1

Investeşte în oameni!

FONDUL SOCIAL EUROPEAN

Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013

Axa prioritară 1 „Educaţie şi formare profesională în sprijinul creşterii economice şi dezvoltării societăţii bazate pe cunoaştere”

Domeniul major de intervenţie 1.5. „Programe doctorale şi post-doctorale în sprijinul cercetării” Titlul proiectului: „Burse doctorale pentru dezvoltare durabila” BD-DD

Numărul de identificare al contractului: POSDRU/107/1.5/S/76945

Beneficiar: Universitatea Transilvania din Braşov

Universitatea Transilvania din Brașov

Școala Doctorală Interdisciplinară

Departament: Literatură și studii culturale

Ecaterina PAVEL

Daniel Turcea: viața și opera

Daniel Turcea: Life and Work

Conducător ştiinţific

Prof.univ.dr. Andrei BODIU

BRAȘOV, 2013

2

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

UNIVERSITATEA “TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV

BRAŞOV, B-DUL EROILOR NR. 29, 500036, TEL. 0040-268-413000, FAX 0040-268-410525

RECTORAT

COMPONENŢA

Comisiei de doctorat

Numită prin ordinul Rectorului Universităţii „Transilvania” din Braşov

Nr. 5939 din 22.07.2013

PREŞEDINTE: Conf.univ.dr. Adrian LĂCĂTUȘ

Decan – Facultatea de Litere

Universitatea Transilvania din Brașov

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC: Prof.univ.dr. Andrei BODIU

Universitatea Transilvania din Brașov

REFERENŢI: Prof.univ.dr. Eugen NEGRICI

Universitatea din București

Prof.univ.dr. Mircea A. DIACONU

Universitatea Ștefan cel Mare din Suceava

Conf.univ.dr. Rodica ILIE

Universitatea Transilvania din Brașov

Data, ora şi locul susţinerii publice a tezei de doctorat: 20.09.2013, ora

11.00, sala UII3

Eventualele aprecieri sau observaţii asupra conţinutului lucrării vă rugăm să

le transmiteţi în timp util, pe adresa catipe@yahoo.com

Totodată vă invităm să luaţi parte la şedinţa publică de susţinere a tezei de

doctorat.

Vă mulţumim.

3

CUPRINS

Pg.

teza

Pg.

rezumat

INTRODUCERE 6 7

1. DANIEL TURCEA: ÎNGERUL ÎN BOCANCI 10 7

1.1 Daniel Turcea: o biografie 10 7

1.2 Securitatea față cu reacțiunea onirică 17 7

1.2.1 Controlul – arsenal de măsuri și recuzită 17 8

1.2.2 Suflul oniric și asfixierea Securității 18 8

1.2.3 Daniel Turcea în arhiva CNSAS 46 9

2. DANIEL TURCEA ȘI GRUPUL ONIRIC ÎN OGLINDA IDEOLOGIEI

COMUNISTE

55

10

2.1 Preliminarii 55 10

2.2 O contextualizare artistico-ideologică 58 11

2.2.1 Spre o estetică (de)sacralizată 58 11

2.2.2 Un scurt excurs necesar 59 12

2.2.3 Monopolul realist-socialist 64 13

2.2.4 Mitologie, imaginar, imagerie comunistă 68 14

2.2.5 Ingineria sufletului 85 15

2.2.6 Limite și limitări 88 15

2.3 Mitic vs. mitic 91 15

2.3.1 Mit politic și mit estetic 91 16

2.3.2 Prometeu vs. Hermes 95 16

3. DANIEL TURCEA: DE LA ONIRISM LA ERMETISM 99 19

3.1 Avataruri ale onirismului 99 19

3.1.1 Onirismul – o redefinire 99 20

3.1.2 Onirism și modernism 104 20

3.1.3 Visul și fantezia creatoare 110 22

3.2 De la Hypnos la Hermes 116 23

3.2.1 Ermetismul matematic 117 24

3.2.2 Misterul alchimic 128 25

3.2.3 Ermetismul mistic 138 27

4. DANIEL TURCEA: ÎNTRE APOLLO ȘI DIONYSOS 157 28

4.1 Universul mitologic al poeticii lui Daniel Turcea 158 28

4.1.1 Imaginarul: de la mit la simbol 158 28

4

4.1.2 Diurnul și nocturnul 160 29

4.1.3 Apollo și Dionysos 164 29

4.2 Daniel Turcea: între apolinic și dionisiac 170 29

4.2.1 Regimul diurn 172 31

4.2.2 Regimul nocturn 182 31

4.2.3 Crepusculul 188 32

4.3 A treia cale: dualismul nocturn-diurn 190 33

4.3.1 Cosmogonia 192 34

4.3.2 Arborele cosmic 194 34

4.3.3 Mitul întors 195 35

4.3.4 Beția și visul 197 35

4.3.5 Imagini ale beției și visului la Turcea 203 36

4.4 De la Apollo și Dionysos la Orfeu: orizontul misterului 208 38

5. CONCLUZII 214 38

BIBLIOGRAFIE 217 41

Rezumat/abstract 226 49

CV 227 50

5

CONTENTS

Pg.

teza

Pg.

rezumat

INTRODUCTION 6 7

1. DANIEL TURCEA: THE BIOGRAPHY 10 7

1.1 Daniel Turcea: a short biography 10 7

1.2 The Secret Police and the oneiric group 17 7

1.2.1 Control – measures and tactics 17 8

1.2.2 The oneiric breath and Secret Police’s asphyxiation 18 8

1.2.3 Daniel Turcea in the Secret Police files 46 9

2. DANIEL TURCEA AND THE ONEIRIC GROUP REFLECTED IN THE

COMMUNIST MYTHOLOGY

55

10

2.1 Preliminaries 55 10

2.2 An artistic-ideological contextualisation 58 11

2.2.1 Towards a (de)sacralised aesthetics 58 11

2.2.2 A brief and necessary digression 59 12

2.2.3 Realist-socialist monopoly 64 13

2.2.4 Mythology, imaginary, communist imagery 68 14

2.2.5 Engineers of the soul 85 15

2.2.6 Limits and limitations 88 15

2.3 Mythic vs. mythic 91 15

2.3.1 Political and aesthetic myths 91 16

2.3.2 Prometheus vs. Hermes 95 16

3. DANIEL TURCEA: FROM ONEIRISM TO HERMETICISM 99 19

3.1 Oneirism’s avatars 99 19

3.1.1 Redefining oneirism 99 20

3.1.2 Oneirism and modernism 104 20

3.1.3 Dream and creative fantasy 110 22

3.2 From Hypnos to Hermes 116 23

3.2.1 Mathematical hermeticism 117 24

3.2.2 Alchemic mystery 128 25

3.2.3 Mystical hermeticism 138 27

4. DANIEL TURCEA: BETWEEN APOLLO AND DIONYSUS 157 28

4.1 The mythological universe of Daniel Turcea’s poetry 158 28

4.1.1 The imaginary: from myth to symbol 158 28

6

4.1.2 The diurnal and the nocturnal 160 29

4.1.3 Apollo and Dionysus 164 29

4.2 Daniel Turcea: between Apollonian and Dionysian 170 29

4.2.1 Diurnal order 172 31

4.2.2 Nocturnal order 182 31

4.2.3 The crepuscular 188 32

4.3 The third way: nocturnal-diurnal dualism 190 33

4.3.1 The cosmogony 192 34

4.3.2 The cosmic tree 194 34

4.3.3 The reversed myth 195 35

4.3.4 Intoxication and dream 197 35

4.3.5 Images of intoxication and dream in Daniel Turcea’s poems 203 36

4.4 From Apollo and Dionysus to Orpheus: expanding mystery 208 38

5. CONCLUSIONS 214 38

REFERNCES 217 41

Abstract 226 49

Résumé 227 50

7

Daniel Turcea: viața și opera (rezumat)

Introducere

Teza de doctorat Daniel Turcea: viața și opera, își propune să se constituie într-o lucrare amplă,

situată între reconstituirea unei biografii, printr-o contextualizare istorico-ideologică, și

revizitarea operei unui poet puțin cunoscut astăzi. Demersul meu urmărește, așadar, aducerea în

prim-plan a personalității și poeziei lui Daniel Turcea, iar alegerea acestei teme de cercetare este

motivată de faptul că există foarte puține studii pe această temă, majoritatea apărute în perioada

1970-1979. Deşi unele dintre ele sunt realizate de nume importante ale criticii literare româneşti,

cele mai multe sunt articole individuale care nu fac obiectul unor cercetări sistematice de

amploare. Există, totuși, în ultima vreme, încercări izolate de a-l readuce în conștiința publică,

dar fragmentat: majoritatea studiilor au în vedere doar poezia sa creștină, așa cum se prezintă ea

în volumul Epifania. Dezavantajul acestor inițiative constă în faptul că ele sunt operări care

subordonează criteriul estetic celui moral-creștin, omițând (și, uneori, demonizând) partea cea

mai interesantă și mai valoroasă a operei sale, cuprinsă în volumul Entropia.

Lucrarea este structurată în patru capitole, fiecare cuprinzând subcapitole ce urmăresc

obiectivele propuse, menite să realizeze materialul într-o ordine logică, coerentă, coordonându-l

spre concluzii. Teza conţine, de asemenea, o Introducere (Argumentul), un capitol de Concluzii

şi o listă bibliografică.

1. Capitolul I. Daniel Turcea: îngerul în bocanci

1.1 Daniel Turcea: o biografie

În acest subcapitol am reconstituit viața poetului, din scrisorile potului, din puținele declarații pe

care cunoscuții săi le-au oferit și din Conferința „Istoria unei convertiri”, pe care sora poetului,

Lucia Turcea, a susținut-o la Cluj în anul 2001. Am avut în vedere istoria familiei sale, copilăria

poetului, pasiunea sa pentru matematică și științe exacte, reflectată în poezia sa, începuturile

literare și revelația sa mistică, ce a dat naștere unei transformări de substanță în viața poetului.

1.2 Securitatea față cu reacțiunea onirică

Pentru a plasa pertinent cercetarea în contextul studiilor filologice referitoare la mișcarea onirică,

din care Turcea făcea parte, şi pentru a o orienta spre investigarea unor spaţii care nu fac încă

obiectul altor cercetări de amploare, am adus în discuție şi informații rezultate din parcurgerea

8

dosarelor de urmărire informativă și penală ale altor membri ai grupului oniric, cu scopul

contextualizării vieții și operei lui Daniel Turcea. Există și astăzi mult scepticism în privința

grupului oniric și a existenței sale fulgurante: „grupul însuși rămâne doar o legendă pioasă și

nostalgică, pitorească și fabulatorie, a rezistenței culturale”, după cum notează Corin Braga în

Nota asupra ediției volumului Momentul oniric1. Dar tocmai acest act de rezistență culturală a

constituit cauza dezintegrării grupului oniric, atent dirijată de organele Securității. La aceste

fapte m-am voi referit în acest subcapitol, întrucât de ele a fost strâns legată și viața lui Daniel

Turcea, despre care există foarte puține informații, motiv pentru care am realizat o

contextualizare mai largă.

1.2.1 Controlul – arsenal de măsuri și recuzită

Un întreg mecanism se pune în funcțiune pentru a eficientiza supravegherea celor luați în

colimator, controlându-le viața publică și cea privată, condiționând sau cauzând distorsiuni

pentru a o circumscrie ideologiei oficiale. Pe lângă manipulare și constrângeri de ordin

psihologic, este mai ales vorba de binecunoscutele metode ale Securității: metode de filare și de

interceptare a corespondenței, note informative ale diverselor „surse” racolate, rapoarte ale

acestora adnotate și completate de către ofițeri, trasând sarcini și strategii pentru urmărirea

„obiectivului”, angajamente ale celor cooptați, texte cenzurate etc. Coerența și unitatea aplicării

acestei metode, subordonate unui scop bine conturat, sunt uimitoare, iar acest lucru devine

evident în momentul studierii dosarelor de urmărire individuală (DUI) ale scriitorilor onirici, de

care se ocupă Direcția I (informații interne), prin Serviciul V. Despre aceste măsuri și tactici de

influențare am scris, pe larg, în această parte a capitolului biografic, urmărind planurile

Securității, elaborate și urmărite pas cu pas, în scopul „corectării” atitudinilor scriitorilor onirici.

1.2.2 Suflul oniric și asfixierea Securității

Dacă măsurile strategice ale Securității de prevenire și „tratare” a oricărei excrescențe (ce s-ar fi

putut maligniza), dezvoltată pe trupul compact al societății artistice, au fost atât de eficiente,

acest lucru este cauzat și de planurile de măsuri tactice, individuale, stabilit și urmat pas cu pas în

dreptul fiecărui caz „lucrat”. Pentru a înțelege și a reda cât mai exact intervenția Securității în

evoluția grupului oniric am studiat, din Arhiva CNSAS, dosarele de urmărire informativă (DUI I

208789, 6 volume) și de urmărire penală (P 013540, 2 volume) ale lui Leonid Dimov, dosarul de

urmărire penală (P 749) și cel de informații externe ale lui Dumitru Țepeneag (SIE 4072),

dosarul informativ al lui Virgil Mazilescu (I 160190, 3 volume), precum și, firește, dosarul de

supraveghere informativă al lui Daniel Turcea (I 260674). Am analizat capetele de acuzare care

au motivat deschiderea mapelor de lucru în dreptul acestor scriitori, metodele aplicate în scopul

atragerii și influențării lor, virulența publică a oniricilor și reacțiile Securității, din spatele

cortinei, planurile de măsuri vizând dezmembrarea grupului și rezultatele.

1 Corin Braga, Momentul oniric, Ed. Cartea Românească, București, 1997, p. 5

9

1.2.3 Daniel Turcea în arhiva CNSAS

Acest subcapitol are în vedere exclusiv mapa de lucru a poetului Daniel Turcea: aceasta nu este

foarte consistentă, deși, așa cum am argumentat în teză, este foarte posibil ca dosarul său să nu

fie complet. Daniel Turcea, o prezență extrem de discretă și de retrasă, lasă, chiar și prin

intermediul acestui dosar, impresia de imaterialitate, de intangibilitate, greu de circumscris unei

ipostaze concrete. Astfel că, pentru a vorbi despre Daniel Turcea, așa cum îl regăsim în arhiva

CNSAS, poate că mai potrivit ar fi titlul „Dosarul de urmărire informativă al lui Daniel Turcea”,

pentru că acest document subțire, de numai 30 de file, dă mărturie mai degrabă despre o epocă

literară cvasi-dezagregată, dezarticulată sub teama, suspiciunea și resemnarea pe care metodele

Securității le-au provocat în mod eficient și programatic printre scriitorii nealiniați. Informațiile

pe care le putem culege despre persoana extrem de volatilă a lui Daniel Turcea sunt sărace, dar

chiar și acest lucru are înțelesuri importante care îl plasează pe poet, cu mai multă precizie, în

epoca sa.

Dosarul de urmărire informativă I 260674 este deschis oficial la data de 12 martie 1974, când

Mr. Bojin consemnează pe marginea unei note informative din 14 ianuarie, același an: „Turcea

Daniel, semnalat cu manifestări ostile și relații suspecte, să fie cuprins în S.I.G” (fila 1). Care

erau acele manifestări? Turcea apare reticent față de tendințele ideologic-estetice impuse de

regim în literatură, ia cuvântul în mod public împotriva schimbărilor care au loc odată cu Tezele

din iulie, păstrează legătura cu străinătatea, nu lucrează și refuză orice ofertă de muncă, dă piste

și adrese false informatorilor de Securitate etc. Dosarul de Securitate al lui Turcea relevă puține

date biografice; practic, nu rezolvă aproape nimic din misterul imaginii sale, iar informatorii și

organele Securității par mult mai interesate de adresa la care locuiește și de locul său de muncă,

desfășurând, în acest sens, o muncă detectivistică consecventă și, pe alocuri, ilară. Până în 1975,

Turcea locuiește cu mama și cu sora sa și are calitate de locatar „tolerat”. După această dată se

mută și îi regăsim pe informatori și pe ofițerii de Securitate încercând să îl localizeze, să îl

repereze prin acțiuni cu accente de comedie, pentru că poetul apare și dispare din peisaj, induce

informatorii în eroare, dându-le adrese false sau date vagi, eronate etc. Astfel, în urma unei

adrese din 20 aprilie 1976 se specifică: „la adresa menționată (Aleea Timișul de Sus, sect 7), nu

locuiește nici o familie care să fie deținător de apartament și să se numească Turcea Daniel. Din

verificările întreprinse la familiile care au flotanți nu s-a identificat cel în cauză.” (f.7) Cel mai

probabil, poetul întâlnise vreun informator și îi dăduse o adresă falsă, așa cum false sunt pistele

pe care i le dă sursei „Martin”, consemnate într-o notă din 3 noiembrie 1977.

Chestiunea locului de muncă ocupă cea mai mare parte a preocupărilor Securității. Daniel Turcea

nu este angajat nicăieri, refuză orice i se oferă, declară că vrea să lucreze în București ca să își

poată orienta eforturile și spre cariera de scriitor, dar când se oferă un loc de muncă nu se

prezintă. Pare o persoană boemă, ruptă total de lumea în care trăiește și supraviețuiește cu mici

10

împrumuturi (nerestituite) de la Fondul Literar. Se constată că nu este angajat nicăieri, după

absolvire, în 1972, fiind repartizat să lucreze în provincie, însă nu se prezintă la post. (ff. 6-7)

Sora poetului, Lucia Turcea, menționează însă că Turcea se îmbolnăvește de astm la o vârstă

fragedă și că o criză a acestei boli i-a revenit într-un singur moment, providenţial: poetul, după

terminarea Facultăţii de Arhitectură, a fost repartizat la Reşiţa. Pentru că nu voia să rămână

acolo, avea nevoie de negaţie, care nu se putea obţine decât foarte greu și singurul motiv pentru

care Ceauşescu i-a dat negaţia a fost faptul că avea astm.2

Probabil că niciunui poet român nu i se potrivește mai bine ca lui Daniel Turcea versul arghezian

„pari când a fi, pari când că nu mai ești.” După nici cincizeci de ani de la momentul său de debut

(apropiat de cel al grabnicei sale treceri în neființă), poetul apare înfășurat în legendă ca artistul

romantic în manta-i, levitând deasupra lucrurilor și, totuși, pătrunzându-se de esența lor. Greu de

surprins într-o ipostază concretă, dificil de caracterizat, Daniel Turcea pare definibil mai degrabă

apofatic, și prin prisma a ceea ce nu a fost. Or, negaţia trebuie fixată mai întâi în conceptul ei,

prin determinările realităţii şi limitei, iar determinarea unei noţiuni se face prin genul său proxim

şi diferenţa specifică. În peisajul liric al timpului său, Turcea este descris ca un reprezentant al

onirismului; mai bine spus, ca un membru discret al grupului oniric, fiindcă asupra apartenenței

poetului la această mișcare (și asupra a ceea ce nu a fost onirismul lui) m-am oprit în capitolul al

doilea.

2. Daniel Turcea și grupul oniric în oglinda ideologiei comuniste

2.1 Preliminarii

Dincolo de a-l fixa într-un tipar estetic rigid (cel oniric sau cel mistic-creștin), am considerat

importantă și oportună încadrarea lui Turcea în contextul poetic românesc al deceniului al

șaptelea, cu scopul de a observa raporturile dintre spațiul estetic oniric și cel public, ficționalizat

prin ideologia miturilor comuniste, raporturi traduse prin opoziția dintre onirism și realismul

socialist, dar nu numai, așa cum vom vedea. Această contextualizare ideologică era necesară,

deoarece oniricii, în general, și Turcea, în mod special, sunt importanți atât în valoarea lor

relativă cât și în cea absolută, în sensul în care au făcut mult și pentru poezie, prin teoretizările

lor, și în poezie, prin operele lor poetice. Nu au avut timp pentru mai mult și nici nu li s-a oferit

mai mult spațiu de mișcare. Rămâne de cunoscut ce anume l-a despărțit, pe de o parte, pe Daniel

Turcea de ideologia „estetică” a comunismului, iar pe de altă parte – ce sistem mitologic îi va

opune și prin ce mijloace; care este limbajul său poetic, sub acest aspect al opoziției față de

doctrina oficială. Onirismul nu reușit să se constituie ca o mișcare literară coerentă, lipsindu-i

2 Informaţii preluate din conferinţa Istoria unei convertiri susţinută de sora poetului, Lucia Turcea, la Cluj-Napoca,

în 2001 (http://corinanegreanu.blogspot.com/2009/10/daniel-turcea.html#comment-form)

11

atât timpul, cât și spațiul propice, dar a contribuit în mod pregnant la mișcarea definitiv

estetizantă începută odată cu „dezghețul” ideologic. Lupta aceasta estetică a fost una pe care

Turcea, spre deosebire de spiritul mult mai vehement al „colegilor” de grup, a dus-o printr-un soi

de răzvrătire a tăcerii (sau, cel puțin, printr-o opoziție mult mai rar articulată).

Rezistența lui Daniel Turcea în fața crezului comunist, delimitarea de șabloane, precum și

evitarea oricărei tentative de influențare în acest sens, pledoaria pentru plivirea spațiului poetic

de buruienişul lozincard, toate acestea Daniel Turcea le-a făcut mai mult prin exemplu direct, pur

estetic, decât prin angajări retorice. Tocmai de aceea nu îl regăsim atât de vizibil pe scena

literară, tocmai de aceea nu îl vedem angajat al niciunei edituri și nedeținând nicio funcție:

tocmai pentru că luarea în serios a literaturii, a condiţiei de scriitor a presupus, pentru el, evitarea

oricărui compromis pe care astfel de pòsturi și postùri le presupuneau.

2.2 O contextualizare artistico-ideologică

2.2.1 Spre o estetică (de)sacralizată

Realismul, care a devenit din anii 1930 singura formă susţinută de către partidele comuniste, a

fost principiul estetic modelator esențial, căruia i s-au adăugat „o iconografie (figura activistului

şi a proletarului, peisajul industrial, steagul roşu etc), practicile artistice (implicarea amatorilor şi

a celor străini de lumea artei), comportamentele politice (loialitatea față de partid şi afişarea

publică a simpatiilor), şi în cele din urmă o formă plastică”.3 Chiar și atenuate, în perioada

dezghețului ideologic, aceste principii rămân valabile, iar respectarea lor determină evoluția

scriitorului român, chiar dacă maniheismul ei-noi se estompează. În ciuda propagandei ateiste,

gândirea marxistă se dezvoltă pe coordonate mitice care se traduc prin ritualuri și scenarii sacre,

originare din marile arhetipuri ale imaginarului și potrivite pentru susținerea edificiului totalitar

în care primează „rolul mântuitor al Celui Drept («alesul», «unsul», «neprihănitul», «solul», în

zilele noastre – proletariatul), ale cărui suferințe sunt menite să schimbe statutul ontologic al

lumii”.4 Însăși sintagma „comunismul ateist” sau, mai bine spus, „comunismul fără nici un

Dumnezeu,” înainte de se consacra în zona politică, a fost rostită mai întâi de la amvon.5

3 Jérôme Bazin, Le réalisme socialiste et ses modèles internationaux, în Vingtième siècle, Nr. 109, ian.-mar. 2011,

Paris, Presses de la fondation nationale des sciences politiques, p.73 („une iconographie (la figure du militante et de

l’ouvrier, le paysage industriel, le drapeau rouge etc), des pratiques artistiques (le travail avec des amateurs et des

personnes étrangères au monde de l’art), des comportements politiques (la loyauté au parti et l’affichage public de

ses sympathies) et finalement une forme plastique, le réalisme, qui devient à partir des années 1930 l’unique forme

défendue par les partis communistes.” trad. n.) 4 Mircea Eliade, Mythes, rêves et mystères, Paris, Gallimard, 1957, pp. 20 – 21. („le rôle rédempteur du juste

(l’≪élu≫, l’≪oint≫, l’≪innocent≫, le ≪messager≫, de nos jours le prolétariat) dont les souffrances sont appelées

à changer le statut ontologique du monde.”; trad.n.) 5 Stephen Bates, Godless Communism and Its Legacies, în „Society”, nr. 9, mar.-apr. 2004, p. 31 (această expresie,

”godless communism” care s-a impus încă de la prima sa apariție „oficială” în The New York Times, la 7 decembrie

1933, deși atribuită Președintelui Roosevelt, îi aparține Episcopului John L. Nuelsen din Zurich care, la Consiliul

Federal al Bisericilor lui Hristos în America, la care a participat și Roosevelt, a declarat: „Oricare ar fi greșelile lui,

iar unele dintre ele sunt grave, Hitler a transformat curentul care mătura Germania într-un haos al comunismului fără

12

Agregarea celor două planuri – politic și religios – s-a realizat prin Marx: ideologia comunistă6

înglobează o complexă ideologie iudeocreştină ale cărei părți constitutive reprezintă chiar

miturile fundamentale ale comunismului. Iar paradoxal este faptul că această mitologie se

dezvoltă tocmai în interiorul unui curent care glorifică și încearcă să impună raționalismul ca

unitate de măsură, ca unic model de referință, un fel de pat al lui Procust în funcție de care orice

sistem de gândire trebuie ajustat prin amputare sau dislocare, inclusiv cel elaborat de grupul

oniric.

2.2.2 Un scurt excurs necesar

Toate totalitarismele se nasc din exclusivitatea şi opresiunea exercitată – adeseori cu cea mai

bună intenţie – de o singură logică dominantă.”7 Nu este doar cazul comunismului, ci și al

fascismului; în discursul ideologic al ambelor forme de totalitarism, logica realului se substituie

logicii utopice generate de raţionalizarea imaginarului politic. Mitologia comunistă își va

fundamenta această logică utopică pe mitul prometeic, care afirmă forța creatoare a ființei

umane, instituind o nouă religie, aceea a omului nou care va gravita „în jurul propriului soare, în

jurul sinelui său.”8 Îndumnezeirea și atotputerea omului, a căror imagine este edificată minuțios

prin propagandă, sunt victorii iluzorii, ele fiind limitate tocmai de incidența, de intersectarea

prometeismului cu mitologia milenaristă modernă, care utilizează discursul decadenței lumii

prezente, propovăduind pogorârea (sau, mai degrabă, construirea) regatului milenar. Din acest

punct de întâlnire a celor două mituri va începe să se dezvolte ideologia totalitară, care va miza,

pe de o parte, pe îndumnezeirea omului ales, a eroului-salvator, adică a conducătorului, iar pe de

altă parte, pe utopia unei lumi ce va să vie, pentru instaurarea căreia nu doar orice metodă este

motivată, ci și orice jertfă. Milenarismul mesianic este, deci, punctul din care vor iradia și spre

care vor converge, în egală măsură, toate miturile subsumate ideologiei comuniste care vor

nivela conștiințele seductibile sau, dimpotrivă, care vor legitima abuzul la nivel individual, atât

de necesar împlinirii utopiei colective. Remarcabilă este, din acest punct de vedere, ritualizarea

limbajului, care, fundamentat pe o mitologie cvasi-religioasă, ia forma discursului sacru. Având

un public născut și educat într-o profundă tradiție bisericească, poetul-ideolog transferă fondul

sacru al unor simboluri asupra unor termeni definitorii, ilustrativi pentru noua cultură. Accentul

trebuie să cadă, însă, asupra fondului pozitiv, asupra puterii, măreției, invincibilității, viitorului

acestui nou sistem, în care virtuțile comunismului înving întotdeauna. Sigur că o literatură

constituită preponderent din pomelnice de calităţi exclusiv pozitive (hărnicie, isteţime,

ospitalitate, vitejie), dublate de neîntrerupta şi mereu crescânda biruinţă a binelui asupra răului

niciun Dumnezeu.” Pînă la sfârșitul anilor ’40, expresia a apărut în cele mai importante publicații, în special în

relatări pe teme religioase.) 6 Devenită „religie seculară” (R. Aron) sau „religie politică” (E. Vogelin, J.-P. Sironneau)

7 Gilbert Durand, Introducere in mitodologie. Mituri şi societăţi, trad. Braga, C., Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2004,

p. 131. 8 Jean-Paul Sironneau, Le communisme lénino-stalinien, La Haye-Paris-New York, Mouton Editeur, 1982, p. 382

(„autour de son véritable soleil, c’est-à-dire autour de lui-même,” trad. n.)

13

nu a reprezentat o posibilitate viabilă pentru scriitorii care își înțelegeau menirea. Acestei optici

zaharoase şi gongorice, scriitorii onirici aveau să îi opună procedura degetului pe rană, printr-un

demers animat de complexul (benefic) al cauterizării. Pentru a însănătoşi minţile, trebuie arse

clişeele, iar literatura, la fel ca istoria, nu înseamnă scenetă de serbare şcolară. Rezistența

estetică, mai virulentă în perioada de recursie ideologică, va lua forma unor „mişcări subterane”

care vor „eroda” „limbajul de lemn al sistemului” până într-atât încât „sintagma de realism

socialist dispare aproape complet din recuzita criticii” pe la jumătatea deceniului şapte.9

Emanciparea și liberalizarea sunt, însă, idealuri spre care oniricii aspiră asimptotic, odată gustată

iluzia autonomismului estetic. Atitudine nefastă, pentru că erezia literară, tradusă prin erezie

doctrinară (și urmărită în consecințele pe care le poate avea asupra exclusivității impenetrabile a

esteticii realismului socialist) este sancționabilă, chiar dacă nu ca în anii terorii staliniste, ci cu

metode mai subtile și mai bine țintite.

2.2.3 Monopolul realist-socialist

Orice încercare de emancipare, de detașare și sustragere de la dogmatismul ideologic va fi

scrupulos analizată şi previzionată pe cale de consecințe; frontul separat și necesitatea exprimată

a unei autonomii estetice vor fi interpretate ca o mişcare de recul dogmatic și „răsplătite” ca

atare. Sintagma canonică a „realismului socialist” are îndeosebi funcția de a reglementa

atașamentul poetului față de ideologia socialistă și alienarea lui de orice influență decadentă;

astfel domesticit, artistului îi va fi monopolizată și interioritatea, exigenţele formulate prin vocea

criticului dictând atât ancorarea exclusivă a scriitorului în datele esenţiale, obiective ale realității,

cât și interzicerea dreptului său la intimitate, atât persoana cât și opera fiind supuse unui control

strict. De aici – un alt conflict cu literatura onirică, mecanica ascunsă a textului oniric

proclamându-şi calitatea şi dreptul de a avea acces la orice realitate, inclusiv la insondabilul

interiorităţii. Elementele realității imediate, atâtea câte sunt inserate în textura poetică, sunt

rescrise pentru a deveni imperceptibile sau irecognoscibile, iar acest lucru se realizează printr-o

substituire simbolică, ermetică, ale cărei legi le cunoaște doar poetul. Prin aceasta, poezia onirică

„păcătuiește” (din punctul de vedere al ideologiei oficiale) o dată prin inaccesibilitate,

decodificarea mesajului poetic nefiind la îndemâna cititorului „de rând”, iar a doua oară – prin

abdicarea de la reprezentarea realistă a imediatului, a lumii utopice comuniste, care nu are nevoie

de transfigurări poetice pentru a reflecta utopia. Pronunțarea oniricilor în favoarea armonizării

creației poetice autentice cu spiritul timpului și pentru sondarea unor spații culturale diverse, care

să racordeze poezia română la cea europeană, departe de a fi apreciată, a fost văzută de critica de

partid drept o aliere cu o alteritate amenințătoare, care trebuie repudiată. Acest model de creație

nu le este, însă, propriu doar oniricilor. Există chiar mai multe modele în epocă (al oniricilor

9 Alex Goldiș, Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului, Bucureşti, Editura Cartea

Românească, 2011, p.70

14

fiind, de departe, cel mai radical, până în 1977, odată cu „mișcarea Paul Goma”), iar revirimentul

estetic produs în perioada dezghețului devine ireversibil. Ceea ce îi face pe onirici indezirabili

pentru regim este radicalizarea discursului lor pe coordonate ideologico-politice, nu doar cel

estetic. Deși odată cu Tezele din iulie, Ceaușescu propune o revenire fermă a realismului

socialist, acest lucru nu se mai întâmplă, însăși sintagma „realism socialist” fiind folosită tot mai

rar. Ceea ce marchează, însă, opoziția dintre ideologia comunistă și arta onirică nu este

respingerea acestui criteriu estetico-ideologic. De altfel, modelul oniric este unul marginal,

modelul central fiind unul moderat și, deci, mai eficient prin prudența tonului și prin negocierile

perverse impuse de regim, în care scriitorii acceptau micile compromisuri pentru a nu le face pe

cele mari. Oniricii s-au radicalizat în timp, așa cum am arătat, pe o componentă politică, nu

estetică, discursul lor public țintind tocmai fundamentul ideologic al regimului: mitologia

comunistă. Activitatea oniricilor apare cu atât mai subversivă cu cât aceștia, mai întâi fățiș, iar

apoi clandestin, mențin relațiile cu Occidentul, se manifestă critic la adresa regimului și devin tot

mai sonori în afara granițelor, încearcă (și uneori și reușesc) să își publice operele în publicații

străine etc.

2.2.4 Mitologie, imaginar, imagerie comunistă

Având ca punct de plecare studiul lui Raoul Girardet, care identifică patru mituri și stabilește

filiația dintre acestea și imaginarul politic modern10

, Eugen Negrici stabilește o conexiune între

acestea și caracteristicile manifeste ale comunismului românesc. Cele patru mituri (mitul

conspiraţiei, mitul salvatorului, mitul vârstei de aur şi mitul unităţii) sunt văzute ca decurgând

unul din celălalt pe cale logică și, atât cât suportă sensul acestui cuvânt, firească. Ralierea

artistului la normativul ideologic totalitar românesc se afirmă prin alimentarea miturilor

comuniste, coincidente cu cele opt structuri arhetipale ale imaginarului (de partid) așa cum apar

ele structurate de Lucian Boia.11

Mitul Unsului, mitul Epocii de Aur, mitul nației ferice și al

unității sunt valorificate în literatura română aservită, scriitorii care nu se înscriu în acest joc tacit

al puterii fiind, asemenea oniricilor, exponenți ai mitului pericolului comun și al țapului

ispășitor. În dreptul oniricilor, cenzura acționează (și reacționează) lent, cu prudenţă şi viclenie,

mișcarea declanșând „reacţii negative din partea puterii, care, în consecinţă, va ordona, mai întâi,

interdicţia de a publica,” iar apoi, după „tezele din iulie” 1971, ostracizarea lui Dumitru

Ţepeneag, a lui Vintilă Ivănceanu şi a lui Florin Gabrea. Din acest moment, începe şi se

accentuează declinul grupării, la care a contribuit decisiv dispersarea membrilor ei”.12

Iată că

Partidul, a cărui vigilență părea adormită, deși dă impresia că poate fi și chiar se lasă păcălit,

dezbină grupul și reinstaurează „liniștea”.

10

Raoul Girardet, Mituri și mitologii politice, trad. Adameșteanu, G., București, Editura Institutului European, 1997 11

Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, București, Editura Humanitas, 2000, pp. 27-36 12

Svetlana Maier, Prolegomene la un fenomen literar contradictoriu, în „Steaua”, nr. 10-11 (732-733), oct.-nov.

2009, p. 34

15

2.2.5 Ingineria sufletului

Atent supravegheată și încadrată în acest eșafodaj, literatura română va valorifica, până la

epuizare, prin aceeași pleiadă de imagini și de construcţii simbolice simpliste, schema

ascensională și cea evolutivă, acestea corespunzând mitologiilor mesianice și milenariste. Poezia

nu trebuie descifrată, metaforele și comparațiile trebuie înțelese cu ușurință, de aceea exprimarea

aluzivă, ambiguă, obscură, polisemantică împiedică receptarea semnificației (care poate fi

subversivă). Nu nuanţele contează, ci eliminarea paraziților ce periclitează imaginarul cultural.

Din acest punct de vedere, poezia lui Turcea este amendabilă printr-o obscuritate al cărei limbaj

ermetic se poate preta la interpretări tendențioase din partea criticii „de partid,” așa cum se

întâmplă în momentul în care înflăcărații activismului literar pornesc campania de denigrare a

grupului oniric.

2.2.6 Limite și limitări

Contrar celor mai multe păreri, perioada „dezghețului” nu a fost decât o perioadă de relaxare

ideologică mimată, menită să marcheze distanțarea de bolșevism pentru câștigarea simpatiei

poporului, în timp ce, așa cum am văzut în capitolul anterior, ca un însoțitor permanent și

atotvăzător, Securitatea desfășura o activitate asiduă, determinată tocmai de preocuparea de a

menține controlul din umbră. Și totuși, redundanța, obligativitatea și, mai ales, metodele

coercitive menite să asigure victoria ideologiei asupra ideii, în general, au fost tocmai elementele

care au dinamitat din interior mitologia comunistă, creând efecte contrare celor urmărite. Nu este

vorba doar de suprasaturarea modelului, de utopia comunistă care, la nivelul mentalului colectiv

(chiar și neselectiv) devenise redundant, ci de arsenalul represiv, care nu s-a limitat la închisori și

la teroarea anilor ’50, ci, prin diversificarea mijloacelor, a transformat întreaga țară într-o

„carceră cu ziduri invizibile, în care urmărirea a fost împinsă până la limite adesea absurde,

teama de propriul popor stând la baza considerării oricărui cetățean ca virtual dușman sau

suspect”.13

Prin metode specifice, urmăritorii devin urmăriți și invers, victimele fiind convinse să

colaboreze tocmai la perfecționarea unui sistem care creează victime. În pofida promovării

unității și a consensului general, frica, lașitatea, corupția și lipsa demnității vor induce un

sentiment de neîncredere generalizată, vor crea o atmosferă de suspiciune care alimentează

teroarea. Iar teroarea este necesară, pentru că ea paralizează eficient orice tentativă de a opune

rezistență; Securitatea nu va recurge la orice mijloc doar pentru a elimina, ci și pentru a preveni

manifestările ostile ale oniricilor.

2.3 Mitic vs. mitic

Punerea în scenă, reprezentația mitologiei comuniste, s-a făcut printr-o adevărată expunere de

recuzită, metodă, efective și efecte speciale menite să creeze, pe de o parte, spectacolul utopiei,

13

Smaranda Vultur, Trecutul care ne urmărește încă, în „Revista 22”, anul XV, nr. 928, 18 dec. 2007. Articol

disponibil la adresa: http://www.revista22.ro/trecutul-care-ne-urmareste-inca-4201.html

16

iar pe de altă parte – pe cel al înfrângerii eroilor „negativi”, care s-au refugiat în universul

propriu, în care și-au creat propriul univers simbolic.

2.3.1 Mit politic și mit estetic

Sondând miturile politice contemporane pentru a le defini, Girardet trasează o analogie între

demersul mitic si cel al visului, punctul de convergență fiind cel al organizării „într-o succesiune,

sau mai bine zis într-o dinamică a imaginilor și, mai mult decât în cazul visului, în el (în mit,

n.n.) nu s-ar putea disocia componentele acestei dinamici: ele se înlănțuie, se nasc unele din

altele, trimit unele la altele, își răspund, se confundă; printr-un joc complicat de asocieri vizuale,

aceeași mișcare care le face vizibile le conduce spre o cu totul altă direcție”.14

Acestei structuri

cvasi-onirice (coșmarești) a mitului politico-religios comunist onirismul literar îi va opune un alt

vis, de factură estetică, antagonic imageriei realist-socialiste. Reveria literară a oniricilor va fi

altceva decât revelația leninistă, iar contraponderea estetică pe care aceștia o vor propune se va

constitui ca un substitut al mitologiei comuniste. Structurilor arhetipale universale enunțate mai

devreme în acest capitol (urmând modelele propuse de Lucian Boia și Eugen Negrici), care

acoperă și imaginarul ideologic comunist, li se va contrapune, în universul mitologic al poeziei

lui Daniel Turcea, un sistem dinamic de simboluri şi de scheme, a căror alcătuire corespunde cu

organizarea unei unităţi lăuntrice de imagini. Mai mult, Turcea, după ce nu va da Cezarului ce

este al lui, adică nici măcar o reverență, în schimb va recrea simbolic mitul narcisic al creatorului

de lumi poetice, așa cum vom vedea. În plus, în Entropia, scrie și imprudente versuri care, citite

într-o cheie dublă, a mesajului distopiei sociale insinuat în substratul utopiei poetice, putea

constitui o probă a lipsei de deferență, dacă nu mai mult: „pot să-nnebunească aleșii”. Și apoi îi

va dedica lui Dumnezeu întregul său volum de versuri (Epifania), restaurând în opera sa

adevăratul chip sacru creștin, pervertit și confiscat de ideologia comunistă. Tot în chip creștin,

profund biblic, va reconstitui poetul imaginea paradisiacă a unei lumi spirituale, de factură

cerească, în contrast evident (chiar dacă nu explicit) cu mitul Epocii de Aur. În Entropia, Vârsta

de Aur capătă la Turcea imaginea integrării într-o universalitate cosmică, într-o unitate

universală fără nicio legătură cu mitul unității ferice propagat de comunism, o unitate luminoasă

în care aurul este obținut alchimic prin formule obscure. Și în plus, în contrast cu cerințele de

partid și cu poezia „fasonată” la „strungul” patriotismului, tot în Entropia, Daniel Turcea scrie

fantasmatic despre Florida, Yemen, China, Japonia, numai despre plaiul românesc nu, ba reînvie

liric patriile mitice (Egiptul, Olimpul), „tărâmuri” aspațiale, spiritualizate (Nirvana), ba descrie

chiar și o imaginară Țară Sin, asemenea unei mitologice, reînnoite Cetăți de Aur a mitologiei.

Pentru el, nici Occidentul, nici Orientul, nici spațiul cosmic sau cel religios nu se configurează ca

o alteritate suspectă, ba dimpotrivă: sunt zone exploatate pentru sporirea efectului estetic, sunt

zone încărcate de semnificații și simboluri, de mitologii și imagini arhetipale ingenue. Niciun

14

Raoul Girardet, Mituri şi mitologii politice, Institutul European, Iaşi, 1997, p 96.

17

fior folcloric nu străbate versul lui, niciun clișeu naționalist nu se întrezărește în vreo exclamație,

pentru că, oricum, Daniel Turcea este departe de a uza de formele retoriciste ale epocii; poezia sa

este una lipsită de efuziuni, rece, intelectualizată, ironică pe alocuri, de un ermetism (exotic,

uneori) calculat, în discordanță cu infantilismul orfic agreat de regim întru beatificarea sfinților

conducători și înspre fericirea laicilor. Numai că Turcea scrie despre fericire numai în

legitimarea ei creștină abia în al doilea volum al său. Entropia face, încă din titlu, o deschidere

spre un sens întors, în care până și „timpul în candele candel/ desigur se repetă, finit și menuet/

cu reverența morții.” Este un timp în care „scăpare nu mai există,” „neexistând decât Afară.”

Asemenea versuri, care trimit spre o scăpare în Afară, nu puteau trece altfel decât evazioniste,

dacă nu de-a dreptul subversive, când textul incriminat sună astfel: „Organizația Secretă a Ideii /

conspiră-n Galaxie, domnii mei!”. De altfel, într-un manuscris al Epifaniei se poate vedea

punerea în paranteze protectoare și prudente a unui vers mult prea interpretabil: „o, conspirație a

celor fericiți, ați observat?” (Epifania 2011). Pentru grija profilactică a instanțelor literare

românești, un asemenea vers putea fi citit ca o incitare la răzmeriță sau poate chiar un semnal, un

mesaj ascuns, prevestitor de acțiuni rebele.

2.3.2 Prometeu vs. Hermes

Pornind de la definiția bazinelor semantice propuse de Durand, am repus în discuție

contemporaneitatea, așa cum o vede autorul: bazinul actual este dominat de mitul prometeic în

prima sa fază (aproximativ 1860-1914), urmând ca a doua fază (1918-1938) să instaureze un nou

context, cel al mass-media, dublat de mitul lui Dionysos. Faza anilor 1940-2000 este rezumată

prin moda retro a suspiciunii și a desvrăjirii. Anii ’20 instaurează un nou context, în care mitul

lui Dyonisos, vehiculat cu predilecție de mass-media, se suprapune cu dezvoltarea cultului

personalității și apariția noilor idoli: Hitler, Stalin etc (regăsim în România, și mai târziu, acest

cult al personalității, în perioada comunistă, începând cu finalul anilor ’60). Marginalizații

acestei etape sunt, printre alții, șomerii sau imigranții. Așa cum afirmasem și la începutul acestui

capitol, mitologia comunistă își fundamentează logica utopică pe mitul prometeic, care afirmă

forța creatoare a ființei umane, instituind o nouă religie, aceea a omului nou, îndumnezeit și

atotputernic; figurile prototipice promovate de acest curent mitologic sunt (așa cum le identifică

Gilbert Durand în cartea amintită), inventatorul, institutorul, colonistul și misionarul, soldatul

etc, în timp ce defavorizații prometeismului sunt artiștii (excepție făcând cei deveniți

„institutori”, propagatori ai doctrinei oficiale), misticii, aristocrații etc. După lectura mitocritică a

marilor narațiuni culturale ale modernității, identificarea unor structuri mitice și simbolice a

căror pletoră depășește granițele operei unui autor, ale unei generații sau chiar ale unui spațiu

cultural restrâns, extinzându-se asupra întregului imaginar european al secolului XX, îl conduce

pe Durand să subordoneze acest imaginar unei paradigme sintetice, ale cărei caracteristici anunță

„întoarcerea lui Hermes”. Mitanaliza acestor structuri ale imaginarului dezvăluie, printre altele,

18

antagonismul între mitul manifest al lui Prometeu, actualizat la nivelul metanarațiunilor

legitimatoare ale instituțiilor sau ideologiilor, și contra-mitul hermetic latent. Acest al treilea mit,

al hermetismului, este prezent difuz în toate mișcările contestatare și se manifestă cu precădere

începând cu anii ’60 printr-o luptă a rolurilor aleatorii, a moravurilor, în care „revendicarea

coincidenței contrariilor este constanta”.15

Similitudinile între incongruența mit prometeic-mit

hermetic și ideologia comunistă-reacțiunea onirică sunt evidente, Turcea fiind, prin

caracteristicile enunțate de Durand, cel mai lesne de circumscris gândirii hermetice, așa cum se

va vedea în capitolul următor. În plus, paradigma care ordonează tematic operele circumscrise

mitului hermetic se traduce prin însăși condiția umană, subordonată raportului dintre individ

(intelectual sau artist) și o istorie alienantă, care îl determină să se refugieze în mit sau utopia

personală. Este exact această viziune a existenței individuale raportată la cursul istoriei care face

ca formulele mitice să exercite fascinație, influență, asupra lui Daniel Turcea. Acesta scrie

încifrat, sub dictatură, despre condiția umană: prin versuri care pot fi citite într-o cheie dublă, în

textura cărora poate fi identificată infiltrarea unor mesaje politice subversive, volumele sale de

versuri se conturează ca o dublă figură, ca un Ianus cu două fețe reunind un aspect „solar”, senin,

coborât în profunzimea meditației și tăcerii creștine, a liniștii și contemplării mântuirii, și un

aspect «htonian» identificabil prin fascinația sa față de aspectele minerale, față de „doline”, față

de haos și distrugere (entropie). Această vocație a coborârii în tenebre care se manifestă în

tendințele entropice (boală, moarte, natură artificială sau degradată, sânge etc.) pare, la prima

vedere, să se opună reveriei ascendente ce amintește de titanismul prometeic sau de elevația

mistică. La nivel latent, cele două aspecte se dovedesc a fi complementare: se regăsesc în

echilibru compensatoriu, dând naștere la o figură sintetică, moștenitoare a lui Hermes, atât la un

nivel general, al evoluției întregii opere, cât și la nivel particular, în împăcarea contrariilor

comportate de fiecare operă în parte.

Aceste elemente, care apar ca proiecții onirice, simbolice, ale fantasmelor Artistului, se

circumscriu profilului creatorului de utopie care „accentuează toate sursele de conflict și se

pierde într-un autism dureros”,16

întrucât, dincolo de această vocație utopică, apare o mișcare

afectivă contrară, de eliberare din propriul univers proiectat, care se metamorfozează în opusul

său. Astfel, cetatea ideală sau paradisul visat se configurează ca spațiu apropiat de imagistica

infernală: istoria pare astfel să-și ia revanșa asupra exilului utopic (în „Oraşul Soarelui”, peste

timp, „deșertul creşte”, rămânând numai ruine ce amintesc că oamenii „au fost cândva zei, aurul

/ le strălucea pe față” – Vina). Conștiința artistului devine terenul unei reveniri a reprimatului

care generează o revelație, anticipată în interiorul stărilor onirice: la capătul unui itinerar

catabasic, monstrul interior îl învață despre „mizeria utopiei”. Este vorba, de fapt, de o

15

Gilbert Durand, Introducere în mitodologie, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2004, p. 141 16

Jean-Jacques Wunenburger, Utopia sau criza imaginarului, trad. Căluț, M., Cluj-Napoca, Dacia, 2001, p. 185

19

ambivalență semantică: dincolo de masca astrului răsărind (care ascunde o reverie ascensională)

într-o atmosferă în care „de jur împrejur totul devenise argintiu”), se prefigurează aspectul

„malefic și devorant” al „soarelui de moarte” (Copacul, principele și oglinda).17

Există o

fascinație pe care poetul o simte față de modelele existențiale în mod tradițional antagonice:

acestea pot fi antropomorfizate într-un „cuplu” de figuri percepute de către conștiința diurnă ca

fiind opuse, dar care în fantasmele inconștientului sau subconștientului oniric sunt reunite într-o

imagine sintetică: „dacă realul e visul ce ne bântuie, Tu/ ești/ și nu ești/ asfixiante ferești/ peisaje

cu oameni în gură/ ploi de sânge între cruce și ură” (Explozia). Eșecul utopiei care se asociază

aici cu nostalgia paradisului pierdut devine „vizibil” în răsturnările simbolice a două tipuri de

„maternalizare”, utopică și mitică.18

Cufundat în spectacolul grotesc al unei lumi distopice (mărturie a unui imaginar baroc,

multiplicând metamorfozele, măștile, deghizările: „dar masca intrată în carne/ cine-o va smulge/

în marea de frig?” - Vina); izolat în propria sa utopie sau lansat în acțiuni contra călăilor

memoriei, va apăra întotdeauna această cetate de adevărul individual unde Dogma, „mica mamă

a Istoriei”, pierde orice putere. Este însuși destinul lui Daniel Turcea, care se sustrage regimului

prin ingenioase sustrageri și evitări în jocul cu puterea și Securitatea. Autoexilat mai apoi la

Mănăstirea Cernica, el își găsește acolo refugiul spiritual, o claustrare impusă și autoimpusă, dar

necesară actului creator. În această stare de claustrare ia naștere opera lui Turcea, în care poetul

încifrează stări onirice și revelații mistice, menținând echilibrul între un prea plin al fiinţei şi

voinţa de a cenzura biograficul, între existenţial şi spiritual, între o fantezie opulentă şi o

cerebralitate scormonitoare.

3. De la onirism la ermetism

3.1 Avataruri ale onirismului

În ceea ce privește poezia lui Daniel Turcea, am în vedere în mod deosebit cele două volume

antume de poezii, Entropia și Epifania, cu scopul de a le încadra în literatura perioadei

respective, cu apropierile și deosebirile dintre poetica sa și cea onirică, formulată și teoretizată de

Leonid Dimov și Dumitru Țepeneag, prin delimitarea noțiunilor de onirism, ermetism

matematic, ermetism alchimic, misticism și creștinism poetic, cu aplicație asupra operei.

Accentul cade pe puternica influență a poeziei lui Ion Barbu și apropierea de acest model, aspect

care deschide o nouă perspectivă de interpretare a ermetismului lui Daniel Turcea, concretizată

în cel de-al treilea capitol al acestei lucrări.

17

Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, București: Ed. Univers, 1977, p. 184 18

Jean-Jacques Wunenburger, Utopia sau criza imaginarului, p. 179-180

20

3.1.1 Onirismul – o redefinire

Privit retrospectiv, după decantarea apelor tulburi ale literaturii române sub comunism, onirismul

s-a configurat ca o mișcare care a suportat interpretări și postùri critice diferite, chiar divergente,

mergând de la contestarea valorică și ontică, până la dilatarea importanței sale atât ideologice,

cât și literare. Fără îndoială, actul recuperator era necesar. Dar putem vorbi de un veritabil curent

literar oniric, capabil să antreneze centripetal forțe creatoare și teoretice? Până și cei mai

entuziaști susținători ai lui iau distanță de a-l prezenta ca atare.

Așadar, a existat un grup onirist, cu toate inegalitățile și eterogenitatea lui. Au existat, pe de o

parte, o operă mai mult sau mai puțin pliabilă pe demersurile teoretice, iar pe de altă parte, o

atitudine contestatară la nivel de discurs public, dar slab marcată în plan literar. O activitate

susținută cu slalomuri anevoioase, care ar putea fi mai echilibrat descrisă drept „mișcare”:

mișcare înțeleasă și ca ieșire din starea de inerție, ca revoltă, ca poziție activă a unui grup literar

angrenat și motivat de un principiu ordonator: visul ca model legiuitor. Dar acesta, deși cel mai

important, nu este singurul criteriu care stă la baza procesului structural al principalelor linii

doctrinare ale onirismului estetic. Care sunt aspectele prin care el se individualizează în spaţiul

literaturii române şi europene? Textele explicit programatice ale promotorilor onirismului

românesc, destul de puţine la număr, nu sunt întotdeauna convergente și, deși având o

intenționalitate estetică revoluționară, ele tind să reitereze modele teoretice existente. Desigur, nu

vreau să spun că programul onirismului estetic ar fi aprioric falimentar (deși, prin prisma

conjuncturii politice se putea prelimina un eșec măcar parțial); însă persistă impresia de

neînchegat a acestei „grupări literare de mansardă”.19

Demersurile teoretice ale oniriștilor, aglutinate de imperativul identificării unor tipare stilistice și

mentale, relevă mai degrabă fondul ideologic care subîntinde gama de virtuozități creatoare și

propune modele structurale fixate în ceea ce Dumitru Țepeneag numea „categorie estetică”, deși

mai potrivit ar fi fost, probabil, termenul de „metodă”. Leonid Dimov, în special, pledează pentru

o revoluționare, pentru „redimensionarea conceptului artistic”20

, pentru o nouă estetică poetică,

ale cărei legi se doresc inovatoare, recuzând optimismul ideologic și fals artistic al realismului

socialist, dar disociindu-se și de criteriile premoderne și moderne: „nu pot fi silit să văd obiectul,

forma, fără a mă întreba asupra legilor care i-au dat naștere, ba chiar, dacă mă încumet, să iau pe

undeva locul demiurgului și să mânuiesc aceste legi pentru a sugera o formă nouă”.21

Pe de altă

parte, însă, poetul admite că „elementul oniric este prezent în operele literare autentice, astăzi ca

și în alte dăți”,22

autenticul estetic validând, astfel, formele oniricului. Rezultă, așadar, că

modalitatea onirică în desfășurare e ceva nou și totuși vechi.

19

Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Proza București, Editura Fundației PRO, p. 221 20

Leonid Dimov, Pledoarie pentru o artă optimistă – discuții, în „Gazeta literară”, nr. 30, 25 iulie 1968, p. 7 21

Leonid Dimov, Diversitate și accesibilitate, în „Luceafărul”, nr. 40, 5 oct. 1968, p. 7 22

Leonid Dimov, Pledoarie pentru o artă optimistă – discuții, p. 7

21

3.1.2 Onirism și modernism

Propunerile de sistem ale oniricilor, simple în teorie (deși cu aproximări vagi în unele puncte), au

fost neglijate deseori în actul creator propriu-zis, deci în aplicare. Iar ideilor și criteriilor de

producere enunțate de Leonid Dimov le putem găsi corespondente în analiza lui Hugo

Friedrich23

asupra liricii moderne. De altfel, Eugen Negrici dezvoltă judicios și echidistant acest

subiect, dezbrăcând de iluzii ideea că onirismul ar fi altceva decât modernism (în sensul

circumscris de Hugo Friedrich) și observând că teoriile menite să canalizeze producerea poetică

își găsiseră deja aplicația în poezia celui de-al doilea val avangardist (Aurel Baranga, H.Bonciu,

Dalocrin, George Magheru), regăsindu-se, concomitent cu operele oniricilor, și în cele ale altor

autori (Ileana Mălăncioiu, Nichita Stănescu, Nichita Danilov etc.). Concluzia este fără echivoc:

„Neomoderniștii sunt chiar moderniștii!”24

(subl. n.), onirismul fiind și el circumscris

modernismului. Proprii onirismului sunt unele caracteristici fundamentale ale modernismului

descris de Friedrich, așa cum ar fi, de pildă, gândirea simbolică, coincidențele opuse, întrețeserea

genurilor literare, visul ca mod de generare a unor irealități (mai reale decât realitatea însăși)

construite prin actul volitiv, reificarea subiectului etc.

„Cât privește doctrina oniricilor – ea rezumă și generalizează, pur și simplu, poietica

extraordinarului poet Dimov, din care se și inspiră. Este vorba, în esență, să produci visul, nu să-l

reproduci, punct de vedere care îi separă pe «oniricii» noștri, propriu-zis pe Dimov, de

suprarealiști, de romantici, de naturaliști, de prozatorii care recurg la lanțul cauzalității și de

liricii care prelucrează materia mundi spre a-i da un sens”.25

Acest mod de reconfigurare poetică

a existentului este descris de Eugen Negrici în Sistematica poeziei, criticul observând că el nu se

limitează doar la producția literară a grupului oniric, ci este ilustrat și „de către alți scriitori

români, neintegrați «grupării onirice» în discuție. Nu poți, cu alte cuvinte, să transformi în

nucleu al unei doctrine de grup un mod de producție cunoscut și ilustrat (în diverse grade) de

câțiva poeți – străini și români, mai vechi sau mai noi”.26

Miza centrală a teoriilor oniriștilor a

constat în descoperirea și valorificarea în producerea literară a unui pattern creativ, prin atitudini

modelatoare ale eului, prin care existentul este substituit cu un peisaj imaginar, halucinatoriu etc.

Dincolo, deci, de tematică, demersul teoretic al oniricilor viza o metodă, un model creator care,

mai târziu, avea să fie numit de Eugen Negrici „metamorfozare deductivă”, criticul evitând

analogiile cu diverse curente literare, propunând implicit o abordare transistorică. Acest tip de

producere a poeticității se va regăsi și la Turcea, în volumul Entropia. Tocmai de aceea, nu mă

voi limita la definirea și analiza operei sale prin prisma unui criteriu explicativ care determină

23

Hugo Friedrich, Structura liricii moderne, trad. de Dieter Fuhrmann, București, Editura Univers, 1998 24

Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, București, Ed. Cartea românească, 2008, pp. 165-167 25

Ibid., pp. 194-195 26

Ibid., p. 195

22

anexarea textului interpretat la un curent literar27

. Între modernismul lui Nichita Stănescu, al lui

Marin Sorescu și al lui Daniel Turcea sunt diferențe semnificative și, cum conceptul de poezie

onirică este prea vag și insuficient pentru a fixa poetica lui Turcea, voi încerca să recurg la o altă

grilă de citire a poeziei lui în cele ce urmează.

3.1.3 Visul și fantezia creatoare

În acest subcapitol m-am oprit asupra celor două tipuri de translatare a existentului, pe care le-

am identificat la Turcea. Primul se regăsește în teoretizările grupului oniric cu privire la vis și

reconfigurarea unei realități omoloage, iar cel de-al doilea se prefigurează implicit din universul

poetic al Epifaniei.

Poetica propusă de onirici ia drept modei visul. Inventat, compus ca maximă libertate, nu doar

ontologică, dar și stilistică - visul invadează realitatea şi îndepărtează, concomitent, irealitatea

impusă de dogma ideologică a realismului socialist. Permanenta convergenţă a termenilor

amintiţi îşi are motivaţia în fixarea raporturilor şi a relaţiilor onirismului estetic cu visul, în

măsura în care „acesta din urmă nu este nici sursă [de inspiraţie], nici loc de depozitare a

deşeurilor pentru literatura onirică”.28

Accentul decisiv cade pe elementul arhitectonic, pe

structura visului, pe calitatea lui de a fi model legislativ: „de ajuns trebuie ajuns, și în deplină

luciditate, la opera transmisibilă, față de care visul prototipic nu e decât un criteriu, un model

care-și oferă legile nu imaginile, de obicei accidentale și mult prea individuale”.29

Care sunt

aceste legi care ordonează poeticitatea? Abolirea, în sine, a legilor și logicii curente, precum

legea cauzei și a efectului. Ideea este departe de a fi nouă, iar substituirea criteriului oniric cu

acela al fanteziei ne conduce spre teoretizările literare postromantice sau premoderne care au

constituit coordonatele creatoare ale textelor moderniste descrise de Hugo Friedrich în Structura

liricii moderne. Reconfigurarea imaginară a existentului, așa cum este ea jalonată în sistemul

onirist, are un corespondent în teoriile baudelairiene referitoare la fantezie, concepută ca

„operare intelectual dirijată” și echivalată încă de la început cu visul.30

Metoda descrisă de

Baudelaire este aceeași: „Fantezia descompune (décompose) întreaga creaţiune şi, cu materialele

îngrămădite şi dispuse după reguli a căror origine nu o putem afla decât în zona cea mai

profundă a sufletului, creează o lume nouă”.31

Însă gama procedeelor literare subîntinde

materialul de investigare și de creație cu aceeași rigoare și luciditate cu care omul de știință

sondează, descifrează și intuiește lumea pe care o explorează și clasifică, motiv pentru care

Baudelaire declară că „fantezia e cea mai ştiinţifică dintre toate facultăţile”.32

Pentru a contura

funcția gândirii fantezie, înțeleasă ca stare, oniricii apelează tot la trimiteri din sfera științei,

28

Dumitru Țepeneag, Introducere, în „Seine et Danube”, Editions Paris - Mediterranée, nr. 6, 2005, p. 9 29

Dumitru Țepeneag, Visul și poezia, în „Luceafărul”, nr. 14, 5 aprilie 1969, p. 3 30

Hugo Friedrich, Structura liricii moderne, p. 52 31

Charles Baudelaire, p.773, apud Ibid., p. 52 32

Charles Baudelaire, Correspondance, I, p. 386, apud Hugo Friederich, Structura liricii moderne, p. 53

23

Daniel Turcea definind-o „ca pe o rigoare, cu evidenţă proprie, neraportată în afară, cuvintele

care încifrează această stare capătă o proprietate in plus — acea proprietate care în fizica

modernă se numeşte corpuscul-undă —, devin relative şi prin relativitatea lor fragmentul este

contaminat de totalitate. Cuvântul devine astfel exponentul unei serii de flux calitativ care

comprimă sensibilul şi idealul”.33

Așa cum am menționat deja, acest mod de producere este descris și definit de Eugen Negrici, în

Sistematica poeziei, ca „metamorfozare deductivă”34

; este vorba de un „fabulos voluntar”

generat de insolitarea graduală, dominată de rațiune, a imaginilor ce se succed cu o incoerență

studiată și sunt surprinse din perspective imprevizibile. „Deși pare multora o delirație, poezia de

acest fel e guvernată de o surprinzătoare ordine internă, de sistem închis. E o coerență care duce,

de regulă, la viziuni cu caracter narativ (la întâmplări și evenimente stranii), dar și descriptiv

(obiecte bizare, locuri cu reverberații întunecate)”.35

Acest lucru înseamnă că poezia onirică e

condamnată să fie un bric-à-brac, un talcioc spiritual, un depozit cu diverse? Nici pe departe.

Noima unei asemenea scrieri e să trădeze, prin tocmai alcătuirea sa lucidă şi compozită, drumul

unei gândiri simbolice, în care principiul ordonator este precizia, adică „facultatea științifică a

fanteziei de care vorbea Baudelaire”.36

Poet metonimic, Turcea își transfigurează „starea” prin

minarea consecințelor și conglomerarea lor fragmentară în pasaje halucinante, aparținând unei

inexistențe studiate, coerente. Prin acest model, al metamorfozării deductive, nici Turcea nu se

va limita la „simpla transvazare... Forțele lui intelectuale, volitive, trebuie să intre în joc pentru a

controla și lărgi în adâncime breșa operată în «real» și a transforma evadarea în «călătorie»

onirică spre o lume «ireală», care nu mai poate fi controlată prin ordinea normală a

existentului”.37

3.2 De la Hypnos la Hermes

Ce tip de poezie a scris Daniel Turcea? Din moment ce termenul „oniric” poate fi considerat o

convenție cu acoperire precară (dacă excludem poezia lui Dimov), iar „neomodernismul” este

insuficient, tocmai pentru că este prea larg, ce fel de structură estetică îi este proprie pe Daniel

Turcea? Barbian, Daniel Turcea devine definibil prin ceea ce încifrează: tocmai de aceea, propun

o altă încadrare, preferând termenul de ermetism, pe care, în opera lui, poetul îl acoperă în toate

accepțiunile sale. Ne putem gândi la obscuritatea poeziei sale, la limbajul intelectualizat, încifrat,

în linie barbiană, dar putem întrevedea profilându-se și chipul lui Hermes Trismegistul, întrețesut

alchimic în textura simbolisticii oculte a poeziei sale. Tot la fel cum tentația mistică, la Turcea,

33

O modalitate artistică. Discuție la masa rotundă cu: Leonid Dimov, Dumitru Țepeneag, Daniel Turcea, Laurențiu

Ulici, Revista Amfiteatru, în „Momentul oniric”. Antologie îngrijită de Corin Braga, Bucureşti, 1997, pp. 73, 74 34

Eugen Negrici, Sistematica poeziei, București, Editura Cartea românească, pp. 138-154 35

Ibid., p. 153 36

Ibid., p. 154 37

Ibid., p. 148

24

în loc să exteriorizeze trăirea, o închide în sine, interiorizând extazul și revelația. La confluența

celor trei fețe ale poeziei sale îl regăsim pe Hermes, descris de Durand în Introducere în

mitodologie, cel care readuce seducția gândirii alchimice, în care toate extremele se topesc în

chip magic într-o armonie clar-obscură, difuză, care estompează contururile. Misterul poeziei lui

Turcea se constituie în trei zone ermetice: matematică, alchimică și mistică.

3.2.1 Ermetismul matematic

Am luat în discuție, în acest subcapitol, chestiunea fractaliilor și poezia fractalică. Interpretarea

fractalică a literaturii poate fi aplicată la nivel structural; lectura fractalică poate fi aplicată la

poezia lui Daniel Turcea, în sensul în care fragmentarul are un sens de sine stătător, putând fi, în

același timp, circumscris unității și recombinat în n variante posibile, pe baza aceleiași

metamorfozări deductive descrise de Eugen Negrici: „cel mai adesea poetul se va servi de

componente de acțiuni (secvențe, episoade) sau de obiecte (părți, fragmente), pentru că mai ales

acestea se pot recombina. Exact ca în cazul substanțelor chimice care, mai întâi, sunt

descompuse la temperaturi înalte pentru a fi recompuse apoi, într-o altă formulă. A continua o

secvență (o componentă evenimențială sau una obiectuală) înseamnă, în fond, a o combina, a

stabili noi conexiuni și relații”.38

Poetul Turcea considera onirismul o „poezie a stării", aceasta

fiind „distincţia netă între suprarealism şi onirism”. Definiţia completă a artei sale poetice o dă în

cadrul mesei rotunde amintite, consemnate în revista Amfiteatru: „Cuvintele care încifrează

această stare capătă o proprietate în plus, acea proprietate ca în fizica modernă corpuscul- undă –

devin relative şi prin relativitatea lor fragmentul este contaminat de totalitate. Golurile dintre

cuvinte, undele, suspensia vorbirii, devin atât de importante încât ele construiesc cuvintele. Şi

astfel restituie cuvântului elementaritatea şi originea sa. Este scos din tipare şi poate evolua din

nou fără rigiditate, atonal, polifonic; monodic, incantatoriu”.39

O astfel de poezie a stării, a

onirismului fractal, face Daniel Turcea care, prin esenţializarea limbajului, transmite o stare, ca

în poezia Explozia: „sângele e desigur lumina Cum decade în geometrii Umbră a semnului Yang,

lung exod —plexuri vii, din zăpada din însăşi Afara visării de lumi— viaţa baal te născu tu

născând-o dar dacă Timpul e Narcis dacă realul e visul ce ne bântuie, Tu eşti / şi nu eşti /

asfixiante fereşti / peisaje cu oameni în gură / ploi de sânge / între cruce şi ură."

Putem vorbi, însă, de fractalul entropic, propriu poeziei lui Daniel Turcea. Entropia desemnează

la origine fenomenul de schimb termic care egalează temperaturile sau exprimă disiparea

energiei în căldură. Acesta este al doilea principiu al termodinamicii conform căruia entropia

unui sistem izolat crește, iar energia, deşi prezentă, este din ce în ce mai puţin concentrată şi

disponibilă. Formula lui Boltzmann se referă la faptul că putem avea o diminuare locală a

entropiei, iar cu cât este mai scăzută entropia, cu atât este mai posibilă creșterea ei, dar cu cât

38

Eugen Negrici, Sistematica poeziei, București, Editura Cartea românească, 1988, p. 153 39

O modalitate artistică. Discuție la masa rotundă cu: Leonid Dimov, Dumitru Țepeneag, Daniel Turcea, Laurențiu

Ulici, loc. cit., p. 71

25

este mai mare, mai aproape de echilibru, cu atât ea poate scădea ducând la dezechilibru. În acest

sens, fizicienii dau exemplul unei tornade care presupune o stare de haos accentuată, fiind cu atât

mai aproape de realizarea unei stări de echilibru. Această stare de autoorganizare se numeşte

entropie negativă. Viața umană a apărut ca urmare a realizării unei astfel de entropii în haos.

„Entropie, lipsă de informaţie, incertitudine, dezordine, complexitate, apar ca avataruri ale unuia

şi aceluiaşi concept. Sub una sau alta dintre aceste noţiuni entropia este asociată noţiunii de

probabilitate.[...] ea caracterizează nu un obiect în sine, ci cunoaşterea pe care o avem despre ea

şi posibilităţile noastre de a face previziuni Ea are totodată un caracter obiectiv şi subiectiv”.

Pierderea de energie sau transformarea în energie nedisponibilă este o altă caracteristică a acestui

al doilea principiu. Trecerea de la ordine la dezordine este reflectată şi în fiinţa umană, care, prin

moarte, devine dezordine, transformare a energiei. Fizicianul Shrodinger afirma că viaţa este

caracterizată printr-o nonentropie sau entropie negativă. In acest sens, regăsim în textele lui

Daniel Turcea o încercare de revizuire a sensurilor construite anarhic. Cuvintele sunt instrumente

ale poetului pe care le mişcă şi le naşte după propria voinţă. Ele devin pe măsură ce lumea-

realitate adoarme: „a încerca să foloseşti cuvintele pentru a descrie acţiunea / Principiului /

înseamnă a nu vorbi despre El ci despre contrariul Lui / cuvintele sunt văi sunt circuri sunt

zaruri.” Formule și referințe matematice, intimidante pentru cei neobișnuiți cu științele exacte,

alcătuiesc un miraj impenetrabil. Eufoniile salvează însă construcțiile greoaie, pe alocuri:

sonoritățile intelectualizate, rare caută adesea o ureche sensibilă armoniei muzicale, nu o minte

lucidă, care să descompună textul, sfărâmând magia.

Aerul însuși „visează geometrii”, „Un Euclid” plutește deasupra Țării Yemen „cu fast de

geometrii a tot exacte” (Abdul sau elogiul lui Parmenide), un dulău cult „ce rodea geometria de

carnea unei drepte” coexistă cu „îngeri matematici”, „matematici sacre se logodeau garoafe”, în

timp ce „ecuații apun/ cifre aprind în vaier/ de necifră vis/ și aflându-l unic/ număr orb închis/ și

care prin sine prin el se rezolvă”: o adunare heteroclită de mistere, de formule încifrate, de

ecuații cu nenumărate necunoscute, de ghicitori matematice prin care poetul pare să se joace,

complice, cu perspicacitatea cititorului.

Opoziția poezie – matematică continuă opoziția raționalitate – transraționalitate și o adâncește în

aparență, în realitate cele două contrarii putând fi, de asemenea, conciliate prin punctele comune.

3.2.2 Misterul alchimic

Imaginea arhitectului cu compasul și echerul cosmice, din poezia matematică a lui Turcea, fac

trecerea spre o altă față a poeziei lui Daniel Turcea, aceea a magiei alchimice. Originea acestui

imaginar, spune Wunenburger, analizând corpusul imaginarului alchimic și gnostic, se confundă

adesea cu temeiurile mitice. „Alchimia sau francmasoneria au făurit imaginarii stabile, adesea

foarte codificate, cu un vocabular tehnic puternic subîntins de mituri”.40

Este valabil și în cazul

40

Jean Jacques Wunenburger, Imaginarul, Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2009, p. 77

26

versurilor lui Turcea din volumul Entropia, marcate de un imaginar al excluziunii și închiderii,

care se deschide doar în vederea evadării poetului din lume, prin „simptomul unei angoase

existențiale și o simbolică schizomorfă. […] Trăirea de natură carcerală sau aceea a unei citadele

asediate”41

constituie o structură caracteristică a întregului imaginar al corpusului gnostic, așa

cum se remarcă și la Turcea, prin evadarea dintr-o realitate ostilă și claustrarea în propriul

universul imaginar. Paroxismului suferinței și morbidității îi corespunde o conversiune, punct de

plecare al evadării spirituale într-o realitate onirică, reconfigurată alchimic în Entropia și religios

în Epifania.

Revenind la simbolismul alchimiei din poezia sa, acesta se explică prin acela al metalurgiei, aşa

cum o arată tripla funcţie a împăratului chinez Huang-ti, deopotrivă patron al fierarilor, al

alchimiştilor şi al daoiştilor. Pământul este un creuzet, un athanor natural, iar topirea metalelor

provenite dinlăuntrul lui era un mijloc de a ajunge la nemurire. „Alchimia era numai una din

numeroasele tehnici prin care chinezii – şi mai ales taoiştii – căutau nemurirea. Şi nu se poate

înţelege nimic din alchimia chineză dacă nu se integrează şi această tehnică în concepţiile lor

fundamentale despre lume şi suflet”.42

În această oglindă pot fi privite versurile despre Tao și

despre taoism, în care numărul magic 4, semnificând cele patru elemente ale materiei, se

combină înt-un singur simbol ce reunește contrariile într-o armonie deplină: soarele a desfăcut un

lotus / la-ntretăierea a 4 linii / și una dintre ele a început să viseze / Yn moale / picură-n Yan. [...]

odată cu-adierea de fruct / ylang ylang / atingerea Luminii cum desfăcu / făclii / de lotus alb,

lumină bumerang / din 4 linii gene / și deschisă rana-n / întru-a cincea-n van născu Nirvana /

cum moale Yang / picură-n moale Yang” (Țara Sin. despre Tao, despre Te).

Printr-o constantă invocare a zeităților din mitologia universală, a corpurilor cerești, a celor patru

elemente și a științei ermetice, poetul devine profetul unei noi realități, care este magică și

apocaliptică totodată. O apocalipsă universală este anunțată și sfârșitul lumii este anunțat în

această dramă profetică care capătă un sens transcendental întors: „desigur timpul în candele

candel/ desigur se repetă, finit și minuet/ cu reverența morții// desigur vom petrece în raiurile

cheflii” (Șansa inefabilă a renașterii florentine). Deși cathartică, poezia are o geneza întunecată,

pentru că distrugerea precede întotdeauna regenerarea în procesul de eliberare a inconștientului.

Anatemizarea și sacralizarea poeziei au loc simultan: cuvântul poetic devine o totalitate. Este

punctul în care forțele bune și rele se reunesc. Pentru că, deși imaginile sunt apocaliptice, Turcea

combină imaginile escatologice cu cele cosmogonice. În această cosmogeneză, omul este doar

un element infim, care se sustrage de la însuși evenimentul cosmic: „strălucitor prin Haos privind

cu 3 planete/ a plâns din cer cu ceară/ și nimeni n-a crezut” (Șansa inefabilă a renașterii

florentine). Prezentul există în atemporalitate și devine comprehensibil doar prin imaginile

41

Jean Jacques Wunenburger, Imaginarul, p. 78 42

Mircea Eliade, Alchimia asiatică, București, Editura Humanitas, 1991, p. 53

27

sacadate cu ajutorul cărora poetul-profet creează o dimensiune magică – cheie de interpretare a

timpului și spațiului.

3.2.3 Ermetismul mistic

Propensiunea spre magie vizibilă în primul volum de versuri are un corespondent în misticism.

Prin comunicarea cu puterile universale, transcendentale, într-un drum spre misterele al căror

tărâm bogat în simboluri alchimice și gnostice avea să se recompună în sensul revelării

sacralității creștine. Egal depărtat, în Entropia, de rădăcinile orientale ca şi de cele iudeo-

creştine, dar înglobându-le în discursul său liric, Turcea se proiectează într-un univers magic,

ocult, într-o preistorie paradisiacă, animistă, dinainte de zei şi de Dumnezeu, în care prezența-

absența sa este mai mult ghicită, eul liric sustrăgându-se de la autoexprimare și înstrăinându-se și

de sine. S-ar părea că această dorință de mister, impuls originar al creaţiei poetului, ar avea unele

corespondenţe, cu căutarea baudelairiană a „misteriosului”. Ecuaţia care ne ajuta să descoperim

opera lui Daniel Turcea implică, în mod necesar, cealaltă referinţă pe care o face în motto-ul

volumului Entropia: „Dacă ucigaşul crede că ucide,/ Dacă cel ucis se crede ucis, / Nu cunosc

niciunul, căile ascunse / Căci eu vin și trec și mă-ntorc din nou.” (Bhagavad Gita). Referința la

această parte a Mahabharatei constituie un reper tematic al volumului lui Daniel Turcea, făcând

o trimitere implicită la învățătura metafizică și mistică proprii hinduismului și la experiențele

metempsihozei, care se regăsesc în epopeea indiană.

La Turcea, ermetismul mistic îl continuă pe cel matematic; și această caracteristică este strâns

legată de teoria lui Durand cu privire la reîntoarcerea mitului lui Hermes, întrucât schimbările

care au loc încă din anii 1920 în bazinul semantic actual, în domeniul științelor naturale, produc

paradoxul, incertitudinea și discontinuitatea. Acesta este motivul pentru care fizica, în special, a

decis să utilizeze constelații de imagini pentru a exprima noțiuni ale universului, care, de

asemenea, pentru prima dată, sunt imposibil de „imaginat”, cu posibilitățile de gândire pe care le

avem. Această împletire a științei cu filozofia și imaginarul oriental constituie fundamentul

ermetismului mistic al lui Daniel Turcea, imaginar în care știința și religiile asiatice se îmbină

într-o poezie cerebrală și mistică, în același timp.

Înţelepciunea orientală devine, în timp, trăire creştină. În Entropia se află germenele Epifaniei.

Poemele din acest al doilea volum dezvăluie un drum de la suferinţa reală la dobândirea

seninătății creștine, iluminate prin asceză, în plină intensitate a trăirii unei boli incurabile.

Se păstrează, din gândirea orientală, modalitatea discretă, concisă de a construi imagini poetice,

apropiate haiku-urilor. Poetul nu mai scrie o poezie ermetică în sensul încifrării și obscurizării,

camuflării unor idei în spatele simbolurilor; poezia sa, deși nu este încifrată, se cere descifrată de

cititor datorită, pe de o parte, esențializării discursului poetic, iar pe de altă parte, datorită

trimiterilor spre conținuturile creștin-ortodoxe, care cer un fundal de cunoaștere. În plus,

creștinismul ortodox, în sine, deși nu îi este propriu ezoterismul intenționat sau în care omul este

28

cenzurat, are în centru un Dumnezeu care este deodată mister și revelație, taină și descoperire.

Cu toate acestea, rămân accente pregnante din geometria ermetică a Entropiei, însă poetul

renunță la imagistica luxuriantă din volumul anterior. De la discursul ermetizat, matematic, se

produce o întoarcere spre cealaltă latură a spiritului lui Daniel Turcea, care a existat latent şi în

primul volum: religiosul. Dacă pentru a înţelege textele anterioare era necesară cunoașterea

teoriilor ştiinţelor exacte, a filozofiilor și misticii orientale, accesul la volumul Epifania este

condiționat de înțelegerea scrierilor Scripturii și a Sfinţilor Părinţi. Ermetismul se transformă în

esenţializare mistică, printr-o frazare esențializată, asemănătoare ermetismului italian, în special

al poeziei religioase a lui Giuseppe Ungaretti.

4. Daniel Turcea, între Apollo și Dionysos

O ultimă coordonată a cercetării are în vedere principiul coincidentia oppositorum, care permite

citirea poeziei sale ca pe o unitate, în ciuda faptului că cele două volume de versuri, prin tematica

lor, au fost văzute în disjuncție. În acest context, am pornit de la criteriu de interpretare apolinic-

dionisac, relevant în sensul în care caracteristici ale celor două mituri se întrepătrund în fibra

poetică a ambelor volume, dând naștere orfismului, înțeles atât ca mister, cât și ca melodicitate.

4.1 Universul mitologic al poeticii lui Daniel Turcea

Există, în poezia lui Turcea, o „pădure de simboluri” și „prezențe ale imaginarului cu care îi

place atât de mult poetului să se înconjoare”43

și care dau chei (plurivoce) de interpretare a

substanței mitice insinuate în textura versurilor. Miturile (mitul lui Orfeu, al lui Apollo, al lui

Dionysos), luate separat, au un caracter criptic şi nu pot fi izolate şi analizate decât cu precauţie,

de aceea consider că ele trebuie analizate în ansamblul lor, imaginarul vizionar al poetului

fundamentându-se pe o serie de constante mitice.

4.1.1 Imaginarul: de la mit la simbol

Universul mitologic al poeziei lui Turcea se configurează ca rezultat al confruntării omului cu

limita și cu o profundă căutare a transcendentului, ca poli ai unei dinamici care cuprinde, în sine,

o dată sensul divinului şi altă dată pe cel al umanului. Revelarea misterului este urmarea

confruntării cu această consecinţă care decurge de aici. Mişcarea s-a efectuat pe fundalul căutării

în absolut prin creaţie. Toate rădăcinile arhetipale ale creaţiei şi ale existenţei creatoare moderne

proiectează în plan poetic ontofania, iar proiecţia aceasta îşi are consubstanţială căutarea mitului

şi a gândirii mitice, ca element de identificare a zonele ultime, şi irecuperabile altcumva, ale

vieţuirii noastre în orizontul misterului. Ceea ce l-a interesat îndeosebi pe Daniel Turcea au fost

conţinuturile mitice ca atare (nu felul constituirii lor narative) și îndeosebi mecanismele prin care

realitatea cuvântului se încarcă cu „sarcina mitică”, cu misterul ei recuperat, dincolo de temele şi

43

Victor Felea, Daniel Turcea: Entropia, în Secțiuni, București: Cartea Românească, 1974, p. 283

29

motivele recurente, în plasa creatoare şi spontană a versului. Poetului i se revelează „universul

barbian de severe geometrii lirice, dar și mistica plină de visare a Orientului, a îndepărtatei Asii,

cu acea prestanță a toposurilor fecundate de străvechi mituri”,44

pe care le reconfigurează

ermetic, în imagini luxuriante. Poezia lui Turcea nu transpune şi nici nu ilustrează, astfel, un

sistem filozofic printr-unul poetic, ci adaptează o gândire mitică la imagini poetice. Poetica

presupusă de o astfel de gândire intersectează imaginarul cu planul proceselor raţionale, adică

ideea cu imaginea, în transparenţa misterioasă şi inepuizabilă a simbolului, generator al unor

matrice arhetipale pe care voi încerca să le analizez în relație cu poezia lui Daniel Turcea.

4.1.2 Diurnul și nocturnul

În Structurile antropologice ale imaginarului, Durand susține că ființa umană este capabilă să

atenueze temerile generate de Cronos, timpul devorator, printr-o constelație de reprezentări

eufemistice. Acestea sunt grupate în jurul sistemului diurn și sistemului nocturn, aflat sub semnul

„conversiunii şi al eufemismului”.45

La rândul său, acest sistem este împărțit în nocturnul mistic

și nocturnul sintetic-diseminativ. Pornind de la acest sistem, am identificat și coordonatele

temporale ale poeziei lui Daniel Turcea.

4.1.3 Apollo și Dionysos

Creația lui Daniel Turcea nu stă sub semnul apolinicului, al luminii, doar în volumul Epifania,

așa cum foarte adesea a fost remarcat de critică, chiar dacă acestui volum îi este proprie, în mare

măsură, starea contemplativă, senină, temperată a introspecției, chiar dacă dialectica bine-rău,

izvorâtă din etica creștină, este constantă în acest volum în care apare adesea antiteza unui „ieri”

decăzut și a unui „azi” răscumpărat. Apolinică este și modalitatea poetului de a scruta lumea

fizică, de a înțelege cosmosul și de a-l analiza, lucid, cu metodele riguroase ale științei, care

reclamă tocmai distanța critică pe care poetul știe să o ia față de obiectul studiat, cum apolinică

este și lumea onirică a ideilor eterne a lui Platon, a lui Pitagora, lumea matematică, geometrică a

teoriilor pe care le încapsulează în versurile de o muzicalitate senină în unele dintre poeziile sale

din volumul Entropia. În același fel, Epifania nu va sta doar sub semnul apolinicului, deși este

preponderent o poezie luminoasă, ci va îngloba și unele imagini și simboluri dionisiace;

interesant este de remarcat, de pildă, că nu lipsesc paradoxurile de tip dionisiac și că imaginea

nopții, a lunii sau a apelor nocturne apare mult mai des în acest volum decât în primul, deși

Entropia are, prin excelență, toate trăsăturile poeziei dionisiace.

4.2 Daniel Turcea: între apolinic și dionisiac

În gândirea mitică orientală, la care Daniel Turcea a fost foarte permeabil, metabolizând-o și

transformând-o în material poetic mai ales în Entropia, evoluția și armonia sunt condiționate de

44

Dinu Flămând, Intimitatea textului, București: Ed. Eminescu, 1985, p. 143 45

Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, p. 243

30

concilierea contrariilor pe care individul încearcă să le integreze firesc în ritmurile care domină

universul, „să unifice Soarele și Luna, adică să ia asupră-i întregul Cosmos”.46

Astfel, „într-un

sens mai larg energetic, Entropia definește un fenomen de transfer în sens ascendent sau

descendent între sisteme comunicante. Se poate vorbi deci de entropie în sensul absolut-om,

infinit-finit, trecut-prezent, imaginație-realitate, haos-cosmos, cosmos-haos, entropia

reprezentând simbolul universal al fenomenelor”.47

Se realizează, astfel, un proces de

complementarizare la toate nivelurile, punctul cel mai de sus reprezentându-l însăși natura

totalizatoare a divinității, și astfel apare ea și în volumul Entropia, prin sincretismul religios și

prin aducerea laolaltă a mitologiilor diverse, într-un tot care cuprinde și binele și răul, și

întunericul și lumina, și divinul și demonicul, care nu sunt decât fețe ale uneia și aceleiași

entități. De fapt, „coincidentia oppositorum este una din modalităţile cele mai arhaice prin care s-

a exprimat paradoxul realităţii divine”.48

Şi în mitologia chineză, divinitatea supremă era tocmai

zeul întunericului şi al luminii, într-o simbolistică ce-şi păstrează coerenţa, deoarece „lumina şi

întunericul nu sunt decât aspecte succesive ale uneia şi aceleiaşi realităţi; considerate izolat,

aceste aspecte ar părea separate, opuse, dar ele se înfăţişează ochilor înţeleptului mai mult decât

«gemene», ele formează una şi aceeaşi esenţă, când vădită, când nevădită”.49

Mai mult decât un

concept cu care Daniel Turcea operează, fie și în straturile profunde ale operei sale, coincidentia

oppositorum este un principiu care nu se rezumă doar la simbolurile și arhetipurile care aparțin

regimului nocturn al imaginarului, ci se prelungește în întreaga operă; în funcție de el putem

percepe opera și chiar individualitatea autorului. Poetul nu este un el și un non-el, judecat prin

prisma antagonismului Entropia-Epifania. Însăși ideea de contradicție între cele două volume se

constituie ca o falsă problemă: putem vorbi despre o evoluție, despre o devenire, despre o

modificare, care sunt firești, mai ales în dreptul unei personalități atât de neliniștite, aflate veșnic

în căutare de răspunsuri, veșnic în efervescența descoperirilor. Și în Entropia, afirmă Dan

Cristea, poezia sa dezvăluie „oricât s-ar părea de ciudat, un program de existență și o certă

căutare a adevărului vieții. Poemele din Epifania (1978), al doilea volum al lui Daniel Turcea,

fără a fi întru totul celor opuse din cartea de debut, aprofundează aceste ultime trăsături și le

acordă o mai amplă rezonanță umană. Ea tinde să degajeze esența lucrurilor și să pună în

evidență partea sufletului din tot ce ne înconjoară. Dacă în Entropia descoperim un poet care

caută Calea prin sondarea diverselor mitologii și religii aflate într-un sincretism specific anilor

’60-’70, dar și prin extraordinara putere de scrutare a universului științific, în Epifania constatăm

că poetul și-a găsit această Cale, iar fervoarea trăită până atunci în direcțiile amintite devine

consacrare profund creștină, fără ca acumulările anterioare să se piardă – regăsim nenumărate

46

Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, București: Humanitas, 1992, p. 384 47

Marian Popa, Modele și exemple. Eseuri necritice, București: Ed. Eminescu, 1971, p. 74 48

Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, București: Humanitas, 1992, p. 383 49

Ibid., p. 385

31

trimiteri spre geometrie, astrofizică, filozofie etc. și în acest volum, regăsim și simboluri

dionisiace, ceea ce diferă este expresia poetică, mai „decantată”, mai așezată, mai cursivă și

rafinată. Este ceea ce însuși poetul descrie chiar în Epifania: „gol și plin, afirmarea-afirmării/

coincidentia oppositorum, frunză de/ salcie, salcâm înflorit/ șarpe în formă de dafin/ îmblânzitor

de măceșe” (Vameșul pictând sau călătoria).

4.2.1 Regimul diurn

Lumina este redată și printr-o serie de trăsături semantice similare în esență: luminozitate,

strălucire, culoare albă, transluciditate. Uneori, reprezentarea lor contextuală este oximoronică,

prin asociere contrastivă cu aria semantică a întunericului; de remarcat că acest tip de asocieri

sunt mai frecvente în Epifania (volum a cărui solaritate apolinică ar fi exclus paradoxurile

dionisiace): poetul invocă divinitatea întru primirea unei Racle de lumină, pentru ca trupul să îi

fie îngropat, de viu, în lumină. Este vorba, firește, de o lumină spirituală, care eufemizează

htonianul. Iar în poezia Vameșul pictând sau călătoria, poetul scrie despre „seceta care inundă”,

seceta fiind un simbol solar, iar apa – nocturn, lunar. În ambele volume, Turcea exploatează mult

virtuozitățile figurative ale unor lexeme situate – prin sensul lor contextual – la limita valorilor

semantice concrete și materiale cu cele abstract-imateriale. („păr …de săbii lucioase”, „ascuțișul

serii”, „mușcătura serii”, „umbre de chitină și vânt de clești”, „timpu-alege-n plumb lumina”,

„mandarini sorbind alb iaz de timp din cești”, „ceremonii de Osmiu în pale vacuole”, „am s-o

gâtui cu lumina”). Elemente ce aparțin unor câmpuri lexicale diferite, chiar unor regnuri variate,

animal-vegetal-mineral – sunt asociate imaterialității vizuale a luminii, creându-se metafore

caracterizate prin inedit și distanță semantică între termeni („timpul alege-n plumb lumina”,

„fructe-n luciri de carate”, „spre a deschide cu închisa cheie/ în iaz de lumina salcia lactee”,

„frunzele au lumină în miez”). Alături de arhetipul luminii se înscriu o serie de simboluri

subsumate aceluiași câmp semantic dominant: soare, foc, incandescență, pe care le analizez în

raport cu poezia lui Turcea.

4.2.2. Regimul nocturn

Complementaritatea acestor două momente temporale antagonice – zi-noapte – este posibilă şi

evidentă în lumea infuzată de mitologie a universului lui Turcea, iar această dualitate

configurează destinul uman încadrat între coordonate etern repetabile prin ciclurile luminii și ale

întunericului. Afirmam că Turcea a fost un poet al luminii și al întunericului în egală măsură, al

nopții cu fantasmele sale. De aceea, multe din metaforele plasticizante, concepute de scriitor sunt

polarizate în jurul obscurului. În general, reveriile nocturne ale poetului sunt marcate de extazul

dionisiac, tenebrele fiind rar generatoare de imagini terifiante. Alteori, sub influența apolinicului,

natura se umple de viaţă, trăgându-şi esenţa din sevele obscurului, devenind un refugiu

compensator pentru poet: „umbra/ înflorită mă primește/ ca un dar.” Nu în Entropia (unde

noaptea este sursă de plăceri dionisiace), ci în Epifania (volum al luminii!), scenografia liricii lui

32

Turcea este una a străvechilor ceremonii oculte, poetul repetând scenarii inițiatice şi invocatoare,

într-o atmosferă dominată de tăceri sepulcrale, de tenebrele ce ţin de o lume a necreatului: „e

seară/ înnopta-se-va curând/ mai sunt atâtea ziduri și duhuri rele sunt/ noian de ape” (Iubire,

împărăteasă). Noaptea (și simbolurile sale: luna, apa, oglinda etc) determină instaurarea

senzaţiilor de angoasă existenţială și de spaimă ancestrală:, individul resimțindu-și culpa într-un

univers claustrant, al obscurității fizice, dublate de întunericul spiritual: „vrând miezul nopții/ să

se spulbere/ să-nceapă/ căci mai cumplit decât un cosmos negru/ îți va fi sufletul, acoperit de

vină” (Zid). Condiția umană a ființei lăsate pradă tenebrelor interioare devine condiția

universului însuși, căci individul, întunecat în sine, va altera lumea, transfigurând-o prin privirea

sa. Astfel, păcatul „în suflet întuneric aduce/.../ și sapă iad/ și-nveninând, privirea/ îi schimbă

lumii fața/ și străină/ potrivnică se face-ntreaga fire” (Vina). Întunericul și umbra capătă o

influență extensivă asupra naturii înseși, care manifestă o mişcare retractilă prin memorie: „în

umbră, în aule/ parcă lemnul și-ar aminti o cupolă” (Vameș pictând sau călătoria). Într-o

inversare a apolinicului cu dionisiacul, adevărul, cunoașterea logică și obiectivă se subiectivează

și capătă valențele regimului nocturn, în timp ce subiectivul devine adevărata lumină: „Axiomele

nu există, sunt ireale/ nu există decât umbra lor/ iar sursa de lumină e sufletul” (Geometria sau

căutarea drumului). Nocturnul devine o lume ce se proiectează cu naturaleţe în cerurile înalte ale

Cosmosului, spre începuturile universului și spre evoluția sa în timp și spațiu, acolo unde

distincția dintre întuneric și lumină nu mai există: „lumina e...Umbră a Semnului Yang, lung

exod/ din însăși Afara visării de lumi” (Explozie).

4.2.3 Crepusculul

Turcea poate fi considerat un poet al luminii, în egală măsură în care apare ca poet al

întunericului, fiindcă explorarea lucidă, apolinică, a universului cu tainele sale devine, în același

timp, o explorare a adâncurilor interioare, dionisiace, sugerate de prezența numeroaselor imagini

arhetipale. De remarcat însă că, deși critica literară a identificat în Epifania doar metafora

luminii, imaginile și simbolurile registrului nocturn sunt mult mai numeroase decât în Entropia,

unde lipsesc aproape cu desăvârșire, întunericul fiind doar sugerat prin procedeul inversiunii, al

oximoronului și paradoxului. Un punct de convergență între noapte și zi, întuneric și lumină

devine crepusculul, ce potoleşte avântul vital şi luciditatea diurnă: poetul se întoarce spre

interior, spre tărâmurile întunecoase ale visului şi conştiinţei, aşteptând revelaţiile esenţiale pe

care trezia le alungă. Ochiul cunoaşterii se deschide abisal, unde pâlpâiri şi străfulgerări

neaşteptate revarsă o lumină magică asupra zonelor de conştiinţă şi de realitate inabordabile

intelectului, permiţând o plenitudine a comunicării cosmice („îmi sunteți/ invitați de-o seară/ să

bem de plăcerea sateliților Li/ Tai” – Dezastre; „aerul, doar el, crepuscul/ prea aproape și candid/

un caleidoscop de lumi ne încântă, ne respiră” – Câmpia Grodek), dar și apariția fantasmelor

exotice: „da/ mirtul/ e legenda alesului iman/ și tot nisipul serii sub pleoapa lui Oman” (Abdul

33

sau elogiul lui Parmenide). De asemenea, dacă lumina primordială, lumina expiatoare

exprimând revelația, teofania, este substanța imaginară dominantă a volumului Epifania, aceasta

nu exclude taina, nu dezbracă lumea de misterele ei, tocmai pentru că lumina însăși comportă o

cuantă de mister, împletindu-se cu întunericul, acesta fiind o premisă a revelației. Dacă volumul

acesta a fost perceput ca stând sub semnul luminii, cunoașterea apolinică, rece care o însoțește,

este atenuată, îndulcită de revelațiile mistice crepusculare. Amurgul, devine din nou punctul în

care apolinicul și dionisiacul se întâlnesc, clarobscurul permițând acuitatea celorlalte simțuri și

ascuțind percepția extrasenzorială a sufletului: „stingându-se/ rămân/ numai miresme// strune/

neatinse// ca sufletul/ aproape” (Înserare).

Perechea lumină-întuneric devine astfel paradoxală și complementară: întuneric-lumină-

întuneric, într-o permanentă rotire în care cele două simboluri își transferă sensurile și se

substituie reciproc: „din prea multe stele dintr-o dată zi”. Această schemă a ipostazelor succesive

ale devenirii se polarizează într-o supraimagine, a clarobscurului, sau, folosind un alt termen al

său, o „transparență” eternă. Dacă poetica Entropiei se configurează preponderent ca o creație

dionisiacă, care însă integrează cunoașterea apolinică, logică, rece, Epifania stă sub semnul

luminii apolinice, dar care dezvăluie ceea ce totuși rămâne ascuns: taina mistică. Daniel Turcea,

într-o creație complementară de tip yin și yang, spune tăinuind și tăinuiește spunând, în registrul

nocturn al imaginarului, întunericul nefiind decât o fază premergătoare a luminii, ca dialectică a

întoarcerii sau a reintegrării contrariilor în lumea ca tot: „în cea de-a zecea dimineață a lunii”,

steaua Altair „va fi fiind pentru-o secund-aproape”; altă stea cade: cometa Ul, „fastul solar”

aduce cu sine ispite (Abdul sau elogiul lui Parmenide). Timpul mitic instaurează o succesiune

originară a diurnului și nocturnului, într-o unitate în care contrariile coincid: ceea ce este vizibil

în lumina zilei este ocultat de întunericul nopții, pentru că ceea ce se vede și ceea ce se ascunde

este una și aceeași ființă: „Există doar ceea ce nu există/ Dar nu se poate, credeți, afirma.” (Abdul

sau elogiul lui Parmenide); „numim/ lumină/ odihnind lumină/ când în afară-ncepe ce nu-i iertat

a spune” (Logos, izvorul).

4.3 A treia cale: dualismul docturn-diurn

Fiecare proces energetic și cognitiv evoluează în contrariul său, implicând astfel o polaritate și o

dualitate ce caracterizează poezia lui Daniel Turcea. Din acest punct de vedere, și imaginarul,

văzut din perspectiva antropologică, poate fi interpretat „ca tensiunea a două «regimuri» care

inventariază fiecare imaginile, în două universuri antagoniste“ (conștient și inconștient), care se

întrepătrund („pactizează“) într-un subunivers (subconștientul) sistematic, datorită faptului că

„polaritățile divergente, imaginile antagoniste își păstrează individualitatea proprie,

potențialitatea lor antagonistă și nu se leagă decât în timp, pe firul unei povestiri, într-un sistem

34

mai degrabă decât într-o sinteză“.50

Această sinteză apare explicit în poezia lui Daniel Turcea

prin concilierea regimului diurn, apolinic, cu regimul nocturn, dionisiac, printr-o serie de

simboluri-axe care leagă spațial și temporal htonianul de celest, noaptea de zi, lumina de

întuneric, printr-o recreare, o nouă cosmogonie poetică.

4.3.1 Cosmogonia

Poezia lui Daniel Turcea poate fi considerată o poezie cosmogonică, construită pe de o parte pe

schema descendentă a haosului germinativ, a întunericului din care se ivește, mai târziu, plasma

unui nou univers (Entropia), iar pe de altă parte, pe schema ascensională a luminii și mântuirii

înnoitoare, creatoare de lumi fără translația prin adâncul resimțit ca întuneric (Epifania). Mitul

cosmogonic al Entropiei este în strânsă legătură cu mitul thanatic, între ele existând o relație de

interdependență: nu poate muri ceea ce nu există deja și pentru ca ceva să ia naștere, trebuie ca

mai întâi să existe nimicul într-o formă embrionară capabilă să zămislească totul. O alta filiație a

mitului cosmogonic este aceea a puterii de ,,dominare a timpului”, în principal prin certitudinea

unui nou început. Însă la Turcea noțiunea de timp recreat nu atrage și ideea de evoluție, corecție

a haosului primordial – ciclurile se repetă, „se încâlcesc moale și reci”, ca „forme obscure”. Un

ciclu care se reia la infinit, asemenea ciclurilor de viață umane pe care poetul le descrie în

tradiția orientală a metempsihozei: „Totul e să ardă o ușă orbitoare/ totul e să treci dincolo/ din

afară în afară prin porii/ acestor licheni ce-au iubit/ vii și mai vii încă/…/ Scăpare nu mai există/

Nu-i decât un nesfârșit Posibil/ Unde logica nu e să te smulgi/ de sub ecuațiile oricărei mișcări/

să poți trăi/ vieți/ astfel/ nenumărate.”

4.3.2 Arborele cosmic

Integrată în simbolistica ascensiunii, apare imaginea Arborelui Vieții ca uniune a omului cu

divinitatea. Pe această schemă ascensională apare „vremea înaltă”, timpul este măsurat ca

eternitate, marele Timp Mitic, în care anii trec cu viața naturii și cu ființa omului, aceeași în

mișcarea ei, în Marele Spațiu mitic. Într-un „spațiu în mișcare gândindu-se pe sine”, „curba

lunecând de plăcere a timpului” face ca până și aerul să devină arhaic. În numeroase tradiții

religioase abundă simbolurile porții sau ale punții, simbol al cunoașterii metafizice, care la

Turcea reprezintă transcendența (ne)cenzurată, poarta posibilă, misterul: „forme obscure și iată /

Totul e să ardă o ușă orbitoare/ totul e să treci dincolo.” (Zen)

Regăsim o semnificație ontologică de transcendere din „realul” existenței, în simbolismul mitic

al „Centrului”, și în imaginea Arborelui cosmic. De altfel, datele fundamentale ale mitului, încă

din formele lor străvechi, reprezintă universul ca un arbore imens, ale cărui rădăcini îmbrățișează

pământul și ale cărui crengi formează bolta cerului.

50

Lucien Sfez, Dictionaire critique de la comunication, Vol. I, Paris: PUF, 1986, p. 79

35

4.3.3 Mitul întors

Fie că este vorba de o complementaritate sau chiar de o opoziție, contrariile se „reconciliază”

înainte de reintegrarea în unitatea principiului din care ambii derivă: „a încerca să folosești

cuvintele pentru a descrie acțiunea/ Principiului/ înseamnă a nu vorbi despre El ci despre

contrariul Lui/ cuvintele sunt văi/ sunt circuri/ sunt zaruri” (Linia dreaptă); „rozând funcții cu

explozii de timp/ în implozii de timp să-și compună antipozii” (Dezastre).

În visul cu inserții mitologice al lui Turcea din Entropia, avem de-a face cu un sincretism

religios care înglobează un substrat al creștinismului mai apropiat de spiritul religiozității

orientale, cu elemente din filozofia greacă: există o bipolaritate a sacrului în regimul nocturn al

imaginarului, întunericul nefiind decât o față a luminii (imagine apropiată de gândirea

neoplatonistă), ca dialectică a întoarcerii sau a reintegrării contrariilor în lumea văzută holistic.

Simbolul șarpelui, pe care îl regăsim în aproape toate poeziile lui Turcea din primul volum, este

un astfel de exemplu al răsturnării, al inversării raporturilor dintre termenii temei sacrale a

originii răului. Șarpele, simbol al ispitei cunoașterii, oferă astfel viziunii poetice posibilitatea

creării unui nou mit, opus dogmei religioase, tema creștină împletindu-se cu cea gnoseologică.

Imaginea șarpelui, așa cum apare ea în poezia lui Daniel Turcea, cuprinde în sine atât

simbolistica tentației cunoașterii (deschide porţile lumii noi, a cunoaşterii, a ieşirii din pasivitate-

stagnare, în Entropia), cât și a ispitei demonice (prilej de păcat, de cădere și despărțire de

Dumnezeu – în Epifania); atât simbolul de „fiu al pământului” (spiritul lumii întrupat în șarpe

reprezentând legile naturii sau Uroborus care ia în cercul său protector copilul-soare al noii zile –

Entropia), cât și simbol al vindecării divine (Epifania). Derivate din simbolistica șarpelui sunt și

imaginile dragonului sau a sfinxului dublu Aker, din Entropia, întruchipând lumea

subpământeană și având misiunea de a păzi carnea tainică-leşul Soarelui. Simbol al forţei şi

regenerării, dublul Aker este purtător al simbolisticii enantiodromiei.

Turcea realizează inversiunea între veghe și reverie, între care stabilește raporturi de

complementaritate, ambele stări întâlnindu-se într-un punct de convergență care este actul

creației, visul dublând lumea reală cu un univers inversat și mai frumos. În acest punct de

convergență contrariile se reconciliază, simbolurile tradiționale sunt demitizate, iar alte sensuri,

proprii, ale conceptelor sunt mitizate și convertite în simboluri poetice, astfel că limbajul poetic

restaurează în regimul imaginarului mitic o „stare primordială”.

4.3.4 Beția și visul

Deşi înăbușită în comunism, gândirea fantezie a fost suplimentată şi înlocuită considerabil de

gândirea direcţionată care se găseşte în întreaga ştiinţă modernă, fapt care a determinat, așa cum

afirmam mai sus, refugiul artistului în propriul univers imaginar, asemenea lui Daniel Turcea.

Reinstituit și protejat de ideologia comunistă, mitul Rațiunii era fundamental pentru scoaterea

intelectului din gestaţia imaginaţiei, pe ideea formulată și de Hegel că imaginația nu este decât o

36

gândire care nu a ajuns la conştiinţa de sine, fiind purtătoare de frumoase sensuri aflate însă în

zona non-gândirii: „A lua numerele ori figurile geometrice ca simple simboluri …e o nebunie să

presupui că prin aceasta s-ar exprima ceva mai mult decât poate gândirea să înţeleagă şi să

exprime. Dacă în astfel de simboluri, precum şi în altele, create de imaginaţie în mitologiile

popoarelor şi în general în poezie, ar fi să fie cuprinsă o înţelepciune profundă, o semnificaţie

adâncă, e tocmai sarcina gândirii să scoată la lumină înţelepciunea care e numai inclusă în ele, s-

o scoată la lumină nu numai în simboluri. În simboluri adevărul este încă tulbure şi voalat de

elementul sensibil; el se revelează complet conştiinţei în forma cugetării; semnificaţia nu este

decât cugetul însuşi”.51

Or nu se poate vorbi, în dreptul literaturii onirice, de o poziție

supralogică, opusă raționalismului, de o suprimare sau efasare a gândirii direcționate, așa cum se

întâmpla în cazul suprarealiștilor sau chiar al romanticilor. Cu atât mai mult, în opera lui Turcea,

mitul Raţiunii este întruchipat de către artistul arhitect, care își întemeiază efortul creator, mai

presus de toate pe calcul, pe rigoare geometrică; însă acest mit al Rațiunii apolinice se împletește

armonios (și nu se opune) cu mitul supralogic, stihial, dionisiac. Însăși imaginea divinității

creștine, așa cum apare ea în Epifania, se configurează ca o îngemănare a unor atribute aparent

contradictorii: de la reprezentarea raționalistă a unui Dumnezeu matematic, precis, creator de

lumi guvernate de rigoare, cum reiese din primele poeme ale volumului, la antipodul

personificării antimatematice, care, totuși, nu sparge schema logică anterioară, ci o completează

cu imagini și simboluri ale iubirii, tradiționale în mitologia creștină.

4.3.5 Imagini ale beției și visului în poezia lui Daniel Turcea

Visul apolinic este o viziune sublimă și tămăduitoare, o iluzie dintr-o iluzie, clar delineată,

puternic individualizată, dar tocmai de aceea, insuficientă. Visătorul este conștient de faptul că

visează, că participă la un lucru iluzoriu; el nu a izbutit încă să atingă mântuirea și eliberarea de

principiul individualității, izvor a toată suferința. Impulsul artistic dionisiac deschide aceste porți

pe care visul apolinic le ține ferecate, fiind mai puțin precar, fiindcă se înrudește cu beția sau cu

extazul provocat de substanțele narcotizante. Acest impuls dionisiac apare în momentul în care

omul simte că toată cunoașterea îmbracă forme înșelătoare, că principiul rațiunii suficiente nu

funcționează întotdeauna, astfel că artistul intră într-o totală uitare de sine. Interesant este faptul

că Daniel Turcea a făcut acest drum în sens invers: extazului și freneziei dionisiace din Entropia

(căreia nu îi lipsea, însă, viziunea apolinică, egală și riguroasă a cunoașterii), i-a urmat

seninătatea apolinică din Epifania, însă fără acea suferință a limitelor pe care eliberarea le

cunoaște: poetul și-a găsit această mântuire în ortodoxism. În schimb, frenezia dionisiacă a

primului volum nu este una a extazei: „La Daniel Turcea, carnavalul nu se va desfășura în

51

G.W.F. Hegel, Ştiinţa logicii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, pg. 202.

37

atmosfera de euforie din cântecele carnavalești ale Norei Iuga, având ceva din aerul hieratic al

unui ritual în care se insinuează ideea de sacrificiu”.52

Artistului dionisiac îi este proprie ,,dilatarea fiinţei”. Turcea însuși este „fantasmagoric dilatat”,53

iar „ieşirea din sine” a poetului, amintită şi starea de tensiune şi supraexcitare sunt chemate să

introducă starea de extaz, transă, posesie, pierdere de sine, prăbușire şi regăsire în altul, într-o

atmosferă în care totul în jur capătă sclipirea cristalului, iar distanțele se relativizează: „para de

lacrimă albă și bună la gust, zemuind/ și rădăcinile/.../dezlănțuirii/ a vinelor alcătuind transfuzii

dogoritoare/ de râs hohotit.../ de hohot prăbușit în peștera/ cu toate cristalele învelindu-te de n-ai

să mai știi/ ce poate fi mai frumos/ decât orbitoarea lor strălucire/ niciodată îndeajuns de goală/

niciodată îndeajuns de aproape/ încât pasărea roșie din cerul/ respirându-ți aerul în schimbul/

aerul ei mai de sânge cu câmpuri de maci/ risipite pe buze” (Copacul, principele și oglinda).

O condiţie preliminară a artei este ,,beţia”, o stare dionisiacă psihedelică ce anulează granițele

dintre real și imaginar, într-un vis trăit cu ochii deschiși sub puterea plantelor opiacee care dau

naștere unor viziuni exotice: „tot nisipul serii sub pleoapa lui Oman/.../ e-n rodie desfrâu-n

semințe odaliscă/ e-n șal de odaliscă paloare fructei vai/ sub diamante zodii de animal alături/

sunt opiu-n maci cum stau dispuși străinii/ mai Verdei Chine-n caravanserai” (Abdul sau elogiul

lui Parmenide).

Ochiul lăuntric ce permitea autocunoaşterea şi accesul la străfundurile lăuntrice este invocat şi de

Turcea, care însă știe că explorarea și comunicarea cosmică nu se fac prin căile inconștientului,

ci ale revelației divine, singura în măsură să dezvăluie tainele: „un cosmos sunt pleoapele/ un

cosmos e lacrima/ dar/ numai taina rostește cuvintele vieții/ fără hotar” (Dar). Mai există însă și

„visarea”, utopia care, spre deosebire de oniricul somnului, tinde numai spre lumină (fiind scutită

- printr-un efort imaginativ susţinut - de tenebre şi alunecări în subconştient și abisal)".54

„Când o

reverie, când un vis vin astfel să se absoarbă într-o substanţă, întreaga fiinţă capătă o stranie

permanenţă. Visul adoarme. Visul se stabilizează. El tinde să participe la viaţa lentă şi monotonă

a unui element. Găsindu-și elementul, își topeşte în el toate imaginile. Se «cosmicizează»55

. În

acest tip de reverie, subiectul este conștient că visează, reveria cuprinzând conștient visul: „un

tigru-și coboară/ imens, sub stele, fața spre ochii/ ei, ce acum / visează cum un tigru-și coboară

fața spre ochii ei ca un chip din fântână” (Vameșul pictând sau călătoria).

Proiecţie a umanului individualizat, visarea provine din meditaţie opunându-se realităţii efective,

dar trebuie menţinută „ca a patra dimensiune spaţială, ca reflex al speranţei, ca o coordonată

52

Octavian Soviany, Dragonul și ucigașul dragonului, în „Contemporanul” nr. 5, 2002, p. 4 53

Ion Negoițescu, La temperatura lirismului, în „Alte însemnări critice”, București: Cartea românească, 1980, p.

165 54

Costel Petcu, Introducere în filosofia și simbolistica inițierii. Libertate și destin, București: Eminescu, 1995, p.

309 55

Gaston Bachelard, Apa și visele. Eseu despre imaginația materiei, Ed. Univers, București, 1995, p. 94

38

distinctă şi proprie condiţiei noastre terestre şi cosmice”.56

Acest tip de visare este respins de

poet, deoarece este cel care, prin eufemizarea morții, împiedică mântuirea omului: „ca și cum

moartea ar fi/ un somn, o visare/ nor plutind peste adâncuri/ un vis călătorind/ într-un vis

călătorind” (Vina). Refugierea în visul-fantezie, care ascunde moartea sub învelișuri simbolice

eufemizante este înșelătoare, întrucât din moartea spirituală omul nu e salvat prin imaginație,

uitare de sine sau iluzia sfințirii, ci prin credință: omul neatins de divinitate încearcă „să-ngroape

taina sa de om/.../ la malul apelor în somn/ când amăgirea dă în floare/ și vis s-ar vrea,/ acelor

ape/ și ielelor s-ar face domn/ și viața sa s-ar vrea ursită/ ca vina steaua să i-o poarte/ și-o stea să-

l vindece de moarte” (Floare carnivoră).

4.4 De la Apollo și Dionysos la Orfeu: orizontul misterului

Intrarea în orizontul misterului deschide câmpul subiectivităţii înţelegătoare, reactivând multiple

căi de a caracteriza raportul subiectului transcendental – în sens fenomenologic – cu lumea

lucrurilor şi a minunilor vii. Căci ţine, în fond, de esenţa fiinţei de a se distribui concomitent

între luminos şi nocturn, iar eul nu face decât să participe, în extazul gândirii mitice, la această

natură dublă a lumii. Legătură între misterul poeziei lui Daniel Turcea și misterele orfice se

traduce prin opoziția (și, apoi comuniunea) ceresc-pământesc, aceasta aparținând atât tradiției

orfice cât și mitologiei orientale, păstrată ca doctrină a „spiritualizării” omului în ritualurile

inițiatice, ce provine din vechile credințe ale „reînvierii” naturii – primăvara, floarea de cireș etc.

În misterele orfice, „scopul vieții oricărui om trebuie să fie eliberarea definitivă a acestei părți a

zeului”, sufletul uman prelungindu-se și integrându-se într-un elan cosmic în care natura și

divinitatea se suprapun până la identificare, ambele devenind expresia sufletului uman. La toate

acestea poetul accede printr-un somn simbolic, o reverie cu ochii deschiși și cu conștiința notației

lucidă: „uitasem să vă spun, dinafară, zidul era aproape oglindă/ o oglindă stranie care prelungea

obiectele, Le simțeai egale/ deși înaintai cu repeziciune, aveai senzația unui somn lung,

odihnitor, fără să poți spune de ce le vedeai altfel, pentru că nu/ semănau întru totul, verdele nu

era verde, curba lină a/ dealului era o aliniere de verticale sfâșiate de o/ sinusoidă și de fapt zidul

era oranj, un oranj care-ți deschide/ porii.” Prin acești pori cititorul este îndemnat să perceapă

misterul oniric, care nu se revelează decât ca cifru. Poezia ca semnificație este, la Daniel Turcea,

în primul rând un mit hrănit cu substanța visului, construit dinăuntru, închis ermetic și translucid

numai în măsura în care ceea ce se întrezărește înăuntru nu oferă posibilitatea unei decriptări

totale. Orfismul lui Turcea este de natură magică. Scenografia liricii lui din Entropia este aceea a

străvechilor ceremonii oculte. Pământul tot este acoperit de o mare primordială. Corpurile cereşti

apar în negativul luminii lor, soarele este negru, stelele se întunecă. O stare de început de lume,

56

Ibid., p. 310

39

în care poetul va reface cosmogonii geometrice. Între necreat și sfârșit, moartea și viața nu

reprezintă decât o trecere în căutarea unei lumini cosmice, mistice.

5. Concluzii Nu există nici un volum dedicat lui Turcea, tocmai de aceea o abordare globală se impune,

pentru redescoperirea unui poet important, dar discret, al secolului al XX-lea, despre care tot mai

multe voci critice vorbesc ca despre o valoare incontestabilă a poeziei moderne românești, care

se cere revizitată și reconsiderată. Dificultatea studiului de față a constat în datele biografice

puține, aproape inexistente, pe care cercetătorul trebuie să le reconstituie cu eforturi detectiviste,

pe de o parte pentru că mai sunt puține persoane care l-au cunoscut personal, iar pe de altă parte

– fiindcă poetul a fost de o discreție absolută, o fire retrasă, introvertită, întoarsă spre sine și spre

propriile preocupări intelectuale, deși în mijlocul unei mulțimi gălăgioase, cum se regăsea

adesea. Tocmai de aceea, o dimensiune a cercetării a avut în vedere studierea dosarului de

supraveghere informativă a poetului, dosar aflat în Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea

Arhivelor Securităţii.

În primele două capitole am încercat, cu ajutorul detaliilor biografice, să urmăresc felul în care

mitologiei comuniste prometeice Daniel Turcea avea să îi opună o mitologie hermetică, a

experienței și utopiei personale în care s-a refugiat. Această utopie este generată, pe de o parte,

de rezistența la ideologia cvasireligioasă „oficială”, impusă. Pe de altă parte, ea se naște din

experiența proprie ce înglobează, mai întâi, influențele mitului hermetic ale vremii sale, iar apoi

– pe cele ale misticismului. La Turcea, înseamnă tocmai căutarea transcendenței, înțeleasă ca

misticism sincretic, înglobând religii orientale, (Entropia) sau creștinismul (Epifania), într-un

univers poetic în care elementul mitologic este menit să contrabalanseze mitologia comunistă.

În al treilea capitol am încercat să ies dintr-un tipar estetic rigid (cel oniric sau cel mistic-creștin),

pentru a încadra și poziționa poezia lui Turcea în contextul poetic românesc al deceniului al

șaptelea, marcând diferențe între termenii cu care am operat : onirism, ermetism, ermetism

matematic, alchimic sau mistic. Pentru acest demers, am pornit de la operă mai mult sau mai

puțin pliabilă pe demersurile teoretice a grupului oniric. O activitate susținută cu slalomuri

anevoioase, care ar putea fi mai echilibrat descrisă drept „mișcare”: mișcare înțeleasă și ca ieșire

din starea de inerție, ca revoltă, ca poziție activă a unui grup literar angrenat și motivat de un

principiu ordonator: visul ca model legiuitor. Dar acesta, deși cel mai important, nu este singurul

criteriu care stă la baza procesului structural al principalelor linii doctrinare ale onirismului

estetic. Dincolo, deci, de tematică, demersul teoretic al oniricilor viza o metodă, un model

creator care, mai târziu, avea să fie numit de Eugen Negrici „metamorfozare deductivă”, criticul

evitând analogiile cu diverse curente literare, propunând implicit o abordare transistorică. Acest

tip de producere a poeticității se va regăsi și la Turcea, în poezia sa. Totuși, în ce categorie putem

40

să îl încadrăm pe poet? Ce tip de poezie a scris el? Barbian, Daniel Turcea devine definibil prin

ceea ce încifrează: tocmai de aceea, propun o altă încadrare, preferând termenul de ermetism, pe

care opera lui poetul îl acoperă în toate accepțiunile sale. Ne putem gândi la obscuritatea poeziei

sale, la limbajul intelectualizat, încifrat, în linie barbiană, dar putem întrevedea profilându-se și

chipul lui Hermes Trismegistul, întrețesut alchimic în textura simbolisticii oculte a poeziei sale.

Tot la fel cum tentația mistică, la Turcea, în loc să exteriorizeze trăirea, o închide în sine,

interiorizând extazul și revelația. La confluența celor trei fețe ale poeziei sale îl regăsim pe

Hermes, descris de Durand în Introducere în mitodologie, cel care readuce seducția gândirii

alchimice, în care toate extremele se topesc în chip magic într-o armonie clar-obscură, difuză,

care estompează contururile. Ermetismul poeziei lui Turcea se constituie, așadar, în trei zone

ermetice: matematică, alchimică și mistică.

Daniel Turcea a fost un ,,constructor” de mitologie poetică, și asupra acestui univers mitologic

m-am oprit în capitolul al patrule față, fiindcă mi s-a pare fundamental pentru înțelegerea poeziei

lui Daniel Turcea, în întregul ei, ca un sistem care conciliază contrarii și propune alte perspective

asupra vieții și universului. Este un demers care face uz de metode fruste și foarte cunoscute,

prin care îmi propun explorarea unei poezii foarte dificile. Este o deschidere de drumuri în

simbolistica operei lui Daniel Turcea, care, pentru a fi decelată, a necesitat un sistem coerent și

cât mai simplu, ce poate părea didactic, tocmai pentru că face apel la prudența abordării unor

zone dificile ale poeziei.

41

Bibliografie

Opere literare: Biblia sau Sfânta Scriptură, Societatea Biblică, București, 1974

Turcea, D., Entropia, București, Editura Cartea Românească, 1970

Turcea, D., Epifania, București, Editura Cartea Românească, 1978

Turcea, D., Iubire. înțelepciune fără sfîrșit, București, Editura Albatros, 1991

Turcea, D., Epifania. Cele din urmă poeme de dragoste creștină, Iași, Editura Doxologia, 2012

Documente de arhivă: Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (ACNSAS), fond

Documentar, dosar nr. 118, vol. I, I 208789, vol. I-VI, P 013540, vol. I-II, P 749, SIE 4072, I

160190, vol. I-III, I 260674

ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 118, problema artă-cultură

Turcea, L., Conferința „Istoria unei convertiri”, Cluj, 2001, fonoteca personală

Studii critice și teoretice: Bachelard, G., Aerul și visele, Ed. Univers, București, 1999

Bachelard, G., Apa și visele, Ed. Univers, București, 1995

Bachelard, G., Dialectica spiritului științific modern, vol. I, trad. Tonoiu, V., București, Editura

Științifică și Enciclopedică, 1986

Bachelard, G., Flacăra unei lumânări, București: Fundația Atanasia, 1994

Bachelard, G., Le matérialisme rationnel, Paris : Presses Universitaires de France - PUF, 1953

Bachelard, G., Psihanaliza focului, București: Editura Univers, 2000

Bako, A.I., Dinamica imaginarului poetic. Grupul oniric românesc, Cluj-Napoca, Editura Eikon,

2012

Balian, R., Les états de la matière, Paris, Université de tous les savoirs, 2002

Balotă, N., Euphorion , Bucureşti, Editura pentru literatură, 1969

Banu, I., (editor), Filosofia greacă până la Platon, vol. I, București, Editura Științifică și

Enciclopedică, 1979

Barthes, R., Mitologii, trad. Carpov, M., Iaşi, Editura Institutul European, 1997

Béguin, A., Sufletul romantic şi visul, București, Editura Univers, 1970

Behring, E., Scriitori români în exil, 1945-1989, trad. din lb. germ. De Tatiana Petrache și Lucia

Nicolau, București, Editura Fundației Culturale Române, 2001

Benoist, L., Semne, simboluri și mituri, Ed. Humanitas, București, 1995

Bergson, H., Eseu asupra datelor imediate ale conştiinţei, trad. Morăraşu, D., Iaşi, Editura

Institutul European, 1998

Blaga, L., Zări și etape, București, Editura Pentru literatură, 1968

Bodiu, A., Ion Barbu. Monografie, Brașov, Editura Aula, 2005

Boia, L., Pentru o istorie a imaginarului, București, Editura Humanitas, 2000

Braga, C. (editor), Momentul oniric, Bucureşti, Editura Cartea românească, 1997

42

Buciu, M.V., Leonid Dimov, Dumitru Țepeneag. Onirismul estetic, Antologie de texte teoretice,

interpretări critice, București, Eitura. Curtea veche, 2007

Burgos, J., Imaginar și creație, București: Editura Univers, 2003

Cane, E.P. Harmony: Radical Taoism Gently Applied, Victoria, British Columbia, Trafford

Publishing, 2002

Cassirer, E., Eseu despre om, București: Humanitas, 1994

Cassirer, E., Mitul statului, Institutul European, București, 2001

Călinescu, M., Conceptul modern de poezie, Pitești, Editura Paralela 45, 2009

Cărtărescu, M., Postmodernismul românesc, București, Ed. Humanitas, 1999

Cătălui, I., Avangarda literară românească și visul, Brașov, Editura Universității Transilvania,

2011

Cesereanu, R., (editor), O antologie a poeziei onirice românești, Pitești, Editura Paralela 45,

2000

Chevalier, J., Gheerbrant, A., Dicționar de simboluri, vol. I, București, Editura Artemis, 1995

Cordoș, S., Literatura între revoluţie şi reacţiune, Problema crizei în literatura română şi rusă a

secolului XX, Cluj, Biblioteca Apostrof, 1999

Crăciun, Gh., Aisbergul poeziei moderne, Pitești, Editura Paralela 45, 2009

Cristea, D., Faptul de a scrie, București, Editura Cartea românească, 1980

Dărmănescu, O., Convertirea prin literatură, Craiova, Editura Apologet, 2007

Diaconescu, I., Documente. Scriitori în arhivele CNSAS, București, Editura Fundației Academia

Civică, 2012

Durand, G., Introducere in mitodologie. Mituri şi societăţi, trad. Braga, C., Cluj-Napoca, Editura

Dacia, 2004

Durand, G., Structurile antropologice ale imaginarului, trad. Aderca. M., Bucureşti, Editura

Univers, 1977

Durand, G., Aventurile imaginii. Imaginaţia simbolică, imaginarul, Bucureşti, Ed. Nemira, 1999

Eigeldinger, M., Eseuri despre poezia franceză de la romantism la post-simbolism, București,

Editura Romcart, 1992

Eliade, M., Alchimia asiatică, București, Editura Humanitas, 1991

Eliade, M., Images et symboles, Gallimard, Paris, 1979

Eliade, M., Imagini și simboluri. Eseu despre simbolismul magico-religios, București, Editura

Humanitas, 1994

Eliade, M., Insula lui Euthanasius, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, București, 1943

Eliade, M., Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, Chişinău, Editura Universitas, 1994

Eliade, M., Mythes, rêves et mystères, Paris, Gallimard, 1957

Eliade, M., Tratat de istorie a religiilor, București: Humanitas, 1992

Euripide, Bakchantele, în Euripide, Teatru complet, Chişinău, Editura Gunivas-Arc, 2005

Evseev, I., Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Timișoara, Editura Amarcord, 1994

Flămând, D., Intimitatea textului, București: Ed. Eminescu, 1985

Frye, N., Marele Cod. Biblia și literatura, București, Editura Atlas, 1999

Gaston Bachelard, Poetica reveriei, Pitești: Paralela 45, 2005

43

Girard, R., Țapul ispășitor, trad. Rogin, T., București, Editura Nemira, 2010

Girardet, R., Mituri și mitologii politice, trad. Adameșteanu, G., București, Editura Institutul

European, 1997

Goldiș, Al., Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului, Bucureşti,

Editura Cartea Românească, 2011

Grigurcu, Gh., De la Mihai Eminescu la Nicolae Labiş, Bucureşti, Editura Minerva, 1989

Grigurcu, Gh., Existența poeziei, București: Ed. Cartea românească, 1986

Guénon, R., Criza lumii moderne, București, Editura Humanitas, 1993

Guénon, R., Simboluri ale științei sacre, București, Editura Humanitas, 2008

Gusdorf, G., Mit şi metafizică. Introducere în filosofie, Editura Amarcord, Timişoara, 1996

Guthrie, W.K.C., A History of Greek Philosophy I, The Earlier Presocratics and the

Pythagoreans, Cambridge, Cambridge University Press, 1962

Hegel, G.W.F., Ştiinţa logicii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, Humanitas, 2012

Huskinson, L., Nietzsche and Jung : The Whole Self and the Union of Opposites, London,

Routledge, 2004

Indrieș, E., Dimensiuni ale poeziei române moderne, București: Ed. Minerva, 1989

Iser, W., The Fictive and the Imaginary. Charting Literary Anthropology, Baltimore, London,

The Johns Hopkins University Press, 1993

Jung, C.G, Opere complete, Editura Trei, traducere de Viorica Nișcov, București, 2007

Jung, C.G., Károly Kerényi, Copilul divin. Fecioara divină. Introducere în esenţa mitologiei,

Timişoara: Ed. Amarcord, 1994

Jung, C.G., Types psychologiques, Genève, Georg & Cie, 1977

Jung, CG, Simboluri ale transformării, București: Teora Universitas, 1999

Laudazi, E., Giuseppe Ungaretti. Esperienza religiosa e poesia, Roma, Edizioni OCD, 2008

Le Breton, D., Antropologia corpului şi modernitatea, Timişoara, Editura Amarcord, 2002

Lenin, V.I., Despre cultură şi artă, Editura de Stat pentru literatură politică, Bucureşti, 1957

Lenormant, F., Les origines d’histoire, vol. I, A Levy, Paris, 1880

Lévinas, E., Totalitate şi infinit. Eseu despre exterioritate, Iaşi, Editura Polirom, 1999

Livio, M., Este Dumnezeu matematician?, trad. Florescu-Mitchell, A., București, Editura

Lovinescu, M., Unde scurte. Jurnal indirect. [27 februarie 1969], București, Editura Humanitas,

1990

Maier, S., Onirismul în literatura română, Teză de doctorat susținută în 2009, cordonator

ştiinţific Ion Pop, Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca

Malița, L., (editor), Ceaușescu, critic literar, București, Editura Vremea, 2007

Manolescu, N., Inutile silogisme de morală practică, București, Editura Albatros, 2003

Mauron, Ch., De la metaforele obsedante la mitul personal, trad. Bot, I., Cluj-Napoca, Editura

Dacia, 2001

Micu, D., Scurtă istorie a literaturii române, vol. II, București, Editura Iriana, 1995

Moceanu, O., Visul și literatura, Pitești, Paralela 45, 2002

Morar, O., Avatarurile suprarealismului românesc, Bucureşti, Editura Univers, 2003

Moraru, C., Poetica reflectării, București, Editura Univers, 1990

44

Munteanu, R., Permanențe ale poeziei românești, Eseuri critice, București: Casa Editorială

Odeon, 1996

Negrici, E., Iluziile literaturii române, București, Editura Cartea Românească, 2008

Negrici, E., Literatura română sub comunism. Proza, București, Editura Fundației PRO, 2006

Negrici, N., Literatura română sub comunism. Poezia, Bucureşti, Editura Fundaţiei Pro, 2006

Nietzsche, F., Amurgul idolilor ( Ce le datorez anticilor, § 4), în Friedrich Nietzsche, Ştiinţa

voioasă, Genealogia moralei, Amurgul idolilor, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p.

545

Nietzsche, F., Nașterea tragediei, în De la Apollo la Faust, București, Editura Meridiane, 1978

Oprea, M., Banalitatea răului, Iași, Editura Polirom, 2002

Otto, R., Le Sacré, Paris, Petite Bibliothèque Payot, 2001

Otto, W.F., Les dieux de la Grèce, la figure du divin au miroir de l'esprit grec, Paris, Payot, 1981

Pageaux, D-H, Literatura generală și comparată, Iași, Editura Polirom, 2000

Paglia, C., Sexual Personae: Art and Decadence from Nefertitit to Emily Dickinson, New York:

Vintage Books, 1990

Petcu, C., Introducere în filosofia și simbolistica inițierii. Libertate și destin, București:

Eminescu, 1995

Platon, Timaios. Opere VII, trad. Partenie, C., București, Editura Științifică, 1993

Popa, M., Modele și exemple. Eseuri necritice, București, Editura Eminescu, 1971

Rachet, G., Tragedia greacă, Bucureşti, Editura Univers, 1980

Riffaterre, H., L’Orphisme dans la poésie romantique, Paris: Nizet, 1970

Rohde, E., Psyché, Bucureşti: Editura Meridiane, 1985

Roob, A., The Hermetic Museum: Alchemy & Mysticism, Koln, Taschen, 2006

Sautoy, M., La symphonie des nombres premiers, Paris, Points, 2007

Săhleanu. V., De la magie la experimentul ştiinţific, București, Editura Științifică și

Enciclopedică, 1978

Selejan, A., Reeducare și prigoană, Ed. a II-a, Bucureşti, Cartea Românească, 2005

Sérant, P, Guénon, R., La Colombe, Paris, 1953

Sfez, L., Dictionaire critique de la comunication, Vol. I, Paris: PUF, 1986

Simion, E., Daniel Turcea, în „Dicționarul General al Literaturii Române”, vol. VI, București,

Editura Univers Enciclopedic, 2007

Simion, E., Scriitori români de azi, vol. III, Bucureşti, Ed. Cartea Românească,1983

Sironneau, J.-P., Despre câteva avataruri ale credinţei într-o societate secularizată, în

Milenarisme şi religii moderne, trad. Lascu, I., Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2006

Sironneau, J.-P., Le communisme lénino-stalinien, La Haye-Paris-New York, Mouton Editeur,

1982

Soviany, O., Cinci decenii de experimentalism. Compendiu de poezie românească actuală, vol. I,

București, Casa de pariuri literare, 2011

Steiner, R., Creștinismul ca fapt mistic și misteriile Antichității, trad. Moga, P., București,

Editura Humanitas, 1993

Teodorescu, D., Poetica lui Ion Barbu, Craiova, Editura Scrisul românesc, 1978

45

Titiucă, D., Dascălu, N., Fractologia – prolegomene la o posibilă viziune fractală asupra

literaturii, Craiova, Fundația Scrisul romanesc, 2004

Tuchilă, C., Cetățile poeziei, București: Cartea românească, 1983

Ţepeneag, D., Quinze poetes roumains, Paris, Editions Belin, 1990

Țepeneag, D., Reîntoarcerea fiului la sânul mamei rătăcite, Iași, Institutul European, 1993

Ungaretti, G., Vita d’un uomo. Tutte le poesie, ed. Leone Piccioni, Milano, Mondadori, 1972

Ungaretti, G., Vita d’un uomo. Saggi e interventi, ed. Mario Diacono, Luciano Rebay,

Mondadori, Milano, 1974

Ungureanu, C., La vest de Eden, Timișoara, Editura Amarcord, 1995

Vatulescu, C., Police Aesthetics: Literature, Film, and the Secret Police in Soviet Times,

Stanford University Press, 2010

Verdery, K., National Ideology Under Socialism. Identity and Cultural Politics in Ceuașescu’s

Romania, University of California Press, Los Angeles, 1991

Vernant, J.P., Mit şi religie în Grecia antică, București, Editura Meridiane, 1995

Vico, G., On the Study Methods of Our Time, Trad. Gianturco, E., Ithaca, New York: Cornell

University Press, 1990

Vico, G., The Autobiography of Giambattista Vico, Trand. Fisch, M. and Bergin, T. Ithaca, New

York: Cornell University Press, 1944

Weiner, T., CIA – o istorie secretă, trad. Puşdercă, R., Bucureşti, Editura Litera Internaţional,

2009

Wunenburger, J.-J., Imaginaires du politique, Paris, Ellipses Edition, 2001

Wunenburger, J.J., Imaginarul, Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2009

Wunenburger, J.J., Utopia sau criza imaginarului, trad. Căluț, M., Cluj-Napoca, Dacia, 2001

Zetkin, C., Erinnerungen an Lenin, Wien, Berlin, Verlag für Literatur und Politik, 1929

Articole din periodice:

Avram, G. Interviu cu Dumitru Țepeneag, Revista „Argeș”, Nr. 1 / ianuarie 2010

Bates, S., Godless Communism and Its Legacies, în „Society”, nr. 9, mar.-apr. 2004

Bazin, J., Le réalisme socialiste et ses modèles internationaux, în „Vingtième siècle”, Nr. 109,

ian.-mar. 2011, Paris, Presses de la fondation nationale des sciences politiques

Bouju, M-C., Le livre comme arme de propagande: Le cas des relations entre le Service

d’édition de l’Internationale communiste et la France (1919-1939), în „Communisme”,

nr. 97/98, 2009

Braga, C., Halucinaria – resurecția onirismului, în „România literară”, nr. 6, 1992

Braga, M., Insurgența onirică, în „Steaua”, nr. 10-11 (732-733), anul LX, oct.-nov., 2009

Breban, N., Despre grupurile literare, în „Contemporanul. Ideea europeană”, nr. 11 (692), nov.

2009

Buciu, M.V., Omagiul conducătorului iubit și amintirile suprarealiste, în „Contemporanul -

Ideea europeană”, nr. 22, 7 iunie 2001

Cioculescu, Ș., Artistul – stăpân sau rob al visului său?, în „Scânteia”, 15 ianuarie 1969

46

Corespondență: Scrisori. Daniel Turcea către Dumitru Țepeneag, în „Poesis”, anul IV, nr. 4

(64), 1995

Corneanu, L., Leonid Dimov în arhiva CNSAS, în „România literară”, nr. 21, 27 mai 2011

Dimov, L., „Visul nu e o irealitate, ci o componentă a existenței globale”, interviu realizat de

Gheorghe Grigurcu, în „Familia”, nr. 10, octombrie 1982

Dimov, L., Cele cinci fețe ale poetului, în „Argeș”, nr. 2, feb. 1971

Dimov, L., Diversitate și accesibilitate, în „Luceafărul”, nr. 40, 5 octombrie 1968

Dimov, L., Mit și comunicare, în „Ateneu”, nr. 9, septembrie 1969

Dimov, L., O apologie a evidenței artistice, în „Secolul XX”, nr. 2, ianuarie 1970

Dimov, L., Pledoarie pentru o artă optimistă – discuții, în „Gazeta Literară”, nr. 30, 25 iulie

1968

Dimov, L., Preambul, în „Luceafărul“, nr. 27, 6 iulie 1968

Dragomir, L., L’Union des écrivains. Un modèle internationnel et ses limites, în „Vingtième

siècle. Révue d’histoire”, nr. 109, ian.-mar. 2011

Dumitriu, D., Realismul optic, în „România literară”, nr. 3, ianuarie 1969

Felea, V., Daniel Turcea: Entropia, în „Secțiuni”, București: Cartea Românească, 1974

Gridan, I., Du communisme national au national-communisme. Réactions à la soviétisation dans

la Roumanie des années 1960, în Vingtième siècle. Revue d’histoire, nr. 109, ian.-mar.

2011

Holban, I., Fiul cuvântului, în „Convorbiri literare”, nr. 1, 2012

Holden, J., Poetry and Mathematics, în „The Georgia Review”, Vol. 39, No. 4, Winter 1985

J. Hillman, Dionysos in Jung's writings, in „Facing the Gods”, Dallas, Spring Publications, 1980

Jesi, F., Simbolo e silenzio, în „Letteratura e mito”, Torino, Piccola Biblioteca Einaudi, 1981

Krakus, A., Crime Stories: The Polish Secret Police File and the Conflation of the Legal and the

Literary, în „Law and Humanities”, Vol. 5, Nr. 1, Iun. 2011

Madge, C., Magic and Materialism, in „Left Review”, anul 3, nr. 1, 1937

Maier, S., Prolegomene la un fenomen literar contradictoriu, în „Steaua”, nr. 10-11 (732-733),

oct.-nov. 2009

Mandelbrot, B. B., Fractal Geometry: what is it, and what does it do? în „Columbia Literary

History of the United States”, General Editor Emory Elliott, Columbia University Press,

New York, 1988

Manolescu, N., Daniel Turcea, în „Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură”,

Pitești: Paralela 45, 2008

Manolescu, N., Daniel Turcea. „Entropia”, în „Contemporanul”, nr.7, 10 iulie, 1971

Mareș, C., Prevenirea ca metodă de represiune a Securității, în „Observator cultural”, nr. 273,

iun. 2005

Marino, A., Întrebări și nelămuriri, în „Contemporanul”, nr. 2, ianuarie 1969

Negoițescu, I., La temperatura lirismului, în „Alte însemnări critice”, București: Cartea

românească, 1980

Novac, F., Un poet mistic, în „România literară”, nr. 5, 1982

47

O modalitate artistică. Discuție la masa rotundă cu: Leonid Dimov, Dumitru Țepeneag, Daniel

Turcea, Laurențiu Ulici, discuție realizată de Paul Cornel Chitic, în „Amfiteatru”, nr. 36,

noiembrie 1968

Paleologu, Al., Introducere în poezia lui Ion Barbu, în „Spiritul și litera”, București, Editura

Eminescu, 1970

Philippide, Al., Artistul, poetul – stăpân pe visul său, în „Contemporanul”, nr. 2, ianuarie 1969

Pituț, Gh., Daniel Turcea, în „Luceafărul” nr. 26, 1979

Pop, I., Poezie experimentală, în „România literară”, nr. 11, 11 martie 1971

Ricoeur, P., Ideologie, utopie şi politică, în Eseuri de hermeneutică, trad. Pop, I., Bucureşti,

Humanitas, 1995

Savin, N., Onirismul estetic – privire de ansamblu, în „Ex ponto”, nr. 2(35), Anul 10, apr.-iun.

2012

Schlesak, D., Dumitru Țepeneag și grupul oniricilor, în „Viața Românească”, nr. 12, decembrie

2002

Scrisori din exil. Epistolar Matei Călinescu-D. Țepeneag, în „România literară”, nr. 36, 1998,

Simuț, I., Literatura evazionistă, în „România literară” nr. 17, București, 2008

Soviany, O, Dragonul și ucigașul dragonului, în „Contemporanul” nr. 5, 2002

Soviany, O., Între poemul didactic și cântecul spiritual, în „Contemporanul” nr. 16, 2002

Soviany, O., Cameleonul divin, în Contemporanul nr.3, 17. Ian. 2012

Soviany, O., Întunericul și lumina. Lirica vinei, în „Contemporanul” nr. 17, 2002

Steinhardt, N., Spiritus est qui poetas facit, în Critică la persoana întâi, Cluj-Napoca, Editura

Dacia, 1983

Stone, D., The uses and abuses of ‘secular religion’: Jules Monnerot’s path from communism to

fascism, în „History of European Ideas”, nr. 37, 2011

Țepeneag, D., „.Dar poate că fac și eu politică: politică literară”, dialog realizat de Gheorghe

Glodeanu, în „Poesis”, nr. 3-4, 1999

Țepeneag, D., „Nu există termen care să mă enerveze mai tare decât termenul de textualism”,

dialog cu Iulian Ciocan, în „Contrafort”, nr. 5, mai 1999

Țepeneag, D., „Principii estetice de creație și de construcție. Dumitru Țepeneag răspunde la

întrebările lui Ion Simuț, în „Ramuri”, nr. 6-7, iunie-iulie 2003

Țepeneag, D., Epilog la o polemică, în „România literară”, nr. 25, 1992

Țepeneag, D., Introducere, în „Seine et Danube”, Editions Paris - Mediterranée, nr. 6, 2005

Țepeneag, D., În căutare unei definiții, în „Luceafărul”, nr. 27, 6 iulie 1968

Țepeneag, D., Tentativa onirică după război, în „Lettres nouvelles”, Paris, nr. 1, februarie 1974

Țepeneag, D., Vase comunicante, în „Gazeta Literară”, nr. 31, 1 august 1968

Țepeneag, D., Visul și poezia, în „Luceafărul”, nr. 14, 5 aprilie 1969

Țepeneag, D.,„Grupul oniric a coborât din maimuța suprarealismului”, în „Amfiteatru”, nr. 9-

10, 1990

Verjat, A., Gilbert Durand: la arquetipología general, la mitocrítica y el mitoanálisis, în „El

Bosque”, Nr. 4 (January-April 1993). Zaragoza: Diputación de Zaragoza

Wastell, D., White, S., Facts, myths and thought-styles. . . and a rallying cry for civic

engagement, în „Journal of Strategic Information Systems” nr. 19, 2010

48

Resurse web: Raport final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România,

București, 2006. Document disponibil la adresa:

http://www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf

Instrucţiuni privind organizarea şi desfăşurarea activităţii informativ-operative a organelor de

securitate, Departamentul Securităţii Statului 1987. Document disponibil la adresa:

http://www.cnsas.ro/documente/istoria_sec/documente_securitate/directive_instructiuni/1

987%20Instructiuni_2.pdf

Iuga, N., O ureche genială, în „România literară”, nr. 6, 2001. Articol disponibil la adresa:

http://www.romlit.ro/o_ureche_genial

Pajot, P., Benoît Mandelbrot, père de la géométrie fractale, în „Le Monde. Science et techno”, 20

mai 2013. Articol disponibil la adresa :

http://www.lemonde.fr/sciences/article/2013/05/20/benoit-mandelbrot-pere-de-la-

geometrie-fractale_3386062_1650684.html

Pavel, L., Onirismul – între istoria literară şi istoria politică, în „Vatra”, Nr. 10-11, 2007, Articol

disponibil la adresa: http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=9174

Rotaru, G., Dodecaedrul regulat. Articol disponibil online la adresa:

http://www.scribd.com/doc/27969561/Dodecaedrul-Regulat

Sabău, P. Poetul Daniel Turcea, un model de convertire şi de trăire duhovnicească, în „Lumina”,

10 mai 2008, articol disponibil la adresa: http://ziarullumina.ro/documentar/poetul-daniel-

turcea-un-model-de-convertire-si-de-traire-duhovniceasca

Simuț, I., Proletcultism sau realism socialist? (II), în „România literară”, nr. 31, 2008, articol

disponibil la adresa: http://www.romlit.ro/proletcultism_sau_realism_socialist_ii

Țepeneag, D., Scrisori către d-na M. - despre anul de grație 1968, în „România Literară”, nr. 46,

22 nov. 1995. Articol disponibil la adresa:

http://www.memoria.ro/marturii/perioade_istorice/perioada_comunista/scrisori_catre_d-

na_m_dot__-_despre_anul_de_gratie_1968/964/

Vultur, S., Trecutul care ne urmărește încă, în „Revista 22”, anul XV, nr. 928, 18 dec. 2007.

Articol disponibil la adresa: http://www.revista22.ro/trecutul-care-ne-urmareste-inca-

4201.html

49

Daniel Turcea: viața și opera

Conducător științific

Prof.univ.dr. Andrei BODIU

Doctorand

Ecaterina PAVEL

Scopul acestei lucrări este acela de a realiza o imagine de ansamblu cu privire la viața și opera

lui Daniel Turcea. Există puține studii cu privire la opera acestui poet și, deși cele mai multe sunt

realizate de nume importante ale criticii literare românești, ele se constituie ca articole

individuale care nu fac obiectul unei cercetări sistematice de amploare. Tocmai de aceea, un

atare demers este necesar pentru (re)descoperirea unui poet important, dar discret, al secolului al

XX-lea. În vederea realizării acestei cercetări, m-am orientat mai întâi spre studierea dosarului de

supaveghere informativă al poetului, aflat în Arhiva Consiliului pentru Studierea Arhivelor

Securității. Pentru a plasa pertinent cercetarea în contextul studiilor filologice referitoare la

literatura română în comunism, am parcurs și dosarele de urmărire informativă ale celorlalți

membri ai grupului oniric, plasând, totodată, activitatea literară a acestora în oglinda mitologiei

comuniste. O altă dimensiune a cercetării a avut în vedere delimitările teoretice și definirea unor

concepte aplicabile poeziei lui Daniel Turcea: onirism, ermetism, ermetism matematic, ermetism

alchimic, ermetism mistic. În ultimul capitol am studiat universul mitologic al poetului,

subordonat principiului coincidentia oppositorum, prin relația apolinic-dionisiac.

Daniel Turcea: life and work

Scientific adviser:

Andrei Bodiu, Ph.D.

Ph.D.C:

Ecaterina PAVEL

The aim of this thesis is to offer an ample study on Daniel Turcea’s life and work. There are few

studies regarding his poetry and, although most of them authored by important Romanian critics,

they represent case-by-case articles which are not subject to large systematic research. Therefore,

such an approach is necessary in order to (re)discover an important, yet very discreet poet of the

20th

century. The better to explore this issue, I focused first on the study of the poet’s Secret

Police file, from the National Council for the Securitate Archives. For the purpose of placing my

research in the context of philological studies on Romanian literature during the communist

regime, I also examined the Secret Police files of the other members of the oneiric group, by

considering their literary activity in the context of the communist mythology. Another dimension

of my research explored the theoretical delineations and aimed at defining such concepts,

applicable to Daniel Turcea’s poetry, as: oneirism, hermeticism, mathematical hermeticism,

alchemical hermeticism and mystical hermeticism. The last chapter sets the scene for a debate on

the mythological universe of Turcea’s poetry, under the principle of coincidentia oppositorum,

through the Apollonian-Dionysian relationship.

50

ECATERINA PAVEL

Studii:

2012, martie-iulie: Stagiu de cercetare, Centro Studi Art della modernità, Università degli

Studi di Torino, Dipartimento di Studi Umanistici

2010 – 2013: Doctorand, Universitatea Transilvania Brașov, Facultatea de Litere

2004 – 2006: Masterat: Linguistic Studies for Intercultural Communication,

Universitatea Transilvania Braşov, Facultatea de Litere

2000 – 2004: Licența: Limbi moderne aplicate, Universitatea Transilvania Brașov,

Facultatea de Litere

Lucrări (selectiv):

a) Volume:

Volumul de proză Culisele clipei, Editura Kronart, Braşov, 2007

b) Articole științifice:

Dumitru Țepeneag în dosarele CNSAS, în „Revista Transilvania”, *acceptat spre publicare

Daniel Turcea în arhiva CNSAS, în „România Literară”, no.5/2012, pp. 12-13

Periculture and Postcolonialism: Inside the "Color Purple" în „Buletinul Universității

Transilvania din Brașov – studii filologice și culturale”, Vol. 4 (53) Nr.1/2011, pp. 243-250

Apoliticul Cioran, între legionarism si comunism, în „Legitimarea literaturii în secolul XX

european. Studii asupra discursurilor și strategiilor culturale” (autor colectiv), Rodica Ilie,

Andrei Bodiu, Adrian Lăcătuș (ed.), Ed. Universității Transilvania, Brașov, 2010, pp. 112-129

c) Contribuții la conferințe naționale/internaționale:

Scriitorul oniric „securizat”, arhivele CNSAS – Conferința IICCMER, „Politică și societate în

epoca Ceaușescu”, 13-14 noiembrie 2012. *Acceptat spre publicare în vol. „Politică și societate

în epoca Ceaușescu”, Ed. Polirom

L’onirisme dans les archives CNÉAS – Conferina A.L.G.C.R. – Studii culturale, Universitatea

Ovidius Constanța, 16-18 iulie 2012. *Acceptat spre publicare în „Analele Ştiinţifice ale

Universităţii Ovidius Constanţa. Seria Filologie”.

Conversation Analysis and Absurd generation in Plays, în ”Critical Discourse and Linguistic

Variation. New Investigation Perspectives: Receptions, Analyses, Openings” (autor colectiv),

Ed. Universității Suceava, pp. 233-236

51

ECATERINA PAVEL

Studies:

2012, Mars-July: Research internship, Centro Studi Art della modernità, Università degli

Studi di Torino, Dipartimento di Studi Umanistici

2010 – 2013: PhDC, Transilvania University of Brașov, Facultaty of Letters

2004 – 2006: Master degree: Linguistic Studies for Intercultural Communication,

Transilvania University of Brașov, Facultaty of Letters

2000 – 2004: Bachelor degree: Applied Modern Languages, Transilvania University of

Brașov, Facultaty of Letters

Works (a selection):

a) Volumes:

Culisele clipei (short prose), Brașov: Kronart, 2007

b) Scientific articles:

Dumitru Țepeneag în dosarele CNSAS, in „Transilvania Review”, *to be published (accepted)

Daniel Turcea în Arhiva CNSAS, in România literară, no.5/2012; pp. 12-13

Periculture and Postcolonialism. Inside The Color Purple, in Bulletin of the Transilvania

University of Braşov Vol.4(53) – 2011, Series IV: Philology and Cultural Studies; pp. 243-250

Apoliticul Cioran, între legionarism și comunism in "Legitimarea literaturii în secolul XX

European. Studii asupra discursurilor şi strategiilor culturale", Rodica Ilie, Andrei Bodiu,

Adrian Lăcătuș (eds.), Brașov: Editura Universității Transilvania, 2010, pp. 112-129

c) Contributions to international/national scientific conferences:

Scriitorul oniric „securizat”, arhivele CNSAS – IICCMER Conference: „Politics and society in

Ceaușescu’s regime”, 13-14 November 2012. *To be published in volume (accepted): „Politică

și societate în epoca Ceaușescu”, Ed. Polirom

L’onirisme dans les archives CNÉAS – A.L.G.C.R. Conference: Cultural studies, Ovidius

University of Constanța, 16-18 July 2012. * To be published in „The Scientific Annals of

Ovidius University of Constanta, Series of Philology” (accepted)

No exit and Absurd Generation – International Conference – „Critical Discourse and Linguistic

Variation”, Ștefan cel Mare University, Suceava, 8-9 of September, 2011, * Published in:

Critical Discourse and Linguistic Variation, Suceava: Editura Universității Ștefan cel Mare,

2011, pp. 233-236