PROBLEME TEORETICE FUNDAMENTALE ALE SOCIOLOGIEI JURIDICE

FENOMENELE JURIDICE

1. Definirea fenomenelor juridiceFenomenele juridice cuprind, în primul rând, dreptul însuşi, regulile şi instituţiile sale, iar în al doilea

rând, toate fenomenele mai mult sau mai puţin „colorate” de drept, toate fenomenele în care dreptul poate fi cauză, efect sau ocazie. Prin urmare, fenomenele juridice cuprind toate fenomenele sociale care au drept caracteristică definitorie juridicitatea.

Pornind de la criteriul juridicităţii, vom constata că fenomenele juridice se prezintă ca o multiplicitate de cazuri de o evidentă eterogenitate.

Având în vedere marea diversitate a fenomenelor juridice care se manifestă în societate, sociologul francez Jean Carbonnier a propus, pe baza unor criterii obiective, clasificarea fenomenelor juridice în:– fenomene juridice primare şi secundare;– fenomene juridice de putere şi subputere;– fenomene-instituţii şi fenomene-caz;– fenomene contencioase şi necontencioase.

2. Fenomenele juridice primare şi secundareFenomenele juridice primare se caracterizează prin:– maxima lor generalitate în raport cu celelalte fenomene juridice;– capacitatea lor de a da naştere altor fenomene juridice (privite din perspectivă cauzală, putem spune că fenomenele juridice primare reprezintă cauza fenomenelor juridice secundare).

Din categoria fenomenelor juridice generale fac parte fenomene precum un text de lege, o sentinţă judecătorească, o convenţie internaţională etc.

Fenomenele juridice secundare se caracterizează prin aceea că:– au un caracter particular;– sunt fenomene derivate din fenomenele juridice primare.

Fenomenele juridice secundare sunt de o mare varietate, ce se poate întinde de la achitarea unei amenzi până la îndeplinirea de către un stat a sancţiunilor dictate de către Consiliul de Securitate al O.N.U.

Într-o mare măsură, fenomenele juridice primare se identifică cu ceea ce juriştii numesc izvoarele formale ale dreptului (cutuma, practica judecătorească şi precedentul judiciar, doctrina, contractul normativ, actul normativ), fără a se reduce însă doar la atât. În sfera lor intră şi judecăţile particulare (judecăţile fără jurisprudenţă), precum şi ordinele, dispoziţiile, comenzile, deciziile individuale etc.

3. Fenomenele juridice de putere şi subputerePornind de la fenomenul de putere, care se află sau nu în substanţa fenomenelor juridice, le putem

clasifica pe acestea în:– fenomene primare de putere;– fenomene primare de subputere.

În ceea ce priveşte fenomenele de putere, se constată pregnanta lor materialitate, care pare să le identifice cu mecanismul impersonal de la care emană (guvernanţii, statul etc.). De exemplu, decretele prezidenţiale sau ordonanţele de urgenţă ale guvernului.

Fenomenele primare de subputere se caracterizează printr-o anumită subiectivitate, trăsătură care îşi află sorgintea la nivelul celor guvernaţi. Acestea se manifestă sub forma comportamentelor, a reacţiilor, a stărilor de spirit.

În larga sferă a fenomenelor primare de subputere se regăsesc câteva categorii mai importante:– acelea care apar ca un răspuns imediat la măsurile onerative sau prohibitive cuprinse în actele normative (fenomene care ţin de obedienţă-nonobedienţă, supunere-nesupunere din partea celor ale căror raporturi sunt destinate a le reglementa);– fenomene mai puţin active şi cu un caracter psihologic mai profund (cunoaşterea, necunoaşterea, ignorarea legii sau imaginea dreptului în marele public);– conştiinţa juridică, fenomen complex care, pe lângă cunoştinţe juridice, cuprinde concepţii juridice, elemente de psihologie juridică, dar şi judecăţi de valoare prin care indivizii apreciază, ierarhizează diferite aspecte ale dreptului, ale modului său de aplicare).

Fenomenele de subputere sunt, totodată, şi produsul unei educaţii juridice pe care individul şi colectivităţile umane o suportă în cadrul amplului proces de socializare.

1

4. Fenomene-instituţii şi fenomene-cazDistincţiile între fenomenele-instituţii şi fenomenele-caz se realizează după tipul realităţii juridice pe care o desemnează, realitate juridică ce se poate prezenta fie sub forma unei mulţimi de fenomene juridice de acelaşi tip (fenomenul-instituţie), fie sub forma unei situaţii individuale (fenomenul-caz).

Instituţia juridică desemnează un ansamblu de reguli juridice cu caracter relativ stabil, care reglementează un domeniu al relaţiilor sociale, în scopul apărării, conservării şi promovării anumitor interese personale sau colective ale indivizilor, grupurilor sau colectivităţilor sociale. Instituţia juridică este un segment de drept, un model socio-juridic ce poate fi aplicat la totalitatea situaţiilor concrete, a cazurilor individuale de aceeaşi natură.

Fenomenul-caz reprezintă o entitate juridică individuală, o situaţie concretă, reglementată şi modelată de către instituţie. Fenomenul-caz reprezintă manifestarea unică şi irepetabilă în microsocial, mezosocial sau macrosocial a fenomenului instituţie.

De exemplu, prin căsătorie ca fenomen juridic pot fi înţelese două realităţi distincte: una care se află prevăzută în Codul familiei şi se prezintă sub forma unui ansamblu de norme juridice (instituţiacăsătoriei) şi alta care se manifestă sub forma unui menaj determinat, irepetabil, dintre o femeie X şi un bărbat Y (căsătoria – caz).

Fenomenele-caz pot fi, la rândul lor:– fenomene individuale (ca cel la care ne-am referit mai sus)– colectivităţi de fenomene, care apar din gruparea fenomenelor individuale pe baza unor caracteristici comune (de exemplu, numărul total al căsătoriilor dintr-un an).

5. Fenomenele contencioase şi necontencioasePrintre tipurile de relaţii sociale relevate de sociologie se numără şi relaţiile conflictuale, cărora li s-a

acordat o importanţă deosebită.Sociologia generală a fundamentat două căi de soluţionare a conflictelor: negocierea şi medierea. În

sfera dreptului, conflictele le vom întâlni sub forma litigiului, definit ca neînţelegerea între două sau mai multe persoane, supusă sau susceptibilă de a fi supusă spre rezolvare unui organ de jurisdicţie.

Pornind de la natura litigiilor, sociologia juridică le clasifică în fenomene contencioase şi fenomene necontencioase.

Fenomenele contencioase sunt acele fenomene care se produc într-un proces sau pe calea unui proces. Ele vor fi soluţionate pe calea medierii, care, în domeniul juridic, îmbracă forma judecăţii înfăptuite prin intervenţia între părţile aflate în litigiu a unui al treilea personaj cu un statut special, judecătorul, ca funcţionar de stat investit cu atribuţii de judecare a pricinilor civile, penale şi a altor pricini, în cadrul instanţelor judecătoreşti. Astfel, fenomenele contencioase îşi găsesc rezolvarea în cadrul procesului prin hotărârea judecătorească care se pronunţă.

Sociologia juridică consideră că fenomenele contencioase deformează dreptul, care este infinit mai mult decât contenciosul.

Fenomenele necontencioase sunt acele fenomene pe care le regăsim în realitatea socială a dreptului şi care se derulează conform normelor stabilite, potrivit înţelegerii sau convenţiei părţilor (contractul fiind legea părţilor), la care se adaugă fenomenele litigioase soluţionate pe cale amiabilă, pe calea unei negocieri, a unei tranzacţii. Transformarea fenomenelor necontencioase în fenomene contencioase există numai ca posibilitate. Ea devine realitate în momentul ruperii echilibrului juridic prin nerespectarea clauzelor contractuale, comiterea unei contravenţii sau infracţiuni etc.

NORMELE JURIDICE ÎN SISTEMUL NORMELOR SOCIALE

1. Societatea umană, activitatea normată şi ordinea de dreptÎn cadrul societăţii umane, sistem dinamic cu autoreglare, supus unor procese specifice de structurare

şi restructurare, acţiunile indivizilor, prin care aceştia asigură funcţionalitatea şi dinamica ansamblului social, se derulează într-un mod organizat, după anumite reguli sociale, având, prin urmare, un caracter normat.

Normarea, în genere, înseamnă stabilirea unor reguli care organizează acţiunea umană. Normarea activităţilor membrilor societăţii se realizează prin elaborarea unui ansamblu de reguli, prescripţii, constrângeri, obligaţii, drepturi şi îndatoriri de natură morală, religioasă, juridică, economică, politică estetică etc., care reglementează conduita şi comportamentele individuale şi de grup în cadrul sistemului social.

Diferitele categorii de norme instituite la nivelul societăţii dau naştere la tipuri specifice de ordini sociale. Aşa se explică faptul că în cadrul aceleiaşi societăţi funcţionează o ordine economică, una morală,

2

alta juridică etc. În cadrul fiecărei societăţi, între aceste ordini normative distincte, există o deplină compatibilitate. Sinteza lor reprezintă ceea ce numim generic ordine socială. În acest cadru mai larg al ordinii sociale, orice societate umană elaborează o ordine juridică.

Prin ordine juridică sau ordine de drept vom înţelege ansamblul normelor juridice împreună cu relaţiile juridice născute în baza lor.

Ordinea juridică se fundamentează şi funcţionează pe normele de drept instituite în cadrul societăţii. Ea reprezintă nucleul ordinii sociale, condiţia fundamentală a echilibrului social, garanţia realizării drepturilor esenţiale ale membrilor societăţii şi a funcţionării normale a instituţiilor. Ordinea juridică este o totalitate organică, o realitate juridică integrală ce corespunde unei anumite colectivităţi. În sânul aceleiaşi societăţi nu poate exista decât o singură ordine juridică.

2. Norme şi sancţiuni socialeNormele sociale reglementează conduita oamenilor în cele mai diverse sfere de activitate ale

societăţii. Fără acţiunea normelor ar fi imposibilă desfăşurarea normală a vieţii sociale. Indiferent de domeniul pe care îl reglementează, normele sociale conţin reguli care se adresează indivizilor, descriind şi detaliind modalităţile în care valorile trebuie concretizate în comportamente legitime şi acceptate de societate.

Elaborarea şi aplicarea normelor sociale se realizează fie pe cale neinstituţionalizată, în mod spontan, prin acţiunea colectivă a grupurilor sociale (cazul uzanţelor, cutumelor), fie pe cale instituţionalizată, într-o manieră conştientă, prin acţiunea unor agenţi specializaţi, după proceduri instituţionalizate (cazul legilor juridice).

Pornind de la tipurile de raporturi sociale pe care le normează, putem pune în evidenţă existenţa în cadrul societăţii a următoarelor categorii principale de norme: norme obişnuielnice, norme religioase, norme morale, norme politice, norme juridice. Normele nu acţionează izolat unele de altele. Între ele există o multitudine de interdependenţe şi interacţiuni, care asigură o anumită ierarhizare şi organizare a lor în cadrul unui sistem al normelor sociale. De aceea, fiecare societate arepropriul ei sistem de norme sociale, care, în esenţă, conturează liniile generale ale modelului comportamental dezirabil social.

Conduitele sociale care nu se conformează modelelor sociale recunoscute şi acceptate sunt supuse sancţiunilor. Într-un sens foarte larg, sancţiunile pot fi definite ca reacţii ale grupului faţă de comportările membrilor săi în situaţii sociale importante, ca reacţii ce dirijează comportările membrilor.

Potrivit lui R.K. Merton, formele de comportament caracterizate printr-o distanţare semnificativă de la normele sociale stabilite pentru statusul social poartă numele de devianţă. Prin urmare, un comportament deviant este un comportament care transgresează normele sociale recunoscute şi violează aşteptările grupului, intrând în conflict cu modelele de conduită acceptate social. Există o formă uşoară a devianţei sociale, caracterizată prin evaziunea din grup, din societate (care oferă individului posibilitatea de a se elibera de o serie de conflicte), şi una mult mai gravă, atunci când devianţa ia forma infracţiunii, a delincvenţei sau crimei, caz în care comportamentul deviant pune în pericol valorile de bază ale societăţii.

Întotdeauna există o marjă de toleranţă socială faţă de comportamentele deviante, manifeste sau latente, care nu periclitează semnificativ bunul mers al societăţii.

În dezvoltarea societăţii există şi momente caracterizate prin absenţa sau conflictul normelor şi standardelor comune de comportament.

Este vorba despre ceea ce în limbaj sociologic poartă numele de anomie, adică acea stare a societăţii caracterizată prin absenţa normelor, prin lipsa organizării normative, concretizată în comportamente deviante ale indivizilor şi grupurilor sociale. Relevată şi definită pentru prima dată deÉ. Durkheim, anomia trebuie înţeleasă ca acea stare a organizării sociale lipsită de coeziune, de ordine normativă, datorită pierderii caracterului reglativ al vechilor norme şi întârzierii apariţiei unor norme noi. Un exemplu elocvent de stare anomică a societăţii ni-l oferă situaţia României după evenimentele din decembrie 1989. Sancţiunile au un rol foarte important, ele fiind acelea care, în ultimă instanţă, asigură respectarea normelor sociale. Orice sancţiune cuprinde o pedeapsă sau o răsplată al cărei scop este realizarea conformităţii legitime sau dezirabile într-o societate. Pornind de la caracterul reacţiei sociale, în literatura sociologică sunt relevate două tipuri de sancţiuni: sancţiunile negative (care se referă la pedepse) şi sancţiunile pozitivei (care vizează recompensele).

În funcţie de instanţele de la care emană, sancţiunile pot fi formale (reacţiile instituţiilor oficiale) şi informale (reacţii ale instanţelor neoficiale).

Prin combinarea celor două tipuri de criterii, J. Szczepánski realizează următoarea tipologie a sancţiunilor sociale:1) sancţiuni negative formale;

3

2) sancţiuni negative informale;3) sancţiuni pozitive formale;4) sancţiuni pozitive informale.

Realizând o clasificare a sancţiunilor întâlnite în toate tipurile de societate istoric cunoscute, acelaşi autor distinge:1) sancţiunile juridice;2) sancţiunile etice;3) sancţiunile satirice;4) sancţiunile religioase.

Sancţiunile formale şi informale, pozitive şi negative, fie ele morale, religioase, juridice sau satirice, reprezintă factori externi ai controlului social.

3. Caracterul specific al normelor juridiceConstituind o categorie aparte a regulilor sociale, normele juridice protejează cele mai importante

valori (relaţii) sociale, prin instituirea unui sistem corelativ de drepturi şi obligaţii între indivizi, grupuri, instituţii şi organizaţii sociale. Menirea lor fundamentală este aceea de a asigura apărarea efectivă a societăţii. Autorii francezi R. Pinto şi M. Grawitz consideră că normele juridice, ca realitate socială, se disting de normele sociale nonjuridice prin anumite diferenţe de grad şi diferenţe specifice. În concepţia celor doi autori, normele juridice, ca reguli care reglementează un tip aparte de raporturi sociale, se individualizează în raport cu celelalte norme sociale prin unele diferenţe de grad în ceea ce priveşte:– modul de elaborare;– forma şi structura;– tipul de sancţiuni care le însoţesc;– efectivitatea pe care o au.

„Diferenţele de grad” în ceea ce priveşte modul de elaborare a normelorAnalizând normele juridice, pe de o parte, şi celelalte norme sociale, pe de altă parte, vom observa că

şi unele şi celelalte sunt elaborate, în principiu, după aceleaşi procedee organizate şi neorganizate. Spre exemplu, atât uzul sau moravurile, cât şi cutumele juridice sunt rezultatul unor procedee de creaţie colectivă, intuitivă, spontană. Dar, de la un anumit nivel de dezvoltare a societăţii, regulile juridice au început să fie elaborate şi abrogate de autorităţi organizate, stabile şi permanente (judecătorul, legislatorul), după proceduri tot mai complexe, tot mai riguroase.

„Diferenţele de grad” în ceea ce priveşte structura normelorNormele juridice se caracterizează printr-o structură perfecţionată în raport cu construcţia interne şi

externă a celorlalte norme sociale. Normele juridice se caracterizează printr-o structură internă sau logică ce cuprinde ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

La construcţia logică internă se adaugă structura tehnico-legislativă a normei juridice, care are în vedere forma exterioară a conţinutului şi a structurii logice a normei, modul în care aceasta este formulată şi încadrată în textele normative. De regulă, normele juridice nu se prezintă izolat, ci se constituie ca parte a unui act normativ, care la rândul său este structurat pe capitole, secţiuni, articole, alineate. De asemenea, normele juridice se grupează pe instituţii şi ramuri de drept, dând naştere sistemului juridic.

„Diferenţele de grad” în ceea ce priveşte tipul de sancţiuni care le însoţescNormele juridice se caracterizează prin sancţiuni formalizate, prin reacţia organizată a statului faţă

de comportamentul care lezează ordinea socială, în timp ce normele sociale nonjuridice se caracterizează prin sancţiuni informale, neorganizate, care sunt rezultatul unei reacţii spontane (batjocură, ironie, blam public etc.). Violarea normelor juridice atrage intervenţia instituţiilor specializate ale autorităţii publice (poliţie, justiţie), pe când încălcarea normelor nonjuridice presupune intervenţia spontană şi difuză a unor instanţe neoficiale aflate la nivelul grupurilor şi colectivităţilor sociale.

„Diferenţele de grad” în ceea ce priveşte efectivitatea normelorPentru a exista şi a-şi îndeplini menirea socială, ambele categorii de norme (juridice şi nonjuridice)

trebuie să fie efective., în caz contrar ele nefiind altceva decât credinţe sau valori. În ce priveşte efectivitatea, între normele juridice şi celelalte norme sociale nu există decât diferenţieri de grad. Fiind elaborate şi aplicate de agenţi specializaţi ai autorităţii publice, normele juridice acţionează la nivelul întregii societăţi, ceea ce, cel puţin la prima vedere, le conferă un grad sporit de efectivitate, comparativ cu efectivitatea normelor nonjuridice.

Dar normele juridice se particularizează în raport cu celelalte norme sociale şi prin anumite diferenţe specifice: neutralitatea şi globalitatea.

4

Neutralitatea. Normele juridice nu se raportează direct la valorile societăţii, ci indirect, prin intermediul celorlalte categorii de norme sociale. Această particularitate le conferă un statut de neutralitate în raport cu valorile sociale pe care le reglementează juridic.

Globalitatea. Spre deosebire de celelalte norme sociale, normele juridice au o vocaţie universală, transgresând barierele de grup. Ele sunt valabile pentru toţi membrii unei societăţi; regula juridică este regula unei societăţi globale.

Aşadar, prin modul de elaborare, prin forma şi structura lor, prin tipul de sancţiuni care le însoţesc, prin efectivitatea pe care o au şi, nu în ultimul rând, prin neutralitatea şi globalitatea care le caracterizează, normele juridice se constituie într-o categorie distinctă, specială, a regulilor sociale, categorie de norme ce reprezintă „suportul (fundamentul) dreptului şi sistemului juridic al oricărei societăţi”.

DREPTUL – INSTRUMENT AL CONTROLULUI SOCIAL

1. Noţiunea de control social. Formele, mijloacele şi agenţii controlului social1.1. Noţiunea de control socialÎntr-un sens general şi comun, controlul social desemnează procesul prin care o instanţă, cu

ajutorul unor mijloace materiale şi simbolice, influenţează, modifică sau reglează comportamentul sau acţiunile indivizilor şi grupurilor sociale ce aparţin acelui sistem, în vederea asigurării echilibrului dinamic al sistemului respectiv.

Având în vedere faptul că agenţii, mijloacele şi obiectul controlului social reprezintă elemente identificabile în structura internă a societăţii, trebuie să constatăm faptul că, în realitate, controlul social este un mecanism de autoreglare a sistemului social global, este, altfel spus, un proces de autocontrol social. De aceea, în momentele de stabilitate relativă a sistemului, controlul social se exercită, în bună măsură, prin formele sale „îndulcite”, iar în situaţiile când este ameninţat cu destructurarea, controlul se exercită prin forme severe. De asemenea, în funcţionarea acestui mecanism intervine, în anumite momente, şi toleranţa socială faţă de abaterile de la norme. În alte momente, însă, atunci când se instituie un control foarte sever, asistăm la îngustarea până la eliminare a marjei de toleranţă.

În toate societăţile, controlul social are drept finalitate derularea comportamentelor individuale şi de grup în acord cu modelele de conduită dezirabile social, în scopul asigurării funcţionalităţii optime a sistemului. Controlul social asigură consistenţa şi coeziunea internă a societăţii, continuitatea şi stabilitatea sa, orientarea şi reglarea comportamentului social, integrarea individului în societate.

1.2. Formele controlului sociala) După felul agenţilor de la care emană controlul social şi/sau pun în acţiune mijloacele de exercitare a acestuia, distingem controlul social formal şi controlul social informal.

Controlul social formal constă în definirea şi instituirea de norme impersonale, instituţionalizate în regulamente, legi sau coduri de către asociaţii sau organizaţii oficiale. Menirea acestor norme este triplă: coordonarea acţiunilor individuale pentru realizarea scopurilor comune; minimalizarea surselor de conflict din cadrul asociaţiei sau organizaţiei; perpetuarea asociaţiei sau organizaţiei. El este realizat în mod organizat şi explicit de agenţi oficiali specializaţi ai controlului social.

Controlul social informal se realizează mai ales la nivelul rolurilor sociale dintr-un grup şi se manifestă, în mod implicit, în cadrul relaţiilor reciproce dintre indivizi, prin participarea acestora la viaţa colectivă. Se realizează într-o manieră implicită, neorganizat, în absenţa unor agenţi oficiali şi/sau specializaţi de control. Tinde să se amplifice în societăţile moderne.b) După mijloacele utilizate, controlul social poate fi pozitiv sau negativ.

Controlul social pozitiv se întemeiază, în principal, pe cunoaşterea şi internalizarea de către indivizi a normelor, valorilor şi regulilor de convieţuire socială, ca şi pe motivaţia acestora de a le respecta din convingere. Astfel de control exercită şi agenţii oficiali, cât şi cei neoficiali, prin recompense (stimuli).

Controlul social negativ se bazează în special pe temerile individului că va fi sancţionat în cazul nerespectării sau încălcării normelor şi regulilor sociale. Agenţii oficiali sau neoficiali administrează sancţiuni negative.

c) După natura ideilor, idealurilor, valorilor şi modelelor sociale pe care se fundamentează, controlul social poate fi: control moral, juridic, religios, politic, economic, militar etc.

Există şi alte tipuri de control social:– controlul direct (stimulente, recompense sau sancţiuni explicite) şi controlul indirect (sugestii, zvonuri, manipulare prin mass-media);– controlul penal (aplicarea de sancţiuni penale), controlul compensator (repararea unor daune), controlul conciliator (dialog, negocieri) şi controlul terapeutic (terapie, tratament, resocializare);

5

– controlul autoritar şi controlul democratic;– controlul paternalist;– controlul social propriu-zis (exercitat de grup, de colectivitate).

1.3. Mijloacele controlului socialMijloacele controlului social desemnează o serie de instrumente de presiune şi persuasiune, organizate şi neorganizate, implicite şi explicite, directe şi indirecte, formale şi informale, conştiente şi difuze, menite să-i influenţeze pe indivizi să adopte conduite dezirabile şi să se conformeze normelor şi prescripţiilor grupului, comunităţii sau societăţii.a) După agenţii care le elaborează şi/sau le aplică, mijloacele controlului social pot fi instituţionalizate şi neinstituţionalizate.

Mijloacele de control instituţionalizate sunt, în cea mai mare parte, acele instrumente prevăzute în coduri juridice, legi, regulamente şi alte acte şi documente cu caracter moral, religios, politic, ştiinţific, militar, sportiv etc. Ele emană de la organizaţii, asociaţii, instituţii şi persoane oficiale şi sunt aplicate tot de instituţii cu caracter oficial.

Mijloacele de control neinstituţionalizate se referă la acele instrumente ale controlului social neformalizate, neoficializate, care, de obicei, nu sunt inserate în acte oficiale. De cele mai multe ori, ele nu emană de la vreo autoritate oficială, dar pot fi aplicate şi de agenţii formali ai controlului social. Sunt reprezentate de tradiţii, convenţii, practici instituite la nivelul grupurilor, dar şi de încurajări, blamări etc.

b) După conţinutul mecanismelor prin intermediul cărora acestea acţionează asupra indivizilor, mijloacele controlului social pot fi psihosociale şi material-sociale.

Mijloacele psihosociale se adresează psihicului uman, determinându- l pe individ să-şi interiorizeze normele şi valorile dezirabile social şi, pe această bază, să-şi adapteze opiniile, atitudinile şi comportamentele la modelele culturale propuse de grup sau societate.

Mijloacele material-sociale sunt, în ultimă instanţă, fie recompense, fie pedepse, prin care societatea îl determină pe individ să se conformeze standardelor de comportament pe care ea le impune.

c) După natura lor, mijloacele de control pot fi: morale, juridice, religioase, politice, ştiinţifice, educaţionale, culturale, economice, militare etc.

Făcând apel la alte criterii de clasificare, avem: mijloace de presiune şi persuasiune, directe şi indirecte, organizate şi neorganizate, stimulative şi coercitive, conştiente şi difuze, explicite şi implicite.

1.4. Agenţii controlului socialInstanţele sau agenţii controlului social sunt acele elemente ale societăţii sau grupurilor sociale care elaborează şi/sau pun în aplicare mijloacele de exercitare a controlului social în cadrul sistemului general de control social. Rolul lor poate fi îndeplinit fie de organisme ale societăţii globale, fie de organisme ale grupurilor, fie de persoane. Agenţii controlului social pot fi grupaţi în agenţi instituţionalizaţi şi agenţi neinstituţionalizaţi.

Agenţii instituţionalizaţi (formali) sunt reprezentaţi de diferitele organisme şi organizaţii de stat, juridice, politice, administrative etc. sau organisme, asociaţii, ligi formale ale societăţii civile. Aceşti agenţi realizează un control social oficial, organizat, asupra indivizilor şi grupurilor sociale.

Agenţii neinstituţionalizaţi (informali) sunt reprezentaţi de anumite grupuri (de presiune sau lobby, de prietenie, de joacă, criminale etc.) sau indivizi. Agenţii neinstituţionalizaţi realizează un control social neoficial, neorganizat, spontan şi difuz.

La nivelul societăţii sau al grupului, între agenţii controlului social se stabilesc anumite legături, fapt ce ne dă dreptul să-i privim ca pe un ansamblu de instanţe aflate în interacţiune, ca pe un sistem al instanţelor de control. Aceste instanţe sau organe sunt capabile să genereze şi să aplice forme şi mijloace diferite ale controlului social, atât la nivelul grupurilor sociale, cât şi la acela al societăţii globale.

2. Dreptul – instrument de realizare a controlului social.Funcţiile şi disfuncţiile dreptului2.1. Concepţii şi puncte de vedere privind rolul dreptului ca instrument al controlului social.Pentru Gaston Richard, elementul primordial al dreptului îl constituie reconcilierea antinomiilor între

interesele aflate în conflict. Prin urmare, legea însăşi este o reacţie a sociabilităţii, care tinde să înlăture opoziţia dintre scopurile sociale şi scopurile individuale.

Pentru É. Durkheim, dreptul, ca simbol al solidarităţii sociale, are un rol foarte mare în reglarea comportamentelor membrilor societăţii. În viziunea sa, organizarea socială se întemeiază pe norme şi sancţiuni sociale. Durkheim vede în constrângere (caracteristica fundamentală a dreptului) criteriul esenţial al socialului, condiţia sine qua non a realităţii sociale.

6

Un rol important în promovarea concepţiei referitoare la drept ca instrument al controlului social l-a avut şcoala americană a „jurisprudenţei sociologice”, prin reprezentanţii săi cei mai de seamă, E. Ross şi R. Pound. În contextul concepţiei sale asupra controlului social, E. A. Ross prezintăun ansamblu de mijloace, între care la loc de frunte se situează dreptul.

Pentru Ross, dreptul reprezintă „baza edificării ordinii, instrumentul de control cel mai specializat şi cel mai avansat pe care îl foloseşte societatea”. În pofida integrării în cadrul mecanismelor controlului social a mijloacelor informale, mulţi cercetători consideră în continuare utilizarea constrângerii şi forţei dreptului ca instrument principal de exercitare a controlului în toate tipurile de societăţi. În acest context, C.H. Cooley şi P.H. Landis pledează pentru utilizarea dreptului ca unul dintre multiplele instrumente pe care societatea le are la îndemână pentru a-şi exercita controlul asupra membrilor săi individuali sau colectivi.

Roscoe Pound are contribuţii dintre cele mai semnificative în cea ce priveşte locul şi rolul dreptului ca instrument de reglare socială. El insistă asupra imposibilităţii de a înţelege sociologic dreptul altfel decât ca organ sau ca formă a controlului social, pe care îl priveşte ca pe un ansamblu deprocese şi mijloace de organizare socială. Pound consideră că, o dată cu afirmarea lumii moderne, dreptul a devenit instrumentul principal al controlului social, pentru ca astăzi el să fie, înainte de toate, funcţia statului. Însă dreptul nu este singurul instrument de control social, lui adăugându-i-se morala, religia, educaţia etc. Pound exagerează însă, după cum arată şi G. Gurvitch, rolul pe care îl joacă dreptul în ierarhia controalelor, reducând, pentru societatea civilizată, întreaga sferă juridică la ordinea etatică.

Evidenţiind speciile controlului social, Gurvitch plasează în rândul acestora şi dreptul. În concepţia lui, fiecare specie a controlului social (deci şi dreptul) cuprinde trei forme principale:a) modele simbolico-culturale (norme înţelese);b) valori, idei şi idealuri colective;c) experienţe, aspiraţii, creaţii de valori, de idei şi de idealuri noi.

Cu alte cuvinte, dreptul, ca instrument al controlului social, îşi exercită această menire atât prin intermediul modelelor juridice, cât şi prin intervenţia valorilor, ideilor şi idealurilor colective, prin aspiraţii, experienţe etc. cu încărcătură juridică.

Dar, după Gurvitch, fiecare specie a controlului social se diferenţiază (pe orizontală) în mai multe „subspecii”. Spre exemplu, dreptul se poate diferenţia în „drept social” sau „drept individual”. Însă, atât speciile, cât şi subspeciile sunt esenţialmente variabile, în funcţie de tipul de societate sau de grup în care se manifestă, de conjunctura socială în care se exercită controlul. În acest sens, într-o societate dată poate să predomine, ca specie a controlului social, religia, pentru ca în alta să predomine morala sau dreptul.

După opinia lui Gurvitch, agenţii controlului social, în general, deci şi ai dreptului, acţionează la nivelul societăţilor globale, al grupurilor particulare şi al formelor de sociabilitate.

Pentru T. Parsons, care dezvoltă o teorie structuralist-funcţionalistă a societăţii, dreptul trebuie să fie considerat, din perspectivă sociologică, un mecanism de control social care funcţionează în aproape toate sectoarele sistemului social. Într-o perspectivă generală, dreptul, ca instrument al controlului social, exercită în primul rând o funcţie integrativă în cadrul societăţii: el atenuează conflictele potenţiale, făcând să funcţioneze raporturile sociale. Parsons evidenţiază şi legătura puternică ce există între drept şi sistemul politic, explicând acest raport prin intermediul sancţiunii care poate să meargă de la simpla stimulare la constrângerea cea mai severă, ca prerogativă a organizării politice.

Parsons evidenţiază, de asemenea, modul diferenţiat în care acţionează dreptul ca instrument al controlului social în societăţile pluraliste şi liberale, unde acesta dobândeşte o însemnătate specială şi o poziţie puternică, şi în societăţile totalitare, în care se manifestă tendinţa de înlăturare a dreptului.

W. Evan consideră că dreptul îndeplineşte, pe de o parte, o funcţie pasivă, iar pe de altă parte, o funcţie activă în exercitarea controlului social.

Pentru N. Luhmann, dreptul este un instrument de coeziune socială, care coordonează toate mecanismele sociale de integrare şi control.

2.2. Funcţiile şi disfuncţiile dreptuluiDreptul îşi exercită rolul său de instrument al controlului social, în principal, printr-o funcţie

normativă şi printr-o funcţie de transpunere a sistemului normelor juridice în realitatea socială.Funcţia normativă a dreptului vizează elaborarea de norme care reglementează juridic cele mai

importante raporturi sociale.Normele elaborate prescriu indivizilor şi grupurilor sociale modele de comportare. Aceste standarde

de conduită sunt asociate unor poziţii sau statusuri ce aparţin indivizilor şi grupurilor într-un sistem social, caracterizând rolul pe care trebuie să-l îndeplinească în diferite contexte sociale. Normele juridice elaborate alcătuiesc un întreg, un tot unitar: ele se organizează şi se structurează în ceea ce numim sistemul normelor juridice sau sistemul dreptului.

7

Prin funcţia de transpunere a sistemului normelor juridice în realitatea socială, dreptul urmăreşte derularea conduitelor individuale şi de grup în conformitate cu modelele de comportament prescrise prin normele instituite, încadrarea acestora în perimetrul legalităţii şi al justiţiei sociale. Acest proces implică acţiunea organelor statului şi, în limite determinate, a unor organizaţii nestatale, în forme special prevăzute în actele normative. În scopul transpunerii în realitatea socială a normelor juridice există două condiţii minime, necesare şi suficiente pentru buna funcţionare a unui sistem legal: cetăţenii să se supună normelor de drept, iar funcţionarii să considere aceste reguli ca standardeoficiale de comportament, pe care să le aplice întocmai.

În acţiunea dreptului, în procesul de exercitare a controlului social pot să apară şi anumite tulburări funcţionale, numite în literatura sociologică disfuncţiile dreptului. Printre acestea se numără:a) absenţa dreptului din anumite domenii ale vieţii sociale;b) lipsa de validitate şi eficacitate a dreptului;c) dreptul nedrept;d) dreptul represiv.a) Absenţa dreptului din anumite domenii ale vieţii sociale („nondreptul”) se referă la absenţa dreptului dintr-un anumit număr de raporturi sociale, unde dreptul ar fi avut o vocaţie teoretică de a fi prezent.

După Jean Carbonnier, principalele forme de manifestare a nondreptului sunt:– un nondrept prin autolimitarea dreptului – situaţii în care dreptul se limitează el însuşi (de ex., zilele nefaste ale calendarului juridic roman);– un nondrept prin autoneutralizarea dreptului (de ex., exigenţa dovezii, care elimină în afara dreptului tot ceea ce nu poate fi dovedit);– un nondrept prin rezistenţa faptului la drept (de ex., criminalitatea condamnabilă de jure, dar nepedepsibilă de facto).b) Lipsa de validitate şi eficacitate a dreptului. Aceste fenomene sunt determinate atât de cauze intrinseci, care aparţin însuşi dreptului, cât şi extrinseci (de natură economică, socială, politică, morală etc.).

Este cazul legilor care nu întrunesc condiţiile de tehnică legislativă sau al celor care neglijează schimbările ce s-au produs în societate, precum şi al celor care nu ţin seama de aşteptările opiniei publice. c) În cazul dreptului nedrept este vorba despre legi care aduc atingere unor drepturi şi interese ale indivizilor sau grupurilor sociale, binelui comun. În cazul acestor legi, indivizii adoptă conduite şi comportamente care duc la inefectivitatea şi lipsa de eficacitate a actelor normative respective.d) Dreptul represiv se referă la situaţiile în care dreptul îşi nesocoteşte rosturile fundamentale, încălcând flagrant cele mai elementare standarde privind protecţia drepturilor şi libertăţilor individuale (în special, în regimurile totalitare).

DREPTUL CA INSTRUMENT AL SCHIMBĂRII SOCIALE

1. Conceptul de schimbare socialăPotrivit lui L. Friedman şi J. Ladinsky, prin schimbare socială se înţelege „orice alterare nerepetitivă

a comportamentelor sociale”. Prin urmare, schimbarea socială apare doar atunci când intervin modificări în tipurile de relaţii sociale, normele sociale sau funcţiile sociale consacrate. Astfel, o modificare a relaţiilor dintre grupurile etnice sau rasiale din cadrul unei societăţi este o schimbare socială, în timp ce creşterea sau descreşterea avuţiei economice a unei astfel de societăţi nu constituie o asemenea schimbare.

Pentru alţi teoreticieni, conceptul de schimbare socială este mai cuprinzător. De exemplu, J. Grossman şi M. Grossman vorbesc despre m agnitudinea şi sfera schimbării sociale: schimbarea socială poate fi amplă sau revoluţionară ca magnitudine, iar sfera sa poate fi înţeleasă în termenii a trei niveluri: ea poate viza comportamente individuale (creşterea sau descreşterea numărului de avorturi), poate viza norme sociale sau tipuri de relaţii între indivizi sau grupuri ori poate altera obiceiurile sau valorile de bază ale societăţii.

Schimbarea socială este influenţată de factori precum progresul tehnic, mediul natural, gradul de dezvoltare a instituţiilor şi conştiinţei politice, gradul de unitate sau diversitate culturală şi intensitatea şi specificul interacţiunii cu alte societăţi. De asemenea, schimbarea socială se intensifică pe măsură ce gradul de dezvoltare economică creşte. Un factor important al schimbării sociale îl reprezintă şi dreptul.

2. Condiţii ale schimbării sociale prin dreptPotrivit sociologului american W.M. Evan, pentru ca dreptul să poată influenţa efectiv

comportamentele şi atitudinile sociale, acesta trebuie să îndeplinească şapte condiţii:1) sursa noii legi trebuie să se bucure de autoritate şi de prestigiu;2) noua lege trebuie să fie compatibilă cu legislaţia existentă şi să nu ducă la o ruptură în sistemul legal;

8

3) existenţa unor grupuri sociale sau comunităţi în care tipurile de comportamente prevăzute de noua lege să se manifeste şi să fie viabile;4) necesitatea existenţei unei perioade rezonabile în care noua lege să devină efectivă;5) agenţii care urmează să impună noua lege trebuie să fie ataşaţi comportamentului prevăzut de aceasta;6) noua lege nu trebuie să prevadă doar sancţiuni negative, ci şi sancţiuni pozitive;7) să li se acorde o protecţie eficientă celor care ar putea suferi ca urmare a încălcării sau eludării legii.3. Strategii legislative de promovare a schimbării sociale

Y. Dror distinge între utilizarea directă şi utilizarea indirectă a legii în promovarea schimbării sociale, afirmând că folosirea directă a legii (încercarea de a schimba comportamente şi atitudini prin impunerea unor obligaţii subiecţilor legali individuali) este problematică.

Totuşi, argumentează Dror, legea poate juca indirect un rol important în promovarea schimbării sociale.

În primul rând, legea modelează diferite instituţii sociale care, în schimb, au o influenţă directă asupra ratei şi caracterului schimbării sociale.

De exemplu, legile de organizare a sistemului educaţional naţional influenţează sfera şi caracterul instituţiilor de învăţământ, care pot influenţa direct schimbarea socială sau adoptarea unei legislaţii de protejare a dreptului de autor poate încuraja invenţiile şi promova schimbări în instituţiile tehnologice, care, la rândul lor, pot influenţa schimbarea socială.

În al doilea rând, legea furnizează adesea fundamentul pentru anumite agenţii înfiinţate special cu scopul de a promova schimbarea socială. În secolul XX, legislaţia din societăţile occidentale a fost utilizată deseori pentru înfiinţarea unor comisii şi agenţii specializate în promovarea anumitor scopuri.

O a treia strategie legală menţionată de Dror este aceea de a crea obligaţii legale şi de a stabili situaţiile în care schimbarea trebuie sprijinită. Spre exemplu, numeroasele obligaţii impuse autorităţilor locale cu privire la diferitele servicii publice.

ACULTURAŢIA JURIDICĂ1. Procesul de aculturaţie. Aculturaţia juridicăConceptul de aculturaţie desemnează procesul de interacţiune dintre două culturi sau tipuri de

cultură, precum şi modificările care se produc ca urmare a comunicării dintre ele. Prin urmare, aculturaţia se prezintă ca un fenomen social complex, care include aspecte privind înlocuirea unor elemente culturale, combinarea unor elemente în complexe culturale noi, respingerea totală a unor elemente.

Procesul de interacţiune a două sisteme juridice naţionale sau mari sisteme juridice, precum şi modificările care se produc în cadrul acestora, poartă numele de aculturaţie juridică.

Aculturaţia juridică se poate produce atunci când două sisteme de drept naţionale se află în contact permanent, fără ca unul să exercite asupra celuilalt o dominaţie militară, economică, politică sau religioasă.

În acest proces, fiecare sistem împrumută liber, unul de la celălalt, elemente de drept pentru a şi le integra. De regulă, fenomenul se produce în cazul în care un grup social se vede pus în situaţia ca soluţiile juridice autohtone să se dovedească nesatisfăcătoare. Aflat în prezenţa unei soluţii străine, grupul respectiv o va adopta, integrând-o în propriul său sistem juridic, sau, după caz, o va respinge. Acest fenomen poate merge de la adoptarea unor chestiuni de detaliu, până la preluarea unui sistem juridic străin în totalitatea sa.

În condiţiile în care interacţiunea dintre sistemele juridice reprezintă rezultatul unei cuceriri militare sau dominaţii politice, pot apărea, cel puţin teoretic, trei situaţii distincte:1) sistemul juridic al ocupantului este impus ţării ocupate în dauna dreptului acesteia (introducerea acestuia nu va fi însă niciodată deplină);2) cele două sisteme juridice (al ocupantului şi al ţării ocupate) fuzionează şi dau naştere unui sistem juridic nou, cu caracteristici sincretice (de ex., cazul Indiei, unde dreptul tradiţional hindus a fuzionat cu dreptul britanic);3) respingerea dreptului ocupantului de către societatea ocupată (de ex., respingerea de către spanioli a constituţiei pe care a vrut să le-o impună Napoleon).

Aculturaţia juridică se poate produce fie în plan legislativ, fie în acela al practicii judiciare, pentru ca, nu de puţine ori, să atingă ambele paliere.

Aculturaţia juridică are o determinare plurifactorială, în cadrul acestui proces determinativ interacţionând factorii obiectivi cu cei subiectivi, factorii interni cu cei externi, factorii naturali cu cei sociali etc.

2. Formele aculturaţiei juridiceJean Carbonnier face distincţie între aculturaţia juridică organizată şi aculturaţia juridică

spontană.

9

Aculturaţia juridică organizată reprezintă rezultatul actelor conştiente, planificate ale autorităţii publice în vederea perfecţionării, eficientizării şi modernizării unui sistem juridic (reformele legislative iniţiate de Caracalla, Cuza şi Ataturk). Dintre actele de autoritate publică ce pot servi de vehicul aculturaţiei juridice organizate, cel mai important este legea.

Aculturaţia juridică spontană este rodul acţiunii agenţilor privaţi. Aceasta se poate întâmpla mai ales pe calea contractului, care poate fi un instrument eficient al aculturaţiei juridice în condiţiile existenţei unor legi permisive în acest domeniu. Prin aculturaţia juridică spontană se creează, mai degrabă, un climat de influenţă favorabil penetrării elementelor de drept străine.

Tot Carbonnier face distincţia între aculturaţia juridică globală şi cea parţială. Aculturaţia globală este, sociologic vorbind, cea mai semnificativă, pentru că prin intermediul ei se realizează cu adevărat o mutaţie în peisajul juridic al unei ţări (cazul reformelor lui Ataturk).

Dintr-o perspectivă etnologică, Michel Alliot distinge următoarele trei tipuri ale aculturaţiei juridice:1) aculturaţia specifică societăţilor care trec de la mit la lege (cazul societăţilor primitive înglobate în marile imperii religioase);2) aculturaţia specifică societăţilor care abandonează instituţiile lor juridice tradiţionale pentru un drept pe care îl consideră preferabil tuturor celorlalte ( de ex., preluarea Codului civil francez de sistemele de drept dintr-un mare număr de ţări);3) aculturaţia juridică care se manifestă în societăţile care aleg între mai multe ideologii şi diversele sisteme juridice care le realizează (este cazul ţărilor care, după cel de-al doilea război mondial, câştigându- şi imediat independenţa, au făcut astfel de opţiuni). După amploarea schimbărilor produse, aculturaţia juridică poate îmbrăca forma recepţiei, fuziunii, împrumutului sau respingerii.

3. Efectele aculturaţiei juridice3.1. Efectele aculturaţiei juridice asupra sistemului de dreptEfectul principal al aculturaţiei juridice este strâns legat de soarta elementului de drept străin care se

încearcă a fi transplantat pe sistemul juridic autohton. Elementul străin poate fi acceptat sau, dimpotrivă, respins, operaţiunea respectivă constituindu-se, după caz, într-o reuşită sau într-un eşec. În cazul aculturaţiei juridice, reuşita se prezintă de cele mai multe ori sub forma unor împrumuturi parţiale, a unor sinteze rezultate în urma fuziunii elementelor juridice străine cu cele autohtone şi, mai rar, sub forma recep-ţiei unui sistem juridic. De regulă, instituţia transplantată pe un alt sistem juridic va suferi la rândul ei influenţa acestuia, pierzându-şi unele caracteristici originale şi căpătând altele noi, ce provin din particularităţile noului mediu juridic, ceea ce va face ca, în final, să apară o structură juridică hibridă, o sinteză a elementelor intrate în contact. De regulă, sinteza nou apărută este benefică, dar există şi cazuri în care sinteza a degenerat, dovedindu-se nepotrivită (de ex., transplantarea sistemului prezidenţial american în unele ţări ale Americii Latine).

Dacă reuşita unei acţiuni de aculturaţie poate fi un împrumut, o fuziune sau chiar recepţia unui întreg sistem de drept, eşecul acesteia îl reprezintă respingerea elementului juridic străin (respingerea Codului Napoleon, imediat după căderea imperiului, în numeroase state italiene etc.)

3.2. Efectele aculturaţiei juridice asupra grupurilor socialeLa nivelul grupurilor sociale, aculturaţia juridică poate genera cooperare, coeziune, creşterea

gradului de organizare a acestora, adeziune etc., sau, dimpotrivă, conflicte, dezorganizare socială, fenomene de respingere, de dezaprobare. Astfel, pe multiple căi, fenomenele de aculturaţie pot duce la dezagregarea vechilor structuri sociale şi apariţia unor grupuri sociale de tip nou (constituirea corpurilor de meseriaşi este un exemplu concludent în acest sens). Printre grupurile care apar ca urmare a procesului aculturaţiei juridice, trebuie semnalate acelea care au drept scop sprijinirea individului în lupta sa pentru o viaţă pe care grupurile tradiţionale nu i-o mai pot asigura (grupuri de cooperare, de colaborare, constituite, de regulă, în mod voluntar, pentru a produce, vinde, cumpăra, obţine un credit etc.).

Aculturaţia juridică favorizează şi fărâmiţarea grupului familial casnic, astfel încât, finalmente, unitatea de viaţă devine familia conjugală.

În acelaşi timp, fenomenele de aculturaţie antrenează abolirea endogamiei etnice şi a endogamiei de castă.

Tot sub impactul aculturaţiei juridice, în cadrul societăţii pot să apară şi conflicte între diferite grupuri umane, pături sau categorii sociale.

3.3. Efectele aculturaţiei juridice asupra indivizilor Efectul unei reguli sau instituţii juridice împrumutate dintr-un alt sistem de drept este strâns legat, de

fiecare dată, de impactul pe care acestea îl au asupra indivizilor. Un impact pozitiv, care se concretizează în adeziunea populaţiei autohtone la noile structuri juridice introduse, va avea ca efect reuşita transplantului juridic iniţiat. În caz contrar, fenomenul de aculturaţie va fi un eşec, reglementările de drept importate

10

rămânând neputincioase în influenţarea acţiunilor şi comportamentelor cotidiene ale indivizilor (de exemplu, accesul musulmanilor din Algeria la cetăţenia franceză, care presupunea renunţarea la legea coranică şi adoptarea normelor franceze de drept, lucru care nu s-a întâmplat, deoarece în viaţa lor de familie aceştia îşi ţineau procesele în faţa judecătorului religios). În condiţiile existenţei a două modele normative, a celui străin şi a celui autohton, individul poate adera la modelul normativ străin, poate să-l elimine şi să rămână la vechiul model sau poate să reţină elementul juridic de import numai ca mijloc de reinterpretare a modelului autohton, care se va perpetua într-o formă modificată (transplantarea normei monogamiei în societăţile africane a avut ca efect reinterpretarea originală a poligamiei, concretizată în dreptul bărbaţilor de a avea mai multe metrese).

Prin succesiunea proceselor de aculturaţie se realizează, pas cu pas, răsturnarea raporturilor dintre grup şi individ. Un efect important al aculturaţiei juridice în planul dreptului îl reprezintă realizarea cadrului juridic propice afirmării libere a individului în societate.

FUNCŢIILE SOCIOLOGIEI JURIDICE1. Funcţia descriptivăCunoaşterea realităţii sociale a dreptului ne oferă posibilitatea de a pătrunde dincolo de cortina

normelor juridice, pe care o ridică ştiinţa pozitivă a dreptului, de a depăşi fenomenul „patologic” al vieţii reale a dreptului, pe care îl pune în evidenţă jurisprudenţa şi de a releva cazurile care privesc inefectivitatea normelor juridice. Numai o cercetare a realităţii sociale a dreptului de pe poziţiile sociologiei va reuşi să depăşească barierele perturbatoare ale cunoaşterii fenomenului juridic, bariere pe care dreptul şi le-a creat prin propria lui natură. Desigur, această funcţie de documentare, de informare, noua disciplină a îndeplinit-o pe lângă jurişti, în mod spontan, încă de la început. Ea este aceea care, în timp, a dus la transformarea multor instituţii ale dreptului, precum acelea ale căsătoriei, proprietăţii etc.

De asemenea, trebuie să remarcăm faptul că, spre deosebire de cunoaşterea realizată din perspectiva ştiinţei juridice care, prin autoritatea lucrului judecat, se poate considera încheiată, cunoaşterea sociologică a realităţii sociale a dreptului nu se poate considera încheiată niciodată.

2. Funcţia explicativăDemersul cognitiv început prin constatarea, înregistrarea şi descrierea fenomenelor juridice trebuie urmat de explicarea acestora.

Cunoaşterea va fi deplină numai atunci când explicaţia va lua forma unei legi ştiinţifice, a unei legi cauzale, care ne oferă explicaţia cauzelor şi a mecanismului după care s-a produs un fenomen.

Sociologia juridică şi-ar asuma însă o misiune prea dificilă dacă şi-ar propune să formuleze legi de cauzalitate cu caracter general. Cel puţin în această etapă a dezvoltării sale, ea trebuie să se mulţumească cu descoperirea unor raporturi parţiale de la cauză la efect, sau chiar să se limiteze la relevarea unor raporturi de dependenţă, în special o dependenţă statistică, fie între două fenomene juridice, fie între un fenomen juridic şi unul de altă natură. În astfel de cercetări, sociologia juridică face apel la metode ale logicii clasice (a concordanţei, a diferenţei etc.), la procedeele logicii matematice (analiza factorială, multifactorială sau de varianţă etc.).

În acelaşi timp, sociologia dreptului poate să formuleze şi legi de echilibru, făcând abstracţie de devenirea istorică a fenomenelor juridice. Obiectul acestor legi îl reprezintă raporturile de simultaneitate, de interdependenţă dintre fenomenele juridice.

Trebuie să subliniem două lucruri extrem de importante. În primul rând, legile sociologice nu trebuie identificate cu legile sociale, ele fiind propoziţii fundamentale acceptate de oamenii de ştiinţă, în timp ce statutul legilor sociale este independent de această acceptare. Cel de-al doilea lucru important este acela de a releva legi tendenţiale de evoluţie, precum aceea elaborată de Jehring, care prezintă istoria pedepsei ca o abolire constantă.

3. Funcţia criticăPentru a releva defectele, limitele şi neîmplinirile dreptului este nevoie şi de un demers critic al

sociologiei juridice. Pe lângă mecanismul de critică specific dreptului, căile de recurs, este nevoie şi de o critică realizată din afara sistemului. Se consideră că o critică de acest gen n-o poate realiza decât sociologia juridică, care a relevat rolul intrigilor şi al pasiunilor particulare care se manifestă astăzi în procesul legislativ din partea unor structuri sociale nestatale, cum sunt grupurile de interes economic, partidele politice, organizaţiile ecologiste, pacifiste, religioase, feministe etc. Mijloacele obişnuite ale acestor grupuri sunt propaganda, manifestaţiile publice, corupţia, şantajul etc.

În plus, sociologia juridică se interesează şi de modul de aplicare a legilor, descoperind, prin metodele sale proprii de cercetare, nenumărate cazuri de inefectivitate a normelor juridice. Prin critica pe

11

care o întreprinde, sociologia juridică ne relevă şi alte disfuncţii ale dreptului, precum absenţa dreptului din anumite domenii ale vieţii sociale, manifestările dreptului injust, ale dreptului represiv etc.

În concluzie, prin funcţia sa critică, sociologia juridică ajută dreptul să-şi cunoască propriul său mod de manifestare în societate, să se schimbe, să se transforme, pentru a fi în concordanţă cu realităţile atât de dinamice şi complexe ale vieţii sociale.

4. Funcţia practicăSociologia juridică aspiră şi la asumarea unei misiuni practice.În acest scop, ea se îndreaptă spre două domenii care privesc două arte tradiţionale ale dreptului

dogmatic, jurisprudenţa şi legiferarea, precum şi spre acela al artei de a contracta.Un domeniu comun tuturor celor trei sfere de activitate în care sociologia juridică îşi caută aplicaţiile

sale practice este acela care priveşte luarea deciziei. Până acum, în domeniul deciziei juridice s-au conturat cel puţin două tendinţe, două proceduri de luare a deciziei. În primul rând, este vorba de decizia care ia în calcul o serie de determinări de natură cantitativă, cum sunt cele economice, financiare etc.

De un astfel de tratament se pot bucura raportul contractual într-o vânzare comercială, hotărârea judecătorească prin care se fixează o pensie de întreţinere pentru un copil etc.

În al doilea rând, este vorba de o decizie calitativă, care pune accentul pe analiza determinărilor calitative, pe relaţiile dintre acestea, precum şi pe contextul în care ele s-au manifestat sau se vor manifesta.

Cu toate acestea, însă, realizările sociologiei juridice în domeniul deciziei sunt încă modeste.4.1. Rolul sociologiei juridice în procesul legislativDomeniul prioritar al exercitării funcţiei practice a sociologie juridice îl reprezintă activitatea

legislativă. Pentru a reglementa relaţiile într-un anumit domeniu al vieţii sociale printr-o lege, legiuitorul trebuie să cunoască starea de fapt din acel domeniu, precum şi opinia cetăţenilor cu privire la modul de reglementare a raporturilor, aspiraţiile şi aşteptările acestora în sfera juridicului.

Mulţi specialişti consideră că rolul practic al sociologie juridice se manifestă cu cea mai mare vigoare în procesul de realizare a reformelor legislative. În această ordine de idei, relevăm faptul că, pe baza tendinţelor normativităţii trecute, a reacţiilor sociale la aceasta, a noilor condiţii sociale, sociologia juridică are capacitatea de a construi şi propune reforme legislative, noi modele de reglementare a raporturilor umane din cadrul societăţii.

Rolul practic al sociologie juridice nu se încheie însă o dată cu adoptarea unei legi, ci se manifestă şi în perioada imediat următoare promulgării, dar şi mai târziu, când legea se află în plină acţiune. Prin cercetările întreprinse, sociologia relevă efectivitatea sau inefectivitatea legilor adoptate, sugerând organelor legislative necesitatea de a le modifica. În plus, specialiştii în domeniul sociologiei juridice sugerează organelor legislative necesitatea de a completa procedeul relativ ineficient al publicării legii într-un monitor oficial, cu utilizarea pe scară largă a mijloacelor de informare în masă., care au capacitatea de a se adresa unui public foarte numeros. Ulterior, percepţia publicului va putea fi evaluată cu ajutorul tehnicilor anchetelor prin sondaj etc.

De asemenea, sociologia juridică atrage atenţia asupra necesităţii de a se crea unele organisme care să aibă menirea de a media între normele juridice şi masele de cetăţeni (secretariate juridice etc.).

Tot sociologia juridică este aceea care sugerează legislatorului că, pentru a asigura efectivitatea legii, este absolut necesar ca aceasta să fie însoţită de punerea la punct a unui aparat statistic şi a unui program de anchete periodice, care să permită urmărirea ratelor, a cauzelor de inefectivitate etc.

Menţionăm, totodată, faptul că, în cadrul funcţiei sale practice, sociologia dreptului are şi menirea de a elabora diferite prognoze asupra fenomenului juridic.

4.2. Rolul sociologiei juridice în domeniul jurisprudenţei Intervenţia sociologiei juridice în domeniul judiciar poate fi relevată sub două forme: a expertizei sociologice şi a interpretării sociologice.

În ceea ce priveşte intervenţia sociologiei juridice în domeniul judiciar, sub forma expertizei sociologice, constatăm că însăşi legislaţia din multe ţări o abilitează să intervină. Astfel, în Codul de procedură civilă (art.201) se prevede că judecătorul, pentru a se clarifica asupra chestiunilor de fapt, va numi unul sau trei experţi, statornicind punctele asupra cărora ei urmează să se pronunţe. Măsurile de instrucţie astfel încredinţate unui expert, în funcţie de gradul lor de elaborare, se numesc constatări, consultări sau expertize, însă, pentru a nu complica lucrurile, vom denumi în continuare cele trei categorii de instrumente prin numele tradiţional de expertiză.

Doar realizarea unor expertize fundamentate ştiinţific, atât în plan psihologic cât şi în plan sociologic, se poate constitui într-un instrument de mare valoare în luarea deciziilor judiciare, a hotărârilor judecătoreşti care impun efectuarea unor astfel de investigaţii delicate.

Ştiut fiind faptul că interpretarea normelor de drept reprezintă un moment de cea mai mare importanţă în procesul de realizare a dreptului, interpretarea sociologică este o altă modalitate importantă

12

prin care sociologia dreptului intervine în domeniul judiciar. O astfel de interpretare se impune deoarece legiuitorul nu poate să prevadă niciodată prin lege întreaga complexitate şi dinamică a vieţii sociale.

Interpretarea sociologică nu reprezintă altceva decât o mijlocire între drept şi realitatea vieţii. Pentru acest motiv, interpretul va trebui să explice norma în contextul social în care ea acţionează.

Interpretarea sociologică a normelor de drept din perspectiva realităţilor sociale în schimbare poate şi trebuie să fie însoţită de o interpretare din unghiul de vedere al sociologiei juridice teoretice, al tezelor, ideilor şi concepţiilor formulate de aceasta cu privire la fenomenul juridic. Sociologia juridică, ca şi istoria sau dreptul comparat, poate să stea la baza argumentării procurorului, avocatului sau judecătorului. Importantă este însă construirea unei argumentări care să se bazeze pe certitudini ştiinţifice ale sociologiei juridice.

4.3. Rolul sociologiei juridice în domeniul raporturilor contractualeÎn literatura de specialitate, se consideră că sociologia juridică poate sprijini într-o mare măsură

părţile contractante în procesul de luare a deciziei. Această convingere se bazează pe capacitatea sociologiei juridice de a asigura fundamentarea psihosociologică a acţiunilor părţilor contractante în ceea ce priveşte alegerea partenerilor, stabilirea conţinutului contractului, a clauzelor acestuia etc. Spre exemplu, în cazul realizării unui contract de constituire a unei societăţi pe acţiuni cu un număr restrâns de acţionari care se cunosc între ei, sociologul poate aplica tehnicile sociometrice puse la punct de J. L. Moreno, tehnici prin care vor fi scoase în evidenţă relaţiile socio-afective dintre aceştia. Pe baza rezultatelor obţinute prin intermediul acestor tehnici se poate realiza estimarea şanselor teoretice de supravieţuire a viitoarei societăţi şi, în acelaşi timp, se poate încerca realizarea unei structuri mai armonioase a grupului.

Referindu-ne la contractele de credit, este cunoscut faptul că solvabilitatea debitorului reprezintă preocuparea cea mai importantă a creditorului. Practica în domeniu ne arată că, de multe ori, pentru buna executare a contractului este mult mai importantă voinţa de a plăti decât capacitatea de plată. De aceea, astăzi se vorbeşte tot mai mult despre necesitatea punerii la punct, în cadrul sociologiei juridice, a unor teste de fidelitate contractuală.

Tot cu privire la aplicaţiile sociologiei juridice în domeniul raporturilor contractuale putem semnala şi analiza litigiozităţii trecute, pe care aceasta o poate realiza în scopul de a scoate în evidenţă diferite cauze ale neexecutării contractelor, factori ce influenţează acest fenomen, precum şi tendinţe ale evoluţiei sale în trecut. Pe această bază, cu precauţiile de rigoare, pot fi realizate chiar prognoze cu privire la evoluţia viitoare a litigiilor contractuale.

5. Funcţia didacticăÎn ultimele decenii, în multe ţări ale lumii, s-a introdus predarea sociologiei juridice, în special în

cadrul facultăţilor de drept. De regulă, tematica sociologiei juridice ca disciplină de învăţământ vizează probleme sociologice

generale, comune tuturor ramurilor de drept: penal, civil, financiar, administrativ etc.Ca disciplină de învăţământ, sociologia juridică trebuie să stimuleze spiritul critic al studenţilor faţă

de normele juridice în vigoare şi faţă de doctrină, să asigure accesul la opinii diferite, să încurajeze aportul studenţilor la elaborarea unor noi tehnici de reglare a comportamentului uman, să-i facă apţi să descrie discrepanţa dintre norma juridică şi societate.

TERMENI-CHEIEFenomene juridice – toate fenomenele sociale a căror caracteristică fundamentală este juridicitatea; toate fenomenele sociale în care dreptul este cauză, efect sau ocazie (Jean Carbonnier).Juridicitatea – calitatea unui fenomen social de a fi „colorat” de drept (Jean Carbonnier).Fenomene juridice primare – fenomene juridice de maximă generalitate care au capacitatea de a da naştere altor fenomene juridice (ex., o constituţie, o lege, o ordonanţă de urgenţă a guvernului).Fenomene juridice secundare – fenomene juridice cu caracter particular derivate din fenomenele juridice primare (ex. achitarea unei amenzi contravenţionale).Fenomene juridice de putere – fenomene juridice care emană de la o autoritate statală şi se caracterizează printr-o pregnantă materialitate (ex. decretele prezidenţiale, ordonanţele de urgenţă ale guvernului).Fenomene juridice de subputere – fenomenele juridice care se manifestă în rândul celor guvernaţi şi se caracterizează printr-o accentuată notă de subiectivitate (ex. opinia cetăţenilor cu privire la noul Cod al muncii (Legea nr. 53/2003) intrat în vigoare în ţara noastră la 1 martie 2003).Fenomenul-instituţie – ansamblul normelor juridice care reglementează un domeniu al relaţiilor sociale (ex. instituţia adopţiei). Fenomenul-caz – o entitate juridică individuală reglementată de către o instituţie (ex. o adopţie determinată, irepetabilă, a copilului A. I. de către familia E. şi G. V.).

13

Fenomene contencioase – acele fenomene juridice care se produc într-un proces sau pe calea unui proces.Fenomene necontencioase – acele fenomene juridice care se desfăşoară conform normelor de drept aflate în vigoare, potrivit înţelegerii, convenţiei părţilor (contractul fiind legea părţilor), la care se adaugă fenomenele litigioase soluţionate pe cale amiabilă, pe calea unei negocieri, a unei tranzacţii.Normare – activitatea de stabilire a unor reguli care organizează acţiunea umană.Ordine juridică (ordine de drept) – ansamblul normelor juridice împreună cu relaţiile juridice născute în baza acestora.Norme sociale – reguli care se adresează indivizilor, descriind şi detaliind modalităţile în care valorile sociale trebuie concretizate în comportamente legitime şi acceptate de societate.Sancţiuni sociale – reacţii ale grupului faţă de comportările membrilor lor în situaţii sociale importante.Devianţă – formă de comportament uman caracterizată printr-o distanţare semnificativă de la normele sociale stabilite pentru un statut social (R. K. Merton).Comportament deviant – comportament care transgresează normele sociale recunoscute şi violează aşteptările grupului, intrând în conflict cu modelele cu conduită acceptată social.Anomie – stare a organizării sociale lipsită de coeziune, de ordine normativă, datorită pierderii caracterului reglativ al vechilor norme şi întârzierii apariţiei unor norme noi.Formal – organizare bazată pe prescrierea oficială a obiectivelor şi regulilor de funcţionare, pe stabilirea precisă a sarcinilor, privilegiilor şi obligaţiilor.Informal – organizare bazată pe relaţii interpersonale, fără reglementări precise.Norme juridice – norme sociale care protejează cele mai importante valori sociale, prin instituirea unui sistem corelativ de drepturi şi obligaţii între indivizi, grupuri, instituţii şi organizaţii sociale.Control social – proces prin care o instanţă, cu ajutorul unor mijloace materiale şi simbolice, influenţează, modifică sau reglează comportamentul sau acţiunile indivizilor şi grupurilor sociale ce aparţin unui sistem, în vederea asigurării echilibrului dinamic al sistemului respectiv.Mijloace ale controlului social – instrumente de presiune şi persuasiune, organizate şi neorganizate, implicite şi explicite, directe şi indirecte, formale şi informale, conştiente şi difuze, menite să-i influenţeze pe indivizi să adopte conduite dezirabile şi să se conformeze normelor şi prescripţiilor grupului, ale comunităţii sau ale societăţii. Instanţe ale controlului social (agenţi ai controlului social) – elemente ale societăţii sau ale grupurilor sociale care elaborează şi/sau pun în aplicare mijloacele de exercitare a controlului social.Nondreptul – fenomenul juridic ce se manifestă ca absenţă a dreptului dintr-un anumit număr de raporturi sociale, în care acesta avea o vocaţie teoretică de a fi prezent (Jean Carbonnier).Schimbare socială – trecerea unui sistem social sau a unei componente a acestuia de la o stare la altă stare, diferită calitativ şi/sau cantitativ.Aculturaţie juridică – procesul de interacţiune a două sisteme juridice naţionale sau mari sisteme de drept, precum şi modificările care se produc în cadrul acestora.Aculturaţie juridică organizată – fenomen aculturaţionist rezultat în urma actelor întreprinse în mod conştient şi planificat de către autoritatea publică în vederea perfecţionării, eficientizării şi modernizării unui sistem juridic.Aculturaţie juridică spontană – fenomen aculturaţionist rezultat în urma acţiunii agenţilor privaţi care, într-o manieră spontană şi difuză, creează un climat favorabil preluării unor elemente de drept străine.Aculturaţie juridică globală – fenomen aculturaţionist prin care se adoptă (preia) un sistem juridic străin în întregul său.Aculturaţie juridică parţială – fenomen aculturaţionist prin care este preluat un element de drept izolat dintr-o legislaţie străină în urma estimării avantajelor şi dezavantajelor pe care acesta le oferă.Funcţiile sociologiei juridice: descriptivă, explicativă, critică, practică şi didactică.

◊ BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE1. Banciu, Dan, Elemente de sociologie juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 89-272.2. Ciucă, Valerius, M., Lecţii de sociologia dreptului, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 42-54.3. Djuvara, Mircea, Eseuri de filosofia dreptului, Studiu introductiv, selecţia textelor şi note: Nicolae Culic, Editura TREI, Bucureşti, 1997.4. Gusti, Dimitrie, Individ, societate şi stat în Constituţie, în D. Gusti, Opere, vol.IV, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970, p. 37-56.5. Manolescu, Mircea I., Teoria şi practica dreptului, I. Metodologie şi sociologie juridică, Fundaţia Regele Mihai I, Bucureşti, 1946.6. Mihu, Achim, Sociologia dreptului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1996, p. 34-226.

14

7. Popa, Nicolae, Prelegeri de sociologie juridică, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1983, p. 94-210.8. Popescu, Sofia, Sociologie juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 93-206.9. Speranţia, Eugeniu, Curs de filosofia dreptului şi sociologie, vol.I, Lecţiuni de enciclopedie juridică cu o introducere istorică în filosofia dreptului, Tipografia „Cartea Românească”, Cluj, 1936.10. Vlăduţ, Ion, Introducere în sociologia juridică, Ediţia a V-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 101-222.11. Voinea, Maria, Sociologia dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1994, p. 36-93.◊ BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ1. *** Antologie de sociologie juridică românească, texte selectate şi sistematizate de conf.univ. dr. Ion Vlăduţ, Editura ERA, Bucureşti, 2000, p. 75-436.2. Banciu, Dan, Control social şi sancţiuni sociale, Editura Hyperion XXI, Bucureşti, 1992.3. Carbonnier, Jean, Ipoteza nondreptului, în Sociologia franceză contemporană (antologie de Ion Aluaş şi Ion Drăgan), Editura Politică, Bucureşti, 1971, p. 741-754.4. Del Vecchio, Giorgio, Lecţii de filosofie juridică, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1993, p. 189-352.5. Gusti, Dimitrie, Chestiunea agrară, în D. Gusti, Opere, vol.IV, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970, p. 37-56.◊ BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ1. Banciu, Dan; Rădulescu M. Sorin; Teodosescu, Vasile, Tendinţe actuale ale crimei şi criminalităţii în România, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002.2. Giles, Graham W., Turbulent Transitions. Delinquency and Justice in Romania, The Expert Publishing House, Bucharest, 2002.3. Giles, Graham W., Administrarea justiţiei în comunitate. Standarde şi reglementări internaţionale, Editura Expert, Bucureşti, 2001.4. Montesquieu, Despre spiritul legilor, vol. I, II şi III, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970 (cu excepţia vol. I, care a fost publicat în 1964).5. Văllimărescu, Alexandru, Tratat de enciclopedia dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999.6. Vulcănescu, Romulus, Etnologie juridică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970.7. Zlătescu, Victor-Dan, Panorama marilor sisteme contemporane de drept, Editura „Continent XXI”, Bucureşti, 1994.

15