DANIELA CIOCHINĂ DREPT CIVIL - · PDF file8 PLAN INTRODUCERE Unitatea de invatare 1 Persoana fizica-subiect al raportului juridic civil Introducere Obiectivele si competentele unitatii

1

DANIELA CIOCHINĂ

DREPT CIVIL - PERSOANELE -Manual de studiu individual-

2

3

DANIELA CIOCHINĂ

DREPT CIVIL PERSOANELE -Manual de studiu individual-

4

Copyright © 2012, Editura Pro Universitaria Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin Editurii Pro Universitaria Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii Pro Universitaria

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

5

CUPRINS

PLAN .................................................................................................................................... 8 INTRODUCERE ................................................................................................................... 12 Unitatea de invatare 1 .......................................................................................................... 15 Persoana fizica-subiect al raportului juridic civil.................................................................. 15

1.1 Introducere .............................................................................................................. 15 1.2 Obiectivele si competentele unitatii de invatare ..................................................... 16 1.3 Continutul unitatii de invatare ................................................................................ 16

1.3.1 Capacitatea civila a persoanei fizice ................................................................. 16 1.3.2 Capacitatea de folosinta a persoanei fizice ....................................................... 18 1.3.3 Capacitatea de exercitiu a persoanei fizice ....................................................... 20

1.4 Indrumator pentru verificare .................................................................................. 23 Unitatea de invatare 2 .......................................................................................................... 24 Declararea judecatoreasca a mortii ...................................................................................... 24

2.1 Introducere .............................................................................................................. 24 2.2 Obiectivele si competentele prezentei unitati de invatare ..................................... 25 2.3 Continutul unitatii de invatare .................................................................................... 25

2.3.1 Cazul general si cazuri speciale ........................................................................... 25 2.3.2 Data prezumata a mortii ...................................................................................... 27 2.3.3 Anularea hotararii de declarare a mortii ............................................................... 30

2.4 Indrumar pentru autoverificare ................................................................................... 32 Unitatea de invatare 3 .......................................................................................................... 33 Respectul datorat persoanei fizice si drepturile ei inerente ................................................... 33

3.1 Introducere ................................................................................................................ 33 3.2 Obiectivele si competentele unitatii de invatare .......................................................... 33 3.3 Continutul unitatii de invatare .................................................................................... 33

3.3.1 Reglementare dispozitii comune .......................................................................... 34 3.3.2 Dreptul la viata, la sanatate si la integritate .......................................................... 34 3.3.3 Respectul vietii private si al demnitatii persoanei umane ..................................... 36 3.3.4 Respectul datorat persoanei si dupa decesul sau .................................................. 38

3.4 Indrumator pentru autoverificare ................................................................................ 39 Unitatea de invatare 4 .......................................................................................................... 39 Identificarea persoanei fizice ............................................................................................... 39


4.3.1 Atributele de identificare ale persoanei fizice ...................................................... 40 4.3.2 Numele persoanei fizice ...................................................................................... 41 4.3.3 Domiciliul si resedinta ........................................................................................ 45 3.3.4 Actele de stare civila ........................................................................................... 47

4.4 Indrumator pentru verificarea cunostintelor ................................................................ 58 Unitatea de invatare 5 .......................................................................................................... 58 Tutela minorului .................................................................................................................. 58

5.1 Introducere ................................................................................................................ 59 5.2 Obiectivele si competentele prezentei unitati de invatare ............................................ 60 5.3 Continutul unitatii de invatare .................................................................................... 60

5.3.1 Instituirea tutelei ................................................................................................. 60 5.3.2 Tutorele .............................................................................................................. 61 5.3.3 Exercitarea tutelei ............................................................................................... 65

6

5.3.4 Controlul exercitarii tutelei.................................................................................. 67 5.3.5 Incetarea tutelei ................................................................................................... 68

5.4 Indrumator pentru autoverificare ................................................................................ 69 Unitatea de invatare 6 .......................................................................................................... 70 Ocrotirea interzisului judecatoresc ....................................................................................... 70

6.1 Introducere ................................................................................................................ 70 6.2 Obiectivele si competentele prezentei unitati de invatare ............................................ 71 6.3 Continutul unitatii de invatare .................................................................................... 71

6.3.1 Conditii ............................................................................................................... 71 6.3.2 Desemnarea tutorelui si a curatorului special ....................................................... 72 6.3.3 Actele incheiate de interzisul judecatoresc .......................................................... 73 6.3.4 Ridicarea interdictiei judecatoresti ...................................................................... 76

6.4 Indrumator pentru autoverificare ................................................................................ 77 Unitatea de invatare 7 .......................................................................................................... 77 Curatela ............................................................................................................................... 77


7.3.1 Cazuri de instituire a curatelei ............................................................................. 79 7.3.2 Continutul curatelei ............................................................................................. 80 7.3.3 Incetarea curatelei ............................................................................................... 81

7.4 Indrumar pentru autoverificare ................................................................................... 81 Unitatea de invatare 8 .......................................................................................................... 81 Persoana juridica-subiect al raportului juridic civil .............................................................. 81


8.3.1 Constituirea persoanei juridice ............................................................................ 82 8.3.2 Categorii de persoane juridice ............................................................................. 86 8.3.3 Personalitatea juridica ......................................................................................... 88

8.4 Indrumator pentru autoevaluare ................................................................................. 89 Unitatea de invatare 9 .......................................................................................................... 89 Infiintarea persoanei juridice ............................................................................................... 89


9.3.1 Moduri de infiintare ............................................................................................ 90 9.3.2 Nulitatea persoanei juridice ................................................................................. 92 9.3.3 Inregistrarea persoanei juridice ............................................................................ 94

9.4 Indrumator pentru autoverificare ................................................................................ 96 Unitatea de invatare 10 .................................................................................................... 96 Capacitatea civila a persoanei juridice ............................................................................. 96 10.1 Introducere .............................................................................................................. 96 10.2 Obiectivele si competentele unitatii de invatare ........................................................ 98 10.3 Continutul unitatii de invatare .................................................................................. 98

10.3.1 Capacitatea de folosinta a persoanei juridice ..................................................... 98 10.3.2 Capacitatea de exercitiu a persoanei juridice ................................................... 102 10.3.3 Functionarea persoanei juridice ....................................................................... 104

10.4 Indrumator pentru autoverificare ............................................................................ 107 Unitatea de invatare 11 ...................................................................................................... 108

7

Identificarea persoanei juridice .......................................................................................... 108 11.1 Introducere ............................................................................................................ 108 11.2 Obiectivele si competentele unitatii de invatare ...................................................... 109 11.3 Continutul unitatii de invatare ................................................................................ 109

11.3.1 Denumirea persoanei juridice .......................................................................... 109 11.3.2 Sediul persoanei juridice ................................................................................. 111 11.3.3 Alte atribute de identificare ............................................................................. 113 11.3.4 Mentiuni obligatorii ........................................................................................ 113

11.4 Indrumator pentru autoevaluare.............................................................................. 113 Unitate de invatare 12 ........................................................................................................ 114 Reorganizarea persoanei juridice ....................................................................................... 114

12.1 Introducere ............................................................................................................ 114 12.2 Obiectivele si competentele unitatii de invatare ...................................................... 115 12.3 Continutul unitatii de invatare ................................................................................ 115

12.3.1 Notiune ........................................................................................................... 115 12.3.2 Fuziunea persoanei juridice ............................................................................. 116 12.3.3 Divizarea persoanei juridice ............................................................................ 118 12.3.4 Incetarea unor contracte .................................................................................. 119

12.4 Indrumator pentru verificare .................................................................................. 119 Unitatea de invatare 13 ...................................................................................................... 120 Transformarea persoanei juridice ....................................................................................... 120


13.3.1 Notiune ........................................................................................................... 121 13.3.2 Transmiterea drepturilor si obligatiilor ............................................................ 122 13.3.3 Opozitii ........................................................................................................... 123

13.4 Indrumator pentru autoevaluare.............................................................................. 124 Unitatea de invatare 14 ...................................................................................................... 125 Incetarea persoanei juridice ............................................................................................... 125


14.3.1 Dizolvarea persoanei juridice .......................................................................... 126 14.3.2 Lichidarea persoanei juridice ........................................................................... 129 14.3.3 Dispozitii speciale ........................................................................................... 130

14.4 Indrumator pentru autoevaluare.............................................................................. 130

8

PLAN

INTRODUCERE Unitatea de invatare 1 Persoana fizica-subiect al raportului juridic civil Introducere Obiectivele si competentele unitatii de invatare Continutul unitatii de invatare 1.3.1 Capacitatea civila a persoanei fizice 1.3.2 Capacitatea de folosinta a persoanei fizice 1.3.3 Capacitatea de exercitiu a persoanei fizice 1.4 Indrumator pentru autoverificare Unitatea de invatare 2 Declararea judecatoreasca a mortii 2.1 Introducere 2.2 Obiectivele si competentele unitatii de invatare 2.3 Continutul unitatii de invatare 2.3.1 Cazul general si cazuri speciale 2.3.2 Data prezumata a mortii 2.3.3 Anularea hotatrarii de declarare a mortii 2.4 Indrumator pentru autoverificare Unitatea de invatare 3 Respectul datorat persoanei fizice si drepturile ei inerente 3.1 Introducere 3.2 Obiectivele si competentele unitatii de invatare 3.3 Continutul unitatii de invatare 3.3.1 Reglementare dispozitii comune 3.3.2 Dreptul la viata, la sanatate si la integritate 3.3.3 Respectul vietii private si al demnitatii persoanei umane 3.3.4 Respectul datorat persoanei si dupa decesul sau 3.4 Indrumator pentru autoverificare Unitatea de invatare 4 Identificarea persoanei fizice 4.1. Introducere 4.2 Obiectivele si competentele unitatii de invatare 4.3 Continutul unitatii de invatare 4.3.1 Atributele de identificare ale persoanei fizice 4.3.2 Numele persoanei fizice

9

4.3.3 Domiciliul si resedinta 3.3.4 Actele de stare civila 4.4 Indrumator pentru autoverificare Unitatea de invatare 5 Tutela minorului 5.1 Introducere 5.2 Obiectivele si competentele unitatii de invatare 5.3. Continutul unitatii de invatare 5.3.1 Instituirea tutelei 5.3.2 Tutorele 5.3.3 Exercitarea tutelei 5.3.4 Controlul exercitarii tutelei 5.3.5 Incetarea tutelei 5.4 Indrumator pentru autoverificare Unitatea de invatare 6 Ocrotirea interzisului judecatoresc 6.1 Introducere 6.2 Obiectivele si competentele unitatii de invatare 6.3 Continutul unitatii de invatare 6.3.1 Conditii 6.3.2 Desemnarea tutorelui si a curatorului special 6.3.3 Actele incheiate de interzisul judecatoresc 6.3.4 Ridicarea interdictiei judecatoresti 6.4 Indrumator pentru autoverificare Unitatea de invatare 7 Curatela 7.1 Introducere 7.2 Obiectivele si competentele unitatii de invatare 7.3 Continutul unitatii de invatare 7.3.1 Cazuri de instituire a curatelei 7.3.2 Continutul curatelei 7.3.3 Incetarea curatelei 7.4 Indrumator pentru autoverificare Unitatea de invatare 8 Persoana juridica-subiect al raportului juridic civil 8.1 Introducere 8.2 Obiectivele si competentele unitatii de invatare 8.3 Continutul unitatii de invatare 8.3.1 Constituirea persoanei juridice

10

8.3.2 Categorii de persoane juridice 8.3.3 Personalitatea juridica 8.4 Indrumator pentru autoevaluare Unitatea de invatare 9 Infiintarea persoanei juridice 9.1 Introducere 9.2 Obiectivele si competentele unitatii de invatare 9.3 Continutul unitatii de invatare 9.3.1 Moduri de infiintare 9.3.2 Nulitatea persoanei juridice 9.3.3 Inregistrarea persoanei juridice 9.4 Indrumator pentru autoevaluare Unitatea de invatare 10 Capacitatea civila a persoanei juridice 10.1 Introducere 10.2 Obiectivele si competentele unitatii de invatare 10.3 Continutul unitatii de invatare 10.3.1 Capacitatea de folosinta a persoanei juridice 10.3.2 Capacitatea de exercitiu a persoanei juridice 10.3.3 Functionarea persoanei juridice 10.4 Indrumator pentru autoevaluare Unitatea de invatare 11 Identificarea persoanei juridice 11.1 Introducere 11.2 Obiectivele si competentele unitatii de invatare 11.3 Continutul unitatii de invatare 11.3.1 Denumirea persoanei juridice 11.3.2 Sediul persoanei juridice 11.3.3 Alte atribute de identificare 11.3.4 Mentiuni obligatorii 11.4 Indrumator pentru autoevaluare Unitate de invatare 12 Reorganizarea persoanei juridice 12.1 Introducere 12.2 Obiectivele si competentele unitatii de invatare 12.3 Continutul unitatii de invatare 12.3.1 Notiune 12.3.2 Fuziunea persoanei juridice 12.3.3 Divizarea persoanei juridice

11

12.3.4 Incetarea unor contracte 12.4 Indrumator pentru autoevaluare Unitatea de invatare 13 Transformarea persoanei juridice 13.1 Introducere 13.2 Obiectivele si competentele unitatii de invatare 13.3 Continutul unitatii de invatare 13.3.1 Notiune 13.3.2 Transmiterea drepturilor si obligatiilor 13.3.3 Opozitii 13.4 Indrumator pentru autoevaluare Unitatea de invatare 14 Incetarea persoanei juridice 14.1 Introducere 14.2 Obiectivele si competentele unitatii de invatare 14.3 Continutul unitatii de invatare 14.3.1 Dizolvarea persoanei juridice 14.3.2 Lichidarea persoanei juridice 14.3.3 Dispozitii speciale 14.4 Indrumator pentru autoevaluare

12

INTRODUCERE

Prezentul curs vine in ajutorul studentilor pentru ca viitorii juristi sa poata insusi notiunile fundamentale privind subiectele raportului juridic (persoana fizica si persoana juridica). Dreptul civil este o ramura a dreptului privat care reglementeaza raporturi patrimoniale si nepatrimoniale (personale) incheiate intre persoanele fizice si/sau persoanele juridice aflate pe pozitie de egalitate juridica. Exista doua categorii de subiecte de drept civil: persoana fizica si persoana juridica. Persoana fizica este privita ca titular de drepturi si obligatii civile in raporturile juridice, pe cand persoana juridica (denumita si “persoana morala”) este un subiect colectiv de drept. Vom descoperi pe durata acestui curs ce conditii trebuie indeplinite de cele doua categorii pentru a fi subiecte ale raportului juridic. OBIECTIVELE CURSULUI Vom aborda impreuna o serie de aspecte referitoare la particularitatile acestor subiecte de drept, respectiv categoriile de persoane fizice, capacitatea civila, elementele de identificare ale persoanei fizice, drepturile si ocrotirea persoanei fizice, capacitatea persoanelor juridice, reorganizarea si incetarea persoanelor juridice. Competenţe conferite Prezentul curs ne va oferi posibilitatea sa dobândim următoarele competente generale si specifice: Cunoaşterea şi utilizarea corecta a notiunilor specifice disciplinei -, perceperea unor relaţii şi conexiuni specifice acestei ramuri de drept; - utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniul juridic; - definirea / nominalizarea de concepte;

13

- capacitatea de adaptare la noi situatii legislative 2. Explicarea şi interpretarea continuturilor teoretice - argumentarea unor spete; - capactitatea de analiză şi sinteză în rezolvarea spetelor. 3. Aplicarea la situatii concrete a informatiilor dobandite - capacitatea de a transpune în practică cunoştiinţele dobândite în cadrul cursului; - capacitatea de a concepe proiecte şi de a le derula - capacitatea de a soluţiona litigii 4. Promovarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul juridic prin implementarea unui mediu bazat pe valori si relatii democratice, precum si dobandirea capacitatii de a avea un comportament rational Resurse şi mijloace de lucru Pentru a ne atinge telurile identificate anterior, vom utiliza manualul scris, precum si orice alt material care ne va intregi cunostintele teoretice, studii de caz, sinteze, teste de autoevaluare, etc. Ne dorim un curs interactiv si participativ din partea studentilor pentru a obtine rezultate cat mai optime. Structura cursului Cursul din semestrul al doilea de drept civil este dedicate studiului persoanelor fizice si juridice si cuprinde 14 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. Persoana fizica-subiect al raportului juridic civilUnitatea de învăţare 2. Declararea judecatoreasca a mortiiUnitatea de învăţare 3. Respectul datorat persoanei fizice si drepturile ei inerente Unitatea de învăţare 4. Identificarea persoanei fiziceUnitatea de învăţare 5. Tutela minorului Unitatea de învăţare 6. Ocrotirea interzisului judecatorescUnitatea de învăţare 7. Curatela Unitatea de învăţare 8. Persoana juridica-subiect al raportului juridic civilUnitatea de învăţare 9. Infiintarea persoanei juridiceUnitatea de învăţare 10 Capacitatea civila a persoanei juridice

14

Unitatea de învăţare 11 Identificarea persoanei juridice Unitatea de învăţare 12 Reorganizarea persoanei juridice Unitatea de învăţare 13 Transformarea persoanei juridice Unitatea de învăţare 14 Incetarea persoanei juridice

Bibliografie obligatorie: Daniela Ciochina, Drept civil. Introducere in dreptul civil. Persoanele, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2012 Metoda de evaluare: Examenul se va desfasura sub formă de proba scrisă, pe bază de grile si subiecte în extenso, ţinându-se cont si de participarea studentilor la activităţile din timpul semestrului.

15

Unitatea de invatare 1

Persoana fizica-subiect al raportului

juridic civil

Introducere Obiectivele si competentele unitatii de invatare Continutul unitatii de invatare 1.3.1 Capacitatea civila a persoanei fizice 1.3.2 Capacitatea de folosinta a persoanei fizice 1.3.3 Capacitatea de exercitiu a persoanei fizice 1.4 Indrumator pentru autoverificare

1.1 Introducere

Nu toate relatiile dntre oameni pot fi incadrate ca raporturi juridice, unele sunt simple raporturi de prietenie, de colegialitate etc. Raporturile juridice sunt acele raporturi sociale reglementate de normele juridice. Raportul juridic civil este un raport social, adică un raport între oameni, iar nu un raport între un individ şi un lucru. De aceea, în pofida aparenţei, orice drept presupune un raport între indivizi, el neputând exista în afara raporturilor sociale. De exemplu, atunci când spunem că studentul A este proprietarul autoturismului negru pe care îl conduce, nu ne interesează decât pe plan secundar faptul că el îl poseda sau îl domină materialmente. Nu spunem nici că prin aceasta există o relaţie între el şi alte persoane determinate. Dar, exprimăm ideea unei relaţii între student şi toţi ceilalţi, pentru că fata de celelalte persoane el este proprietar; iar toţi ceilalţi sunt excluşi de la exercitarea dreptului de proprietate asupra autoturismului, ba chiar mai mult, sunt obligati să respecte acest drept. Tot astfel dreptul la onoare, la demnitate, la integritate fizică etc., nu sunt drepturi asupra propriei persoane, ci drepturi în relaţie cu alte persoane. Raportul juridic se caracterizeaza in mod essential prin pozitia de egalitate juridica a subiectilor, de egalitatea unei parti in raport de cealalta parte, în sensul că niciuna din părţi nu poate impune celeilalte părţi o

16

anumita conduita, ci numai împreună, prin acordul lor comun, părţile pot stabili, modifica sau stinge raportul juridic civil dintre ele. Intr-un raport juridic, partile beneficiaza de libertate juridica, in sensul ca subiectii raportului au posibilitatea de a modela raportul juridic dintre ele. In aceasta parte introductiva, definim persoanele (fizice sau juridice) ca fiind titulare de drepturi si obligatii ce compun continutul raportului juridic. Astfel, atat persoanele fizice cat si persoanele juridice au drepturi subiective si obligatii corelative acestor drepturi in virtutea raportului juridic dintre ele.

1.2 Obiectivele si competentele unitatii de

invatare

- abordarea termenilor in viziunea actualului cod civil - vom putea defini termeni precum persoana fizica, capacitate civila, capacitatea de exercitiu si capacitate de folosinta - determinarea raportului dintre capacitatea civila si partile componente: capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu - analiza continutului si naturii juridice ale capacitatii de folosinta si ale capacitatii de exercitiu - determinarea rolului capacitatii civile in formarea raporturilor juridice - cunoasterea notiunilor de capacitate de exercitiu anticipata si capacitate de exercitiu restransa

1.3 Continutul unitatii de invatare

1.3.1 Capacitatea civila a persoanei fizice

Legiuitorul roman a dedicat reglementarii persoanelor Cartea I din Codul Civil, iar persoanei fizice Titlul II din Codul civil, denumit “Persoana fizica”. „Persoana fizică” reprezinta subiectul individual de drept, adică omul, privit ca titular de drepturi şi obligaţii civile. Gasim reglementari relative la persoana fizica in Codul civil, OG 41/2003 privind dobandirea si schimbarea pe

17

cale administrativa a numelor persoanelor fizice , OG 69/2002 privind regimul juridic al cartii electronice de identitate, etc. Capacitatea civila cuprinde doua elemente: capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu, componente ce vor fi tratate in continuare. Capacitatea civilă nu are un caracter unitar, conținutul său nu este identic pentru toate persoanele. Diferențele dintre persoane în ceea ce privește capacitatea civilă se exprimă atât la nivelul capacității de folosință cât și la nivelul capacității de exercițiu, prin îngrădiri prevăzute de lege. Putem da urmatoarele exemple de îngrădiri în ce privește capacitatea de folosință a persoanei fizice: incapacitățile speciale prevăzute în materie de moșteniri, incapacități speciale de a cumpăra și de a vinde. Exemple de limitări în ce privește capacitatea de folosință a persoanei juridice: drepturile și obligațiile care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice, asumarea de drepturi și obligații în cadrul desfășurării unor activități care trebuie autorizate de organele competente, persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut, obiectul de activitate al societăților comerciale nu poate viza orice activități.

Limitările capacității civile nu se pot face nici măcar de către legiuitor în mod discreționar. În acest sens, nu au nicio influență asupra capacității civile rasa, culoarea, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenenţa politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum şi orice altă situaţie similară, cum ar fi nivelul de inteligență sau greutatea corporală.

Intenția legiuitorului este de a limita limitările capacității, însă aceste limitări pot fi prevăzute în reglementări care au caracter de lege specială față de

18

Codul civil. De altfel chiar Cod civil conține limitări în ce privește capacitatea civilă, și anume restrângerea capacității de exercițiu în funcție de vârstă.

Legătura dintre calitatea de subiect de drept civil și capacitatea juridică civilă este atât de puternică încât nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de folosinţă sau la capacitatea de exerciţiu, pentru că nimeni nu poate renunța la calitatea sa de subiect de drept civil.

Calitatea de subiect de drept civil nu este o facultate, ea nu permite nicio opțiune, ci o poziție în societate care nu permite abdicarea.

Capacitatea civilă este reglementată de lege ca având un caracter obligatoriu, în sensul că persoanele fizice și juridice primesc capacitatea civilă nu ca o obligație, care poate fi executată de bunăvoie sau nu, ci capacitatea civilă le este dată de lege în mod nemijlocit și imediat ce sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru recunoașterea capacității civile și deci a persoanei fizice sau juridice ca subiect de drept.

1.3.2 Capacitatea de folosinta a persoanei fizice

Vom aborda in continuare prima componenta a capacitatii civile, respectiv capacitatea de folosinta a persoanei fizice. Capacitatea de folosinţă este legată de existenţa fiinţei umane şi constituie o calitate a oricărei persoane de a fi subiect de drept, titular de drepturi şi obligaţii civile. Putem defini capacitatea de folosinţă ca fiind aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi şi obligaţii civile,o condiţie necesară pentru a fi participant la diferite raporturi juridice. Capacitatea de folosinta este definita ca fiind aptitudinea, generală şi abstractă, a omului, de a avea drepturi şi obligaţii si începe de la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia. Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu. Capacitatea de folosinta reprezintă posibilitatea generală şi abstractă a persoanei fizice de a fi titularul drepturilor şi obligaţiilor civile, fiind recunoscută în

19

egală măsură pentru toate persoanele fără nici o discriminare. Recunoaşterea capacităţii de folosinţă în mod egal pentru toate persoanele se bazează pe principiul general care se aplică în întregul sistem de drept, precum şi în dreptul civil, acesta fiind principiul egalităţii în faţa legii. Fundamentul juridic al acestui principiu este consfinţit in art. 16 din Constituţie, ceea ce a constituit temei pentru art 28 si art 29 din Codul civil. Recunoaşterea capacităţii de folosinţă în egală măsură nu duce la concluzia ca persoana fizică nu poate fi îngrădită în capacitatea sa de folosinţă. Din contra, capacitatea de folosinta poate fi îngrădită, dar numai în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege Ca moment de inceput al capacitatii de folosinta, mentionam ca este firesc sa fie acordata de la nasterea persoanei fizice, ca un atribut inerent fiintei umane. Pe cale de consecinta, apariţia capacităţii de folosinţă nu depinde de varsta persoanei fizice, starea sănătăţii, de posibilitatea realizării drepturilor şi obligaţiilor. Aceasta regula generala este cuprinsa in art 35 din Codul civil – “Capacitatea de folosinţă începe la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia.” Aceasta regula generala de dobandire a capacitatii de folosinta o data cu nasterea comporta o exceptie continuta in art 36 din Codul civil conform căreia drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, cu condiţia că se naşte viu . Prevederea legala prezinta importanta deosebita in materia mostenirilor, in sensul ca i se recunoaşte copilului dreptul la moştenire din momentul concepţiei, dar sub condiţia ca acesta sa se nasca viu. Putem afirma că in acest caz copilul dobândeşte anticipat capacitatea de folosinţă, care după conţinutul său este redusă, fiindcă nu dobândeşte întreaga capacitate de folosinţă, ci numai dreptul de a moşteni din momentul conceperii sale, dacă acesta se naşte viu. Legea impune anumite conditii care trebuie indeplinite cumulativ pentru dobândirea unei asemenea capacităţi de folosinţă de la concepţiune. Astfel: - se alica doar la dobândirea de drepturi, deoarece copilul conceput dar nenăscut nu poate avea şi obligaţii.

20

Asadar, capacitatea de folosinţă anticipată constă numai în aptitudinea de a avea drepturi si - copilul trebuie să fie conceput în timpul vieţii defunctului, dar să se nască viu după decesul acestuia. Pentru a fi considerat că copilul s-a născut viu este suficient ca el să fi respirat măcar odată, fapt ce poate fi dovedit prin mijloace ştiinţifice medicale, existenţa aerului în plămâni. Indiferent cît timp a trecut după naştere (un minut, o oră etc.) copilului i se întocmesc două acte de stare civilă: actul de naştere şi actul de deces. Dacă copilul se naşte mort, se consideră că nu a fost niciodată subiect de drept civil, iar capacitatea de folosinţă anticipată a acestuia dispare.

1.3.3 Capacitatea de exercitiu a persoanei fizice

Definim capacitatea de exercitiu a persoanei fizice ca fiind aptitudinea omului de a-şi exercita drepturile civile şi de a-şi îndeplini obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice civile. Diferit de capacitatea de folosinta, aceasta posibilitate a persoanei de a dobândi şi de a exercita drepturi civile prin propriile fapte, de a-şi asuma in nume propriu obligaţii civile şi de a le executa, nu apare odată cu naşterea persoanei fizice, ci la o anumită perioadă de timp după naştere ei, pentru ca prin actiunile proprii sa constientizeze importanta si consecintele faptelor sale. Aceastea sunt considerentele pentru care legiuitorul stabileşte că persoana fizică dobândeşte capacitatea de exerciţiu deplină la vârsta majoratului, adică la vârsta de 18 ani, cand are voinţă conştientă, suficientă şi discernământul necesar participarii la viata juridica. Persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu deplină ii este recunoscuta aptitudinea de a încheia orice fel de acte juridice civile (de conservare, de administrare şi de dispoziţie), cu excepţia celor interzise de lege. Posibilitatea de a încheia singur orice act juridic civil neinterzis de lege implică şi posibilitatea de a împuternici pe altul să încheie, în numele şi pe seama sa, asemenea acte juridice (cu excepţia celor referitoare la drepturi şi obligaţii care tin strict de persoana). Capacitatea de exerciţiu deplină înseamnă şi aptitudinea de a încheia acte juridice civile în numele şi

21

pe seama altei persoane, în calitate de reprezentant legal (părinte, tutore, curator) sau reprezentant convenţional (mandatar). Regula generala de dobandire a capacitatii de exercitiu la varsta de 18 ani, Codul civil prezinta doua exceptii. Prima exceptie vizeaza situatia minorului casatorit, care, ca rezultat al casatoriei, dobandeste capacitate deplina de exercitiu. Exceptia este cuprinsa in art 39 din Codul civil, conform caruia: „Minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu.” Ratiunea acestei exceptii rezida in principiul egalitatii sotilor in casatorie. Anularea casatoriei inainte de implinirea majoratului mentine capacitatea de exercitiu a minorului, daca minorul a fost de buna-credinta. Dispozitia se regaseste in alin 2 din art 39, respectiv: “În cazul în care căsătoria este anulată, minorul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exerciţiu.” A doua exceptie de la regula generala de dobandire a capacitatii de exercitiu la varsta de 18 ani este intalnita in art 40 din Codul civil si se refera la atribuirea capacitatii depline de exercitiu minorului care a implinit varsta de 16 ani. Conditiile pentru atribuirea capacitatii depline de exercitiu minorului de 16 ani sunt referitoare la posibilitatea acestuia de a se intretine singur: minorul sa dispuna de un venit propriu, sa fie angajat cu un contract de munca, sau, cu acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorului, să practice activitate de întreprinzător. Ratiunea acestui proces de emancipare a minorului constă în eliberarea acestuia de a primi acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorului pentru încheierea actelor juridice. Minorul emancipat dobîndeşte şi exercită pe deplin toate drepturile pe care le are persoana cu capacitate de exerciţiu deplină şi îşi asuma personal obligaţii civile şi le execută, inclusiv răspunde personal pentru obligaţiile apărute ca rezultat al cauzării prejudiciului de către el. Actuala legislatie (art 41 si art 42 din Codul civil) cuprinde elemente de noutate referitoare la capaciatea de exercitiu restransa a minorului in varsta

22

de 14 ani, minorii de 14 ani putand sa incheie orice acte juridice cu caracter curent (vînzarea-cumpărarea bunurilor de mica valoare, să împrumute, să doneze etc.), cu acordul reprezentanţilor legali (părinţilor, adoptatorilor sau a curatorului). Art 42 din Codul civil prevede ca pentru incheierea acestor acte juridice este necesara incuviintarea parintilor, tutorelui sau a instantaei de tutela: „Actele juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă. Încuviinţarea sau autorizarea poate fi dată, cel mai târziu, în momentul încheierii actului.” In art 42 din Codul civil sunt cuprinse actele juridice pe care le poate incheia minorul, cu “încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, precum şi cu respectarea dispoziţiilor legii speciale, dacă este cazul”: - sa dispuna de salariu, de bursa sau de alte venituri rezultate din “îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa” - sa exercite singur dreptul de autor asupra unei lucrari stiintifice, de arta sau literare, asupra unei inventii sau ca rezultat al activitatii intelectuale. - sa incheie actele juridice enumerate in alin (3) al art 41, respectiv acte juridice curente de administrare, de conservare care nu il prejudiciaza si acte de dispozitie de mica valoare care se executa la data incheierii lor. Actele premise minorului in varsta de 14 ani se caracterizeaza prin faptul ca sunt indreptate spre satisfacerea necesitatilor zilnice ale minorului, actul savarsit necesita o cheltuiala minima sin u sunt prejudiciate interesele sale. Categoria persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu este cuprinsa in art 43 din Codul civil. Din aceasta grupa fac parte minorii care nu au implinit varsta de 14 ani si interzisul judecatoresc. Din continutul acestor doua texte de lege, concluzionam ca pentru minorii cu varsta de pana in 14 ani si interzisul judecatoresc, actele juridice sunt incheiate de parinti, tutori sau adoptatori. Reprezentantii legali ai acestor categorii de persoane lipsite de capacitate de exercitiu sunt restransi in

23

dreptul de a dispune de bunurile acestor persoane. Persoana desemnata ca tutore pentru interzisul judecatoresc este imputernicit cu prerogativele instituite de lege pentru a-i apara drepturile si interesele. Cu toate acestea, regasim in alin (3) al art 43 prevederea conform careia persoana lipsita de capacitate de exercitiu “poate încheia singură actele anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum şi actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor.” Pentru actele incheiate de catre persoana lipsita de capacitatea de exercitiu sau cu capacitatea de exercitiu restransa, Codul civil prevede ca aceste acte sunt anulabile, chiar fara a se proba producerea unui prejudiciu. Art 44 alin (1) din Codul civil spune ca: “Actele făcute de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, altele decât cele prevăzute la art. 41 alin. (3) şi la art. 43 alin. (3), precum şi actele făcute de tutore fără autorizarea instanţei de tutelă, atunci când această autorizare este cerută de lege, sunt anulabile, chiar fără dovedirea unui prejudiciu”. Actele anulabile pot fi confirmate de catre minor la implinirea varstei de 18 ani, prin dobandirea capacitatii depline de exercitiu.

1.4 Indrumator pentru verificare

Pentru facilitarea insusirii cunostintelor din prezenta unitate de invatare, va propun sa rezolvam urmatoarele aplicatii: Intrebari 1. Cum definim persoana fizica? 2. Definiti notiunea de capacitatea de folosinta a persoanei fizice. 3. Cand se dobandeste capacitatea de folosinta a persoanei fizice? 4. Cand ia sfarsit capacitatea de folosinta a persoanei fizice? 5. In ce conditii copilul conceput dobandeste capacitatea de folosinta?

24

6. Ce reprezinta capacitatea de exercitiu in cazul persoanlor fizice? 7. Cand se dobandeste capacitatea de exercitiu? 8. Minorul detine capacitate de exercitiu? 9. Ce acte pot fi incheiate de catre minor si in ce conditii ? 10. Ce sanctiune intervine pentru actele incheiate de persoanele lipsite de capacitatea de exercitiu?


Declararea judecatoreasca a mortii

2.1 Introducere 2.2 Obiectivele si competentele unitatii de invatare 2.3 Continutul unitatii de invatare 2.3.1 Cazul general si cazuri speciale 2.3.2 Data prezumata a mortii 2.3.3 Anularea hotararii de declarare a mortii 2.4 Indrumator pentru autoverificare

2.1 Introducere

Am descoperit din capitolul anterior ca, pentru persoana fizica, capacitatea de folosinta se castiga o data cu nasterea si inceteaza in momentul decesului persoanei fizice. Declararea mortii unei persoane fizice duce in mod irevocabil la pierderea capacitatii de folosinta a persoanei, producand efecte in materia raporturilor de familie si a drepturilor succesorale. Putem folosi expresia „declararea judecătorească a morţii” justificată de nevoia, social-juridică, a clarificării situaţiei persoanei dispărute, despre care nu se mai ştie dacă este sau nu în viaţă, despre care este interesată societatea însăşi, dar sunt interesate şi persoanele cu care cel dispărut se află în raporturi de familie, precum şi în raporturi civile (creditorii, moştenitorii). Ieşirea din starea de incertitudine ce planează asupra dispărutului presupune declanşarea mecanismului juridic al declarării judecătoreşti a morţii persoanei fizice.

25

Procedura de declarare judecatoreasca a mortii este in prezent3 reglementata in Codul civil (art 49-57) si in Legea nr 119/19964 privind actele de stare civila, in situatia in care existenta unei persoane a devenit nesigura.

2.2 Obiectivele si competentele prezentei unitati

de invatare

- definirea unor termeni precum persoana disparuta, declararea mortii, situatii speciale de disparitie a persoanelor, etc - stabilirea procedurii de declarare a mortii unei persoane si prezumtiile acestei institutii - vom descoperi ce se intampla cu actele incheiate dupa anularea hotararii de declarare a mortii


2.3.1 Cazul general si cazuri speciale

Scopul principal al declarării judecatoresti a mortii persoanei fizice constă în apărarea drepturilor şi lucrurilor acesteia, deoarece lipsa îndelungată şi necunoaşterea locului aflării ei creează pericol pentru acestea. Totodată survin consecinţe negative pentru creditorii persoanei dispărute, precum şi pentru acele persoane care se află la întreţinerea ei. Codul civil reglementeaza conditiile, consecintele si anularea declararii judecatoresti a mortii in art 49-57, cu privire la cazul general si cazurile speciale de declarare a mortii unei persoane. Cazul general este stipulat in art 49 din Codul civil, conform caruia: “(1) În cazul în care o persoană este dispărută şi există indicii că a încetat din viaţă, aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puţin 2 ani de la data primirii ultimelor informaţii sau indicii din care rezultă că era în viaţă. (2) Dacă data primirii ultimelor informaţii sau indicii despre cel dispărut nu se poate stabili cu exactitate, termenul prevăzut în alin. (1) se socoteşte de la sfârşitul

26

lunii în care s-au primit ultimele informaţii sau indicii, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic.” Asadar, pentru declararea judecatoreasca a mortii, legea cere indeplinirea unei conditii esentiale, respectiv, ca de la data ultimilor informatii sau indicii din care rezultă că persoana era în viaţă să fi trecut cel puţin 2 ani. Expirarea termenului de cel puţin 2 ani din ziua primirii ultimilor ştiri este o condiţie, în lipsa căreia persoana fizică nu poate fi declarată moarta pe baza hotararii judecatoresti. Dacă se cunoaşte ziua primirii ultimilor ştiri, atunci termenul de doi ani de zile începe să curgă din acea zi. Dacă este imposibil de a se determina ziua primirii ultimelor informaţii despre dispărut, termenul pentru declararea disparitiei va începe să curgă din prima zi a lunii următoare celei în care au fost primite ultimele informaţii despre dispărut, iar în cazul imposibilităţii de a determina această luna, de la sfarsitul anului calendaristic. Art 50 din Codul civil prevede cazurile speciale de declarare a mortii persoanei fizice. Potrivit textului invocat: (1) Cel dispărut în împrejurări deosebite, cum sunt inundaţiile, cutremurul, catastrofa de cale ferată ori aeriană, naufragiul, în cursul unor fapte de război sau într-o altă împrejurare asemănătoare, ce îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, dacă au trecut cel puţin 6 luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia. (2) Dacă ziua în care a intervenit împrejurarea când a avut loc dispariţia nu poate fi stabilită, sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 49 alin. (2). (3) Atunci când este sigur că decesul s-a produs, deşi cadavrul nu poate fi găsit sau identificat, moartea poate fi declarată prin hotărâre judecătorească, fără a se aştepta împlinirea vreunui termen de la dispariţie. Din conţinutul art. 50 citat rezultă că trebuie îndeplinite, cumulativ, două condiţii pentru a se putea declara moartea persoanei dispărute, şi anume: 1) persoana să fie dispărută într-o împrejurare excepţională care îndreptăţeşte a se presupune decesul, precum: fapte de război, accidente de cale ferată, naufragiu si altele asemănătoare (accident aviatic,

27

cutremur, inundaţie, revoluţie) 2) de la data împrejurării dispariţiei persoanei să fi trecut cel puţin sase luni. Împrejurarea excepţională şi data ei, fiind chestiuni de fapt, pot fi probate cu orice mijloc de probă.

2.3.2 Data prezumata a mortii

Textul legal care reglementează declararea judecătorească a morţii persoanei, este art. 52 din Codul civil ce prevede: „(1) Cel declarat mort este socotit că a încetat din viaţă la data pe care hotărârea rămasă definitivă a stabilit-o ca fiind aceea a morţii. Dacă hotărârea nu arată şi ora morţii, se socoteşte că cel declarat mort a încetat din viaţă în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a morţii. (2) În lipsa unor indicii îndestulătoare, se va stabili că cel declarat mort a încetat din viaţă în ultima oră a celei din urmă zile a termenului prevăzut de art. 49 sau 50, după caz. (3) Instanţa judecătorească poate rectifica data morţii stabilită potrivit dispoziţiilor alin. (1) şi (2), dacă se dovedeşte că nu era posibil ca persoana declarată moartă să fi decedat la acea dată. În acest caz, data morţii este cea stabilită prin hotărârea de rectificare.” Din enunţarea, de mai sus, a dispoziţiilor legale referitoare la data morţii persoanei fizice rezultă că legiuitorul a avut în vedere, ipoteza dispărutului, a cărui moarte nu poate fi constatată direct, fiind necesară declararea judecătorească a morţii; este ipoteza morţii declarate pe cale judecătorească. Este important de reţinut că, data încetării capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este aceeaşi, si anume data morţii. Această dată este înscrisă în actul de stare civilă care este actul de deces, pe baza şi în conformitate cu care se eliberează certificatul de deces. În aceste acte de stare civilă, o rubrică specială este destinată tocmai datei morţii: an, lună, zi. Pentru completarea rubricii decesului in actul de stare civila, în ipoteza morţii declarate judecătoreşte, se va folosi hotărârea judecătoreasca declarativa de moarte, rămasa definitiva şi irevocabila, în sensul că data

28

morţii, din această hotărâre, este trecută în rubrica corespunzătoare din actul de stare civilă. Condiţia de fond necesară pentru declararea dispariţiei este ca de la data ultimilor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă să fi trecut cel putin doi ani. Ea rezultă, cu claritate, din redactarea art. 49 alin (1) din Codul civil: „În cazul în care o persoană este dispărută şi există indicii că a încetat din viaţă, aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puţin 2 ani de la data primirii ultimelor informaţii sau indicii din care rezultă că era în viaţă.” În înţelegerea acestei condiţii este necesar de subliniat că, nu orice lipsă de la domiciliul persoanei, prin ea însăşi, justifică, automat, trecerea la declararea judecătorească a dispariţiei, ci e necesar să fie vorba de o lipsă calificată de la domiciliu sub dublu aspect: pe de o parte, ea trebuie să aibă o durată minimă de doi ani şi, pe de altă parte, această lipsă să determine incertitudine asupra existenţei în viaţă a persoanei. Data ultimilor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă. Art. 49 alin. (2) prevede că termenul de doi ani se calculează de la data ultimilor ştiri din care rezultă că era în viaţă. Ca o concluzie, termenul de doi ani se calculează, după caz, de la: 1) data stabilită prin probe ca fiind ziua ultimilor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă; 2) ultima zi a lunii ori 3) ultima zi a anului calendaristic în care se plasează ştirile din care rezultă că persoana era în viaţă. Data morţii (an, luna, zi) este un element pe care hotărârea declarativă de moarte trebuie să-l cuprindă, adică este obligatoriu. De reţinut că data morţii, aşa cum trebuie stabilită în hotărârea declarativă de moarte, nu trebuie confundată cu nici una din datele următoare: 1) data ultimilor ştiri; 2) data împrejurării care se îndreptăţeşte a se presupune decesul; 3) data pronunţării hotărârii declarative a morţii; Rectificarea datei morţii este reglementată de art.52 alin. final astfel: „Instanţa judecătorească poate rectifica data morţii stabilită potrivit dispoziţiilor alin. (1) şi (2), dacă se dovedeşte că nu era posibil ca

29

persoana declarată moartă să fi decedat la acea dată. În acest caz, data morţii este cea stabilită prin hotărârea de rectificare.” Ţinând seama că suntem pe terenul morţii prezumate, e greu de spus că o dată sau alta a morţii este adevărată. În realitate, rectificarea datei morţii va interveni atunci când se dovedeşte că acea dată este inexactă, existând mai multe motive pentru a crede că este mai apropiată de adevăr o altă dată. După rectificarea datei morţii, toate efectele care se leagă de hotărârea declarativă de moarte se vor raporta la noua dată a morţii. Efectele hotărârii judecatoresti de declarare a mortii sunt următoarele: - persoana fizică va fi considerată moartă de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti; - data morţii - cu efect retroactiv - va fi data stabilită de instanţă, în conformitate cu regulile mai sus enunţate. Efectele acestei hotărâri judecătoreşti sunt în principiu similare cu cele ale morţii fizic constatate, insa există o serie de particularităţi: 1) deşi succesiunea se deschide teoretic la data morţii stabilite de instanţă, termenul de opţiune succesorală curge şi implicit dreptul de opţiune succesorală se poate exercita de la data rămânerii definitive şi irevocabile a sentinţei. 2) copiii născuţi de soţia dispărutului în perioada dispariţiei (când soţul mamei era prezumat a fi şi în viaţă şi tată al copilului rezultat din căsătorie) poate pierde statutul de copil din căsătorie dacă data morţii (şi implicit data încetării) căsătoriei se situează în afara timpului legal al concepţiei copilului. Sub aspect procedural, după rămânerea definitivă şi irevocabilă, hotărârea judecătorească se comunică serviciului de stare civilă pentru a fi înscrisă în registrul de stare civilă. Intocmirea actului de deces se face la cererea persoanei interesate sau din oficiu.

Certificatul de deces se va elibera conform art. 42 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civila. Din textele legale menţionate rezultă că eliberarea certificatului de deces nu este facultativă ci obligatorie, prin urmare funcţionarul public nu are

30

abilitarea legală să sugereze părţii interesate să prezinte notarului doar hotărârea judecătorească declarativă de moarte cu motivarea că ar fi suficientă deoarece dovada morţii (chiar dacă moartea este un fapt juridic) se face cu acte de stare civilă cu a căror întocmire este însărcinat ofiţerul stării civile competent.

2.3.3 Anularea hotararii de declarare a mortii

Hotărârea declarativă de moarte produce aceleaşi efecte juridice, in principiu, ca şi moartea fizic constatată: încetarea capacitaţii de folosinţă a persoanei fizice. Cu referire la acest efect, art. 52 alin. 1 din Codul civil prevede că: „Cel declarat mort este socotit că a încetat din viaţă la data pe care hotărârea rămasă definitivă a stabilit-o ca fiind aceea a morţii.” Este de observat că deşi constitutivă, hotărârea declarativă de moarte produce efect retroactiv (ex tunc), iar nu numai pentru viitor (ex nunc), în sensul că persoana dispărută este socotită că a murit pe data stabilită în hotărâre ca fiind a morţii, care, prin ipoteză, este anterioară datei pronunţării hotărârii şi rămânerii ei definitive şi irevocabile, iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii de moarte. Hotărârea declarativă de moarte produce efectul său de a constata de la ce dată a încetat capacitatea de folosinţă a persoanei fizice, nu numai in dreptul civil, ci şi în alte ramuri de drept. În dreptul civil, însă, de data morţii sunt legate efecte importante precum deschiderea succesiunii, stingerea drepturilor viagere. De reţinut că deşi succesiunea se deschide pe data morţii, astfel cum a fost stabilită în hotărârea judecătorească, prescripţia dreptului de opţiune succesorală (de şase luni) începe să curgă doar de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii. Reglementând anularea hotararii judecatoresti de declarare a mortii, art. 54 din Codul civil dispune: „(1) Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea. (2) Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea

31

bunurilor sale în natură, iar dacă aceasta nu este cu putinţă, restituirea lor prin echivalent. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze decât dacă, sub rezerva dispoziţiilor în materie de carte funciară, se va face dovada că la data dobândirii ştia ori trebuia să ştie că persoana declarată moartă este în viaţă.” Cauza anularii hotărârii declarative de moarte este, aşa cum rezultă din art. 54 alin. 1, una singură: persoana declarată moartă este în viaţă. În doctrină s-a precizat, întemeiat, că tot anularea hotărârii declarative de moarte va interveni şi în ipoteza în care, după data hotărârii declarative de moarte, se constată că există o înregistrare a morţii persoanei, pe baza morţii fizic constatate. Soluţia se impune pentru identitate de raţiune. Procedura anulării presupune intentarea unei acţiuni în anulare, care poate fi formulată de orice persoană interesată şi, cum e firesc, în primul rând de cel declarat mort; prezenţa sa în viaţă este mai puternică decât prezumţia stabilită prin hotărârea declarativă de moarte. Efectul esenţial, nepatrimonial, este acela că încetarea capacitaţii de folosinţă este înlăturată. Aspectul patrimonial, cel mai important, este cel prevăzut de alin. 2 al art. 54: „Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale în natură, iar dacă aceasta nu este cu putinţă, restituirea lor prin echivalent. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze decât dacă, sub rezerva dispoziţiilor în materie de carte funciară, se va face dovada că la data dobândirii ştia ori trebuia să ştie că persoana declarată moartă este în viaţă.”

Pentru materia succesiunilor, in cazul anulării hotărârii judecătoreşti declarative de moarte dacă persoana declarată moartă este în viaţă, firesc ar fi ca această hotărâre să fie comunicată din oficiu atât camerei notarilor publici de la ultimul domiciliu al fostului defunct cât şi registrului naţional de evidenţă a opţiunilor succesorale pentru a se face menţiuni corespunzătoare la înregistrările efectuate, în caz contrar notarii putând fi puşi în situaţia de a dezbate

32

procedura succesorală a unei persoane aflate în viaţă, dacă succesibilii acesteia sunt de rea-credinţă.

Dacă anularea hotărârii judecătoreşti declarative de moarte ar interveni posterior dezbaterii procedurii succesorle notariale, singura soluţie care ar restabili patrimonial raporturile dintre părţi este aceea a anulării de către instanţa judecătorească a certificatului de moştenitor. Aceeaşi soluţie, a anulării hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, se impune şi în cazul în care s-ar constata ulterior că există o înregistrare a morţii fizic constatate. Şi în acest caz, anularea certificatului de moştenitor s-ar putea cere dacă data decesului fizic ar fi avut consecinţe asupra capacităţii succesibililor, a vocaţiei acestora de a moşteni, asupra componenţei masei succesorale.

2.4 Indrumar pentru autoverificare

Intrebari pentru asimilarea cunostintelor: 1. Ce rol prezinta declararea judecatoreasca a mortii unei persoane? 2. Care sunt conditiile pentru declararea judecatoreasca a mortii in cazul general prevazut de Codul civil? 3. Care sunt cazurile speciale de declarare a mortii persoanei? 4. Ce conditii sunt necesare pentru declararea mortii persoanei in cazuri speciale? 5. Cum se stabileste data decesului in procedura de declarare a mortii? 6. Care sunt efectele declararii judecatoresti a mortii? 7. In ce conditii se anuleaza hotararea judecatoresti de declarare a mortii? 8. Cine poate cere anularea hotararii judecatoresti de declarare a mortii? 9. Ce efecte produce anularea hotararii judecatoresti de declarare a mortii? 10. Ce efecte produce declararea judecatoreasca a mortii asupra capacitatii juridice a persoanei fizice?

33


Respectul datorat persoanei fizice si

drepturile ei inerente

3.1 Introducere 3.2 Obiectivele si competentele unitatii de invatare 3.3 Continutul unitatii de invatare 3.3.1 Reglementare dispozitii comune 3.3.2 Dreptul la viata, la sanatate si la integritate 3.3.3 Respectul vietii private si al demnitatii persoanei umane 3.3.4 Respectul datorat persoanei si dupa decesul sau 3.4 Indrumator pentru autoverificare

3.1 Introducere

Institutie nou introdusa prin Capitolul II – „Respectul datorat fiintei umane si drepturilor ei inerente” din Titlul II „Persoana fizica”, a Cartii I – „Despre persoane” din Codul Civil (articolele 58-81) include în mod expres reglementări cu privire la viaţa privată şi demnitatea persoanei. Ca parte a respectului datorat fiinţei umane şi drepturilor ei inerente, Codul Civil reglementează aspectele ce ţin de respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei umane, incluzând în secţiunea dedicată acestei teme, dreptul la libera exprimare, la viaţa privată, la demnitate şi la propria imagine.


invatare

In cadrul acestei unitati de invatare - vom analiza drepturile personalitatii (dreptul la viata, sanatate, integritate fizica, demnitate, etc), dreptul de identificare, dreptul de a dispune de sine insusi. - vom descoperi ce contin fiecare dintre aceste drepturi


34

3.3.1 Reglementare dispozitii comune

Prin reglementarea acestor drepturi cuprinsa in art 58-60 din Codul civil, impusă şi de legislaţia Uniunii Europene, s-a creat cadrul legal care garantează şi ocroteşte dreptul fiecărei persoane fizice de a-şi stabili propriile limite în ceea ce priveşte viaţa sa privată şi propria imagine. Potrivit art 58 din Codul civil, “Drepturi ale personalităţii, “Orice persoană are dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieţii private, precum şi alte asemenea drepturi recunoscute de lege.” Unele dintre aceste drepturi îsi au originea în Conventia Europeana privind drepturile si libertatile fundamentale, altele în Constitutie. Caracteristicile drepturilor personalitatii sunt urmatoarele: - sunt inerente calitatii de persoana umana: apartin oricarui individ prin însusi faptul ca este om si ocrotesc în special caracteristicile fizice si morale ale fiintei umane, individualitatea sau personalitatea acesteia. - nu sunt drepturi patrimoniale: aceasta înseamna ca viata, demnitatea, onoarea, imaginea, viata privata nu pot fi evaluate în bani; - sunt netransmisibile: apartin doar titularului lor, astfel cum este prevazut expres in alin (2) al art 58.

Art 59 din Codul civil prevede dreptul persoanei fizice “la nume, la domiciliu, la reşedinţă, precum şi la o stare civilă, dobândite în condiţiile legii.” Iar in art 60 din Codul civil este prevazut dreptul de a dispune de sine însuşi in sensul ca : “Persoana fizică are dreptul să dispună de sine însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.”

3.3.2 Dreptul la viata, la sanatate si la integritate

Conform art 61 din Codul civil, “Viaţa, sănătatea şi integritatea fizică şi psihică a oricărei persoane sunt garantate şi ocrotite în mod egal de lege.” Drepturile la viata, la sanatate si la integritate ale persoanei fizice primesc ocrotire legala. Sunt garantate si ocrotite in mod egal de lege – viata,

35

sanatatea, integritatea fizica si psihica. Sunt interzise - practicile eugenice(selectia persoanelor); - interventiile medicale asupra caracterelor genetice avand drept scop modificarea descendentei persoanei; - interventiile medicale avand drept scop crearea unei fiinte umane genetic identice cu alta fiinta umana, vie sau moarta; - crearea de embrioni umani in scopuri de cercetare; - tehnici de reproducere umana asistata medical cu scopul alegerii sexului viitorului copil Conform art 65 din Codul civil, examenul caracteristicilor genetice ale unei persoane poate fi intreprins doar in scopuri medicale sau de cercetare stiintifica, efectuate in conditiile legii. Identificarea unei persoane pe baza amprentelor sale genetice poate fi realizata in cadrul unei proceduri judiciare civile sau penale sau in scopuri medicale ori de cercetare stiintifica. Potrivit art 67 din Codul civil, denumit “Intervenţiile medicale asupra unei persoane”, nicio persoana nu poate fi supusa experientelor, testelor, prelevarilor, tratamentelor sau altor interventii in scop terapeutic sau in scop de cercetare stiintiifica, decat in cazurile si conditiile expres si limitativ prevazute de lege. Prelevarea si transplantul de organe, tesuturi, celule de la persoanele in viata (art. 68 din Codul civil) se realizeaza cu acordul scris, liber, prealabil, expres al acestora, si numai dupa informarea prealabila asupra riscurilor interventiei. Donatorul poate reveni asupra consimtamantului pana in momentul prelevarii. Prelevarea si transplantul de organe, tesuturi, celule de la persoanele decedate este permisa conform art. 81 din Codul civil cu respectarea conditiilor prevazute de lege, cu consimtamantul scris, exprimat in timpul vietii al persoanei decedate sau in lipsa acestuia cu acordul scris, liber, prealabil si expres dat in ordine de sotul supravietuitor, parinti, descendenti, de rudele in linie colaterala pana la gradul IV inclusiv.

36

3.3.3 Respectul vietii private si al demnitatii

persoanei umane

Codul civil a dedicat sectiunea a treia respectului vietii private si al demnitatii persoanei umane, in art 70-77. Potrivit Codului civil, dreptul la respectarea vieţii private presupune că nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său. De asemenea, tot ca parte a respectării vieţii private, este interzisă utilizarea, în orice mod, a corespondenţei, manuscriselor sau a altor documente personale, precum şi a informaţiilor din viaţa privată a unei persoane, fără acordul acesteia. In art 74, Codul civil enumeră o serie de cazuri care pot fi considerate ca fiind atingeri aduse vieţii private: “- intrarea sau rămânerea fără drept în locuinţă sau luarea din aceasta a oricărui obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal; - interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârşită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoştinţă de cauză, a unei asemenea interceptări; - captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spaţiu privat, fără acordul acesteia; - difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spaţiu privat, fără acordul celui care îl ocupă în mod legal; - ţinerea vieţii private sub observaţie, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute expres de lege; - difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viaţa intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză; - difuzarea de materiale conţinând imagini privind o persoană aflată la tratament în unităţile de asistenţă medicală, precum şi a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanţe în legătură cu boala şi cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptăţite;

37

- utilizarea, cu rea-credinţă, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană; - difuzarea sau utilizarea corespondenţei, manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, reşedinţa, precum şi numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi aparţin sau care, după caz, are dreptul de a dispune de ele.” Enumerarea cazurilor de atingeri aduse vietii private nu este exhaustivă, putand exista şi alte situaţii putând fi incluse în categoria celor care aduc atingere vieţii private. Dreptul la demnitate este reglementat in art 72 din Codul civil si constă în aceea că orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale, fiind interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia. Dreptul la propria imagine prevazut de art 73 din Codul civil presupune că persoana fizica poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfăţişării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Fiecare dintre noi suntem tinuti de a respecta viaţa privată şi demnitatea celuilalt, drepturile enumerate mai sus trebuind a fi respectate inclusiv de către mass-media în desfăşurarea activităţii sale specifice, Codul Civil menţionând doar două cazuri care nu constituie o încălcare a acestor drepturi: - atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte; - exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte. Exercitarea dreptului la libera exprimare nu poate fi restrânsă decât în cele două cazuri anterior menţionate. Orice atingere adusă drepturilor ce fac obiectul respectului datorat vieţii private şi al demnităţii persoanei umane, dă dreptul persoanei lezate de a cere despăgubiri.

38

3.3.4 Respectul datorat persoanei si dupa decesul

sau

Potrivit precederilor cuprinse in art 78 din Codul civil,”persoanei decedate i se datorează respect cu privire la memoria sa, precum şi cu privire la corpul său.” Memoria persoanei decedate este protejată în aceleaşi condiţii ca şi imaginea şi reputaţia persoanei aflate în viaţă.

Codul civil prevede in art 80 ca orice persoană poate determina felul propriilor funeralii şi poate dispune cu privire la corpul său după moarte. În cazul celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau al celor cu capacitate de exerciţiu restrânsă este necesar şi consimţământul scris al părinţilor sau, după caz, al tutorelui. Daca persoana decedata nu a dispus asupra felului funeraliilor sau cu privire la corpul sau dupa moarte, va fi respectată, în ordine, voinţa soţului, părinţilor, descendenţilor, rudelor în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv, legatarilor universali sau cu titlu universal ori dispoziţia primarului comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială a avut loc decesul. În toate cazurile se va ţine seama de apartenenţa confesională a persoanei decedate. Art 81 din Codul civil prevede ca :”Prelevarea de organe, ţesuturi şi celule umane, în scop terapeutic sau ştiinţific, de la persoanele decedate se efectuează numai în condiţiile prevăzute de lege, cu acordul scris, exprimat în timpul vieţii, al persoanei decedate sau, în lipsa acestuia, cu acordul scris, liber, prealabil şi expres dat, în ordine, de soţul supravieţuitor, de părinţi, de descendenţi ori, în sfârşit, de rudele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.” Asadar, prelevarea de organe este permisa conform art. 81 din Codul civil cu respectarea conditiilor prevazute de lege, cu consimtamantul scris, exprimat in timpul vietii al persoanei decedate sau in lipsa acestuia cu acordul scris, liber, prealabil si expres dat in ordine de sotul supravietuitor, parinti, descendenti, de rudele in

39

linie colaterala pana la gradul IV inclusiv. Este interzisa prelevarea de organe de la minori si de la persoane lipsite de discernamant din cauza unui handicap mintal/tulburari mintale grave/alt motiv similar

3.4 Indrumator pentru autoverificare

Intrebari 1. Care sunt caracteristicile drepturilor personalitatii? 2. Ce contine dreptul la viata, la sanatate si la integritate? 3. In ce conditii se permit prelevarea si transplantul de organe, tesuturi si celule de la persoanele in viata? 4. Ce presupune respectarea vietii private? 5. Mentionati exemple de atingeri aduse vietii private. 6. Cum se defineste dreptul la demnitate? 7. Ce presupune dreptul persoanei fizice la propria imagine? 8. Care sunt cazurile care nu constitutie o atingere a drepturilor din Codul civil? 9. Ce implica respectarea vointei persoanei decedate? 10. In ce conditii se poate efectua prelevarea de organe, tesuturi si celule de la persoanele decedate?


Identificarea persoanei fizice

4.1. Introducere 4.2 Obiectivele si competentele unitatii de invatare 4.3 Continutul unitatii de invatare 4.3.1 Atributele de identificare ale persoanei fizice 4.3.2 Numele persoanei fizice 4.3.3 Domiciliul si resedinta 3.3.4 Actele de stare civila 4.4 Indrumator pentru autoverificare

4.1 Introducere

Identificarea persoanei fizice este inteleasa ca individualizarea persoanei in raporturile civile in care

40

este parte. Individualizarea individului constituie o necesitate generala pentru multitudinea de relatii in care intra, in sensul ca insasi societatea are nevoie ca fiecare component al ei sa fie identificat, dar intalnim si un interes personal, prin fiecare om este interesat sa se poata identifica in raporturile in care intra. Principalele mijloace de identificare a persoanei fizice sunt numele, domiciliul si starea civila. Reglemetarea legala a atributelor de identificare a persoanei fizice o regasim in Codul civil (art 82-103), in Legea nr 119/1996 privind actele de stare civila si OG 41/2003 privind dobandirea si schimbarea pe cale administrativa a numelor persoanelor fizice


invatare

- abordarea termenilor de identificare a persoanei fizice: numele, domiciulul si resedinta, actele de stare civila - vom putea defini termeni precum numele persoanei fizice, domiciliu, resedinta, acte de stare civila - determinarea diferentelor dintre domiciliu si resedinta - analiza continutului si naturii juridice ale numelui persoanei fizice - determinarea rolului atributelor de identificare ale persoanelor fizice


4.3.1 Atributele de identificare ale persoanei fizice

Personalitatea unei persoane fizice trebuie să apară distinct în relaţiile inter-umane, faţă de personalitatea unei alte persoane. Prin urmare, legiuitorul consfinţeşte pentru oricare persoana fizica dreptul la nume stabilit sau dobandit conform prevederilor legii.

Vom intelege prin identificarea persoanei fizice individualizarea persoanei fizice în raporturile juridice, deci determinarea poziţiei sale în viaţa juridică.

Identificarea persoanei fizice constituie o necesitate generală şi permanentă.

41

Necesitatea identificării persoanei fizice este de ordin general, deoarece însăşi societatea are interesul ca fiecare component al ei să poată fi identificat în multiplele raporturi juridice la care participă.

Necesitatea identificării persoanei fizice este şi de ordin personal, întrucât fiecare persoană fizică, în calitate de participantă la diverse raporturi juridice, este direct interesată să se poată individualiza în aceste raporturi. Numele persoanei fizice este un drept subiectiv nepatrimonial. Conţinutul acestui drept cuprinde prerogativele titularului de a purta, de a folosi numele dobandit, posibilitatea de a cere îndreptarea, rectificarea greşelilor strecurate în actele care cuprind numele, precum şi dreptul de a se opune folosirii numelui de către alte persoane. Numele persoanei fizice este un atribut de identificare a acesteia in societate. Tot astfel, domiciliul si resedinta sunt atribute de identificare a persoanei fizice prezentate ca drepturi nepatrimoniale, importante pentru individualizarea persoanei fizice în spaţiu în toate raporturile juridice, inclusiv cele civile. Starea civila reprezinta un alt element de identificare a persoanei fizice, un drept personal-nepatrimonial, prezentata ca o suma de calitati personale (cuprinde urmatoarele elemente: din casatorie, din afara casatoriei, nascut din parinti necunoscuti, adoptat, casatorit, necasatorit, divortat, vaduv, recasatorit, ruda sau afin cu cineva, sexul (barbat ori femeie), vârsta, nascut într-o anumita localitate etc. )

4.3.2 Numele persoanei fizice

Numele este un drept personal nepatrimonial, căruia îi sunt specifice trăsăturile drepturilor absolute. Astfel, orice persoană are obligaţia negativă de a se abţine de la săvârşirea unor asemenea acţiuni ce ar încălca dreptul titularului numelui, care constă în respectarea numele acestuia. Conţinutul dreptului de respectare a numelui constă în dreptul titularului de a cere utilizarea întocmai a numelui său, aşa precum este stabilit în actele de stare civilă, utilizarea numelui persoanei fiind permisa cu acordul ei. În cazul utilizării

42

de către o persoană a numelui unei alte persoane, prima este raspunzatoare in caz de confuzie sau pentru eventualele prejudicii. Pornind de la continutul art 82 si art 83 din Codul civil, putem afirma ca numele persoanei fizice, ca atribut de identificare a acesteia, se utilizează atât în sens larg cît şi în sens restrâns. În sens larg prin nume se desemnează numele de familie şi prenumele, iar în sens restrâns – numele de familie. Legiuitorul utilizează termenul de nume în sens larg, şi stabileşte că acesta este format din următoarele componente: numele de familie, prenumele, care sunt utilizate împreună, iar în cazurile prevăzute de lege şi patronimicul. Cu ajutorul numelui de familie omul, ca subiect de drept, se individualizează în societate. Numele de familie nu aparţine unei persoane fizice determinate, dar este comun membrilor aceleiaşi familii. Prenumele este o parte componentă a numelui şi constă dintr-un cuvânt sau grup de cuvinte, care individualizează persoana fizică în familie şi, împreună cu numele de familie, în societate. Rolul prenumelui se exprimă în funcţia acestuia de a contribui la o mai bună individualizare a persoanei fizice în familie şi societate. Acest rol al prenumelui se realizează, îndeosebi, împreună cu numele de familie, cu care alcătuieşte o unitate. Fiind un drept subiectiv civil nepatrimonial numele prezintă o serie de caracteristici, printre care amintim - legalitatea numelui presupune că numele este recunoscut, ca aptitudine, de lege, inclusiv condiţiile dobândirii, modificării ori schimbării numelui; - egalitatea numelui în sensul că regimul juridic al numelui persoanei fizice este acelaşi, egal pentru toţi oamenii; - inalienabilitatea numelui semnifică faptul că persoana fizică nu poate renunţa la nume şi nici nu poate să-l înstrăineze decât în condiţiile prevăzute de lege; - imprescriptibilitatea numelui este acel caracter juridic potrivit căruia dreptul asupra numelui nu se stinge niciodată, indiferent de durata neutilizării lui; - personalitatea numelui înseamnă că dreptul asupra numelui nu se poate exercita prin reprezentare; - obligativitatea numelui decurge din legalitatea lui dar

43

şi din necesitatea individualizării persoanei; - unitatea numelui înseamnă că cele două componente ale numelui (numele de familie şi prenumele) individualizează aceeaşi persoană. Patronimicul este acea parte componentă a numelui care derivă de la prenumele tatălui.

Numele de familie se dobandeste ca efect al filiatiei, conform prevederilor art 84 din Codul civil. Copilul va dobandi numele de familie al parintilor sai. Dacă părinţii au nume de familie diferit, copilului i se va da numele de familie al tatălui sau al mamei, în baza acordului comun al acestora. Modificarea numelui de familie reprezinta inlocuirea acestuia ca urmare a schimbarilor intervenite in starea civila, în condiţiile prevăzute de lege. Modificarea numelui de familie poate avea loc în cazurile: adopţiei, încheierii căsătoriei sau divorţului, depunerii cererii de către persoana interesata la organele de inregistrare a actelor de stare civila in a carei raza teritoriala isi are domiciliul solicitantul. Modificarea numelui de familie are loc la data incheierii casatoriei, cand numele lor comun va fi format din numele lor de familie reunite, precum şi pentru unul dinte soţi, care ia ca nume numele de familie al celuilalt soţi. În caz de divorţ modificarea numelui de familie are loc doar daca sotii au avut nume comun in timpul casatoriei. Potrivit art 4 din OG 41/2003, cetatenii romani pot obtine schimbarea numelui de familie si a prenumelui sau numai a unuia dintre nume, pe cale administrativa, pe baza unor motive temeinice. Cererea de schimbare a numelui de familie se publica in Monitorul Oficial si se solutioneaza de catre serviciul public comunitar de evidenta a persoanelor. Potrivit art 17 din acelasi act normativ, „Dovada schimbării numelui se face cu dispoziţia de admitere a schimbării numelui sau cu certificatul eliberat de serviciul public, pe baza dispoziţiei de admitere a schimbării numelui.”

Prenumele individualizeaza persoana in raporturile de familie, putand fi simplu sau compus din doua prenume. Alin al doilea al art 84 prevede ca prenumele se

44

stabileste la data inregistrarii nasterii, pe baza declaratiei de nastere. Prenumele nu se poate modifica ca urmare a schimbarii actelor de stare civila, spre deosebire de numele de familie. Pentru a fi schimbat, persoana interesata are deschisa procedura pe cale administrativa, prevazuta de OG 41/2003, mai sus-amintita. Art 84 alin (2) prevede in mod expres interzicerea inregistrarii prenumelor care afecteaza ordinea publica: „Este interzisă înregistrarea de către ofiţerul de stare civilă a prenumelor indecente, ridicole şi a altora asemenea, de natură a afecta ordinea publică şi bunele moravuri ori interesele copilului, după caz.” Codul civil stabileste competenta primarului localitatii pe raza careia a fost gasit copilul abandonat pentru a stabili numele si prenumele copilului. Astfel, art 84 alin (3) arata ca: „Numele de familie şi prenumele copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi, precum şi cele ale copilului care este părăsit de către mamă în spital, iar identitatea acesteia nu a fost stabilită în termenul prevăzut de lege, se stabilesc prin dispoziţia primarului comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială a fost găsit copilul ori, după caz, s-a constatat părăsirea lui, în condiţiile legii speciale.” Pseudonimul si porecla sunt doua elemente care pot identifica o persoana in societate sau anumite ramuri de activitate, un supranume dat unei persoane in legatura cu o caracteristica a acesteia.

Persoana al cărei nume de familie sau prenume a fost înregistrat în actele de stare civilă tradus din altă limbă decât cea maternă ori cu ortografia altei limbi poate cere înscrierea, prin menţiune pe aceste acte, a numelui de familie ori a prenumelui, retradus sau cu ortografia limbii materne, atât la rubricile privind pe titular, cât şi pe părinţii săi. Cererea de retranscriere se depune la primăria în păstrarea căreia se află registrele de stare civilă şi se aprobă de primar. Înscrierile retranscrierii numelui se comunică organului local al poliţiei în raza căruia domiciliază solicitantul.

45

4.3.3 Domiciliul si resedinta

Potrivit art 86 din Codul civil, oricărui cetăţean roman îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară sau in strainatate. Domiciliul şi reşedinţa sunt atribute de identificare a persoanei fizice în raporturile de drept civil şi se prezintă ca drepturi nepatrimoniale, fiind caracterizat prin opozabilitate erga omnes, imprescriptibilitate, universalitate, personalitate, dar si prin caracterele specifice acestui atribut: stabilitate, unicitate, obligativitate. Astfel, dezvoltand caracterele juridice ale dreptului nepatrimonial la domiciliu, mentionam urmatoarele: - stabilitatea constă în aceea că domiciliul reprezintă locuinţa statornică. Acest caracter deosebeste domiciliul de reşedinţă. - unicitatea domiciliului constă în aceea că, la un anumit moment, o persoană fizică are un singur domiciliu. Dacă o persoană are mai multe locuinţe statornice, atunci numai una are valoarea juridică a domiciliului, anume cea principală; - obligativitatea domiciliului decurge din funcţia social-juridică a domiciliului de a fi mijloc de individualizare a persoanei fizice, funcţie ce prezintă interes atât pentru persoana fizică, dar şi pentru societate. De aici decurge regula potrivit căreia orice persoană are un domiciliu. Intalnim mai multe feluri ale domiciliului, in functie de modul de stabilire: - domiciliul voluntar (de drept comun) - domiciliul legal - domiciliul profesional - domiciliul conventional (ales) Domiciliul voluntar reprezinta dreptul persoanei fizice de a se individualiza in spatiu, locul unde aceasta declara ca are „locuinta principala”. Astfel, pentru ca locuinţa persoanei fizice să fie considerată drept domiciliu este necesar ca ea să fie principală. Ca atribut de identificare, domiciliul are importanţă pentru individualizarea persoanei fizice în spaţiu în toate raporturile juridice, inclusiv cele civile. Domiciliul legal este definit ca fiind domiciliul stabilit de lege pentru anumite categorii de persoane aflate sub

46

ocrotire: minorul, interzisul judecatoresc, cel ocrotit prin curatela. a) domiciuliul minorului este reglementat in art 92 din Codul civil, si este stabilit la părinţii săi, iar dacă părinţii locuiesc separat, domiciliul acestui minor este la părintele cu care locuieşte permanent. Totodată, părinţilor li se permite să stabilească domiciliul minorului printr-un acord. Dacă părinţii nu se inteleg în privinţa domiciliului minorului, instanţa de judecată decide unde va stabili domiciliul tinand cont de interesul superiror al minorului. În cazuri excepţionale, având în vedere interesele minorului, instanţa de judecată este în drept să-i stabilească domiciliul acestuia la bunici sau la alte rude, fie persoane de încredere, dar numai cu acordul acestora. De asemenea, domiciliul minorului poate fi stabilit si la o institutie de ocrotire. b) domiciliul interzisului judecatoresc este stabilit la domiciliul reprezentantului legal c) persoana ocrotita prin curatela are domiciliul la curator, conform art 94 din Codul civil. Domiciliul profesional este reglementat in art 96 din Codul civil si reprezinta locul de executare a obligatiilor patrimoniale relative la indeletnicire. „Cel care exploatează o întreprindere are domiciliul şi la locul acelei întreprinderi, în tot ceea ce priveşte obligaţiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se executa în acel loc.” Domiciliul conventional (ales) este locuinta stabilita de partile actului juridic pentru executarea actului, solutionarea eventualelor litigii, comunicarea actelor de procedura, etc.Art 97 din Codul civil prevede ca: “Părţile unui act juridic pot să aleagă un domiciliu în vederea exercitării drepturilor sau a executării obligaţiilor născute din acel act.” Resedinta persoanei fizice reprezinta locul unde aceasta are locuinta secundara si reprezinta un atribut de identificare in spatiu a persoanei, un drept subiectiv nepatrimonial. Stabilirea reşedinţei este guvernată de principiul libertăţii depline, orice persoană fizică îşi poate alege reşedinţa, conform intereselor sale, in aceeasi ori alta localitate decat cea in care are domiciliul.

47

Importanta resedintei este prezentata sub aspectul ca in situatia in care domiciul persoanei nu poate fi stabilit cu certitudine, acesta se considera la resedinta sa. In cazul in care resedinta persoanei nu poate fi stabilita, domiciliul persoanei se considera la locul unde se gaseste, iar daca nici locul de situare nu este cunoscut, domiciliul este considerat la locul ultimului domiciliu. Conform art 91 din Codul civil, domiciliul si resedinta se probeaza prin mentiunile cuprinse in cartea de identitate.

3.3.4 Actele de stare civila

Ca si numele si domiciliul, starea civila este un atribut de identificare a persoanei fizice, un drept personal-nepatrimonial. Lipsa unei definiţii legale a făcut, pe de o parte, ca in jurisprudenta, starea civilă să fie definită diferit şi, pe de altă parte, ca tot diferite să fie şi părerile privitoare la cuprinsul stării civile. Intr-o definiţie se arată că starea civilă este “mijlocul juridic de individualizare a persoanei fizice prin indicarea calităţilor personale având această semnificaţie.” În starea civilă a persoanei trebuie să includem doar acele calităţi (atribute) ale persoanei care interesează nu numai individul dar şi societatea şi, în consecinţă, au fost reţinute prin lege ca fiind determinante pentru a individualiza o persoană în raport cu familia şi societatea. Este vorba despre calităţi care se bucură de o anumită stabilitate, în sensul că nu pot fi modificate decât în condiţiile stabilite de lege cât şi despre calităţi unice. Aşadar este nevoie de un criteriu care să permită decelarea acelor atribute sau calităţi care ţin de starea civilă de acelea care nu ţin sau nu ţin nemijlocit de aceasta. Singurul criteriu de reunire a acelor calităţi ale persoanei care pot fi reţinute ca fiind elemente ale stării civile îl constituie actele de stare civilă, prin care se dovedeşte însăşi starea civilă a unei anumite persoane, astfel cum prevede art.13 din Legea 119/1996 cu privire la actele de stare civilă. Prin urmare, starea civilă poate fi definită, după părerea noastră, ca fiind ansamblul de calităţi,

48

atribute personale, de fapt şi juridice, care potrivit legii trebuie evidenţiate prin actele de stare civilă, în scopul individualizării persoanei în familie şi în societate. Apreciem că starea civilă cuprinde următoarele elemente: “din căsătorie, din afara căsătoriei, născut din părinţi necunoscuţi, adoptat, căsătorit, necăsătorit, divorţat, văduv, recăsătorit, rudă sau afin cu cineva, bărbat ori femeie (sexul), o anumită vârstă, născut într-o anumită localitate etc.” Într-un al doilea înţeles, starea civilă este privită ca un drept subiectiv de individualizare a persoanei, drept al cărui conţinut este dat de prerogativele ce le conferă titularului său, respectiv: - posibilitatea omului de a se individualiza prin starea sa civilă; - posibilitatea de a pretinde să fie individualizat de alţii prin starea sa civilă; - posibilitatea de a apela, la nevoie, la forţa de constrângere a statului. Caracterele juridice ale starii civile sunt urmatoarele: - legalitatea stării civile rezultă din faptul că de la început (de la naştere) şi până la sfârşit (la moarte) starea civilă este cârmuită, cu precădere, de lege, prin dispoziţii cu caracter imperativ, deci mai puţin de voinţa titularului ei. - naţionalitatea stării civile rezulta din reglementarea imperativă şi de ordine publică, în sensul că este determinată de legea naţională a persoanei. Aceasta înseamnă că starea civilă a unei persoane nu se schimbă în funcţie de deplasarea acesteia dintr-un stat în altul ci rămâne supusă legii naţionale a respectivei persoane. Este ceea ce rezultă din art. 11 din Legea nr. 105/1992, care dispune că ”Starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională, afară numai dacă, prin dispoziţii speciale, nu se prevede altfel.” - indivizibilitatea stării civile este privita atât în ansamblul ei cât şi din punct de vedere al fiecărui element privit separat. Aceasta înseamnă, pe de o parte, că o persoană nu poate să accepte şi să folosească doar anumite elemente ale stării sale civile renuntand la altele şi, pe de altă parte, că o anumită persoană are aceeaşi stare civilă faţă de toate celelalte persoane şi nu numai faţă de unele dintre acestea.

49

- indisponibilitatea stării civile şi a elementelor sale trebuie înţeleasă în sensul că ele nu pot fi cedate nici prin acte între vii nici pentru cauză de moarte, nu pot fi obiect de tranzacţie, renunţare sau revocare. În consecinţă, oricare dintre actele, convenţionale sau unilaterale, menţionate în cele ce preced, va fi sancţionat cu nulitatea absolută. - imprescriptibilitatea stării civile se manifestă prin aceea că oricât timp o persoană nu exercită un element al stării civile acesta nu se pierde (stinge). Aşa spre pildă, dacă o persoană nu se prevalează vreme îndelungată de starea de persoană căsătorită nu înseamnă că această stare încetează; tot astfel, dacă o persoană îşi ascunde filiaţia şi nu se prevalează vreme îndelungată de ea, nu înseamnă că ea pierde această filiaţie ca urmare a nefolosirii. Caracterul legal al stării civile face ca, în cele din urmă, legea să fie aceea care, întotdeauna, determină starea civilă a unei anumite persoane. Aplicarea legii este însă, îndeobşte, condiţionată de producerea unor fapte sau acte de stare civilă. Totuşi, uneori corelaţia dintre lege şi starea civilă este atât de strânsă încât faptele si actele de stare civilă apar ca fiind subsidiare legii, ceea ce îndreptăţeşte concluzia că, în aceste cazuri, starea civilă rezultă direct din lege. Este, spre pildă, cazul filiaţiei faţă de tată a copilului din căsătorie, filiaţie care rezultă din prezumţiile legale de paternitate prevăzute de Codul civil. Faptele de stare civilă sunt naşterea persoanei şi moartea acesteia. Hotărârile judecătoreşti pronunţate în soluţionarea unor acţiuni de stare civilă privesc acele acţiuni în justiţie care au ca obiect elemente ale stării civile ale persoanei fizice. Asemenea acţiuni sunt, spre pildă, cele privind stabilirea sau contestarea filiaţiei, cele privind tăgada paternităţii copilului născut sau conceput în timpul căsătoriei; cele privind anularea căsătoriei şi desfacerea acesteia prin divorţ, cele privind încuviinţarea adopţiei ori desfacerea sau anularea acesteia, etc Clasificam actiunile de stare civila în funcţie de obiectul şi scopul lor, în următoarele categorii: 1. Acţiuni în reclamaţie de stare civilă (în reclamaţie de

50

stat) reprezinta acele acţiuni în justiţie prin care o persoană cere să i se stabilească (retroactiv), prin hotărâre judecătorească, o anumită stare civilă şi, implicit, să se înlăture, pe aceeaşi cale, starea civilă aparentă existentă anterior. 2. Acţiuni în contestaţie de stare civilă (în contestaţie de stat) sunt acele acţiuni în justiţie prin care o persoană (reclamantul) urmăreşte să i se înlăture retroactiv, prin hotărâre judecătorească, o anumită stare civilă, întrucât aceea pe care o are este - la fel ca şi în cazul anterior -, doar aparentă. 3. Acţiuni în modificarea stării civile (în modificare de stat) au ca scop şi ca efect schimbarea numai pentru viitor a stării civile existente la data introducerii lor. Aşa sunt, de exemplu, acţiunile de divorţ şi cele promovate pentru desfacerea adopţiei. Acestea au ca efect, deopotrivă, încetarea doar pentru viitor a stării civile de persoană căsătorită sau, după caz, de persoană adoptată, urmată de stabilirea unei alte stări civile, în virtutea legii şi tot numai pentru viitor. Înţelesurile noţiunii de act de stare civilă. Notiunea “acte de stare civilă” este susceptibilă de două înţelesuri. Mai întâi, prin acte de stare civilă se desemnează acele acte juridice care au ca efect naşterea modificarea sau stingerea unor elemente de stare civilă. Din acest punct de vedere sunt, spre pildă, acte de stare civilă: actul juridic al căsătoriei încheiat prin acordul de voinţe al celor doi viitori soţi; actul juridic al recunoaşterii de filiaţie faţă de mamă sau/şi faţă de tată, rezultat din manifestarea unilaterală de voinţă a autorului recunoaşterii ş.a. Acest prim înţeles este avut în vedere de Legea privind actele de stare civilă în art. 5, al. 1, unde se dispune că ”Înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă şi înscrierea menţiunilor se fac la cerere, pe baza declaraţiei persoanei obligate la aceasta, sau din oficiu, în condiţiile prevăzute de prezenta lege.” Al doilea inteles al actelor de stare civilă desemnează înscrisurile doveditoare ale stării civile şi ale actelor juridice şi faptelor juridice generatoare, modificatoare sau extinctive de stare civilă. Acesta este înţelesul pe care, cu precădere, Legea cu privire la actele de stare civilă îl are în vedere. Astfel, în art. 1 al Legii nr.

51

119/1996 se prevede că “Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice prin care se dovedeşte naşterea, căsătoria sau decesul unei persoane. Ca înscrisuri doveditoare a faptelor şi actelor de stare civilă, precum şi a elementelor stării civile, actele de stare civilă sunt rezultatul înregistrărilor în registrele de stare civilă. Noţiunea de certificat de stare civilă. Potrivit art. 13 din Legea nr. 119/1996 “Starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite în registrele de stare civilă, precum şi cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora”. Certificatul de stare civilă nu este un act de stare civilă - aşa cum adeseori se consideră în vorbirea curentă -, ci o copie simplificată a acestuia, făcută pe un formular tipizat şi care, în mod obişnuit, nu cuprinde toate menţiunile din actul de stare civilă. Corespunzător celor trei feluri acte de stare civilă – cel de naştere, cel de căsătorie şi cel de deces –, există trei feluri de certificate de stare civilă, respectiv certificatul de naştere, certificatul de căsătorie şi certificatul de deces. Distincţia dintre actele de stare civilă şi certificatele de stare civilă trebuie făcută, îndeosebi, datorită consecinţelor sale practice.

Anularea, modificarea ori rectificarea unui act de stare civilă implică şi anularea certificatului de stare civilă eliberat în temeiul acelui act, urmată de eliberarea unui nou certificat ori, după caz, a unui certificat cu menţiuni.

Anularea unui certificat de stare civilă, pentru motivele prevăzute de art. 12 (2) din Legea nr. 119/1996 sau de art. 127 din Metodologie, nu impune şi nici măcar nu implică vreodată modificarea sau anularea actului de stare civilă în temeiul căruia el a fost eliberat. Însă, anularea unui certificat de stare civilă va fi menţionată, în actul corespunzător de stare civilă, la rubrica “certificate eliberate”.

In cazul în care actul de stare civilă conţine rubrici care cuprind erori materiale comise cu ocazia înregistrărilor, îndreptarea acestora se poate face doar în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, pronunţată ca urmare a promovării unei acţiuni în rectificarea actului de stare civilă, aşa cum se prevede în art. 57 (1) din Legea nr. 119/1996 şi în art. 101 (1) din Metodologie.

52

Atunci când într-un certificat de stare civilă apar greşeli sau neconcordanţe cu realitatea şi, desigur, cu actul de stare civilă în baza căruia certificatul a fost eliberat, acesta din urmă se retrage şi se anulează de către autoritatea care l-a emis şi tot aceasta eliberează un nou certificat de stare civilă, fără a fi nevoie de o hotărâre judecătorească (art. 12, al. 2, din Legea nr. 119 şi art. 127 din Metodologie). Din cuprinsul textelor Legii nr. 119 cu privire la actele de stare civila şi ale Metodologiei rezultă că înregistrările în registrele de stare civilă se fac în două feluri şi anume: a) prin întocmire de acte de stare civilă; b) prin înscriere de menţiuni. Înregistrarea prin întocmire de acte de stare civilă se face în trei situaţii, respectiv: - la naştere, mai exact odată cu declararea naşterii, când se întocmeşte actul de naştere al persoanei; - la încheierea căsătoriei, când se întocmeşte actul de căsătorie al soţilor; - la deces, mai exact la declararea decesului la organele de stare civilă, când se întocmeşte actul de deces a persoanei. Dispoziţiile Legii nr. 119 şi ale Metodologiei, privitoare la cazurile în care se efectuează înregistrări prin întocmirea de acte de stare civilă, se cer a fi completate cu dispoziţiile art. 21 (2) din O. U. G. nr. 25/1997, care prevăd că în, caz de adopţie, “Pe baza hotărârii irevocabile de încuviinţare a adopţiei, serviciul de stare civilă competent va întocmi, în condiţiile legii, un nou act de naştere al copilului, în care adoptatorii vor fi trecuţi ca fiind părinţii săi fireşti. Vechiul act de naştere se va păstra, menţionându-se pe marginea acestuia întocmirea noului act”. Înregistrarea prin înscrierea de menţiuni. Potrivit art. 44 din Legea nr. 119/1996, “În actele de naştere şi, atunci când este cazul, în cele de căsătorie sau de deces se înscriu menţiuni cu privire la modificările intervenite în starea civilă a persoanei în următoarele cazuri: a) stabilirea filiaţiei prin recunoaştere sau hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi încuviinţarea purtării numelui;

53

b) contestarea recunoaşterii sau tăgăduirea paternităţii; c) căsătorie, desfacerea, încetarea sau anularea căsătoriei; d) adopţie, desfacerea, încetarea sau anularea adopţiei; e) pierderea sau dobândirea cetăţeniei române; f) schimbarea numelui; g) deces; h) rectificare, completare sau anulare a actelor de stare civilă sau a menţiunilor înscrise pe ele; i) schimbarea sexului, după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti. Potrivit art. 53 din Legea nr. 119/1996, întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se poate cere în următoarele două cazuri: a) dacă întocmirea actului de naştere sau de deces a fost omisă, deşi au fost depuse înscrisurile necesare pentru întocmirea acestuia; b) dacă întocmirea actului de căsătorie a fost omisă, deşi a fost luat, în condiţiile prevăzute de lege, consimţământul soţilor. Conform art. 52 din Legea nr.119/1996, “Reconstituirea actelor de stare civilă se poate face, la cerere, dacă: a) registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate sau în parte; b) actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat certificatul sau extrasul de pe acest act”. Cazurile în care se poate cere anularea actelor de stare civilă sunt însă prevăzute de art. 103 (1) din Metodologie. Astfel, anularea “se poate cere în cazul când: - actul de stare civilă a fost întocmit într-un registru necorespunzător; - actul nu trebuia întocmit la primăria respectivă; - faptul sau actul de stare civilă nu există; - nu s-au respectat prevederile legale la întocmirea actului de stare civilă; -menţiunea a fost înscrisă pe alt act de stare civilă; -menţiunea a fost operată cu un text greşit.” Rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor se realizeaza potrivit art. 104 din Metodologie, astfel: “Rectificarea unor rubrici din actul de stare civilă

54

presupune îndreptarea unor erori materiale comise cu ocazia înregistrărilor de stare civilă. Art. 104 (2) din Metodologie precizează referitor la completarea actelor de stare civila că “În caz că se face o completare, aceasta se înscrie în întregime cu cerneală roşie.” Ţinând însă seama de înţelesul comun al cuvântului “completare”, nu putem decât să conchidem că prin completarea actelor de stare civilă se desemnează întregirea acestora cu unele date privitoare la starea civilă a persoanei, date care deşi erau sau puteau fi cunoscute la momentul întocmirii actului nu au fost consemnate în rubricile corespunzătoare ale acestuia.

Metodologia de aplicare a legii nr. 119/1996 precizează, în art. 105, că “Prin modificarea actelor de stare civilă se înţelege înscrierea unor menţiuni privitoare la statutul civil al titularului, aşa cum acestea sunt descrise în capitolul III.” Asadar, modificarea actelor de stare civilă nu desemnează altceva decât unul dintre modurile în care se fac înregistrările în registrele de stare civilă şi anume “înregistrarea prin înscrierea de menţiuni”, care, de altfel, este reglementată distinct atât de legea nr. 119/1996 cât şi de Metodologie. Acţiunile privind actele de stare civilă (acţiunile în anulare, rectificare şi completare) nu trebuie confundate cu acţiunile de stare civilă (de stat). Între aceste două categorii de acţiuni există, în principal, deosebiri privitoare la obiectul şi efectele lor, competenţa instanţei de judecată, părţile din proces, prescripţia acţiunii şi obiectul probei. Concluzionand, putem defini starea civila a persoanei ca fiind un complex de atribute, stari de fapt si juridice, care permit individualizarea persoanei in societate si in randul familiei, obiect al inscrierilor in registrele de stare civila. Elementele constitutive ale starii civile sunt: sexul persoanei, filiatia, numele, cetatenia, relatia conjugala, etc. Actele de stare civila au o natura juridica complexa intrucat actele de stare civila reprezinta o specie de acte autentice, calificare ce prezinta importanta sub aspectul puterii doveditoare si al valabilitatii iar pentru dreptul

55

administrativ actul de stare civila este inscrisul doveditor (instrumentum) al actului administrativ individual (negotium juris). Reprezinta acte de stare civila in sensul de instrumentum probationis inscrisurile oficiale ce se elibereaza persoanei fizice : certificatul de nastere, certificatul de casatorie, certificatul de deces, precum si duplicatele acestor acte, eliberate in conditiile legii. În sistemul Legii nr. 119/11.11.1996, cu privire la actele de stare civilã, publicatã în Monitorul Oficial al Romãniei nr. 262 din 11.11.1996 se face vorbire despre: “ Actele de stare civilã care sunt înscrisurile autentice prin care se dovedeste nasterea, cãsãtoria sau decesul unei persoane. Acestea se întocmesc în interesul statului si al persoanei si servesc la cunoasterea numãrului si structurii populatiei, a situatiei demografice, la apãrarea drepturilor si libertãtilor fundamentale ale cetãtenilor. Actele de nastere, de cãsãtorie si de deces ce se întocmesc în registre de stare civilã, în douã exemplare, ambele originale, si se completeazã manual, cu cernealã specialã de culoare neagrã.” Starea civila se dovedeste prin actele de stare civila (de nastere, casatorie sau deces, conform art 99 din Codul civil). Art 103 din Codul civil prevede ca starea civila se va putea dovedi in fata instantei judecatoresti prin orice mijloc de proba admis de lege daca: a) nu au existat registre de stare civilă; b) registrele de stare civilă s-au pierdut ori au fost distruse, în tot sau în parte; c) nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau a extrasului de pe actul de stare civilă; d) întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată. Anularea, completarea sau modificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea se poate face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive. Cazuri care pot duce la anularea actelor de stare civila sunt: inregistrarea nu s-a efectuat in registrul de stare civila, a fost inregistrat un act sau fapt care nu a avut loc, etc.

56

Completarea sau modificarea actelor de stare civila are ca scop indepartarea erorilor cuprinse in acte. Ca exemple: neconcordanta intre exemplare, la numele tatalui a fost trecut numele concubinului, etc. Înregistrarea actelor de stare civilă se efectuează de către organele de înregistrare a actelor de stare civilă prin înscrierea datelor în registrele actelor de stare civilă şi eliberarea de certificate în baza acestor înscrieri. Organele care efectuează înregistrarea actelor de stare civila, procedura de înregistrare a acestor acte, procedura de rectificare şi modificare a lor, restabilirea şi anularea înscrierilor actelor de stare civila, forma registrelor actelor de stare civila şi a certificatelor, precum şi modalitatea şi termenele de păstrare a registrelor actelor de stare civila, se stabilesc prin Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civila, republicata. Înregistrarea de stat a actelor de stare civilă are importanţă pentru protecţia drepturilor patrimoniale şi personal nepatrimoniale ale persoanelor fizice, deoarece de aceste evenimente legea leagă apariţia, modificarea sau încetarea unor drepturi şi obligaţii de o importanţă majoră pentru persoanele fizice. Astfel, o dată cu naşterea copilului la părinţi apar drepturi şi obligaţii părinteşti, obligaţii de întreţinere; în legătură cu moartea persoanei apar drepturile de succesiune a patrimoniului defunctului, dreptul copilului minor al defunctului la pensie etc. Scopul înregistrării de stat constă în stabilirea unei dovezi incontestabile a faptului că evenimentele respective au avut loc şi momentul când ele au avut loc. În unele cazuri legea leagă de înregistrarea actului de stare civilă naşterea (stingerea) de drepturi, adică stabileşte că drepturile şi obligaţiile corespunzătoare apar sau încetează doar din momentul înregistrării actelor de stare civilă. Înregistrarea actelor de stare civilă se efectuează şi în interesul statului, pentru a determina, de exemplu, gradul de natalitate, mortalitate, etc. Aceste date sunt necesare pentru elaborarea unor prognoze ştiinţific argumentate de dezvoltare economică şi socială a societăţii. Înregistrarea actelor de stare civilă se

57

efectuează de către organele de înregistrare a actelor de stare civilă. Înregistrarea actelor de stare civilă se efectuează prin înscrierea datelor de către funcţionarul organului de stare civilă în registrele actelor de stare civilă, eliberându-se în baza acestor înscrieri certificatele corespunzătoare de stare civilă. Potrivit art 102 din Codul civil, actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea tuturor prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate, afară de cazul în care beneficiarii acestor acte au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calităţi. Situatia prezinta principiul de drept conform caruia error communis facit jus, legea aparand buna-credinta a persoanelor fizice in situatia in care nu au cunoscut ca persoana care exercita atributiile de ofiterul de stare civila nu este competenta. Conform art 11 din Legea 119/1996 cu privire la actele de stare civila, ”(1) Pe baza actelor de stare civila se elibereaza certificate de nastere si de casatorie titularilor sau reprezentantilor legali ai acestora, iar certificatele de deces, membrilor familiei sau altor persoane indreptatite. Certificatele de stare civila se pot elibera si altor persoane imputernicite prin procura speciala. In certificatele de stare civila nu vor fi preluate titlurile de noblete, chiar daca au fost inscrise in unele acte de stare civila. (2) In cazul in care certificatul de stare civila nu a fost eliberat la data intocmirii actului, eliberarea acestuia se face la cererea scrisa a persoanei indreptatite. (3) Cererea se depune la serviciul public comunitar local de evidenta a persoanelor sau, dupa caz, la primaria unitatii administrativ-teritoriale care are in pastrare registrul de stare civila sau de la domiciliul ori resedinta petitionarului. In cazul in care registrul de stare civila nu se afla in pastrarea autoritatii la care s-a depus cererea, aceasta il solicita serviciului public comunitar local de evidenta a persoanelor sau, dupa caz, primarului unitatii administrativ-teritoriale competente, in termen de 3 zile. In situatia in care

58

exemplarul 1 al actului de stare civila lipseste ori actele au fost predate Arhivelor Nationale, serviciul public comunitar local de evidenta a persoanelor sau primaria competenta, care primeste cererea, solicita extras, dupa caz, de pe actul ce se gaseste in pastrarea consiliului judetean, a Consiliului General al Municipiului Bucuresti ori a Arhivelor Nationale, pe baza caruia intocmeste si elibereaza certificatul de stare civila. Eliberarea extraselor de pe actele de stare civila aflate in pastrarea Arhivelor Nationale la cererea oficiilor de stare civila si a structurilor competente ale Ministerului Administratiei si Internelor, precum si a altor autoritati publice se face gratuit. (4) Eliberarea altor certificate in locul celor pierdute, sustrase, distruse sau deteriorate este supusa taxei de timbru, potrivit legii.”

4.4 Indrumator pentru verificarea cunostintelor

Va propun sa rezolvam urmatoarele intrebari in cadrul acestei unitati de invatare: 1. Care sunt atributele de identificare a persoanei fizice? 2. Cum se defineste numele ca atribut de identificare a persoanei fizice si ce rol are ? 3. In ce cazuri se modifica numele de familie? 4. Ce reprezinta domiciliul persoanei fizice? 5. Cum se clasifica domiciliul in Codul civil? 6. Cum se defineste resedinta ? 7. Ce reprezinta starea civila? 8. Ce elemente constitutive gasim in cadrul starii civile a persoanei fizice? 9. Cum se dovedeste starea civila a persoanei fizice? 10. Ce se intampla cu actele de stare civila incheiate de o persoana fara calitatea de ofiter de stare civila?


Tutela minorului

5.1 Introducere 5.2 Obiectivele si competentele unitatii de invatare 5.3. Continutul unitatii de invatare

59

5.3.1 Instituirea tutelei 5.3.2 Tutorele 5.3.3 Exercitarea tutelei 5.3.4 Controlul exercitarii tutelei 5.3.5 Incetarea tutelei 5.4 Indrumator pentru autoverificare

5.1 Introducere

Pentru anumite categorii de persoane fizice aflate în situaţii speciale datorită vârstei, stării de sănătate mintală sau altor împrejurări deosebite, legea civilă oferă mijloace proprii de ocrotire. Este vorba despre ocrotirea minorilor, a alienaţilor şi debililor mintali, a bolavilor psihic periculoşi, precum şi a unor persoane fizice care, deşi au capacitate de exerciţiu deplină, se află în anumite situaţii deosebite, prevăzute de lege. Titlul III din Codul civil este destinat reglementarii modurilor de ocrotire a persoanei. Potrivit art 105 din Codul civil, „Sunt supuşi unor măsuri speciale de ocrotire minorii şi cei care, deşi capabili, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a altor motive prevăzute de lege nu pot să îşi administreze bunurile şi nici să îşi apere interesele în condiţii corespunzătoare.” Scopul acestor masuri este ocrotirea persoanelor fizice incapabile, cu capacitate de exerciţiu restrînsă sau limitate în capacitate de exerciţiu. Ocrotirea se efectuează printr-un ansamblu de mijloace care să asigure recunoaşterea şi protecţia drepturilor subiective civile şi a intereselor îndreptăţite ale acestora. Tutela si curatela reprezinta unul dintre mijloacele de protecţie a persoanei fizice ca participant în circuitul civil. Ea se realizează în timpul participării persoanei fizice în raporturile civile concrete prin reprezentarea ori asistarea acesteia de către tutore sau curator. Persoanele asupra cărora se instituie tutela sau curatela sunt minorii care nu au atins vîrsta de 18 ani, persoanele majore care în urma unei tulburări psihice au fost declarate de către instanţa de judecată ca fiind incapabile.

60


de invatare

- definirea unor termeni precum ocrotirea persoanei, tutela, exercitarea tutelei - stabilirea procedurii de instituire a tutelei - cum inceteaza tutela


5.3.1 Instituirea tutelei

Ocrotirea părintească este mijlocul natural şi firesc de ocrotire a minorilor şi constă în totalitatea drepturilor şi îndatoririlor pe care le au părinţii faţă de copiii lor minori, indiferent dacă aceştia provin din căsătorie sau din afara căsătoriei. Tutela asupra minorilor se instituie în caz de deces al părinţilor, în caz de decădere a părinţilor din drepturile părinteşti, în caz de luare a copilului de la părinţi fără decăderea lor din drepturile părinteşti, în cazul in care părinţii nu trăiesc împreună cu copilul şi nu participă la educaţia şi întreţinerea lui din motive neîntemeiate, în caz cînd părinţii sunt declaraţi incapabili de către instanţa judecătorească şi în alte cazuri cand o cer interesele copilului, inclusiv la cererea părinţilor. Tutela reprezinta o sarcina personala si gratuita în virtutea căreia o anumită persoană denumită tutore este chemată să exercite drepturile şi obligaţiile părinteşti faţă de un copil minor, ai cărui părinţi sunt decedaţi ori în imposibilitate de a-şi exercita îndatoririle. Principiile care guverneaza institutia tutelei minorului sunt urmatoarele: - tutela se exercita exclusiv in interesul minorului - tutorele nu are nici un drept asupra bunurilor minorului si nici minorul aspra bunurilor tutorelui. Totodată pentru majorarea eficacităţii activităţii în domeniu legea (art 111 din Codul civil) obligă anumite categorii de persoane să informeze imediat instanta de tutela despre toate persoanele care necesită ocrotire prin tutelă. Sunt obligaţi să prezinte astfel de informaţii cei apropiaţi persoanei ce necesită tutelă, aceştia pot fi membrii familiei lui sau persoanele la care locuieşte

61

minorul, cat şi administratorul şi locatarii casei în care persoana minora locuieşte. Funcţionarul serviciului de stare civilă care înregistrează decesul unei persoane este obligat să anunţe autoritatea tutelară în cazul cand din documentele prezentate rezultă că în familia decedatului au rămas persoane ce necesită instituirea tutelei; tot la fel şi în cazul notarului care a înregistrat deschiderea succesiunii. Instanţa de judecată informează instanta de tutela despre copiii minori ai căror părinţi au fost decăzuţi din drepturile părinteşti. Organele administratiei publice locale au obligatia de informare în toate cazurile cand sunt aplicate sancţiuni privative de libertate faţă de persoanele care au la întreţinere şi îngrijire persoane ale căror drepturi şi interese trebuie ocrotite prin tutelă. Obligaţia de informare o au şi alte persoane cu funcţii de răspundere care prin activitatea sa profesională sunt strans legaţi de copiii minori – conducătorii şcolilor, instituţiilor preşcolare, curative, educative şi de alt ordin. Categoria “alte persoane” presupune obligaţia tuturor cetăţenilor de a prezenta instantei de tutela orice fel de informaţie despre minorii rămaşi fără grijă părintească sau persoane incapabile ori cu capacitate limitată care au nevoie de ocrotire.

5.3.2 Tutorele

Ocrotirea minorului prin tutela este de competenta instantei de tutela si se realizeaza de tutore, desemnat sau numit, precum si de catre consiliul de familie ca organ consultativ. In principiu, orice persoană fizică cu deplină capacitate de exerciţiu poate fi tutore, dacă nu se află într-una dintre situatiile reglementate de art 113 din Codul civil. Dacă vreuna dintre aceste situaţii survine pe parcursul exercitării tutelei, persoana respectivă va fi îndepărtată de la exercitarea tutelei, numindu-se un nou tutore. Tutorii sunt persoane fizice cu împuterniciri speciale care apără drepturile şi interesele persoanelor minore. Fiind numite de catre instanta de tutela sau de parintele minorului, ele reprezintă drepturile şi interesele

62

persoanelor tutelate în raporturile civile (ca de exemplu, la încheierea diferitor convenţii, acceptarea succesiunii etc.), în raporturile juridice cu organele administrative (reprezentarea intereselor minorilor în instituţiile de învăţămant, organele de asistenţă socială şi alte organe), în raporturile familiale (educarea unui minor şi relaţiile lui cu rudele sale), cat şi în instanţa de judecată. Tutore poate fi orice persoană fizică care a împlinit varsta majoratului şi întruneşte condiţiile morale necesare pentru îndeplinirea unei astfel de obligaţii. Instanta de tutela numeşte tutorele asupra minorului. Dacă cel ce pretinde a fi tutore este căsătorit se cere şi consimţămîntul soţului lui. De regulă, instanta de tutela numeşte un tutore, deoarece sarcina tutelei cere o activitate personală şi o răspundere personală. Dar, deseori, cei ce au nevoie de ocrotire prin tutelă, minorii, sunt plasaţi în familia tutorelui. În aceste cazuri pot fi numiţi tutori soţul şi soţia împreună, dacă ambii şi-au dat acordul şi nu se află în cazurile de incompatibilitate prevăzute la alin.(1) al articolului 113 din Codul civil. Art. 113 din Codul civil prevede in primul alineat: (1) Nu poate fi tutore: a) minorul, persoana pusă sub interdicţie judecătorească sau cel pus sub curatelă; b) cel decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore; c) cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească, precum şi cel cu rele purtări reţinute ca atare de către o instanţă judecătorească; d) cel care, exercitând o tutelă, a fost îndepărtat din aceasta în condiţiile art. 158; e) cel aflat în stare de insolvabilitate; f) cel care, din cauza intereselor potrivnice cu cele ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei; g) cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către părintele care exercita singur, în momentul morţii, autoritatea părintească. Art 113 alin (1) din Codul civil enumera categoriile de persoane inlaturate de la dreptul de a fi tutore pentru minor. Astfel, minorul are nevoie de tutelă, de aceea persoana care nu a împlinit majoratul nu poate fi

63

numită tutore. Persoanele care sunt lipsite de sau limitate în capacitatea de exerciţiu, decăzute din drepturile părinteşti, cele în privinţa cărora a fost anulată tutela din culpa lor, restranse în drepturile civile nu pot fi numite tutore în cazurile în care faptul este dovedit printr-o hotărare rămasă definitivă a instanţei judecătoreşti. Pentru ca tutela să-şi atingă scopul de ocrotire a persoanelor minore ce pretind a fi numite în această funcţie trebuie ca viitorul tutore sa nu fie condamnat pentru rele purtari de catre o instanta judecatoreasca, adică să aibă calităţi morale respective care le-ar permite să crească, să educe şi să acorde ajutor necesar minorilor. Calităţile morale presupun că persoana respectă ansamblul normelor de conveţuire, de comportare faţă de alţii şi faţă de colectivitate. Cazurile prevăzute la lit.d) şi f) din articolul 113 din Codul civil pot servi temei de refuz pentru numirea tutorelui atunci cand instanta de tutela posedă destule probe care dovedesc că interesele persoanei ce pretinde această funcţie vin în conflict cu interesele persoanei puse sub tutelă, sau există o hotărare anterioară a instantei de tutela despre înlăturarea din culpa lui a fostului tutore. Impedimentul prevăzut la lit.g) poate fi dovedit printr-un testament autentificat în modul prevăzut de lege. Această prevedere este nouă pentru legislaţia noastră şi poate fi explicată doar prin simplul respect faţă de părintele decedat considerandu-se că el a avut destule motive pentru îndepărtarea persoanei de la tutela copilului său. Noutatea absolută introdusă de Codul civil se referă la modalitatea de numire a tutorelui. Dacă în reglementarea anterioară (Codul familiei – Legea nr. 4/1953), această atribuţie revenea autorităţii tutelare, în lumina dispoziţiilor Cod Civil, desemnarea tutorelui se poate face de către însuşi părintele minorului sau de către instanţa de tutelă. Reprezentând o preluare a dreptului anglo-saxon, instituirea posibilităţii ca părintele în viaţă şi cu deplină capacitate de exerciţiu, să numească un tutore pentru copilul său, consolidează premisele exercitării drepturilor şi a îndatoririlor părinteşti şi respectă în totalitate interesul superior al minorului.

64

Conform prevederilor art. 114 din Codul civil, desemnarea tutorelui de către părinte se realizează prin “act unilateral sau prin contract de mandat”, în formă autentică. Măsura poate fi stabilită şi prin testament. Părintele poate oricând revoca numirea tutorelui, fiind suficient un act sub semnătură privată în acest sens. Mai trebuie menţionat şi că persoana care a fost desemnată tutore pe această cale nu poate fi înlăturată de la tutelă de către instanţa de judecată, decât (temporar) dacă se află în vreuna dintre situaţiile prevăzute de art. 113 din Codul civil sau dacă “prin numirea sa interesele minorului ar fi periclitate” (art.116 alin (1)) . În situaţia în care nu există un tutore desemnat de către părinte, instanţa de tutelă va numi ea însăşi tutore “o rudă sau un afin ori un prieten al familiei minorului, în stare să îndeplinească această sarcină, ținând seama, după caz, de relațiile personale, de apropierea domiciliilor, de condițiile materiale și de garanțiile morale pe care le prezintă cel chemat la tutelă” (art. 118 din Codul civil). Referitor la procedura de numire, mentionăm că este obligatoriu acordul viitorului tutore (cu excepţia situaţiei când tutorele este numit pe baza unui contract de mandat, caz în care viitorul tutore nu poate refuza tutela decât pentru motivele prevăzute de art. 120 alin 2 din Codul civil). Ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Numirea se face în camera de consiliu, prin încheiere definitivă, care ” se comunică în scris tutorelui și se afișează la sediul instanței de tutelă și la primăria de la domiciliul minorului” (art. 119 al. 4). Referitor la situaţiile în care o persoană poate refuza să fie numită tutore, faţă de fosta reglementare (art. 118 din Codul familiei), prin prevederile art. 120 al. (2), Codul Civil restrânge sfera acestora, identificându-se patru cazuri: “cel care are vârsta de 60 de ani împliniți; femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani; cel care creste si educă 2 sau mai multi copii; cel care, din cauza bolii, a infirmitătii, a felului activitătilor desfăsurate, a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar mai putea să îndeplinească această sarcină.”

65

5.3.3 Exercitarea tutelei

In privinta regulilor de exercitare a tutelei, menţionăm că principiul fundamental care ghideaza institutia tutelei este că aceasta trebuie să se desfăşoare numai în interesul superior al minorului “atât în ceea ce priveşte persoana cât şi bunurile acestuia” (art. 133 din Codul civil). Fata de legislatia anterioara in materie (Codul familiei), legiuitorul transferă atribuţiile autorităţii tutelare şi ale delegatului acestuia către instanţa de tutelă şi Consiliul de familie. Cu privire la exercitarea tutelei asupra persoanei minorului, hotărârile se vor lua de către tutore, “cu avizul Consiliului de familie” (art. 136 din Codul civil). Sunt exceptate de la această regulă, măsurile cu caracter curent. Minorul va avea domiciliul la tutore şi numai pe cale de excepţie, şi cu autorizarea instanţei de tutelă, acesta va putea avea şi o reşedinţă. In situaţiile în care educarea şi pregătirea profesională a minorului reclamă acest lucru, tutorele poate decide ca minorul să aibă o reşedinţă, instanţa de tutelă fiind încunoştiinţată de îndată in acest sens. În spiritul protejării interesului superior al minorului, art. 138-139 din Codul civil limitează puterea de decizie a tutorelui asupra schimbării felului învăţăturii sau al pregătirii profesionale pe care minorul o primea la data instituirii tutelei. In acest sens, este obligatorie încuviinţarea instanţei de tutelă, iar în situaţia în care minorul a împlinit vârsta de 14 ani, instanţa de tutelă nu poate schimba “felul învăţăturii sau al pregătirii profesionale hotărâte de părinţi” sau pe care minorul le primea “la data instituirii tutelei”. Este obligatorie ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani. O a doua componentă a exerciţiului tutelei o reprezintă drepturile pe care tutorele le are asupra bunurilor minorului. Oferind o reglementare mult mai detaliată decât cea prevăzută de fostul Cod al familiei, Codul civil pune la adapost într-o modalitate cât mai eficientă patrimoniul minorului rămas fără ocrotire legală. Se acordă o mare importanţă activităţii de inventariere a bunurilor minorului şi se acordă o atenţie sporită creanţelor pe care tutorele sau membrii

66

Consiliului de familie le au faţă de minor. Potrivit dispoziţiilor art. 140 al. (2) din Codul civil, tutorele şi membrii Consiliului de familie au obligaţia de a declara în scris “creantele, datoriile sau alte pretentii pe care le au fată de minor” cu ocazia inventarierii bunurilor minorului. În caz contrar, intervine prezumţia legală că aceştia au renunţat la ele, mergându-se până la sancţionarea acestora cu înlăturarea din funcţie. Aliniatul (4) al aceluiaşi text de lege consfinţeşte posibilitatea plăţii voluntare a creanţelor pe care le au faţă de minor, tutorele, soţul acestuia, o rudă în linie dreaptă a acestuia sau fraţii sau surorile acestora, doar cu autorizarea instanţei de tutelă. Referitor la administrarea bunurilor minorului, aceasta trebuie să se realizeze cu bună credinţă, finalitatea acesteia constituind-o bunăstarea minorului. În desfăşurarea acestei activităţi, tutorele numit are, de plano, calitatea de administrator al bunurilor altuia, fiind ţinut de respectarea dispoziţiilor legale în această materie. Minorul va fi reprezentat în actele juridice de către tutore până la împlinirea vârstei de 14 ani, iar după împlinirea acesteii varste, minorul le va putea încheia singur, cu “încuviinţarea scrisă a tutorelui” sau a “curatorului” (conform art. 143 şi art.146 din Codul Civil), excepţie făcând donaţiile şi actele prin care se garantează obligaţia altuia, care îi sunt total nepermise. Codul civil acordă o importanţă deosebită actelor de dispoziţie pe care tutorele ar putea să le încheie pe numele minorului. Art. 144 din noul Cod Civil, prevede că tutorelui îi este interzis să încheie următoarele acte juridice, sub sancţiunea anulării acestora: donaţiile şi actele prin care se garantează obligaţia altuia (pe numele minorului); actele de înstrăinare, împărteală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului, actele de renuntare la drepturile patrimoniale ale acestuia si orice alte acte ce depăsesc dreptul de administrare, în lipsa avizului Consiliului de familie şi a autorizării instanţei de tutelă. Singura excepţie o reprezintă “bunurile supuse pieirii, degradării, alterării ori deprecierii, precum si cele devenite nefolositoare pentru minor” (art. 144 al.4), pentru a căror înstrăinare nu sunt necesare avizul Consiliului de familie şi

67

autorizarea instanţei de tutelă. Codul civil reglementează şi situaţiile în care între minor şi tutore apar interese contrare, situaţii care nu sunt de natură să conducă la înlocuirea tutorelui, dar care pot afecta vădit exercitarea tutelei şi pe cale de consecinţă, interesul superior al minorului. În aceste cazuri, art. 150 permite numirea unui curator special. Conform textului de lege, aceeaşi măsură se aplică şi atunci când “din cauza bolii sau din alte motive tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele minorului ” sau “pentru motive temeinice, în cadrul procedurilor succesorale”.

5.3.4 Controlul exercitarii tutelei

Latura patrimonială a ocrotirii minorului constă în drepturile şi obligaţiile tutorelui cu privire la administrarea patrimoniului celui aflat sub tutela. Aceasta presupune acţiunile pe care le desfăşoară tutorele în scopul utilizării, conservării sau înstrăinării bunurilor ce aparţin celui pus sub tutelă. Scopul administrării bunurilor celui aflat sub tutelă este eficienţa, ceea ce presupune că tutorele trebuie să utilizeze bunurile doar în interesele celui pus sub tutelă şi în conformitate cu legea să întrebuinţeze veniturile şi fructele dobandite din patrimoniu pentru binele minorului, dacă este necesar, să efectueze acte de conservare a bunurilor sau acte de înstrăinare. Tutorele poate dispune de toate bunurile celui pus sub tutelă dacă nu a fost numit un administrator asupra lor. În cazul numirii acestuia tutorele administrează şi dispune doar de bunurile rămase în gestiunea sa. El poate încheia în numele minorului şi pentru folosul lui acte de dispoziţie cu excepţia celor prohibite. Toate sumele cuvenite minorului pus sub tutelă le primeşte tutorele şi trebuie să dispună de ele în aşa mod ca minorul să fie asigurat cu cele necesare traiului (hrană, locuinţă, îmbrăcăminte, asistenţă medicală, instruire, etc.). Tutorele este obligat să dispună eficient de bunurile celui pus sub tutelă. De aceea în cazurile cand bunurile tutelatului nu pot fi păstrate, deoarece pot să-şi pieardă valoarea, să fie supuse stricăciunii sau pieirii, tutorele

68

le poate înstrăina pentru a acoperi cheltuielile necesare întreţinerii şi pentru a îndeplini sarcina unei bune gospodăriri a patrimoniului fără acordul instantei de tutela sau al consiliului de familie. În toate celelalte cazuri înstrăinarea bunurilor celui pus sub tutelă poate avea loc numai cu acordul instantei de tutela. Exercitarea de către tutore a obligaţiei de a primi şi cheltui sumele cuvenite minorului pus sub tutelă pentru întreţinerea persoanei este strans legată de o altă obligaţie – de a tine evidenţa veniturilor şi cheltuielilor. La instanta de tutela se prezintă un raport anual în care sunt oglindite în cifre, pe de o parte, sumele primite în formă de pensii, îndemnizaţii, ajutoare, dobanzi, alte venituri de la folosirea patrimoniului minorului, şi pe de altă parte, cheltuielile făcute pentru întreţinerea minorului şi despre modul de administrare şi dispunere de bunurile minorului. Prezentarea dărilor de seamă într-un anumit termen – anual în timp de 30 de zile de la sfîrşitul anului calendaristic – urmăreşte scopul controlului obligatoriu privind activitatea tutorelui. Instanta de tutela poate cere prezentarea dării de seamă şi în alţi termeni, dacă există un patrimoniu mai redus, insa pe o perioada ce nu poate fi mai mare de 3 ani. Rezultatele raportului sunt verificate şi aprobate de instanta de tutela “şi, dacă sunt corect întocmite şi corespund realităţii, va da descărcare tutorelui.” Pentru o ridicata responsabilizare a celui care desfăşoară activitatea de tutore cât şi pentru a întări garanţia respectării drepturilor minorului, Codul Civil reconfirmă posibilitatea de a formula plângere împotriva tuturelui cu privire la “actele sau faptele păgubitoare pentru minor” (art. 155 al.1). Plângerea poate fi făcută de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, de Consiliul de familie şi de membrii acestuia, dar şi de oricare dintre persoanele amintite la art.111 din noul Cod Civil. Plângerea va fi soluţionată de instanţa de tutelă în regim de urgenţă, printr-o încheiere executorie.

5.3.5 Incetarea tutelei

Referitor la cazurile de încetare a tutelei, Codul civil identifică două tipuri de situaţii: cele care duc la

69

încetarea propriu-zisă a tutelei (situaţia care a dus la instituirea tutelei nu se mai menţine şi moartea minorului) şi cele care duc la încetarea funcţiei tutorelui (moartea tutorelui, îndepărtarea acestuia de la tutelă sau înlocuirea sa). Conform art 157 din Codul civil, la încetarea funcţiei tutorelui prin moartea acestuia, se pot transmite sarcinile tutelei către moştenitorii tutorelui decedat, până la numirea unui nou tutore. Prin preluarea temporară a sarcinilor specifice tutelei de către moştenitorul tutorelui decedat până la numirea unui nou tutore, se urmăreşte înlăturarea şi minimizarea efectelor pe care decesul tutorelui le-ar putea avea asupra drepturilor şi intereselor minorului. Potrivit art 158 din Codul civil, se va îndepărta tutorele de la tutelă dacă acesta ”săvârseste un abuz, o neglijentă gravă sau alte fapte care îl fac nedemn de a fi tutore, precum si dacă nu îsi îndeplineste în mod corespunzător sarcina”. Conform prevederilor art. 160 şi urm. din Codul civil, identificăm obligaţia tutorelui sau a moştenitorilor acestuia ca la încetarea din orice cauză a tutelei, să prezinte instanţei o dare de seamă generală. Numai după verificarea socotelilor şi predarea bunurilor, instanţa de tutelă va da fostului tutore sau moştenitorilor săi descărcare de gestiune. Această descărcare de gestiune nu îl exonerează de răspundere pe fostul tutore pentru un prejudiciu cauzat minorului din culpa sa, iar noul tutore numit are obligaţia să ceară celui dintâi repararea pagubei. În caz contrar, noul tutore va fi obligat el însuşi la repararea prejudiciului. Tutela mai încetează în cazul decesului tutorului sau a persoanei de sub tutelă.


1. Cum se defineste tutela? 2. Care sunt principiile tutelei ca masura de ocrotire a minorului? 3. In ce cazuri se instituie tutela asupra minorului? 4. Ce persoane sunt obligate sa informeze instanta de tutela despre minorul lipsit de ocrotire?

70

5. Ce conditii trebuie sa indeplineasca tutorele? 6. Cine nu poate fi tutore? 7. Cum se exercita tutela asupra minorului? 8. Cum se exercita calitatea tutorelui de reprezentant si administrator al bunurilor minorului? 9. Controlul exercitarii tutelei. 10. In ce cazuri inceteaza tutela?


Ocrotirea interzisului judecatoresc

6.1 Introducere 6.2 Obiectivele si competentele unitatii de invatare 6.3 Continutul unitatii de invatare 6.3.1 Conditii 6.3.2 Desemnarea tutorelui si a curatorului special 6.3.3 Actele incheiate de interzisul judecatoresc 6.3.4 Ridicarea interdictiei judecatoresti 6.4 Indrumator pentru autoverificare

6.1 Introducere

Interdictia judecatoreasca este mijlocul de ocrotire a persoanei ce consta in ansamblul masurilor care se pot lua, in conditiile expres prevazute de lege, pentru ocrotirea persoanelor lipsite de discemamant din cauza alienatiei sau debilitatii mintale de care sufera. Aceste stari conduc la lipsa discernamantului in a se ingriji de interesele proprii. Putem defini interdictia judecatoreasca ca fiind masura de ocrotire care se ia de catre instanta fata de persoana fizica lipsita de discernamantul necesar pentru a se ingriji de interesele sale, din cauza alienatiei sau debilitatii mintale, constand in lipsirea de capacitate de exercitiu. Trasaturile acestei masuri de ocrotire sunt urmatoarele: - este o masura de ocrotire de drept civil, asemanatoare ocrotirii parintesti - este judecatoreasca, in sensul ca doar instanta poate hotari punerea sub interdictie

71


de invatare

- definirea notiunii de interzis judecatoresc si interdictie judecatoreasca - stabilirea procedurii de punere sub interdictie - vom descoperi ce se intampla cu actele incheiate de persoana pusa sub interdictie, si ce drepturi are


6.3.1 Conditii

Potrivit art 164 din Codul civil, masura interdictiei poate fi luata fata de persoanele care din cauza “alienaţiei ori debilităţii mintale” sunt incapabile sa aprecieze natura si consecintele propriilor actiuni si sa se ingrijeasca adecvat de interesele sale. Aceastǎ prevedere legalǎ presupune ca în mod necesar dificultǎţile mentale generale şi permanente sǎ existe înainte ca asemenea restricţie sǎ fie impusǎ asupra persoanei. Pierderea temporarǎ a facultǎţilor mintale, pierderea cunoştinţei datoritǎ intoxicǎrii sau hipnozei, etc., nu vor fi suficiente pentru impunerea acestei restricţii. Aceste temeiuri sunt limitativ prevǎzute de lege, înţelegându-se cǎ alte motive decât alienaţia şi debilitatea, care provoacǎ lipsa de discernǎmânt, nu pot fi reţinute ca temeiuri pentru aplicarea mǎsurii punerii sub interdicţie. Temei pentru declararea incapacităţii persoanei fizice constituie tulburarea psihică cauzată de bolile mintale sau de deficienţe mintale, din cauza cărora aceasta nu poate conştientiza sau dirija acţiunile sale. Persoana fizică care suferă de asemenea tulburări psihice este declarată incapabilă numai de către instanţa de judecată, conform prevederilor art 164 din Codul civil, la cererea persoanelor interesate: membrii ei de familie, rudele apropiate (părinţi copii, fraţi, surori, bunei), instituţia de psihiatrie (psihoneurologie), procurorul, etc (art 111 din Codul civil).

Sintetizand, afirmam ca pentru punerea sub

72

interdictie, sunt necesare trei conditii de fond: - persoana este lipsita de discernamant - lipsa discernamantului a fost cauzata de alienatie sau debilitate mintala - lipsa discernamantului nu permite persoanei sa se ingrijeasca de interesele proprii Potrivit alin al doilea al art 164 din Codul civil, si minorii pot fi pusi sub interdictie judecatoreasca, ceea ce inseamna ca la momentul implinirii varstei de 18 ani, vor iesi de sub sistemul protectiei minorilor si vor trece in sistemul persoanelor puse sub interdictie.

6.3.2 Desemnarea tutorelui si a curatorului special

Procedura punerii sub interdictie debuteaza cu inregistrarea cererii la judecatoria de la domiciliul persoanei in cauza, conform art 1 alin 1 si art 5 din Codul de procedura civila.

In cadrul acestui proces, participarea procurorului este obligatorie. Principala proba administrata este raportul de expertiza psihiatrica efectuata de o comisie de medici de specialitate din cadrul Institutului de medicina legala. Persoana prezumata ca fiind lipsita de discernamant va fi supusa expertizei psihiatrice. Art 167 din Codul civil prevede ca “În caz de nevoie şi până la soluţionarea cererii de punere sub interdicţie judecătorească, instanţa de tutelă poate numi un curator special pentru îngrijirea şi reprezentarea celui a cărui interdicţie a fost cerută, precum şi pentru administrarea bunurilor acestuia.” Prin hotararea de punere sub tutela, instanta de tutela numeste, de indata, un tutore pentru ocrotirea celui pus sub interdicţie judecătorească. Punerea sub interdictie judecatoreasca produce doua efecte: privarea totala de capacitatea de exercitiu si instituirea tutelei interzisului. De la data ramanerii definitive a hotararii judecatoresti, cel pus sub interdictie este prezumat a nu avea discernamant cu caracter de continuitate. Ca o consecinta a primului aspect, mentionam ca interzisul judecatoresc este lipsit de capacitatea de exercitiu si doar tutorele are dreptul de a incheia actele

73

juridice al interzisului. Potrivit art 170 din Codul civil, prin hotararea judecatoreasca, instanta de tutela numeste un tutore pentru ocrotirea celui pus sub interdictie. Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani se aplică şi în cazul tutelei celui pus sub interdicţie judecătorească, respectiv tutorele are obligatia de a ingriji de interzisul judecatoresc in toate aspectele vietii, de a incheia acte juridice si de a-i administra bunurile. Legea (Codul civil) nu stabileşte criterii clare care sǎ ghideze numirea unei persoane ca tutore. De principiu, poate fi numit tutore orice persoanǎ fizicǎ majorǎ, în deplinatatea capacitǎţii de exerciţiu şi cu o comportare morala adecvata. Nu este stabilita o ordine de preferinţǎ în privinţa persoanelor care pot primi sarcina de tutore. În aceastǎ calitate poate fi numitǎ o rudǎ a persoanei pusǎ sub interdicţie, dar la fel de bine, chiar în concurs cu o rudǎ, poate fi numitǎ o altǎ persoanǎ. In schimb, Codul civil stabileşte situaţiile în care o persoanǎ nu poate fi numitǎ tutore: minorul sau cel pus sub interdicţie, cel decǎzut din drepturile pǎrinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore, cel cǎruia i s-a restrâns exercitiul unor drepturi politice sau civile, precum şi cel cu rele purtǎri, cel lipsit, potrivit legii, de dreptul de a alege şi de a fi ales ca deputat, cel care exercitând o tutelǎ, a fost îndepartat din aceasta, cel care, din cauza intereselor potrivnice cu ale persoanei puse sub interdicţie, nu ar putea îndeplini sarcinile tutelei. Dacǎ aceste cauze existǎ la momentul în care se pune problema deschiderii tutelei, ele constituie cauze de incapacitate a persoanei de a primi aceasta calitate, iar dacǎ apar pe timpul exercitǎrii tutelei ele constituie cauze de îndepartare din tutelǎ.

6.3.3 Actele incheiate de interzisul judecatoresc

În prezent, situaţia persoanei adulte cu dizabilităţi intelectuale pusă sub interdicţie, este asimilată cu cea a minorului sub 14 ani, lipsit complet de capacitate de exerciţiu. În acest sens, multe din dispoziţiile aplicabile minorilor sub 14 ani, sunt aplicabile şi adulţilor puşi sub interdicţie. Totuşi

74

minorilor între 14 şi 18 ani le este recunoscută capacitatea de exerciţiu restrânsă, care le conferă anumite drepturi, sub controlul reprezentanţilor legali. Din păcate pentru persoanele adulte puse sub interdicţie nu există un astfel de regim derogator, care să le permită exercitarea unor drepturi elementare. Codul civil aduce noutăţi în ceea ce priveşte regimul tutelei, atât a minorului, cât şi a interzisului judecătoresc. Minorul care a împlinit 14 ani are capacitate de exerciţiu restrânsă şi poate să încheie, cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, ori în anumite cazuri cu autorizarea instanţei de tutelă, acte juridice. Poate face singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii lor.

Interzisul judecătoresc este considerat a fi complet lipsit de capacitate de exerciţiu, iar actele juridice se încheie, în numele acestora, de reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevăzute de lege. Totuşi conform art. 43 alin. 3 “Cu toate acestea, persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu poate încheia singură actele anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum şi actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor.” Prin urmare se aplică acelaşi regim prevăzut în cazul minorilor peste 14 ani, cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Însă, din păcate aici se opreşte similitudinea. Minorului, in anumite conditii, îi este recunoscut dreptul de a încheia acte juridice referitoare la munca, la îndeletnicirile artistice sau sportive ori la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, are dreptul de a exercita singur drepturile şi de a executa tot astfel obligaţiile izvorâte din aceste acte şi poate dispune singur de veniturile dobândite. Interzisului judecătoresc nu îi este recunoscut dreptul de a munci şi de a se bucura de roadele muncii sale.

Codul civil introduce noţiunea de „Consiliul de familie”, ca un organ consultativ, compus din rude sau afini, ţinând seama de gradul de rudenie şi de relaţiile personale cu familia minorului. În lipsă de rude sau afini pot fi numite şi alte persoane care au avut legături

75

de prietenie cu părinţii minorului sau care manifestă interes pentru situaţia acestuia. Rolul consiliului de familie este acela de a supraveghea modul în care tutorele îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte îndatoririle. De asemenea, se prevede că regulile tutelei aplicabile minorului sub 14 ani, intervin şi în cazul interzisului judecătoresc. La fel ca şi vechea reglementare instituţia interdicţiei judecătoreşti urmăreşte protecţia persoanei fără capacitate de exerciţiu, care nu poate lua singură decizii, din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale. Atât noua prevedere, cât şi cea veche interzic celor puşi sub interdicţie dreptul de a se căsători. Potrivit art. 9 teza I C.fam., este oprit să se căsătorească alienatul mintal şi debilul mintal. Reglementarea identică se regăseşte în art. 276 din codul civil, iar încălcarea acesteia se sancţionează cu nulitatea absolută. Consecinţa este că persoana care se află într-o asemenea situaţie nu se poate căsători cu nici o altă persoană. Alienatul sau debilul mintal nu se poate căsători, indiferent dacă este sau nu pus sub interdicţie, deoarece textul nu distinge. Deci nu există identitate de situaţie între starea care generează acest impediment şi lipsa capacităţii de exerciţiu a persoanei. Alienatul sau debilul mintal nu se poate căsători nici măcar în momentele de luciditate pasageră. Cu alte cuvinte, această situaţie nu se rezumă la o lipsă a discernământului. Alienaţia sau debilitatea mintală constituie impediment la căsătorie, deoarece o asemenea stare este incompatibilă cu finalitatea căsătoriei. Pot fi încadrate în categoria alienaţiei şi debilităţii mintale bolile psihice grave, precum: schizofrenia, oligofrenia, precum şi alte afecţiuni care alterează grav şi permanent discernământul persoanei, chiar dacă aceasta cunoaşte unele perioade pasagere de luciditate. Spre deosebire de art. 9 C.fam., care în teza a II-a, interzice căsătoria celui lipsit vremelnic de facultăţile mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale, Codul civil reglementează distinct această ipoteză în art. 299. Conţinutul normativ este identic, numai că, din punctul de vedere al tehnicii legislative, s-a optat pentru două texte separate, sancţiunea fiind diferită pentru fiecare caz în parte. Astfel, numai

76

alienaţia sau debilitatea mintală este impediment la căsătorie a cărui încălcare se sancţionează cu nulitatea absolută, pe când lipsa vremelnică a discernământului constituie doar o cauză de nulitate relativă.

6.3.4 Ridicarea interdictiei judecatoresti

Măsura interdicției judecatoresti este una temporară. Scopul acestei masuri este ocrotirea persoanei și a bunurilor acesteia, atunci când este lipsită de discernământ din cauza alienării mintale sau a debilității mintale. Procedura de ridicare a interdicției judecătorești poate începe ori de cate ori au încetat cauzele care au determinat instituirea ei. Ridicarea interdicției poate fi cerută de persoana pusă sub interdicție, precum și toți cei care pot solicita declanșarea procedurii punerii sub interdicție judecătorească. Când hotărârea de ridicare a interdicției judecătorești este definitivă ea se comunică instanței care a luat măsura transcrierii hotărârii de interdicție judecătorească, pentru a se face în registrul special mențiunea despre ridicarea ei.

Ridicarea interdictiei judecatoresti se produce in cazul in care au incetat cauzele care au determinat instituirea ei. Potrivit art 177 din Codul civil: “(1) Dacă au încetat cauzele care au provocat interdicţia, instanţa judecătorească va pronunţa ridicarea ei. (2) Cererea se poate introduce de cel pus sub interdicţie judecătorească, de tutore, precum şi de persoanele sau instituţiile prevăzute la art. 111. (3) Hotărârea prin care se pronunţă ridicarea interdicţiei judecătoreşti îşi produce efectele de la data când a rămas definitivă. (4) Cu toate acestea, încetarea dreptului de reprezentare al tutorelui nu va putea fi opusă decât în condiţiile prevăzute la art. 169 alin. (2), care se aplică în mod corespunzător”

Dacă temeiurile, în baza cărora, persoana fizică a

77

fost declarată incapabilă dispar, instanţa de judecată, la cererea tutorelui, a membrilor de familie a persoanei, a instituţiei de psihiatrie (psihoneurologie), a procurorului, etc şi în baza raportului de expertiză psihiatrică legală, o declară ca fiind capabilă. În baza hotărârii judecătoreşti, tutela asupra persoanei se anulează.


Intrebari pentru verificarea cunostintelor: 1. Cum se defineste notiunea de interdictie judecatoreasca? 2. In ce cazuri se ia masura de interdictie judecatoreasca? 3. Care este procedura punerii sub interdictie judecatoreasca? 4. Care sunt efectele punerii sub interdictie judecatoreasca? 5. Cum se incheie actele juridice ale interzisului judecatoresc? 6. Ce acte sunt premise interzisului judecatoresc? 7. Ce rol are consiliul de familie? 8. In ce cazuri se ridica interdictia judecatoreasca? 9. Cine poate formula cererea de ridicare a interdictiei judecatoresti? 10. Ce efecte produce ridicarea interdictiei judecatoresti?


Curatela

7.1 Introducere 7.2 Obiectivele si competentele unitatii de invatare 7.3 Continutul unitatii de invatare 7.3.1 Cazuri de instituire a curatelei 7.3.2 Continutul curatelei 7.3.3 Incetarea curatelei 7.4 Indrumator pentru autoverificare

78

7.1 Introducere

Afectiunea, indrumarea si intelegerea din partea membrilor familiei sunt atribute importante pentru fiecare component al societatii, mai ales pentru varstnici care din cauza varstei inaintate, a bolilor acute, au o capacitate limitata de autoservire si de acces la serviciile medicale. Intalnim doua categorii de curatela: - Curatela propriu-zisa (curatela capabilului) se instituie cu scopul de a ocroti persoana cu capacitate de exercitiu deplina, care temporar, nu poate singura sa-si administreze patrimoniul, sau sa-si ingrijeasca de interese. - Curatela speciala (curatela incapabilului) se instituie, in beneficiul unor persoane lipsite de capacitate de exercitiu sau avand capacitate de exercitiu restransa, care nu au tutore sau al caror tutore nu este in masura sa-si indeplineasca sarcina. Acest fel de curatela reprezinta o tutela provizorie. Diferenta dintre cele doua categorii de curatela prezinta importanta in aplicarea regimului juridic, in sensul ca pentru curatela capabilului se vor aplica regulile de la mandat iar in cazul curatelei incapabilului, se aplica regulile de la tutela.

Definim curatela ca o institutie juridica menita sa asigure ocrotirea persoanei fizice care, in situatii deosebite, nu poate sa isi administreze bunurile sau sa isi apere interesele legitime. Curatela persoanei majore se instituie, de regulă, în scopul apărării intereselor patrimoniale ale unei persoane care, deşi are capacitate deplină de exerciţiu, datorită unor situaţii obiective, se află în imposibilitatea de a-şi apăra aceste interese. Această formă de ocrotire nu se poate institui decât cu consimţământul celui reprezentat, exceptând cazurile în care acesta nu poate fi dat. În Codul Civil, instituţia curatelei este prevăzută în Cartea I – Despre persoane, Titlul III - Ocrotirea persoanei fizice, Cap. IV, art. 178 - 186.


invatare

79

- definirea notiunii de curatela si curator - stabilirea procedurii de punere sub curatela - vom descoperi ce drepturi si obligatii are curatorul - modurile de incetare a curatelei


7.3.1 Cazuri de instituire a curatelei

Codul Civil adduce o noutate fata de vechea reglementare in sensul ca nu se mai permite instituirea curatelei din oficiu, la cererea autorităţii tutelare, ci doar la cererea celui ce urmează a fi reprezentat, soţului său, rudelor sale, persoanelor apropiate, administratorilor şi locatarilor casei în care acesta locuieşte, serviciului de stare civilă cu prilejul înregistrării morţii unei persoane, notarului public cu prilejul deschiderii unei proceduri succesorale, instanţelor judecătoreşti cu prilejul condamnării la pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părinteşti, organelor administraţiei publice locale, instituţiilor de ocrotire, precum şi a oricărei alte persoane, cererea urmând a fi adresată instanţei de tutelă, singura abilitată să numească un curator.

Curatela nu se poate institui asupra unei persoane care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale, precum şi asupra minorilor cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Curatorul este chemat să ajute persoanele aflate sub curatelă să-şi exercite drepturile în modul convenabil pentru ele. Ajutorul se poate manifesta prin diferite forme: sfaturi, consultaţii, distribuirea corectă a sumelor primite pentru asigurarea întreţinerii materiale. Curatorul trebuie să-l ajute pe cel de sub curatelă să-şi îndeplinească obligaţiile şi să-l protejeze de abuzul terţelor persoane, în aşa mod ca să-şi poată satisface necesităţile curente. Cazurile de instituire a curatelei sunt prezentate in art 178 din Codul civil: “În afară de cazurile prevăzute de lege, instanţa de tutelă poate institui curatela: a) dacă, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice, o persoană, deşi capabilă, nu poate,

80

personal, să îşi administreze bunurile sau să îşi apere interesele în condiţii corespunzătoare şi, din motive temeinice, nu îşi poate numi un reprezentant sau un administrator; b) dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deşi capabilă, nu poate, nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare; c) dacă o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un mandatar sau un administrator general; d) dacă o persoană a dispărut fără a exista informaţii despre ea şi nu a lăsat un mandatar sau un administrator general.” În aceste situaţii, instituirea curatelei nu aduce atingere capacităţii de exerciţiu celui pe care curatorul îl reprezintă .

7.3.2 Continutul curatelei

Exercitarea curatelei se face aplicându-se, prin asemănare, regulile de la tutelă, şi anume: -se exercită numai în interesul persoanei ocrotite; -este o sarcină obligatorie; -este o sarcină gratuită; - instanta de tutela controlează şi îndrumă activitatea curatorului.

În cazurile în care se instituie curatela, curatorul îşi îndeplineşte atribuţiile conform regulilor de la mandat sau, dacă instanţa consideră că se impune o asemenea măsură, curatorul va fi investit cu drepturile şi obligaţiile unui administrator însărcinat cu simpla administrare a bunurilor altuia, astfel cum dispune art 183 din Codul civil.

Fata de aceasta prevedere, putem afirma ca masurile luate de catre curator sunt exprimate in puterile incredintate de cel reprezentat. Avand in vedere ca instituirea curatelei nu stirbeaza capacitatea civila a celui reprezentat, putem trage concluzia ca persoana aflata sub curatela poate incheia singur actul juridic. Mai mult decat atat, instanţa de tutela va putea să fixeze limitele mandatului curatorului şi va putea da

81

instrucţiuni curatorului, în locul celui reprezentat, în toate cazurile în care acesta din urmă nu este în măsură să o facă. Curatorul are obligaţia de a prezenta autorităţii tutelare anual sau ori de câte ori este nevoie o dare de seamă despre modul cum a îngrijit de persoana ocrotită, precum şi despre administrarea bunurilor acesteia .

7.3.3 Incetarea curatelei

Potrivit art 185 din Codul civil, dacă au încetat cauzele care au condus la instituirea curatelei aceasta poate fi ridicată de către instanta de tutelă la cererea curatorului, a celui reprezentat sau a celor prevăzuţi la art. 111 din Codul civil. Curatela poate înceta şi în următoarele situaţii: - moartea celui reprezentat - declararea judecătorească a morţii prezumate - renuntarea curatorului

7.4 Indrumar pentru autoverificare

Intrebari pentru verificare: 1. Ce reprezinta curatela? 2. Cum se clasifica curatela? 3. Cine poate solicita instituirea curatelei? 4. Care sunt cazurile de instituire a curatelei? 5. Cum se exercita curatela? 6. Care sunt drepturile si obligatiile curatorului? 7. Ce reguli se aplica in exercitarea curatelei? 8. Ce reprezinta darea de seama a curatorului? 9. Cine poate cere ridicarea curatelei? 10. Cum inceteaza curatela?


Persoana juridica-subiect al raportului

juridic civil

8.1 Introducere 8.2 Obiectivele si competentele unitatii de invatare 8.3 Continutul unitatii de invatare 8.3.1 Constituirea persoanei juridice

82

8.3.2 Categorii de persoane juridice 8.3.3 Personalitatea juridica 8.4 Indrumator pentru autoevaluare

8.1 Introducere

Persoanele juridice apar in circuitul civil ca purtatoare de drepturi si obligatii, alaturi de persoanele fizice. Persoana juridică (sau persoana morală) reprezintă un subiect colectiv de drept, adică un colectiv de oameni, care, respectând cerințele legale de fond si de formă pentru constituirea sa, este titular de drepturi subiective si obligatii civile. Persoana juridică este orice organizație care are o organizare de sine stătătoare și un patrimoniu propriu afectat realizării unui anume scop în acord cu interesul obștesc. Persoana juridică este un subiect de drept creat de legiuitor prin ficţiune în scopul de a permite colectivelor de indivizi să se manifeste în raporturile juridice similar unei persoane fizice. Persoana juridică este acea entitate caracterizată prin organizare şi patrimoniu proprii, recunoscute în scopul exercitării drepturilor subiective civile şi asumării obligaţiilor corelative conferite de lege. Codul civil reglementeaza persoanele juridice in Titlul IV Persoana juridica, art 187-257. Reglementari privitoare la persoana juridica gasim in Legea nr 31/1990 privind societatile comerciale, publicata in Monitorul Oficial nr 126-127 din 17 noiembrie 1990 si republicata in Monitorul Oficial nr 1066 din 17 noiembrie 2004.


invatare

- definirea notiunii de persoana juridica si elementele componente - clasificarea persoanelor juridice - personalitatea juridica a subiectului de drept


8.3.1 Constituirea persoanei juridice

83

Codul civil defineste persoana juridica in art 188 : “Sunt persoane juridice entităţile prevăzute de lege, precum şi orice alte organizaţii legal înfiinţate care, deşi nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile prevăzute la art. 187.”

Art 187 din Codul civil evidenţiaza principalele elemente ale acesteia – organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general. a) Organizarea de sine statatoare presupune o structură internă a subiectului – persoană juridică prin care colectivul de participanţi (fondatorii, asociaţii, acţionarii etc) ai acesteia formează şi manifestă în exterior o voinţă unitară. Altfel spus, organizarea este structurarea colectivului de oameni astfel încât aceştia să se manifeste ca unul singur.

Organul suprem la fondare este alcatuit din totalitatea fondatorilor. În timpul activităţii persoanei juridice organul suprem include în sine totalitatea asociaţilor, membrilor, acţionarilor etc. În cadrul acestui organ se formează voinţa persoanei juridice, care-şi găseşte expresia în actele adoptate. Actele acestui organ se fac în forma actelor de constituire (contract, statut), hotărârile de modificare şi completare a acestora, precum şi alte acte adoptate prin majoritatea voturilor stabilite de lege sau de însuşi actele constitutive. Numit convenţional organ suprem (adunarea asociaţilor, adunarea generală a membrilor, acţionarilor, congres etc.) acesta este cel care decide cele mai importante probleme ce ţin de existenţa acestui subiect. Astfel el decide fondarea persoanei juridice, aprobă actele de constituire le modifică şi completează, determină scopul, obiectul de activitate, modul de gestionare a patrimoniului, constituie toate celelalte organe ale persoanei juridice, precum şi poate decide reorganizarea şi lichidarea persoanei juridice. Actele acestui organ, adoptate în limitele stabilite de lege sunt obligatorii pentru toţi participanţii persoanei juridice, organele acesteia şi persoanele cu funcţii de răspundere. În cazurile stabilite acestea sunt opozabile terţilor.

Organul executiv este cel care manifestă în

84

exterior voinţa persoanei juridice. Acesta poate fi colegial (comitet de conducere, direcţie) sau unipersonal (director, manager, preşedinte, administrator etc.) Organul executiv deţine atribuţii de gestiune a patrimoniului şi reprezentare a persoanei juridice. Cu excepţia atribuţiilor date de lege şi actele constitutive ale organului suprem, organul executiv poate face orice acţiuni legale în numele persoanei juridice.

Unele persoane juridice au o structură organizatorică mai complicată. Astfel pot fi create organe reprezentative care se interpun între organul principal şi cel executiv şi organe de control. În calitate de organ reprezentativ sunt consiliul directoriu la societăţile pe acţiuni şi cooperativele de producţie care au mai mult de 50 de acţionari sau membri, consiliul de administraţie la întreprinderile de stat, consiliile instituţiilor financiare, fondurilor de investiţii, a burselor etc. Aceste organe au atribuţia de a supraveghea activitatea organului executiv în perioada dintre şedinţele organului principal, de a decide asupra unor chestiuni urgente care i le-a delegat organul principal. În unele cazuri organul principal poate delega şi atribuţia de desemnare şi revocare a organului executiv. În calitate de organ de control sunt considerate comisia de revizie, de cenzori, sau un auditor independent angajat special în acest scop. Organul de control controlează activitatea organului executiv şi raportează rezultatele acestuia organului suprem. Unele persoane juridice au structuri teritoriale (filiale), care deşi sunt amplasate în alte localităţi ele sunt părţi componente ale acesteia, depind de ea organizatoric, juridic şi economic. b) Patrimoniu propriu. Patrimoniul persoanei juridice reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter economic al persoanei juridice. Din noţiunea legală a patrimoniului persoanei juridice reiese ca acesta conţine o parte activă şi o parte pasivă. Frecvent prin patrimoniu se înţelege numai latura activă, adică ansamblul de bunuri (lucruri şi drepturi) ale persoanei juridice.

Înzestrarea iniţială a persoanei juridice cu

85

patrimoniu este prerogativa fondatorilor. Participanţii la fondare fie că transmit cu titlul de aport la capitalul social, cotizaţie, taxă sau o altă contribuţie materială, fie se obligă să transmită în viitor anumite valori sau să contribuie prin anumite activităţi la formarea patrimoniului. Caracterul distinct al patrimoniului arată că acesta nu se confundă cu patrimoniul participanţilor la persoana juridică, deşi arată că aceştia sunt sursa de formare a patrimoniului, participă într-un anumit mod la activitatea persoanei juridice. Prin patrimoniu se stabileşte legătura de dependenţă a persoanei juridice de voinţa participanţilor săi. Participanţii înzestrează persoana juridică cu patrimoniu pentru a realiza anumite scopuri comune. Patrimoniul persoanei juridice este unic, ca universalitate juridică. Mărimea patrimoniului poate fi diferită pentru fiecare persoană juridică şi depinde de valoarea bunurilor pe care fondatorii le transmit, precum şi de eficienţa activităţii acesteia. Patrimoniul nu depinde de regimul juridic al bunurilor care întră în activ, însă valoarea şi lichiditatea acestora arată dinamica patrimoniului. c) Scopul propriu in acord cu interesul general reprezinta al treilea element constitutiv al persoanei juridice. Scopul persoanei juridice reprezinta ratiunea de a fi a persoanei juridice, obiectul de activitate al persoanei morale. Scopul trebuie sa fie determinat si sa fie in concordanta cu interesul obstesc, general, pentru a fi valabil. Sintagma “scop in acord cu interesele obstesti", implica raportarea la interesele generale ale societatii care nu pot accepta existenta unor persoane juridice care actioneaza in virtutea unor scopuri ilicite. În functie de natura continutului său, scopul poate fi: - patrimonial (economic) sau - nepatrimonial (neeconomic, social cultural). Dupa modul său de determinare, scopul persoanei juridice poate fi: - generic, stabilit pe cale normativă pentru anumite clase (categorii) de persoane juridice şi - individual (concret),stabilit pentru fiecare persoană juridică în parte, prin actul de înfiintare sau statut.

86

Scopul propriu al persoanei juridice are o importantă deosebită, deoarce el stabileşte limitele capacitatii de folosintă ale acesteia. Sub sanctiunea nulitătii absolute, actul constitutiv identifică scopul la înfiintare al acestor persoane juridice în mod explicit si concret, iar statutul reia si detaliază atât scopul cât si obiectivele, în sensul unei determinări precise a obiectului de activitate si a mijloacelor prefigurate de membrii pentru realizarea scopului. În plus, posibilitatea schimbării scopului unei fundatii pe parcursul functionării sale este supusă unor conditii speciale, în considerarea rolului ce revine acestui element constitutiv. Astfel, schimbarea este rezervată exclusiv fondatorului sau majoritătii fondatorilor în viată, iar în cazul în care acestia nu mai sunt în viată, va putea fi făcută numai cu întrunirea votului a patru cincimi din numărul membrilor consiliului director si în toate cazurile, numai dacă scopul a fost realizat în totalitate sau în parte ori dacă acesta nu mai poate fi îndeplinit. Referitor la conditia concordantei cu interesul public impusă scopului, considerăm ca necesare unele precizări. Aprecierea acestui raport de conformitate este inevitabil marcată de însăsi ambiguitatea notiunii de interes public, generată de lipsa unei definitii explicite care să precizeze continutul acestei sintagme. În ceea ce ne priveste opinăm în sensul că absenta este justificată de gradul ridicat de generalitate pe care îl implică acest concept, referindu-se la reguli cu potential de a afecta un număr considerabil sau toti membrii societătii, de varietatea raporturilor juridice cărora le este incident si de conotatiile pe care le poate dobândi contextual la un moment dat în timp si spatiu. Interesul public se conturează drept un concept flexibil ce antrenează o pluralitate de factori, la rândul lor variabili, pentru realizarea unui efect constând în protejarea colectivitătii în general.

8.3.2 Categorii de persoane juridice

În societate întâlnim o diversitate de persoane juridice care pot fi delimitate atât în temeiul criteriilor prevăzute de lege, cît şi a celor prevăzute de doctrină.

87

Astfel articolul 189 din Codul civil prevede următoarele tipuri de persoane juridice care se face în temeiul dreptului de proprietate ce creează patrimoniul ei:“Persoanele juridice sunt de drept public sau de drept privat.”

Articolul 190 din Codul civil reglementează persoanele juridice de drept privat şi prevede că: “Persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, în una dintre formele prevăzute de lege.” Persoanele juridice de drept privat pot avea scop lucrativ (patrimonial) şi scop nelucrativ (non-profit). Persoana juridica cu scop lucrativ poate desfăşura orice activitate neinterzisă de lege, chiar dacă nu este prevăzută în actul de constituire. Persoana juridică cu scop nelucrativ poate desfăşura numai activitatea prevăzută de lege şi de actul de constituire. O altă clasificare se face în baza criteriului sediului persoanei juridice, si deosebim: persoane juridice cu sediul in Romania si persoane juridice cu sediul in strainatate.

Articolul 191 din Codul civil aduce definiţia persoanelor juridice de drept public: “Persoanele juridice de drept public se înfiinţează prin lege.” Statul şi unităţile administrativ-teritoriale participă la raporturile juridice civile pe poziţii de egalitate cu celelalte subiecte de drept. Atribuţiile statului şi ale unităţilor administrativ-teritoriale se exercită în asemenea raporturi de organele acestora, în conformitate cu competenţa lor. Organele împuternicite să exercite o parte din funcţiile (atribuţiile) Guvernului posedă personalitate juridică doar dacă aceasta decurge din prevederile legii sau, în cazurile expres prevăzute de lege, din actele autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale. Prin derogare de la prevederile alin. (1), persoanele juridice de drept public se pot înfiinţa şi altfel, în cazuri expres prevăzute de lege. În circuitul civil statul, deşi reprezentat de un număr mare de organe, statul se manifestă ca un singur subiect, dobândind şi exercitând drepturi şi obligaţii în nume propriu. În instanţa de judecată statul trebuie să fie ca un participant unic – pârât, reclamant, terţ etc. Organele administraţiei publice centrale (ministerele, departamentele etc.) participând la relaţiile civile nu

88

dobândesc drepturi şi obligaţii pentru sine ci pentru stat. Aceste organe, deşi având personalitate juridică ele nu au patrimoniu propriu, nu au scop propriu, şi nu au răspundere proprie. Tot ce fac aceste organe fac în numele statului, din contul statului şi pentru stat. Din acest motiv organele statului sunt o parte a unei persoane juridice şi nu persoane juridice de sine-stătătoare. Exemple de persoane juridice de drept public: statul, unitatile administrativ-teritoriale, organele autoritatii legislative, Presedintia Romaniei, etc

8.3.3 Personalitatea juridica

Potrivit art 193 alin (1) din Codul civil:”Persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil şi răspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.” Persoanele juridice ca subiecte de drept cu personalitate juridica au o vointa proprie, de sine-statatoare. Actele juridice încheiate de organele de conducere ale societatii comerciale antreneaza societatea comerciala însasi. Ca o consecinta a existentei personalitatii juridice, persoanele juridice: − sunt titulare de drepturi si obligatii si participa în nume propriu la toate raporturile juridice cu tertii. − raspund fata de terti pentru obligatiile asumate în numele lor de persoanele care le reprezinta în mod legal. − au dreptul sa stea în justitie în nume propriu, fiind citate la sediul lor social; − au raspundere penala proprie. Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice stabileşte limitele activităţii sale juridice şi demonstrează intenţia statului de a supraveghea actele încheiate de aceasta, pe toată perioada existenţei sale, în ideea garantării intereselor generale. De la înfiinţarea persoanei juridice statul îşi afirmă competenţa verificării legalităţii acestui subiect de drept, prin reglementarea procesului de înfiinţare, aşa încât urmăreşte permanent să menţină echilibrul stabilit între interesele fondatorilor persoanei juridice şi

89

interesele generale. În acest sens, un mijloc eficient este specialitatea capacităţii persoanei juridice. Dacă în dreptul public specialitatea serviciilor publice este o consecinţă normală şi o necesitate pentru activitatea acestora, în dreptul privat principiul specialităţii poate deveni, în măsura tehnicizării exagerate, o piedică adusă liberei iniţiative. Între generalitatea şi specialitatea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice nu există nici o contradicţie, pentru că, în realitate, ele se completează reciproc.

8.4 Indrumator pentru autoevaluare

Intrebari propuse pentru verificarea cunostintelor: 1. Cum se defineste persoana juridica ca subiect de drept civil? 2. Reglementarea legala a persoanelor juridice. 3. Care sunt elementele constitutive ale persoanelor juridice? 4. Ce intelegem prin organizare proprie ? 5. Cum definim patrimoniul ca element constitutiv al persoanei juridice? 6. Care este scopul persoanelor juridice? 7. Cum se clasifica persoanele juridice? 8. Care sunt persoanele juridice de drept privat? 9. Ce reprezinta personalitatea juridica? 10. Ce consecinte determina personalitatea juridica?


Infiintarea persoanei juridice

9.1 Introducere 9.2 Obiectivele si competentele unitatii de invatare 9.3 Continutul unitatii de invatare 9.3.1 Moduri de infiintare 9.3.2 Nulitatea persoanei juridice 9.3.3 Inregistrarea persoanei juridice 9.4 Indrumator pentru autoevaluare

90

9.1 Introducere

Infiintarea persoanei juridice reprezinta operatiunea de creare, in conditiile legii, a unui subiect de drept. In unele cazuri infiintarea presupune un singur act juridic, insa, de cele mai multe ori, ea necesita o succesiune de acte juridice, ceea ce reprezinta un adevarat proces de constituire asubiectului de drept deoarece, numai luate impreuna, actele respective conduc la efectul creator de persoana juridica. Înfiinţarea persoanei juridice este reglemntată în Codul civil in Capitolul II – ,,Înfiinţarea persoanei juridice”, respectiv art. 194-204. În cadrul prezentului studiu, vom prezenta modurile de înfiinţare a persoanei juridice, durata persoanei juridice, nulitatea persoanei juridice şi înregistrarea persoanei juridice.


invatare

In cadrul acestei unitati de invatare, ne propunem - sa invatam notiuni precum infiintarea persoanei juridice, act de infiintare, nulitatea persoanei juridice - sa descoperim ce cauze atrag nulitatea persoanei juridice - ce efecte produce nulitatea persoanei juridice - cum decurge procedura de inregistrare a persoanei juridice


9.3.1 Moduri de infiintare

Normele generale privind înfiinţarea persoanelor juridice se găsesc cuprinse în art. 194 din Codul civil. Conform textului de lege, amintit mai sus: (1) Persoana juridică se înfiinţează: a) prin actul de înfiinţare al organului competent, în cazul autorităţilor şi al instituţiilor publice, al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi al operatorilor economici care se constituie de către stat sau de către unităţile administrativ-teritoriale. În toate cazurile, actul de înfiinţare trebuie să prevadă în mod expres dacă

91

autoritatea publică sau instituţia publică este persoană juridică; b) prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii; c) în orice alt mod prevăzut de lege. (2) Dacă prin lege nu se dispune altfel, prin act de

înfiinţare se înţelege actul de constituire a persoanei juridice şi, după caz, statutul acesteia. Normele speciale privind înfiinţarea diferitelor categorii de persoane juridice se găsesc în actele normative aplicabile acestora. Desigur, enumerarea acestor categorii trebuie să înceapă cu Constituţia României, unde se găseşte reglementarea fundamentală privind înfiinţarea organelor statului, din cele trei categorii: ale puterii legislative, ale puterii executive şi ale puterii judecătoreşti. Conţinutul modurilor de înfiinţare a) Conţinutul înfiinţării „prin actul de infiintare al organului competent" a fost rezervat creării persoanelor juridice de stat. Prin „act de infiintare al organului competent", care are ca efect crearea persoanei juridice, trebuie să se înţeleagă: lege adoptată de Parlamentul României; hotărâre a Guvernului României; hotărâre a consiliului judeţean ori a consiliului local, etc b) Conţinutul înfiinţării „actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii” Acest mod de înfiinţare, enunţat de lit. b) a art 194 este specific persoanelor juridice de categoria organizatiilor obstesti, precum sindicatele, uniunile de scriitori, artişti sau compozitori, asociaţiile cu scop nepatrimonial, precum şi instituţiile şi întreprinderile anexe, etc „Autorizarea înfiinţării" persoanelor juridice este reglementată de către mai multe acte normative, de pildă: - pentru partidele politice şi organizaţiile obşteşti, „autorizarea" înfiinţării se dă de către Tribunalul municipiului Bucureşti, potrivit Legii partidelor politice; - pentru societăţile comerciale cu participare străină este necesară „autorizarea" instanţei judecătoreşti după obţinerea, prealabilă, a „autorizării" Agenţiei Naţionale de Dezvoltare, potrivit Legii nr. 35/1991.

92

- înfiinţarea persoanei juridice „prin actul de înfiinţare autorizat" cuprinde următoarele acte juridice: - actul de constituire, care, de regulă, este „contract de societate" ori „contract de asociere", încheiat în formă autentică notarială; - statutul societăţii, al asociaţiei etc. (de regulă, tot în formă autentică); împreună, aceste două acte alcătuiesc „actul de înfiinţare"; - autorizarea, care este actul ce provine fie de la justiţie, fie de la un organ al puterii executive, după caz. c) Conţinutul înfiinţării „in orice alt mod prevazut de lege" Sunt supuse înfiinţării „in orice alt mod prevazut de lege" următoarele categorii de persoane juridice: - statul român; - misiunile diplomatice şi oficiile consulare; potrivit „articolului unic" al Legii nr. 37/1991, înfiinţarea şi desfiinţarea acestora se fac prin decret al Preşedintelui României, la propunerea Guvernului; - asociaţiile de locatari, care iau fiinţă, prin întrunirea condiţiilor prevăzute de lege Conform art 195 din Codul civil, persoana juridică se înfiinţează pe durată nedeterminată, dacă prin lege, actul de constituire sau statut nu se prevede altfel. Regula o constituie aşadar înfiinţarea persoanei juridice pe durată nedeterminată, iar excepţia – înfiinţarea pe durată determinată, numai în situaţia în care aceasta este prevăzută prin lege, actul de constituire sau statut.

9.3.2 Nulitatea persoanei juridice

Cauzele de nulitate a persoanei juridice sunt expres si limitativ prevazute in art 196 din Codul civil, unele atragand sanctiunea nulitatii absolute, iar altele nulitatea relativa. Astfel, alit a, c-g din art 196 reglementează constatarea nulitătii absolute, iar lit. b, h, i reglementează nulitatea relativă a persoanei juridice. In cazul in care lipseste actul de înfiintare al persoanei juridice, ori acesta nu a fost încheiat în formă autentică, în situatiile prevăzute de lege, sau când obiectul de activitate este ilicit, contrar ordinii publice sau bunelor moravuri, lipseste autorizatia administrativă necesară

93

pentru înfiintare, când actul nu prevede denumirea, sediul sau obiectul de activitate, ori aporturile fondatorilor sau asociatilor, capitalul social subscris sau vărsat, ori nu au fost respectate dispozitiile legale privind patrimoniul initial sau capitalul social minim, subscris si vărsat, sanctiunea este nulitatea absoluta. Sanctiunea este nulitatea relativă când toti fondatorii sau asociatii au fost potrivit legii incapabili la data înfiintării persoanei juridice, când nu s-a respectat numărul minim de fondatori sau asociati prevăzut de lege ori au fost nesocotite alte dispozitii legale imperative prevăzute sub sanctiunea nulitătii actului de înfiintare a persoanei juridice. Termenul de invocare a nulitătii relative este de un an de la data înregistrării sau înfiintării persoanei juridice. Potrivit art 197 din Codul civil, nulitatea absolută sau relativă se acoperă, în toate cazurile, dacă până la închiderea dezbaterilor în fata primei instante, cauza de nulitate a fost înlăturată. Prin hotărârea judecătorească de constatare a nulitătii/ sau de declarare a nulitătii relative se vor numi si lichidatorii persoanei juridice. Hotărârea judecătorească devenită definitivă, se comunică din oficiu spre a fi notată în toate registrele publice în care persoana juridică a fost înregistrată, sau mentionată, conform art 198 din Codul civil. Pentru certitudinea raporturilor juridice si pentru protectia tertilor, nulitatea nu are caracter retroactiv, ci se produce de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoresti. Fondatorii sau asociatii răspund pentru obligatiile persoanei juridice născute în sarcina acesteia, între data înfiintării si data notării în registrele publice anterior mentionate. Actele încheiate cu tertii îsi mentin valabilitatea, afară de cazul în care acestia au avut cunostintă de cauza de nulitate la momentul încheierii actului.

Anularea actelor persoanei juridice pentru incapacităti ori incompatibilităti intervine dacă în organele de administrare si control ale persoanei juridice se află persoane incapabile sau având capacitate restrânsă de exercitiu, sau decăzuti din dreptul de a exercita o functie în cadrul acestor organe,

94

ori cei declarati incompatibili prin lege sau prin actul de constituire, numai că că anularea nu poate interveni doar pentru acest fapt, ci este necesar să se dovedească producerea unei prejudiciu. 3) Art 215 din Codul civil prevede anularea actelor persoanei juridice pentru contrarietate de interese, in sensul că daca un act juridic este încheiat de un membru al organelor de administrare, iar acesta, sotul, ascendentii sau descendentii lui, rudele în linie colaterală sau afinii săi, până la gradul IV inclusiv, aveau un interes să încheie acel act si dacă partea cealaltă a cunoscut sau trebuia să cunoască acest lucru. 4) Nulitatea actelor emise de organele persoanei juridice este prevazuta in art 216 din Codul civil - hotărârile sau deciziile contrare legii, actului de constituire/statutului - pot avea legitimare procesuală activă membrii organelor de conducere sau administrare care nu au participat la deliberare sau care au votat împotrivă si au cerut să se insereze aceasta în procesul –verbal de sedintă - termenul 15 zile de la data comunicării copiei hotărârii/deciziei sau data sedintei, după caz - nu poate forma obiect al atacării hotărârea prin care sunt revocati administratorii; ei au dreptul doar la despăgubire, dacă revocarea a fost nejustificată sau intempestivă si au suferit astfel un prejudiciu Cererea se solutionează în camera de consiliu de către instanta competentă în circumscriptia căreia persoana juridică îsi are sediul, în contradictoriu cu persoana juridică în cauză, reprezentată prin administratori. Hotărârea definitivă de anulare se mentionează în registrul public în care este înregistrată persoana juridică, fiind opozabilă de la această dată fată de orice persoană, inclusiv fată de membrii acelei persoane juridice.

9.3.3 Inregistrarea persoanei juridice

Art 200 din Codul civil prevede ca „Persoanele juridice sunt supuse înregistrării, dacă legile care le sunt aplicabile prevăd această înregistrare.” Definitia data operatiunii de înregistrare o primim din

95

art 201 din Codul civil in sensul ca prin inregistrarea persoanelor juridice se intelege „înscrierea, înmatricularea sau, după caz, orice altă formalitate de publicitate prevăzută de lege, făcută în scopul dobândirii personalităţii juridice sau al luării în evidenţă a persoanelor juridice legal înfiinţate, după caz.” Prin această dispoziţie legiuitorul stabileşte regula, potrivit căreia toate persoanele juridice nu există până la înregistrare. Persoana juridică ca subiect al raporturilor juridice ia naştere din momentul înscrierii, înmatricularii sau, după caz, orice altă formalitate de publicitate prevăzută de lege, făcută în scopul dobândirii personalităţii juridice sau al luării în evidenţă a persoanelor juridice legal înfiinţate

Persoana juridică este obligată să verifice identitatea dintre textul actului constitutiv sau al statutului şi textul depus la registrul public şi cel apărut într-o publicaţie oficială. În caz de neconcordanţă, terţii pot opune persoanei juridice oricare dintre aceste texte, în afară de cazul în care se face dovada că ei cunoşteau textul depus la registru. Dacă înregistrarea persoanei juridice are caracter constitutiv, persoana juridică nu se consideră legal înfiinţată, cât timp înregistrarea nu a fost efectuată. Dacă însă înregistrarea este cerută numai pentru opozabilitate faţă de terţi, actele sau faptele juridice făcute în numele sau în contul persoanei juridice, pentru care nu s-a efectuat publicitatea prevăzută în acest scop de lege, nu pot fi opuse terţilor, în afară de cazul în care se face dovada că aceştia cunoşteau că publicitatea nu a fost îndeplinită.

Conform art 203 din Codul civil, raspunderea pentru neefectuarea formalitatilor de inregistrarea apartine fondatorilor, reprezentanţilor persoanei juridice supuse înregistrării, precum şi primii membri ai organelor de conducere, de administrare şi de control ale acesteia. Aceastia răspund nelimitat şi solidar pentru prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea formalităţilor de înregistrare a persoanei juridice, dacă aceste formalităţi era necesar să fie cerute de aceste persoane.

Dispoziţiile de mai sus referitoare la înregistrarea persoanei juridice sunt aplicabile şi în cazul înregistrării

96

modificărilor aduse actului de înfiinţare a persoanei juridice realizate cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege sau de actul de înfiinţare a acesteia, după caz


Intrebari de verificare a cunostintelor: 1. Ce reprezinta notiunea de infiintare a persoanei juridice? 2. Care sunt modurile de infiintare a persoanei juridice? 3. Care sunt cauzele de nulitate a persoanei juridice? 4. Cand intervine nulitatea absoluta a persoanei juridice? 5. Cauze de nulitate relativa a persoanei juridice. 6. Ce efecte produce nulitatea persoanei juridice? 7. Cand intervine anularea actelor persoanei juridice? 8. Ce intelegem prin inregistrarea persoanei juridice? 9. Ce efecte produce inregistrarea persoanei juridice? 10. Raspunderea pentru neefectuarea formalitatilor de inregistrare a persoanei juridice.


Capacitatea civila a persoanei juridice

10.1 Introducere 10.2 Obiectivele si competentele unitatii de invatare 10.3 Continutul unitatii de invatare 10.3.1 Capacitatea de folosinta a persoanei juridice 10.3.2 Capacitatea de exercitiu a persoanei juridice 10.3.3 Functionarea persoanei juridice 10.4 Indrumator pentru autoevaluare

10.1 Introducere

Persoana juridica este titulara de drepturi si obligatii, are capacitate juridica, participand la circuitul civil. Între persoana fizică şi persoana juridică, privite ca subiecte de drept civil, există deosebiri clare pe planul condiţiilor de existenţă. În cele din urmă, una „se naşte”, iar dreptul trebuie să ia act de acest eveniment juridic, cealaltă „se înfiinţează”, iar dreptul intervine şi supraveghează acest proces şi actele juridice încheiate

97

în acest scop. Deosebirea pe planul structurii capacităţii civile a celor două categorii de subiecte de drept civil este oglindită clar chiar în normele juridice. Mai întâi, in Codul civil se afirmă ca, capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor, fără a distinge între persoana fizică şi cea juridică, aşa încât ubi lex non distinquit, nec nos

distinguere debemus. In cazul in care se reglemetează capacitatea civilă a persoanei juridice, legea nu mai este atât de fermă, nu mai foloseşte expres noţiunea de capacitate de folosinţă ori de capacitate de exerciţiu. Însă prevede, fără echivoc: 1) persoanele juridice au „capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor”, ceea ce înseamnă „capacitate de folosinţă”; 2) persoana juridică „îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale”, ceea ce înseamnă „capacitate de exerciţiu”. Din argumentele care susţin delimitarea capacităţii de folosinţă faţă de capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice, în situaţia persoanei juridice se va regăsi distincţia între actele juridice civile şi faptele juridice civil stricto sensu. Este adevărat că persoana juridică se naşte matură şi, în consecinţă, din acest punct de vedere, nu are nevoie de ocrotire, dar ea va avea drepturi şi obligaţii civile dobândite fie prin acte juridice, fie prin fapte juridice stricto sensu, iar consecinţele juridice ale acestei clasificări a surselor drepturilor subiective civile sunt importante. Rămâne, aşadar, relevantă distincţia între „calitatea de subiect de drept” a persoanei juridice, pe de o parte, şi „exercitarea drepturilor civile şi îndeplinirea obligaţiilor civile”, pe de altă parte. Ca si in cazul persoanelor fizice, capacitatea civila a persoanei juridice este compusa din doua elemente: - capacitatea de folosinta, constand in aptitudinea de a avea drepturi si obligatii civile - capacitatea de exercitiu, respectiv aptitudinea sa, de a dobandi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile, de către organul de conducere.

98


invatare

In cadrul acestei unitati de invatare, ne propunem - sa descoperim notiunile de capacitate de folosinta si capacitate de exercitiu a persoanei juridice - contiuntul capacitatii de folosinta si a capacitatii de exercitiu - functionarea persoanei juridice


10.3.1 Capacitatea de folosinta a persoanei juridice

Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile. Capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice se caracterizează prin generalitate, inalienabilitate, intangibilitate, specialitate, legalitate şi unicitate. Generalitatea capacităţii de folosinta se exprimă prin aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii fără a le enumăra limitativ sau a le evidenţia anumite criterii distinctive. Caracterul legalităţii arată că originea capacităţii civile se află în actele legislative, adică în lege. Dispoziţiile legale determină conţinutul, începutul şi sfârşitul capacităţii civile. Caracterul inalienabilităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice a fost analizat ca o imposibilitate a înstrăinării sau refuzului în total sau în parte a persoanei juridice de la propria capacitate de folosinţă. Caracterul intangibil al capacităţii de folosinţă constă în faptul că aceasta nu poate fi limitată sau îngrădită decât în cazurile şi condiţiile stabilite de lege. Unicitatea capacităţii civile arată că fiecare societate comercială are o singură capacitate, dobândită la data înregistrării de stat şi care există atâta timp cât aceasta „supravietuieste”. Un subiect de drept nu poate avea două sau mai multe capacităţi. Acest caracter însă nu împiedică de a grupa drepturile şi obligaţiile care fac parte din conţinutul capacităţii după criteriul ramurilor şi subramurilor de drept, precum nici nu împiedică de a delimita capacitatea de folosinţă de cea de exerciţiu.

99

Caracterul specialităţii are scopul de a diferenţia capacitatea de folosinţă a persoanei juridice de cea a persoanei fizice. Ultima este considerată ca fiind o capacitate universală, adică fiind aceiaşi pentru toate persoanele independent de rasă, naţionalitate, religie, sex, origine etnică, socială sau apartenenţă politică. Reieşind din dispoziţiile codului civil capacitatea persoanei juridice este specializată în raport cu capacitatea persoanei fizice. Începutul capacităţii de folosinţă. Persoana juridică dobândeşte capacitatea de folosinţă concomitent cu calitatea de persoană juridică, adică de la data înregistrării. Dobândirea personalităţii juridice impune şi unele obligaţii stipulate de lege care sunt specifice numai unui subiect de drept. In scopul garantarii intereselor generale, principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice stabileşte limitele activităţii sale juridice şi demonstrează intenţia statului de a supraveghea actele incheiate de aceasta, pe toată perioada existenţei sale. Statul işi afirmă competenţa verificării legalităţii acestui subiect de drept, prin reglementarea procesului de infiinţare, aşa incat urmăreşte permanent să menţină echilibrul stabilit intre interesele fondatorilor persoanei juridice şi interesele generale. In acest sens, un mijloc eficient este specialitatea capacităţii persoanei juridice. Dacă in dreptul public specialitatea serviciilor publice este o consecinţă normală şi o necesitate pentru activitatea acestora, in dreptul privat principiul specialităţii poate deveni, in măsura tehnicizării exagerate, o piedică adusă liberei iniţiative. Intre generalitatea şi specialitatea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice nu există nici o contradicţie, pentru că, in realitate, ele se completează reciproc. Referitor la momentul dobandirii capacitatii de folosinta, art 205 din Codul civil prevede: “(1) Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor. (2) Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea

100

drepturi şi obligaţii, după caz, potrivit art. 194, de la data actului de înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege. (3) Cu toate acestea, persoanele juridice prevăzute la alin. (1) pot, chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi să îşi asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil. “ In determinarea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei juridice trebuie să pornim de la generalitatea acesteia: aptitudinea acestui subiect de drept civil de a avea toate drepturile patrimoniale şi nepatrimoniale, precum şi toate obligaţiile patrimoniale şi nepatrimoniale, indiferent de izvorul acestora, in condiţiile legii. Persoana juridică nu are aptitudinea de a avea acele drepturi şi obligaţii civile care nu pot aparţine decat persoanei fizice. Pe de altă parte, conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este determinat şi de caracterul sau natura fiecărei categorii de persoane juridice, după criteriul ramurilor de drept in care sunt subiecte reprezentative (organele puterii legislative sunt subiecte reprezentative in raporturile de drept constituţional; organele puterii executive sunt subiecte reprezentative in raporturile de drept administrativ; organele puterii judecătoreşti sunt subiecte reprezentative in raporturile de drept procesual; societăţile comerciale sunt subiecte reprezentative pentru dreptul comercial; asociaţiile şi fundaţiile sunt subiecte reprezentative pentru dreptul civil).

In fine, conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este determinat şi de principiul specialităţii. In acest sens art 206 din Codul civil dispune: (1) „ Persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice. (2) Persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut. (3) Actul juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor

101

alin. (1) şi (2) este lovit de nulitate absolută. Potrivit textelor amintite mai sus, persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi şi obligaţii civile care sunt în concordanţă cu scopul ei. Trebuie să reţinem că principiul specialităţii nu acoperă intregul conţinut al capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, el limitandu-se la aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii civile care au ca izvor actele juridice civile. Aplicărea acestui principiu numai la actele juridice se justifică prin aceea că verificarea conformităţii drepturilor şi obligaţiilor cu scopul pentru care persoana a fost infiinţată este necesară numai atunci cand se au in vedere motivele pentru care aceste drepturi şi obligaţii sunt exercitate. Astfel cum am studiat in primul semestru, numai in situaţia actelor juridice există acea condiţie de validitate care este cauza, adică scopul urmărit de subiectul de drept prin manifestarea sa de vointa. Conţinutul acelei părţi a capacităţii de folosinţă a persoanei juridice ce constă in aptitudinea acesteia de a incheia acte juridice este determinat de scopul (obiectul de activitate) pentru care persoana a fost infiinţată. In aplicarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice se va ţine seama atat de scopul generic al persoanei juridice, stabilit de lege pe categorii de persoane juridice, dat şi scopul concret al fiecărei persoane juridice, stabilit liber de persoanele care au iniţiativa infiinţării persoanei juridice prin actul de constituire ori statut. Capacitatea de folosinţă deplină a persoanei juridice incetează o dată cu incetarea fiinţei persoanei juridice printr-un din modurile prevăzute de lege, după cum vom vedea. Mai întâi, capacităţii de folosinţă restrânsă a persoanei juridice este nu numai limitată, ci şi anticipată şi tranzitorie. În consecinţă, ea încetează odată cu dobândirea deplinei capacităţi de folosinţă de către persoana juridică. Cât priveşte capacitatea de folosinţă deplină a persoanei juridice, această încetează o dată cu încetarea fiinţei persoanei juridice printr-un din modurile prevăzute de lege. Sancţiunea nerespectării regulilor privind capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se sanctioneaza cu

102

nulitatea absolută a actului juridic civil astfel incheiat, conform art 207 alin (2) din Codul civil. Nerespectarea regulilor privind capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se poate concretiza în: a) încheierea actului juridic în lipsa capacităţii de folosinţă; cum se ştie, capacitatea de a face actul juridic civil este o condiţie de fond, generală şi esenţială, deci de validitate pentru actul juridic civil. b) încheierea actului juridic civil cu încălcarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă. În ambele situaţii, sancţiunea care intervine este nulitatea absolută a actului juridic civil astfel încheiat.

10.3.2 Capacitatea de exercitiu a persoanei juridice

Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este aptitudinea acesteia de a dobândi drepturi şi a exercita obligaţii prin actele proprii. Ea exprimă aptitudinea sau posibilitatea de a dobândi şi exercita drepturi prin propriile acţiuni si de a asuma şi a îndeplini obligaţii prin propriile acţiuni. Deci spre deosebire de capacitatea de folosinţă care este o aptitudine de a avea, capacitatea de exerciţiu este o aptitudine de a exercita. Persoana juridică este un subiect distinct de persoanele care o compun şi se manifestă în circuitul civil prin intermediul organelor sale. Spre deosebire de persoana fizică care este inzestrata de la natură, în principiu, de la o anumită vârstă, cu discernământ şi voinţă, persoana juridică nu are, în mod firesc discernământ şi nici o voinţă proprie. Art 209 din Codul civil prevede ca: „Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor.” Persoana juridica se deosebeşte nu numai prin propriile atribute de identitate şi patrimoniu distinct dar şi prin aptitudinea de a manifesta o voinţă de sine-stătătoare, generată de voturile asociaţilor.

Voinţa persoanei juridice se realizează prin voinţa celor ce o compun, constituiţi în adunarea generală. Aceasta, însă, nu se reduce la simpla lor însumare, ci este o calitate nouă. Voinţele participanţilor persoanei juridice, exprimate în cadrul

103

adunării generale, devin o voinţă colectivă, care constituie voinţa persoanei juridice. La baza formării acestei voinţe stă principiul majorităţii. Formarea voinţei persoanelo juridice diferă de la o formă la alta. Pentru exprimarea voinţei persoanei juridice pe unele chestiuni, de exemplu în societăţile comerciale pe se cere acordul tuturor asociaţilor, în societăţile comerciale pe actiuni se cere o majoritate simplă, o majoritate absolută sau o majoritate calificată. In art 209 se arata ca :” Au calitatea de organe de administrare, în sensul alin. (1), persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice.” Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice apare concomitent cu capacitatea de folosinţă, adică de la data înregistrării. Fiind un subiect artificial, persoana juridică îşi manifestă voinţa în exterior numai prin intermediul administratorului sau altfel spus prin organul său executiv. Administratorul este organ al persoanei juridice. Au calitatea de administrator (organ executiv) persoanele fizice alese sau numite în modul stabilit de lege sau de actul constitutiv. Numele administratorului se înscrie în registrul de stat în care se înmatriculează persoana juridică. Dacă administratorul este revocat din funcţie, sau el însuşi refuză de la aceasta, calitatea de administrator trece la altă persoană numai după înscrierea datelor de identificare acestuia în registru de stat. Excepţie face persoanele juridice de drept public a căror desemnare se face prin acte ale autorităţilor publice. In privinta organelor de administrare ale persoanelor juridice, art 211 din Codul civil prevede ca : (1) Nu pot face parte din organele de administrare şi de control ale persoanei juridice incapabilii, cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cei decăzuţi din dreptul de a exercita o funcţie în cadrul acestor organe, precum şi cei declaraţi prin lege sau prin actul de constituire incompatibili să ocupe o astfel de funcţie. (2) Actele încheiate cu încălcarea dispoziţiilor alin. (1) sunt anulabile. Acestea nu pot fi anulate pentru simplul fapt că persoanele care fac parte din aceste organe sunt

104

incapabile ori incompatibile, după caz, sau pentru că acestea au fost numite cu încălcarea dispoziţiilor legale ori statutare, dacă nu s-a produs o vătămare. Art 209 din Codul civil stabileşte că dacă prin actele constitutive sau prin contractul încheiat între persoana juridică şi administratorul nu se stabileşte altfel, atunci relaţiile dintre ele se reglementează prin dispoziţiile contractului de mandat. Contractul dintre persoana juridică şi administrator poate fi un contract de muncă, şi în acest caz relaţiile dintre aceştia vor fi cârmuite de prevederile codului muncii. Dar şi în acest caz, atribuţiile de reprezentare pe care le are de regulă administratorul sunt supuse regulilor mandatului. Astfel, persoana juridică prin hotărârea organului său suprem, sau dacă legea şi actul de constituire permite, prin decizia consiliului, poate oricând retrage administratorului împuternicirea de reprezentare. Administratorul la rândul său tot este îndreptăţit să renunţe oricând la atribuţiile sale. Retragerea sau renunţarea de la funcţia de administrator este posibilă. În lipsa unor prevederi legale, modul de revocare a administratorului, precum şi refuzul acestuia de la funcţia deţinută, modul de transmitere a funcţiei şi afacerilor gestionate trebuie să fie reglementate de actele constitutive ale persoanei juridice, de regulamentul cu privire la organul executiv al persoanei juridice sau de contractul încheiat cu acesta.

10.3.3 Functionarea persoanei juridice

Potrivit art 212 din Codul civil, au caracter obligatoriu “hotărârile şi deciziile luate de organele de conducere şi administrare în condiţiile legii, actului de constituire sau statutului.” Hotararile luate de organele de conducere si administrare ale persoanei juridice sunt obligatorii chiar pentru cei care nu au luat parte la deliberare sau au votat împotrivă. Art 213 din Codul civil dispune ca membrii organelor de administrare ale unei persoane juridice trebuie să acţioneze în interesul acesteia, cu prudenţa şi diligenţa cerute unui bun proprietar. Definim drepturile membrilor persoanei juridice ca fiind prerogativele conferite acestora de lege şi de

105

contractul de societate, în temeiul cărora pot pretinde societăţii şi altor persoane o anumită conduită, constând în acţiuni şi abstenţiuni, folosind la nevoie forţa de constrângere a statului, pe calea acţionării în justiţie. Drepturile asociaţilor sunt caracteristice si specifice asociaţilor ce fac parte din anumite forme de societate sau îndeplinesc anumite funcţii.

Obligaţiile asociaţilor sunt îndatoririle ce le revin acestora faţă de societate. Codul civil cere prudenta si diligenta fata de interesele persoanei juridice. Principalele îndatoriri ale asociaţilor sunt: a) Să nu facă concurenţă societăţii. Această obligaţie se întemeiază pe voinţa asociaţilor de a colabora, de regulă, ceea ce trebuie să guverneze relaţiile dintre asociaţi şi societate. Asociatul, prin comportarea sa, trebuie să elimine orice suspiciune de activitate neloială. Asociatul, care încalcă această obligaţie, poate fi exclus din societate sau la alegere să fie obligat să predea beneficiul rezultat şi să plătească despăgubiri (art 215 alin (1) din Codul civil)

b) Să participe la suportarea pierderilor şi să răspundă pentru obligaţiile asumate de societate. Această obligaţie se corelează cu dreptul la beneficiu. Asociaţii trebuie să răspundă pentru obligaţiile sociale, în mod diterit, după forma societăţii. în societatea în nume colectiv şi în societatea in comandită, asociatul (comanditatul) răspunde pentru obligaţiile sociale, nelimitat şi solidar, adică cu întregul patrimoniu. în societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată, asociaţii răspund în limita aportului lor social (părţi, cote-părţi, acţiuni).

c)Să nu folosească bunurile societăţii în interes propriu sau în folosul unor terţi. Potrivit art. 214 din Codul civil, asociatii „nu pot folosi în profitul ori în interesul lor sau al unor terţi” iar cei care utilizează bunurile in scop personal sau al unor terţi comit fraude în dauna societăţii, deţinând funcţia de administrator, poate fi exclus din societate pentru încălcarea obligaţiei de a nu folosi bunurile societăţii în interes propriu. Faptele prin care se încalcă această obligaţie constituie o infracţiune pentru administrator şi director. d) Să nu comită fapte nedemne. Această obligaţie este

106

de natură să asigure onorabilitatea firmei şi de a atrage încrederea agenţilor economici şi a clientelei. încălcarea acestei obligaţii poate atrage anumite consecinţe: pierderea calităţi de asociat sau împiedicarea obţinerii calităţii de asociat, de administrator sau de cenzor, un tratament juridic mai sever sau sancţiuni penale. Să nu se amestece fără drept în administraţia societăţii. Această obligaţie se referă la exercitarea abuzivă a acestui drept, de natură să perturbe funcţionarea societăţii. Obligaţia este corelativă dreptului de informare şi de control al asociatului cu privire la gestiunea socială. Incălcarea acestei obligaţii de către asociatul cu răspundere nelimitată poate atrage excluderea lui din societate. Vom trata in continuare raspunderea persoanelor juridice.

Prin dispoziţia cuprinsa in art 218 alin.(1) si art 219 din Codul civil se stabileşte principiul general, potrivit căruia toate persoanele juridice ca şi toate persoanele de drept privat răspund pentru „Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.” In cazul raspunderii civile, persoana juridica isi asuma consecintele actelor sau faptelor sale generatoare de prejudicii, garantind acoperirea acestui prejudiciu cu patrimoniul propriu.

Persoana juridica raspunde patrimonial atat pentru fapta proprie, cat si in calitate de comitent, pentru prepusii sai, dupa cum reiese din art 219 si art 220 din Codul civil Atributul persoanei juridice de a fi un subiect de drept distinct de membrii sai rezulta si consecinta separatiei de patrimonii intre persoana juridica, pe de o parte, si membrii sau organele acesteia, pe de alta parte. De principiu, separatia de patrimonii determina limitarea raspunderii membrilor persoanei juridice la nivelul valoric nominal al contributiei sale la constituirea patrimoniului initial al persoanei juridice. Sunt intalnite nenumarate situatii practice in care, atat in cazul persoanelor juridice de drept privat cat si in cazul persoanelor juridice de drept public, raspunderea

107

constituentilor este fie o raspundere nelimitata pentru datoriilor persoanei juridice, fie o raspundere solidara, alaturi de persoana juridica, fie o raspundere subsidiara, in locul persoanei juridice.

In calitate de persoana juridica de drept public, Statul roman este reprezentat de Ministerul Finantelor Publice, ori de cite ori este vorba de raporturi juridice civile in care Statul roman este parte nemijlocit, in nume propriu, ca titular de drepturi si obligatii. Statul roman este reprezentat in aceste raporturi juridice de persoana sau institutia indicate in legea speciala. In orice caz, Statul roman este reprezentat, in raporturile de drept public sau in raporturile de drept international public, de Guvern sau, dupa caz, de Presedintele Romaniei. Regula reprezentativitatii stabilita pentru Statul roman se aplica, in mod corespunzator, si unitatilor administrative-teritoriale care participa la raporturile civile in nume propriu, reprezentantul acestora fiind, dupa caz, primarul sau presedintele consiliului judetean. Statul roman raspunde, in mod subsidiar, pentru obligatiile organelor, autoritatilor si institutiilor publice, daca prin lege nu se prevede altfel. In consecinta, statul este un garant al executarii obligatiilor asumate de toate organele, autoritatile si institutiile publice. In schimb, niciuna dintre persoanele juridice de drept public pentru obligatiile carora statul raspunde nu poarta nicio raspundere pentru obligatiile statului.


In cadrul aceste unitati de invatare, va propunem urmatoarele intrebari pentru verificarea cunostintelor: 1. Ce reprezinta capacitatea civila a persoanei juridice? 2. Care sunt elementele componente ale capacitatii civile a persoanei juridice? 3. Ce reprezinta capacitatea de folosinta a persoanei juridice? 4. Ce caractere juridice prezinta capacitatea de folosinta a persoanelor juridice? 5. Cand se dobandeste capacitatea de folosinta a persoanelor juridice? 6. Continutul capacitatii de folosinta.

108

7. Cum definim capacitatea de exercitiu a persoanei juridice? 8. Cum functioneaza persoanele juridice? 9. Care sunt drepturile si obligatiile membrilor persoanelor juridice? 10. Raspunderea persoanelor juridice.


Identificarea persoanei juridice

11.1 Introducere 11.2 Obiectivele si competentele unitatii de invatare 11.3 Continutul unitatii de invatare 11.3.1 Denumirea persoanei juridice 11.3.2 Sediul persoanei juridice 11.3.3 Alte atribute de identificare 11.3.4 Mentiuni obligatorii 11.4 Indrumator pentru autoevaluare

11.1 Introducere

Prin identificarea persoanelor juridice intelegem institutia juridica care cuprinde totalitatea normelor ce reglementeaza mijloacele si atributele de individualizare a persoanelor juridice, dat putem folosi si un al doilea sens, prin care sa intelegem atribute de identificare: denumirea, sediul, nationalitatea, contul bancar, marca, emblema, codul fiscal, telefonul, telexul, faxul etc. Identificarea persoanei juridice este o necesitate permanenta, din momentul infiintarii si pana la incetarea ei. Importanta identificarii isi evidentiaza valentele in privinta capacitatii juridice a persoanei (nationalitate, sediu), in privinta competentei jurisdictionale (sediu), a solutionarii operative a tuturor aspectelor legate de incheiere si executare a actelor juridice.

Ca si in cazul persoanelor fizice, din punct de vedere al naturii juridice, atributele de identificare a persoanei juridice fac parte din categoria drepturilor personale nepatrimoniale.

109

Atributele de identificare prezinta urmatoarele caractere juridice, specifice categoriei de drepturi de care apartine: - opozabilitatea erga omnes, fiind drepturi absolute, sunt opozabile tuturor; - inalienabilitatea, nu pot fi cesionate prin acte juridice; titularul acestor drepturi nu poate renunta la ele; - imprescriptibilitatea, sunt imprescriptibile, atat sub aspect extinctiv, cat si sub aspect achizitiv - personalitatea, sunt intim legate de persoana titularului lor; - universalitatea. Toate persoanele juridice au dreptul la atributele de identificare, cum sunt: denumirea, sediul, firma, contul bancar, codul fiscal etc. Reglementarea legala a elementelor de identificare a persoanelor juridice o gasim in Capitolul IV- Identificarea persoanei juridice din Cartea I a Codului civil, in art 225-231


invatare

In cadrul prezentei unitati de invatare - vom defini atributele de identificare a persoanei juridice - vom analiza fiecare element de identificare a persoanelor juridice


11.3.1 Denumirea persoanei juridice

Persoana juridică se identifică în circuitul civil de alte subiecte ale raporturilor juridice inclusiv de alte persoane juridice prin denumirea sa, care constă din grupul de cuvinte stabilit de lege pentru forma respectivă.

Facultatea stabilirii ,,prin statut" - în opoziţie cu modul de stabilire prin însuşi actul de înfiinţare a persoanei juridice - nu poate exista decât în cazulpersoanelor juridice a căror constituire presupune manifestarea de voinţă, înacest sens, a asociaţilor, adică a acelor persoane fizice sau juridice careurmează să alcătuiască, în calitate de membri, realitatea socială a subiectului

110

colectiv.

Denumiea fiind un atribut al personalităţii, stabilirea ei îşi produce efecte de la data cand persoana juridica dobandeste capacitatea de a avea drepturi si obligatii.

Denumirea trebuie să conţină o combinaţie de

elemente obligatorii şi neobligatorii care ar face-o irepetabilă, si inconfundabilă cu o altă denumire înregistrată în Registrele în care se înregistrează persoanele juridice. Denimirea persoanei juridice trebuie să conţină şi un cuvânt, o îmbinare de cuvinte sau de litere care ar face-o irepetabilă şi inconfundabilă cu altele. Dispoziţiile legale (art 226 din Codul civil) prevad ca „Persoana juridică poartă denumirea stabilită, în condiţiile legii, prin actul de constituire sau prin statut.” Denumirea persoanei juridice de drept public se stipulează în actul prin care aceasta se constituie. Indicarea la forma de organizare permite participanţilor la circuitul civil să concluzioneze despre scopul persoanei juridice precum şi despre răspunderea asociaţilor acesteia.

Denumirea persoanei juridice se stabileşte iniţial de fondatori prin actul de constituire. Este important ca denumirea stabilită prin actele de constituire să fie înregistrată în registrul public, căci dreptul persoanei juridice asupra denumirii este protejat numai dacă există o asemenea înregistrare. Dacă denumirea indicată în actele de constituire şi care se cere înregistrată este similară alteia înregistrate anterior înregistrarea va fi refuzata. Persoana juridică are un drept personal asupra denumirii sale având drept să o utilizeze personal sau să permită sau să interzică altor persoane s-o folosească. Titularului i se acordă dreptul de a cere celui care au utilizat-o neautorizat să plătească o despăgubire. În relaţiile pe care le are persoana juridică cu alte persoane denumirea este principalul element faţă de care este exprimată atitudinea şi recunoştinţa terţilor.

Denumirea capătă o valoare economică şi similar unui obiect palpabil se transformă într-un res corporalis care incorporează în sine reputaţia şi şansele în afaceri

111

societăţii comerciale cu care o destinge clientela. Din acest considerent dreptul asupra denumirii de firmă a societăţii comerciale este calificat ca un bun, şi acesta poate fi în anumite condiţii transmisibil. În conţinutul tuturor actelor care ies de la persoana juridică trebuie să se indice alături de alte date şi denumirea sa. Orice act emis de persoana juridică trebuie să-i poarte denumirea şi semnătura persoanei împuternicită să angajeze persoana juridică în raport cu terţii (art 231 din Codul civil).

Dreptul la denumire presupune, de asemenea, facultatea de a se opune ca opersoană juridică - sau poate chiar o persoană fizică - să poarte, nelegitim, aceeaşi vocabulă, denumire sau, în caul persoanelor fizice, ca nume de familie. Uzurparea denumirii, adică purtarea ei fără drept de către oaltă persoană, constituie premisa necesară ,,atingerii", constituind premisa necesara pentru a solicita instantei judecatoresti incetarea faptelor vatamatoare. Totodată, persoana juridică vătămată in dreptul la denumire va putea cere instantei sa indeplineasca acele masuri necesare pentru a se restabatins. Executarea hotărârilor judecătoreşti, pronunţate în această materie, esteasigurată prin amenda pe care instanţa judecătorească poate să o pronunţe,în favoarea statului, împotriva celui care nu îndeplineşte, în termenul stabilitprin hotărâre, faptele să restabilească situaţia anterioară atingerii dreptului.Ocrotirea legală ar putea fi invocată şi împotriva utilizării denumirii pentrudesemnarea unei persoane juridice dintr-o operă literară, dramatică etc.Schimbarea denumirii va fi trecută în registru, în cazul persoanelor juridice

11.3.2 Sediul persoanei juridice

Sediul este atributul de identificare prin aratarea unui loc stabil care individualizeaza persoana juridica in spatiu. Conform art.227 din Codul civil, “Sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului de constituire sau statutului.”

Printre elementele de individualizare ale persoanei juridice se numara si sediul ei, chemat sa indeplineasca functii juridice corespunzatoare, in general, celor care sunt proprii domiciliului persoanei fizice. De aceea, textele legale care se refera la domiciliu sunt, deopotriva, aplicabile si persoanelor juridice, sediul

112

fiind considerat, din acest punct de vedere, domiciliul lor, bineinteles, cu exceptia acelor dispozitii normative care privesc raporturi juridice proprii numai persoanei fizice si care sunt deci incompatibile cu natura persoanelor juridice, cum ar fi, de pilda, dispozitiile care reglementeaza locul deschiderii succesiunii sau cele care vorbesc de resedinta. Regula dreptului comun o constituie aplicarea dispozitiilor privitoare la domiciliul ambelor categorii de persoane, atat celor fizice cat si celor juridice. Astfel, in tacerea legii si a conventiei partilor, domiciliul este cel care determina locul platii (executarii) obligatiilor. In general, aceleasi functii care reclama reglementarea domiciliului persoanei fizice reclama, deopotriva, ca orice persoana juridica sa aiba un sediu, loc in care ea sa poata fi considerata, intotdeauna, prezenta din punct de vedere al raporturilor juridice ; locul in care legea prezuma ca persoana juridica isi are o asezare care sa ingaduie cautarea si flarea ei in cadrul circuitului civil sau pentru exercitarea actiunii de supraveghere, de catre organele competente, cu privire la legalitatea activitatii desfasurate. Sediul persoanei juridice poate fi clasificat dupa cum urmeaza: i) in raport cu importanta locului unde isi desfasoara activitatea organele de conducere ale persoanei juridice, se disting: a) sediul principal – locul unde functioneaza organele de conducere ale persoanei juridice b) sediul secundar – locul unde functioneaza organul de conducere al subunitatilor persoanei juridice ( fabrica, sucursala etc) ii) in raport cu teritoriul tarii unde se afla, sediul poate fi: a) sediul in tara b) sediul in strainatate. Aceasta diferentiere prezinta importanta, mai ales in materia raporturilor juridice de drept comercial international si de drept international privat. iii) in functie de caracterul sau, sediul se clasifica in: a) sediu de drept comun (legal) b) sediu conventional (ales).

113

Sediul legal este obligatoriu si se stabileste conform art. 227 din Codul civil, sediul conventional este facultativ si se stabileste cu acordul partilor.

11.3.3 Alte atribute de identificare

Sub notiunea de “alte atribute de identificare”, art 230 din Codul civil arata ca “În funcţie de specificul obiectului de activitate, persoana juridică mai poate avea şi alte atribute de identificare, cum sunt numărul de înregistrare în registrul comerţului sau într-un alt registru public, codul unic de înregistrare şi alte elemente de identificare, în condiţiile legii.” Legislatia in materie este O.U.G. nr. 76/2001 privind simplificarea unor formalitati administrative pentru inregistrarea si autorizarea comerciantilor a introdus codul unic de inregistrare (C.U.I.), ca atribut de identificare al persoanelor juridice. Codul unic de inregistrare se utilizeaza de toate sistemele informatice care prelucreaza date privind comerciantii, precum si de comercianti in relatiile cu tertii. Alte atribute de identificare ale persoanelor juridice sunt: nationalitatea; contul bancar al persoanei juridice; codul fiscal al persoanei juridice; marca; emblema; telefonul, telexul si faxul persoanei juridice.

11.3.4 Mentiuni obligatorii

Conform art. 231 din Codul civil, actele emise de catre persoana juridica trebuie sa cuprinda in mod obligatoriu elementele de identificare a acesteia. “Toate documentele, indiferent de formă, care emană de la persoana juridică trebuie să cuprindă denumirea şi sediul, precum şi alte atribute de identificare, în cazurile prevăzute de lege, sub sancţiunea plăţii de daune-interese persoanei prejudiciate.”

11.4 Indrumator pentru autoevaluare

In prezenta unitate de invatare, vom rezolva urmatoarele intrebari: 1. Ce inseamna identificarea persoanei juridice?

114

2. Care sunt atributele de identificare a persoanelor juridice? 3. Ce caractere juridice prezinta atributele de identificare a persoanelor juridice? 4. Denumirea persoanei juridice-atribut de identificare. 5. Cum se stabileste denumirea persoanelor juridice? 6. Ce contine denumirea persoanelor juridice? 7. Ce reprezinta sediul persoanelor juridice? 8. Clasificarea sediului. Importanta juridica. 9. Alte atribute de identificare. 10. Care sunt mentiunile obligatorii pentru identificarea persoanelor juridice?

Unitate de invatare 12

Reorganizarea persoanei juridice

12.1 Introducere 12.2 Obiectivele si competentele unitatii de invatare 12.3 Continutul unitatii de invatare 12.3.1 Notiune 12.3.2 Fuziunea persoanei juridice 12.3.3 Divizarea persoanei juridice 12.3.4 Incetarea unor contracte 12.4 Indrumator pentru autoevaluare

12.1 Introducere

Reorganizare este un procedeu juridic în care pot fi implicate una sau mai multe persoane juridice şi care are ca efecte înfiinţarea, modificarea ori încetarea acestora. In sens larg, prin reorganizare intelegem operatiunea sau ansamblul de măsuri prin care o entitate isi remaniază structura sa organizatorică, adoptand o nouă configuratie. Notiunea de reorganizare se regăseste in diverse domenii, de la urbanism si arhitectură (desemnand reamenajarea zonei, a unui cartier sau a unei clădiri), la psihologie (reconstructia personalitătii sau individualităii), economie (operatiune de natură financiară care se poate referi la restructurare de capital) si, desigur, in domeniul dreptului.

115

In plan economic si social, reorganizarea poate avea mai multe intelesuri, plecand de la restructurarea locurilor de muncă, restructurări sau reorganizări care sunt rezultatul unor imbunătătiri tehnologice si care contribuie la cresterea valorii produselor, pană la reorganizarea la nivelul societătilor comerciale, privită drept parte integrantă a unei strategii, nationale sau internationale, de integrare pe un segment de piată vizat. Conceptul era inteles fie ca o strategie de reducere a dimensiunilor societătii comerciale, fie ca o reorganizare completă a procesului de productie a unei companii, abordarea fiind de natură preponderent economică.


invatare

Prezenta unitate de invatare ne dezvaluie conceptul de reorganizare a persoanei juridice. - vom putea defini notiunea de reorganizare a persoanei juridice - efectele reorganizarii - ce reprezinta fuzuiunea si ce efecte produce - ce intelegem prin divizare si ce efecte are - raspunderea in caz de divizare - incetarea unor contracte


12.3.1 Notiune

Pornind de la definitia data de art 232 din Codul civil, respectiv :”operaţiunea juridică în care pot fi implicate una sau mai multe persoane juridice şi care are ca efecte înfiinţarea, modificarea ori încetarea acestora.”, putem desprinde ideea ca „reorganizarea” se raportează la cel putin două persoane juridice intelegandu-se operatiunea initiată de vointa asociatilor sau membrilor acestora, cu scopul dezvoltării sau, după caz, a restrangerii activitătii desfăsurate de entitătile respective. O altă acceptiune a „reorganizării” se raportează la o

116

singură persoană juridică fiind vizată, fie restructurarea operatională, financiară internă, fie transformarea „in intergum” a entitătii colective. Un astfel de inteles il are reorganizarea care, in expresia legii, reprezintă modificări ale elementelor constitutive ale persoanei juridice (cum ar fi, nivelul capitalului social, obiectul de activitate principală, numărul asociatilor, numărul mandatarilor sociali), modificări ale organelor persoanei juridice (crearea organului de control intern - cenzorii- , recompunerea organului de administrare, prelungirea duratei, s.a.) sau modificări care vizează organizarea persoanei, si care au ca efect disparitia sa ca subiect de drept, sau transformarea formei juridice, cu implicatii asupra tuturor elementelor sale. Acest gen de reorganizare este pus in evidentă de schimbarea statutului juridic, din persoană fără scop lucrativ, in persoană cu scop lucrativ, din persoană juridică in entitate lipsită de calitatea de subiect de drept, din fundatie, in societate comercială, etc. Tot reorganizare intalnim si avand in vedere starea patrimonială a persoanei juridice supusă operatiunii de redresare a capacitătii sale financiare sau de dizolvare a activitătii si de lichidare a patrimoniului si a incetării sale ca subiect de drept. Fiecare acceptiune a notiunii de reorganizare face obiect de reglementare a unor dispozitii cuprinse in acte normative speciale dedicate persoanelor juridice recunoscute ca subiecte de drept public sau de drept privat, ori procedura reorganizării institutiilor de credit si a societătilor de asigurare. O noutate introdusă in actualul cod fata de vechea reglementare vizează formele reorganizării, art. 233 din Codul civil introduce, pe langă fuziune si divizare, o a treia formă de reorganizare: transformarea persoanei juridice.

12.3.2 Fuziunea persoanei juridice

Conform art 233 din Codul civil, reorganizarea persoanei juridice se realizează prin fuziune, prin divizare sau prin transformare. Art 234 din Codul civil: “Fuziunea se face prin

117

absorbţia unei persoane juridice de către o altă persoană juridică sau prin contopirea mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană juridică nouă”. Fuziunea se realizează intre mai multe persoane juridice pentru a alcătui o persoană juridică nouă, avand ca principal efect trecerea drepturilor si obligatiilor persoanelor juridice fuzionate asupra noii persoane juridice astfel înfiintate. Fuziunea consta in unirea (contopirea) a doua sau mai multe persoane juridice, care inceteaza sa mai existe si in alcatuirea, pe aceasta baza, a unei noi persoane juridice. Fuziunea produce urmatoarele efecte: - efectul creator, rezultand infiintarea unei persoane juridice; - efectul extinctiv, insemnad incetarea persoanelor juridice fuzionate; - efectul transmisiunii universale, drepturile si obligatiile persoanelor juridice fuzionate trec asupra noii persoane astfel infiintate.

Absorbţia constă în încorporarea unei sau mai multor persoane juridice care îşi încetează existenţa, într-o altă persoană juridică existentă, ce îşi sporeşte astfel activitatea. Ca efect al absobţiei, conform articolului 235 din Codul civil, întreg patrimoniul persoanei absorbite trece asupra persoanei juridice absorbante, printr-o transmisiune universală.” În cazul absorbţiei, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice absorbite se transferă în patrimoniul persoanei juridice care o absoarbe.” Efectele absorbţiei se produc de la data înregistrării acestei operaţiuni sau, pentru persoanele juridice nesupuse înregistrării, de la data aprobării de către organul competent a inventarului, a bilanţului contabil întocmit în vederea predării-primirii, a oricăror alte asemenea acte pe care le prevede legea, precum şi a evidenţei contractelor în curs de executare. Fuziunea constă în unirea, contopirea a două sau mai multe persoane juridice, care îşi încetează existenţa, înfiinţându-se o persoană juridică nouă. Potrivit articolului 235, alineatul 2 din Codul civil, ca efect al fuziunii „În cazul contopirii persoanelor juridice, drepturile şi obligaţiile acestora se transferă în

118

patrimoniul persoanei juridice nou-înfiinţate” printr-o transmisiune universală. Data de la care fuziunea îşi produce efectele este aceeaşi ca în cazul absorbţiei.

12.3.3 Divizarea persoanei juridice

Referitor la a doua forma de reorganizare a persoanelor juridice, divizarea se poate realiza fie prin divizare totală, fie prin divizare partială.

Conform prevederilor art 236 din Codul civil referitoare la divizarea totala, “Divizarea totală se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice între două sau mai multe persoane juridice care există deja sau care se înfiinţează prin divizare.” Dacă divizarea totală se face prin impărtirea intregului patrimoniu al persoanei juridice intre două sau mai multe persoane juridice care există deja sau care se infiintează prin divizare, in caz de divizare partială se desprinde o parte din patrimoniul unei persoane juridice, care continuă să existe si in transmiterea acestei părti către una sau mai multe persoane juridice care există sau care se infiintează in aceasta modalitate.

Sintetizand aspectele evidentiate in acest capitol cu privire la efectele juridice ale fiecărei forme de reorganizare, retinem următoarele efecte principale: - efect creator: infiintarea de noi persoane juridice, intalnit cu precădere in cazul fuziunii si mai putin in cazul divizării; - efect extinctiv: incetarea existentei anumitor persoane juridice (cele care fuzionează, cele absorbite, precum si cea supusă divizării totale), - efect translativ: transmisiunea patrimonială (universală - in cazul comasării prin fuziune sau absorbtie, respectiv cu titlu universal – in cazul divizării totale sau partiale) intre persoanele participante la reorganizare, - efect modificator: incetarea calitătii pe care o detin persoanele ce alcătuiesc membrii persoanelor juridice divizate total si dobandirea unei noi calităti de către aceste persoane in subiectul/subiectele beneficiare. Aceste dispozitii se regasesc in definitia reorganizării persoanei juridice care, potrivit art. 232 din Codul civil

119

„Reorganizarea persoanei juridice este operaţiunea juridică în care pot fi implicate una sau mai multe persoane juridice şi care are ca efecte înfiinţarea, modificarea ori încetarea acestora.

12.3.4 Incetarea unor contracte

Potrivit art 240 din Codul civil, “În cazul contractelor încheiate în considerarea calităţii persoanei juridice supuse reorganizării, acestea nu îşi încetează efectele, cu excepţia cazului în care părţile au stipulat expres contrariul sau menţinerea ori repartizarea contractului este condiţionată de acordul părţii interesate.”

Asadar, legea nu prevede incetarea contractelor incheiate in considerarea calitatii persoanei juridice aflate in process de reorganizare.

(2) Dacă menţinerea sau repartizarea contractului este condiţionată de acordul părţii interesate, aceasta va fi notificată sau, după caz, înştiinţată prin scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, pentru a-şi da ori nu consimţământul în termen de 10 zile lucrătoare de la comunicarea notificării sau înştiinţării. Lipsa de răspuns în acest termen echivalează cu refuzul de menţinere sau preluare a contractului de către persoana juridică succesoare. Alineatul al doilea al art 240 instituie o prezumtie de refuz tacit de mentinere sau preluare a contractului de catre “persoana juridica succesoare” necomunicarea consimtamantului in termen de 10 zile de la comunicarea notificarii.

12.4 Indrumator pentru verificare

Intrebari de verificare a cunostintelor: 1. Definiti notiunea de reorganizare a persoanelor juridice. 2. Care sunt formele de reorganizare a persoanelor juridice? 3. Ce reprezinta fuziunea persoanelor juridice? 4. Cum se realizeaza fuziunea persoanelor juridice? 5. Ce efecte produce fuziunea? 6. Absorbtia. Notiune.Efecte.

Documents

DANIELA CIOCHINĂ DREPT CIVIL - · PDF file8 PLAN INTRODUCERE Unitatea de invatare 1 Persoana fizica-subiect al raportului juridic civil Introducere Obiectivele si competentele unitatii