională a Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România adoptă Codul de etică şi deontologie al asistentului medical generalist, al moaşei şi al asistentului medical din România, prevăzut în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

162

ART. 2 - Codul de etică şi deontologie al asistentului medical generalist, al moaşei şi al asistentului medical din România se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Preşedintele OrdinuluiAsistenţilor Medicali Generalişti,Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România,Mircea Timofte

Bucureşti, 9 iulie 2009.Nr. 2.

ANEXA 1

Codul de etică şi deontologieal asistentului medical generalist, al moaşei şi al

asistentului medical din România

CAPITOLUL IPrincipii generale

ART. 1 - Codul de etică şi deontologie al asistentului medical generalist, al moaşei şi al asistentului medical din România cuprinde un ansamblu de principii şi reguli ce reprezintă valorile fundamentale în baza cărora se exercită profesia de asistent medical generalist, profesia de moaşă şi profesia de asistent medical pe teritoriul României.

163

ART. 2 - Codul de etică şi deontologie al asistentului medical generalist, al moaşei şi al asistentului medical din România are drept principal scop:

a) ocrotirea drepturilor pacienţilor;b) respectarea obligaţiilor profesionale de către

asistenţii medicali generalişti, moaşe şi asistenţii medicali;c) apărarea demnităţii şi a prestigiului profesiunii de

asistent medical generalist, de moaşă şi de asistent medical;d) recunoaşterea profesiei, a responsabilităţii şi

încrederii conferite de societate, precum şi a obligaţiilor interne ce derivă din această încredere.

ART. 3 - Principiile fundamentale în baza cărora se exercită profesia de asistent medical generalist, profesia de moaşă şi profesia de asistent medical pe teritoriul României sunt următoarele:

a) exercitarea profesiei se face exclusiv în respect faţă de viaţa şi de persoana umană;b) în orice situaţie primează interesul pacientului şi sănătatea publică;c) respectarea în orice situaţie a drepturilor pacientului;d) colaborarea, ori de câte ori este cazul, cu toţi factorii implicaţi în asigurarea stării de sănătate a pacientului;e) acordarea serviciilor se va face la cele mai înalte standarde de calitate posibile, pe baza unui nivel înalt de competenţe, aptitudini practice şi performanţe profesionale fără niciun fel de discriminare;f) în exercitarea profesiei asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali trebuie să dovedească loialitate şi solidaritate unii faţă de alţii în orice împrejurare, să îşi acorde colegial ajutor şi asistenţă pentru realizarea îndatoririlor profesionale;

164

g) asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali trebuie să se comporte cu cinste şi demnitate profesională şi să nu prejudicieze în niciun fel profesia sau să submineze încrederea pacientului.

CAPITOLUL IIResponsabilitatea personală, integritatea şi independenţa profesională a asistenţilor medicali generalişti, moaşelor şi

asistenţilor medicali

ART. 4 - Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical trebuie să evite în exercitarea profesiei atitudinile ce aduc atingere onoarei profesiei şi să evite tot ceea ce este incompatibil cu demnitatea şi moralitatea individuală şi profesională.

ART. 5 - Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical au obligaţia să manifeste o conduită ireproşabilă faţă de bolnav, respectând întotdeauna demnitatea acestuia.

ART. 6 - În caz de pericol public, asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical nu au dreptul să îşi abandoneze bolnavii, cu excepţia unui ordin formal al unei autorităţi competente, conform legii.

ART. 7 - Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical sunt răspunzători pentru fiecare dintre actele lor profesionale.

ART. 8 - Pentru riscurile ce decurg din activitatea profesională, asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali din sistemul public sau privat încheie o

165

asigurare de răspundere civilă pentru greşeli în activitatea profesională.

ART. 9 - Încredinţarea atribuţiilor proprii unor persoane lipsite de competenţă constituie greşeală deontologică.

ART. 10 - Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical trebuie să comunice cu pacientul într-o manieră adecvată, folosind un limbaj respectuos, minimalizând terminologia de specialitate pe înţelesul acestora.

ART. 11 - Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical trebuie să evite orice modalitate de a cere recompense, altele decât formele legale de plată.

CAPITOLUL IIIRaporturi profesionale cu alţi profesionişti din domeniul

medico-sanitar şi instituţii

SECŢIUNEA 1Raporturile profesionale cu alţi profesionişti din domeniul

sanitar

ART. 12 - În baza spiritului de echipă, asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali îşi datorează sprijin reciproc.

ART. 13 - Constituie încălcări ale regulilor etice:a) jignirea şi calomnierea profesională;b) blamarea şi defăimarea profesională;

166

c) orice alt act sau fapt care poate aduce atingere demnităţii profesionale a asistentului medical generalist, a moaşei şi a asistentului medical.

ART. 14 - (1) În cazul unor neînţelegeri, în considerarea calităţii profesionale, conflictul în primă instanţă trebuie mediat de biroul consiliului judeţean, la nivel judeţean/municipiului Bucureşti, şi de Biroul executiv, la nivel naţional.

(2) Dacă acesta persistă, cei implicaţi se pot adresa Comisiei de etică şi deontologie sau justiţiei, fiind interzisă perturbarea activităţii profesionale din aceste cauze.

(3) În cazul în care se constată încălcări ale regulilor etice, se urmează procedura de sancţionare, conform prevederilor Statutului Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, adoptat prin Hotărârea Adunării generale naţionale a Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România nr. 1/2009.

ART. 15 - În cazul colaborării mai multor asistenţi medicali generalişti, moaşe şi asistenţi medicali pentru examinarea, tratamentul sau îngrijirea aceluiaşi pacient, fiecare practician îşi asumă responsabilitatea individual prin aplicarea parafei profesionale în dreptul fiecărei manevre sau tehnici executate personal.

ART. 16 - În interesul pacienţilor, asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali vor avea relaţii de colaborare cu celelalte profesii din domeniul sanitar, cu respectarea demnităţii şi onoarei profesionale.

167

SECŢIUNEA a 2-aRaporturile profesionale cu instituţiile

ART. 17 - Angajatorul trebuie să asigure condiţii optime asistentului medical generalist, moaşei şi asistentului medical în exercitarea profesiei.

ART. 18 - Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical aduc la cunoştinţa persoanelor competente şi autorităţilor competente orice circumstanţă care poate prejudicia îngrijirea sau calitatea tratamentelor, în special în ceea ce priveşte efectele asupra persoanei sau care limitează exerciţiul profesional.

ART. 19 - Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical, în concordanţă cu diferitele niveluri de responsabilitate pe care le îndeplinesc, contribuie la orientarea politicilor şi dezvoltarea sistemului de sănătate.

CAPITOLUL IVEducaţia medicală continuă

ART. 20 - În vederea creşterii gradului de pregătire profesională, asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali au obligaţia să efectueze cursuri şi alte forme de educaţie continuă creditate de Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, denumit în continuare OAMGMAMR, precum şi alte forme de educaţie continuă prevăzute de lege pentru îndeplinirea numărului minim de credite anual necesar reautorizării exercitării profesiei.

168

CAPITOLUL VObligaţii etice şi deontologice

SECŢIUNEA 1Obligaţia acordării îngrijirilor medicale

ART. 21 - Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical, în exercitarea profesiei, nu pot face discriminări pe baza rasei, sexului, vârstei, apartenenţei etnice, originii naţionale sau sociale, religiei, opţiunilor politice sau antipatiei personale, a condiţiei sociale faţă de pacienţi.

ART. 22 - Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical au obligaţia de a lua măsuri de acordare a primului ajutor.

ART. 23 - Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical au obligaţia să acorde asistenţă medicală şi îngrijirile necesare în limita competenţei lor profesionale.

ART. 24 - În caz de calamităţi naturale (cutremure, inundaţii, epidemii, incendii) sau accidentări în masă (naufragii, accidente rutiere sau aviatice, accidente nucleare etc.), asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical sunt obligaţi să răspundă la chemare, să îşi ofere de bunăvoie serviciile de îngrijire, imediat ce au luat cunoştinţă despre eveniment.

ART. 25 - (1) Voinţa pacientului în alegerea asistentului medical generalist, a moaşei şi a asistentului medical trebuie întotdeauna respectată, indiferent care ar fi sensul acesteia.

169

(2) Dacă pacientul se află într-o stare fizică sau psihică ce nu îi permite exprimarea lucidă a voinţei, aparţinătorii sau apropiaţii celui suferind trebuie preveniţi şi informaţi corect, pentru a hotărî în numele acestuia, cu excepţia imposibilităţii (de identificare, de comunicare, de deplasare etc.) sau a urgenţelor.

ART. 26 - Dacă în urma examinării sau în cursul îngrijirilor asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical consideră că nu au suficiente cunoştinţe sau experienţă pentru a asigura o asistenţă corespunzătoare, se vor consulta cu alţi colegi sau vor îndruma bolnavul către alţi specialişti.

ART. 27 - Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical vor păstra o atitudine de strictă neutralitate şi neamestec în problemele familiale (morale, materiale etc.) ale pacientului, exprimându-şi părerea numai dacă intervenţia este motivată de interesul sănătăţii pacientului, cu consimţământul prealabil al acestuia.

ART. 28 - Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical pot refuza acordarea unor îngrijiri către pacient atunci când refuzul este justificat de interesul sănătăţii pacientului, cu excepţia situaţiilor de urgenţă.

SECŢIUNEA a 2-aRespectarea drepturilor pacientului

ART. 29 - Pacientul are următoarele drepturi: dreptul la informaţia medicală, dreptul la consimţământ, dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa privată, drepturi în domeniul reproducerii, drepturi la tratament şi îngrijiri medicale.

170

SECŢIUNEA a 3-aConsimţământul

ART. 30 - O intervenţie medicală nu se poate efectua decât după ce pacientul sau reprezentantul legal al acestuia, în cunoştinţă de cauză, şi-a dat consimţământul. Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie medicală, asumându-şi în scris răspunderea pentru decizia sa; consecinţele refuzului său, al opririi actelor medicale trebuie explicate pacientului.

ART. 31 - Consimţământul pacientului sau, după caz, al reprezentantului legal al acestuia este obligatoriu:

a) pentru recoltarea, păstrarea, folosirea tuturor produselor biologice prelevate din corpul său, în vederea stabilirii diagnosticului sau a tratamentului cu care acesta este de acord;b) în cazul supunerii la orice fel de intervenţie medicală;c) în cazul participării sale la învăţământul medical clinic şi la cercetarea ştiinţifică;d) în cazul fotografierii sau filmării sale într-o unitate medicală;e) în cazul donării de sânge în condiţiile prevăzute de lege.

ART. 32 - Consimţământul pacientului sau al reprezentantului legal al acestuia, după caz, nu este obligatoriu în următoarele situaţii:

a) când pacientul nu îşi poate exprima voinţa, dar este necesară o intervenţie medicală de urgenţă;b) în cazul în care furnizorii de servicii medicale consideră că intervenţia este în interesul pacientului, iar

171

reprezentantul legal refuză să îşi dea consimţământul, asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical sunt obligaţi să anunţe medicul curant/de gardă (decizia fiind declinată unei comisii de arbitraj de specialitate).

SECŢIUNEA a 4-aSecretul profesional

ART. 33 - (1) Secretul profesional este obligatoriu.(2) Secretul profesional există şi faţă de aparţinători,

colegi sau alte persoane din sistemul sanitar, neinteresate în tratament, chiar şi după terminarea tratamentului şi decesul pacientului.

ART. 34 - Obiectul secretului profesional îl constituie tot ceea ce asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical, în calitatea lor de profesionist, au aflat direct sau indirect în legătură cu viaţa intimă a pacientului, a familiei, a aparţinătorilor, precum şi problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanţe în legătură cu boala şi alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei.

ART. 35 - Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical răspund disciplinar pentru destăinuirea secretului profesional, excepţie făcând situaţia în care pacientul şi-a dat consimţământul expres pentru divulgarea acestor informaţii, în tot sau în parte.

ART. 36 - Interesul general al societăţii (prevenirea şi combaterea epidemiilor, a bolilor venerice, a bolilor cu extindere în masă şi altele asemenea prevăzute de lege) primează faţă de interesul personal al pacientului.

172

ART. 37 - În comunicările ştiinţifice, cazurile vor fi astfel prezentate încât identitatea pacientului să nu poată fi recunoscută.

ART. 38 - Informaţiile cu caracter confidenţial pot fi furnizate de către asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical numai în cazul în care pacientul îşi dă consimţământul explicit sau dacă legea o cere în mod expres.

CAPITOLUL VISituaţii speciale în practicarea profesiunii în sistem

instituţionalizat

SECŢIUNEA 1Situaţia bolnavului psihic

ART. 39 - Persoanele cu tulburări psihice beneficiază de asistenţă medicală şi de îngrijiri de sănătate de aceeaşi calitate cu cele aplicate altor categorii de bolnavi şi adaptate cerinţelor lor de sănătate.

ART. 40 - Orice persoană cu tulburări psihice trebuie apărată de daunele pe care ar putea să i le producă administrarea nejustificată a unui medicament, tehnică sau manevră de îngrijire şi tratament, de maltratările din partea altor pacienţi sau persoane ori de alte acte de natură să antreneze o suferinţă fizică sau psihică.

ART. 41 - (1) Pacientul cu tulburări psihice trebuie să fie implicat în procesul de luare a deciziei atât cât permite capacitatea lui de înţelegere. În cazul în care pacientul cu tulburări psihice nu îşi poate exprima liber voinţa,

173

consimţământul în scris trebuie luat de la reprezentantul legal al acestuia.

(2) Nu este necesară obţinerea consimţământului în condiţiile prevăzute la alin. (1) atunci când este necesară intervenţia de urgenţă.

(3) Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie medicală, după caz, asumându-şi în scris răspunderea pentru decizia sa; consecinţele refuzului sau ale opririi actelor medicale trebuie explicate pacientului, cu informarea medicului, dacă întreruperea tratamentului sau a îngrijirilor are drept consecinţă punerea în pericol a vieţii pacientului.

ART. 42 - Orice persoană care suferă de tulburări psihice trebuie tratată cu omenie şi respectul demnităţii umane şi trebuie să fie apărată împotriva oricăror forme de exploatare economică, sexuală sau de altă natură, împotriva tratamentelor vătămătoare şi degradante. Nu este admisă nicio discriminare bazată pe o tulburare psihică.

SECŢIUNEA a 2-aPrescrierea, eliberarea pe baza unei reţete medicale şi

administrarea drogurilor

ART. 43 - Prescrierea, eliberarea pe baza unei reţete medicale şi administrarea drogurilor, în alte condiţii decât cele prevăzute de lege, constituie infracţiune.

SECŢIUNEA a 3-aPacientul privat de libertate

ART. 44 - Asistentului medical generalist, moaşei şi asistentului medical care îngrijesc un pacient privat de libertate

174

le este interzis să aducă atingere integrităţii fizice, psihice sau demnităţii acestuia.

ART. 45 - Dacă asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical constată că pacientul privat de libertate a suportat maltratări, aceştia au obligaţia să informeze organele competente.

SECŢIUNEA a 4-aSituaţia pacienţilor infectaţi cu HIV sau bolnavi de SIDA

ART. 46 - (1) Pacienţii infectaţi cu HIV sau bolnavi de SIDA au dreptul la îngrijire şi tratament medical în mod nediscriminatoriu, asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical fiind obligaţi să asigure îngrijirile de sănătate şi tratamentele prescrise acestor pacienţi.

(2) Păstrarea confidenţialităţii asupra datelor privind persoanele infectate cu HIV sau bolnave de SIDA este obligatorie pentru asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical care au în îngrijire, supraveghere şi/sau tratament astfel de persoane.

(3) Între specialiştii medico-sanitari, informaţiile cu privire la statusul HIV/SIDA al unui pacient trebuie să fie comunicate.

CAPITOLUL VIIPracticarea profesiunii în sistem privat. Îngrijirile la

domiciliu

ART. 47 - Asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali exercită profesia în regim salarial şi/sau independent.

175

ART. 48 - Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical care îşi desfăşoară activitatea în calitate de titular sau asociat al unui cabinet de practică medicală pot furniza îngrijiri medicale la domiciliu, dacă sunt autorizaţi în acest sens, în conformitate cu prevederile legale privind organizarea şi funcţionarea îngrijirilor la domiciliu.

ART. 49 - Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical sunt obligaţi să comunice medicului care a recomandat aceste servicii situaţia evoluţiei stării de sănătate a pacientului îngrijit.

ART. 50 - Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical chemaţi într-o familie ori colectivitate trebuie să respecte regulile de igienă şi de profilaxie, în exercitarea profesiei.

CAPITOLUL VIIIProbleme ale îngrijirii minorilor

ART. 51 - Dacă asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical apreciază că minorul este victima unei agresiuni sau privaţiuni, trebuie să încerce să îl protejeze, uzând de prudenţe, şi să alerteze autoritatea competentă.

ART. 52 - Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical trebuie să fie apărătorul copilului bolnav, dacă apreciază că starea de sănătate nu este bine înţeleasă sau nu este suficient de bine protejată.

ART. 53 - În vederea efectuării tehnicilor şi/sau a manevrelor de îngrijire şi/sau de tratament asupra unui minor,

176

consimţământul trebuie obţinut de la reprezentantul legal al minorului, cu excepţia situaţiilor de urgenţă.

CAPITOLUL IXProbleme ale experimentării pe om

ART. 54 - (1) Se interzice provocarea de îmbolnăviri artificiale unor oameni sănătoşi, din raţiuni experimentale.

(2) Dispoziţiile prezentului articol se completează cu celelalte prevederi legale incidente în materie.

ART. 55 - Impunerea, cu forţa sau prin inducere în eroare, a experimentului pe om reprezintă o abatere gravă pentru orice asistent medical generalist, moaşă şi asistent medical care participă în mod voluntar şi conştient la asemenea fapte.

CAPITOLUL XDispoziţii speciale

ART. 56 - La primirea în OAMGMAMR, asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical vor depune următorul jurământ:

"În numele Vieţii şi al Onoarei,jur să îmi exercit profesia cu demnitate, să respect fiinţa

umană şi drepturile sale şi să păstrez secretul profesional.Jur că nu voi îngădui să se interpună între datoria mea

şi pacient consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, apartenenţă politică sau stare socială.

Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană chiar sub ameninţare şi nu voi utiliza cunoştinţele mele medicale contrar legilor umanităţii.

Fac acest jurământ în mod solemn şi liber!"

177

ART. 57 - Dovedirea calităţii de membru al OAMGMAMR se face cu certificatul de membru, eliberat de OAMGMAMR.

ART. 58 - Actele medicale şi de îngrijire efectuate de asistenţi medicali generalişti, moaşe şi asistenţi medicali vor purta parafa şi semnătura acestora, pentru asumarea răspunderii individuale şi probarea responsabilităţii profesionale.

ART. 59 - Modelul certificatului de membru şi al parafei profesionale sunt adoptate de Consiliul Naţional al OAMGMAMR, ca anexe ale Statutului Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, adoptat prin Hotărârea Adunării generale naţionale a Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România nr. 1/2009 şi fac parte integrantă din acesta.

CAPITOLUL XIDispoziţii finale

ART. 60 - Nerespectarea prevederilor prezentului cod de etică şi deontologie constituie abatere şi atrage răspunderea disciplinară.

ART. 61 - Răspunderea disciplinară a membrilor OAMGMAMR nu exclude răspunderea civilă, penală, administrativă sau materială.

ART. 62 - Procedura de sesizare şi soluţionare a cauzelor este prevăzută în Statutul OAMGMAMR.

178

ART. 63 - Toţi asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali au obligaţia de a informa consiliul judeţean al OAMGMAMR, respectiv al municipiului Bucureşti despre modificările survenite în situaţia lor profesională.

ART. 64 - Consiliul judeţean al OAMGMAMR, respectiv al municipiului Bucureşti va informa Consiliul naţional al OAMGMAMR cu privire la aceste modificări.

ART. 65 - Prevederile prezentului cod de etică şi deontologie se completează corespunzător cu dispoziţiile Legii nr. 46/2003 privind drepturile pacientului, cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 144/2008 privind exercitarea profesiei de asistent medical generalist, a profesiei de moaşă şi a profesiei de asistent medical, precum şi organizarea şi funcţionarea Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, ale Statutului Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, adoptat prin Hotărârea Adunării generale naţionale a Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România nr. 1/2009, ale Regulamentului de organizare şi funcţionare al Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, adoptat prin Hotărârea Adunării generale naţionale a Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România nr. 3/2009, precum şi cu normele legale în materie pe specialităţi, cu modificările ulterioare.

ART. 66 - Completarea sau modificarea prezentului cod de etică şi deontologie se va face de către Adunarea generală naţională, la propunerea Consiliului naţional al OAMGMAMR.

179

ART. 67 - La data intrării în vigoare a prezentului cod de etică şi deontologie se abrogă Codul de etică şi deontologie profesională al asistentului medical şi al moaşei din România, adoptat de Adunarea generală naţională a Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România.

ART. 68 - Prezentul cod de etică şi deontologie a fost adoptat de Adunarea generală naţională a OAMGMAMR în data de 9 iulie 2009 şi intră în vigoare la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I.

180

5. PREVEDERI REFERITOARE LA RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ

5.1. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A MEDICULUI

Extras din Legea nr. 95/14.04.2006 privind reforma în

domeniul sănătăţii

Emitent: ParlamentulPublicată în: Monitorul Oficial, partea I, nr. 372/28.04.2006)

TITLUL XIIExercitarea profesiei de medic. Organizarea şi funcţionarea

Colegiului Medicilor din România

CAP. 1Exercitarea profesiei de medic

SECŢIUNEA 1Dispoziţii generale

ART. 378 (1) La primirea în rândurile Colegiului Medicilor din

România, medicul va depune jurământul lui Hipocrate în formularea modernă adoptată de Asociaţia Medicală Mondială în cadrul Declaraţiei de la Geneva din anul 1975:

"Odată admis printre membrii profesiunii de medic:

181

Mă angajez solemn să-mi consacru viaţa în slujba umanităţii;

Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoştinţa care le sunt datorate;

Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate; Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligaţia sacră; Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi, chiar şi

după decesul acestora; Voi menţine, prin toate mijloacele, onoarea şi nobila

tradiţie a profesiunii de medic; Colegii mei vor fi fraţii mei; Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi

pacient consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, partid sau stare socială;

Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la începuturile sale chiar sub ameninţare şi nu voi utiliza cunoştinţele mele medicale contrar legilor umanităţii.

Fac acest jurământ în mod solemn, liber, pe onoare!"

CAP. 3Organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din

România

SECŢIUNEA 1Dispoziţii generale

ART. 404 (1) Colegiul Medicilor din România este organism

profesional, apolitic, fără scop patrimonial, de drept public, cu responsabilităţi delegate de autoritatea de stat, în domeniul autorizării, controlului şi supravegherii profesiei de medic ca profesie liberală, de practică publică autorizată.

182

(2) Colegiul Medicilor din România are autonomie instituţională în domeniul său de competenţă, normativ şi jurisdicţional profesional şi îşi exercită atribuţiile fără posibilitatea vreunei imixtiuni.

SECŢIUNEA a 2-aAtribuţiile Colegiului Medicilor din România

ART. 406 (1) Colegiul Medicilor din România are următoarele

atribuţii: e) asigură respectarea de către medici a obligaţiilor ce le

revin faţă de pacient şi de sănătatea publică; f) elaborează şi adoptă Statutul Colegiului Medicilor din

România şi Codul de deontologie medicală; k) organizează judecarea cazurilor de abateri de la

normele de etică profesională, de deontologie medicală şi de la regulile de bună practică profesională, în calitate de organ de jurisdicţie profesională;

SECŢIUNEA a 4-aDrepturile şi obligaţiile membrilor Colegiului Medicilor

din România

ART. 411 Membrii Colegiului Medicilor din România au

următoarele drepturi: f) să conteste sancţiunile primite;

ART. 412 Obligaţiile membrilor Colegiului Medicilor din România

sunt următoarele:

183

a) să facă dovada cunoaşterii normelor de deontologie profesională şi a celor care reglementează organizarea şi funcţionarea corpului profesional; modalitatea de testare a cunoştinţelor de deontologie şi a legislaţiei profesionale se stabileşte de Consiliul naţional al Colegiului Medicilor din România;

b) să respecte dispoziţiile Statutului Colegiului Medicilor din România, ale Codului de deontologie medicală, hotărârile organelor de conducere ale Colegiului Medicilor din România şi regulamentele profesiei;

h) să păstreze secretul profesional; j) să respecte normele, principiile şi îndatoririle

deontologiei medicale; k) să aibă un comportament demn în exercitarea

profesiei ori a calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România;

l) să achite, în termenul stabilit, cotizaţia datorată în calitate de membru al Colegiului Medicilor din România;

m) să rezolve litigiile cu alţi membri, în primul rând prin mediere de către comisiile organizate în acest scop în cadrul Colegiului Medicilor din România;

ART. 413 Obligaţiile membrilor Colegiului Medicilor din

România, ce decurg din calitatea lor specială de medici, sunt: a) să respecte şi să aplice, în orice împrejurare, normele

de deontologie medicală; b) să nu aducă prejudicii reputaţiei corpului medical sau

altor membri, respectând statutul de corp profesional al Colegiului Medicilor din România;

c) să acorde, cu promptitudine şi necondiţionat, îngrijirile medicale de urgenţă, ca o îndatorire fundamentală profesională şi civică;

184

d) să acţioneze, pe toată durata exercitării profesiei, în vederea creşterii gradului de pregătire profesională;

e) să aplice parafa, cuprinzând numele, prenumele, gradul, specialitatea şi codul, pe toate actele medicale pe care le semnează;

f) să respecte drepturile pacienţilor.

ART. 414 (1) În vederea creşterii gradului de pregătire profesională

şi asigurării unui nivel ridicat al cunoştinţelor medicale, medicii sunt obligaţi să efectueze un număr de cursuri de pregătire şi alte forme de educaţie medicală continuă şi informare în domeniul ştiinţelor medicale, pentru cumularea numărului de credite stabilite în acest sens de către Colegiul Medicilor din România. Sunt creditate programele, precum şi celelalte forme de educaţie medicală continuă avizate de Colegiul Medicilor din România.

(2) Medicii care nu realizează pe parcursul a 5 ani numărul minim de credite de educaţie medicală continuă, stabilit de Consiliul naţional al Colegiului Medicilor din România, sunt suspendaţi din exerciţiul profesiei până la realizarea numărului de credite respectiv.

SECŢIUNEA a 6-aRăspunderea disciplinară

ART. 442 (1) Medicul răspunde disciplinar pentru nerespectarea

legilor şi regulamentelor profesiei medicale, a Codului de deontologie medicală şi a regulilor de bună practică profesională, a Statutului Colegiului Medicilor din România, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale Colegiului Medicilor din România, precum şi

185

pentru orice fapte săvârşite în legătură cu profesia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale Colegiului Medicilor din România.

(2) Răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului Medicilor din România, potrivit prezentei legi, nu exclude răspunderea penală, contravenţională sau civilă, conform prevederilor legale.

ART. 443 (1) Plângerea împotriva unui medic se depune la colegiul

al cărui membru este medicul. În cazul medicilor cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, plângerea se depune la colegiul în a cărui rază medicul îşi desfăşoară activitatea.

(2) Biroul executiv al Consiliului naţional dispune trimiterea dosarului disciplinar la comisia de disciplină.

(3) Împotriva deciziei de respingere a plângerii persoana care a făcut plângerea poate depune contestaţie la colegiul a cărui decizie se contestă. Aceasta se soluţionează de către Biroul executiv al Consiliului naţional.

(4) Plângerile împotriva unui membru al organelor de conducere de la nivel teritorial sau naţional se înaintează Comisiei superioare de disciplină.

ART. 444 (1) În cadrul fiecărui colegiu teritorial se organizează şi

funcţionează comisia de disciplină, independentă de conducerea colegiului, care judecă în complete de 3 membri abaterile disciplinare săvârşite de medicii înscrişi în acel colegiu.

(2) La nivelul Colegiului Medicilor din România se organizează şi funcţionează Comisia superioară de disciplină,

186

independentă de conducerea colegiului, care judecă în complete de 5 membri contestaţiile formulate împotriva deciziilor comisiilor de disciplină teritoriale.

(3) Unul dintre membrii comisiilor de disciplină este desemnat de autorităţile de sănătate publică, la nivel teritorial, şi de Ministerul Sănătăţii Publice, la nivelul Comisiei superioare de disciplină.

(4) Procedura judecării abaterilor este prevăzută în Statutul Colegiului Medicilor din România.

ART. 445 (1) Membrii comisiilor de disciplină de la nivelul

colegiului teritorial sunt aleşi de adunarea generală a colegiului, iar membrii Comisiei superioare de disciplină vor fi aleşi de Adunarea generală naţională.

(2) Membrii comisiilor de disciplină vor fi aleşi din rândul medicilor primari cu o vechime în profesie de peste 7 ani şi care nu au avut abateri disciplinare în ultimii 5 ani.

(3) Funcţia de membru al comisiei de disciplină este incompatibilă cu orice altă funcţie în cadrul Colegiului Medicilor din România.

(4) Durata mandatului membrilor comisiilor de disciplină este de 6 ani.

(5) Calitatea de membru al comisiilor de disciplină încetează prin deces, demisie, pierderea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România ori prin numirea unui alt reprezentant în cazul membrilor desemnaţi de către Ministerul Sănătăţii Publice sau autoritatea de sănătate publică.

ART. 446 (1) Membrii comisiilor de disciplină se aleg prin vot

secret şi pe baza candidaturilor depuse.

187

(2) La nivel teritorial se va alege un număr de 5 - 9 membri, iar la nivel naţional, 13.

(3) Membrii comisiilor de disciplină îşi vor alege un preşedinte care conduce activitatea administrativă a comisiilor de disciplină.

(4) Preşedintele comisiei de disciplină prezintă adunării generale raportul anual al activităţii comisiei de disciplină.

ART. 447 (1) Sancţiunile disciplinare sunt: a) mustrare; b) avertisment; c) vot de blam; d) amendă de la 100 lei (RON) la 1.500 lei (RON).Plata amenzii se va face în termen de 30 de zile de la data

rămânerii definitive a hotărârii disciplinare. Neachitarea în acest termen atrage suspendarea de drept din exerciţiul profesiei, până la achitarea sumei. Sumele provenite din plata amenzilor se fac venit integral la bugetul Colegiului Medicilor din România;

e) interdicţia de a exercita profesia ori anumite activităţi medicale pe o perioadă de la o lună la un an;

f) retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România.

(2) Retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România operează de drept pe durata stabilită prin hotărâre definitivă de instanţele judecătoreşti cu privire la interzicerea exercitării profesiei.

(3) La sancţiunile prevăzute la alin. (1) se poate prevedea, după caz, obligarea celui sancţionat la efectuarea unor cursuri de perfecţionare sau de educaţie medicală ori alte forme de pregătire profesională.

188

ART. 448 (1) Decizia pronunţată se comunică medicului sancţionat

şi Biroului executiv al Colegiului Medicilor din România. (2) Deciziile privind aplicarea sancţiunilor care se

soldează cu suspendarea sau interzicerea exercitării profesiei se comunică şi Ministerului Sănătăţii Publice şi, respectiv, angajatorului.

(3) Persoana fizică sau juridică care a făcut sesizarea va fi informată cu privire la soluţionarea cauzei de către comisia de disciplină.

(4) În termen de 15 zile de la comunicare, medicul sancţionat, persoana care a făcut sesizarea, Ministerul Sănătăţii Publice, preşedintele colegiului teritorial sau preşedintele Colegiului Medicilor din România poate contesta decizia pronunţată de comisia de disciplină a colegiului teritorial.

ART. 449 (1) Acţiunea disciplinară poate fi pornită în termen de cel

mult 6 luni de la data săvârşirii faptei sau de la data cunoaşterii consecinţelor prejudiciabile.

(2) Sancţiunile prevăzute la art. 447 alin. (1) lit. a) - d) se radiază în termen de 6 luni de la data executării lor, iar cea prevăzută la lit. e), în termen de un an de la data expirării perioadei de interdicţie.

(3) În cazul aplicării sancţiunii prevăzute la art. 447 alin. (1) lit. f), medicul poate face o nouă cerere de redobândire a calităţii de membru al colegiului după expirarea perioadei stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă de interdicţie a exercitării profesiei sau după 2 ani de la data aplicării sancţiunii de către comisiile de disciplină. Redobândirea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România se face în condiţiile prezentei legi.

189

(4) În situaţia în care, prin decizia comisiei de disciplină, au fost dispuse şi măsurile prevăzute la art. 447 alin. (3), radierea sancţiunii se va face numai după prezentarea dovezii ducerii la îndeplinire a măsurii dispuse de comisia de disciplină.

(5) Repetarea unei abateri disciplinare până la radierea sancţiunii aplicate constituie o circumstanţă agravantă, care va fi avută în vedere la aplicarea noii sancţiuni.

ART. 450 (1) Ancheta disciplinară se exercită prin persoane

desemnate în acest scop de către biroul consiliului colegiului teritorial sau, după caz, de către Biroul executiv al Colegiului Medicilor din România.

(2) Unităţile sanitare sau cele de medicină legală au obligaţia de a pune la dispoziţie comisiilor de disciplină sau persoanelor desemnate cu investigarea abaterilor disciplinare documentele medicale solicitate, precum şi orice alte date şi informaţii necesare soluţionării cauzei.

ART. 451 Împotriva deciziei de sancţionare a Comisiei superioare

de disciplină, în termen de 15 zile de la comunicare, medicul sancţionat poate formula o acţiune în anulare la secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cărui rază îşi desfăşoară activitatea.

SECŢIUNEA a 7-aVenituri şi cheltuieli

ART. 452 Veniturile Colegiului Medicilor din România se

constituie din:

190

a) taxa de înscriere; b) cotizaţiile lunare ale membrilor; c) contravaloarea serviciilor prestate membrilor sau

persoanelor fizice şi juridice, inclusiv din organizarea de cursuri şi alte forme de educaţie medicală continuă;

d) donaţii şi sponsorizări de la persoane fizice şi juridice; e) legate; f) drepturi editoriale; g) încasări din vânzarea publicaţiilor proprii; h) fonduri rezultate din manifestările culturale şi

ştiinţifice; i) alte surse.

ART. 453 (1) Cotizaţiile datorate şi neplătite în termenul fixat de

consiliul colegiului teritorial de către membrii Colegiului Medicilor din România determină plata unor majorări de întârziere în cuantumul prevăzut de dispoziţiile legale aplicabile instituţiilor publice.

(2) Aceeaşi penalitate se va aplica şi colegiilor teritoriale care nu varsă partea de cotizaţie datorată.

ART. 454 (1) Neplata cotizaţiei datorate de membrii Colegiului

Medicilor din România pe o perioadă de 6 luni şi după atenţionarea scrisă a consiliului colegiului teritorial se sancţionează cu suspendarea calităţii de membru până la plata cotizaţiei datorate.

(2) Sancţiunea se aplică de către comisia de disciplină a colegiului teritorial, la sesizarea comisiei administrative şi financiar-contabile a colegiului teritorial.

191

CAP. 5Dispoziţii tranzitorii şi finale

ART. 464 Statutul Colegiului Medicilor din România, Codul de

deontologie medicală, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi deciziile Consiliului naţional care privesc organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România sau drepturile şi obligaţiile acestora ca membri ai Colegiului Medicilor din România se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

192

Extras dinCodul de deontologie medicală din 30 martie 2012

al Colegiului Medicilor din România

Emitent: Colegiul Medicilor din RomâniaPublicat în: Monitorul Oficial, partea I, nr. 298 din 7 mai 2012

CAPITOLUL VIIIJudecarea cauzelor deontologice

Art. 54. – Celeritatea(1) Cercetarea şi analiza oricărei sesizări privind

existenţa unei posibile încălcări a dispoziţiilor prezentului cod de deontologie medicala se fac cu celeritate de către personale desemnate cu cercetarea faptei ori de către cei cărora le-au fost solicitate date în legătură cu soluţionarea sesizării, fiind obligate să acţioneze cu maximă diligenţă netergiversând sau prelungind realizarea atribuţiilor respectiv comunicarea datelor solicitate.

(2) În adresa de solicitare a unor date şi informaţii necesare soluţionării cauzei disciplinare se va indica data până la care urmează să se facă comunicarea datelor sau informaţiilor solicitate.

Art. 55. – Prezumţia de nevinovăţie(1) Cercetarea şi analiza oricărei sesizări se vor face

având în vedere şi respectând prezumţia de nevinovăţie a medicului.

(2) Persoanele desemnate cu cercetarea sesizării ori membrii comisiei de disciplină vor acţiona cu tact şi moderaţie, fără a se antepronunţa sau a emite opinii personale în nici un mod şi în nici un sens pe timpul soluţionării sesizării.

193

Art. 56. – Imparţialitatea(1) Persoana desemnată cu cercetarea faptei reclamate

ori membrii comisiei de disciplină care are/au vreun interes personal în cauză, în ori ce mod, ori are/au legături de rudenie cu medicul care face obiectul cercetării sau cu persoana care a făcut reclamaţia îl va/vor informa pe preşedintele comisiei de disciplină care va decide după caz, menţinerea sau substituirea persoanei în cauză.

(2) Dispoziţiile aliniatului 1) se aplică şi în situaţia existenţei unor situaţii conflictuale.

(3) Nici o persoană implicată în cercetarea sau soluţionarea cauzei disciplinare nu va putea face declaraţii publice cu privire la cauza respectivă până la soluţionarea ei definitivă.

Art. 57. – Contradictorialitatea scrisă(1) Comisia de disciplină va starui pentru obţinerea în

scris a poziţiei fiecărei părţi implicate în cauza disciplinară.(2) Contradictorialitatea orală directă se va desfăşura

doar în condiţiile în care pentru soluţionarea cauzei este strict necesară, neputându-se soluţiona cauza altfel. În acest caz, preşedintele şedinţei va acţiona cu tact şi înţelegere, fiind interzise adresările directe între persoanele implicate sau emiterea de către membrii comisiei de disciplină a unor aprecieri sau opinii în legătură cu cauza respectivă.

Art. 58. – Expertiza(1) În funcţie de cauza supusă cercetării disciplinare

comisia de disciplină poate solicita o expertiză de specialitate de la medici specialişti cu reputaţie în domeniu.

(2) Dispoziţiile art. 55 se aplică şi în ceea ce priveşte experţii.

194

Art. 59. – Desfăşurarea audierilor(1) În cauza supusă soluţionării, membrii comisiilor se

vor adresa persoanelor audiate exclusiv prin intermediul preşedintelui comisiei sau solicitând acestuia permisiunea, şi exclusiv pentru a pune persoanei în cauză întrebări utile şi relevante soluţionării cauzei.

(2) Pe timpul audierii este interzisa emiterea de către membrii comisiei de judecată a unor opinii personale sau aprecieri de orice natură. În caz de nevoie, preşedintele comisiei poate inteveni şi restabili cadrul decent al audierilor, inclusiv prin suspendarea şedinţei comisiei.

195

5.2. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A MEDICULUI DENTIST

Extras din Legea nr. 95/14.04.2006 privind reforma în

domeniul sănătăţii

Emitent: ParlamentulPublicată în: Monitorul Oficial, partea I, nr. 372/28.04.2006)

TITLUL XIIIExercitarea profesiei de medic dentist.

Organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor Dentişti din România

CAP. 3Organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor Dentişti

din România

SECŢIUNEA 1Caracteristici generale

ART. 500(1) Colegiul Medicilor Dentişti din România este

organism profesional, apolitic, fără scop patrimonial, de drept public, cu responsabilităţi delegate de autoritatea de stat, în domeniul autorizării, controlului şi supravegherii profesiei de medic dentist ca profesie liberală, de practică publică autorizată.

196

SECŢIUNEA a 2-aAtribuţiile Colegiului Medicilor Dentişti din România

ART. 502 (1) Colegiul Medicilor Dentişti din România are

următoarele atribuţii generale: c) asigură respectarea de către medicii dentişti a

obligaţiilor ce le revin faţă de pacient şi de sănătatea publică; d) atestă onorabilitatea şi moralitatea profesională ale

membrilor săi; o) organizează judecarea cazurilor de abateri de la

normele de etică profesională şi de deontologie medico-dentară şi a cazurilor de greşeli în activitatea profesională, în calitate de organ de jurisdicţie profesională.

SECŢIUNEA a 6-aRăspunderea disciplinară

ART. 530 (1) Medicul dentist răspunde disciplinar pentru

nerespectarea legilor şi regulamentelor profesiei de medic dentist, a Codului deontologic al medicului dentist, a regulilor de bună practică profesională, a Regulamentului de organizare şi funcţionare al Colegiului Medicilor Dentişti din România, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale Colegiului Medicilor Dentişti din România, precum şi pentru orice fapte săvârşite în legătură cu profesia sau în afara acesteia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale instituţiei Colegiului Medicilor Dentişti din România.

197

(2) Răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului Medicilor Dentişti din România, potrivit prezentului titlu, nu exclude răspunderea penală, contravenţională, civilă sau materială, conform prevederilor legale.

ART. 531 (1) Sancţiunile disciplinare sunt:

a) mustrare; b) avertisment; c) vot de blam; d) interdicţia de a exercita profesia ori anumite activităţi medico-dentare pe o perioadă de la o lună la 6 luni; e) retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor Dentişti din România.

(2) Retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor Dentişti din România operează de drept pe durata stabilită prin hotărâre definitivă de instanţele judecătoreşti cu privire la interzicerea exercitării profesiei.

(3) La sancţiunile prevăzute la alin. (1) se poate prevedea, după caz, obligarea celui sancţionat la efectuarea unor cursuri de perfecţionare sau de educaţie medico-dentară ori alte forme de pregătire profesională.

ART. 532 (1) În cadrul fiecărui colegiu teritorial se organizează şi

funcţionează comisia de disciplină care judecă în complete de 3 membri abaterile disciplinare săvârşite de medicii dentişti înscrişi în acel colegiu.

(2) La nivelul Colegiului Medicilor Dentişti din România se organizează şi funcţionează Comisia superioară de disciplină care judecă în complete de 5 membri contestaţiile

198

formulate împotriva deciziilor comisiilor de disciplină teritoriale.

(3) Unul dintre membrii comisiilor de disciplină este desemnat de autorităţile de sănătate publică, la nivel teritorial, şi de Ministerul Sănătăţii Publice, la nivelul Comisiei superioare de disciplină.

(4) Calitatea de membru al comisiilor de disciplină încetează prin deces, demisie, pierderea calităţii de membru al Colegiului Medicilor Dentişti din România ori prin numirea unui alt reprezentant în cazul membrilor desemnaţi de Ministerul Sănătăţii Publice sau de autorităţile de sănătate publică.

(5) Procedura judecării abaterilor, alegerea membrilor comisiilor de disciplină, durata mandatului acestora şi încetarea mandatului sunt prevăzute de Regulamentul de organizare şi funcţionare al Colegiului Medicilor Dentişti din România.

(6) Deciziile de sancţionare pronunţate de comisiile de disciplină de la nivelul colegiilor teritoriale pot fi contestate de medicul dentist sancţionat, în termen de 15 zile de la comunicare.

(7) Împotriva deciziei Comisiei superioare de disciplină, în termen de 15 zile de la comunicare, medicul dentist sancţionat poate formula o acţiune în anulare la secţia de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia îşi desfăşoară activitatea.

ART. 533 Unităţile sanitare sau cele de medicină legală au

obligaţia de a pune la dispoziţia comisiilor de disciplină sau a persoanelor desemnate cu investigarea abaterilor disciplinare documentele medicale solicitate, precum şi orice alte date şi informaţii necesare soluţionării cauzei.

199

ART. 534 (1) Acţiunea disciplinară poate fi pornită în termen de

cel mult 6 luni de la data săvârşirii faptei sau de la data cunoaşterii consecinţelor prejudiciabile.

(2) Sancţiunile prevăzute la art. 531 alin. (1) lit. a) - c) se radiază în termen de 6 luni de la data executării lor, iar cea prevăzută la lit. d), în termen de un an de la data expirării perioadei de interdicţie.

(3) În cazul aplicării sancţiunii prevăzute la art. 531 alin. (1) lit. e), medicul dentist poate face o nouă cerere de redobândire a calităţii de membru al colegiului după un an de la data aplicării sancţiunii de comisiile de disciplină. Redobândirea calităţii de membru al Colegiului Medicilor Dentişti din România se face în condiţiile prezentei legi.

(4) În situaţia în care, prin decizia comisiei de disciplină, au fost dispuse şi măsurile prevăzute la art. 531 alin. (3), radierea sancţiunii se va face numai după prezentarea dovezii ducerii la îndeplinire a măsurii dispuse de comisia de disciplină.

(5) Repetarea unei abateri disciplinare până la radierea sancţiunii aplicate constituie o circumstanţă agravantă, care va fi avută în vedere la aplicarea noii sancţiuni.

(6) Decizia pronunţată se comunică medicului dentist sancţionat şi Biroului executiv al Colegiului Medicilor Dentişti din România.

(7) Deciziile privind aplicarea sancţiunilor care se soldează cu suspendarea sau interzicerea exercitării profesiei se comunică şi Ministerului Sănătăţii Publice şi, respectiv, angajatorului.

200

(8) Persoana fizică/juridică ce a făcut sesizarea va fi informată cu privire la soluţionarea cauzei de către comisia de disciplină.

201

5.3. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A ASISTENTULUI MEDICAL

Extras dinOrdonanţa de urgenţă

nr. 144 din 28 octombrie 2008privind exercitarea profesiei de asistent medical generalist,

a profesiei de moaşă şi a profesiei de asistent medical, precum şi organizarea şi funcţionarea Ordinului

Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România

Emisă de: Guvernul RomânieiPublicată în: Monitorul Oficial, partea I, nr. 785 din 24

noiembrie 2008

CAPITOLUL III

Organizarea şi funcţionarea Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din

România

SECŢIUNEA 1Dispoziţii generale

Art. 38. - (1) Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România se organizează şi funcţionează ca organizaţie profesională, cu personalitate juridică, neguvernamentală, de interes public, apolitică, fără scop patrimonial, cu responsabilităţi delegate de autoritatea de stat, având ca obiect de activitate controlul şi supravegherea exercitării profesiei de asistent medical generalist, a profesiei 202

de moaşă şi, respectiv, a profesiei de asistent medical, ca profesii liberale de practică publică autorizate.

(2)  Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România are autonomie instituţională în domeniul său de competenţă normativ şi jurisdicţional profesional şi îşi exercită atribuţiile fără posibilitatea vreunei imixtiuni, în condiţiile legii.

(3)  Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România cuprinde toţi asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali care exercită profesia de asistent medical generalist, moaşă şi asistent medical în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.

Art. 39. - (1) Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România este organizat la nivel naţional şi judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, şi funcţionează în teritoriu prin filiale judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti.

(2)  Filialele judeţene şi filiala municipiului Bucureşti nu au personalitate juridică şi beneficiază de autonomie organizatorică şi funcţională în limitele prevăzute de Statutul Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România.

(3)  La nivelul Consiliului naţional al Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România funcţionează departamente, compartimente, comisia de specialitate a asistenţilor medicali generalişti, comisia de specialitate a moaşelor, comisii de specialitate pentru asistenţii medicali, Comisia naţională de etică şi deontologie a Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, precum şi alte comisii, aprobate prin hotărâre a Consiliului naţional.

203

(4) Filialele judeţene, respectiv filiala municipiului Bucureşti, adoptă o structură organizatorică în concordanţă cu structura Consiliului naţional.

SECŢIUNEA a 6-aRăspunderea disciplinară

Art. 62. - (1) Asistenţii medicali generalisti, moaşele şi asistenţii medicali răspund disciplinar pentru nerespectarea legislaţiei din domeniul profesiei, a Codului de etică şi deontologie al asistentului medical generalist, al moaşei şi al asistentului medical din România, a regulilor de bună practică profesională, a Statutului Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare de organele de conducere ale Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, precum şi pentru orice fapte săvârşite în legătură cu profesia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România.

(2)  Răspunderea disciplinară prevăzută la alin. (1) este angajată în funcţie de gravitatea abaterii.

(3)  Sancţiunile disciplinare pe care organele de conducere ale Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România le pot aplica sunt următoarele:

a) mustrarea;b) avertismentul;c) suspendarea calităţii de membru al Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România şi informarea

204

Ministerului Sănătăţii Publice cu privire la retragerea dreptului de exercitare a profesiei pe perioada respectivă;d) retragerea calităţii de membru al Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România şi informarea Ministerului Sănătăţii Publice cu privire la retragerea dreptului de exercitare a profesiei.(4) Sancţiunile prevăzute la alin. (3) lit. a) şi b) se

aplică de consiliul judeţean al Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România.

(5) Sancţiunile prevăzute la alin. (3) lit. c) şi d) se aplică de Consiliul naţional al Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România în urma unei anchete efectuate de Comisia naţională de etică şi deontologie a Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, care întocmeşte un raport în acest sens.

(6)   Prin excepţie de la prevederile alin. (5), aplicarea sancţiunii prevăzute la alin. (3) lit. c), pentru motivele prevăzute la art. 46 alin. (4), se face de către consiliul judeţean al Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor' şi Asistenţilor Medicali din România, respectiv de Consiliul Municipiului Bucureşti al Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România.

Art. 63. - Membrii Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România care s-au retras sau au fost excluşi din organizaţie nu pot ridica nicio pretenţie asupra veniturilor sau patrimoniului Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, asupra taxelor de înscriere, a cotizaţiilor sau a eventualelor contribuţii băneşti efectuate în

205

perioada în care aceştia au avut calitatea de membri ai Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România.

Art. 64. - Concluziile anchetei şi sancţiunile aplicate se comunică în scris persoanei în cauză, consiliului judeţean al Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, respectiv Consiliului Municipiului Bucureşti al Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, persoanei juridice cosemnatare a contractului individual de muncă şi, în cazul retragerii calităţii de membru al Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, Ministerului Sănătăţii Publice.

Art. 65. - (1) Contestaţiile împotriva sancţiunilor prevăzute la art. 62 alin. (3) lit. a) şi b) se adresează Biroului executiv al Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, în termen de 30 de zile de la comunicare.

(2) Sancţiunile prevăzute la art. 62 alin. (3) lit. c) şi d) pot fi contestate la judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială îşi desfăşoară activitatea asistentul medical generalist, moaşa sau asistentul medical sancţionat, în termen de 30 de zile de la comunicarea sancţiunii.

Art. 66. - Răspunderea disciplinară a membrilor Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, prevăzută la art. 62, nu exclude răspunderea civilă, contravenţională şi penală.

206

6. PREVEDERI REFERITOARE LA RĂSPUNDEREA CIVILĂ

Extras din Legea nr. 95/14.04.2006 privind reforma în

domeniul sănătăţii

Emitent: ParlamentulPublicată în: Monitorul Oficial, partea I, nr. 372/28.04.2006)

TITLUL XVRăspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului

de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice

CAP. 1Răspunderea civilă a personalului medical

ART. 642(1) În sensul prezentului titlu, următorii termeni se

definesc astfel:a) personalul medical este medicul, medicul dentist,

farmacistul, asistentul medical şi moaşa care acordă servicii medicale;

b) malpraxisul este eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice.

(2) Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care includ şi neglijenţa, imprudenţa sau cunoştinţe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenţie, diagnostic sau tratament.

207

(3) Personalul medical răspunde civil şi pentru prejudiciile ce decurg din nerespectarea reglementărilor prezentului titlu privind confidenţialitatea, consimţământul informat şi obligativitatea acordării asistenţei medicale.

(4) Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse în exercitarea profesiei şi atunci când îşi depăşeşte limitele competenţei, cu excepţia cazurilor de urgenţă în care nu este disponibil personal medical ce are competenţa necesară.

(5) Răspunderea civilă reglementată prin prezenta lege nu înlătură angajarea răspunderii penale, dacă fapta care a cauzat prejudiciul constituie infracţiune conform legii.

ART. 643(1) Toate persoanele implicate în actul medical vor

răspunde proporţional cu gradul de vinovăţie al fiecăruia.(2) Personalul medical nu este răspunzător pentru

daunele şi prejudiciile produse în exercitarea profesiunii:a) când acestea se datorează condiţiilor de lucru, dotării

insuficiente cu echipament de diagnostic şi tratament, infecţiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicaţiilor şi riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigaţie şi tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor şi dispozitivelor medicale, substanţelor medicale şi sanitare folosite;

b) când acţionează cu bună-credinţă în situaţii de urgenţă, cu respectarea competenţei acordate.

CAP. 3Acordul pacientului informat

ART. 649(1) Pentru a fi supus la metode de prevenţie, diagnostic

şi tratament, cu potenţial de risc pentru pacient, după

208

explicarea lor de către medic, medic dentist, asistent medical/moaşă, conform prevederilor alin. (2) şi (3), pacientului i se solicită acordul scris.

(2) În obţinerea acordului scris al pacientului, medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa sunt datori să prezinte pacientului informaţii la un nivel ştiinţific rezonabil pentru puterea de înţelegere a acestuia.

(3) Informaţiile trebuie să conţină: diagnosticul, natura şi scopul tratamentului, riscurile şi consecinţele tratamentului propus, alternativele viabile de tratament, riscurile şi consecinţele lor, prognosticul bolii fără aplicarea tratamentului.

ART. 650Vârsta legală pentru exprimarea consimţământului

informat este de 18 ani. Minorii îşi pot exprima consimţământul în absenţa părinţilor sau reprezentantului legal, în următoarele cazuri:

a) situaţii de urgenţă, când părinţii sau reprezentantul legal nu pot fi contactaţi, iar minorul are discernământul necesar pentru a înţelege situaţia medicală în care se află;

b) situaţii medicale legate de diagnosticul şi/sau tratamentul problemelor sexuale şi reproductive, la solicitarea expresă a minorului în vârstă de peste 16 ani.

ART. 651(1) Medicul curant, asistentul medical/moaşa răspund

atunci când nu obţin consimţământul informat al pacientului sau al reprezentanţilor legali ai acestuia, cu excepţia cazurilor în care pacientul este lipsit de discernământ, iar reprezentantul legal sau ruda cea mai apropiată nu poate fi contactat, datorită situaţiei de urgenţă.

(2) Atunci când reprezentantul legal sau ruda cea mai apropiată nu poate fi contactat, medicul, asistentul

209

medical/moaşa pot solicita autorizarea efectuării actului medical autorităţii tutelare sau pot acţiona fără acordul acesteia în situaţii de urgenţă, când intervalul de timp până la exprimarea acordului ar pune în pericol, în mod ireversibil, sănătatea şi viaţa pacientului.

CAP. 4Obligativitatea asigurării asistenţei medicale

ART. 652(1) Medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa

au obligaţia de a acorda asistenţă medicală/îngrijiri de sănătate unei persoane doar dacă au acceptat-o în prealabil ca pacient, criteriile de acceptare urmând a fi stabilite prin normele metodologice de aplicare a prezentei legi.

(2) Medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa nu pot refuza să acorde asistenţă medicală/îngrijiri de sănătate pe criterii etnice, religioase şi orientare sexuală sau pe alte criterii de discriminare interzise prin lege.

(3) Medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa au obligaţia de a accepta pacientul în situaţii de urgenţă, când lipsa asistenţei medicale poate pune în pericol, în mod grav şi ireversibil, sănătatea sau viaţa pacientului.

ART. 653(1) Atunci când medicul, medicul dentist, asistentul

medical/moaşa au acceptat pacientul, relaţia poate fi întreruptă:a) odată cu vindecarea bolii;b) de către pacient;c) de către medic, în următoarele situaţii: (i) atunci când pacientul este trimis altui medic,

furnizând toate datele medicale obţinute, care justifică asistenţa altui medic cu competenţe sporite;

210

(ii) pacientul manifestă o atitudine ostilă şi/sau ireverenţioasă faţă de medic.

(2) Medicul va notifica pacientului, în situaţia prevăzută la alin. (1) lit. c) pct. (ii), dorinţa terminării relaţiei, înainte cu minimum 5 zile, pentru ca acesta să găsească o alternativă, doar în măsura în care acest fapt nu pune în pericol starea sănătăţii pacientului.

ART. 654(1) Medicul, asistentul medical/moaşa, angajaţi ai unei

instituţii furnizoare de servicii medicale, au obligaţia acordării asistenţei medicale/îngrijirilor de sănătate pacientului care are dreptul de a primi îngrijiri medicale/de sănătate în cadrul instituţiei, potrivit reglementărilor legale.

(2) Medicul poate refuza asigurarea asistenţei medicale în situaţiile menţionate la art. 653 alin. (1) lit. c).

ART. 655(1) În acordarea asistenţei medicale/îngrijirilor de

sănătate, personalul medical are obligaţia aplicării standardelor terapeutice, stabilite prin ghiduri de practică în specialitatea respectivă, aprobate la nivel naţional, sau, în lipsa acestora, standardelor recunoscute de comunitatea medicală a specialităţii respective.

(2) Colegiul Medicilor din România va elabora şi va supune spre aprobare Ministerului Sănătăţii Publice standardele terapeutice, stabilite prin ghiduri de practică la nivel naţional, până la intrarea în vigoare a prezentului titlu.

211

CAP. 5Asigurarea obligatorie de răspundere civilă profesională pentru medici, farmacişti şi alte persoane din domeniul

asistenţei medicale

ART. 656(1) Personalul medical definit la art. 642 alin. (1) lit. a)

care acordă asistenţă medicală, în sistemul public şi/sau în cel privat, într-o locaţie cu destinaţie specială pentru asistenţă medicală, precum şi atunci când aceasta se acordă în afara acestei locaţii, ca urmare a unei cereri exprese din partea persoanei sau a persoanelor care necesită această asistenţă ori a unui terţ care solicită această asistenţă pentru o persoană sau mai multe persoane care, din motive independente de voinţa lor, nu pot apela ele însele la această asistenţă, va încheia o asigurare de malpraxis pentru cazurile de răspundere civilă profesională pentru prejudicii cauzate prin actul medical.

(2) O copie după asigurare va fi prezentată înainte de încheierea contractului de muncă, fiind o condiţie obligatorie pentru angajare.

212

BIBLIOGRAFIE

1. Beach MC, Meredith LS, Halpern J et al - „Physician conceptions of responsability to individual patients and distributive justice in health care”, Ann Fam Med, 2005 Jan-Feb; 3(1): 53-59

2. Gulbrandsen P, Fugelli P, Sandvick L et al - „Influence of social problems on management in general practice: a multipractice questionnaire survey”, BMJ, 1998 Jul 4; 317(7150): 28-32

3. Hofoss D, Falkum E, Aasland OG et al - „Physicians and the mass media. Opinion of physicians on the coverage of medicine, health policy and the medical profession by the mass media.”, Tidsskr Nor Laegeforen, 1996 Jan 20; 116(2): 270-274

4. Jennings B - „The politics of end-of-life decision-making: computerised decision-support tools, physicians’ jurisdiction and morality”, Sociol Health Illn, 2006 Apr; 28(3): 350-375

5. Jindal B - „Choice-sensitive health costs”, J La State Med Soc, 1997 Feb, 149(2): 62-71

6. Lawrence RS - „The physician’s perception of health care”, J R Soc Med, 1994; 87 Suppl 22: 11-14

7. Lăzărescu D - „Pacientul fumător”, Viaţa Medicală, 2007 martie 23; 12: 5

213

8. Mallet D, Herbant A, Soyez S et al - „Society, medicine and caregiver stress”, Presse Med, 2002 Aug 10; 31(26): 1206-1210

9. Murray TH - „Divided loyalties for physicians: social context and moral problems”, Soc Sci Med, 1986; 23(8): 827-832

10. Roemer MI - „Medical ethics and education for social responsability”, Yale J Biol Med, 1980 May-June; 53(3): 251-266

11. Scripcaru G, Ciucă A, Astărăstoae V, Scripcaru C - Bioetica, ştiinţele vieţii şi drepturile omului. Iaşi: Polirom, 1998

12. Wiesing U, Marckmann G - „Avian influenza: A possible new human pandemic with old ethical problems”, World Med J, 2006 March; 52(1): 3-5

13. Williams A - „Health economics: the end of clinical freedom?”, BMJ, 1988 Nov 5; 297(6654): 1183-1186

14. Williams JR - „Medical Ethics Manual”, The World Medical Association Inc, 2005, 62-79

15. Working Party of the Royal College of Physicians - „Doctors in society. Medical professionalism in a changing world”, Clin Med, 2005 Nov-Dec; 5(6 Suppl 1): S 5-40

16. xxx - Codul de deontologie medicală din 30 martie 2012 al Colegiului Medicilor din România (publicat în Monitorul Oficial, partea I, nr. 298 din 7 mai 2012)

17. xxx - Codul deontologic al medicului dentist al Colegiul Medicilor Dentişti din România (publicat în Monitorul Oficial, partea I, nr. 408 din 18 iunie 2010)

18. xxx - Codul de etică şi deontologieal asistentului medical generalist, al moaşei şi al asistentului medical din România - Hotărârea nr. 2 din 9 iulie 2009 a Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România privind adoptarea Codului

214

de etică şi deontologie al asistentului medical generalist, al moaşei şi al asistentului medical din România (publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 560 din 12 august 2009)

19. xxx - Legea drepturilor pacientului nr. 46/21.01.2003 (publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 51/29.01.2003)

20. xxx - Legea nr. 95/14.04.2006 privind reforma în domeniul sănătăţii (publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 372/28.04.2006)

21. xxx - Legea nr. 53/24.01.2003 – Codul Muncii, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 576/5.07.2003, cu actualizările sale

22. xxx - Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr. 144 din 28 octombrie 2008 privind exercitarea profesiei de asistent medical generalist, a profesiei de moaşă şi a profesiei de asistent medical, precum şi organizarea şi funcţionarea Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România (publicată în Monitorul Oficial, partea I,  nr. 785 din 24 noiembrie 2008)

23. xxx - World Medical Association International Code of Medical Ethics (adoptat de a 3-a Adunare Generală a World Medical Association, Londra, Anglia, 1949, cu amendamentele de la Sydney, Australia, 1968, Veneţia,Italia,1983 şi Pilanesberg, Africa de Sud, 2006) - retrieved 14.04.2007, http://www.wma.net/e/policy/c8.htm

215