DEFICIENTA DE AUZ

CUPRINS:

I. ISTORICUL DEFICIENTEI DE AUZ...................................................................................3

1. IN LUME...............................................................................................................................32.IN ROMANIA.........................................................................................................................3

II. EVOLUTIA CUNOSTINTELOR DESPRE DEFICIENTA DE AUZ...........................3

1. TERMINOLOGIE....................................................................................................................3

III. CARACTERIZAREA GENERALA A HANDICAPUL DE AUZ................................4

IV. ETIOLOGIA SI CLASIFICAREA DEFICIENTELOR DE AUZ................................5

1. CLASIFICAREA B.I.A.F (BIROUL INTERNAŢIONAL DE AUDIOLOGIE ŞI FONOLOGIE)..........52. CLASIFICAREA ÎN FUNCŢIE DE CAUZA DEFICIENTEI............................................................6

a) Surdităţi ereditare............................................................................................................6b) Surdităţi dobândite..........................................................................................................6

3. CLASIFICARE ÎN FUNCŢIE DE SPECTRUL DE FRECVENŢE AFECTAT......................................74. CLASIFICARE DUPĂ CRITERIUL POSIBILITĂŢII DEMUTIZĂRII...............................................75. CLASIFICARE ÎN FUNCŢIE DE MOMENTUL APARIŢIEI SURDITĂŢII........................................76. CLASIFICARE ÎN FUNCŢIE DE LOCALIZAREA DEFICITULUI ORGANIC...................................77. CLASIFICARE IN FUNCTIE DE GRADUL (GRAVITATEA) DEFICITULUI DE AUZ IDENTIFICĂM. 8

7.1 Handicapul de auz parţial (hipoacuzia..........................................................................87.2 Handicapul de auz total (surditatea sau cofoza).........................................................10

8. CLASIFICAREA ÎN FUNCŢIE DE CALEA DE TRANSMISIE AFECTATĂ:...................................10a) Surditate de transmisie sau de conducere.....................................................................10b) Surditatea de percepţie (neurosenzorială).....................................................................10c) Surditatea de tip centrala sau mixta..............................................................................11

V. TESTAREA SI DIAGNOSTICAREA HANDICAPULUI DE AUZ.............................11

1. TESTAREA HANDICAPULUI DE AUZ....................................................................................111.1. Măsurarea intensităţii, scara decibelilor....................................................................11

2. DIAGNOSTICAREA HANDICAPULUI DE AUZ........................................................................123. ALTE TESTE UTILIZATE PENTRU DIAGNOZA DEFECTULUI DE AUZ.....................................13

VI. CARACTERISTICILE FUNCTIILOR SI PROCESELOR PSIHICE LA HANDICAPATII DE AUZ....................................................................................................13

1. GÂNDIREA.........................................................................................................................142. REPREZENTAREA...............................................................................................................14

1

3. MEMORIA..........................................................................................................................144. IMAGINAŢIA.......................................................................................................................145. LIMBAJUL SI AFECTIVITATEA............................................................................................146. PERSONALITATEA..............................................................................................................15

VII. RECUPERAREA SI INTEGRAREA DEFICIENTILOR DE AUZ..........................15

1. METODOLOGIA DEMUTIZĂRII SI ORGANIZAREA UNITATILOR SPECIALE............................172. PROTEZAREA DEFICIENTILOR DE AUZ...............................................................................18

VIII. CONSECINTELE PIERDERII AUZULUI ASUPRA DEZVOLTARII SOCIALE A COPILULUI DEFICIENT DE AUZ.................................................................................19

1. IN SFERA RELAŢIONALĂ ŞI SOCIALĂ..................................................................................192. IN VIAŢA FAMILIALĂ.........................................................................................................19

IX. SCOALA SI ROLUL EI IN RECUPERAREA DEFICIENTEI DE AUZ..................20

X. IMPORTANTA LIMBAJULUI MIMICO-GESTUAL PENTRU COMUNICAREA DINTRE SURZI:....................................................................................................................21

BIBLIOGRAFIE:......................................................................................................................22

I. ISTORICUL DEFICIENTEI DE AUZ:

1. In lume:

2

Literatura de specialitate consemnează existenta unor preocupări foarte vechi fata de deficienţii senzorial în general In lucrarea „Despre simţurile celor care simt„, Aristotel afirma ca cine s-a născut surd acela devine apoi mut. În Codicele lui Justinian se găsesc reflectate atitudinile societatii fata de surzi si sunt stipulate drepturile pe are aceştia le aveau. Spaniolul Pedro Ponce de Leon este primul care a folosit limbajul oral (vorbirea articulata) ca forma a demutizării Juan Pablo Bonet, pe la 1600, a folosit alfabetul dactil pentru formarea comunicării verbale, dar si limbajul scris, oral si mimico-gesticular. In secolele XIX si XX , specialiştii ruşi aduc si ei o contribuţie interesanta Dintre cei mai cunoscuţi, citam pe V.I. Flery, G.A. Gurtiev, A.F.Ostogradschi, A.I.Diacikov, LV. Zankov, s.a, care au contribuit la fundamentarea psihopedagogia a învatamântului pentru copii cu deficiente de auz. Pentru învăţarea limbii de câtre persoanele handicapate de auz, s-a aplicat o tehnica bazata pe imitaţie , asemănătoare cu principiul învatarii vorbirii la copilul mic normal, cat si o tehnica similara cu formarea deprinderii de a comunica într-o limba străina Ambele tehnici au fost cunoscute sub numele de „metoda naturala „ Având în vedere toate aceste demersuri, din punct de vedere metodologic, pentru învăţarea limbii au fost structurate trei metode principale:1) metode care folosesc, preponderent limbajul oral (metode orale);2) metode are folosesc, preponderent, limbajul scris (metode scrise);3) metode combinate (metode mixte), care fac apel si la mijloacele auxiliare (dactileme, labiolectura si mimico-gesticulaţie).

2.In Romania:

Este cunoscut faptul ca în surdopsihopedagogie aceste metode mai poarta denumirea si după locul unde s-au dezvoltat, astfel, se remarca metodele : italiana, franceza, germana, austriaca, belgiana, etc. Foarte cunoscuta si apreciata este si metoda româneasca pentru demitizare preferata în multe scoli europene. În tara noastră, preocupările pentru handiacapatii de auz exista de peste 100 de ani. Astfel, în 1893 ia fiinţa o instituţie şcolara pe lângă locuinţa Dr.Carol Davila, care devine apoi o secţie a azilului „Elena Doamna “ si, ulterior , a Institutului pentru surdomuţi de la Focşani ( 1865 ) . Sunt informaţii si cu privire la existenta unui institut particular, mult mai devreme în Dumbrăveni ( 1828 ). În 1924, în Legea Invatamântului se stipulează ca în unele scoli vor funcţiona clase speciale pentru handicapati, în care vor preda absolvenţi sau titulari angajaţi prin concurs după un stagiu preliminar de 2 ani în activitati cu diferite categorii de deficienţi. În prezent, în tara noastră funcţionează grădiniţe, scoli generale, scoli profesionale si tehnice pentru hipoacuzici si surzi.

II. EVOLUTIA CUNOSTINTELOR DESPRE DEFICIENTA DE AUZ:

1. Terminologie:

Temenii folosiţi atât în ştiinţa, cât si în limbajul obişnuit, pentru a desemna persoanele cu tulburări de auz, sunt : surdo-mut, surdo-vorbitor, deficient de auz, disfuncţional auditiv, hipoacuzic, handicapat de auz, asurzit. La început, s-a folosit termenul de surdomut, făcându-se referire la persoanele care si-au pierdut auzul înainte de însuşirea limbajului verbal (până la 2-3 ani). Dar ulterior s-a conştientizat faptul ca între surditate si muţenie nu exista o legătura indestructibila. Termenul surdo-vorbitor se refera la deficientul de auz demutizat si la cel asurzit, care a reuşit sa-si

3

însuşească vorbirea până la pierderea auzului; hipoacuzicul este deficientul de auz cu reziduuri auditive, iar surditatea totala poarta denumirea de cofoza. Surditatea este urmarea unui deficit organic instalat la nivelul unuia din segmentele aparatului auditiv, ce poate duce la mutitate, ca o consecinţa a surdităţii. De studierea acestui tip de deficienta si de găsirea unor metode si tehnici de recuperare si integrare sociala, compensare, instrucţie si educaţie se ocupa surdo-psihopedagogia sau psihopedagogia deficitului de auz ca ramuri ale ştiinţei defectologice. Surdo-psihopedagogia studiază:- cauzele surdităţii, - prevenirea factorilor de risc- particularităţile dezvoltării psihice a persoanelor cu deficiente de auz; - constata si explica timpul si gradul surzeniei, în vederea intervenţiei (timpanoplastie), tehnice (protejare) si compensator-auditive ; - elaborează principiile încadrării în sistemul şcolar special si general, cât si în societate si în activitatea productiva;- studiază particularităţile vieţii si activităţii copilului cu deficienta de auz în familie, în mediul social si evidenţiază importanta factorilor sociali si educativi în formarea personalităţii lui;- studiază si stabileşte cauzele si consecinţele imediate si îndepărtate ale pierderii auzului, - principiile si metodele generale si speciale de demutizare, în raport cu timpul disfuncţiei auditive ( surd, hipoacuzic, asurzit ), - metodologia recepţiei vorbirii prin labiolectura a emiterii si corectării vorbirii cu si fara ajutorul aparaturii electroacustice.

III. CARACTERIZAREA GENERALA A HANDICAPUL DE AUZ:

Oamenii au cinci simţuri cu ajutorul cărora experimentează lumea înconjurătoare, simţurile fiind uneltele cu care învăţăm si comunicăm. Când se naşte, copilul are mintea deschisă si pregătită pentru recepţionarea informaţiilor prin toate aceste simţuri. Cu cât informaţiile primite sunt mai numeroase, cu atât copilul va putea înţelege lumea înconjurătoare si se va integra mai bine în societate. Auzul este critic pentru dezvoltarea vorbirii si a limbajului în general. De aceea este foarte important ca pierderea de auz să fie descoperită cât mai devreme cu putinţă, întrucât o întârziere în dezvoltarea vorbirii si a limbajului poate fi evitată dacă există o amplificare suficientă a sunetelor. Handicapul de auz aparţine unei categorii mai ample de handicapuri – cele senzoriale (din care face parte si deficienta de vedere) si reprezintă diminuarea sau pierderea totală sau parţială a auzului. Prin instalarea unui deficit auditiv, activitatea si relaţiile individului cu lumea înconjurătoare sunt puternic perturbate. Atunci când handicapul de auz există de la naştere sau când apare de timpuriu (mica copilărie), dificultăţile în însuşirea limbajului de către copil sunt majore – vorbim despre fenomenul muţeniei care însoţeşte pierderea totală a auzului. În cazul în care degradarea auzului se produce după achiziţia structurilor verbale si nu se intervine în sens recuperator, se instalează un proces de involuţie la nivelul întregii activităţi psihice. Putem spune că, în timp ce pierderea auzului înaintea vârstei de 2-3 ani are drept consecinţă mutitatea (copilul devenind surdomut), dispariţia simţului auditiv la câţiva ani după însuşirea limbajului de către copil determină dificultăţi în menţinerea nivelului atins, chiar regresii în plan verbal (din punct de vedere al vocabularului, al intensităţii vocii sau alexprimării gramaticale).

4

Efectele deficientei de auz sunt diferite deci în funcţie de vârsta la care a apărut handicapul auditiv, de particularităţile psihice ale individului, de mediul în care trăieşte acesta, de atitudinea celor din jur etc. O ureche cu acuitate normală poate să suplinească surditatea celeilalte. Din punct de vedere statistic, unul din zece oameni suferă, într-o măsură mai mare sau mai mică, de tulburări ale auzului. Este foarte dificil de a defini dezvoltarea normală atunci când este vorba despre oameni. Fiecare individ se dezvoltă în felul sau în ritmul său. Putem vorbi de repere generale în dezvoltarea auzului, deşi este mai important de notat care este progresul natural al copilului prin diferitele stadii de dezvoltare decât să ne concentrăm pe atingerea unui reper specific pentru o vârstă specifică. Fetusul uman posedă un auz rudimentar încă din a 20-a săptămână de sarcină. Acest auz se va dezvolta si maturiza pe tot timpul sarcinii. Fătul este apt să audă sunete din exterior, deşi aude mult mai bine sunetele de frecventă joasă decât sunetele de frecventă înaltă. Între 0-4 luni copilul tresare la sunete bruşte si puternice si îndreaptă privirea sau capul spre sursa sonoră. Între 3-6 luni devine interesat de diferite sunete. Experimentează auzul producând sunete, aparent recunoscând vocile familiare. La 6-12 luni gângureşte si începe să înţeleagă cuvinte simple cum ar fi „mama” si „pa”, fiind în stare să execute comenzi simple. Între 12-18 luni gânguritul începe să se transforme în cuvinte, copilul putând folosi în jur de 20 de cuvinte si înţelegând circa 50. La 2 ani poate vorbi în propoziţii simple folosind un vocabular de aproximativ 200-300 de cuvinte. Îi place să i se citească si poate identifica si numi lucruri observate în imagini, pentru ca la 3-4 ani să folosească cuvinte si propoziţii pentru a-si exprima propriile nevoi, întrebări si sentimente. Vocabularul, pronunţia si înţelegerea cuvintelor se îmbunătăţesc vizibil în această perioadă. Atunci când există o leziune la oricare dintre partile componente ale analizatorului auditiv, abilităţile auditive ale copilului pot fi compromise. Numai câteva afecţiuni ale sistemului auditiv pot fi tratate cu medicamente sau chirurgical, în timp ce majoritatea pot fi remediate cu ajutorul unei proteze auditive. Anumiţi factori pot influenta impactul pe care îl are pierderea de auz asupra dezvoltării copilului. Un copil care s-a născut cu o pierdere de auz prezintă o mai mare întârziere în dezvoltarea vorbirii si a limbajului decât un copil al cărui auz a fost afectat după însuşirea limbajului. De asemenea gradul pierderii de auz are o importantă foarte mare. Cu cât pierderea de auz este mai mare, cu atât dezvoltarea vorbirii si a limbajului va fi mai afectată. Este foarte important faptul ca pierderea de auz să fie diagnosticată si tratată cât mai devreme posibil. Există date clare care arată că un copil cu o pierdere de auz îşi poate dezvolta vorbirea si limbajul similar unui copil cu auz normal, dacă este protezat înainte de a împlini vârsta de 6 luni.

IV. ETIOLOGIA SI CLASIFICAREA DEFICIENTELOR DE AUZ:

1. Clasificarea B.I.A.F (Biroul Internaţional de Audiologie şi Fonologie):

Criteriul acestei clasificări îl constituie pragul senzorial al auzului. Clasificarea B.I.A.F. cuprinde 5 categorii:a) Audiţie normală - 0-20 dB: Poate auzi fără dificultăţi o conversaţie.b) Deficit auditiv lejer. Hipoacuzie uşoară - 20-40 dB: Cuvintele nu sunt identificate în întregime. Poate auzi o conversaţie dacă nu este îndepărtată sau ştearsă.

5

c) Deficit auditiv mediu. Hipoacuzie medie - 40-70 dB: Poate auzi conversaţia numai de foarte aproape şi cu dificultăţi. Confuzii ale vocalelor şi consoanelor. Poate avea un retard sever al limbajului verbal.d) Deficit auditiv sever. Hipoacuzie severă - 70-90 dB: Numai vorbirea foarte puternică este percepută, de asemenea şi zgomotele puternice, mai ales cele grave.e) Deficit auditiv profund. Hipoacuzie profundă - >90 dB: Aude sunete foarte puternice dar care provoacă şi senzaţii dureroase, vorbirea nu este percepută.

2. Clasificarea în funcţie de cauza deficientei:

O altă clasificare a surdităţii poate fi făcută după criteriul cauzei care a dus la instalarea deficienţei. Le enumerăm pe scurt urmând ca ele să fie tratate mai pe larg în continuare. Sunt cunoscute două categorii principale de cauze ale surdităţii şi implicitdouă tipuri principale :a) Surdităţi ereditare: Numărul de afecţiuni genetice asociate cu surditatea este estimat la 150 şi în aproximativ jumătate din cazurile de surditate sunt implicaţi factori genetici. Există trei modalităţi de transmisie genetică şi anume autozomal dominantă, recesivă şi transmiterea pe cromozomii de sex. Surditatea este uneori doar una din manifestările ce alcătuiesc un sindrom. Un exemplu de afecţiune dominantă este sindromul Waardenburg, care este incriminat în 2% din cazurile de surditate congenitală la copii. Degenerative sau congenitale, pot lua mai multe forme:

Tipul Siebenmann – presupune lezarea capsulei osoase si leziuni secundare ale celulelor senzoriale sau ganglionale de la nivelul fibrelor nervoase ;

Tipul Sheibe – presupune atrofierea nicovalei prin lezarea senzoriala a canalului cohlear, a saculei, a organului lui Corti si a vascularizarii striate;

Tipul Mondini - determinat de leziunea nucleului, dilaglionilor si a organului Corti, atrofia nervului cohlear si a ganglionilor, leziuni ale ultimelor spirale ale melcului ;

Tipul de surditate genetica - ce se poate transmite de la unul sau de la ambii părinţi prin gene.

b) Surdităţi dobândite - în funcţie de momentul apariţiei: Surditatile prenatale - mai ales cele embrionale, dar uneori si fetale. Pot fi cauzate de maladiile infecţioase ale gravidei, viruşi ai rubeolei, oreionului, pojarului, hepatitei, paludismului matern, tulburări metabolice, endocrine (hipotiroidismul familial), diabetul, hemoragiile , infecţii bacteriene si prin protozoare (tuberculoza, sifilisul, medicamentele tranchilizante (morfina, cocaina, heroina, marijuana, conterganul), cauze chimice si hormonale , cum sunt avortificientele (chinina, ergotina, apa de plumb), de asemenea: iradierea mamei cu raze X, în timpul sarcinii, alcoolismul, incompatibilitatea sangvina între mama si fetus. Surditati neonatale (perinatale) - produse prin leziuni anatomo-patologice în timpul naşterii, hemoragii meningiene, incompatibilitatea sangvina, lezarea cohleara. Avem, de asemenea, anoxia (asfixia albastra ), cauzata de ne-oxigenarea fetusului în timpul travaliului, datorita răsucirii cordonului ombilical, toate acestea provocând repercusiuni în dezvoltarea normala ulterioara a sistemului nervos. Traumatismele obstreticale pot si ele provoca hemoragii în urechea interna, icterul nuclear-bilirubinemia. Surditati postnatale - determinate de traumatisme cranio-cerebrale, boli infecţioase (meningita, encefalita, scarlatina, rujeola, pojarul, tusea convulsiva, oreionul, febra tifoida, etc.), otita, factori toxici (intoxicaţiile), boli vasculare, subalimentaţia cronica,

6

traumatismul sonor ( întreprinderi zgomotoase ), cauze medicamentoase (streptomicina, neomicina, canamicina, gentamicina, trombomicina si chiar aspirina si chinina doze mari). La acestea se adăuga si alte cauze cu efecte negative la nivelul urechii interne, medii sau externe. În cazul în care leziunea se afla în creier, surditatea este mult mai grava si poarta denumirea de surditate corticala.

3. Clasificare în funcţie de spectrul de frecvenţe afectat: In urma acestui criteriu deosebim următoarele categorii de surditate:a) Monotonală, în care este afectată o singură frecvenţă;b) Bitonală, în care sunt afectate două frecvenţe;c) Politonală, când sunt afectate un număr mare de frecvenţe;d) Zonală, interesează o întreagă gamă de frecvenţe, de exemplu sunt afectatetoate frecvenţele înalte;e) Pantonală, când pierderea de auz afectează toate frecvenţele auzului normal. Frecvenţele mai joase de 16 Hz nu sunt audibile de urechea umană (inf răsunete) percepţia lorfăcându-se vibratil. Frecvenţele mai înalte de 18000 -20000 Hz nu se pot de asemenea percepe acustic (ultrasunete). Vocea umană corespunde unui spectru de frecvenţe de la 250 la 4000 Hz, cu maximă utilizare pentru limbaj în zona frecvenţei de 500-3000 HZ. în zona 1000-2000 Hz este necesară o sensibilitate discriminativă foarte bună a sunetelor. Zona cuprinsă între 250-4000 Hz mai este denumită şi zonă focală de percepţie a limbajului. La această zonă de frecvenţă pierderea auzului este cea mai gravă, fiind urmată de incapacitatea perceperii limbajului. în general, la cei cu deficienţă de auz severă şi profundă cele mai puţin afectate sunt sunetele joase, iar cele mai afectate sunt cele medii, care permit perceperea limbajului.

4. Clasificare după criteriul posibilităţii demutizării:a) Deficit auditiv care împiedică achiziţia limbajului prin imitaţie acustică-fonică dar care nu împiedică achiziţia timpurie a limbajului prin labiolectură, metode orale şi compensatorii.b) Deficit auditiv care intervine la o vârstă la care achiziţia limbajului s-a realizat deja.c) Deficit auditiv care împiedică dezvoltarea limbajului în aceleaşi limite de timp ca şi copilul normal, implicând întârzieri de dezvoltare a limbajului.d) Deficit auditiv care provoacă retard al limbajului şi retard al capacităţii de achiziţie şcolară şi de asemenea o adaptare slabă la regimul şcolar.e) Deficit de auz care permite achiziţia, conservarea şi reproducerea limbajului vorbit dar care afectează zonele medii-înalte ale spectrului frecvenţelor şi determină deficienţe de pronunţare specifice: confundarea s cu z, g cu c, f cu v etc.

5. Clasificare în funcţie de momentul apariţiei surdităţii:a) Deficit auditiv care apare până la 4-5 ani de viaţă.b) Deficit auditiv care apare între 5-10 ani.c) Deficit auditiv care apare după vârsta de 10 ani.

6. Clasificare în funcţie de localizarea deficitului organic:a) Cauze la nivelul urechii externe: malformaţii ale pavilionului urechii, absenţa pavilionului, obstrucţia canalului conductor, excrescenţe osoase.b) Cauze la nivelul urechii medii, otite, mastoidite, corpi străini, leziuni sau malformaţii ale osciorelor, otoscleroza.

7

c) Cauze la nivelul urechii interne: leziuni sau deformări ale labirintului osos sau membranos, ale canalelor semicirculare, ale utriculei sau saculei sau membranei tectoria, lezări ale organului Corti sau ale membranei bazilare.d) Leziuni ale traiectului nervului auditiv sau a zonei auditive din scoarţa cerebrală. în cazul în care leziunea se află în creier ea este profundă şi se mai numeşte surditate corticală.

7. Clasificare in functie de gradul (gravitatea) deficitului de auz identificăm:- Hipoacuzia (diminuarea /degradarea auzului între 0-90 dB) poate avea, la rândul ei, grade diferite de gravitate: hipoacuzie usoară (pierdere de auz de 0-30 dB ), hipoacuzie medie (între 30-60 dB ) si hipoacuzie severă sau profundă ( între 60- 90 dB )- Surditatea sau cofoza (pierderea totală a auzului – peste 90 dB)..7.1 Handicapul de auz parţial (hipoacuzia): Afectează aproximativ 1% din populaţie (persoanele cu o astfel de deficientă fiind denumite în popor „ tari de ureche”), fiind un serios handicap în viata de zi cu zi a individului, atât în planul şcolarizării, al exercitării profesiei, cât si al relaţionării cu ceilalţi oameni. Termenul „pierdere de auz” sau „hipoacuzie” nu implică surditate totală (cofoza). O persoană surdă (cofotică) este incapabilă de a procesa sau auzi sunete cu sau fără un aparat auditiv, în timp ce majoritatea hipoacuziilor sunt compensate cu mult succes folosind un aparat de auz. Mulţi oameni asociază pierderea de auz cu îmbătrânirea. Într-adevăr, majoritatea pierderilor de auz au legătură cu îmbătrânirea, dar mai sunt multe alte cauze ale hipoacuziei. Aceste cauze pot fi ereditare, patologice (ca rezultat al unor boli), idiopatice (cu origine necunoscută). În mod obişnuit, hipoacuzia este împărţită în două categorii: hipoacuzie de transmisie si hipoacuzie neurosenzorială, în funcţie de locul afecţiunii. Un copil poate avea o hipoacuzie mixtă, ceea ce este, de fapt, o combinaţie a celor două. Cunoaşterea tipului hipoacuziei este necesar pentru stabilirea tratamentului adecvat. a) Hipoacuzia de transmisie: Are ca rezultat reducerea nivelului sonor de la pavilion până la urechea internă. Aceasta poate fi cauzată de blocarea căii de transmitere a sunetelor sau de unele leziuni ale structurilor anatomice (pavilion, conduct auditiv extern, ureche medie). Transmiterea sunetelor poate fi împiedicată de unul sau mai mulţi factori, de exemplu, presiunea din urechea medie poate fi prea mare sau prea mică, ceea ce face ca timpanul să nu se mişte liber, blocarea sau dislocarea articulaţiilor oscioarelor din urechea medie care duce la inflexibilitatea acestora. Marea majoritate a hipoacuziilor de transmisie pot fi tratate medicamentos sau chirurgical. Dar nu întotdeauna aceste proceduri pot restabili un auz normal. De aceea, persoanele cu hipoacuzii de transmisie pot beneficia cu succes de un aparat auditiv. Cele mai frecvente cauze ale hipoacuziilor de transmisie se regăsesc în perioada copilăriei: Dopul de cerumen: Acumularea de cerumen în conductul auditiv poate fi una dintre cauzele hipoacuziei de transmisie. Acesta trebuie îndepărtat de către un specialist atunci când a fost identificat drept cauză a pierderii de auz. Îndepărtarea se face fără complicaţii, după care în mod normal auzul este în totalitate restabilit. Infecţiile urechii medii (otită medie) : Infecţia urechii medii este o afecţiune des întâlnită în special la copiii mici. O infecţie acută este foarte dureroasă si trebuie tratată imediat. Dacă tratamentul nu este aplicat suficient de repede, poate apărea o fisură a timpanului. Un timpan sănătos în mod normal se vindecă singur închizând ruptura printr-o cicatrice. În orice caz, o acumulare de cicatrici la nivelul timpanului, ca urmare a mai multor episoade ale infecţiei, poate cauza o hipoacuzie de transmisie care va fi mult mai dificil de redresat. O infecţie

8

cronică, o altă formă de otită, poate să nu fie dureroasă, dar din această inflamaţie poate rezulta o hipoacuzie de transmisie considerabilă. O astfel de infecţie, dacă este ignorată pentru o perioadă lungă de timp, poate cauza complicaţii grave cum ar fi apariţia unei hipoacuzii neuro-senzoriale.

b) Hipoacuzia neurosenzorială:Cele mai frecvente cauze ale hipoacuziei neuro senzoriale la copii sunt : Congenita : În acest caz copilul s-a născut cu o pierdere de auz. O hipoacuzie congenitală poate fi ereditar transmisă de către unul dintre părinţi sau o rudă mai îndepărtată. Poate fi consecinţa unor sindroame genetice (sindromul Down). Pe deasupra, acest tip de hipoacuzie poate apărea datorită unor factori agresivi care acţionează în timpul sarcinii cum ar fi: alcoolul, drogurile, medicamentele, bolile contactate de către mamă înainte sau în timpul sarcinii sau complicaţii la naştere. Trauma acustică : Expunerea continuă si excesivă la sunete puternice sau expunerea scurtă la un sunet de impact pot cauza o hipoacuzie neuro-senzorială (ex. artificii si pistoale). Infecţiile : În cazuri grave de boli cum ar fi pojarul, oreionul, meningita sau tusea convulsivă (tusea măgărească), pot apărea hipoacuzii neuro-senzoriale cu pierderi foarte mari. Hipoacuzia neurosenzorială este cauzată de leziuni la nivelul celulelor ciliate din urechea internă (cohlee) si/sau la nivelul fibrelor aferente ale nervului auditiv care duc impulsul de la urechea internă la creier. Acest tip de pierdere auditivă poate fi foarte rar reversibilă prin medicamentaţie sau prin proceduri chirurgicale. Hipoacuzia neurosenzorială este de cele mai multe ori compensată cu ajutorul unui aparat auditiv.c) Semnele hipoacuziei: Copiii cu o pierdere de auz adesea învaţă să compenseze acest neajuns fiind mult mai atenţi la informaţiile pe care le primesc pe alte căi, cum ar fi schimbarea intensităţii luminii la închiderea sau deschiderea unei uşi, vibraţiile podelei si mişcările aerului. De aceea, răspunsurile lor pot părea normale făcând ca pierderea de auz să fie dificil de depistat. Testarea auzului la copiii nou născuţi, prin programul de screening al auzului, este cea mai bună cale de a detecta pierderea de auz încă de la naştere. Atunci când nu există program de screening, adesea părinţii sunt cei care încep să suspecteze o pierdere de auz. Există o serie de manifestări care apar în comportamentul copilului care ar putea să indice dacă există la acesta probleme de auz. Fiecare copil se dezvoltă într-un anume ritm de aceea nici unul dintre aceste semne nu poate indica sigur dacă există o problemă, dar fiecare indică pierderea unei importante informaţii auditive de către copil.

d) Semnele pierderii de auz: - Nu tresare la sunete puternice.- Nu poate localiza sursa sonoră, de exemplu întoarce capul în direcţia opusă zgomotului. Copiii cu un auz normal de obicei încearcă să întoarcă capul pentru a localiza sursa de sunet chiar de la vârsta de cinci luni.- În general este nevoie de o amplificare a sunetelor atunci când: copilul stă prea aproape de televizor, dă volumul foarte mare, în mod frecvent întreabă „ce?” atunci când i se vorbeşte sau nu răspunde atunci când este chemat.- Dacă îşi atinge frecvent urechile sau trage de ele, putem bănui că le simte înfundate sau că există o infecţie la nivelul acestora.- Încetarea sau modificarea gânguritului (acesta devenind mai strident, semănând cu un ţipăt) în jurul vârstei de 6-8 luni.- Lipsa răspunsului normal la sunete (de exemplu, nu răspunde la rostirea propriului nume după vârsta de 6 luni).

9

- Dacă gânguritul nu evoluează către sunete ale vorbirii care pot fi recunoscute sau cuvinte atunci când copilul se apropie de vârsta de 2 ani.- Lipsa răspunsului la comenzi simple cum ar fi „adu mingea lui tăticu” atunci când are vârsta de aproape un an (mai puţin atunci când comanda este însoţită de gestică).- Fuge de contactul cu alţi copii sau devine agresiv. Aceasta indică frustrare cauzată de lipsa de înţelegere ca urmare a pierderii de auz.- Frecvent nu înţelege o adresare directă.

7.2 Handicapul de auz total (surditatea sau cofoza): constă în slăbirea/pierderea mai mult sau mai puţin totală a auzului.

8. Clasificarea în funcţie de calea de transmisie afectată:a) Surditate de transmisie sau de conducere: sunt afectate căile de transmisie ale sunetului, în urecheamedie şi externă. Auz normal prin conducere osoasă a sunetului; auz diminuatprin conducerea aeriană a sunetului (diminuarea auzului la o intensitate de până la60-70 dB).Percepere mai buna pentru sunetele înalte decat pentru cele grave. Cauze:

inflamaţie sau corp străin care blochează canalul auditiv extern - la copil este întâlnită blocarea cu diverse obiecte, jucării, nasturi, sau cu dop de cerumen. În majoritatea cazurilor obstrucţia poate fi înlăturată reinstalându-se astfel auzul normal.

în cazul în care membrana timpanului este afectată sau perforată un oarecare grad de tulburare a auzului va persista până la vindecarea timpanului (de exemplu prin reconstrucţie chirurgicală).

surditatea de transmisie la nivelul urechii medii poate fi urmarea unei rigidităţi sau a unei întreruperi în lanţul de oscioare sau a acumulării de lichid. Acest tip dispare tot prin tratament medical sau chirurgical. în osteoscleroză scăriţa devine imobilă pe fereastra ovală, ca urmare vibraţia se diminuează.

anomalii ale urechii medii - rezultă în urma unor traumatisme sau a insuficientei dezvoltări a structurilor sale. Majoritatea afecţiunilor ce conduc la surditate de transmisie sunt considerate de cauză mecanică, corectabile chirurgical. Acest tip de surditate, care poate fi prelungit sau fluctuant, este în general mai important pe frecvenţele joase, fiind mai afectate vocalele şi diftongii ai, eu, ou etc. deşi poate fi uşoară, surditatea de transmisie poate avea un efect semnificativ în dezvoltarea limbajului copilului şi în progresele auditive. In şcoală, asemenea copii întâmpină dificultăţi în înţelegerea mesajului, pot interpreta greşit întrebările sau pot fi incapabili să-şi exprime ideile. De asemenea, folosesc puţin structuri sintactice precum timpurile verbelor, pluralul, şi regulile de construire a propoziţiilor. S-a mai constatat că aceşti copii sunt mai retraşi, mai puţin atenţi şi nu sunt motivaţi.

b) Surditatea de percepţie (neurosenzorială): Auzul este diminuat atât prin conducerea osoasă cât şi prin cea aeriană. Nu se operează. Se protezează cu aparate speciale. Solicită o intensă educaţie ortofonică. Pierderea auzului poate depăşi 120 dB, perceperea sunetelor acute este defectuoasă. Cei cu pierdere de auz moderată sunt caracterizaţi ca imaturi în vorbire, vocabular concepte lingvistice şi sintaxă. Consoanele, în special cele finale, sunt omise. în limbajul expresiv folosesc cu predilecţie propoziţii simple şi nu respectă topica frazelor. Surditatea de percepţie este cauzată de afecţiuni ale urechii interne, ale nervului auditiv sau ale cortexului auditiv. Cauzele ce generează surditatea de percepţie sunt cele comune tuturor tipurilor de surditate.

10

c) Surditatea de tip centrala sau mixta - prezintă caracteristici atât de tip de transmisie, curabile (protezabile) cât şi de tip de percepţie. Percepţie nulă pentru sunetele acute şi redusă pentru tonuri grave. Cauze: otospongioza, otita medie cronică, sechele operatorii, traumatism cranian, cretinism endemic, sifilis congenital, boli eredo-degenerative etc.

V. TESTAREA SI DIAGNOSTICAREA HANDICAPULUI DE AUZ:

1. Testarea handicapului de auz:1.1. Măsurarea intensităţii, scara decibelilor: Decibelul este cea mai mica unitate de măsura convenţionala a intensităţii sunetului. Reprezintă a 10-a parte dintr-un bel si corespunde, aproximativ , foşnetului unei frunze de plop pe o vreme liniştita. Frecventa este măsurata în Hertzi. Omul poate sa audă o gama de frecvente de la20-20.000 Hz. Hz-ul reprezintă unitatea de măsura în vibraţii duble pe secunda. Cu cât ceva vibreazămai repede, cu atât frecventa va fi mai mare, implicit si înălţimea. Tăria depinde denivelul de presiune a sunetului, care este măsurata în dB. Date fiind toate acestea, este necesara măsurarea auzului cu o cât mai mare precizie.Cercetările audiometrice confirma faptul ca peste 90% dintre surzi poseda resturi de auz îndiferite grade. Acestea sunt depistate prin aplicarea unor masuri si procedee tehnice, cumsunt :a) Acumetria fonica (testarea auzului cu ajutorul vocii): Este o metoda rapida si la îndemâna pentru specialişti , cât si pentru părinţi. Vocea utilizata la examinare este cea şoptita, cea de comunicare obişnuita sau cea de strigare. Tehnica examinării: copilul este aşezat pe un scaun cu spatele la examinator cu o ureche libera, iar cu cealaltă astupata, într-o camera liniştita si spaţioasa de minim 6 m, marcata cu creta. Perceperea vocii obişnuite între 8-6 m presupune auz normal ; între 6-4 m presupune o scădere uşoara a auzului; între 4-1 m presiune o pierdere mijlocie a auzului; sub 1 m presupune o pierdere foarte mare a auzului.b) Acumetria instrumentala: Este o alta metoda ce se realizează prin examinarea cu diapazoane si serveşte la compararea audiţiei pe cale osoasa cu audiţia obişnuita pe cale aeriana sau timpanica. Cele mai frecvente metode de control a audiţiei cu ajutorul diapazoanelor sunt :- proba Schwabach – prin plasarea diapazonului pe mastoida se compara durata percepţiei auditive a examinatorului ( presupus cu auzul normal ) cu cea a examinatului ;- testul lui Rinne, cu ajutorul căruia se poate realiza verificarea separata a fiecărei urechi, odată cu blocarea urechii opuse. Diapazonul, în vibraţie, se aplica pe apofiza mastoida si în cazul în care sunetul nu este perceput se apropie de meantul auditiv. Când surditatea este localizata la urechea medie, subiectul nu aude sunetul, daca este îndepărtat de os, iar daca auzul este normal, sunetul poate fi auzit un timp si după încetarea percepţiei osoase.- testul lui Weber se bazează pe faptul ca persoanele normale percep tonul diapazonului ce este aplicat pe frunte. Când diapazonul este aplicat pe linia mediana a frunţii unui handicapat cu surditate unilaterala a urechii medii, sunetul diapazonului va fi perceput mai puternic în urechea bolnava, iar atunci când surditatea este provocata de afectarea labirintului sau a nervului auditiv unilateral, sunetul este auzit în urechea normala.c) Audiometria tonala si vocala: Este o metoda avansata de măsurare a auzului pe toate frecventele, cu ajutorul unui aparat radio-electric (audiometrul). Ea are o mare precizie , si pe baza ei se alcătuieşte

11

audiograma. Se măsoară fiecare ureche în mod separat si se notează, convenţional, urechea dreapta cu un cerculeţ de culoare roşie, iar cea stânga , cu un X de culoare albastra.

2. Diagnosticarea handicapului de auz:

Este important să se facă distincţie între copilul hipoacuzic si cel deficient mintal, afazic sau cu tulburări de caracter (care si ei pot să nu vorbească, dar din alte cauze). Depistarea si diagnosticarea handicapului de auz cât mai de timpuriu facilitează luarea unor măsuri medicale si psihopedagogice adecvate si necesare pentru a asigura o dezvoltare apropiată de normal si pentru organizarea activităţii de formare a comunicării, a exersării cognitiei. Disfuncţia auditivă poate fi depistată încă din primul an de la naştere, printr-o serie de mijloace empirice, dar si ştiinţifice. Pentru copiii mici se iau în considerare reacţiile de răspuns la diferite sunete depistate prin observaţie de părinţi, rude, educatori care se manifestă prin tresărire, mişcări ale ochilor sau ale unor segmente ale corpului în direcţia sursei de zgomot, prin înţelegerea si răspunsul la vorbire, indicarea unor obiecte numite de către adult etc. În jurul vârstei de 3 ani se pot utiliza unele teste de auz, cum sunt testul lui Weber, testul lui Rinner si testul lui Schwabach. Aceste teste sunt menite să diferenţieze surditătile de percepţie de cele de transmisie si ajută totodată, la depistarea unor forme de cofoză mixtă, folosind ca instrument de lucru diapazonul.

Testul lui Weber se bazează pe faptul că persoanele normale percep tonul diapazon ce este aplicat pe frunte. Când diapazonul este aplicat pe linia mediană a frunţii unui handicapat care suferă de o surditate unilaterală a urechii medii, sunetul diapazonului va fi perceput în urechea bolnavă, iar în condiţiile când surditatea este provocată de afectarea labirintului sau anervului auditiv unilateral, sunetul este auzit în urechea normală.

Cu ajutorul testului Rinner se poate realiza verificarea separată a fiecărei urechi odată cu blocarea urechii opuse. Pentru aceasta, diapazonul în vibraţie se aplică pe apofiza mastoidă si, în cazul când sunetul nu este perceput, diapazonul se apropie de meantul auditiv. Când surditatea este localizată la urechea medie, subiectul nu aude sunetul dacă este îndepărtat de os, iar dacă auzul este normal, sunetul poate fi auzit un timp si după încetarea percepţiei osoase.

Testul lui Schwabach contribuie atât la verificarea conductibilităţii osoase, cât si a celei aeriene. Procedeul constă în raportarea unor calităţi ale auzului subiectului testat la cele ale examinatorului. Astfel, când subiectul nu mai aude sunetul prin conductibilitatea osoasă, diapazonul se aplică pe apofiza mastoidă a examinatorului, iar când nu aude sunetul prin conductibilitatea aeriană, diapazonul este plasat în apropierea urechii examinatorului. Pentru ambele forme ale testării se marchează timpul în care examinatorul continuă să audă sunetul după ce subiectul nu-l mai aude, timp ce se constituie ca parametru al pierderii auzului.

Toate cele trei teste pun în evidentă faptul că afectarea urechii medii duce numai la disfuncţionalitatea aeriană, în timp ce surditatea determinată de leziuni ale urechii interne sau ale căilor auditive determină afecţiuni atât în transmiterea sunetului prin intermediul oaselor craniului, cât si prin aer. Comportamentele si activitatea psihică a handicapatului de auz se manifestă si în funcţie de gradul pierderii auzului, dar fără a neglija alte caracteristici, cum sunt cele legate de vârsta la care intervine afecţiunea, potenţialul psihic, condiţiile mediului socio-cultural în care trăieşte etc. Aceste aspecte au la bază în primul rând, modul în care subiectul se poate relaţiona prin comunicare cu cei din jur. Dacă, în hipoacuzia uşoară si în cea medie, realizarea contactului cu cei din jur se face printr-o sporire a audiţiei si printr-o apropiere relativă fată de

12

sursa de emisie, în hipoacuzia severă încep să apară dificultăţi ce pot fi relativ estompate prin utilizarea protezelor, iar în cofoză se impune o demutizare precoce. Copiii de orice vârstă, chiar si cei nou-născuţi, pot face teste de auz. Există o mare varietate de metode disponibile de testare a auzului care vor fi alese în funcţie de vârsta si maturitatea copilului. Testele de auz nu vor fi traumatizante pentru copil. În unele ţări testele de auz sunt o rutină în cadrul sistemul pediatric.

3. Alte teste utilizate pentru diagnoza defectului de auz, în afara celor enuntate anterior sunt:

Anamneza , care urmăreşte obţinerea a cât mai multor informaţii posibile de natură să determine cauza pierderii auditive, efectele si complicaţiile apărute. Întrebările pot fi referitoare la familie, la mediul în care s-a dezvoltat copilul, la bolile pe care le-a avut, la felul cum a decurs sarcina si multe altele.

Otoscopia : Otoscopul este un instrument care emite lumina, special creat pentru vizualizarea clară a conductului auditiv si a timpanulul. Cu ajutorul acestui instrument se pot observa posibilele anomalii anatomice ale urechii care contribuie la pierderea de auz.

Otoemisiunile acustice . Acest test care detectează pierderea de auz fără a fi necesară participarea activă a copilului este foarte rapid si sigur si se poate face si în centrele neonatale la câteva zile de la naşterea copilului. El măsoară activitatea celulelor ciliate din urechea internă ca urmare a stimulării lor acustice si se realizează atunci când copilul este foarte liniştit sau doarme.

Potenţialele evocate auditive . Cu ajutorul acestui test se măsoară undele (impulsurile) apărute în creier în urma stimulării sonore. De asemenea, acest test se realizează fără participarea activă a copilului. Durata lui este mai mare decât în cazul otoemisiunilor, dar informaţiile obţinute pot fi utilizate în cazul în care copilul are nevoie de un aparat auditiv.

Impedanţa acustică . Acest test înregistrează mişcările timpanului ca urmare a schimbării de presiune din urechea medie. Măsurarea mobilităţii timpanului si a presiunii din urechea medie poate oferi informaţii despre integritatea urechii medii. Acest test este foarte util în determinarea cauzei hipoacuziei copilului si este testul care va determina alegerea diagnosticului în cazul infecţiilor urechii medii. Cu ajutorul imitanţei se poate înregistra si pragul reflexului acustic care apare ca urmare a sunetelor puternice. Acest reflex are ca efect o „încordare” a timpanului si este o protecţie naturală împotriva sunetelor puternice. În cazul în care nu este obţinut un reflex acustic sau este obţinut la intensităţi foarte mari, acesta este un semnal de alarmă că o structură a aparatului auditiv este afectată. Testul se realizează foarte rapid si nu necesită participare activă a copilului.

VI. CARACTERISTICILE FUNCTIILOR SI PROCESELOR PSIHICE LA HANDICAPATII DE AUZ : Deficienta de auz afectează într-o măsură mai mare sau mai mică (în funcţie de gradul pierderii auzului) toate palierele vieţii psihice a individului, atât din punct de vedere cantitativ, cât si calitativ. Se ştie că, prin ea însăşi, disfuncţia auditivă nu are efect determinant asupra dezvoltării psihice; totuşi ea duce la instalarea mutităţii, care stopează dezvoltarea limbajului si restrânge activitatea psihică de ansamblu. Unele forme ale handicapului de auz pot determina si o întârziere intelectuală, cauzată de modificarea raportului dintre gândire si limbaj.

1. Gândirea:

13

Gândirea deficientului de auz se evidenţiază prin concetism, rigiditate, şablonism, îngustime si inerţie, deosebindu-se astfel de gândirea persoanei auzitoare – care este predominant verbală. C. Pufan (1982) arata ca surdul ne-demutizat poseda o gândire obiectiva în imagini si un limbaj mimico-gesticular, dar acestea se desfasoara în anumite limite, ca urmare a faptului ca ei operează cu imagini generalizate, iar analiza, sinteza, comparaţia, abstractizarea si generalizarea, realizate preponderent prin vizualizare, duc la o serie de caracteristici legate de concretism, rigiditate, şablonism, îngustime si inerţie în desfăşurarea activităţii de gândire. Comparativ cu gândirea auzitorului, cea a surdomutului are un conţinut concret neevoluat, iar abstractizarea este prea puţin accesibila acestor forme de gândire. Abstractizarea va deveni, treptat, accesibila în procesul gândirii naţional-verbale, care evoluează odată cu demutizarea. În procesul demutizării, deficientul de auz trece treptat de la limbajul gestual la cel verbal si de la gândirea în imagini la cea noţional – verbala. În felul acesta, informaţiile senzoriale se completează cu cele intelectuale, în care se vehiculează proprietati de cauzalitate si esenţializare ale obiectului. Pentru a ajunge într-un asemenea stadiu, gândirea handicapatului de auz trece prin faze diferite. Ca urmare a dezvoltării gândirii si limbajului, se produc influente pozitive la nivelul întregii activitati psihice, odată cu restructurarea personalităţii si comportamentului subiectului pe direcţia organizării, ordonării însuşirilor de personalitate si de ierarhizare si adaptare a acţiunilor la situaţiile date.

2. Reprezentarea: La surd, reprezentarea este un analog al noţiunii, dar nu si un echivalent total al ei. Prin specificul ei, imaginea generalizata asigura conţinutul reflectării senzoriale si senzorial-motrice, în cazul de fata având o încărcătura evident vizual - motrica. Treapta senzoriala a cunoaşterii (senzaţii si percepţii ) poarta pecetea limbajului mimico-gesticular si a imaginilor generalizate, adică a reprezentărilor pe plan operaţional.

3. Memoria: Memoria are, aproximativ, aceleaşi caracteristici cu ale normalului auzitor în sfera afectiva si motorie. Memoria cognitiv – verbala se dezvolta mai lent în procesul demutizării în timp ce memoria vizual – motrica si afectiva este mai bine dezvoltata.

4. Imaginaţia: Imaginaţia la surd, consta în capacitatea de crea reprezentări noi, pe baza ideilor, senzaţiilor, percepţiilor acumulate anterior cu o evidenta specificitate vizual-motorie.

5. Limbajul si afectivitatea: La copiii surzi din naştere, însuşirea comunicării verbale este blocată, la fel si achiziţia de experienţe sociale, fapt ce limitează dezvoltarea capacităţilor intelectuale, a gândirii si a personalităţii copilului. Pe fondul surdităţii contractate (dobândite) după achiziţionarea limbajului, apare diminuarea capacităţilor intelectuale ale copilului, dacă nu se intervine compensator în mod sistematic si organizat în direcţia stimulăriiproceselor psihice. Chiar si în hipoacuzie pot apărea fenomene de regres sau de stagnare, în lipsa unor factori stimulatori pentru comunicare. Limbajul handicapaţilor de auz este puternic influenţat de deficienta senzorială existentă, fiind afectate în planul vorbirii modul de exprimare si calitatea discursului, neexistând feedback-ul sonor de corecţie sau fiind diminuat. Limbajul oral al deficientului de

14

auz este, aşadar, deficitar pe linia exprimării (nearmonioase), a intonaţiei (stridentă sau monotonă), a ritmului, a calităţii articulării, fapt ce perturbă inteligibilitatea vorbirii. Având în vedere că hipoacuzicii au posibilitatea de a percepe unele sunete si cuvinte, vocabularul lor se dezvoltă mai rapid decât cel al surzilor, astfel că ei ajung să folosească tot mai corect exprimarea prin cuvinte si propoziţii, să înţeleagă mesajele verbale recepţionate si să se facă înţeleşi de interlocutori. Limbajul handicapatului de auz total (surd) este bazal non-verbal – mimico-gestual, centrat pe utilizarea gesturilor ca mijloace de comunicare, codificând în ele cuvinte, expresii, stări, propoziţii. Acest tip de limbaj presupune reprezentarea gândurilor, ideilor prin imagini în acţiune. Gesturile folosite de copilul surd pot fi naturale (ce imită o acţiune sau o caracteristică existentă în realitate), artificiale (fiind simbol – sinteză a unei idei), indicatoare (ex.: gestul de a arăta spre ceva), evocatoare (ex.: deget la ureche) etc., între gesturi si mimică existând o concordantă puternică. Limbajul surdului ajunge să capete un caracter bilingv, odată cu parcurgerea procesului de demutizare, când se face trecerea la însuşirea limbajului verbal sonor (oral). Exista o relaţie strânsa între limbajul oral si limbajul semnelor, de evoluţia căruia depinde funcţionalitatea dezvoltării comunicării si integrării subiectului în societatea auzitorilor. Limbajul semnelor îi lipsesc pe surzi de posibilitatea inserţiei sociale. Prin învăţarea limbajului gestual de timpuriu, se tinde spre trecerea directa de la limbajul semnelor la scriere, fara a se utiliza, ca baza de învăţare, vorbirea orala. Specialistul francez J. Lillo (1986) este de părere ca bilingvismul pragmatic al limbajului semnelor si al celui oral (cuvântul) trebuie sa fie introdus paralel în educaţi precoce a deficienţilor de auz. Astfel, trebuie sa se asigure încă din educaţia timpurie o comunicare eficace a copilului cu anturajul sau. Se apreciază ca nivelul global al limbajului oral si al celui scris, ca si al lecturii, este foarte scăzut în cadrul celor care folosesc, preponderent, metoda orala. Prin urmare, folosirea metodei orale, pure, chiar în educaţia timpurie, înseamnă a lipsi copilul de o comunicare reala, atâta timp cât limbajul oral nu este bine instalat. Pentru stimularea limbajului oral , este indicat sa se asigure plasarea copilui în mediul vorbitor, încă din creşe si va continua paralel cu grădiniţa si şcoala speciala ; introducerea în forme de educaţie auditiva ; educarea lecturii labiale si stimularea perceperii vizuale ; introducerea limbajului semnelor în educaţia precoce , pentru facilitatea afirmării expresiei afective , sesizarea fara efort a informaţiei, inserţia sociala, dezvoltarea psihica generala, etc. Dar trebuie precizat ca exagerarea la folosirea limbajului gesturilor poate deveni un obstacol pentru învăţarea limbajului oral.

6. Personalitatea deficienţilor de auz poartă amprenta handicapului existent, deşi si aici vorbim de diferenţe comportamentale. Astfel, sunt copii deficienţi de auz (mai mulţi ca număr), timizi, neîncrezători, dependenţi de anturaj, anxioşi, negativişti, cu teamă crescută de eşec, lipsiţi de iniţiativă, fără interese, cu frică de respingere, aşa cum există si deficienţi de auz sociabili, degajaţi, optimişti.

VII. RECUPERAREA SI INTEGRAREA DEFICIENTILOR DE AUZ:

Odată cu asigurarea condiţiilor de demutizare pentru surdomut si de stimulare a comunicării verbale pentru hipoacuzici se pun bazele formării gândirii noţional-verbale si se facilitează dobândirea de experienţe, de cunoştinţe, de cultură, imprimând caracter informativ si formativ activităţii cu handicapaţii de auz. Pentru realizarea acestor deziderate, scolii si cadrelor didactice le revine sarcina de a folosi o metodologie specifică pentru formarea comunicării verbale si crearea posibilităţilor

15

de învăţare a limbajului. O asemenea metodologie vizează formarea comunicării verbale, care trebuie să pornească de la ideea că procesul de învăţare se va baza pe mimico-gesticulaţie, labiolectură si, într-o oarecare măsură, pe dactileme. Dar la hipoacuzici si la surdomuţii în curs de demutizare, forma principală de învăţare trebuie să alterneze, în funcţie de structura clasei de elevi învăţarea intelectuală si învăţarea efectivă. În acelaşi timp, învăţarea motrică si învăţarea morală vor însoţi întregul proces educativ, dată fiind necesitatea formării unor deprinderi de abilitare psiho-motrică si a elaborării unor habitudini psihocomportamentale. De asemenea, trebuie să se aibă în vedere, la surdomutul în curs de demutizare, că metodologia învăţării comunicării, bazată pe utilizarea exclusivă a limbajului mimico-gesticular, dactil etc., oricât de perfecţionate ar fi acestea, nu pot asigura exprimarea nuanţată, complexă si precisă a întregului complex al gândirii, ceea ce presupune si dezvoltarea limbajului verbal prin intermediul căruia se realizează inter-relaţionarea de tip uman si stimularea cognitiei. Dificultăţi si limitări rezultă si din faptul că limbajul gestual presupune transmiterea simultană a semnelor, în timp ce semnalele sonore se produc succesiv, ceea ce facilitează o mai bună discriminare a fenomenelor si cuvintelor. Prin demutizarea surdomutului si dezvoltarea vorbirii hipoacuzicului, vocabularul se îmbogăţeşte continuu si se perfecţionează pronunţia, astfel încât cuvintele învăţate înlocuiesc, tot mai frecvent, exprimarea prin gesturi. Cu toate acestea, handicapul de auz va influenta si în continuare modul de exprimare si calitatea vorbirii subiectului. În aceste condiţii, vorbirea handicapaţilor de auz se menţine deficitară pe linia exprimării, a intonaţiei, a ritmului, a calităţii articulaţiei, ceea ce afectează inteligibilitatea vorbirii. Având în vedere faptul că hipoacuzicii au posibilitatea de a percepe unele sunete si cuvinte, vocabularul lor se dezvoltă mai rapid si se ajunge la folosirea tot mai corectă a înţelegerii prin cuvinte si propoziţii. Procesul de însuşire a structurilor verbale, ca si automatizarea lor sunt dependente de structura fonetică a cuvintelor, de utilizarea acestora cât mai frecvent în diverse activităţi, de gradul de accesibilitate a cuvintelor, de felul în care educatorul ştie să le lege de conţinutul corect pentru a facilita la elevi surprinderea semnificaţiei lor. Activitatea de învăţare a limbajului atât în grădiniţă, cât si în şcoala specială trebuie să se bazeze pe o metodologie specifică, care să permită realizarea legăturii dintre cuvinte, imaginile labio-vizuale si semnificaţia verbală, pentru a se putea ajunge la elaborarea de stereotipii dinamice, prin intermediul cărora, receptarea succesiunii de imagini labio-bucale a sunetelor vizibile să determine declanşarea articulaţiei si să facă posibilă înţelegerea comunicării. Când se atinge stadiul de trecere de la limbajului mimico-gestual la cel verbal, la surdomutul în curs de demutizare se creează condiţii pe plan mintal, pentru trecerea de la gândirea în imagini la gândirea noţional-conceptuală. În aceste condiţii, cuvântul stimulează nu numai dezvoltarea gândirii, dar si a celorlalte procese psihice. În acest caz, noţiunea devine integrator al treptei senzoriale si logice, deoarece cu ajutorul cuvântului ce o exprimă, se acumulează experienţă si se vehiculează informaţia necesară desfăşurării operaţiilor gândirii: abstractizarea, generalizarea etc. Ca urmare, schemele operaţionale se perfecţionează în raport de parcurgerea etapelor caracteristice gândirii si limbajului ce se modifică calitativ si cantitativ în procesul demutizării. Handicapaţii de auz care nu beneficiază de demutizare au tendinţa de a se izola de auzitori, ceea ce duce la întreţinerea unor relaţii interumane restrânse, cu efecte negative pe linia integrării sociale si profesionale. Prin izolare se instalează o serie de caracteristici în carecopilul handicapat devine timid, dependent, neîncrezător în forţele proprii, anxios, negativist, lipsit de iniţiativă, nemotivat pentru activităţi. În raport însă de cantitatea si calitatea procesului recuperativ, asemenea neajunsuri pot fi depăşite si se pot asigura condiţii normale pentru socializare si profesionalizare. Activitatea organizată de învăţare imprimă relaţiei

16

dintre cognitiv si afectiv un astfel de curs încât copilul îşi formează comportamentele ce au la bază motivaţii asimilate prin înţelegere si conştientizare. De aici si trăirea mai puţin dramatică a deficientei de care suferă. În acest context, activitatea recuperativ-compensatorie contribuie la reabilitarea socială a handicapaţilor de auz. Obiectivele generale ale intervenţiei recuperatorii în deficienta de auz totală sunt:– realizarea demutizării;– conservarea si dezvoltarea limbajului verbal la deficienţii care au dobândit surditatea după ce au asimilat limbajul.

1. Metodologia demutizării si organizarea unitatilor speciale: Demutizarea presupune trecerea de la limbajul mimico-gesticular la cel verbal. Limbajul mimico-gesticular presupune un ansamblu de gesturi prin care se codifică cuvinte, litere si stări de spirit. Fazele demutizării sunt:a) obişnuirea copilului de a vorbi prin obiecte, cu indicarea lor;b) însuşirea noţiunilor concrete;c) însuşirea celorlalte noţiuni Demutizarea mai înseamnă si învăţarea labio-lecturii, adică citirea cuvintelor, a frazelor de pe buzele interlocutorului. După C. Pufan, demutizarea se produce astfel:1) etapa premergătoare demutizării – cu predominanta gândirii si limbajului concret;2) etapa de început a demutizării – gândirea si limbajul se realizează pe baza imaginaţiei si parţial pe bază de cuvinte;3) etapa demutizării concrete – predominanta gândirii si a limbajului pe bază de cuvinte si parţial pe bază de imagini;4) etapa demutizării realizate – când gândirea si limbajul au aceleaşi posibilităţi la auzitor. În procesul educaţional al copiilor cu deficiente de auz se utilizează anumite forme de comunicare:1. Comunicarea verbală – orală, scrisă (are la bază un vocabular dirijat de reguli gramaticale si se bazează si pe labiolectură – suport important de înţelegere).2. Comunicarea mimico-gestuală (este cea mai la îndemână formă de comunicare, de multe ori, folosită într-o manieră stereotipă si de auzitor).3. Comunicarea cu ajutorul dactilemelor (are la bază un sistem de semne manuale care înlocuiesc literele din limbajul verbal si respectă anumite „reguli gramaticale” în ceea ce priveşte topica formulării limbajului).4. Comunicarea bilingvă (comunicare verbală + comunicare mimico-gestuală, comunicare verbală + comunicare cu dactileme).5. Comunicare totală (presupune folosirea tuturor tipurilor de comunicare, în ideea de a se completa reciproc si de a ajuta la corecta înţelegere a mesajului).. În tara noastră, organizarea unitatilor speciale se bazează pe gradul pierderii auzului sau pe forma deficientei. În afara grădiniţelor, copii cu o pierdere parţiala a auzului (hipoacuzici) beneficiază, ca si cei cu surdomutitate, de scoli speciale. În şcolile pentru hipoacuzici, metodologia instructiva este aproximativ asemănătoare cu cea pentru auzitori. În şcolile pentru surdo-muţi, centrarea se face pe procesul demutizării, pentru a transforma copilul surdo-mut în surdo-vorbitor. În ambele cazuri, dinamica procesului instructiv – educativ se realizează de la simplu la complex, de la subiectiv la obiectiv, de la prelogic la logic, de la concret la abstract, luându-se în considerare factorii dezvoltării psihice,de cultura si educaţie, de experienţa si invitare, de potenţial restant si de perspectiva a dezvoltării intelectuale. Integrarea copilului în activitatea şcolara si trecerea sa printr-un program de recuperare se bazează pe evaluarea si diagnosticul capacitaţilor sale pentru a putea ajunge la o apreciere corecta a evoluţiei probabile ( prognoza ). Aici psihodiagnoza are rolul de a

17

diferenţia tulburările organice de cele funcţionale, de a stabili rolul factorilor socioculturali si familiali în raport cu cei ereditari, de a depista alţi factori etiologici si de a estima nivelul handicapului. De asemenea, trebuie sa adapteze metodologia specifica compensativ-recuperatorie ce cuprinde învăţarea si educarea la acest nivel al handicapului. Demutizarea presupune însuşirea celor trei laturi ale limbajului : 1) latura fonetica (articularea fonemelor si a structurilor fonetice specifice fiecărei limbi); 2) lexicul; 3) structura gramaticala. Deficienţii de auz îşi însuşesc cele trei aspecte ale limbajului în mod dirijat, prin colaborarea strânsa dintre familie, specialist, grădiniţa, şcoala. Demutizarea presupune, din partea specialistului, cunoştinţe din domeniul ortofonic (fonetic ), psiholingvistic, gramatical, acustic si surdo-didactic.

2. Protezarea deficientilor de auz: Proteza auditivă se utilizează gradat ca interval de utilizare, prima dată doar o jumătate de oră, apoi o oră întreagă etc. Înainte de a se pune proteza trebuie să se ştie că folosirea ei poate determina reacţii negative de genul: refuzul organismului de a primi acest corp străin sau starea de disconfort trăită de copilul care se vede că arată altfel. Folosirea protezelor auditive are un caracter compensator si contribuie la însuşirea comunicării verbale. Aceasta aparatura îi ajuta pe hipoacuzici si face posibila şcolarizarea împreuna ci auzitorii. Protezarea este eficace, mai ales, hipoacuziile uşoare si mijlocii, si ridica o serie de probleme în handicapul auditiv sever sau la surzii cu resturi auditive. Referitor la vârsta optima pentru protezare , unii autori susţin ideea ca protezarea trebuie făcuta cât mai de timpuriu atât pentru obişnuirea copilului cu proteza, cât si pentru facilitatea achiziţiei limbajului, iar alţii sunt de părere ca protezarea trebuie făcuta cu precauţie si la vârste mai mari, motivând ca proteza, uneori, duce la deteriorarea resturilor auditive. Dupa criteriul amplificarii, protezele se pot împartii :a) cu amplificare lineara, ce sporesc nivelul audiţiei cu 30-40 dB pe toate frecventele ;b) cu amplificare selectiva, ce amplifica numai frecventele care sunt necesare audibilităţii ;c) prin compresie, cu ajutorul cărora se diferenţiază si selectează frecventele utile de cele inutile. Amplificarea sunetelor este cheia către comunicarea copilului cu lumea înconjurătoare. Pentru a oferi stimularea auditivă de care are nevoie copilul este indicat ca protezarea auditivă să se realizeze imediat după punerea unui diagnostic. Bineînţeles că un aparat auditiv nu va face ca pierderea de auz să dispară ci va amplifica sunetele prea slabe pentru a fi auzite de copil. Există două forme de amplificare: a) Proteza auditivă: Folosirea unei proteze auditive îi permite copilului hipoacuzic să-si folosească auzul pe care îl posedă, optimizând perceperea sunetelor. Protezele auditive realizează amplificarea si procesarea semnalelor sonore astfel încât să ofere o prezentare a sunetelor aşa cum se regăsesc ele în natură.b) Implantul cohlear: Este un dispozitiv miniatural care permite copiilor cu hipoacuzii profunde să recepţioneze sunete. Dispozitivul are ca principală componentă o serie de electrozi, care implantati în cohlee (ureche internă) vor genera impulsuri electrice stimulatoare pentru nervul auditiv care va transmite această informaţie centrului auditiv din creier. Implantul cohlear se recomandă în cazul copiilor cu hipoacuzie profundă bilaterală (la ambele urechi) care ar primi prea puţine beneficii de la un aparat auditiv. Implantul cohlear se realizează foarte rar la copiii mai mici de 18 luni. De altfel, candidaţii pentru implant sunt selecţionaţi foarte riguros.

18

Reglarea aparatelor în cazul copiilor – mai ales copiii foarte mici – este o adevărată provocare pentru audio-protezist. Dezvoltarea fizică, maturizarea psihică si gradul de dezvoltare al limbajului implică posedarea unui grad mare de flexibilitate în ceea ce priveşte procedurile si echipamentul. Se poate crede că alegerea unui aparat este ireversibilă si de aceea trebuie făcută cu foarte multă grijă, dar, contrar părerilor preconcepute, reglarea unui aparat este un proces foarte flexibil si adaptabil. Datorită evoluţiei tehnologiei, la ora actuală există o mare varietate de aparate disponibile, ceea ce poate face ca alegerea să pară foarte dificilă. Alegerea aparatului se face strict în funcţie de caracteristica unică a hipoacuziei fiecărui copil în parte. Audio-protezistul va informa asupra elementelor pro si contra ale unui aparat auditiv propus sau ales.

VIII. CONSECINTELE PIERDERII AUZULUI ASUPRA DEZVOLTARII SOCIALE A COPILULUI DEFICIENT DE AUZ:

Auzul, pe lângă funcţiile de orientare în spaţiu şi funcţia de alertă, de depistare a pericolelor permite achiziţionarea limbajului oral şi implicit a celui scris şi intern. Astfel principala consecinţă a lipsei auzului este ne-achiziţia spontană a limbajului şi deci mutitatea. Prezenţa mutităţii determină toate celelalte consecinţe „de gradul II" ale pierderii auzului:1. In sfera relaţională şi socială:• Incapacitatea de relaţionare a părinţilor cu copilul prin mijloace accesibile acestuia (mimică, pantomimică) determină o retragere în sine, o izolare uneori şi la un deficit de relaţionare.• Incapacitatea de a se juca cu ceilalţi copii, lipsa jocurilor cu importanta lor funcţie simbolică şi a sentimentului de apartenenţă la grup; se ajunge la lipsa spiritului de cooperare şi chiar de competiţie.• Poate dezvolta o inhibiţie faţă de auzitori şi o autoizolare, o respingere a societăţii auzitorilor.• Se limitează la participarea la viaţa socială a comunităţii surzilor şi se realizează multe căsătorii între surzi.• Nestăpânirea limbajului oral duce la lipsa independenţei sociale depinzând de o altă persoană pentru situaţiile care necesită comunicare: doctor, taxe, primărie.• Greutate în găsirea unui loc de muncă, limitarea sferei de opţiuni profesionale.• Limitarea accesului la cultură, nu citesc, nu înţeleg televiziunea, nu pot asculta muzică. Viziunea asupra lumii este destui de restrânsă, trăind mai mult în realitatea concretă, neînţelegând frumuseţea idealizărilor. Aşa cum afirmă I. Stanică surzii sunt „persoane subculturale”.2. In viaţa familială:• Decepţia părinţilor de a avea un copil surd care nu poate să se ridice la nivelul expectanţelor lor, duce la răceală afectivă din partea acestora sau chiar la respingere.• Superprotecţia din partea părinţilor care nu-l lasă să-şi dezvolte independenţa şi personalitatea proprie.• Incapacitatea de a se înţelege, de a comunica cu propriul copil duce în timp la stabilirea unei indiferenţe a acestora.• Atitudine normală privind propriul copil, de dragoste, înţelegere şi sprijin.

IX. SCOALA SI ROLUL EI IN RECUPERAREA DEFICIENTEI DE AUZ:

Profesorii copilului deficient au un rol critic în găsirea drumului acestuia în viată. Copiii cu hipoacuzii severe de obicei urmează scoli speciale. Atunci când este posibil, părinţii

19

preferă o scoală normală mai degrabă decât o scoală specială pentru copii hipoacuzici. În cazul în care copilul învaţă la o scoală normală este necesar ca profesorul să fie specializat pentru nevoile unui copil hipoacuzic. Pregătirea unui copil cu hipoacuzie este o adevărată provocare. Este un proces complex care implică încercări grele si posibile erori la început până ce cea mai bună strategie este stabilită. Strategia finală – o combinaţie a tipurilor de amplificare, a metodelor de comunicare si a metodelor de învăţat si de antrenament – va fi cea care îi va oferi copilului cu deficientă cel mai bun sunet si cele mai bune oportunităţi de comunicare si învăţare. Pe scurt, scopul este îmbunătăţirea calităţii vieţii, iar cu resursele si tehnologia disponibile în zilele noastre ne putem aştepta la rezultate foarte bune. A fi profesor la o clasă de deficienţi de auz înseamnă a fi mediator între ei şi lumea înconjurătoare, iar a fi mediator în astfel de situaţii înseamnă a fi creativ. Comunicarea cu copilul deficient de auz presupune folosirea comunicării totale, utilizarea tuturor mijloacelor comunicative pentru a trimite un mesaj, pentru ca acesta să fie înţeles: limbajul verbal, limbajul mimico-gestual, limbajul dactil, mimica, gesticulaţia, pantomimica, expresivitatea facială. In comunicarea cu copilul deficient de auz profesorul ideal trebuie să ştie că mimico-gesticulaţia are un rol foarte important, şi anume:• ea poate înlocui cuvântul (prin gesturi cvasi-lingvistice, de exemplu da, la revedere);• îl poate completa (gesturi de indicare a unor obiecte, de ilustrare a unor situaţii, expresiile faciale);• îl poate acompania (gesturi paraverbale care dau ritm discursului). Pentru copilul deficient de auz mimico-gesticulaţia joacă un rol fundamental în comunicare, fără aportul ei nu poate percepe din ceea ce vrea să-i comunice interlocutorul decât imaginea labială a cuvântului şi expresiile feţei. De asemenea este important ca profesorul sa tina cont de urmatoarele:- Trebuie să i se vadă faţa- Trebuie să i se vadă ochii- Trebuie să se poată să i se citească de pe buze- Trebuie ca vorbirea să fie naturală- Vocea - trebuie să fie normală Având în vedere specificul învăţământului pentru deficienţi de auz se pot stabili obiective ce pot fi exprimate specific după cum urmează:• Cunoaşterea vorbirii orale şi scrise, şi aplicarea ei în situaţii concrete, astfel încât toţi elevii să poată stabili reiaţi verbale în vederea satisfacerii principalelor trebuinţe şi nevoi personale.• Dezvoltarea capacităţii de receptare a mesajelor orale prin labiolectură.• Formarea deprinderilor de comunicare verbală în mediul imediat înconjurător (familie, şcoală, societate).• Cunoaşterea componentelor principale ale limbii (fonetică, lexicală, gramaticală).• Cunoaşterea structurilor verbale pe bază de imitaţie, după model, în situaţii concret-situative pentru asigurarea conţinutului semantic al comunicării.

X. IMPORTANTA LIMBAJULUI MIMICO-GESTUAL PENTRU COMUNICAREA DINTRE SURZI:

Limbajul mimico-gestual trebuie tratat în legătură cu funcţia semiotică, cu geneza simbolului la copil, cu evoluţia limbajului intern sau cu problema psihologică a semnificaţiei în general. Funcţia semiotică e ea însăşi o structură si are o geneză proprie. Se consideră că funcţia semiotică e alcătuită din cinci conduite semiotice ce apar oarecum spontan, la copilul

20

normal în al doilea an de viată: imitaţia amânată, jocul simbolic, imaginea grafică, imaginea mintală si evocarea verbală. La copilul handicapat de auz se constituie o a şasea conduită semiotică – limbajul mimico-gestual – care tinde să compenseze conduita de evocare verbală. S-a observat o insuficientă a limbajului gestual în comparaţie cu cel verbal. Limbajul verbal are un grad înalt de convenţionalitate fată de conţinutul realităţii pe care o denumeşte; gestul însă este strâns legat de concret. Comunicarea prin gesturi este fată în fată, percepându-se vizual gestul si toate mişcările mimice si expresive. Gesticulaţia are o mai mare libertate de expresie, este mai puţin limitată de organizarea gramaticală puternic structurată. Acelaşi volum de informaţie poate fi transportat în aproximativ acelaşi volum de timp convenţional, cu ambele forme delimbaj. Totuşi, execuţia gesturilor necesită mai mult timp în medie decât în cazul emiterii verbale a cuvintelor. În precizarea naturii raportului dintre gesturi si cuvinte un rol mare îl joacă contextul în care se petrec evenimentele. În ansamblu, limbajul gestual dă impresia unei limbi abreviate mai extinsă sub unele aspecte (bogăţie de idei comunicate printr-un gest de ex.) si mai redusă în altele, în raport cu limba sonoră, el constituind baza de pornire pentru recuperarea deficientului de auz.

Fig. 1: Alfabetul limbii romane in dactileme

21

BIBLIOGRAFIE:

Neveanu P. P. – „Dictionar de psihologie” Ed. Albatros, 1978, Bucuresti. Avramescu M.D. – „Defectologie si logopedie” editia a III-a, Ed. Fundatiei Romaniei de Maine, 2007, Bucuresti. Verza E. – „Psihopedagogie speciala” Ed. Didactica si Pedagogica, 1999, Bucuresti. Verza E. – „Defectologie si logopedie” Ed. Credis, 2007, Bucuresti. Dragan L., Vacarescu A. – „Elemente de surdodidactica” Ed. Orizonturi Universitare, 2002, Timisoara. Anca M. D. – „Psihologia deficientilor de auz” Presa Universitara Clujeana, 2006, Cluj-Napoca. Anca M. D. – „Examinarea si evaluarea functiei auditive” Presa Universitara Clujeana, 2000, Cluj-Napoca. Dragutoiu I. – „Limbajul mimico-gestual” Ed. ProHumanitate, 1992, Sibiu. Paunescu C. – „Comunicarea prin limbaj la copiii cu audiomutitate” 1973, Bucuresti. Stanica C. P. – „Elemente de psihopedagogie a deficientilor de auz” 1994 Stanica I., Ungur E., Benescu C. – „Probleme metodice de tehnica vorbirii si labiolectura” Ed. Didactica si Pedagogica, 1983, Bucuresti. Pufan – „Probleme de surdopsihologie” Ed. Didactica si Pedagogica, 1982, Bucuresti. Caraiman M. – „Metodologia procesului demutizarii” Ed. Didactica si Pedagogica, 1982, Bucuresti. Manolache C. – „Surdomutitatea” Ed. Medicala, 1980, Bucuresti.

SITE-URI: www.wikipedia.org www.dexonline.ro

22