34
UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE SOCIOLOGIE – PSIHOLOGIE SPECIALIZAREA: PSIHOLOGIE ANUL UNIVERSITAR: 2011/2012 FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT: ZI PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII Anul de studiu: II Titular disciplină: Lector univ. dr. Mihaela Corina ŢUŢU SINTEZĂ DE CURS TEMA 1. PROBLEMATICĂ GENERALĂ Psihologia personalităţii, ca disciplină ştiinţifică fundamentală în cadrul psihologiei, îşi propune să furnizeze studenţilor cunoştinţele de bază cu privire la personalitatea umană, să le permită acestora o aprofundare a vizunii ştiinţifice asupra omului şi personalităţii umane şi, totodată, să le faciliteze orientarea în procesul dificil de cunoaştere şi studiere a omului. Vorbind despre personalitate, discutăm în termeni majori despre OM; în personalitate este implicată atât existenţa umană în ceea ce are ea substanţial şi spiritual, cât şi întreg ansamblul de valori acumulate istoric, însuşite de om, realizate în prezent şi proiectate în viitor. Ideea de personalitate are rădăcini foarte adânci în istoria vieţii şi culturii omeneşti. Preocupări şi lucrări care poartă chiar în titlul lor termenul „personalitate” pot fi consemnate încă din secolul al XVIII-lea. Totuşi, ştiinţa despre personalitate (psihologia personalităţii) este de dată recentă. Aceasta întrucât nu este suficient să recunoşti manifestările personalităţii, ci trebuie să-i descoperi şi originea, să-i descifrezi structura. În această privinţă, ştiinţa a venit relativ târziu cu un aport substanţial. Astfel, psihologia personalităţii ca domeniu distinct de cercetare şi cunoaştere, ca ramură specială a psihologiei, s-a conturat începând de abia cu deceniul al treilea al secolului XX. Abordarea ştiinţifică a personalităţii ne oferă însă de la început un aspect contradictoriu, şi anume: nu există, unanimitate cu privire la natura obiectului său de studiu (investigaţie), nu există un model unic al personalităţii, ci modele eterogene, termenul de „personalitate” fiind o noţiune polisemică: acelaşi termen are semnificaţii

Curs Psih. Personalitatii

Embed Size (px)

DESCRIPTION

curs

Citation preview

Page 1: Curs Psih. Personalitatii

UNIVERSITATEA SPIRU HARETFACULTATEA DE SOCIOLOGIE – PSIHOLOGIESPECIALIZAREA: PSIHOLOGIEANUL UNIVERSITAR: 2011/2012FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT: ZI

PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢIIAnul de studiu: II

Titular disciplină: Lector univ. dr. Mihaela Corina ŢUŢU

SINTEZĂ DE CURS

TEMA 1. PROBLEMATICĂ GENERALĂ

Psihologia personalităţii, ca disciplină ştiinţifică fundamentală în cadrul psihologiei, îşi propune să furnizeze studenţilor cunoştinţele de bază cu privire la personalitatea umană, să le permită acestora o aprofundare a vizunii ştiinţifice asupra omului şi personalităţii umane şi, totodată, să le faciliteze orientarea în procesul dificil de cunoaştere şi studiere a omului.

Vorbind despre personalitate, discutăm în termeni majori despre OM; în personalitate este implicată atât existenţa umană în ceea ce are ea substanţial şi spiritual, cât şi întreg ansamblul de valori acumulate istoric, însuşite de om, realizate în prezent şi proiectate în viitor.

Ideea de personalitate are rădăcini foarte adânci în istoria vieţii şi culturii omeneşti. Preocupări şi lucrări care poartă chiar în titlul lor termenul „personalitate” pot fi consemnate încă din secolul al XVIII-lea. Totuşi, ştiinţa despre personalitate (psihologia personalităţii) este de dată recentă. Aceasta întrucât nu este suficient să recunoşti manifestările personalităţii, ci trebuie să-i descoperi şi originea, să-i descifrezi structura. În această privinţă, ştiinţa a venit relativ târziu cu un aport substanţial. Astfel, psihologia personalităţii ca domeniu distinct de cercetare şi cunoaştere, ca ramură specială a psihologiei, s-a conturat începând de abia cu deceniul al treilea al secolului XX.

Abordarea ştiinţifică a personalităţii ne oferă însă de la început un aspect contradictoriu, şi anume: nu există, unanimitate cu privire la natura obiectului său de studiu (investigaţie), nu există un model unic al personalităţii, ci modele eterogene, termenul de „personalitate” fiind o noţiune polisemică: acelaşi termen are semnificaţii

Page 2: Curs Psih. Personalitatii

diferite în contexte diferite. În afară de „inteligenţă”, nici un alt concept fundamental al psihologiei nu este atât de polisemic şi nedeterminat ca cel de „personalitate”.

Există deci o diversitate de termeni sau definiţii mai mult sau mai puţin confuze, coerente, la care se adaugă o gamă destul de largă de teorii mai mult sau mai puţin închegate, fiecare teorie urmărind să găsească un cadru specific de referinţă din care să deducă un fundament unic de construcţie (hagemonie explicativă).

Cu toate deosebirile dintre punctele de concepţie şi analiză, majoritatea autorilor contemporani relevă în calitate de numitor comun al definirii personalităţii, atributul unităţii, integralităţii şi structuralităţii. De asemenea, actual se consideră că orice demers în sfera personalităţii, fie cu caracter teoretic sau aplicativ, trebuie să se bazeze pe corelarea dialectică permanentă a individului (orientarea idiografică – potrivit căreia psihologia personalităţii trebuie să se centreze pe evidenţierea, analiza şi explicarea individului, a omului concret în situaţii concrete) şi generalului (orientarea nomotetică – potrivit căreia psihologia personalităţii trebuie să se ocupe exclusiv de dezvăluirea generalului şi de formularea unor legi cu aplicabilitate generală), a concretului şi abstractului, deoarece trăsăturile individuale şi de personalitate nu pot fi înţelese şi explicate decât pe baza celor tipice şi mai ales a celor generale (grup, populaţie), iar trăsăturile generale nu pot fi sesizate şi desprinse decât în şi prin trăsăturile individuale (particulare). Se impune depăşirea contradicţiei „individual” – „general” („idiografic”- „nomotetic”), prin paradigma cointegrării dinamice a individualului şi generalului, prin operarea simultană a celor trei tipuri de caracteristici (niveluri):

I. caracteristici general-umane (universale), proprii tuturor oamenilor;II. caracteristici tipologice (particulare), valabile numai pentru anumite

grupuri / categorii de indivizi;III. caracteristici strict individuale (singulare), ce definesc omul ca

entitate irepetabilă, unică, originală.

2

Page 3: Curs Psih. Personalitatii

TEMA 2. PERSONALITATEA CA OBIECT AL MAI MULTOR ŞTIINŢE

Personalitatea umană reprezintă unul dintre cele mai complexe fenomene din univers; este o realitate extrem de complexă (pentru că în structura ei se integrează o varietate de componente – biologice, psihologice, sociale, axiologice, istorice – diferite ca structură, funcţionalitate şi finalitate) şi dinamică (deşi dispune de trăsături relativ stabile, cunoaşte o evoluţie în timp, atât în plan filogenetic, cât şi ontogenetic), cu multiple laturi (faţete), de aceea cunoaşterea, „descifrarea” ei este foarte dificilă şi totodată, inepuizabilă. Ca urmare a acestui fapt, personalitatea nu poate fi cercetată de o singură ştiinţă, ci necesită o abordare multidisciplinară.

Printre ştiinţele care cercetează personalitatea menţionăm:• antropologia fizică şi culturală: studiază speciile umane şi faptele de cultură; • sociologia: studiază omul ca parte componentă a vieţii societăţii (axată deci pe

implicaţiile relaţiei bilaterale om-mediu social);• pedagogia: preocupată de legile formării personalităţii;• istoria: înregistrează deplasările pe etape în fenomenul de personalitate şi rolul

individului în dezvoltarea istorică;• morala: priveşte personalitatea ca deţinătoare a valorilor morale;• estetica: preocupată de aprecierea omului sub raportul creaţiei şi perceperii

frumosului;• medicina: studiază echilibrul dintre starea de sănătate şi boală;• psihologia: studiază sistematic legile vieţii psihice şi structurile psihice ale

personalităţii;• filosofia: are în vedere omul, „esenţa umană”.

Independent de ştiinţă, literatura şi arta au adus contribuţii valoroase privind cunoaşterea şi înţelegerea vieţii omului. Ştiinţa aduce însă un aport în plus pe linia descoperirilor legilor implicate în fenomenul de personalitate.

Conceptul de „personalitate” este întâlnit în toate ştiinţele socio-umane şi în filozofie, punându-se în evidenţă aspectele specifice, unghiul de abordare fiind diferit, ceea ce impune cu atât mai mult o convergenţă a perspectivelor.

Noţiunea psihologică de „personalitate” se diferenţiază însă semnificativ de accepţiunile date de celelalte discipline: ea stă la baza tuturor celorlalte accepţiuni, deoarece psihologia este ştiinţa centrală despre om şi personalitatea sa şi, în mod firesc, cunoştinţele psihologice despre personalitate au cel mai avansat grad de constituire.

În continuare, vom aborda personalitatea din punct de vedere psihologic.

3

Page 4: Curs Psih. Personalitatii

TEMA 3. IPOSTAZELE PERSONALITĂŢII

Personalitatea apare într-o dublă ipostază:I. Ca realitate: personalitatea este totalitatea psihologică ce

caracterizează şi individualizează un om particular, concret.II. În calitate de concept: personalitatea înglobează aproape toată

psihologia.

Nu există vreo experienţă psihologică, denumită prin diferite concepte, care să nu fie integrată în conceptul de personalitate. Conceptul de personalitate tinde să acopere toate procesele psihice şi astfel, să prezinte un tablou coerent al modalităţilor în care o persoană gândeşte, simte şi se comportă.

Atât ca realitate, cât şi în calitate de concept, personalitatea ocupă un loc central în psihologie, atât din considerente teoretice, cât şi practice:

a) din punct de vedere teoretic – personalitatea este cadrul de referinţă fundamental pentru definirea sensului şi valorii explicative a celorlalte noţiuni psihologice.

b) Din punct de vedere practic – psihologia personalităţii (psihologia persoanei) devine unul dintre factorii importanţi în optimizarea, raţionalizarea şi dirijarea conduitelor umane, personalitatea fiind principalul ghid şi modelarea concretă a omului.

4

Page 5: Curs Psih. Personalitatii

TEMA 4. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Individul desemnează totalitatea elementelor şi însuşirilor fizice, biochimice, biologice şi psihofiziologice – ereditare, înnăscute sau dobândite – care se integrează într-un sistem pe baza mecanismului adaptării la mediul natural; este în întregime determinat biologic; este o noţiune aplicabilă tuturor organismelor vii.

Individualitatea rezultă prin diversificarea şi diferenţierea organizării structural-funcţionale a individului, fiind o specificare a individului; exprimă caracteristicile psihofizice şi fiziologice unice, irepetibile, atingând maximum de pregnanţă în structura umană.

Persoana este corespondentul în plan social a individului din planul biologic; reprezintă un ansamblu de însuşiri psihice care permit adaptarea la mediul social; este determinată social-istoric. Psihologia contemporană desemnează două accepţiuni ale noţiunii de „persoană”: cea de „rol social” şi „valoare”.

Personalitatea este corespondentul în plan social al individualităţii din planul biologic; desemnează individualitatea umană considerată în unitatea structurată şi ierarhizată a trăsăturilor şi manifestărilor psiho-comportamentale, manifestări subordonate obţinerii unui anumit efect adaptativ, în contextul împrejurărilor şi situaţiilor de viaţă; este o sinteză bio-psiho-social-istorică şi culturală, individualizată şi ierarhizată; desemnează persoana plus o notă de valoare.

Personajul reprezintă modul concret de manifestare în exterior, prin comportament a persoanei şi personalităţii; este echivalent cu rolul social; există mai multe tipuri de personaje: sociale, volitive, mască etc.

5

Page 6: Curs Psih. Personalitatii

TEMA 5. ACCEPŢIUNILE CONCEPTULUI DE PERSONALITATE

Există trei accepţiuni esenţiale şi complementare ale conceptului de personalitate:

1. antropologică: esenţa personalităţii umane o reprezintă ansamblul relaţiilor sociale.

2. psihologică: personalitatea este un ansamblu de însuşiri psihice.3. axiologică: personalitatea este un ansamblu de valori.

Din perspectiva celor trei accepţiuni, personalitatea apare ca:1. entitate bio-psiho-socio-culturală;2. purtător şi executor al funcţiilor epistemice, pragmatice şi axiologice;3. produs şi producător de împrejurări, de medii şi situaţii sociale.

TIPURI DE DEFINIŢII ALE PERSONALITĂŢII

1. După criteriul conţinutului (G. Allport):

1. Definiţii prin efect extern: iau în considerare modul de manifestare a personalităţii în exterior, efectele pe care aceasta le produce în comportamentul altor oameni.

Personalitatea este definită ca:• „suma totală a efectului produs de un individ asupra societăţii”• „deprinderi sau acţiuni care influenţează cu succes alţi oameni”• „răspunsuri date de alţii unui individ considerat ca stimul”• „ce cred alţii despre tine”

Aceste definiţii confundă personalitatea cu reputaţia şi cineva poate avea mai multe reputaţii (roluri sociale).

2. Definiţii prin structură internă: consideră personalitatea ca entitate obiectivă; deşi deschisă spre lume, personalitatea are o consistenţă proprie, o structură internă specifică.

Personalitatea este definită ca:• „ansamblul organizat al proceselor şi stărilor psihofiziologice aparţinând

individului” (R. Linton)• „întreaga organizare mentală a fiinţei umane în orice stadiu al dezvoltării

sale. Ea îmbrăţişează fiecare aspect al caracterului uman: intelect, temperament, abilitate, moralitate şi fiecare atitudine care s-a format în cursul vieţii cuiva” (H.C. Warren şi L. Carmichael)

• „organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic” (G. Allport)

• „organizarea mai mult sau mai puţin durabilă a caracterului, temperamentului, inteligenţei şi fizicului unei persoane, această organizare determinând adaptarea sau unică la mediu” (Eysenck)

6

Page 7: Curs Psih. Personalitatii

Aceste definiţii nu explică însă geneza, formarea personalităţii (modul în care apar structurile interne).

3. Definiţii pozitiviste: susţin că structura internă, chiar dacă există, nu poate fi studiată, nu este accesibilă ştiinţei. Personalitatea este redusă la un „construct”, la ceva ce poate fi gândit, dar nu există ca atare.

• „Personalitatea este conceptualizarea cea mai adecvată a comportamentului unei persoane în toate detaliile sale, pe care omul de ştiinţă o poate da la un moment dat” (Mc. Clelland)

Eroarea lor constă în faptul că definesc obiectul în funcţie de metodele utilizate (neadaptând metodele la obiect), ajungând chiar la excluderea personalităţii din psihologie.

2. După criteriul sferei:

1. Definiţii reducţionist-unidimensionale: reduc personalitatea la una din componente, de cele mai multe ori la componenta dispoziţională (afectiv-motivaţională), la temperament sau la caracter. Aşa, de exemplu, H. Eysenk reduce întreaga personalitate la dimensiunea temperamentală.

2. Definiţii multidimensional-globale: prezintă personalitatea ca entitate complexă, eterogenă, după natura substanţial-calitativă a elementelor care o compun.

• „Personalitatea este unitatea bio-psiho-socială constituită în procesul adaptării individului la mediu şi care determină un mod specific, caracteristic şi unic de comportare în diversitatea situaţiilor externe” (Mischel; Wiggins)

• „Personalitatea este unitatea bio-psiho-socială, care realizează o adaptare specifică a individului la mediu” (G. Allport)

• „Personalitatea este un sistem hipercomplex, cu autoorganizare, teleonomic, determinat biologic şi socio-cultural, cu o dinamică specifică, individualizată” (M. Golu)

Din punct de vedere metodologic, definiţiile de tip global sunt mai adecvate decât cele reducţioniste, ele reflectând mai veridic rolul integrator supraordonat al conceptului de „personalitate”, în raport cu celelalte concepte prin care se desemnează diferitele componente particulare.

7

Page 8: Curs Psih. Personalitatii

TEMA 6. TRECEREA DE LA UNITĂŢILE TEMATICO-DESCRIPTIVE LA TEORII, MODELE ŞI PERSPECTIVE

DE ABORDARE A PERSONALITĂŢII

În descrierea, explicarea şi interpretarea obiectului său de investigaţie, psihologia personalităţii a recurs la folosirea unor unităţi tematice de bază, numite unităţi tematico-descriptive a personalităţii, personalitatea fiind descrisă în diferite categorii de termeni, şi anume: trăsături, factori, deprinderi, motive, Eu, roluri, atitudini, constructe.

Fiecare dintre aceşti termeni (unităţi tematice descriptive) a generat o anumită teorie a personalităţii. Teoriile asupra personalităţii vizează explicaţii, clarificări privind originea, structura, dinamica şi manifestările comportamentale ale personalităţii, în raport cu anumite situaţii de viaţă; toate încearcă să surprindă esenţa personalităţii, originalitatea şi unicitatea sa.

Există o varietate şi diferenţiere extrem de mare a teoriilor respective, chiar dacă una şi aceeaşi teorie poate fi integrată în altă teorie.

Clasificarea teoriilor personalităţii:

1. După gradul lor de generalitate:• teorii globale, integratoare, „regale”;• teorii particulare.

2. După gradul de apropiere-îndepărtare:• teorii concordante, asemănătoare;• teorii nonconcordante, contradictorii, opuse.

3. Din perspectivă explicativă:• teorii moniste: tind spre unificarea maximă a explicaţiei psihicului concret.• teorii pluraliste: pun accentul pe un număr foarte mare de trăsături ca

factori explicativi.

4. În funcţie de factorii determinanţi:• teorii radicale (absolutizante): biologizante, psihologizante şi

sociologizante.• teorii de compromis: presupun existenţa unui dublu determinism al

personalităţii.

5. Din perspectivă evolutivă:• teorii statice: reflectă o viziune statică asupra personalităţii, considerând-o

prin elementele ei cele mai stabile (teoriile clasice);• teorii dinamice: explică personalitatea prin structurile ei active, prin

motivele şi forţele interioare ale individului.

8

Page 9: Curs Psih. Personalitatii

• teorii integrative: relevă structurarea ierarhică, integrativă şi dinamică a personalităţii (teoriile moderne).

6. În funcţie de aspectele considerate în modelarea comportamentului:• teorii multidimensionale;• teorii unidimensionale.

7. După accentul pus pe similitudinile/unicitatea personalităţii indivizilor:• teorii nomotetice;• teorii idiografice.

8. Henri Ey clasifică teoriile personalităţii în:• teorii reductoare (elementariste): reduc personalitatea la o simplă colecţie

de trăsături;• teorii genetice: prin accentul pe evoluţia personalităţii;• teorii dinamice: accentuează structura globală de individualizare şi de

funcţionare a personalităţii;• teorii personaliste: descriu personalitatea în expresia ei de maximă

umanitate, existenţială şi etică.

Teoriile personalităţii se integrează, completează şi echilibrează reciproc; nici una dintre ele, luată separat nu este satisfăcătoare. În ultimii ani se constată ca fiind mult mai eficientă analiza comparativă a teoriilor personalităţii, pentru a sublinia continuitatea şi progresul înregistrat de la unele la altele, şi totodată, pentru a facilita o eventuală sinteză a lor.

Teoriile personalităţii, în funcţie de gradul lor de apropiere şi asemănare, s-au corelat între ele permiţând elaborarea unor modele interpretativ-explicative ale personalităţii, şi anume:

1. modelul substanţialist: utilizat de psihologia generală şi, care consideră personalitatea ca fiind o structură exclusiv internă a individului.

2. modelul situaţionist: utilizat de psihologia socială, personalitatea fiind raportată strict la sistemul social, la situaţie.

3. modelul interacţionist: are în vedere interacţiunea dintre primele două modele (dintre persoană şi situaţie).

4. modelul constructivist: s-a dezvoltat ca urmare a interacţiunii psihologiei generale cu psihologia socială şi psihologia personalităţii; defineşte personalitatea ca o construcţie psiho-socială (S. Hampson), în procesul interacţiunii cu ceilalţi modificându-se însăşi construcţia propriei personalităţi.

Din felul de abordare a modelelor interpretativ-explicative s-au conturat diversele perspective de abordare a personalităţii:

9

Page 10: Curs Psih. Personalitatii

a. perspectiva asociaţionistă: bazată, pe de o parte, pe descompunerea personalităţii în elementele sale componente în vederea studierii legităţilor de funcţionare iar, pe de altă parte, pe descoperirea elementului primar, ultim sau constituantului fundamental al acesteia.

b. perspectiva structurală: porneşte de la modul de organizare al elementelor componente, de aranjare şi ierarhizare a lor în cadrul structurii globale. Subliniază caracterul unitar şi global al personalităţii, ca urmare a interacţiunii elementelor sale componente şi sugerează dinamica acestui întreg tocmai datorită modului concret şi diferit de structurare şi evoluţie în timp a elementelor componente.

c. perspectiva sistemică: introdusă în psihologie ca urmare a apariţiei şi dezvoltării ciberneticii; porneşte de la interpretarea personalităţii ca un sistem (ca un ansamblu de elemente aflate într-o interacţiune ordonată şi non-întâmplătoare). Luată ca entitate reală, personalitatea îndeplineşte toate atributele sistemicului: sistem dinamic evolutiv cu autoorganizare (personalitatea este funcţie de timp, la nivelul său confruntându-se permanent tendinţele: evolutivă şi involutivă), sistem deschis (rezultă din interacţiunea individului cu mediul), sistem hipercomplex (determinat de numărul foarte mare al elementelor componente ale personalităţii şi de puternica saturaţie de legături interne şi externe), sistem probabilist (dat de interpunerea „mărimilor de stare” între mărimile de „intrare” şi de „ieşire”), cu cea mai înaltă şi diversificată capacitate de autoreglare (feedback, feedbefore; homeostatică, de optimizare şi de dezvoltare).

d. perspectiva psihosocială: orientată spre surprinderea personalităţii concrete, aşa cum se manifestă în situaţiile şi conjuncturile sociale particulare, în sistemul interrelaţiilor şi al psihologiei colective, în funcţie de atributele psihosociale ale omului.

10

Page 11: Curs Psih. Personalitatii

TEMA 7. ABORDAREA STRUCTURAL-SISTEMICĂ A PERSONALITĂŢII

Cele două perspective (structurală şi sistemică) sunt esenţiale pentru înţelegerea personalităţii.

De fapt, sinteza definiţiilor prin „efect extern” şi prin „structură internă” se regăseşte în abordarea structural-sistemică a personalităţii:

într-un sens larg, personalitatea reprezintă ansamblul tuturor fenomenelor psihice

într-un sens restrâns, personalitatea este un ansamblu de însuşiri/trăsături psihice

Însuşirile/trăsăturile psihice de personalitate dispun de următoarele caracteristici:

1. sunt formaţiuni sintetice (rezultă din condensarea, generalizarea diverselor funcţii şi procese psihice);

2. sunt relativ stabile (nu pot fi radical modificate de situaţii tranzitorii/accidentale);

3. sunt generalizate (se manifestă în cele mai diverse situaţii);

4. sunt esenţiale şi definitorii pentru om (vizează aspectele cele mai importante ale manifestării omului);

5. dispun de o relativă plasticitate (se pot restructura, modifica şi perfecţiona).

Datorită acestor caracteristici, însuşirile psihice programează comportamentul omului, dând posibilitatea anticipării lui şi au rolul de a filtra (media) solicitările din exterior.

Important este însă nu doar relevarea acestor trăsături (elemente), ci mai ales descifrarea legăturilor şi relaţiilor dintre ele, integrarea acestora într-un întreg indivizibil.

Sintetizând, din perspectivă structural-sistemică putem defini personalitatea ca „o structură complexă, implicând un ansamblu de substructuri şi funcţionând sistemic” (Tinca Creţu).

SUBSTRUCTURILE (SUBSISTEMELE) PERSONALITĂŢII

11

Page 12: Curs Psih. Personalitatii

Psihologia personalităţii îşi centrează atenţia asupra modului în care procesele, funcţiile şi stările psihice individuale se integrează pe cele trei coordonate principale: dinamico-energetică, instrumental-performanţială şi relaţional-socială. Procesul integrării pe cele trei coordonate conduce la elaborarea a trei substructuri/subsisteme funcţionale interdependente, care definesc domeniul de studiu al psihologiei personalităţii, şi anume: temperamentul, aptitudinile şi caracterul. La aceasta adăugăm subsistemul de orientare, ce cuprinde comandamentele orientative majore, strategice ale personalităţii (concepţii despre lume şi viaţă, idealul de viaţă, imaginea de sine, sistemul motivelor şi intereselor, a dominantelor afective).

De asemenea, deşi inteligenţa şi creativitatea sunt în general încadrate în subsistemul instrumental, ele sunt mai mult decât simple elemente componente ale acestuia, actual existând tendinţa de a le considera separat, în cadrul subsistemului rezolutiv-productiv (inteligenţa) şi respectiv, a subsistemului transformativ-constructiv (creativitatea).

12

Page 13: Curs Psih. Personalitatii

TEMA 8. TEMPERAMENTUL – CA LATURĂ DINAMICO-ENERGETICĂ A PERSONALITĂŢII

Temperamentul se defineşte ca ansamblul însuşirilor dinamico-energetice ale personalităţii. Este latura care se manifestă cel mai de timpuriu şi care se exprimă cel mai pregnant în conduită şi comportament.

Indicatorii psiho-comportamentali principali ai temperamentului:

impresionabilitatea; impulsivitatea; ritmul; tempoul; expresivitatea.

Plecând de la aceşti indicatori se elaborează portretele temperamentale. Indicatorii se manifestă la nivelul tuturor însuşirilor psihice şi, totodată, în mod constant în conduită.

Temperamentele redau tabloul comportamental al indivizilor sub aspectul lor dinamic şi indică asupra proprietăţilor fundamentale ale SNC.

Tipul de activitate nervoasă superioară formează baza neurofuncţională a temperamentului. Tipul nu se transferă direct într-o caracteristică temperamentală, ci mediat, filtrat de sistemul de relaţii cu lumea.

Dacă tipul determină categoria de temperament, dezvoltarea psihică condiţionează modul concret în care se configurează acest temperament. Deşi temperamentul este, în esenţă, înnăscut (tipul fiind înnăscut), totuşi el nu este o componentă rigidă, ci suportă unele modificări în cursul vieţii.

Temperamentul nu poate fi schimbat, dar poate fi educat, modelat sub influenţa factorilor socio-culturali.

Natura psihică a temperamentului este afectivo-reactivă, temperamentul fiind fundamentul emoţional al personalităţii.

În structura de ansamblu a personalităţii, temperamentul este latura de formă, de manifestare, de exteriorizare a personalităţii (latura „stilistică”); el influenţează personalitatea, dar nu determină conţinutul vieţii psihice, nu generează, prin sine însuşi nici conţinuturi psihice, nici performanţe, ci reprezintă modul de a fi, stilul comportamental.

Temperamentul este nespecific sub raport valoric pentru personalitate, el nuanţând modul de manifestare a celorlalte laturi ale personalităţii.

13

Page 14: Curs Psih. Personalitatii

Tipologii temperamentale:

I. Tipologii substanţialiste: iau drept criteriu de clasificare considerarea unor substanţe ce există în organism.

Hippocrate şi Galenus elaborează prima tipologie; plecând de la cele patru umori de bază (sânge, limfă, bilă galbenă şi bilă neagră) ei clasifică temperamentele în: – sangvinic– flegmatic– coleric – melancolic

De la cei doi autori s-au păstrat doar denumirile, nu şi criteriile de clasificare.

II. Tipologii constituţionale: au ca punct de plecare constituţia corporală, morfologică. Ernst Kretschmer stabileşte patru tipuri constituţionale:

– leptosom (astenic)– picnic– atletic– displastic

Acestor tipuri constituţionale le corespund două tipuri temperamentale (două dimensiuni polare ale personalităţii):

→ ciclotim→ schizotim

W. H. Sheldon clasifică temperamentele pornind de la trei foiţe embrionare – ectoderm, endoderm şi mezoderm stabileşte în mod corespunzător, trei tipuri temperamentale:

– cerebroton– visceroton– somatoton

III. Tipologii psihologice: utilizează în calitate de criteriu de clasificare fapte, fenomene de natură psihică.

Carl Gustav Jung va fundamenta din punct de vedere psihologic tipologia temperamentelor în perechi de trăsături polare, personalitatea umană fiind orientată fir spre exterior (tipul extravert), fie spre propria sa interioritate subiectivă (tipul introvert). Persoanele la care aceste orientări nu sunt evidente, echilibrul lor fiind nota distinctivă, poartă denumirea de ambivert.

14

Page 15: Curs Psih. Personalitatii

Heymans şi Wiersma, pornind de la ideea că temperamentele sunt determinate de trei componente psihologice – emotivitate, activism, rezonanţă –, prin combinaţia lor rezultă opt temperamente:

– nervos– sentimental– coleric– pasionat– sangvinic– flegmatic– amorf– apatic

IV. Tipologii psihofiziologice: iau în considerare criterii atât psihologice, cât şi fiziologice, încercând să realizeze o sinteză între subiectiv şi obiectiv.

I. P. Pavlov studiind tipul de activitate nervoasă superioară în funcţie de trei însuşiri (intensitate, echilibru, mobilitate) ale proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia) a stabilit experimental patru tipuri de activitate nervoasă superioară care determină fiecare un anumit temperament:

– tipul puternic, echilibrat, mobil – generează temperamentul sangvinic

– tipul puternic, echilibrat, inert – generează temperamentul flegmatic

– tipul puternic, neechilibrat, excitabil – generează temperamentul coleric

– tipul slab – generează temperamentul melancolic

V. Tipologii psihosociologice: utilizează criterii psihologice şi socio-culturale.

Spranger, Allport, Vernon, în funcţie de atitudinea dominantă faţă de valori stabilesc şase tipuri umane: – teoretic– economic– estetic– social – politic– religios

K. Horney clasifică temperamentele în funcţie de relaţiile interpersonale:

– tipul complezent– tipul agresiv– tipul detaşat

15

Page 16: Curs Psih. Personalitatii

VI. Tipologii psihopatologice: vizează, în special, destructurările manifestărilor temperamentale.

K. Leonhard descrie următoarele tipuri:

– hipertimic– distimic– labil– exaltat– anxios– emotiv

Concluzii asupra tipologiilor temperamentale

Deşi tipologiile au o mare valoare operaţională uşurând cunoaşterea omului, ele dispun şi de o serie de limite, şi anume:

→ afirmă mai mult decât pot dovedi, sunt mai degrabă construcţii teoretice;→ prezintă aspecte şi descrieri parţiale ale personalităţii;→ nu pun problema genezei temperamentelor şi nici a direcţiei în care ar putea fi

ele educate, modelate.

16

Page 17: Curs Psih. Personalitatii

TEMA 9. APTITUDINILE – CA LATURĂ INSTRUMENTALĂ A PERSONALITĂŢII

Aptitudinea ne dă măsura gradului de organizare a sistemului personalităţii sub aspect adaptativ-instrumental concret. Ea ne răspunde la întrebarea:„ce poate şi ce face efectiv un anumit individ în cadrul activităţii pe care o desfăşoară?” şi se leagă întotdeauna de performanţă şi eficienţă, în dublul său înţeles: cantitativ şi calitativ.

În cadrul unei definiţii de tip sintetic-integrativ, aptitudinile reprezintă un complex de procese şi însuşiri psihice individuale, structurate într-un mod original, care permite efectuarea cu succes (cu rezultate supramedii) a anumitor tipuri de activităţi:

Nu orice însuşire psihică este aptitudine, ci doar însuşirile psihice individuale, cele care contribuie efectiv la realizarea cu succes a anumitor activităţi, însuşirile psihice care asigură îndeplinirea activităţii la un nivel calitativ superior (şi nu mediu) şi cele care dispun de un mare grad de operaţionalitate şi eficienţă.

Clasificarea aptitudinilor:1. După structura lor, după gradul lor de complexitate:

• aptitudini simple• aptitudini complexe:

– lingvistice– matematice– tehnice– muzicale– sportive– psihologice – pedagogice

2. După natura psihologică a elementelor componente:• aptitudini senzoriale• aptitudini psihomotorii• aptitudini intelectuale

3. După gradul de aplicabilitate în diverse domenii de activitate:• aptitudini generale• aptitudini speciale

17

Page 18: Curs Psih. Personalitatii

Aptitudinile sunt sisteme operaţionale ce presupun relaţionarea şi interacţiunea reciprocă a elementelor lor, în urma cărora apar fenomene compensatorii ce asigură funcţionalitatea şi eficienţa lor maximă.

Forma calitativ superioară de manifestare a aptitudinilor complexe o constituie talentul, care reprezintă un nivel superior de înzestrare, de organizare, de dezvoltare şi de reuşită.

Forma cea mai înaltă de dezvoltare a aptitudinilor o constituie geniul, acesta presupunând crearea de valori de importanţă istorică pentru viaţa şi evoluţia societăţii.

Aptitudinile sunt formaţiuni psihice dobândite în ontogeneză. Ereditatea oferă doar premise (predispoziţii) pentru aptitudini. Predispoziţiile sunt înnăscute, şi nu aptitudinile. Dacă predispoziţiile nu sunt

adecvate de factorii socio-culturali, ele rămân ca potenţialităţi latente (nu se vor manifesta ca atare).

Predispoziţiile reprezintă o condiţie a formării aptitudinii, dar sursa pentru formarea şi dezvoltarea aptitudinilor o constituie activitatea (ele se formează şi se obiectivează în activitate).

18

Page 19: Curs Psih. Personalitatii

TEMA 10. INTELIGENŢA – CA LATURĂ PRODUCTIV-REZOLUTIVĂA PERSONALITĂŢII

Accepţiuni ale inteligenţei:Există actual două mari accepţiuni ale noţiunii de influenţă:

a) Inteligenţa – ca sistem complex de operaţii;b) Inteligenţa – ca aptitudine generală.

a) Ca sistem de operaţii, inteligenţa înseamnă:

abilitatea de adaptare a individului la situaţiile noi, nonfamiliare; abilitatea de a gândi abstract, a generaliza şi a deduce; abilitatea de corelare şi integrare într-un tot unitar a părţilor relativ

dispersate; abilitatea de a anticipa şi prevedea consecinţele acţiunilor; abilitatea de comparare rapidă a unor variante de acţiune şi alegerea

variantei optime; abilitatea de rezolvare rapidă şi corectă a unor probleme cu grade

crescânde de dificultate.

Inteligenţa este expresia organizării superioare a tuturor proceselor psihice, ea formându-se şi dezvoltându-se pe măsură ce se dezvoltă mecanismele şi operaţiile proceselor psihice.

b) Când vorbim despre inteligenţă ca aptitudine generală avem în vedere nu atât conţinutul şi structura ei psihologică, ci mai ales finalitatea ei (implicarea ei cu succes în numeroase şi variate activităţi). Accepţiunea este însă limitată, deoarece există nu numai o inteligenţă generală, ci şi forme specializate de inteligenţă: inteligenţă practică, teoretică, socială etc.) ce permit finalizarea cu succes a unui singur tip de activitate. În cadrul psihologiei contemporane, o atenţie deosebită se acordă studiului inteligenţei emoţionale (ca una dintre formele specializate de inteligenţă) şi empatiei (construct multidimensional al personalităţii şi, totodată, componentă a inteligenţei emoţionale).

Cele două accepţiuni ale inteligenţei sunt corelate între ele.

Relaţia inteligenţă – gândire:

19

Page 20: Curs Psih. Personalitatii

Deşi este strâns legată de gândire, inteligenţa nu este identică cu gândirea. Gândirea nu este decât un instrument al inteligenţei (în sine, gândirea nu este

în mod necesar, inteligentă).În structura inteligenţei, în afara factorilor cognitivi s-au evidenţiat şi factorii

non-cognitivi care pot avea uneori un rol decisiv în determinarea gradului de eficienţă a inteligenţei.

Astfel, inteligenţa apare ca o funcţie de integrare, implicată la toate nivelele sistemului psihic uman, iar manifestările şi performanţele diferă atât cantitativ, cât şi calitativ.

Abordări ale inteligenţei:De-a lungul timpului inteligenţa a fost abordată sub diverse moduri, atât

teoretic, cât şi practic, conturându-se astfel mai multe modele explicativ-interpretative, printre care enumerăm:

a) Modelul psihometric: îşi are originea în cercetările lui A. Binet făcute asupra intelectului copiilor; introduce noţiunea de coeficient de inteligenţă (ca raport dintre vârsta mentală şi vârsta cronologică multiplicat cu 100); reduce inteligenţa la o colecţie de abilităţi, cercetători fiind interesaţi mai mult de construirea testelor de inteligenţă, decât de definirea şi conceptualizarea inteligenţei.

b) Modelul factorial: reprezintă o adâncire a modelului psihometric, psihologii fiind acum interesaţi mai mult de modul de prelucrare a rezultatelor în urma aplicării testelor de inteligenţă; se utilizează ca tehnică analiza factorială (Spearman), evidenţiindu-se o serie de factori ai inteligenţei (factorul general, factorul special, factorii de grup). Acest model interpretează inteligenţa dintr-o perspectivă structurală.

c) Modelul genetic: este preocupat de problema genezei inteligenţei Piaget defineşte inteligenţa ca o relaţie adaptativă între individ şi mediu, iar adaptarea este definită de el ca echilibrarea dintre asimilare (încadrarea noilor informaţii şi cele preexistente) şi acomodare (restructurarea impusă de noile informaţii, crearea de noi scheme. Echilibrarea este identificată de Piaget cu inteligenţa; conform autorului, inteligenţa este „un punct de sosire, un termen generic desemnând formele superioare de organizare sau de echilibrare a structurilor cognitive”.

d) Modelul sistemic: R. Sternberg dezvoltă teoria triarhică a inteligenţei, centrată pe mecanismele de formare ale inteligenţei, autorul elaborând trei subteorii: subteoria contextuală; subteoria componenţială; subteoria „celor două faţete”.

20

Page 21: Curs Psih. Personalitatii

TEMA 11. CREATIVITATEA – CA LATURĂ TRANSFORMATIV-CONSTRUCTIVĂ A PERSONALITĂŢII

Accepţiuni ale creativităţii:Într-o accepţiune foarte largă, creativitatea constituie un fenomen general

uman, forma cea mai înaltă a activităţii umane.

Privită dintr-o perspectivă specific psihologică, creativitatea apare în patru accepţiuni importante:

1. ca produs2. ca proces3. potenţialitate general umană4. ca dimensiune complexă de personalitate

1. Se au în vedere: – noutatea şi originalitatea produsului– valoarea, utilitatea socială şi aplicabilitatea vastă

2. Vizează caracterul fazic, procesual al creativităţii, faptul că ea nu se produce instantaneu, ci necesită parcurgerea unor etape. G. Wallace stabileşte patru etape ale procesului creator:

I. pregătireaII. incubaţia

III. iluminareaIV. verificarea

3. Creativitatea este o capacitate general umană; fiecare individ dispune de un potenţial creativ, în grade şi proporţii diferite. Se pune astfel problema stimulării potenţialului creativ (activarea şi valorificarea lui). A fi înseamnă a-ţi realiza maximal şi în mod original potenţialul propriu.

4. Creativitatea integrează în sine întreaga personalitate şi activitate psihică a individului, iar la rândul ei, se integrează organic în structura personalităţii, devenind astfel una din cele mai complexe dimensiuni ale personalităţii, devenind astfel una din cele mai complexe dimensiuni ale personalităţii.

21

Page 22: Curs Psih. Personalitatii

Caracteristicile personalităţii creatoare:• fluiditate, flexibilitate, originalitate, elaborare, sensibilitate faţă de

probleme, capacitate de redefinire (Guilford)• lipsa de îngâmfare, toleranţa la situaţii ambigui, încrederea în

propria activitate creatoare (C. Taylor)

Prin creativitate, personalitatea umană se înscrie într-un orizont axiologic, omul valorizându-se pe sine însuşi.

Factorii creativităţii:1. psihologici:

• factorii intelectuali (inteligenţa şi gândirea divergentă);• factorii afectiv-motivaţionali;• factorii de personalitate (atitudinali, aptitudinali şi temperamentali).

2. socioculturali3. psihosociali4. socioeducaţionali

Importantă este configuraţia factorilor, interacţiunea lor, putând stimula sau inhiba creativitatea.

22

Page 23: Curs Psih. Personalitatii

TEMA 12. CARACTERUL – CA LATURĂ RELAŢIONAL-VALORICĂ ŞI DE AUTOREGLAJ A PERSONALITĂŢII

Caracterul constituie latura de conţinut a personalităţii.Prin funcţiile sale (relaţională; orientativ-adaptativă; de mediere şi filtrare; de

reglare), caracterul este cel care dă valoare personalităţii, prin două mecanisme:a) subordonează, controlează şi integrează treptat toate celelalte componente

ale personalităţii;b) valorizează şi valorifică la maximum celelalte componente ale

personalităţii.

Există două accepţiuni fundamentale ale noţiunii de „caracter”: extensivă – caracterul este definit ca schema de organizare a profilului

psihomoral general al persoanei, interpretată prin prisma unor norme şi criterii etice, valorice

restrictivă – caracterul este definit în termeni de atitudini şi trăsături: un ansamblu închegat de atitudini şi trăsături care determină o modalitate relativ constantă de orientare şi raportare a individului la cei din jur, la sine, la activitatea desfăşurată, la societate.

Elementele structurale esenţiale ale caracterului:A. Atitudinile caracterialeB. Trăsăturile caracteriale

A. Atitudinea reprezintă o manieră relaţională, o modalitate internă de raportare la diferitele laturi ale vieţii sociale, la alţii, la sine, la activitate şi, totodată, o modalitate de manifestare în comportament.

Prin atitudine individul se orientează selectiv şi se autoreglează preferenţial. Ca vector major al personalităţii, atitudinea este în primul rând selectivă în perceperea şi evaluarea evenimentelor.

La nivelul caracterului, ne interesează nu atitudinile circumstanţiale, ci atitudinile stabile şi generalizate, proprii individului.

23

Page 24: Curs Psih. Personalitatii

Într-o definiţie sintetic-integrativă, atitudinea reprezintă o structură complexă şi durabilă, dobândită prin învăţare, ce se manifestă ca predispoziţie, ca tendinţă a individului de a aprecia afectiv, conform convingerilor sale – favorabil /nefavorabil; pozitiv/negativ – un anumit obiect, caracteristicile acestuia, simbolul obiectului, respectiv, de a reacţiona, de a întreprinde în mod corespunzător şi statornic, acţiuni efective.

Sub aspect structural, atitudinile sunt constelaţii specifice de elemente cognitive, afective şi volitive, puternic intercorelate.

Segmentele esenţiale ale atitudinii sunt cel orientativ (direcţional) şi cel efector (executiv). Armonizarea acestora imprimă atitudinii pregnanţă şi eficienţă.

Caracterul nu este o sumă de atitudini, ci un mod specific de interacţiune a atitudinilor, de interdependenţă şi întrepătrundere a lor.

Specificul caracterului din relaţiile dintre elementele componente ale atitudinii (relaţii intraatitudinale) şi relaţiile dintre atitudini (relaţii interatitudinale: de ierarhizare, de cooperare, de incompatibilitate, de compensare).

Toate aceste tipuri de relaţii conduc la elaborarea profilului caracterial al persoanei (caracterul prin: unitate, expresivitate, originalitate, bogăţie, statornicie, plasticitate, tăria de caracter).

Când atitudinile intră în concordanţă cu normele sociale, ele devin valori; se elaborează sistemul atitudini-valori, ca notă distinctivă a personalităţii. Atitudinile caracteriale au un conţinut valoric şi o funcţie evaluativă.

B. Trăsăturile caracteriale exprimă notele specifice ale atitudinilor caracteriale.Sunt definite ca acte comportamentale covariante sau particularităţi psihice integrate în structura caracterului şi care se pot exterioriza în comportament.

Nu orice trăsătură comportamentală este şi trăsătură caracterială. Pentru a deveni trăsături caracteriale, trăsăturile trebuie să fie esenţiale, definitorii pentru om; să fie coerente cu toate celelalte; să aibă o valoare morală (etică); să fie specifice şi unice, irepetabile, ireductibile.

Trăsăturile caracteriale (la fel ca şi atitudinile caracteriale) apar în perechi polare.

La nivelul lor există aceleaşi tipuri de relaţii ca şi la nivelul atitudinilor caracteriale.

Trăsăturile caracteriale se pot clasifica în:• trăsături de orientare: exprimă orientarea omului în viaţă, manifestată prin

atitudinile caracteriale esenţiale.• trăsături voluntare de caracter: implică eforturile conştiente, atitudinea

activă a omului faţă de obstacolele ce apar în calea realizării scopurilor propuse.

24

Page 25: Curs Psih. Personalitatii

Nota distinctivă a caracterului este devenirea lui: caracterul nu este înnăscut, ci dobândit; el este expresia istoriei personale a omului, este o a doua natură a omului.

TEMA 13. RELAŢIILE DINTRE LATURILE PERSONALITĂŢII

Dimensiunile personalităţii nu sunt separate, independente unele faţă de altele, ci interacţionează unele cu altele, se organizează, se relaţionează reciproc, se ierarhizează dând naştere unei structuri ce dispune de o arhitectonică specifică.

Important, în existenţa concretă a individului, este nu atât prezenţa / absenţa din aceste laturi, nu atât gradul lor de dezvoltare, ci modul specific în care ele se structurează şi relaţionează, conducând în plan psihocomportamental la efecte diverse.

Între laturile personalităţii se disting patru tipuri de relaţii:1. relaţii de ierarhizare, cu dominanţa netă a caracterului asupra celorlalte

laturi, şi cu capacitatea caracterului de a le regla şi valorifica maximal;2. relaţii de interinfluenţare, cu efecte pozitive / negative, de avantajare sau

periclitare, chiar de anulare reciprocă;3. relaţii de compensare, astfel încât unitatea globală a personalităţii să nu

fie afectată;4. relaţii de feed-back, efectele produse de o latură în alt repercutându-se

chiar asupra laturii care le-a generat.

25

Page 26: Curs Psih. Personalitatii

TEMA 14. EUL ÎN STRUCTURA PERSONALITĂŢII

Nivelurile subsistemelor structural-funcţionale abordate anterior, deşi constituie un pas esenţial în realizarea unităţii şi integralităţii sistemului personalităţii, nu reprezintă punctul integrativ terminal. Procesul de integrare pe verticală continuă la un nivel şi mai înalt, supraordonat numit nivelul Eului.

Eul desemnează chintesenţa întregului proces de devenire şi integrare a personalităţii.

Eul este ceea ce diferenţiază, individualizează, dă consistenţă ontologică şi delimitare, prin autodeterminare şi autoînchidere, personalităţii în raport cu mediul.

Trăsăturile definitorii ale Eului sunt:– reflexivitatea– adresabilitatea– transpozabilitatea – teleonomia

Cercetările contemporane definesc Eul ca organizator al cunoaşterii şi ca reglator al conduitei, cuprinzând atât elemente cognitive, cât şi afectiv-motivaţionale. Eul este o „constelaţie” de atitudini, conferind comportamentului direcţionalitate, consistenţă şi selectivitate.

Structurarea personalităţii la nivelul Eului se realizează printr-o corelare complexă şi dinamică, dialectic-contradictorie, a conştiinţei despre lumea externă şi a conştiinţei de sine, în tot cursul ontogenezei.

Din punct de vedere structural, Eul include trei componente intercorelate şi reciproc integrate:

26

Page 27: Curs Psih. Personalitatii

Eul fizic (corporal) Eul psihologic Eul social (spiritual)

Relaţia Eu-Conştiinţă-Personalitate:G. Allport, după ce definea Eul ca nucleu al personalităţii („regiunea caldă, centrală, strict personală a vieţii, nucleul fiinţei noastre”) arăta: „conştiinţa e mai largă decât Eul, personalitatea e mai largă decât conştiinţa, organismul e mai larg decât personalitatea. Eul este, de fapt, un construct între conştiinţă şi personalitate.

Eul şi conştiinţa se determină reciproc. Conştiinţa este infrastructura Eului, în timp ce Eul este suprastructura conştiinţei; conştiinţa duce la apariţia Eului, fiind premiză fundamentală, iar Eul ridică conştiinţa la un nivel superior de optimalitate şi adaptabilitate. Eul depăşeşte în cele din urmă conştiinţa.

Eul nu apare doar ca „nucleu” al personalităţii sau ca un simplu sistem central al ei, ci ca un adevărat sistem de valori.

Relaţia dintre Eu şi personalitate este asemănătoare celei dintre Eu şi conştiinţă. Fără a fi identice, Eul şi personalitatea nu sunt nici separate, ci într-o continuă interacţiune şi interdependenţă. Dacă Eul este doar un fapt de conştiinţă individuală, personalitatea se extinde în mediu, interiorizându-şi elementele sociale, profesionale.

„Personalitatea se cristalizează în jurul Eului, dar în structura sa în afară de Eu sunt cuprinse şi alte elemente sufleteşti” (Constantin Rădulescu-Motru).

Eul şi personalitatea sunt consubstanţiale, se formează şi evoluează concomitent.

Omul devine personalitate atunci când ajunge la conştiinţa de sine, deci când se formează ca Eu.

Între structura Eului şi structura personalităţii există o simetrie perfectă, degradarea Eului ducând concomitent la degradarea personalităţii.

Valoarea teoretică a conceptului de Eu Conceptul de „Eu” permite stabilirea unei baze contextuale şi a unei

perspective interpretative mult mai largi a personalităţii, pentru că:→ Eul conţine personalitatea→ Eul exprimă personalitatea

27

Page 28: Curs Psih. Personalitatii

SUBIECTE ORIENTATIVE PENTRU EXAMEN

TEMA 1. 1. Obiectul de studiu al psihologiei personalităţii.2. Nivelurile de analiză psihologică a personalităţii.

TEMA 21. Conceptul de personalitate în perspectivă pluridisciplinară.2. Importanţa conceptului psihologic de persoanlitate în raport cu alte

discipline.

TEMA 3 1. Ipostazele personalităţii: ca realitate şi concept.2. Relavanţa teoretică şi practică a personalităţii ca realitate şi concept.

TEMA 41. Definiţi conceptele: individ, individualitate, persoană, personalitate,

personaj.2. Relaţia persoană-personaj.3. Persoana, - ca statut şi rol social.

TEMA 5

28

Page 29: Curs Psih. Personalitatii

1. Accepţiunile conceptului de personalitate: antropologică, psihologică şi axiologică. Complementaritatea lor.

2. Personalitatea de bază şi personalitatea de statut.3. Cultură şi personalitate.4. Definiţii descriptive ale personalităţii: prin „efect extern”, prin „structură

internă” şi pozitiviste. Avantaje şi limite.5. Definiţii concrete ale personalităţii.6. Definirea operaţională a personalităţii şi relevanţa sa.7. Specificul psihologiei nomotetice. Reprezentanţii de seamă ai abordării

nomotetice.8. Specificul psihologiei idiografice. Reprezentanţii de seamă ai abordării

idiografice.9. Soluţii privind controversa nomotetic-idiografic (soluţiile formulate de

către Gordon W. Allport şi James Lamiell).

TEMA 61. Descrierea personalităţii în termeni de „trăsături” (Gordon W. Allport –

teoria trăsăturilor comune şi a dispoziţiilor personale). Avantaje şi limite.2. Descrierea personalităţii în termeni de „factori”. Analiza factorială.

Avantaje şi limite.3. Asemănări şi diferenţe între teoria lui Eysenck şi Cattell.4. „BIG-FIVE”: o nouă tendinţă în studiul personalităţii (Definirea celor 5

factori. Avantajele şi limitele acestui model).5. Teoria constructelor personale (G. Kelly).6. Distincţia construct-concept.7. Criterii de clasificare ale teoriilor personalităţii şi specificul acestor teorii.8. Relevanţa analizei comparative a teoriilor personalităţii.9. Caracteristicile unei teorii valide a personalităţii.10. Un model sintetic – integrativ al personalităţii. Premise şi ipoteze.

Abordarea analitică („faţetele” personalităţii) şi sintetic – integrativă (tipurile de personalitate). Relevanţa acestui model în plan teoretic şi practic.

TEMA 71. Perspective de abordare a personalităţii: asociaţionistă, structurală,

sistemică şi psihosocială. Implicaţii teoretice şi practice.2. Caracteristicile însuşirilor (trăsăturilor) psihice de personalitate.3. Rolul însuşirilor (trăsăturilor) psihice de personalitate.4. Proprietăţile generale ale structurilor.5. Personalitatea ca sistem: dinamic, deschis, hipercomplex şi probabilist.6. Personalitatea ca sistem: bio-psiho-socio-cultural.7. Niveluri (forme) de autoreglare în cadrul sistemului personalităţii: feed-

back, feedbefore; homeostatică, de optimizare, de dezvoltare; biologic, psihologic şi social.

29

Page 30: Curs Psih. Personalitatii

8. Legea heteronomiei şi heterocroniei.9. Delimitarea subsistemelor personalităţii, prin analogie cu cerinţele şi

condiţiile activităţii.

TEMA 81. Indicatorii psihocomportamentali principali ai temperamentului.2. Relaţia dintre tipul de activitate nervoasă superioară (ANS) şi

temperament.3. Caracterul înnăscut / dobândit al temperamentului.4. Natura psihică a temperamentului.5. Locul temperamentului în structura de ansamblu a personalităţii.6. Rolul temperamentului în ansamblul vieţii psihice.7. Noţiunea de „tip” şi „tipologie”. Valoarea şi limita tipologiilor.8. Descrierea tipologiilor temperamentale: substanţialiste, constituţionaliste,

psihologice, psihofiziologice, psihosociologice şi psihopatologice.9. Caracteristicile personalităţii extraverte şi introverte.10. Contribuţia lui Ghe. Zapan privind studiul temperamentului.11. Descrierea portretelor psihocomportamentale ale temperamentelor clasice:

coleric, sangvinic, flegmatic şi melancolic.

TEMA 91. Modalităţi de definire a aptitudinilor.2. Specificul însuşirilor psihice aptitudinale.3. Criterii de evaluare a aptitudinilor.4. Criterii de clasificare a aptitudinilor şi specificul lor.5. Problema corelaţiei aptitudinii generale – aptitudini speciale.6. Talentul şi geniul.7. Relaţia aptitudini – procese psihice.8. Relaţia aptitudini – deprinderi.9. Relaţia aptitudini – dimensiunea motivaţional-afectivă.10. Caracterul înnăscut / dobândit al aptitudinilor. Relaţia predispoziţii-

activitate-aptitudini.11. Relaţia aptitudini – vârstă.12. Locul şi rolul aptitudinilor în ansamblul personalităţii.

TEMA 101. Inteligenţa – ca sistem complex de operaţii.2. Inteligenţa – ca aptitudine generală.3. Tipuri de inteligenţă.4. Raportul inteligenţă-gândire.5. Problema raportului ereditate/mediu în dezvoltarea inteligenţei.6. Modelul psihometric al inteligenţei.7. Modelul factorial al inteligenţei.8. Modelul genetic al inteligenţei.

30

Page 31: Curs Psih. Personalitatii

9. Modelul psihocognitivist al inteligenţei.10. Modelul triarhic al inteligenţei.11. Modelul neurologic şi ecologic al inteligenţei.12. Relaţia inteligenţă-personalitate.13. Empatia – ca trăsătură de personalitate. Funcţiile empatiei.

TEMA 111. Accepţiunile conceptului de creativitate.2. Teorii explicative ale creativităţii.3. Conceptul de „personalitate creatoare” şi atributele ei.4. Factorii psihologici (structurali) ai creativităţii.5. Modelul tridimensional al intelectului (J. P. Guilford).

TEMA 121. Caracterul – definiţie extensivă şi restrictivă.2. Conceptul de atitudine caracterială.3. Elementele structurale şi segmentele esenţiale ale atitudinilor.4. Specificul relaţiilor intraatitudinale şi interatitudinale.5. Profilul caracterial.6. Funcţiile atitudinilor.7. Distincţia atitudinii caracteriale – trăsături caracteriale.8. Specificul trăsăturilor caracteriale.9. Tipuri de relaţii între trăsăturile caracteriale.10. Funcţiile caracterului.11. Devenirea caracterului.12. Modelul balanţei caracteriale.13. Modelul cercurilor concentrice caracteriale. 14. Modelul piramidei caracteriale şi relevanţa teoretico-educaţională.

TEMA 131. Relaţia temperament-caracter.2. Relaţia aptitudini – atitudini (caracter).3. Relaţia temperament – aptitudini.4. Relaţia inteligenţă – creativitate. Rolul inteligenţei în creativitate.5. Tipuri de relaţii între laturile personalităţii.

TEMA 141. Etape în evoluţia concepţiilor despre Eu (analiză diacronică a Eului).2. Definiţii concrete ale Eului.3. Natura psihică a Eului (componenţa şi structura sa psihică).

31

Page 32: Curs Psih. Personalitatii

4. Relaţia Eu – Conştiinţă.5. Relaţia Eu – persoană / personalitate.6. Relaţia conştiinţă – personalitate.7. Tipuri de Eu („faţetele” Eului).8. Tipuri de personalitate şi descrierea lor: imatură, matură, accentuată,

destructurată; tip A, tip B, tip unitar, instabil, dedublat şi accentuat.9. Devenirea personalităţii şi criterii ale devenirii ei.10. Conceptul de „tendinţă accentuată” în studiul personalităţii şi specificarea

acestor tendinţe.11. Structura personalităţii în concepţia freudiană: Sinele, Eul şi Supraeul.

Funcţiile şi dinamica lor în ansamblul personalităţii.12. Structura personalităţii în psihologia analitică (C.G. Jung).13. Structura personalităţii în psihologia individuală (A. Adler).14. Teorii neo-freudiste ale personalităţii (E. Fromm şi K. Horney).15. Înnăscut şi dobândit în personalitate.16. Niveluri de abordare a personalităţii: nivelurile structurale şi funcţionale.

BIBLIOGRAFIE

Bibliografie obligatorie:

1. Allport, Gordon (1991), Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

2. Birch, Ann, Hayward, Sheila (1999), Diferenţe interindividuale, Editura Tehnică, Bucureşti

3. Creţu, Romeo, Zeno (2005), Evaluarea personalităţii – Modele alternative, Editura Polirom, Iaşi

4. Fordham, Frieda (1998), Introducere în psihologia lui C. G. Jung, Editura IRI, Bucureşti

5. Golu, Mihai, Dicu, Aurel (2005), Introducere în psihologie, Editura Paideia, Bucureşti

6. Golu, Mihai (1993), Dinamica personalităţii, Editura Geneze, Bucureşti7. Golu, Mihai (2007), Fundamentele psihologiei, vol. I-II, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti8. Hampson, S.E. (1988), The Construction of Personality, Routledge and Kegan

Paul, London9. Jung, Carl, Gustav (2003), Opere complete, vol.1, Arhetipurile şi inconştientul

colectiv, Editura Trei, Bucureşti10. Jung, Carl, Gustav (2004), Opere complete, vol.6, Tipuri psihologice, Editura

Trei, Bucureşti11. Leonhard, Karl (1979), Personalităţi accentuate în viaţă şi literatură, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti12. Linton, Ralph (1968), Fundamentul cultural al personalităţii, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti13. Popescu, Gabriela Florenţa (2010), Introducere în Psihologia creativităţii,

Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti

32

Page 33: Curs Psih. Personalitatii

14. Roco, Mihaela (2004), Creativitate şi inteligenţă emoţională, Editura Polirom, Iaşi

15. Sima, Tudora (2004), Elemente de personologie, Editura Victor, Bucureşti16. Ţuţu, Mihaela Corina, (2008), Psihologia personalităţii (integral), Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti17. Zlate, Mielu (2000), Introducere în psihologie, ediţia a III-a, Editura Polirom,

Iaşi18. Zlate, M. (2004), Eul şi personalitatea, ediţia a III-a (adăugită), Editura Trei,

Bucureşti

***Dicţionare:Larousse (2006), Marele dicţionar al psihologiei, Editura Trei, BucureştiPopescu-Neveanu, Paul (1978), Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti

Bibliografie facultativă:

1. Alexandrescu, Ion, (1988), Persoană, personalitate, personaj, Editura Junimea, Iaşi2. Chelcea, Septimiu (1994), Personalitate şi societate în tranziţie, Societatea Ştiinţă & Tehnică S.A., Bucureşti3. Ey, Henri (1983), Conştiinţa, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti4. Goleman, Daniel, Inteligenţa emoţională (2008), ediţia a III-a, Editura Curtea Veche, Bucureşti5. Hayes, Nicky, Orrell, Sue (2003), Introducere în psihologie, ediţia a III-a, Editura ALL, Bucureşti6. Hăvârneanu, Cornel (2000), Cunoaşterea psihologică a persoanei, Editura Polirom, Iaşi7. Hedges, Patricia (2006), Personalitate şi temperament, Editura Humanitas, Bucureşti8. Iluţ, Petru (2001), Sinele şi cunoaşterea lui, Editura Polirom, Iaşi9. Jung, Carl, Gustav (1994), În lumea arhetipurilor, Editura Jurnalul Literar, Bucureşti10. Lamiell, James T. (1981), Toward an idiothetic psychology of personality, în American Psychologist, nr.3611. Marcus, S. (1997), Empatie şi personalitate, Editura Atos, Bucureşti12. Mattheus, G., Deary, I.J., Whiteman, Martha C. (2005), Psihologia personalităţii – Trăsături, cauze, consecinţe, Editura Polirom, Iaşi13. Mărgineanu, Nicolae (1999), Psihologia persoanei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti14. Mânzat, Ion (coord.) (2000), Psihologia sinelui – Un pelerinaj spre centrul fiinţei, Editura Eminescu, Bucureşti15. Mânzat, Ion (2011), Psihologia sinergetică – În cătarea umanului pierdut, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti16. Panfil, Eduard, Ogodescu, Doru (1976), Persoană şi devenire, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti17. Pavelcu, Vasile (1982), Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea personalităţii, Editura Didactică şi Pedagocică, Bucureşti

33

Page 34: Curs Psih. Personalitatii

18. Pervin, L.A., John, O.P. (1999), Handbook of personality: Theory and research, Guilford, New York19. Piaget, Jean (2009), Psihologia inteligenţei, Editura Cartier, Bucureşti20. Potkay, Ch. R., Allen, B. (1986), Personality: Theory, Research and Applications, California21. Popescu-Neveanu, Paul (1969), Personalitatea şi cunoaşterea ei, Editura Militară, Bucureşti22. Rădulescu-Motru, Constantin (1996), Curs de psihologie, Editura Esotera, Editura Vox, Bucureşti23. Rădulescu-Motru, Constantin (2001 sau 1998)), Psihologia poprului român, Editura Paideia, Bucureşti24. Rădulescu-Motru, Constantin, Personalismul energetic (2005), Editura Albatros, Bucureşti25. Ralea, Mihai (1972) Explicarea omului, Editura Minerva, Bucureşti26. Scultz, D. (1986), Theories of Personality, Brooks/Cole Publishing Company,

California27. Zapan, Gheorghe (1984) Cunoaşterea şi aprecierea obiectivă a personalităţii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti28. Zlate, M. (2006), Fundamentele psihologiei, Editura Univesitară, Bucureşti

34