1

CURTEA DE APEL TIMIŞOARA

DECIZII RELEVANTE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Trimestrul al III-lea 2016

Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de:

Vicepreşedintele Curţii de Apel Timişoara

Judecător Conf. univ. dr. Marian BRATIŞ

Grefier-documentarist Floare NYIREDI

2

Cuprins Cuprins ..................................................................................................................................................... 2

§.Dreptul asigurărilor .............................................................................................................................. 4

1. Daune morale. Criterii de apreciere. Penalizarea asigurătorului. Termenul de la care

curg penalităţile pentru neplata daunelor morale stabilite de instanţa judecătorească ......... 4

§.Dreptul consumatorului ........................................................................................................................ 7

2. Acţiune în constatarea nulităţii clauzelor abuzive. Neinformarea consumatorului de

către instituţia financiară creditoare asupra posibilităţii de negociere a componentelor

valorii totale a creditului. Lipsa negocierii clauzelor contractuale referitoare la costurile

creditului. Nulitatea clauzelor ...................................................................................................... 7

§.Drept societar ..................................................................................................................................... 20

3. Acţiunea în răspundere împotriva administratorului societăţii pentru prejudicii aduse

acesteia. Exercitarea dreptului la acţiune de către adunarea generală a acţionarilor. Lipsa

capacităţii de exerciţiu a acţiunii în justiţie în privinţa adunării generale a acţionarilor.

Anularea acţiunii ......................................................................................................................... 20

4. Divizare parţială. Încălcarea principiului proporţionalităţii atribuirii către acţionari a

cotelor de participaţie cu acţiuni la capitalul social al societăţilor implicate la procesul de

divizare. Respingerea cererii de divizare .................................................................................. 24

§. Dreptul insolvenţei ............................................................................................................................ 27

1. Acţiunea pentru angajarea răspunderii patrimoniale a membrului organului de

conducere/administrare, pentru starea de insolvenţă a debitorului persoană juridică.

Cazurile de atragere a răspunderii. Acumularea de datorii şi neexecutarea unor obligaţii

contractuale, nu întrunesc ipotezele legale ale acestei răspunderi. Respingerea acţiunii ..... 27

2. Închiderea procedurii insolvenţei la propunerea unui administrator judiciar provizoriu

neconfirmat de adunarea creditorilor. Lipsa desemnării altui administrator judiciar.

Nelegalitatea hotărârii judecătoreşti de închidere a procedurii .............................................. 31

3. Procedura insolvenţei. Creanţă bugetară contestată în procedura contenciosului fiscal.

Înscrierea cu titlu provizoriu a creanţei în tabelul preliminar. Nelegalitate. Admiterea

înscrierii creanţei bugetare ca şi creanţă pură şi simplă.......................................................... 36

§. Drept procesual civil ......................................................................................................................... 39

4. Anularea acţiunii reclamantei societate profesionistă pentru lipsa capacităţii de

exerciţiu, prin însuşirea cererii de chemare în judecată de către lichidatorul judiciar al

reclamantei. Confuzia instituţiilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice şi a

celei de reprezentare. Nulitatea hotărârii.................................................................................. 39

3

4

§.Dreptul asigurărilor

1. Daune morale. Criterii de apreciere. Penalizarea asigurătorului. Termenul de la

care curg penalităţile pentru neplata daunelor morale stabilite de instanţa

judecătorească

Legea nr. 196/1995: art. 49 – art. 54

Ordinul CSA nr. 14/2011: art. 45, art. 49 pct. 2

Curtea relevă că pretium dolores, semnificând daunele morale la care este

îndreptăţită victima în calitate de aparţinător al persoanei decedate, în concret fiica acestei

persoane, se evaluează în raport de criterii subiective, asupra cărora judecătorul are o largă

marjă de apreciere, limitele acestei aprecieri fiind cele care relevă justul echilibru între

dauna morală suferită şi despăgubirea ce trebuie acordată pentru a asigura compensarea

suferinţelor titularului dreptului la daune morale.

Printre criteriile subiective se situează raporturile existente între persoana decedată şi

titularul dreptului la daune, intensitatea raporturilor de afecţiune şi de sprijin moral şi

material existent între aceste persoane, până la data producerii evenimentului, consecinţele

lipsirii, în persoana titularului dreptului pe viitor de prezenţa, afecţiunea şi sentimentele care

au creat un mod de viaţă anterior firesc pentru raportul de familie dintre cele două persoane,

eventualele sechele psihice, constatate în privinţa titularului dreptului ca o consecinţă a

pierderii persoanei decedate, reprezentând pentru titular o rudă apropiată. Cuantumul

daunelor morale nu pot fi egalizate de la o cauză judiciară la alta întrucât circumstanţele

proprii fiecărei cauze nu sunt identice, aşa cum nici traumele psihice încercate de titulari

dreptului la prejudiciul moral, nu sunt identice.

În ceea ce priveşte critica asupra momentului de la care prima instanţă a acordat

plata penalităţilor de întârziere, a 11 zi de la data rămânerii definitive a hotărârii

judecătoreşti, Curte constată că este corectă dispoziţia instanţei întrucât cererea depusă la

asigurător pentru acordarea de daune morale de către titularul dreptului, în cuantumul liber

apreciat de către acest titular, nu obligă asigurătorul să se conformeze unei asemenea cereri,

deoarece aşa cum titularul dreptului are libertatea de a fixa obiectul pecuniar al daunelor

morale, tot astfel asiguratorul este îndreptăţit să nu fie de acord cu un astfel de obiect, sau cu

cel puţin cuantumul solicitat de titular. Aceasta întrucât aşa cum s-a arătat atât evaluarea cât

şi acordarea acestor daune morale sunt guvernate de criterii subiective, astfel că pot diferii în

procesul de cerere şi acordare a lor.

Pe de altă parte daunele morale se constituie într-un prejudiciu moral care deşi are o

geneză ex tunc se determină post factum prin evaluare de către instanţa judecătorească, în

absenţa unui acord între titularul dreptului şi asigurător.

Prin urmare, sancţiunea penalităţii de întârziere pentru neplata daunelor morale,

evaluate şi acordate de instanţă, nu poate decât să urmeze unei hotărâri judecătoreşti

definitive, deoarece penalitatea însăşi reprezintă un accesoriu al debitului principal stabilit

cu titlu de daune morale, prin aceiaşi hotărâre judecătorească.

5

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 507 din 15 iunie 2016, rezumată de

judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)

Prin sentinţa civilă x pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. x s-a respins excepţia

lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A şi s-a admis în parte acţiunea formulată de

reclamanta A… împotriva pârâtei B… SPA prin SC C… SRL D.., fiind obligată pârâta B…

SPA prin SC C… SRL să plătească reclamantei daune morale în cuantum de 50.000 lei,

precum şi penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2 % pe zi de întârziere, calculate asupra

acestei sume începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data

achitării efective a acestei sume.

[…]

În ceea ce priveşte daunele morale solicitate de reclamantă, instanţa a reținut că, în

urma decesului tatălui său, E… în accidentul produs în data de 13.10.2012 reclamanta a

suferit, în mod evident, traume care justifica dreptul acesteia la plata unor daune morale din

partea pârâtei.

La stabilirea cuantumului acestora instanţa a avut în vedere criteriile, verificate prin

coroborarea înscrisurilor cu declaraţiile martorilor audiaţi F… şi G…; relaţia de rudenie dintre

reclamantă si defunct, gradul de afecţiune existent între aceştia, împrejurarea că reclamanta a

locuit şi a gospodărit împreuna cu defunctul, că se afla în întreţinerea acestuia, împrejurarea

ca prin deces a avut loc o dezmembrare a familiei, reclamanta chiar majoră – 19 ani la data

accidentului, locuia cu defunctul, neavând propria ei viaţă de familie independentă, urmând sa

crească fără a beneficia de sprijinul si îndrumarea tatălui său, vârsta, profesiunea defunctului

si starea familială.

[…]

În privinţa penalităţilor de întârziere pentru daunele morale, prin Decizia nr.

2977/09.10.2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că :,,legea nu prevede obligaţia

asigurătorului de a plăti daunele morale solicitate de către persoanele vătămate în urma

producerii unor accidente de circulaţie, la nivelul pretenţiilor acestora şi la momentul

solicitării acestora. Este evident că, în situaţia în care, între societatea de asigurare și

persoanele vătămate nu se încheie o tranzacție prin care părțile să stabilească, prin comun

acord, o sumă certă, cu titlu de despăgubiri, în vederea acoperirii prejudiciului material și

moral produs, nu se poate considera că asigurătorul nu și-a îndeplinit obligația de a plăti

despăgubirile cuvenite persoanelor vătămate. În această situație, cuantificarea prejudiciului, în

special a celui moral, va fi stabilită de către instanța de judecată, prin pronunțarea unei

hotărâri judecătorești. Astfel, până la momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești

definitive, care să stabilească un anumit cuantum al daunelor morale, acestea nu au caracter

cert, lichid și exigibil, astfel încât să fie purtătoare de penalități de întârziere,,

Cum accesoriile nu pot curge mai devreme de data la care debitul principal devine

scadent, a fost considerat nefondat capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la penalităţi

de întârziere începând cu data de 17.05.2014.

Cum în speţă, cuantumul despăgubirii morale s-a stabilit abia prin proces, nu s-a pus

problema obligării pârâtei la penalităţi de întârziere pentru trecut, aşa cum a cerut reclamanta,

6

ci doar pe viitor se va putea pune această problemă, în caz de neplată a despăgubirilor în 10

zile de la primirea hotărârii definitive.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A… solicitând admiterea apelului

şi modificarea hotărârii primei instanţe în sensul majorării daunelor morale acordate de prima

instanţa şi a obligării pârâtei la plata de penalităţi conform petitelor acţiunii introductive de

instanţa.

[…]

Pârâta intimată B… SPA prin SC C… SRL D… a formulat întâmpinare prin care a

solicitat menţinerea in tot a soluţiei pronunţate în cauza de către Tribunalul Arad prin Sentinţa

civila nr. x, aceasta fiind legală şi temeinică, deoarece în mod corect instanţa fondului a admis

în parte acţiunea apelantei-reclamante şi a obligat-o la plata sumei de 50.000 lei, precum şi la

plata penalităţilor în cuantum de 0.2% pe zi de întârziere începând cu a 11-a zi de la data

rămânerii definitive a hotărârii şi până la data achitării acestei sume.

[…]

Examinând apelul astfel cum a fost formulat prin prisma motivelor invocate în fapt şi

în drept, prin luarea în considerare a apărărilor formulate dec pârâtă prin întâmpinare, potrivit

art. 476 – 482 Cod procedură civilă, Curtea constată că apelul este nefondat, urmând să fie

respins, pentru următoarele considerente.

Criticile apelantei se concentrează asupra cuantumului redus a daunelor morale

acordate de prima instanţă şi a neacordării penalităţilor de întârziere de la data depunerii

cererii de acordare a despăgubirilor la asigurator.

Relativ la prejudiciul moral invocat de reclamantă, având ca geneză decesul tatălui

acesteia, în condiţiile producerii unui accident rutier, Curtea relevă că pretium dolores,

semnificând daunele morale la care este îndreptăţită victima în calitate de aparţinător al

persoanei decedate, în concret fiica acestei persoane, se evaluează în raport de criterii

subiective, asupra cărora judecătorul are o largă marjă de apreciere, limitele acestei aprecieri

fiind cele care relevă justul echilibru între dauna morală suferită şi despăgubirea ce trebuie

acordată pentru a asigura compensarea suferinţelor titularului dreptului la daune morale.

Printre criteriile subiective se situează raporturile existente între persoana decedată şi

titularul dreptului la daune, intensitatea raporturilor de afecţiune şi de sprijin moral şi material

existent între aceste persoane, până la data producerii evenimentului, consecinţele lipsirii, în

persoana titularului dreptului pe viitor de prezenţa, afecţiunea şi sentimentele care au creat un

mod de viaţă anterior firesc pentru raportul de familie dintre cele două persoane, eventualele

sechele psihice, constatate în privinţa titularului dreptului ca o consecinţă a pierderii persoanei

decedate, reprezentând pentru titular o rudă apropiată. Cuantumul daunelor morale nu pot fi

egalizate de la o cauză judiciară la alta întrucât circumstanţele proprii fiecărei cauze nu sunt

identice, aşa cum nici traumele psihice încercate de titulari dreptului la prejudiciul moral, nu

sunt identice.

Toate aceste criterii au fost avute în vedere de prima instanţă şi s-a considerat că un

cuantum de 50.000 lei reprezentând daune morale, pentru pierderea tatălui reclamantei,

asigură o justă şi integrală despăgubire şi că un astfel de cuantum nu duce la o îmbogăţire fără

justă cauză.

7

Curtea reţine ca fiind judicioasă aprecierea primei instanţe, iar în lipsa altor probe sau

situaţii de fapt invocate în apel, nu are motive pentru a schimba cuantumul acestor daune.

În ceea ce priveşte critica asupra momentului de la care prima instanţă a acordat plata

penalităţilor de întârziere, a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti,

Curte constată că este corectă dispoziţia instanţei întrucât cererea depusă la asigurător pentru

acordarea de daune morale de către titularul dreptului, în cuantumul liber apreciat de către

acest titular, nu obligă asigurătorul să se conformeze unei asemenea cereri, deoarece aşa cum

titularul dreptului are libertatea de a fixa obiectul pecuniar al daunelor morale, tot astfel

asiguratorul este îndreptăţit să nu fie de acord cu un astfel de obiect, sau cu cel puţin

cuantumul solicitat de titular. Aceasta întrucât aşa cum s-a arătat atât evaluarea cât şi

acordarea acestor daune morale sunt guvernate de criterii subiective, astfel că pot diferii în

procesul de cerere şi acordare a lor.

Pe de altă parte daunele morale se constituie într-un prejudiciu moral care deşi are o

geneză ex tunc se determină post factum prin evaluare de către instanţa judecătorească, în

absenţa unui acord între titularul dreptului şi asigurător.

Prin urmare, sancţiunea penalităţii de întârziere pentru neplata daunelor morale,

evaluate şi acordate de instanţă, nu poate decât să urmeze unei hotărâri judecătoreşti

definitive, deoarece penalitatea însăşi reprezintă un accesoriu al debitului principal stabilit cu

titlu de daune morale, prin aceiaşi hotărâre judecătorească.

Astfel fiind, se va respinge apelul declarat de reclamanta A… împotriva sentinţei

civile nr. x pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. x.

§.Dreptul consumatorului

2. Acţiune în constatarea nulităţii clauzelor abuzive. Neinformarea consumatorului

de către instituţia financiară creditoare asupra posibilităţii de negociere a

componentelor valorii totale a creditului. Lipsa negocierii clauzelor contractuale

referitoare la costurile creditului. Nulitatea clauzelor

Directiva 93/13/CEE/1993: art. 3, art. 4, art. 8

Legea nr. 193/2000: art. 4, art. 14

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010: art. 34, art. 36

CJUE: cauzaOceană Grupo Editorial SA versus Rocio Murciano Quintero (C –

240/98), cauza Caja de Ahorros z Monte de Piedad de Madrid (C – 484/08), cauza

Invitel, (C – 472/10), RWE Vertrieb (C – 92/11), cauza Arpad Kasler versus OTP

Jelzalogbank Zrt

În ceea ce priveşte clauza prevăzută la articolul 3.1.8. din contractul părţilor, Curtea

reţine că această stipulaţie contractuală se referă la ipoteza de modificare a dobânzii

comisioanelor şi dobânzii penalizatoare, pentru motive rezervate de bancă, indicate ca fiind

modificări legislative sau ale condiţiilor pieţei financiar bancare, fără a fi necesară

semnătura împrumutatului.

8

Prin includerea acestei clauze în contractul de credit, banca îşi apropie beneficiul

exonerării sale de orice risc al contractului, plasând însă acelaşi risc exclusiv în sarcina

persoanei împrumutate. O astfel de clauză creează, pe lângă deficitul de informare a

persoanei împrumutate asupra condițiilor obiective care pot conduce la modificarea dobânzii

comisioanelor şi dobânzii penalizatoare prin însăşi contractul părţilor, astfel încât această

persoană să aibă reprezentarea influențelor pe care asemenea modificări le va produce

asupra valorii totale a creditului în viitor, şi în dezechilibrul semnificativ, contrar cerinţelor

bunei credinţe între drepturile şi obligaţiile părţilor, clauza astfel inserată şi definită cu

concursul băncii, fiind sancţionată ca fiind abuzivă, potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) din

Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte clauza conţinută de art. 3.1.5. lit. a) din contractul de credit,

Curtea reţine că această stipulaţie contractuală se referă la comisionul de acordare a

creditului fixat în sarcina reclamantului – persoană împrumutată -, comision care se achită

din credit o singură dată, la data acordării creditului, banca fiind în drept să debiteze în mod

automat contul în care creditul este pus la dispoziţie de către bancă cu valoarea acestui

comision. Potrivit pct. 10 din Condiţiile speciale de creditare, acest comision de creditare se

situează la nivelul de 2 % flat, aplicat asupra sumei de bani împrumutate.

Curtea relevă că acest comision este perceput de bancă, aşa cum de altfel este definit,

în vederea acordării creditului. Prin urmare, comisionul de acordare excede raportului

contractual având ca obiect împrumutul unei sume de bani, faptul juridic căruia i se

datorează naşterea acestui comision neavând legătură cu prestaţiile caracteristice

contractului de credit. Dimpotrivă, comisionul de acordare, situându-se în timp anterior

chiar negocierilor asupra creditului şi documentaţiei necesare de examinat în vederea

acordării creditului, reprezintă preţul unei alte activităţi a băncii, şi anume a activităţii de

verificare a cererii de creditare, a examinării documentaţiei depuse de persoana solicitantă

precum şi a bonităţii aceleiaşi persoane, toate aceste activităţi exced contractului de credit.

În consecinţă, introducerea clauzei privind comisionul de acordare în contract, neavând nici

o legătură cu obiectul contractului de credit, are caracter abuziv.

Referitor la clauza 3.1.5. lit. B) din contractul de credit privind comisionul de

administrare, Curtea constată că, introducerea unui asemenea comision în contractul

părţilor, nu este prin ea însăşi nelegală sau abuzivă. Dimpotrivă, dispoziţiile O.U.G. nr.

50/2010 prevăd posibilitatea instituţiei financiare de a conveni cu persoana împrumutată un

astfel de comision.

Diferit de prima instanţă, Curtea relevă că este excesiv să se impună băncii să

demonstreze cheltuielile asupra cărora se impută comisionul de administrare (activităţi

desfăşurate, costul resursei umane, cheltuieli materiale etc.), deoarece aceste aspecte sunt şi

rămân sub direcţia exclusivă de organizare a băncii. Comisionul de administrare este abuziv,

însă, pentru motivele mai jos arătate, şi anume, a lipsei de informare a reclamantului asupra

perceperii acestui comision de către bancă în orice condiţii, asupra justificării de către bancă

a perceperii acestui comision, a prezentării unei oferte cu limite determinate a comisionului

care pot fi supuse negocierii, a prezentări influenţelor valorice pe care un asemenea comision

le produce asupra valorii totale a creditului şi a costului pe care îl are de suportat persoana

împrumutată pe toată durata creditului, astfel încât persoana consumatorului să aibă o

9

reprezentare clară asupra tuturor acestor aspecte şi să poată lua o decizie în cunoştinţă de

cauză. Datorită acestor cauze, stipulaţia contractuală prevăzută la art. 3.1.5. lit. b) este

sancţionată, de asemenea, de articolul 4 lit. a) din Legea nr. 193/2000 cu nulitatea.

Referitor la clauza atributivă de competenţă înscrisă în articolul 10.1 din contract,

Curtea reţine că această stipulaţie contractuală a fost fixată exclusiv în favoarea băncii, din

moment ce a fixat competenţa exclusivă a instanţei de judecată de la sediul social principal al

aceleiaşi bănci, şi anume Tribunalul Bucureşti, în condiţiile în care se va pune problema unor

acţiuni în justiţie cu privire la pretenţii sau despăgubiri rezultând din contract.

Deşi o asemenea clauză nu este cuprinsă în lista clauzelor considerate ca fiind

abuzive, listă prevăzută de Legea nr. 193/2000, potrivit art. 14 din aceeaşi lege, consumatorii

prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a

se adresa organelor judecătoreşti.

Clauza prin care a fost determinată ca fiind competentă doar instanţa de la sediul

social principal al băncii creditoare, este considerată de instanţă ca abuzivă, întrucât

restrânge dreptul consumatorului de a acţiona în justiţie pentru a pretinde constatarea

nulităţii clauzei contractuale şi eventual despăgubiri, deoarece îndepărtează persoana

consumatorului de instanţa judecătorească, în condiţiile în care persoana împrumutată are

domiciliul în judeţul T. iar contractul se derulează în aceeaşi circumscripţie teritorială. Prin

clauza având ca obiect fixarea doar unei anumite instanţe judecătoreşti ca fiind competentă

iar această instanţă se află în circumscripţia teritorială a sediului principal al băncii, ceea

ce în cazul reclamantului persoană împrumutată, semnifică o distanţă importantă faţă de

domiciliul său şi întrebuinţarea unor cheltuieli semnificative pentru a accede la instanţa de

judecată astfel determinată, se aduce atingere dreptului reclamantului la liberul acces la

justiţie, în condiţiile Codului de procedură civilă şi ale legislaţiei speciale aplicabile

dreptului consumatorului. În consecinţă, în mod judicios prima instanţă a stabilit că şi

această clauză are caracter abuziv, dispunând anularea ei.

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 634/A din 14 septembrie 2016, rezumată de

judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)

Prin sentinţa civilă nr. x pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x, s-a admis în

parte cererea de chemare în judecată formulată şi precizată de reclamantul A în contradictoriu

cu pârâta SC B... SA B. şi intervenienţii forţaţi C…, D… şi E…; s-a constatat caracterul

abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 3.1.5 lit. a şi b, art. 3.1.8 teza întâi,

art. 10.1 din condiţiile generale ale contractului […]; s-a dispus obligarea pârâtei la restituirea

sumei de 1.720 CHF încasată cu titlu de comision de acordare, precum şi la restituirea

comisionului de administrare începând cu data perceperii lui şi până la data pronunţării

hotărârii; s-a dispus obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului de restituit de

la data perceperii fiecărei sume şi până la data restituirii efective, s-a respins în rest acţiunea şi

a fost obligată pârâta la plata în favoarea reclamantului a cheltuielilor de judecată în sumă de

200 lei.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că la data de 20.08.2008 a fost încheiat

contractul de credit de consum cu garanții reale […] prin care pârâta SC B... SA B., în calitate

10

de împrumutător, a acordat reclamantului A, în calitate de împrumutat, un credit în valoare de

86.000 CHF, pe un termen de 348 luni.

Reclamantul a sesizat instanța de judecată, invocând caracterul abuziv al clauzelor

prevăzute la art. 3.1.1, art. 3.1.5 lit. a și b, art. 3.1.8, art. 3.2.1, art. 3.3, art. 10.1 și clauzele

inserate în contractul de credit la secțiunea 4 din condițiile generale privind efectuarea plăților

în moneda creditului și suportarea de către consumator a diferențelor de curs valutar, astfel că

tribunalul a analizat dacă, în lumina reglementărilor incidente în cauză și invocate de către

reclamant prin cererea de chemare în judecată, acestea au sau nu caracter abuziv.

Față de temeiul juridic invocat de reclamant în susținerea acțiunii, s-a constatat că

raporturile contractuale dintre părți sunt guvernate de dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind

clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, astfel cum sunt

definite aceste două categorii în art. 2 din lege.

În ce priveşte condiţiile impuse de lege a fi îndeplinite pentru ca o clauză să poată fi

apreciată ca fiind abuzivă, acestea se desprind din reglementarea art. 4 din lege.

Potrivit textului de lege o clauză poate fi calificată ca abuzivă dacă nu a fost negociată

direct cu consumatorul, dacă prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract,

creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru

semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Prima condiție este explicată prin art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 care definește

noțiunea de clauză care nu a fost negociată direct cu consumatorul ca fiind clauza stabilită

fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard

preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului

sau serviciului respectiv. Cu privire la aceste ultime contracte legiuitorul a instituit așadar o

prezumție relativă referitoare la lipsa negocierii la data încheierii lor, prezumție ce poate fi

răsturnată prin probă contrară, sarcina probei revenind, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr.

193/2000, profesionistului care pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată

direct cu consumatorul.

Analizând contractul supus analizei în întregul său, tribunalul a constatat că în

momentul în care a fost încheiat acest contract, consumatorul a acţionat de pe o poziţie

inegală, în raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind

prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau

înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea sa negocieze nici o

clauza din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă.

Conform art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, care a transpus art. 3 din Directiva

93/13/CEE, băncii îi revenea obligaţia de a dovedi că a negociat în mod direct aceste clauze

cu împrumutatul, ceea ce în cauză nu s-a probat.

Deşi într-adevăr nu se poate impune unei bănci, al cărei număr de clienţi este

semnificativ de a redacta într-o manieră personală fiecărui client atât condiţiile generale de

creditare cât şi cele speciale, cu toate acestea, conform legii profesionistului îi revine sarcina

de a proba că s-a oferit posibilitatea reală consumatorului persoană fizică de a influenţa

cuprinsul clauzelor standardizate de către bancă. În acest sens, trebuie avut în vedere că

potrivit unei jurisprudenţe constante a C.J.U.E., sistemul de protecţie pus în aplicare prin

Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate

11

faţă de vânzător sau de furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi de nivelul

de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil, fără a

putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora.

Însă pentru ca o clauză să poată fi declarată ca fiind abuzivă este necesar a fi

îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv a

condiţiei subiective constând reaua credinţă a profesionistului bancar şi a condiţiei obiective

reprezentată de dezechilibrul semnificativ, disproporţionat între prestaţiile reciproce ale

părţilor cu consecinţa procurării unui avantaj excesiv pentru profesionist în detrimentul

consumatorului.

Acestea sunt condiţiile în care a fost analizat pretinsul caracter abuziv al clauzelor

menţionate în cererea de chemare în judecată, cu menţiunea că, în ceea ce priveşte evaluarea

naturii abuzive a clauzelor, aceasta nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al

contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu

produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt

exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

[…]

Astfel, clauzele menţionate în contract descriu comisioanele percepute doar din

perspectiva modalităţii de calcul şi a cuantumului lor, fără să cuprindă raţiunea perceperii

acestora. Or, având în vedere că banca intimată asimilează aceste comisioane obiectului

principal al contractului, considerându-le ca fiind prestaţii esenţiale stabilite în sarcina

împrumutatului, este de neconceput neprezentarea contraprestaţiei corelative a băncii,

respectiv a raţiunii scindării costului contractului în mai multe componente. În lipsa unei

exprimări clare şi neechivoce, pentru consumator fundamentul perceperii acestor comisioane

este necunoscut, putând fi indusă ideea perceperii mai multor costuri pentru acelaşi serviciu al

băncii, fără ca distincţia dintre acestea să fie exprimată în mod clar. În mod corespunzător,

motivul revizuirii dobânzii bancare constând în schimbările semnificative de pe piaţa

monetară este neclar.

În consecinţă, deşi dobânda şi comisioanele fac parte din costul total al contractului,

faţă de caracterul neclar şi echivoc al clauzelor care le reglementează, acestea pot fi supuse

analizei din perspectiva caracterului abuziv, contrar susţinerilor pârâtei.

Potrivit art. 3.1.1 din condiţiile generale ale convenţiei, rata dobânzii este inițial fixă,

după care aceasta devine variabilă, revizuirea ratei dobânzii făcându-se la fiecare 1 februarie

și 1 august, pe toată durata creditului. Prin art. 3.1.8 din condițiile generale banca și-a rezervat

dreptul de a modifica dobânda și comisioanele, inclusiv dobânda penalizatoare, din motive

întemeiate precum modificări legislative sau modificări ale condițiilor pieței financiar-

bancare.

S-a observat că în art. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000 se face referire la

existența unui „motiv întemeiat”, arătându-se că o clauză care dă dreptul furnizorului de

servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, nu este abuzivă, cu condiţia

ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut şi în contract şi, totodată, cu

condiţia informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia

imediat contractul.

12

Or, motivul întemeiat prevăzut în contractul supus analizei este acela al „modificărilor

legislative sau modificări ale condițiilor pieței financiar-bancare”, fără prezentarea altor

elemente de identificare. Pentru a reţine stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea

ratei dobânzii și a comisioanelor este necesară prezentarea unei situaţii clare, corespunzător

descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaşte de la început că, dacă acea situaţie

se va produce, dobânda sau comisioanele vor fi mărite. Doar astfel opţiunea lui de a contracta

este liberă, perfect conştientă şi cu reprezentarea corectă a consecinţelor actului juridic pe care

îl va semna. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, pentru ca, în

eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanţa

judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat şi eficient pentru a

conchide în sensul existenţei sau inexistenţei situaţiei care constituie motiv pentru majorarea

dobânzii.

Motivul menţionat respectiv „modificări legislative sau modificări ale condițiilor

pieței financiar-bancare” nu îndeplinește această condiţie, astfel că, în eventualitatea unui

litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate

stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs, fiind de netăgăduit că piaţa financiară

evoluează diferit în funcţie de indicele la care se raportează. Această modalitate de exprimare

face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar

intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este

judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit.

Prin necircumstanţierea, în nici un mod, a elementelor care-i permit băncii modificarea

unilaterală a dobânzii curente contractuale, a dobânzii penalizatoare și a comisioanelor, prin

neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere

majorarea acestor costuri, această clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind

de natură să îl prejudicieze pe consumator și ca atare ea este abuzivă.

Cu toate acestea, tribunalul a constatat ca fiind abuzivă doar prima teză a art. 3.1.8

referitoare la criteriul în funcție de care se majorează costurile contractului, urmând să

respingă cererea reclamantului vizând constatarea nulității absolute a clauzei prevăzută la art.

3.1.8 în integralitatea sa, având în vedere că reclamantul nu a învederat aspectele de

nelegalitate ale tuturor tezelor reglementate de clauza menționată, concentrându-și susținerile

strict pe nelegalitatea criteriilor prevăzute pentru modificarea costurilor contractului.

În mod corespunzător, tribunalul a respins cererea reclamantului de constatare a

caracterului abuziv al clauzei prevăzută la art. 3.1.1 din condițiile generale, având în vedere că

prevederea unei rate de dobândă fixă urmată de o dobândă variabilă care poate fi revizuită o

dată la 6 luni nu conține în sine nici un element abuziv, ci vătămarea consumatorului derivă

din prevederea unui criteriu subiectiv în funcție de care banca are posibilitatea să modifice

unilateral dobânda.

Tribunalul a reţinut că în privința comisionului de acordare prevăzut la art. 3.1.5 lit. a),

în ciuda denumirii lui care l-ar încadra teoretic în sfera cheltuielilor aferente documentaţiei de

credit, modul de calcul al acestui comision trădează o altă destinație neprevăzută în contract,

în condițiile în care a fost stabilit prin aplicarea unui procent la valoarea creditului neacordat,

fără vreo legătură cu costurile necesitate de documentaţia eliberată. În aceste condiţii, se poate

considera că comisionul de acordare este lipsit de cauză întrucât nu rezultă din contract că

13

banca a prestat un serviciu suplimentar care să justifice această remuneraţie. Mai mult,

instanţa de fond a considerat că perceperea unui comision doar pentru întocmirea dosarului în

vederea acordării creditului, adică pentru simpla exercitare a obiectului de activitate al pârâtei,

într-un cuantum ridicat de 2 % din valoarea totală a creditului, ceea ce conduce printr-un

calcul simplu la suma de 1.720 euro, reprezintă un cost nejustificat şi exagerat, fără o

contraprestaţie obiectivă din partea băncii.

Într-adevăr, prestațiile efectuate pentru procesarea cererii de credit și pentru verificarea

clientului în baza de date nu justifică perceperea de către bancă a unui comision de acordare

în cuantum ridicat; toate aceste prestații se circumscriu obiectului de activitate al băncii,

reprezintă operațiuni accesorii, prealabile acordării unui credit, fiind în interesul băncii de a

încheia cât mai multe contracte de credit.

Tribunalul a reţinut că și scopul perceperii comisionului de administrare a creditului

este neclar, terminologia folosită nefiind descrisă în cuprinsul contractului încheiat de pârâtă,

pentru ca împrumutatul să fie în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la motivele pentru care

sunt percepute aceste sume cu titlu de comision. De asemenea, nici instanţa nu poate aprecia

cu privire la legalitatea acestei clauze, din moment ce motivaţia perceperii acestui comision

nu este detaliată nici în cuprinsul contractului, nici în cel al condiţiilor generale ale

contractului analizat.

Cu privire la comisionul de administrare analizat, s-a observat că nelegalitatea acestuia

rezidă nu doar din lipsa menționării contraprestaţiei oferite de bancă în schimbul perceperii

sale, ci şi din modul de calcul al acestuia, prin aplicarea unui procent de 0,175%, asupra

soldului lunar al creditului, prin cuantumul său acest comision fiind nejustificat şi

disproporţionat. Un comision de administrare de o asemenea valoare este lovit de nulitate

absolută şi prin prisma lipsei cauzei, dat fiind că în contractele sinalagmatice prefigurarea

contraprestaţiei celeilalte părţi constituie cauza propriei obligaţii. Or, este cert faptul că pârâta

nu realizează în favoarea reclamantului prestaţii de administrare a contului care să justifice

achitarea sumelor solicitate cu acest titlu într-un asemenea cuantum.

Această clauză ce prevede un comision de administrare în cuantum procentual aplicat

asupra soldului lunar al creditului reprezintă de fapt o dobândă mascată, care în contract nu

este menționată la rubrica aferentă dobânzilor, ci la rubrica comisioane.

Din prevederile O.U.G. nr. 50/2010 rezultă că este permisă perceperea de către bancă a

comisionului de administrare a creditului, însă modalitatea în care a fost stipulat acest

comision în contractul supus cenzurii instanței contravine cerințelor legale. Un comision de

administrare trebuie să fie unul justificat și să reflecte costul real al operațiunii de

administrare, să fie unul rezonabil și transparent, în esență să respecte principiul bunei

credințe și al echității.

În concluzie, nu însăși perceperea comisionului de administrare este ilegală, ci modul

de calcul al acestuia îi conferă comisionului caracter abuziv – aplicarea unui procent de

0,175% asupra soldului lunar al creditului fiind de natură să afecteze echilibrul contractual.

[…]

Clauza atributivă de competență inserată în art. 10.1 din contract este abuzivă și se

impune constatarea nulității absolute a acesteia, în partea referitoare la instanța competentă să

soluționeze diferendele apărute în legătură cu încheierea sau executarea prezentului contract.

14

Astfel, prin clauza prevăzută la art. 10.1 teza a II-a din contract se prevede că în ipoteza în

care diferendele nu pot fi soluționate pe cale amiabilă, acestea vor fi supuse spre soluționare

instanțelor competente material din București. Stabilirea competenței în favoarea instanțelor

din București este de natură să îngreuneze în mod considerabil o eventuală acțiune derivată

din contract, cu consecința descurajării sau chiar a imposibilității consumatorului de a

compărea în fața instanței de judecată, costurile legate de formularea unei acțiuni către

instanțele din București fiind mai împovărătoare pentru consumator. De altfel, clauza

atributivă de competență intră în categoria celor prevăzute la pct. 1 lit. q) din anexa la

Directiva 93/13/CEE și pct. 1 lit. h) din anexa la Legea nr. 193/2000, deoarece prin aceasta se

obstrucționează în mod nejustificat dreptul consumatorului la acțiune în justiție, fiind

prevăzute pentru debitor condiții mai grele de acces la o instanță decât cele prevăzute

legislativ prin art. 113 alin. (1) C. pr. civ. care reglementează ca instanță competentă alternativ

teritorial și instanța de la domiciliul consumatorului, care în cauza de față este în Timișoara,

cu atât mai mult cu cât contractul a fost încheiat la Timișoara, iar executarea acestuia este

efectuată lunar la agenția din Timișoara.

[…]

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC B... SA B., solicitând modificarea

în parte a sentinţei apelate cu consecinţa respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.

[…]

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimaţii C…, D…, E… şi F… au solicitat

respingerea apelului ca neîntemeiat şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii primei

instanţe, cu cheltuieli de judecată.

[…]

Examinând apelul pârâtei prin prisma motivelor invocate în fapt şi în drept, a

apărărilor aduse prin întâmpinarea formulată de reclamanţi precum şi potrivit dispoziţiilor art.

476-482 C. pr. civ., Curtea constată că apelul este nefondat urmând a fi respins pentru

motivelor ce se vor arăta în continuare.

Astfel, între părţi s-a încheiat contractul de credit de consum cu garanţii reale […],

cuprinzând condițiile generale şi condiţiile speciale de creditare precum şi actul adiţional nr.

x/2008, în conformitate cu care pârâta apelantă a împrumutat reclamantului A… suma de

86.000 CHF cu o perioadă de rambursare a creditului de 348 de luni.

Prin instanţă investită cu acţiunea în nulitate a reclamantului, a admis cererea de

chemare în judecată şi a constatat nulitatea clauzelor 3.1.5. lit. a) şi b), 3.1.8. şi 10.1, pe

temeiul că acestea au un caracter abuziv în raport cu reclamantul.

Prin urmare, examenul hotărârii atacate cu apelul pârâtei, se va limita la cele trei

categorii de clauze care au făcut obiectul hotărârii de anulare a acestora.

În ceea ce priveşte clauza prevăzută la articolul 3.1.8. din contractul părţilor, Curtea

reţine că această stipulaţie contractuală se referă la ipoteza de modificare a dobânzii

comisioanelor şi dobânzii penalizatoare, pentru motive rezervate de bancă, indicate ca fiind

modificări legislative sau ale condiţiilor pieţei financiar bancare, fără a fi necesară semnătura

împrumutatului.

În mod corect prima instanţă a constatat caracterul abuziv al aceste clauze

contractuale, în condiţiile în care banca îşi rezervă în mod unilateral dreptul de a modifica

15

elementele componente ale creditului, atât pe cele principale cum este dobânda, cât şi pe cele

accesorii, cum sunt comisioanele, fără a negocia o astfel de modificare cu persoana

împrumutatului şi fără consimţământul acestuia, declarând prin această clauză că banca poate

interveni asupra contractului fără a fi necesară semnătura împrumutatului.

Pe de altă parte, motivele pe care se întemeiază dreptul unilateral al băncii de a

interveni asupra componentelor creditului, nu are o justificare neechivocă. Dimpotrivă,

posibilitatea băncii de a interveni asupra contractului nu este justificată de cauze obiective, cât

timp se invocă în mod generic modificările condiţiilor pieţei financiar bancare.

Prin includerea acestei clauze în contractul de credit, banca îşi apropie beneficiul

exonerării sale de orice risc al contractului, plasând însă acelaşi risc exclusiv în sarcina

persoanei împrumutate. O astfel de clauză creează pe lângă deficitul de informare a persoanei

împrumutate asupra condițiilor obiective care pot conduce la modificarea dobânzii

comisioanelor şi dobânzii penalizatoare prin însăşi contractul părţilor, astfel încât această

persoană să aibă reprezentarea influențelor pe care asemenea modificări le va produce asupra

valorii totale a creditului în viitor, şi în dezechilibrul semnificativ, contrar cerinţelor bunei

credinţe între drepturile şi obligaţiile părţilor, clauza astfel inserată şi definită cu concursul

băncii, fiind sancţionată ca fiind abuzivă, potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr.

193/2000.

În ceea ce priveşte clauza conţinută de art. 3.1.5. lit. a) din contractul de credit, Curtea

reţine că această stipulaţie contractuală se referă la comisionul de acordare a creditului fixat în

sarcina reclamantului – persoană împrumutată –, comision care se achită din credit o singură

dată, la data acordării creditului, banca fiind în drept să debiteze în mod automat contul în

care creditul este pus la dispoziţie de către bancă cu valoarea acestui comision. Potrivit pct. 10

din Condiţiile speciale de creditare, acest comision de creditare se situează la nivelul de 2 %

flat.

Curtea constată că şi această clauză, în mod judicios a fost stabilită ca fiind abuzivă de

către prima instanţă. Mai mult, Curtea relevă că acest comision este perceput de bancă, aşa

cum de altfel este definit, în vederea acordării creditului. Prin urmare, comisionul de acordare

excede raportului contractual având ca obiect împrumutul unei sume de bani, faptul juridic

căruia i se datorează naşterea acestui comision neavând legătură cu prestaţiile caracteristice

contractului de credit. Dimpotrivă, comisionul de acordare, situându-se în timp anterior chiar

negocierilor asupra creditului şi documentaţiei necesare de examinat în vederea acordării

creditului, reprezintă preţul unei alte activităţi a bănci, şi anume a activităţii de verificare a

cererii de creditare, a examinării documentaţiei depuse de persoana solicitantă precum şi a

bonităţii aceleiaşi persoane, toate aceste activităţi exced contractului de credit. În consecinţă,

introducerea clauzei privind comisionul de acordare în contract, neavând nici o legătură cu

obiectul contractului de credit, are caracter abuziv.

De asemenea, Curtea mai relevă sub acest cuprins, că nici sub aspectul negocierii

comisionului de acordare şi a justificării întinderii acestui comision, banca nu a făcut nici o

dovadă în privinţa demersurilor informative şi de stabilire a acestui comision, cu persoana

împrumutată, comisionul fiind stabilit în mod abstract şi unilateral la procentul de 2 % din

valoarea creditului. Curtea nu are motive pentru a considera că acest comision de acordare a

creditului are caracter obiectiv şi deplină justificare pentru a acoperi operaţiunile efectuate de

16

bancă, reprezentate de cheltuielile întrebuinţate de aceeaşi bancă, şi care să o îndreptăţească la

perceperea acestui comision, motiv pentru care caracterul abuziv al acestei clauze se

subliniază încă odată,

Referitor la clauza 3.1.5. lit. B) din contractul de credit privind comisionul de

administrare, Curtea constată că, introducerea unui asemenea comision în contractul părţilor,

nu este prin ea însăşi nelegală sau abuzivă. Dimpotrivă, dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010,

prevăd posibilitatea instituţiei financiare de a conveni cu persoana împrumutată un astfel de

comision, în condiţiile în care banca justifică necesitatea acoperirii cheltuielilor de

administrare a contului/conturilor de plată şi ramburs a creditului, iar persoana împrumutată

acceptă un astfel de comision, negociind cu banca obiectul de acoperire a comisionului de

administrare şi întinderea acestui comision, ceea ce presupune o bună informare a persoanei

împrumutate asupra semnificaţiei comisionului de administrare, influenţelor pe care acesta îl

aduce valorii totale a creditului, cu specială privire asupra costului total pe care îl are de plată

persoana împrumutată, incluzând alături de comisionul de administrare, alte comisioane,

dobânda, valoarea poliţei de asigurare etc.

Pârâta apelantă nu a reuşit să probeze că în privinţa comisionului de administrare a

iniţiat o corectă informare a persoanei împrumutate asupra aspectelor mai sus arătate, în

special dacă comisionul a fost negociat, limitele valorice pentru care s-a efectuat negocierea,

perceperea de către persoana împrumutată a influenţelor pe care acest comision le aduce

asupra valorii totale a creditului, cota de reprezentare a acestui comision în totalul obligaţiilor

de plată ale aceleiaşi persoane împrumutate. Diferit de prima instanţă, Curtea relevă că este

excesiv să se impună băncii să demonstreze cheltuielile asupra cărora se impută comisionul

de administrare (activităţi desfăşurate, costul resursei umane, cheltuieli materiale, etc.),

deoarece aceste aspecte sunt şi rămân sub direcţia exclusivă de organizare a băncii.

Comisionul de administrare este abuziv însă pentru motivele mai jos arătate, şi anume, a lipsei

de informare a reclamantului asupra perceperii acestui comision de către bancă în orice

condiţii, asupra justificării de către bancă a perceperii acestui comision, a prezentării unei

oferte cu limite determinate a comisionului care pot fi supuse negocierii, a prezentări

influenţelor valorice pe care un asemenea comision le produce asupra valorii totale a

creditului şi a costului pe care îl are de suportat persoana împrumutată pe toată durata

creditului, astfel încât persoana consumatorului să aibă o reprezentare clară asupra tuturor

acestor aspecte şi să poată lua o decizie în cunoştinţă de cauză. Datorită acestor cauze,

stipulaţia contractuală prevăzută la art. 3.1.5. lit. b) este sancţionată, de asemenea, de articolul

4 lit. a) din Legea 193/2000 cu nulitatea.

Referitor la clauza atributivă de competenţă înscrisă în articolul 10.1 din contract,

Curtea reţine că această stipulaţie contractuală a fost fixată exclusiv în favoarea băncii, din

moment ce a fixat competenţa exclusivă a instanţei de judecată de la sediul social principal al

aceleiaşi bănci, şi anume Tribunalul Bucureşti, în condiţiile în care se va pune problema unor

acţiuni în justiţie cu privire la pretenţii sau despăgubiri rezultând din contract.

Deşi o asemenea clauză nu este cuprinsă în lista clauzelor considerate ca fiind abuzive,

listă prevăzută de Legea 193/2000, potrivit art. 14 din Legea 193/2000, consumatorii

prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se

adresa organelor judecătoreşti.

17

Clauza prin care a fost determinată ca fiind competentă doar instanţa de la sediul

social principal al băncii creditoare, este considerată de instanţă ca abuzivă, întrucât restrânge

dreptul consumatorului de a acţiona în justiţie pentru a pretinde constatarea nulităţii clauzei

contractuale şi eventual despăgubiri, deoarece îndepărtează persoana consumatorului de

instanţa judecătorească, în condiţiile în care persoana împrumutată are domiciliul în judeţul

Timiş iar contractul se derulează în aceeaşi circumscripţie teritorială. Prin clauza având ca

obiect fixarea doar unei anumite instanţe judecătoreşti ca fiind competentă iar această instanţă

se află în circumscripţia teritorială a sediului principal al băncii, ceea ce în cazul

reclamantului persoană împrumutată, semnifică o distanţă importantă faţă de domiciliul său şi

întrebuinţarea unor cheltuieli semnificative pentru a accede la instanţa de judecată astfel

determinată, se aduce atingere dreptului reclamantului la liberul acces la justiţie, în condiţiile

Codului de procedură civilă şi ale legislaţiei speciale aplicabile dreptului consumatorului. În

consecinţă, în mod judicios prima instanţă a stabilit că şi această clauză are caracter abuziv,

dispunând anularea ei.

Orice contract bancar, cum este şi cel încheiat în cauza de faţă, trebuie să respecte

toate condiţiile de validitate ale unui contract civil dar trebuie să fie încheiat şi cu respectarea

exigenţelor Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive încheiate între comercianţi şi

consumatori şi ale Directivei nr. 93/13/CEE în condiţiile în care la încheierea acestui contract

intimata a acţionat ca un profesionist iar apelantul avea calitatea de consumator astfel încât, pe

lângă cerinţele respectării condiţiilor de validitate ale oricărui contract (legea generală),

contractul de credit trebuia să respecte şi cerinţele actelor normative arătate mai sus (legea

specială), cu referire la protecţia consumatorului, în speţa de faţă reclamant având această

calitate.

Referitor la condiţiile legii speciale, instanţa de apel a constatat că potrivit art. 1 alin.

(1) – (3) din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori

pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără

echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate; în caz de dubiu

asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea

consumatorului; se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele

încheiate cu consumatorii.

Art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000 prevede că o clauză contractuală care nu a

fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau

împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar

cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; o

clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta

a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi

contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi

pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Conform art. 6 din acelaşi act normativ, clauzele abuzive cuprinse în contract şi

constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte

asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului,

numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

18

De asemenea, în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene consumatorul a

fost definit ca acea parte vulnerabilă din punct de vedere economic şi mai puţin experimentată

în materie juridică. O dimensiune esenţială a protecţiei consumatorilor în cadrul contractelor

de credit bancar vizează eliminarea clauzelor abuzive din aceste convenţii. Mult mai frecvente

sunt situaţiile în care sub aparenţa unei legalităţi, instituţiile de creditare nesocotesc drepturile

consumatorilor, însă în mod subtil. Este cazul contractului de credit bancar, în care, sub

pretextul libertăţii contractuale şi al obligativităţii contractului, uneori, instituţiile de creditare

inserează şi impun clauze abuzive.

Prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în

legislaţia naţională prin Legea nr. 193/2000, cu modificările ulterioare, legiuitorul european şi

cel naţional au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând

instanţei posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în

măsura în care reţine că acesta cuprinde clauze abuzive.

De altfel, prin Legea nr. 193/2000 s-a stabilit în mod expres competenţa instanţei de

judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale.

Interpretând această directivă, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a stabilit în

cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C - 240/98) că protecţia

acestui act normativ conferă judecătorului naţional posibilitatea de a aprecia din oficiu

caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei

cereri întemeiate pe aceasta.

Întrucât o asemenea examinare presupune existenţa în prealabil a unui contract semnat

de către cele două părţi care şi-a produs integral sau parţial efectele, este neîndoielnic că

executarea pentru un anumit interval de timp a obligaţiilor asumate de către consumator nu

poate împiedica verificarea conţinutului său de către instanţa de judecată.

În speţă, contractul de credit încheiat între părţi este un contract preformulat, între o

bancă şi o persoană fizică.

Într-un asemenea contract, clauzele sunt stabilite în mod unilateral de către bancă,

posibilităţile de negociere fiind extrem de reduse sau lipsind cu desăvârşire, singura

posibilitate pe care o are clientul fiind de a semna sau nu contractul.

Rolul instanţei de judecată este acela de a pune în balanţă pe de o parte principiul

forţei obligatorii a contractului, care este un principiu fundamental al dreptului privat şi pe de

altă parte principiul bunei-credinţe şi cel al protecţiei consumatorilor, ca parte contractantă

vulnerabilă şi susceptibilă de a fi supusă unor abuzuri.

Atunci când justul echilibru dintre aceste principii este rupt, instanţa este datoare să

intervină, nu doar în temeiul dispoziţiilor legale existente „de lege lata”, atât în dreptul intern,

cât şi în cel comunitar, ci şi pentru a asigura respectarea principiului echităţii.

În acelaşi sens, potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii Europene de Justiţie,

sistemul de protecţie pus în aplicare de Directiva 93/13 se întemeiază pe ideea că în ceea ce

priveşte puterea de negociere şi nivelul de informare al consumatorului, acesta se află într-o

situaţie de inferioritate faţă de vânzător sau furnizor, situaţie care îl determină să adere la

condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă

asupra conţinutului acestora (Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C-484/08).

19

Având în vedere o astfel de situaţie de inferioritate, Directiva 93/13 obligă statele

membre să prevadă un mecanism care să asigure că orice clauză contractuală care nu a făcut

obiectul unei negocieri individuale să poată fi controlată pentru aprecierea eventualului său

caracter abuziv.

În acest cadru, instanţa naţională trebuie să stabilească, ţinând cont de criteriile

prevăzute la articolul 3 aliniatul (1) şi articolul 5 din Directiva 93/13 dacă, având în vedere

împrejurările proprii ale speţei, o astfel de clauză îndeplineşte criteriile bunei-credinţe,

echilibrului şi transparenţei prevăzute de această directivă (Invitel, C-472/10, RWE Vertrieb,

C-92/11).

[…]

Mai mult, problema a fost tranşată şi în jurisprudenţa CJUE, unde, de exemplu, în

cauza C-484/08, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid se arată că: „dispoziţiile art. 4

alin. (2) şi art. 8 din Directiva nr. 93/13/CE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei

reglementări (…) care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor

contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al

preţului sau a remuneraţie, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în

schimbul acestora, iar, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi

inteligibil”.

În acelaşi sens, în cauza C-241/98, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că

recunoaşte judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui

contract, arătând, totodată, că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al

protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care,

făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi.

Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să

nu-şi producă efectele”.

Prin urmare, instanţele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind

preţul, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar şi inteligibil, cu atât mai mult având acest

drept atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil (s-ar putea

afirma că nu au doar dreptul, ci au chiar obligaţia de a face acest lucru).

În ce priveşte noţiunea de limbaj clar, acesta presupune exprimarea corectă din punct

de vedere gramatical. Sub acest aspect, chiar dacă respectivele clauze au fost exprimate clar

din punct de vedere gramatical, trebuie ţinut seama de faptul că ele nu au fost negociate,

contractul fiind unul de adeziune, iar faptul că banca a informat pe reclamanţi în legătură cu

conţinutul contractului şi că le-a lăsat timp de analiză şi gândire nu înseamnă că a şi negociat

aceste clauze cu reclamanţii.

În ce priveşte noţiunea de limbaj inteligibil, acesta presupune posibilitatea pentru

consumatori să prevadă consecinţele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales

sub aspectul consecinţelor economice care rezultă din acesta, în ceea ce-i priveşte, relevant în

acest sens fiind concluziile la care a ajuns CJUE, în cauza C-26/13, Arpad Kasler împotriva

OTP Jelzalogbank Zrt, afirmându-se că „Art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE trebuie

interpretat în sensul că, în ceea ce priveşte o clauză contractuală…., cerinţa potrivit căreia o

clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil, trebuie înţeleasă ca impunând

nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere

20

gramatical, ci şi ca contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a

mecanismului… la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi

cel prevăzut prin alte clauze…. , astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor

criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea cel

priveşte”.

§.Drept societar

3. Acţiunea în răspundere împotriva administratorului societăţii pentru prejudicii

aduse acesteia. Exercitarea dreptului la acţiune de către adunarea generală a

acţionarilor. Lipsa capacităţii de exerciţiu a acţiunii în justiţie în privinţa

adunării generale a acţionarilor. Anularea acţiunii

Legea nr. 31/1990, rep.

1: art. 155 alin. (1) şi (2)

Dispoziţiile art. 155 alin. (1) şi (2) din Legea societăţilor nr. 31/1990, atribuie dreptul

de acţionare a administratorului, directorului, membrului comitetului director sau consiliului

de supraveghere, în competenţa adunării generale a acţionarilor. Acest drept include

prerogativa de decizie a introducerii acţiunii în justiţie, având unicul obiect de angajare a

răspunderii patrimoniale a persoanei mai sus arătate.

Prin urmare, adunarea generală a acţionarilor are capacitate de folosinţă sub

aspectul dreptului de a hotărî asupra angajării răspunderii patrimoniale, capacitate care îi

este conferită în mod expres de articolul 155 alin. (1) din Legea societăţilor, însă capacitatea

de exerciţiu în sens procesual, în vederea materializării atributului de a sta în justiţie în

calitate de parte, aparţine doar societăţii în calitate de persoană juridică, având drepturi şi

obligaţii ce pot fi exercitate în justiţie.

Astfel fiind, Curtea constată că în mod judicios prima instanţă a statuat că adunarea

generală a acţionarilor nu este înzestrată cu legitimare procesuală activă, neavând

capacitatea procesuală prevăzută de lege pentru a sta în justiţie în nume propriu.

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 554/A din 29 iunie 2016, rezumată de

judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)

Prin sentinţa civilă x pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x, s-a respins ca

nefondată excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Timiş, s-a admis excepția lipsei

capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei Adunarea Generală Ordinară a Acţionarilor

S.N. A… – SA G... şi s-a anulat cererea formulată de reclamanta Adunarea Generală Ordinară

a Acţionarilor S.N. A – SA G. în contradictoriu cu pârâtul B… ca fiind introdusă de o entitate

fără capacitate procesuală de folosinţă.

1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1066 din 17 noiembrie 2004.

21

[…]

Excepția lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantei Adunarea Generală

Ordinară a Acționarilor S.N. A… – SA G... a fost admisă de către instanță, având în vedere

că, potrivit art. 56 C. pr. civ., capacitatea procesuală de folosinţă constă în aptitudinea unei

persoane de a avea folosinţa drepturilor civile pe plan procesual. Capacitatea procesuală de

folosință reprezintă așadar o condiţie esenţială pentru ca o persoană să devină parte în

procesul civil.

În cauza de față acțiunea a fost promovată de Adunarea Generală Ordinară a

Acționarilor S.N. A… – SA G... și nu de către persoana juridică însăși, reclamanta

justificându-și calitatea și implicit capacitatea procesuală de a introduce această acțiune prin

trimiterea la dispozițiile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 care dispun că acţiunea în

răspundere contra directorilor pentru daune cauzate de aceștia societăţii prin încălcarea

îndatoririlor lor faţă de societate, aparţine adunării generale, care va decide cu majoritatea

prevăzută la art. 112 din lege.

Adunarea generală reprezintă organul de deliberare și decizie al societății comerciale,

fiind formată din totalitatea acționarilor societății. Potrivit legii, adunarea generală exprimă

voința socială, care decide în toate problemele esențiale ale activității societății, inclusiv

numirea celorlalte organe ale societății, astfel că ea apare ca organul suprem de conducere al

societății. Cu toate acestea, ea nu subzistă ca subiect distinct de persoana juridică însăși,

neavând capacitate de folosință și drepturi civile pe care să tindă să le realizeze în scop

propriu sau obligații pe care să și le asume prin încheierea de acte juridice în mod autonom de

persoana juridică însăși. Neavând folosința drepturilor civile adunarea generală nu se bucură

nici de capacitatea de folosință pe plan procesual.

Se observă că pârâtul a invocat în mod formal și excepția lipsei capacității procesuale

de exercițiu, deși întreaga motivare este grefată pe lipsa capacității de folosință, or cele două

instituții procesual civile nu se identifică, întrucât capacitatea procesuală de exercițiu

înseamnă capacitatea de a sta în judecată a unei persoane sau entități care are folosința

drepturilor procedurale, dar nu și exercițiul lor, aspect care poate fi complinit în cursul

judecății.

În cauza de față capacitatea procesuală de exercițiu aparține persoanei juridice care o

realizează prin intermediul organelor sale administrative care acționează în numele și pe

seama persoanei juridice.

[…]

Având în vedere dispoziţiile art. 56 C. pr. civ. care prevăd în mod expres că poate sta

în judecată doar persoana care are folosinţa drepturilor civile, tribunalul a constatat că

Adunarea Generală Ordinară a Acționarilor S.N. A… – SA G... nu poate avea calitatea de

reclamantă şi deci nici folosinţa drepturilor civile, astfel încât instanţa a admis excepţia lipsei

capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei Adunarea Generală Ordinară a Acționarilor

S.N. A… – SA G... şi a respins cererea de chemare în judecată ca fiind introdusă de o entitate

fără capacitate procesuală de folosinţă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta Adunarea Generală Ordinară a

Acţionarilor S.N. A… – SA G..., solicitând în principal admiterea excepţiei de nulitate a

sentinţei şi constatarea nulităţii sentinţei apelate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la

22

Tribunalul Timiş, în subsidiar solicită admiterea apelului, anularea în parte a sentinţei şi, pe

cale de consecinţă, respingerea excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a Adunării Generale

Ordinare a Acţionarilor S.N. A… – SA G… şi constatarea că aceasta este titularul acestei

acţiuni, având atât calitate procesuală activă cât şi capacitate procesuală de folosinţă şi, pe

cale de consecinţă, trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Timiş.

[…]

Apelanta apreciază că această motivare a primei instanţe este nelegală, în condiţiile în

care există anumite situaţii speciale în care legea atribuie calitate procesuală activă unor

persoane, organizaţii sau instituţii sau orice alte entităţi fără personalitate juridică care pot

acţiona în baza unui drept recunoscut în mod expres de lege aşa cum este şi cazul Adunării

Generale a Acţionarilor care are calitate procesuală activă în baza art. 155 din Legea nr.

31/1990 şi în baza H.G. nr. 521/1998 privind înfiinţarea S.N. A… – SA G..., cu modificările

şi completările ulterioare, care prevede la art. 14 alin. (4) lit. k) obligaţia adunării generale

ordinare a acţionarilor de a hotărî cu privire la acţionarea în justiţie a directorului general

pentru daunele cauzate societăţii, iar la art. 31 se prevede expres faptul că „acţiunea în

răspundere contra directorilor aparţine adunării generale a acţionarilor, care va decide cu

majoritatea voturilor exprimate în adunarea generală respectivă… Adunarea generală a

acţionarilor desemnează cu aceeaşi majoritate persoana însărcinată să exercite acţiunea în

justiţie."

[…]

Acţiunea în răspundere împotriva directorilor este o acţiune socială, reprezentând o

prerogativă a adunării generale a acţionarilor, conform art. 155 alin. (1) din Legea nr.

31/1990. Această concluzie rezidă din principiul potrivit căruia adunarea generală a

acţionarilor este însăşi societatea. Norma legală de la art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990

indică principalul titular al acţiunii în răspundere ca fiind adunarea generală ordinară a

acţionarilor, doctrina şi jurisprudenţa fiind unanimă în acest sens.

[…]

Examinând apelul astfel declarat prin prisma motivelor invocate în fapt şi în drept

precum şi a apărărilor formulate potrivit dispoziţiilor art. 476 – 482 C. pr. civ., Curtea

constată că apelul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, acţiunea în răspundere contra

administratorilor, directorilor, membrilor directoratului şi consiliului de supraveghere din

cadrul societăţilor pe acţiuni, pentru daune cauzate societăţii de aceştia prin încălcarea

îndatoririlor lor faţă de societate, aparţine adunării generale. Conform art. 155 alin. (2) din

aceeaşi lege, adunarea generală desemnează, totodată, persoana însărcinată să exercite

acţiunea în justiţie.

Prin Hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor a S.N. A… – SA G... nr. x punctul 7,

s-a decis angajarea răspunderii pârâtului B… în calitate de director al societăţii pentru suma

de 24.598,22 lei, reprezentând prejudiciul cauzat patrimoniului societăţii pe durata mandatului

său.

Cererea de chemare în judecată a fost formulată de Adunarea Generală Ordinară a

Acţionarilor S.N. A… – SA G...

23

Tribunalul, în calitate de primă instanţă, la reţinut excepţia lipsei capacităţii procesuale

de folosinţă a reclamantei Adunarea Generală Ordinară a Acţionarilor S.N. A… – SA G...,

arătând în motivare că o atare capacitate procesuală aparţine persoanei juridice, iar nu însăşi

adunării generale a acţionarilor.

Curtea relevă că dispoziţiile art. 155 alin. (1) şi (2) din Legea societăţilor nr. 31/1990,

atribuie dreptul de acţionare a administratorului, directorului, membrului comitetului director

sau consiliului de supraveghere, în competenţa adunării generale a acţionarilor. Acest drept

include prerogativa de decizie a introducerii acţiunii în justiţie, având unicul obiect de

angajare a răspunderii patrimoniale a persoanei mai sus arătate.

Această prerogativă nu se juxtapune însă atributului exclusiv aparţinând persoanei

juridice, societatea sub a cărei reglementare şi constituire funcţionează adunarea generală a

acţionarilor, şi anume de a sta în justiţie în nume propriu, fie în calitate de reclamant fie în

calitate de pârât sau o altă calitate procesuală prevăzută de Codul de procedură civilă. Acest

atribut este recunoscut doar în puterea şi la dispoziţia persoanei juridice în considerarea

atributelor inexorabile aparţinând personalității juridice atribuite societăţii.

Prin urmare, adunarea generală a acţionarilor are capacitate de folosinţă sub aspectul

dreptului de a hotărî asupra angajării răspunderii patrimoniale, capacitate care îi este conferită

în mod expres de articolul 155 alin. (1) din Legea societăţilor, însă capacitatea de exerciţiu în

sens procesual, în vederea materializării atributului de a sta în justiţie în calitate de parte,

aparţine doar societăţii în calitate de persoană juridică, având drepturi şi obligaţii ce pot fi

exercitate în justiţie.

În consecinţă, calitatea subiectivală de drept material societar pentru a hotărî angajarea

răspunderii patrimoniale prin acţiune în justiţie a administratorului, directorului, membrului

directoratului sau consiliului de supraveghere, inclusiv prerogativa de a desemna persoana

care urmează a susţine acţiunea în justiţie, aparţine adunării generale a acţionarilor, însă

calitatea subiectivală procesuală, cu legitimare procesuală în exercitarea acţiunii în justiţie în

scopul hotărât de adunarea generală a acţionarilor, aparţine societăţii în cadrul căreia este

organizată şi funcţionează adunarea generală a acţionarilor.

Această problemă de drept a făcut obiectul jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie care, prin Decizia nr. 3726/05.11.2013 pronunţată de Secţia a II-a Civilă, a arătat că

acţiunea în răspundere prevăzută de art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 aparţine adunării

generale, însă nu se poate considera că legiuitorul intenţionează o legitimare procesuală

excepţională a adunării generale, ca entitate, pentru introducerea unei asemenea acţiuni,

întrucât scopul său este îndeobşte societar. Acţiunea este introdusă întotdeauna în contul

societăţii, tinzând la repararea prejudiciilor cauzate societăţii ca urmare a activităţii

defectuoase a administratorilor.

Astfel fiind, Curtea constată că în mod judicios prima instanţă a statuat că adunarea

generală a acţionarilor nu este înzestrată cu legitimare procesuală activă, neavând capacitatea

procesuală prevăzută de lege pentru a sta în justiţie în nume propriu.

Având în vedere aceste considerente, Curtea constată nefondat apelul, urmând a-l

respinge.

24

4. Divizare parţială. Încălcarea principiului proporţionalităţii atribuirii către

acţionari a cotelor de participaţie cu acţiuni la capitalul social al societăţilor

implicate la procesul de divizare. Respingerea cererii de divizare

Legea nr. 31/1990, rep.

2: art. 250, art. 250

1

Conform art. 2501 din Legea nr. 31/1990, prevederile capitolului destinat

reglementării divizării societăţilor, cu excepţia art. 250 alin. (1) lit. c), se aplică şi în cazul

divizărilor parţiale, respectiv atunci când o parte din patrimoniul unei societăţi se desprinde

şi este transferată ca întreg uneia sau mai multor societăţi existente ori unor societăţi care

sunt astfel constituite, în schimbul alocării de acţiuni sau părţi sociale la societăţile

beneficiare către:

a) acţionarii sau asociaţii societăţii care transferă activele (desprindere în interesul

acţionarilor ori asociaţilor) sau

b) societatea care transferă activele (desprindere în interesul societăţii).

Principiul pe care îl trasează legiuitorul în acest text de lege este principiul

proporţionalităţii divizării parţiale, care este expres reglementată de lege în două variante ce

implică simetrie în privinţa structurii acţionariatului, ceea ce presupune ca în noua societate

înfiinţată:

- acţiunile să fie deţinute de asociaţi, în aceeaşi proporţie cu acţiunile deţinute la

societatea supusă divizării;

- acţiunile să fie deţinute de societatea promotoare, ceea ce face ca asociaţii din

cadrul acesteia să beneficieze, în mod indirect, de aceeaşi influenţă şi de aceleaşi beneficii şi

în privinţa societăţii nou înfiinţate prin divizarea parţială.

Legea nu interzice în mod expres divizarea asimetrică, care presupune o abatere de la

variantele de simetrie reglementate expres de legiuitor, însă este necesar ca pentru

legalitatea unor astfel de divizări asimetrice:

- ori să fie respectat principiul proporţionalităţii, ceea ce presupune ca, în cazul în

care un asociat nu devine membru în noua societate, îi creşte corespunzător cota de

participare şi de reprezentativitate la societatea divizată;

- fie să existe consimţământul tuturor asociaţilor, deoarece, fiind un domeniu al

dreptului privat, ceea ce s-a convenit la momentul constituirii societăţii prin acordul tuturor

asociaţilor, poate suferi modifică prin acordul lor, în ce priveşte numărul de acţiuni, cota de

reprezentativitate, cota de participare la profit etc.

Plecând de la acest premise, se constată că prin divizarea parţială propusă, o parte

din asociaţii societăţii divizate (SC A… SA), deţinând majoritatea acţiunilor la această

societate, s-au întrunit şi au convenit o divizare parţială a societăţii, prin transferul către o

nouă societate (SC B… SRL), a unei părţi însemnate din patrimoniul societăţii divizate

(imobilele acesteia), cu menţiunea că la noua societate să fie asociaţi numai acţionarii care

au decis această divizare parţială, cu păstrarea cotei de participare şi de reprezentativitate a

lor şi la societatea promotoare a divizării.

2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1066 din 17 noiembrie 2004.

25

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 518 din 23 iunie 2016, rezumată de

judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)

Prin sentinţa civilă x, pronunţată în dosarul nr. x, Tribunalul Timiş a respins cererea de

divizare parţială formulată de petenta SC A… SA, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că cererea formulată de petentă este

neîntemeiată, întrucât prin prisma prevederilor art. 238 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 rezultă

foarte clar că legea permite divizarea unei societăţii comerciale doar condiţionat de

repartizarea către acţionarii societăţii divizate de acţiuni la societatea sau societăţile

beneficiare or, în speţă, prima instanță a observat că nici prin hotărârile celor două societăţi

comerciale participante la operaţiunile de divizare şi nici prin proiectul de divizare publicat

conform legii, nu se prevede că anumitor asociaţi din SC A… SA să le fie repartizate părţi

sociale la societatea beneficiară SC B SRL, în urma divizării.

Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel petenta SC A… SA solicitând

schimbarea acesteia, în sensul admiterii cererii de divizare parţială ca urmare a constatării

legalității hotărârii asupra divizării parțiale a SC A… SA conform rezervării de denumire nr.

x/22.09.2015 eliberată de Oficiul Registrul Comerțului de pe lângă Tribunalul Timiș și a

Actului constitutiv și înregistrarea acestora în Registrul Comerțului, precum și diminuarea

capitalului social a SC A… SA de la 450,375 lei la 261,217,5 lei.

Analizând sentinţa atacată din perspectiva criticilor aduse prin motivele de apel şi în

limitele devolutive ale apelului consacrate de art. 477 - 478 C. pr. civ., Curtea constată că

apelul nu este fondat, hotărârea primei instanţe fiind legală, câtă vreme proiectul de divizare

nu respectă nici prevederile art. 2501 din Legea nr. 31/1990 şi nici principiul proporţionalităţii

divizării în ipoteza adoptării unei proiect de divizare asimetrică.

Conform art. 2501 din Legea nr. 31/1990, prevederile capitolului destinat reglementării

divizării societăţilor, cu excepţia art. 250 alin. (1) lit. c), se aplică şi în cazul divizărilor

parţiale, respectiv atunci când atunci când o parte din patrimoniul unei societăţi se desprinde

şi este transferată ca întreg uneia sau mai multor societăţi existente ori unor societăţi care sunt

astfel constituite, în schimbul alocării de acţiuni sau părţi sociale ale societăţilor beneficiare

către:

a) acţionarii sau asociaţii societăţii care transferă activele (desprindere în interesul

acţionarilor ori asociaţilor); sau

b) societatea care transferă activele (desprindere în interesul societăţii).

Principiul pe care îl trasează legiuitorul în acest text de lege este principiul

proporţionalităţii divizării parţiale, care este expres reglementată de lege în două variante ce

implică simetrie în privinţa structurii acţionariatului, ceea ce presupune ca în noua societate

înfiinţată:

- acţiunile să fie deţinute de asociaţi, în aceeaşi proporţie cu acţiunile deţinute la

societatea mamă;

- acţiunile să fie deţinute de societatea mamă, ceea ce face ca asociaţii din cadrul

acesteia să beneficieze, în mod indirect, de aceeaşi influenţă şi de aceleaşi beneficii şi în

privinţa societăţii nou înfiinţate prin divizarea parţială.

26

Legea nu interzice în mod expres divizarea asimetrică, care presupune o abatere de la

variantele de simetrie reglementate expres de legiuitor, însă este necesar ca pentru legalitatea

unor astfel de divizări asimetrice:

- fie să fie respectat principiul proporţionalităţii, ceea ce presupune ca, în cazul în care

un asociat nu mai devine membru în noua societate, îi creşte corespunzător cota de participare

şi de reprezentativitate la societatea mamă;

- fie să existe consimţământul tuturor asociaţilor, deoarece, fiind un domeniu al

dreptului privat, ceea ce s-a convenit la momentul constituirii societăţii prin acordul tuturor

asociaţilor, poate suferi modifică prin acordul lor, în ce priveşte numărul de acţiuni, cota de

reprezentativitate, cota de participare la profit etc.

Plecând de la acest premise, se constată că prin divizarea parţială propusă, o parte din

asociaţii SC A… SA, deţinând majoritatea acţiunilor la această societate, s-au întrunit şi au

convenit o divizare parţială a societăţii, prin transferul către o nouă societate (SC B… SRL),

a unei părţi însemnate din patrimoniul societăţii mamă (imobilele acesteia), cu menţiunea că

la noua societate să fie asociaţi numai acţionarii care au decis această divizare parţială, cu

păstrarea cotei de participare şi de reprezentativitate a lor şi la societatea mamă.

Într-o formulate mai elocventă, se constată că o parte din acţionarii SC A… SA, au

hotărât să preia cea mai importantă parte a activului patrimonial al societăţii, cu ajutorul

căruia să îşi constituie numai în favoarea lor o societate cu răspundere limitată, în care să

figureze numai ei ca asociaţi, fără participarea celorlalţi acţionari care nu a participat la

votarea acestui proiect de divizare.

În primul rând, deşi s-au invocat în mod insistent raţiunile de ordin economic care au

impus această divizare parţială, Curtea nu identifică, din nicio probă administrată în cauză,

care anume ar fi interesul economic care ar determina o asemenea divizare cu asemenea

efecte, o divizare parţială prin care un subiect de drept – societatea mamă - să se „debaraseze”

gratuit de principalele sale active patrimoniale, prin transferarea lor în favoarea altui subiect

de drept, sub pretextul că ele ar aduce numai pierderi, în condiţiile în care vânzarea acestor

imobile ar fi fost o soluţie mai simplă şi mai profitabilă deoarece ar fi adus un echivalent

patrimonial în patrimoniul societăţii mamă. De asemenea, acceptând că acest argument de

oportunitate trebuie lăsat la aprecierea acţionarilor, Curtea nu identifică care anume a fost

raţiunea economică sau juridică legitimă care a determinat acţionarii votanţi să excludă

acţionarii ce nu s-au prezentat la vot din structura societăţii nou create, deşi patrimoniul

acesteia din urmă era alcătuit din activele societăţii mamă, la care acţionarii excluşi aveau o

cotă de participare, ce a fost redusă prin proiectul de divizare.

Aceste argumente de oportunitate prezintă însă caracter de subsidiaritate în faţa

argumentului de nelegalitate ce caracterizează proiectul de divizare care nu respectă nici

variantele simetrice expres enunţate de legiuitor în cuprinsul art. 2501 din Legea nr. 31/1990,

dar nici proporţionalitatea firească a unei divizări asimetrice, în contextul în care se poate

accepta că o astfel de divizare nu este expres interzisă de legiuitor, cu condiţia ca ea să nu

constituie un mijloc de fraudare a drepturilor acţionarilor care nu au participat la votarea

proiectului de divizare ori s–au opus acestuia.

Având în vedere aceste considerente de fapt şi de drept, Curtea va face aplicarea art.

480 alin. (1) C. pr. civ. şi va respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta SC A… SA

27

împotriva sentinţei civile nr. 173/8 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-

a civilă, în dosar nr. x/30/2015, având ca obiect divizare parţială.

§. Dreptul insolvenţei

5. Acţiunea pentru angajarea răspunderii patrimoniale a membrului organului de

conducere/administrare, pentru starea de insolvenţă a debitorului persoană

juridică. Cazurile de atragere a răspunderii. Acumularea de datorii şi

neexecutarea unor obligaţii contractuale, nu întrunesc ipotezele legale ale acestei

răspunderi. Respingerea acţiunii

Legea nr. 85/2014: art. 169

Curtea relevă că răspunderea instituită de dispoziţiile art. 169 din Legea nr. 85/2014,

nu constituie o formă specială de răspundere patrimonială, ci reprezintă o aplicație a

răspunderii civile delictuale în materia insolvenței, textul limitându-se la a enumera faptele

ilicite ce constituie temei al răspunderii, adăugând o condiţie suplimentară sub aspect cauzal

– respectiv, aceea ca faptele imputate persoanelor vinovate să fi determinat starea de

insolvenţă a debitoarei.

Însă, pe lângă condiţia existenţei unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii și condiția

ca starea de insolvență să fi fost rezultatul activității ilicite a pârâtului, pentru angajarea

răspunderii civile delictuale a acestuia este necesară şi întrunirea celorlalte condiţii

prevăzute de art. 1357 Cod civil, respectiv: culpa, prejudiciul şi raportul de cauzalitate între

faptă şi prejudiciu.

Prin ipoteză, insolvenţa presupune acumularea de datorii, care nu mai pot fi achitate

din lipsă de lichidităţi. A accepta că simpla acumulare de datorii este suficientă pentru

antrenarea răspunderii patrimoniale a administratorului statutar ar însemna ca acesta să

răspundă, de plano, în toate cazurile în care procedura a fost declanşată.

Or, nu aceasta este intenţia legiuitorului, instituţia antrenării răspunderii având rolul

de a asigura repararea prejudiciilor cauzate printr-o conduită frauduloasă a fostului

administrator statutar, nicidecum pentru acele situaţii în care incapacitatea de plată s-a ivit

datorită unor motive neimputabile, cum ar fi conjuncturi economice nefavorabile, pierderi

independente de voinţa debitoarei, imposibilitatea încasării unor creanţe etc.

În atare situaţie, Curtea constată că neachitarea datoriilor acumulate de societatea

debitoare nu întruneşte, niciuna dintre ipotezele normative invocate în susţinerea cererii de

antrenare a răspunderii patrimoniale, aşa încât apreciază că în mod justificat judecătorul

sindic a procedat la respingerea acesteia, sub aspectul analizat.

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 522 din 23 iunie 2016, rezumată de

judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)

28

Prin sentinţa civilă nr. x, pronunţată în dosarul nr. x, Tribunalul Arad a respins

acţiunea formulată de reclamanta SC A… SRL, în contradictoriu cu pârâtul B…, având ca

obiect atragerea răspunderii patrimoniale, obligând reclamanta să plătească pârâtului 900 lei

cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut că, neplata datoriei debitorului

insolvent către societatea reclamantă nu constituie, prin ea însăşi, un motiv prevăzut de art.

169 din Legea nr. 85/2014, de natură să atragă obligarea pârâtului la acoperirea pasivului, ca

de altfel nici părăsirea spaţiului închiriat, cu atât mai mult cu cât chiar reclamanta arată că

debitorul nu a achitat nici chiria.

De asemenea, a reţinut că nici vânzarea bunurilor debitoarei către un terţ, fie el şi în

anumite raporturi cu pârâtul, nu echivalează cu fapta prevăzută la art. 169, alin. (1) din Legea

nr. 85/2014, atât timp cât contractele de vânzare-cumpărare nu au fost desfiinţate, existând

deci prezumţia încheierii lor legale, ceea ce exclude caracterul fraudulos al folosirii bunurilor

de către terţ.

[…]

Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamanta SC A… SRL, solicitând

schimbarea în tot a acesteia, în sensul admiterii acţiunii şi antrenării răspunderii patrimoniale

a pârâtului B… pentru suma de 239.023,73 lei, cu cheltuieli de judecată.

În susţinerea apelului, creditoare reclamantă arată că hotărârea instanţei de fond este

netemeinică şi nelegală, întrucât a dovedit că în privinţa pârâtului B… sunt incidente

dispoziţiile art. 169 alin. (1) lit. a), b), d) şi e) şi alin. (2) din Legea nr. 85/2014, prin faptele

sale, acesta contribuind la starea de insolvenţă în care a ajuns societatea debitoare.

[…]

Examinând apelul declarat în cauză, în condiţiile art. 477 Cod procedură civilă,

Curtea constată că acesta este nefondat şi se impune a fi respins, pentru următoarele

considerente:

Astfel, sub un prim aspect, Curtea relevă că răspunderea instituită de dispoziţiile art.

169 din Legea nr. 85/2014 nu constituie o formă specială de răspundere patrimonială, ci

reprezintă o aplicație a răspunderii civile delictuale în materia insolvenței, textul limitându-se

la a enumera faptele ilicite ce constituie temei al răspunderii şi adăugând o condiţie

suplimentară sub aspect cauzal – respectiv, aceea ca faptele imputate persoanelor vinovate să

fi determinat starea de insolvenţă a debitoarei.

Însă, pe lângă condiţia existenţei unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii și condiția

ca starea de insolvență să fi fost rezultatul activității ilicite a pârâtului, pentru angajarea

răspunderii civile delictuale a acestuia este necesară şi întrunirea celorlalte condiţii prevăzute

de art. 1357 Cod civil, respectiv: culpa, prejudiciul şi raportul de cauzalitate între faptă şi

prejudiciu.

[…]

Analizând, punctual, faptele imputate pârâtului, prin raportare la cazurile de

răspundere invocate de creditoare în susţinerea cererii sale, Curtea reţine următoarele:

Cu referire la fapta de a nu achita contravaloarea mărfurilor ce i-au fost furnizate de

SC A… SRL, aceasta nu constituie, în sine, un motiv de antrenare a răspunderii patrimoniale

a pârâtului, întrucât nu poate fi încadrată în niciuna dintre situaţiile reglementate de art. 169

29

din Legea insolvenţei.

Prin ipoteză, insolvenţa presupune acumularea de datorii, care nu mai pot fi achitate

din lipsă de lichidităţi. A accepta că simpla acumulare de datorii este suficientă pentru

antrenarea răspunderii patrimoniale a administratorului statutar ar însemna ca acesta să

răspundă, de plano, în toate cazurile în care procedura a fost declanşată.

Or, nu aceasta este intenţia legiuitorului, instituţia antrenării răspunderii având rolul de

a asigura repararea prejudiciilor cauzate printr-o conduită frauduloasă a fostului administrator

statutar, nicidecum pentru acele situaţii în care incapacitatea de plată s-a ivit datorită unor

motive neimputabile, cum ar fi conjuncturi economice nefavorabile, pierderi independente de

voinţa debitoarei, imposibilitatea încasării unor creanţe etc.

În speţă, însă, nu există dovezi în sensul că pârâtul ar fi urmărit, cu bună ştiinţă,

fraudarea drepturilor creditoarei, prin lansarea unor comenzi pe care ştia că nu are de gând să

le achite, în scopul de a valorifica în interes personal produsele ce i-au fost furnizate.

Dimpotrivă, pârâtul a achitat parţial mărfurile livrate şi s-a obligat personal să

plătească şi diferenţa, aşa încât Curtea nu identifică elemente care să îi permită a concluziona

că acesta ar fi acţionat cu intenţia frauduloasă de a o înşela pe creditoare.

De altfel, atât pentru lămurirea acestuia aspect, cât şi pentru lămurirea celorlalte

ipoteze invocate în susţinerea cererii de antrenare, Curtea a pus în discuţia apărătorului

reclamantei necesitatea administrării probei cu interogatoriul pârâtului, precum şi cu alte

înscrisuri relevante pentru cauză, însă acesta a apreciat că probatoriul este suficient iar alte

probe nu se justifică.

În atare situaţie, Curtea constată că neachitarea datoriilor acumulate de societatea

debitoare nu întruneşte, în sine, niciuna dintre ipotezele normative invocate în susţinerea

cererii de antrenare a răspunderii patrimoniale, aşa încât apreciază că în mod justificat

judecătorul sindic a procedat la respingerea acesteia, sub aspectul analizat.

Cu referire la fapta de a încasa indemnizaţii care nu se justifică prin rezultatele

economico-financiare ale debitoarei, Curtea reţine, sub un prim aspect, că nici această faptă,

nu este aptă, în sine, să justifice antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâtului pentru pasivul

înregistrat.

Astfel, dincolo de faptul că reclamanta nu încadrează nici această faptă în una dintre

ipotezele normative la care face trimitere în cuprinsul acţiunii, ea nu reflectă, de plano, o

conduită frauduloasă a pârâtului şi nici nu s-a afirmat şi dovedit că ar constitui un paravan

pentru spolierea, în realitate, a societăţii, de resursele acesteia, în dauna creditorilor.

Pe de altă parte, Curtea relevă că simpla existenţă a contractului de management nu

echivalează că plata efectivă a indemnizaţiilor; or, din această perspectivă, la dosarul cauzei

nu există nicio probă care să ateste încasarea, în realitate, de către pârât, a sumelor stabilite în

favoarea sa.

Mai mult, în situaţia în care actul este unul fraudulos, legiuitorul a pus la îndemâna

lichidatorului judiciar şi a creditorilor mijloace eficiente pentru invalidarea acestuia, şi

recuperarea prestaţiilor efectuate în temeiul său.

Cu toate acestea, la dosar nu există dovezi în sensul că s-ar fi urmărit invalidarea

respectivului contract şi recuperarea sumelor pretins a fi fost încasate fraudulos de pârât.

Faţă de cele de mai sus, Curtea reţine că nici această faptă nu poate constitui temei al

30

antrenării răspunderii patrimoniale a pârâtului.

Cu referire la fapta de a utiliza în interes personal resursele debitoarei – acumulând

datorii în sumă de 239.023,73 lei, Curtea arată că argumentele prezentate supra, cu ocazia

analizării faptei de a nu achita contravaloarea mărfurilor furnizate de creditoarea SC A SRL,

se aplică mutatis mutandis şi în situaţia de faţă, motiv pentru care nu le va mai relua.

Suplimentar, adaugă faptul că utilizarea în interes personal a resurselor societăţii nu

poate fi prezumată din aceea că debitoare a acumulat datorii în sumă de 239.023,73 lei, ci

trebuie dovedită în concret, prin indicare mecanismelor imaginate de pârât pentru golirea de

conţinut a patrimoniului societăţii, aşa încât să asigure transferul fraudulos al resurselor

financiare în patrimoniul său personal.

Cum astfel de dovezi nu au fost administrate, Curtea nu poate primi susţinerile

reclamantei nici sub acest aspect.

Cu referire la fapta de a ridica din casieria societăţii un avans de trezorerie nedecontat

în sumă de 6.484,33 lei, Curtea constată că aceasta constituie o cauză nouă a acțiunii

reclamantei - care nu a fost invocată în fața instanței de fond, așa încât ea nu poate fi

valorificată pentru prima dată în apel, dată fiind interdicția instituită prin dispozițiile art. 478

alin. (3) Cod procedură civilă, care statuează că „În apel, nu se poate schimba calitatea

părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii

noi”.

Cu referire la fapta pârâtului de a înstrăina toate utilajele debitoarei către o societate în

care are interese personale şi de a părăsi, pe ascuns, sediul în care funcţiona, Curtea relevă că

înstrăinarea frauduloasă a activelor dă loc unei acţiuni în anularea vânzării, în condiţiile art.

79 – art. 80 din Legea nr. 85/2006 şi obligarea beneficiarului la restituirea acestora în

patrimoniul debitoarei.

Curtea nu exclude nici posibilitatea antrenării răspunderii patrimoniale a fostului

administrator, sub acest aspect, însă numai condiţionat de dovedirea caracterului fraudulos al

vânzării şi numai în limita prejudiciului cauzat prin această vânzare.

În speţă, însă, prin motivele de apel, creditoarea SC A… SRL arată în mod expres că

nu a invocat caracterul fraudulos al folosirii bunurilor de către terţul SC C… SRL, afirmând

doar faptul că pârâtul a folosit bunurile în propriul său interes sau al altor persoane.

Faţă de poziţia reclamantei cu privire la caracterul vânzării, orice discuţie cu privire la

modul de utilizare a bunurilor din patrimoniul cumpărătoarei SC C… SRL este de prisos,

întrucât ceea ce ar putea să justifice antrenarea răspunderii pârâtului este deturnarea activului

debitoarei A…; or, în condiţiile în care reclamanta nu contestă modul de ieşire a activelor din

patrimoniul debitoarei SC A… SRL, modul de utilizare a acestora ulterior acestui moment nu

este relevant pentru cauză.

În fine, cu referire la fapta pârâtului de a nu îşi onora angajamentul asumat faţă de SC

A… SRL, aceasta nu poate fi analizată din perspectiva răspunderii civile delictuale, în

condiţiile art. 169 din Legea insolvenţei, ci, eventual, din perspectiva răspunderii contractuale

– un angajament însemnând o manifestare de voinţă efectuată în scopul de a produce efecte

juridice, adică un contract.

Cum însă, procedura instituită de art. 169 nu urmăreşte valorificarea obligaţiilor

contractuale, ci este deschisă exclusiv valorificării răspunderii civile delictuale a persoanelor

31

care au cauzat starea de insolvenţă a debitoarei, acest motiv nu poate sta la baza admiterii

acţiunii reclamantei.

Concluzionând, Curtea apreciază că în speţă nu există dovezi care să justifice

antrenarea răspunderii patrimoniale personale a pârâtului B…, aşa încât va proceda la

respingerea apelului reclamantei, ca nefondat, potrivit art. 480 Cod procedură civilă.

6. Închiderea procedurii insolvenţei la propunerea unui administrator judiciar

provizoriu neconfirmat de adunarea creditorilor. Lipsa desemnării altui

administrator judiciar. Nelegalitatea hotărârii judecătoreşti de închidere a

procedurii

Legea nr. 85/2014: art. 45 alin. (1), art. 57 alin. (2), art. 174 alin. (1)

În ceea ce priveşte critica, legată de neîntrunirea condiţiilor impuse de lege pentru

închiderea procedurii insolvenţei în temeiul art. 174 din Legea nr. 85/2014, Curtea constată

că şi această critică este fondată.

Astfel, din economia art. 174 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 rezultă că o procedură de

insolvenţă poate fi închisă, în orice stadiu s-ar afla dacă:

- se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente

pentru a acoperi cheltuielile administrative;

- niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare.

Din examinarea probatoriului administrat în faţa primei instanţe numai cea de-a doua

condiţie rezultă a fi îndeplinită, întrucât, nici un creditor nu s-a oferit să avanseze sumele

necesare continuării procedurii, chiar dacă acestea nu au fost individualizate, nu s-a arătat

cuantumul şi destinaţia lor, de către administratorul judiciar.

În ce priveşte lipsa ori insuficienţa bunurilor din averea debitoarei, Curtea constată

însă că această condiţie nu este îndeplinită.

Pe de altă parte, conform art. 45 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, desemnarea

provizorie a administratorului judiciar al debitoarei insolvente se realizează de către

judecătorul sindic pentru administrarea procedurii până la confirmarea acestuia în condiţiile

legii. Deşi legea nu prevede expres, se subînţelege că mandatul administratorului judiciar

desemnat provizoriu durează fie până la confirmarea sa de către creditori, fie până la

infirmarea acestuia de către adunarea creditorilor şi desemnarea unui alt practician de

insolvenţă. De remarcat că regulile de cvorum şi de vot aplicabile adunării creditorilor,

cuprinse în art. 49 din Legea nr. 85/2014, prevăd obligativitatea prezenţei unui număr de

creditori reprezentând minim 30% din totalul creanţelor înscrise în tabel (inclusiv absenţii

care votează prin corespondenţă), precum şi regularitatea deciziilor adoptate cu votul

majorităţii creanţelor prezente. Este tot atât de adevărat că pentru desemnarea unui nou

administrator judiciar, este nevoie de votul a 50% din totalul creanţelor cu drept de vot [art.

57 alin. (2) din lege]. De asemenea, fără a prevedea condiţii de cvorum şi de majoritate

speciale, art. 57 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 prevede posibilitatea creditorilor de a

confirma administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar desemnat provizoriu, stabilindu-i

32

şi onorariul. Nu există însă dispoziţii exprese pentru situaţia atipică, dar care se poate ivi în

practică, aceea ca un administrator provizoriu să nu fie confirmat cu majoritatea cerută de

lege şi, totuşi, adunarea creditorilor să nu propună şi să nu desemneze un alt practician de

insolvenţă

Plecând de la aceste premise şi prevederi legale enunţate, contrar celor reţinute de

către practicianul în insolvenţă, Curtea constată că acesta nu a fost confirmat de către

creditori.

Aşa fiind, cu ocazia reluării procedurii în faţa judecătorului sindic, acesta va trebui să

se preocupe cu prioritate de legitimitatea practicianului de insolvenţă desemnat provizoriu

dar neconfirmat de către adunarea creditorilor, deoarece numai un administrator sau

lichidator care are legitimitate poate lua măsuri şi formula propuneri în cadrul procedurii

insolvenţei.

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 526 din 23 iunie 2016, rezumată de

judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)

Prin sentinţa civilă nr. x, pronunţată în dosar nr. x, Tribunalul Timiș a închis procedura

insolvenţei faţă de debitorul SC A… SRL, reprezentată de practicianul în insolvenţă B…, a

dispus radierea debitorului SC A… SRL din registrul comerţului și a descărcat practicianul în

insolvenţă B… de orice îndatoriri şi responsabilităţi cu privire la procedură, debitor şi averea

lui, creditori, titulari de garanţii, acţionari sau asociaţi.

Totodată, a dispus notificarea sentinţei Direcţiei Teritoriale a Finanţelor Publice si

Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş, pentru efectuarea menţiunii de

radiere, precum şi comunicarea acesteia debitorului, creditorilor si practicianului în insolvenţă

şi publicarea, în acest scop, în Buletinul procedurilor de insolvenţă.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut că, în ciuda eforturilor depuse de

lichidatorul judiciar, în patrimoniul debitoarei nu au fost identificate bunuri sau alte resurse

care să permită acoperirea datoriilor societăţii și nici elemente de natură să justifice atragerea

răspunderii membrilor organelor de conducere ale societăţii debitoare.

În atare situație, văzând că niciunul dintre creditorii debitoarei nu a contestat raportul

privind cauzele și împrejurările care au condus la starea de insolvență și nici nu a înțeles să

avanseze sumele necesare acoperirii cheltuielilor administrative, judecătorul sindic a apreciat

că în cauză sunt incidente prevederile art. 174 din Legea nr. 85/2014, motiv pentru care a

dispus închiderea procedurii.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel creditoarea Administraţia Judeţeană a

Finanţelor Publice Timiş, solicitând anularea acesteia și trimiterea cauzei Tribunalului Timiș.

[…]

Examinând sentinţa atacată din prisma criticilor formulate prin motivele de apel şi a

limitelor devolutive ale apelului consacrate de art. 477 – 478 C. pr.civ., Curtea apreciază că

apelul este fondat, hotărârea fiind consecinţa unei greşite aplicări a legii.

Cu titlu preliminar, sintetizând argumentele apelantei creditoare, aceasta a invocat în

concret două motive de nelegalitate ale hotărârii primei instanţe:

33

- nepronunţarea judecătorului sindic cu privire la obiecţiunile formulate împotriva

raportului cu propunerea de închidere a procedurii insolvenţei;

- neîntrunirea condiţiilor impuse de lege pentru închiderea procedurii insolvenţei în

temeiul art. 174 din Legea nr. 85/2014, în sensul că, până la momentul închiderii procedurii

insolvenţei, nu s-a lămurit situaţia juridică şi faptică a bunurilor despre care s-a făcut vorbire

în primul raport întocmit de practicianul de insolvenţă.

În ce priveşte prima critică, Curtea constată că raportul administratorului judiciar,

conţinând propunerea de închidere a procedurii insolvenţei, a fost publicat în Buletinul

Procedurilor de Insolvenţă nr. 6/1.02.2016, iar la data de 11 februarie 2016, creditoarea

apelantă a depus la dosar obiecţiuni care însă nu au fost analizate de către instanţa de fond,

nici sub aspectul eventualei lor tardivităţi (invocată de către practicianul de insolvenţă) şi nici

pe fondul problemelor relevate, deşi depunerea acestor obiecţiuni la dosarul cauzei este

menţionată în încheierea de şedinţă din 18 februarie 2016.

Procedând în acest mod, judecătorul sindic a înfrânt principiul contradictorialităţii

consacrat de art. 14 C. pr.civ. şi care la alin. (5) prevede obligaţia instanţei de a supune

discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate, dar şi

principiul dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 C. pr. civ., care include inclusiv

dreptul părţilor de a le fi analizate argumentele susţinute. Or, este cât se poate de evident că

prin obiecţiunile formulate, apelanta-creditoare a adus o serie de argumente împotriva

propunerii de închidere a procedurii insolvenţei, argumente ce au fost ignorate fără nicio

justificare de către judecătorul sindic, întrucât nu au fost puse în discuţia contradictorie a

părţilor şi nu au fost analizate, nici din perspectiva depunerii lor în termen şi nici în ce

priveşte fondul susţinerilor.

Din perspectiva termenului de depunere a acestor obiecţiuni, aprecierea practicianului

de insolvenţă, inserată în întâmpinarea depusă în apel, conform căreia ar fi aplicabile

prevederile art. 59 alin. (7) din Legea nr. 85/2014, sunt neavenite şi nu pot fi primite, deoarece

acest termen are în vedere eventualele contestaţii pe care creditorii le-ar putea formula

împotriva măsurilor dispuse de administratorul/lichidator judiciar. Or, propunerea de

închidere a procedurii insolvenţei, nu reprezintă o măsură dispusă de administratorul judiciar,

în sensul art. 59 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, ci îşi păstrează semnificaţia de propunere

(sugestie, solicitare, recomandare) adresată judecătorului sindic, singurul abilitat a dispune o

astfel de măsură - închiderea procedurii insolvenţei. Prin urmare, câtă vreme nu se pune

problema atacării vreunei măsuri dispuse de administratorul judiciar şi menţionată în raportul

depus la dosar şi publicat în BPI, nu sunt incidente prevederile art. 59 alin. (5) şi (6)

referitoare la dreptul de a contesta aceste măsuri şi la termenul de 7 zile de la publicarea în

BPI a raportului, în care se poate depune contestaţia.

În raport de aceste considerente, Curtea constată că primul motiv de apel invocat de

către apelanta-creditoare, cel privind lipsa oricărei analize a argumentelor împotriva

propunerii de închidere a procedurii, este fondat, pronunţarea hotărârii de închidere a

procedurii în aceste condiţii realizându-se în mod nelegal, cu încălcarea principiului

contradictorialităţii dar şi a dreptului la un proces echitabil, în virtutea căruia părţile au dreptul

să fie ascultate şi dreptul de a le fi examinate şi analizate susţinerile şi argumentele aduse în

sprijinul poziţiei lor procesuale.

34

În ceea ce priveşte cea de-a doua critică, legată de neîntrunirea condiţiilor impuse de

lege pentru închiderea procedurii insolvenţei în temeiul art. 174 din Legea nr. 85/2014, Curtea

constată că şi această critică este fondată.

Astfel, din economia art. 174 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 rezultă că o procedură de

insolvenţă poate fi închisă, în orice stadiu s-ar afla dacă:

- se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente

pentru a acoperi cheltuielile administrative;

- niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare.

Or, din examinarea probatoriului administrat în faţa primei instanţe numai cea de-a

doua condiţie rezultă a fi îndeplinită, într-adevăr, nici un creditor nemenţionând că se oferă să

avanseze sumele necesare continuării procedurii, chiar dacă acestea nu au fost individualizate,

nu s-a arătat cuantumul şi destinaţia lor, adică nu s-a precizat de către administratorul judiciar

pentru ce anume ar putea fi folosite în continuarea procedurii.

În ce priveşte lipsa ori insuficienţa bunurilor din averea debitoarei, Curtea constată

însă că această condiţie nu este îndeplinită.

Din această perspectivă, Curtea observă că în raportul conţinând propunerea de

închidere a procedurii insolvenţei s-a menţionat că societatea debitoare ar avea conform

registrului inventar 36 de mijloace de transport marfă, în valoare totală de 6.843.356,90 de lei,

însă, conform unei adrese nr. x, emisă de către Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara, ar

rezulta că aceeaşi societate nu figurează cu bunuri impozabile şi nici cu obligaţii fiscale

neachitate, existând o neconcordanţă majoră între evidenţele contabile şi evidenţa fiscală.

Cu toate acestea situaţia faptică şi juridică a acestor bunuri nu a fost lămurită de către

administratorul judiciar, care s-a mărginit să afirme în raportul depus, în termeni foarte

generali şi aproximativi, că pe baza unor documente contabile neevidenţiate în contabilitate, şi

nedepuse la dosarul cauzei, se poate concluziona că mai multe mijloace de transport au fost

executate silit de către creditori sau ridicate de furnizori, fiind neachitate integral.

O asemenea afirmaţie plină de echivoc, nu este suficientă însă pentru a se concluziona

brusc, că nu ar exista bunuri în averea debitoarei, atâta vreme cât din probatoriul administrat

nu rezultă să fi fost analizat fiecare vehicul în parte, cu indicarea situaţiei juridice şi faptice

actuale, ci întreaga concluzie a primei instanţe se bazează pe o apreciere generică a

practicianului de insolvenţă nesusţinută de nici un element probator, acea adresă nr. x, emisă

de către Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara, nefiind identificată la dosarul cauzei şi

fiind oricum insuficientă pentru a se putea trage o concluzie fermă privind lipsa bunurilor din

averea debitoarei.

Având în vedere aceste considerente de fapt şi de drept, Curtea va face aplicarea art.

480 alin. (2) C. pr. civ. şi va admite apelul declarat de apelanta-creditoare Administraţia

Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş în contradictoriu cu debitoarea SC A… SRL, prin

administrator judiciar B…, împotriva sentinţei civile nr. x, pronunţată de Tribunalul Timiş în

dosar nr. x, având ca obiect procedura insolvenţei, cu consecinţa anulării hotărârii atacate şi a

trimiterii cauzei la prima instanţă - Tribunalul Timiş - în vederea continuării procedurii

insolvenţei pentru stabilirea şi elucidarea situaţiei juridice şi faptice actuale a celor 36 de

autovehicule identificate iniţial în patrimoniul debitoarei şi eventual a altor bunuri dacă

acestea vor fi identificate în patrimoniul debitoarei, inclusiv pentru recuperarea creanţelor

35

debitoarei de la diverşi clienţi menţionaţi în raportul depus la dosar de către practicianul de

insolvenţă.

În rejudecare, judecătorul sindic se va preocupa cu prioritate de lămurirea legitimităţii

administratorului judiciar în cadrul procedurii, deoarece probatoriul administrat semnalează

unele aspecte de contrarietate între dispoziţiile legale incidente şi aprecierile personale ale

practicianului de insolvenţă desemnat provizoriu de către judecătorul sindic dar neconfirmat

de adunarea creditorilor.

Din această perspectivă, Curtea constată că practicianul de insolvenţă desemnat

provizoriu de către instanţă nu a dobândit legitimitate de a continua procedura insolvenţei,

după derularea primei adunări a creditorilor, în raport de rigorile legii insolvenţei.

Conform art. 45 alin. (1) lit. d) din Legea nr.85/2014, desemnarea provizorie a

administratorului judiciar al debitoarei insolvente se realizează de către judecătorul sindic

pentru administrarea procedurii până la confirmarea acestuia în condiţiile legii. Deşi legea nu

prevede expres, se subînţelege că mandatul administratorului judiciar desemnat provizoriu

durează fie până la confirmarea sa de către creditori, fie până la infirmarea acestuia de către

adunarea creditorilor şi desemnarea unui alt practician de insolvenţă. De remarcat că regulile

de cvorum şi de vot aplicabile adunării creditorilor, cuprinse în art. 49 din Legea nr. 85/2014,

prevăd obligativitatea prezenţei unui număr de creditori reprezentând minim 30% din totalul

creanţelor înscrise în tabel (inclusiv absenţii care votează prin corespondenţă), precum şi

regularitatea deciziilor adoptate cu votul majorităţii creanţelor prezente. Este tot atât de

adevărat că pentru desemnarea unui nou administrator judiciar, este nevoie de votul a 50% din

totalul creanţelor cu drept de vot [art.57 alin. (2) din lege]. De asemenea, fără a prevedea

condiţii de cvorum şi de majoritate speciale, art. 57 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 prevede

posibilitatea creditorilor de a confirma administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar

desemnat provizoriu, stabilindu-i şi onorariul. Nu există însă dispoziţii exprese pentru situaţia

atipică, dar care se poate ivi în practică, aceea ca un administrator provizoriu să nu fie

confirmat cu majoritatea cerută de lege şi, totuşi, adunarea creditorilor să nu propună şi să nu

desemneze un alt practician de insolvenţă.

Plecând de la aceste premise şi prevederi legale enunţate, contrar celor reţinute de

către practicianul în insolvenţă, în cuprinsul procesului verbal al primei şedinţe a adunării

creditorilor (f. 232), în raportul depus la 17.09.2015 (f. 240) şi în „întâmpinarea” depusă la

dosarul cauzei (f. 254), Curtea constată că acesta nu a fost confirmat de către creditori.

Se poate observa că la prima adunare a creditorilor debitoarei insolvente din 24 iulie

2015, nu s-a prezentat nici un creditor, însă doi creditori, totalizând 46,53 din totalul

creanţelor cu drept de vot (adică mai mult de 30%), au comunicat votul lor prin

corespondenţă, în scris, inclusiv sub aspectul confirmării lichidatorului judiciar provizoriu

desemnat de către judecătorul sindic, votul acestora fiind:

- AJFP Timiş (46,04% din creanţe) – împotrivă (nu confirmă lichidatorul provizoriu);

- SC C SRL (0,49% din creanţe), confirmă lichidatorul provizoriu.

Cu toate acestea, practicianul de insolvenţă a concluzionat, prin procesul verbal al

adunării creditorilor, că el este administratorul judiciar desemnat pentru gestionarea

procedurii insolvenţei, consemnând de asemenea că s-ar fi aprobat şi un onorariu de 1.500 de

lei + TVA/lună, de la data desemnării sale şi până la data închiderii procedurii, plus un

36

onorariu de succes de 5% din sumele încasate, deşi nici un creditor nu a votat o asemenea

propunere care, de altfel, nici nu a fost înscrisă pe ordinea de zi publicată în BPI.

Aşa fiind, cu ocazia reluării procedurii în faţa judecătorului sindic, acesta va trebui să

se preocupe cu prioritate de legitimitatea practicianului de insolvenţă desemnat provizoriu dar

neconfirmat de către adunarea creditorilor, deoarece numai un administrator sau lichidator

care are legitimitate poate lua măsuri şi formula propuneri în cadrul procedurii insolvenţei. În

acest sens, vor fi valorificate şi principiile ce decurg din cuprinsul unor prevederi legale

cuprinse în art. 57 alin. (12) şi (14) din Legea nr. 85/2014, conform cărora:

- „dacă adunarea creditorilor a infirmat administratorul judiciar/lichidatorul judiciar,

înainte de a-i fi stabilit onorariul, pentru activitatea desfăşurată până la data infirmării

onorariul va fi stabilit de către judecătorul-sindic în conformitate cu criteriile stabilite de

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2006, republicată, cu modificările şi completările

ulterioare. Din suma aprobată se va scădea onorariul aprobat cu titlu provizoriu prin hotărârea

judecătorească privind desemnarea, dacă a fost încasat”.

- în cazul în care, deşi confirmat administratorul judiciar, creditorii nu acceptă

propunerea de onorariu al acestuia, nici după tratative şi negocieri (în cazul de faţă onorariul

nu a fost aprobat şi nici negociat şi acceptat), „administratorul judiciar/lichidatorul judiciar va

putea declara că se retrage” iar în caz de renunţare, administratorul judiciar/lichidatorul

judiciar va convoca o nouă adunare în termen de maximum 30 de zile, în vederea desemnării

noului administrator judiciar/lichidator judiciar;

- „dacă în cadrul acestei adunări nu se desemnează un alt administrator

judiciar/lichidator judiciar, preşedintele comitetului creditorilor sau, dacă nu a fost constituit,

un creditor desemnat de adunarea creditorilor va solicita judecătorului-sindic desemnarea unui

administrator judiciar/lichidator judiciar provizoriu, în termen de maximum 5 zile de la data

adunării”, cu obligaţia judecătorului-sindic de a numi un administrator judiciar/lichidator

judiciar provizoriu în termen de 5 zile de la sesizare, în cameră de consiliu.

Se poate observa aşadar că, din perspectiva legiuitorului, în absenţa acordului

majorităţii creditorilor, acestora nu li se poate nici impune un anumit administrator sau

lichidator judiciar, prin voinţa unilaterală a acestuia din urmă şi nici un anumit onorariu, aşa

cum a încercat să procedeze administratorul judiciar din prezenta cauză, astfel că judecătorul

sindic, cu ocazia reluării procedurii insolvenţei, în exercitarea atribuţiei prevăzută de art. 45

alin. (1) lit. p) din Legea nr. 85/2014, se va preocupa cu prioritate de legitimitatea

administratorului judiciar desemnat provizoriu dar care nu a fost confirmat în prima adunare a

creditorilor, inclusiv prin convocarea unei noi adunări a creditorilor având ca ordine de zi

confirmarea administratorului provizoriu sau desemnarea unui alt administrator, precum şi

negocierea, stabilirea şi aprobarea onorariului acestuia.

7. Procedura insolvenţei. Creanţă bugetară contestată în procedura contenciosului

fiscal. Înscrierea cu titlu provizoriu a creanţei în tabelul preliminar. Nelegalitate.

Admiterea înscrierii creanţei bugetare ca şi creanţă pură şi simplă

Legea nr. 85/2014

37

Ordonanţa de urgenţă nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, rep.3:

Potrivit dispozițiilor art. 141 alin. (2) și (3) din OG nr. 92/2003 – privind Codul de

procedură fiscală, „(2) Titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care creanţa fiscală

este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul

competent ori în alt mod prevăzut de lege. (3) Modificarea titlului de creanţă atrage

modificarea titlului executoriu în mod corespunzător”, în timp ce, potrivit dispozițiilor art.

215 alin.1 din același act normativ, „(1) Introducerea contestaţiei pe calea administrativă de

atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal”.

Din economia prevederilor legale sus citate rezultă, pe de-o parte, că titlul de creanță

fiscală devine titlu executoriu de la data scadenței, indiferent dacă a fost sau nu contestat,

iar, pe de altă parte, că singura modalitate de verificare a legalității unui astfel de titlu, se

poate realiza numai în condițiile reglementate de Codul de procedură fiscală.

În concluzie, chiar dacă titlul de creanță fiscală este contestat, titlul executoriu fiscal

nu își pierde puterea executorie, așa încât creanța pe care o constată trebuie considerată ca

fiind una certă, lichidă și exigibilă; întrucât actul constatator al creanței se comportă ca

unul pur și simplu, creditorul este îndreptățit să obțină executarea obligației de către

debitorul său, ceea ce, în procedura insolvenţei, implică recunoaşterea dreptului de vot în

adunarea generală a creditorilor şi dreptul la distribuiri de sume.

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 525 din 23 iunie 2016, rezumată de

judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)

Prin cererea înregistrată sub nr. x, creditoarea Administraţia Județeană a Finanțelor

Publice Timiș a formulat contestație împotriva tabelului preliminar de creanță întocmit in

procedura de insolventa a debitoarei SC A… SRL de către administratorul judiciar B…,

solicitând înscrierea creanței sale, în sumă de 703.764 lei, ca o creanţă bugetară pură şi

simplă, iar nu sub condiție suspensivă - astfel cum a fost înscrisă de către administratorul

judiciar.

Tribunalul a pronunţat în cauză sentinţa civilă nr. 313/03.03.2016, prin care a admis

contestația şi a dispus înscrierea provizorie în tabel a creanţei creditoarei.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că Administraţia Județeană a Finanțelor

Publice Timiș a fost înscrisă la masa credală a debitoarei cu o creanță în sumă totală de

1.343.466 lei, din care suma de 639.702 lei ca si creanța garantata si suma de 703.764 lei ca o

creanța bugetara sub condiție - având in vedere caracterul litigios al acesteia; astfel,

administratorul judiciar a reținut că împotriva actelor de impunere care constată creanța in

suma de 703.764 lei, debitoarea a formulat contestație în contencios administrativ, iar până la

3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007. La 01.01.2016 , data intrării în

vigoare a Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în M. Of., Partea I, nr. 547 din 23

iulie 2015 a fost abrogată O.U.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, rep. cu modificările şi

completările ulterioare.

38

soluționarea definitivă a acestei contestații, creanța ar fi afectata de condiție.

Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel creditoarea Administraţia Județeană a

Finanțelor Publice Timiș şi debitoarea SC A… SRL – prin administrator judiciar B… .

Prin apelul declarat de creditoarea Administraţia Județeană a Finanțelor Publice Timiș

s-a solicitat schimbarea hotărârii apelate, în sensul admiterii contestaţiei, astfel cum a fost

formulată, respectiv înscrierii creanţei creditoarei în sumă de 703.764 lei ca o creanţă bugetară

pură şi simplă.

În susţinerea apelului, arată că, deşi în mod temeinic si legal prima instanţă a înlăturat

înscrierea creanţei sub condiţie suspensivă, dar a dispus, în mod neîntemeiat, înscrierea

acesteia ca o creanţa provizorie, cu toate că obiect al litigiului din dosarul nr. x al Judecătoriei

Timişoara îl constituie contestaţie la executare; or, pe aceasta cale nu poate fi in niciun fel

modificat titlul ce sta la baza creanţei, respectiv, Decizia de impunere x, astfel cum prevăd în

mod expres dispoziţiile art. 172 alin. (2) Cod procedura fiscală.

Pentru aceste motive, solicită anularea hotărârii apelate şi admiterea contestaţiei, astfel

cum a fost formulată, în sensul înscrierii în tabelul de creanţe al debitoarei a creanţei

Administraţia Județeană a Finanțelor Publice Timiș în sumă de 703764 lei ca o creanţa

bugetara ce nu este nici sub condiţie si nici provizorie.

Prin apelul declarat de debitoarea SC A… SRL – prin administrator judiciar B.., s-a

solicitat schimbarea hotărârii atacate, în sensul înscrierii la masa credală a creditoarei cu suma

de 703.764 lei şi menţinerea tabelului preliminar de creanţe astfel cum a fost întocmit şi

publicat.

Analizând apelurile declarate în cauză, Curtea reţine următoarele:

În esenţă, cele două apeluri ridică problema modalităţii concrete de înscriere la masa

credală a creanțelor fiscale contestate, în privința cărora nu s-a dispus suspendarea executării

titlului, potrivit art. 148 din O.G. nr. 92/2003 republicată, privind Codul de procedură fiscală.

În opinia Curţii, aceste creanţe trebuie înscrise în tabelele de creanţă ale debitoarei

similar unor creanţe pure şi simple, pentru motivele ce succed.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 141 alin. (2) și (3) din O.G. nr. 92/2003 – privind

Codul de procedură fiscală, „(2) Titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care

creanţa fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de

organul competent ori în alt mod prevăzut de lege. (3) Modificarea titlului de creanţă atrage

modificarea titlului executoriu în mod corespunzător”, în timp ce, potrivit dispozițiilor art.

215 alin.1 din același act normativ, „(1) Introducerea contestaţiei pe calea administrativă de

atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal”.

Din economia prevederilor legale sus citate rezultă, pe de-o parte, că titlul de creanță

fiscală devine titlu executoriu de la data scadenței, indiferent dacă a fost sau nu contestat, iar,

pe de altă parte, că singura modalitate de verificare a legalității unui astfel de titlu, se poate

realiza numai în condițiile reglementate de Codul de procedură fiscală.

În concluzie, chiar dacă titlul de creanță fiscală este contestat, titlul executoriu fiscal

nu își pierde puterea executorie, așa încât creanța pe care o constată trebuie considerată ca

fiind una certă, lichidă și exigibilă; întrucât actul constatator al creanței se comportă ca unul

pur și simplu, creditorul este îndreptățit să obțină executarea obligației de către debitorul său,

ceea ce, în procedura insolvenţei, implică recunoaşterea dreptului de vot în adunarea generală

39

a creditorilor şi dreptul la distribuiri de sume.

Aşa fiind, creanţa se impune a fi înscrisă la masa credală ca o creanţă pură şi simplă.

Referitor la posibilitatea administratorului/lichidatorului judiciar de a înlătura creanţa

din tabel, în cazul în care titlul de creanţă fiscală a fost desfiinţat, aceasta rezultă din

interpretarea sistemică şi teleologică a dispoziţiilor art. 105 alin. (1) din Legea nr. 85/2014,

care, deşi se referă la situaţia hotărârilor judecătoreşti şi a celor arbitrale, trebuie considerate,

pentru identitate de raţiune, ca fiind aplicabile şi în privinţa titlurilor de creanţă fiscale.

O atare posibilitate nu îi conferă, însă, creanţei un caracter provizoriu – cum susţine

administratorul judiciar şi cum a statuat şi instanţa de fond – pentru că, în accepţiunea Legii

insolvenţei, creanţele înscrise provizoriu sunt numai acele creanţe în privinţa cărora

judecătorul sindic nu s-a putut pronunţa prin hotărârea de soluţionare a contestaţiilor, stabilind

termen pentru administrarea de probe [art. 111 alin. (6) din Legea nr. 85/2006].

În speţă, însă, creanţa pretinsă de creditoarea Administraţia Județeană a Finanțelor

Publice Timiș nu face obiect al verificării judecătorului sindic, aşa încât nu se află în situaţia

reglementată de textul de lege anterior menţionat.

În considerarea celor ce preced, Curtea va admite apelul declarat de creditoarea

Administraţia Județeană a Finanțelor Publice Timiș şi, schimbând în parte hotărârea apelată,

va admite contestaţia formulată de creditoarea Administraţia Județeană a Finanțelor Publice

Timiș împotriva tabelului preliminar de creanţe al debitoarei SC A… SRL, cu consecinţa

înscrierii acestei creditoare la masa credală a debitoarei cu o creanţă pură şi simplă.

În ceea ce priveşte apelul declarat de debitoarea SC A… SRL – prin administrator

judiciar B…, acesta se va respinge, ca nefondat.

§. Drept procesual civil

8. Anularea acţiunii reclamantei societate profesionistă pentru lipsa capacităţii de

exerciţiu, prin însuşirea cererii de chemare în judecată de către lichidatorul

judiciar al reclamantei. Confuzia instituţiilor privind capacitatea de exerciţiu a

persoanei juridice şi a celei de reprezentare. Nulitatea hotărârii

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.4: art. 56, art. 57

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, rep.5: art. 209, art. 210

Potrivit art. 56 alin. (1) Cod procedură civilă, „Poate fi parte în judecată orice

persoană care are folosinţa drepturilor civile”, în timp ce, potrivit art. 57 alin. (1) şi (2) din

acelaşi act normativ, „(1) Cel care are calitatea de parte îşi poate exercita drepturile

procedurale în nume propriu sau prin reprezentant, cu excepţia cazurilor în care legea

prevede altfel. (2) Partea care nu are exerciţiul drepturilor procedurale nu poate sta în

4 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015.

5 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011.

40

judecată decât dacă este reprezentată, asistată ori autorizată în condiţiile prevăzute de legile

sau, după caz, de statutele care îi reglementează capacitatea ori modul de organizare.”

Sub acest aspect, relevante sunt dispoziţiile art. 209 alin. (1) şi (2), şi, mai ales,

dispoziţiile art. 210 alin. (1) din Codul civil, cu următorul conţinut:

- art. 209, „(1) Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile

prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor.

(2) Au calitatea de organe de administrare, în sensul alin. (1), persoanele fizice sau

persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să

acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei

juridice”;

- art. 210, „(1) Până la data constituirii organelor de administrare, exercitarea

drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor care privesc persoana juridică se fac de către

fondatori ori de către persoanele fizice sau persoanele juridice desemnate în acest scop”.

Concluzia care rezultă din interpretarea logică şi gramaticală a textului este aceea că

titular al capacităţii de exerciţiu este însăşi persoana juridică – ca subiect distinct de drept,

numai punerea în valoare a acestei capacităţi realizându-se prin organele sale de conducere.

Capacitatea de exerciţiu nu se confundă nici cu reprezentarea persoanei juridice, deşi

aceasta se manifestă prin intermediul reprezentanţilor săi legali; În ceea ce priveşte

încetarea capacităţii de exerciţiu, întrucât legiuitorul nu precizează sfârşitul acesteia, trebuie

admis că, similar capacităţii de folosinţă, şi capacitatea de exerciţiu subzistă atâta timp cât

societatea este în fiinţă.

Date fiind precizările de mai sus, hotărârea instanţei de fond, de anulare a acţiunii

reclamantei pentru lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu, rezultând din neînsuşirea

acţiunii de către administratorul judiciar, apare ca fiind rezultatul confuziei săvârşită de

prima instanţă între capacitatea de exerciţiu şi reprezentarea persoanei juridice.

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 513 din 16 iunie 2016, rezumată de

judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. x, reclamanta SC A…

SRL, a solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâta Societate Bancară B… SA, să dispună

anularea clauzelor prevăzute la art. 12.4. art. 16 şi art. 16.1 introdus prin Actul adiţional nr.

x/1616 din 24.09.2009, art. 26 şi art. 32.6., din contractul de credit nr. x/2006 încheiat cu

pârâta, cu consecinţa restituirii sumelor încasate necuvenit în contul dobânzii, a comisionului

de gestiune lunar şi a comisionului de restructurare a creditului.

Tribunalul a pronunţat în cauză sentinţa civilă nr. x, prin care a admis excepţia lipsei

capacităţii procesuale de exerciţiu a reclamantei SC A… SRL şi, în consecinţă, a procedat la

anularea acţiunii acesteia.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 32

alin. (1) Cod de procedură civilă, orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă

autorul acesteia îndeplineşte următoarele condiţii: are capacitate procesuală, în condiţiile legii,

are calitate procesuală, formulează o pretenţie şi justifică un interes; pe cale de consecinţă,

prima condiţie esenţială care trebuie analizată este cea a existenţei capacităţii procesuale a

41

reclamantului, acesta fiind şi cel care trebuie să dovedească îndeplinirea acesteia, în temeiul

art. 40 şi art. 249 Cod de procedură civilă.

În ceea ce priveşte capacitatea procesuală de exerciţiu, a arătat că aceasta reprezintă

aptitudinea unei persoane de a-şi exercita personal drepturile procesuale şi de a-şi îndeplini

obligaţiile pe plan procesual, săvârşind acte de procedură.

A mai arătat că, potrivit art. 57 alin. (2) C. pr. civ., „partea care nu are exerciţiul

drepturilor procedurale nu poate sta în judecată decât dacă este reprezentată, asistată ori

autorizată în condiţiile prevăzute de legile sau, după caz, de statutele care îi reglementează

capacitatea ori modul de organizare”.

În speţă, Tribunalul a constatat că în privinţa creditoarei a fost deschisă procedura

insolvenţei în baza Legii nr. 85/2014, aşa cum rezultă din sentinţa comercială nr. x pronunţată

de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x, fiind desemnat ca administrator judiciar practicianul în

insolvenţă SCP C… SPRL; citat fiind, administratorul judiciar a declarat că nu îşi însuşeşte

cererea reclamantei, situaţie în care se constată lipsa reprezentării reclamantei de către acesta.

În continuare a arătat că, potrivit art. 57 alin. (4) C. pr. civ., „actele de procedură

îndeplinite de cel care nu are exerciţiul drepturilor procedurale sunt anulabile”, iar potrivit

alin. (5), instanţa va anula cererea în cazul în care instanţa constată lipsa capacităţii de

exerciţiu a drepturilor procedurale a părţii, iar lipsa nu a fost acoperită în termenul acordat în

acest scop.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor legale arătate mai sus, coroborate cu art. 85 din

Legea nr. 85/2014, Tribunalul a admis excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu a reclamantei SC

A… SRL şi a procedat la anularea cererii acesteia.

Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamanta SC A… SRL – prin

administrator D…, solicitând anularea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de

fond.

[…]

Analizând apelul reclamantei, Curtea constată că acesta este fondat şi se impune a fi

admis, pentru următoarele considerente:

1. Cu referire la excepţia de tardivitate.

Potrivit dispoziţiilor art. 468 alin. (1) Cod procedură civilă, „Termenul de apel este de

30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel”.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 158 alin. (1) Cod procedură civilă, „În caz de

alegere de domiciliu sau, după caz, de sediu, dacă partea a arătat şi persona însărcinată cu

primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană […]”

În speţă, deşi prin cererea introductivă de instanţă reclamanta SC A… SRL şi-a ales

sediul procesual într-o altă locaţie decât sediul său social, respectiv, în Timişoara, […],

desemnând şi împuternicitul cu primirea corespondenţei, în persoana d-nei av. E, comunicarea

iniţială a hotărârii Tribunalului s-a făcut la sediul său social, din Timişoara, […] (fila nr. 339

dosar de fond).

Numai ca urmare a cererii formulate de reclamantă la data de 29.01.2016, hotărârea i-a

fost comunicată în mod legal, la sediul ales, această din urmă comunicare – cea care

determină, în speţă, şi momentul de debut al termenului de apel – fiind făcută la data de

04.02.2016 (fila nr. 344 dosar de fond).

42

Întrucât de la această dată şi până la data înregistrării apelului la Tribunalul Timiş

(17.02.2016) au trecut mai puţin de 30 de zile, apelul reclamantei apare ca fiind declarat în

termenul legal, excepţia de tardivitate impunându-se a fi respinsă, ca neîntemeiată.

2. Cu referire la excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu.

Curtea constată că, potrivit art. 56 alin. (1) Cod procedură civilă, „Poate fi parte în

judecată orice persoană care are folosinţa drepturilor civile”, în timp ce, potrivit art. 57 alin.

(1) şi (2) din acelaşi act normativ, „(1) Cel care are calitatea de parte îşi poate exercita

drepturile procedurale în nume propriu sau prin reprezentant, cu excepţia cazurilor în care

legea prevede altfel. (2) Partea care nu are exerciţiul drepturilor procedurale nu poate sta în

judecată decât dacă este reprezentată, asistată ori autorizată în condiţiile prevăzute de legile

sau, după caz, de statutele care îi reglementează capacitatea ori modul de organizare.”

Cele două texte de lege menţionate consacră în plan procesual capacitatea juridică

civilă, cu cele două componente ale sale: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.

Dacă prin capacitatea procesuală de folosinţă se înţelege aptitudinea persoanei de a

avea drepturi şi obligaţii în procesul civil, prin capacitate de exerciţiu se înţelege aptitudinea

persoanei de a-şi valorifica singură drepturile şi de a-şi îndeplini singură obligaţiile; cu alte

cuvinte, de a sta singură în judecată.

Este adevărat că în cazul particular al persoanelor juridice, capacitatea de exerciţiu –

inclusiv cea procesuală – se realizează prin intermediul organelor lor de conducere, însă, este

imperios necesar a observa distincţia care se impune între existenţa, în sine, a capacităţii de

exerciţiu şi manifestarea acestei capacităţi, prin exercitarea drepturilor şi îndeplinirea

obligaţiilor ce o compun.

Sub acest aspect, relevante sunt dispoziţiile art. 209 alin. (1) şi (2), şi, mai ales,

dispoziţiile art. 210 alin. (1) din Codul civil, cu următorul conţinut:

- art. 209, „(1) Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile

prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor.

(2) Au calitatea de organe de administrare, în sensul alin. (1), persoanele fizice sau

persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze,

în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice”;

- art. 210, „(1) Până la data constituirii organelor de administrare, exercitarea

drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor care privesc persoana juridică se fac de către fondatori

ori de către persoanele fizice sau persoanele juridice desemnate în acest scop”.

După cum se poate observa, deşi capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice se

manifestă prin intermediul organelor sale de administrare, aceasta există independent de

respectivele organe, doar astfel explicându-se posibilitatea exercitării drepturilor şi

îndeplinirii obligaţiilor care privesc persoana juridică (şi care definesc capacitatea acesteia de

exerciţiu) de către fondatori ori de către persoanele fizice sau persoanele juridice desemnate în

acest scop – în condiţiile art. 210 alin. (1) Cod civil.

Concluzia care rezultă din interpretarea logică şi gramaticală a textului este aceea că

titular al capacităţii de exerciţiu este însăşi persoana juridică – ca subiect distinct de drept,

numai punerea în valoare a acestei capacităţi realizându-se prin organele sale de conducere.

Capacitatea de exerciţiu nu se confundă nici cu reprezentarea persoanei juridice, deşi

aceasta se manifestă prin intermediul reprezentanţilor săi legali; astfel, începutul capacităţii de

43

exerciţiu este situat în timp la momentul înfiinţării persoanei juridice – deodată cu dobândirea

capacităţii de folosinţă, şi doar realizarea ei efectivă, în practică, este condiţionată de

desemnarea persoanelor învestite cu atribuţii de conducere.

În ceea ce priveşte încetarea capacităţii de exerciţiu, întrucât legiuitorul nu precizează

sfârşitul acesteia, trebuie admis că, similar capacităţii de folosinţă, şi capacitatea de exerciţiu

subzistă atâta timp cât societatea este în fiinţă.

Date fiind precizările de mai sus, hotărârea instanţei de fond apare ca fiind rezultatul

confuziei săvârşită de prima instanţă între capacitatea de exerciţiu şi reprezentarea persoanei

juridice.

Astfel, fără a opera distincţia necesară între capacitatea de exerciţiu a Societăţii A…

SRL – care subzistă pe toată durata de existenţă a societăţii, după cum s-a arătat supra,

independent de persoana reprezentantului legal - şi reprezentarea persoanei juridice

reclamante, Tribunalul a pronunţat o hotărârea nelegală, provocându-i apelantei o vătămare

care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acesteia.

Dar soluţia de admitere a excepţiei lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu şi de

anularea a acţiunii reclamantei este greşită şi pentru că acţiunea a fost declanşată de persoana

care exercita în mod valabil prerogativele de conducere a societăţii la momentul sesizării

instanţei de judecată. Or, în atare situaţie, instanţa a fost legal învestită cu acţiunea

reclamantei, aşa încât aceasta nu avea nici un temei pentru a proceda potrivit dispoziţiilor art.

57 alin. (5) teza finală Cod procedură civilă – anulând însuşi actul de sesizare.

În realitate, în faţa instanţei de fond s-a ivit, de fapt, problema reprezentării societăţii

reclamante, Tribunalul fiind dator a lămuri, raportat la stadiul procedurii de insolvenţă

declanşată faţă de aceasta, cine are calitatea să reprezinte, în mod valabil, persoana juridică, şi

să determine voinţa, în plan procesual, a adevăratului reprezentant al acesteia.

3. Soluţia instanţei de apel

În considerarea celor ce preced, Curtea va respinge, ca neîntemeiată excepţia de

tardivitate a apelului – invocată de pârâta Societate Bancară B… SA.

Totodată, va admite apelul declarat de reclamanta SC A… SRL – prin administrator

D…, împotriva sentinței civile nr. x, pronunțată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x, în

contradictoriu cu pârâta Societate Bancară B… SA; va anula sentinţa apelată şi va trimite

cauze spre rejudecare Tribunalului Timiş, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. (3) Cod

procedură civilă.