1

DIDACTICA SAU ŞTIINŢA PROCESULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT I..CONCEPTUL DE DIDACTICĂ Termenii semnificativi pentru conceptul de didactică sunt: grecescul didactike care înseamnă ştiinţa învăţării, latinescul ars discendi care înseamna arta învăţării şi grecescul mathetica care înseamnă ştiinţa de a-i învăţa pe alţii. Din punct de vedere etimologic didactica semnifică atât ştiinţa cât şi arta învăţării, atât ca auto-învăţare, cât şi ca inter-învăţare.Ca şi pedagogia didactica este ştiinţă deoarece elaboreaza legităti şi norme didactice şi artă deoarece modelează personalitatea în devenire prin ceea ce se numeşte măiestrie pedagogică, prin aplicarea diferenţiată a metodologiei pedagogice. DIDACTICA a fost definită ca ştiinţa şi arta conceperii, organizării şi desfăşurării cu succes a procesului de predare-învăţare-evaluare, sau a procesului intructiv-educativ sau educational.Dacă pedagogia este ştiinţa fundamentală şi de sinteză a educaţiei didactica este ştiinţa şi arta procesului de învăţământ.Educaţia are o sferă mai largă decât procesul de învăţământ, ocupându-se cu toate tipurile şi formele ei: educaţia formală, non-formală, informală. Procesul de învăţământ are un caracter predominant formal, se desfăşoară în mod special în şcoala de diferite tipuri şi nivele. Didactica are în centrul preocupărilor sale tehnologia procesului de învăţământ: metodele, mijloacele şi formele de organizare şi evaluare a procesului educational. Cei mai importanţi reprezentanţi ai didacticii sunt considerati: 1. JAN AMOS COMENIUS (KOMENSKY) 2. HEINRICH PESTALOZZI 3. FRIEDRICH HERBART 4 .THORNDIKE, DEWEY 5. ION CREANGĂ, STANCIU STOIAN, ŞTEFAN BÎRSĂNESCU, GEORGE VĂIDEANU, IOAN STRĂCHINARU JAN AMOS COMENIUS (KOMENSKY) este considerat fondatorul pedagogiei şi în mod implicit al didacticii. În secolul al XVII-lea pedagogul ceh abordează pentru prima dată în mod ştiinţific rolul educaţiei în familie, punând bazele unei instituţii care se va numi mai târziu şcoala maternă .El elaborează lucrarea fondatoare a ştiinţei pedagogice şi didactice numită DIDACTICA MAGNA (Marea Didactică) sau CUM SA ÎNVEŢE TOŢI TOATE. Prin această lucrare Comenius introduce învăţământul bazat pe clase şi lecţii, organizează conţinutul procesului de învăţămînt, punând un accent deosebit pe conţinutul ştiinţific. Spre deosebire de filosofie, noile metode specifice ştiinţelor sunt cele inductive de la concret spre abstrat şi prin urmare metoda de bază a didacticii este declarată de Comenius INTUITIA. Învăţământul aşa cum îl cunoaştem astăzi i se datorează în mare parte lui Comenius. Începând cu acest mare pedagog învăţământul nu se mai desfaşoară individual sau în grupuri eterogene ci pe clase de elevi de aceiaşi vârstă, cu aceleaşi particularităţi, într-o formă organizată numită lecţie. HEINRICH PESTALOZZI este pedagogul elveţian care continuă în secolul al XVIII-lea opera începută de Comenius. El elaborează lucrarea Cum îşi creste Gertruda copiii subliniind ca şi predecesorul său rolul educaţiei în familie. Pestalozzi înfiinţeaza şcoli si institute pedagogice care să se ocupe de studiul pedagogiei.Ca si COMENIUS el pune un accent deosebit pe finalitatea morală a educaţiei, pe dobândirea VIRTUŢII PRIN

2

INTERMEDIUL ADEVĂRULUI ŞI METODEI. Lucrările sale cele mai semnificative pentru evoluţia pedagogiei ca ştiinţă sunt Pedagogia generală şi Prelegeri pedagogice. FRIEDRICH HERBART ca reprezentant de bază al pedagogiei germane în secolul al XVIII-lea elaborează şi susţine o pedagogie autoritară. El introduce trei concepte noi: GUVERNAREA, ÎNVĂŢĂMÂNTUL ŞI EDUCAŢIA în strînsă legatură cu disciplina, autoritatea, virtutea. Metodele pedagogice pe care le susţine HERBART sunt cele de conducere autoritară a procesului educaţional, de disciplină şi autodisciplină pentru educaţia morală şi dobândirea virtuţii. THORNDIKE şi DEWEY sunt consideraţi cei mai importanţi reprezentanţi ai pragmatismului american, care la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea orientează pedagogia spre fapte, experienţă şi experiment. Cercetarea experimentală se extinde şi-n pedagogie, pornindu-se de la situaţiile concrete, de la fapte, de la cunoaşterea copilului pentru a se ajunge la reguli, la legi, la norme şi legităţi. II. PROCESUL DE INVATAMANT ŞI LATURILE SALE PROCESUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT reprezintă activitatea intenţionată, conştientă şi organizată de predare-învăţare-evaluare, realizată într-un spaţiu educaţional institutionalizat, cu o tehnologie didactică determinată, cu anumite rezultate anticipate şi realizate. Laturile procesului de învăţământ sunt : PREDAREA, ÎNVĂŢAREA, EVALUAREA. PREDAREA este latura procesului de învăţământ intenţionată, programată, organizată de transmitere de către profesor a cunoştinţelor teoretice şi practice care stau la baza învăţării. ÎNVĂŢAREA este latura procesului de învăţământ intenţionată, programată şi organizată de dobândire şi asimilare a cunoştinţelor teoretice şi practice de către elev pe baza predării şi a studiului individual. EVALUAREA reprezinta o succesiune de operaţii de apreciere, măsurare şi control a cunoştinţelor teoretice şi practice prin care se raportează obiectivele educaţiei la rezultatele obţinute. Eficienţa procesului de învăţământ este dată de interacţiunea dinamică între predare învăţare şi evaluare. Fiecare dintre cele trei laturi ale procesului de învăţământ se raportează una la cealalta, pentru a intra intr-o interacţiune reală şi eficientă. Profesorul operaţionalizează obiectivele didactice în funcţie de vârsta elevilor, selectează conţinuturile în funcţie de profilul clasei, alege şi imbină metodele, mijloacele şi formele de organizare a lecţiei în funcţie de particularităţile subiecţilor educaţionali. Elevul se raportează la intenţiile profesorului, îşi reglează posibilităţile de învăţare în funcţie de cerinţele formulate explicit, recepţionează, prelucrează şi redă cunoştinţele predate într-o modalitate personală în funcţie de aptitudinile. capacităţile, interesele şi aspiraţiile sale.Evaluarea tinde sa devină o latură din ce in ce mai integrată a procesului educaţional, fiind prezentă pe întreg parcursul acestuia evaluare initială, continuă şi finală. ÎNVĂŢAREA poate fi privită din următoarele perspective :

3

1. Ca fenomen al lumii vii, învăţarea este procesul care constă în modificările adaptative ce asigură continuitatea şi evoluţia lumii vii. Aceasta este cea mai largă semnificaţie a conceptului de învăţare care identifică învăţarea cu adaptarea. Dar adaptarea la mediu a plantelor şi animalelor nu poate fi confundată cu învăţarea umană. 2. ÎNVĂŢAREA UMANA este procesul care asigură modificări structurale şi funcţionale profunde, selective şi stabile, obiectivate în achiziţii cognitive, afective şi acţionale ca răspunsuri şi anticipări ale fiinţei umane la solicitările variate ale mediului socio-cultural şi educaţional. Învăţarea mersului, a vorbirii, a modului de a gândi, de a reacţiona afectiv şi comportamental reprezintă cele mai bune exemple de învăţare umană. 3. ÎNVĂŢAREA ŞCOLARĂ este activitatea fundamentală a elevului în şcoală având doua componente: a. învăţarea internă care este latura mentală a procesului de învăţământ şi care constă în realizarea actelor de percepţie, înţelegere, abstractizare, generalizare, fixare şi reproducere a cunoştinţelor; b. învăţarea externă sau comportamentală care constă în aplicarea cunoştinţelor, formarea deprinderilor, obişnuinţelor şi priceperilor intelectuale şi practice.Eficienţa procesului de învăţământ este dată de interacţiunea dintre învăţarea internă şi cea externă, dintre cea cognitivă şi cea comportamentală. III.CARACTERISTICILE PROCESULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT sunt considerate urmatoarele: 1. Caracterul bilateral (profesor-elev) -biunivoc(1-1) -inter-activ.Procesul de învăţământ se realizează între partenerii principali care sunt profesorul şi elevul. Concepţia parteneriatului educaţional consideră procesul de învăţământ dependent în egală măsură de profesor şi elev deoarece ei au rol-status-uri complementare.Rolul elevului se reflectă în status-ul profesorului iar status-ul elevului determină rolul profesorului.Relaţia biunivocă în procesul de învăţământ se desfăşoară în ambele sensuri de la profesor la elev şi de la elev la profesor.Atât profesorul cât şi elevul pot deveni emiţători şi receptori de informaţie.Profesorul este prin rolul sau specific cel care transmite cunoştinţele teoretice şi practice organizate, planificate , modelate în aşa fel încât acestea să poată fi în condiţii optime recepţionate.Elevul este prin rolul său specific cel care recepţionează cunoştinţele teoretice şi practice transmise de profesor.Dar şi elevul este emiţător de informaţii pentru profesor despre modalitatea în care a recepţionat informaţiile transmise de profesor Aceasta este veriga de feed-back a procesului de învăţământ, care se constituie într-o modalitate de control asupra eficienţei acestuia. Relaţia biunivocă se desfăşoară într-o circularitate permanentă, având o componentă directă de la profesor la elev şi o componentă inversă de la elev la profesor. Inter-activitatea procesului educaţional se referă la participarea profesorului şi elevului la descoperirea cunoştintelor, la modelarea lor, la transformarea obiectivelor anticipate în obiective realizate. 2.Calitatea de obiect şi subiect al elevului. Până la gimnaziu elevul este în mod predominant obiect al procesului de învăţământ deoarece profesorul are rolul determinant în formarea şi modelarea personalităţii acestuia în şcoală. Treptat în perioada preadolescenţei şi adolescenţei creşte rolul elevului în dobândirea cunoştinţelor, acesta devenind din ce în ce mai mult din obiect în subiect al educaţiei. Dar trecerea de la calitatea de obiect al educaţiei la cea de subiect nu depinde doar de vârsta elevilor ci şi de

4

particularităţile lor individuale, de nivelul intelectual, de maturitatea afectiva, de gradul de dezvoltare a intereselor şi aspiraţiilor. Mediul educaţional mai larg, de familie, grup de prieteni, societate se constituie în influenţe externe ale procesului de învăţământ care accentuează sau inhibă auto-educaţia. 3.Caracterul informativ şi formativ al procesului de învăţământ. Procesul de învăţământ are ponderea cea mai mare în transmiterea cunoştinţelor generale şi de specialitate din toate domeniile de activitate, dar şi în formarea capacităţilor cognitive, afective şi acţionale ale elevilor.Pe măsura dezvoltării personalităţii elevului se creează un raport optim între caracterul informativ şi cel formativ al procesului educaţional, deplasindu-se accentul de pe aspectul cantitativ spre cel calitativ-formativ al predării-învăţării.Eficienţa procesului de învăţământ este condiţionată de descoperirea acestui optim în relaţia informare-formare, în individualizarea ei în funcţie de tipul de scoală, de profilul clasei, de particularităţile de vârstă şi individuale ale subiecţilor educaţionali. 4.Caracterul cognitiv-creativ al procesului de învăţământ. Procesul de învăţământ nu este un proces propriu-zis de descoprire a cunoştintelor, ci unul de redescoperire, de selectare, de transpunere în limbaj psiho-pedagogic, de transmitere, de fixare şi evaluare a acestor cunoştinţe, în modalităţi sistematice, planificate şi organizate.Caracterul cognitiv-creativ al procesului de învăţământ se referă la: -laturile procesului de învăţământ (predare, învaţare, evaluare), -componentele procesului de învăţământ(cunoştinţe, priceperi, deprinderi, abilităţi ), -partenerii educaţionali(profesor, elev), resurse materiale, financiare etc. 5.Caracterul cibernetic al procesului de invatamant este dat de relaţia biunivocă între profesor şi elev, mediată de interacţiunea dintre repertoriile emiţătorului şi ale receptorului, de totalitatea structurilor cognitive, afective şi acţionale ale partenerilor comunicării şi de gradul lor de întâlnire. 6.Caracterul educaţional al procesului de învăţământ se referă la misiunea şcolii de modelare a subiecţilor educaţionali, la finalităţile de lungă durată ale şcolii, de formare şi dezvoltare a personalităţii complexe, flexibile şi creative ale elevilor. IV.COMPONENTELE PROCESULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT Conţinuturile curriculare ale procesului de învăţământ sunt considerate componentele acestuia prin intermediul cărora se realizează principala activitate a procesului de învăţământ învăţarea. Componentele procesului de învăţământ sunt: 1.CUNOŞTINŢELE -care reprezinta componenta ideatică, cognitivă a procesului de învăţământ exprimată prin informaţii sub formă de noţiuni, principii, legi, teorii, ipoteze care se predau şi se învaţă la o anumită disciplină de învăţământ sau pe ansamblul acestora. De exemplu la didactică cunoştinţele se referă la: procesul de învăţământ, la strategii şi modele ale învăţării, la principii diactice, la tehnologia didactică, la comunicare didactică, la evaluare, etc.Cunoştinţele transmise de profesor trebuie sa fie ştiinţifice, organizate sistemic, clare, accesibile particularitatilor de varsta şi individuale ale elevilor. 2.PRICEPERILE reprezintă componenta formativ-acţională a procesului de învăţământ exprimată prin capacitatea de a aplica cunoştinţele în mod conştient, activ, participativ în condiţii variate, schimbate. La didactică se pot forma priceperile de a aplica metodele didactice de predare, de învăţare, de evaluare în mod diferenţiat în funcţie de situaţia de

5

învăţare, de subiecţii educaţionali, de obiectivele propuse. Jocul de rol este una dintre cele mai eficiente metode de formare şi dezvoltare a priceperilor didactice. 3. DEPRINDERILE sunt priceperi transformate în sisteme automatizate. Jocul de rol se poate antrena timp de mai mulţi ani până când laturile procesului de învăţământ predare, învăţare, evaluare se automatizeaza. Deprinderile didactice au atât aspecte pozitive, de desfăşurare cursivă, eficientă a procesului de învăţământ cât şi aspecte negative care pot duce la rigidizarea acestuia , la repetarea lui necreativă. 4. OBIŞNUINŢELE sunt componente formativ-actionale , de aplicare a cunoştinţelor în mod curent şi frecvent ca o necesitate vitală, de obicei ca un act reflex total. Învăţarea unei meserii sau profesiuni presupune formarea unor obişnuinţe profesionale care pot fi extinse în anumite limite şi în afara ei Activitatea educaţională nu se realizează numai în şcoală de către profesor .Un profesor cu vocaţie simte nevoia să-şi manifeste obişnuinţele educaţionale de a explica mai mult, de a influenţa benefic pe cei din jurul său şi în afara şcolii. V. DINAMICA PROCESULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT Desfăşurarea procesului de învăţământ se realizează în contextul interacţiunii unor etape de natură pedagogigă, psihologică, gnoseologică şi logică.Acestea sunt: perceperea, înţelegerea, abstractizarea şi generalizarea, fixarea, formarea priceperilor şi deprinderilor şi evaluarea cunoştinţelor. 1.PERCEPEREA este etapa cunoaşterii senzoriale, prin contactul direct cu realitatea(materiale didactice intuitive, experienţe), prin mijlocirea simţurilor şi a îmbinării cu raţionalul -când se formează imaginea globală a realităţii sub formă de percepţii şi reprezentări.Cunoaşterea umană se realizează la cele două nivele ale sale: cunoaşterea senzorială care se reflectă în senzaţii şi percepţii şi cunoaşterea logică care se reflectă în gândire şi limbaj. Dacă senzaţiile se formează prin reflectarea obiectelor, fenomenelor şi proceselor în prezenţa acestora , percepţiile asigură imaginea globală a particularităţilor lor. În absenţa obiectelor, fenomenelor şi proceselor se formează reprezentările care se situează la mijlocul distanţei între cunoaşterea senzorială şi cunoaşterea logică. In procesul educational operaţia intelectuala a perceptiei este baza metodelor didactice intuitive, care asigură elevilor contactul direct cu obiectele de invatat, formând un ansamblu de reprezentări necesare pentru devoltarea gândirii specifice domeniului respectiv. 2.ÎNŢELEGEREA, ABSTRACTIZAREA ŞI GENERALIZAREA CUNOŞTINŢELOR este etapa cunoaşterii logice, raţionale, abstracte. Pe baza comparaţiilor, analizei şi sintezei se diferenţiază semnificaţiile şi conexiunile esenţiale, tipice şi generale ale realităţii studiate realizandu-se înţelegerea, abstractizarea şi generalizarea acestora sub formă de noţiuni, concepte, idei, teze, principii , legi. Pedagogia şi didactica sunt discipline ştiinţifice cu un grad mare de abstractizare. Noţiunile de educaţie, curriculum, proces de învăţământ, învăţare nu pot fi percepute direct şi concret ci prin intermediul situaţiilor şi faptelor educaţionale. De aceea sunt eficiente metodele didactice de modelare a realităţii, de simulare şi imaginare a situaţiilor educaţionale. Experimentul pedagogic s-a dovedit a fi una dintre cele mai adecvate metode de cunoaştere şi trasformare a realităţii educaţionale.

6

3. FIXAREA ŞI STOCAREA CUNOŞTINŢELOR este actul de înregistrare şi fixare mentală a cunoştinţelor asigurându-se memorizarea acestora logică, creîndu-se fondul aperceptiv necesar înaintării cunoaşterii. Fixarea trebuie să fie dinamică în sensul restructurării şi integrării continue a sistemelor de cunoştinte. Fixarea cunoştintelor se face prin întrebări şi răspunsuri, prin exerciţii orale, prin rezolvari de probleme. STUDIUL INDIVIDUAL este deosebit de important în fixarea şi stocarea cunoştinţelor. Acesta este cu atât mai eficient cu cât subiecţii educaţionali au iniţiativa în căutatea informaţiilor, în identificarea surselor de informaţie, în selectarea cunoştinţelor necesare, în organizarea lor în sisteme de cunoştinte. În acest fel cunoştinţele sunt mai bine înţelese, interiorizate, putand fi redate într-o manieră personalizată. 4. FORMAREA PRICEPERILOR ŞI DEPRINDERILOR este etapa de formare a capacităţilor de aplicare a cunoştinţelor, de formare a priceperilor şi deprinderilor intelectuale şi practice, de proiectare şi investigaţie ştiinţifică. Aceasta este baza formării profesionale a elevilor. Didactica modernă, actuală pune un accent deosebit pe dezvoltarea priceperilor şi deprinderilor la toate disciplinele de învăţământ ca bază a calificării şi profesionalizării viitoare. Ca urmare obiectivele pedagogice elaborate până în clasa a X-a sunt transformate în competenţe în clasele mari de liceu şi în învăţământul superior. Devine din ce în ce mai important nu ceea ce ştie subiectul educaţional ci ceea ce ştie el să facă.Conţinuturile educaţionale se adaptează în aşa fel încât să fie predominant acţionale. Tehnologia didactică cu rolul de a opera aceste transformări în didactica modernă este cea activ-participativă, care antrenează, stimulează şi dezvoltă capacităţile acţionale ale subiecţilor educaţionali . 5.EVALUAREA CUNOŞTINŢELOR este actul didactic de control(verificare, apreciere, notare) a cunoştinţelor. Evaluarea evidenţiază valoarea, nivelul, şi eficienţa învăţării. Didactica actuală cu privire la problematica evaluării susţine necesitatea integrării evaluarii întregului proces educaţional, în toate etapele sale. Cu cât evaluarea este mai contiuă, mai formativă şi mai acţională cu atât ea devine mai eficientă. VII.CONDIŢIILE ÎNVĂŢĂRII EFICIENTE In procesul de învăţământ eficienta invatarii depinde de urmatoarele conditii: 1.particularitatile individuale ale subiectilor educationali, 2.volumul, calitatea si accesibilitatea cunostintelor, 3.transferul de cunostinte; 4.exerciţiul; 5strategiile de predare si învatare; 6.competenţele morale, profesionale şi pedagogice ale profesorului. 7.calitatea vieţii scolare, 8.caracterul sistemic al procesului de invatamant. 9.influenţele socio-culturale exercitate asupra procesului de invatamant. Aceste conditii pot fi clasificate in mai multe categorii. A.interne si externe, B.structurale si functionale, C.statice şi dinamice, D.formale si de continut,

7

E.instrumentale şi operaţionale etc. Conditiile interne ale procesului de invatamant au rol decisiv iar cele externe influenteaza doar calitatea si eficienta acestuia .Conditile structurale se refera mai ales la caracterul sistemic al procesului de invatamant, la particularitatile individuale ale subiectilor educationali, la cantitatea si calitatea cunostintelor. Strategiile de predare-invatare, transferul de cunostinte, accesibilitatea cunostintelor asigura conditiile funcţionale ale procesului de invatamant.Conditiile formale fac trimitere la formele de organizare si de evaluare a procesului didactic, iar cele de continut privesc mai ale problematica curriculara. Competenţele morale, profesionale si pedagogice ale profesorului , calitatea vietii scolare au un caracter predominant instrumental si operational. Eficienta procesului de predare-invatare-evaluare este data de interactiunea dintre toate aceste categorii si tipuri de condiţii , de imbinarea echilibrata dintre ele . Didactica modernă , actuală tinde să se centreze din ce in ce mai mult pe subiecţii educationali, pe calitatea cunostintelor, pe calitatea vietii scolare.Dar identificarea disfunctiilor didactice si educationale care se poate face prin feed-back-ul educational are rolul de a contribui la corectarea acestora si la perfectionarea permanenta a procesului de predare-invatare-evaluare. Pornind de la tabloul competentelor generale si specifice ale profesorului in general putem elabora competentele generale si specifice ale profesorului -inginer. Competentele generale ale profesorului -inginer sunt: 1.PROIECTATEA, ORGANIZAREA, DESFASURAREA ŞI EVALUAREA ACTIVITATILOR DIDACTICE DIN DIN IVATAMANTUL TEHNIC 2.COMUNICAREA DIDACTICA SI EDUCATIONALA EFICIENTA 3.DEZVOLTAREA,CONSOLIDAREA SI PERFECTIONAREA DEPRINDERILOR TEHNICE, A CAPACITATILOR COGNITIVE SI MOTRICE SPECIFICE INVATAMANTULUI TEHNIC 4.STIMULAREA CREATIVITATII TEHNICE SI A INVATARII DE TIP FORMATIV 5.ORGANIZAREA SI DESFASURAREA DE ACTIVITATI EXTRA -CURRICULARE SI EXTRA-SCOLARE CU CARACTER TEHNIC SI EDUCATIONAL 6.CONSISLIERE, ORIENTARE SI INTEGRARE SOCIO-PSIHO-PEDAGOGICA A ELEVILOR DIN INVATAMANTUL TEHNIC 7.STAPANIREA DE SINE SI ECHILIBRUL COMPORTAMENTAL IN TOATE SITUATIILE EDUCATIONALE 8.DEZVOLTAREA PROFESIONALA CONTINUA, IN DOMENIUL TEHNIC SI CULTURAL IN GENERAL.

8

Competenta generala de proiectare, organizare, desfasurare si evaluare a activitatilor din domeniul tehnic se poate traduce in competente specifice cum ar fi: a. utilizarea adecvata a cunostintelor de didactica generala , a specialitatii , de psihologie. b. proiectarea si evaluarea continuturilor instructiv-educative tehnice; c. organizarea adecvata a activitatilor didactice in functie de tipurile de lectie. D .adoptarea de strategii didactice care sa permita utilizarea eficienta a mijloacelor si auxiliarelor didactice in procesul instructiv-educativ tehnic. Competenta generala de comunicare didactica, pedagogica si educationala eficienta se poate traduce in urmatoarele competente specifice: a. stapanirea conceptelor si teoriilor moderne de comunicare orizontala, verticala, complexa, multipla , diversificata si specifica. b. proiectarea, conducerea si realizarea procesului instructiv-educativ ca act de comunicare c. capacitatea de a diagnostica asteptarile si interesele familiei Capacitatea generala de dezvoltare, consolidare si perfectionare a deprinderilor si capacitatilor cognitive tehnice si motrice se poate transforma in competente specifice ca. a. stapanirea conceptelor si teoriilor moderne privind formarea schemelor de actiune si a capacitatilor de cunoastere tehnica. b. selectarea metodelor optime in vederea formarii gandirii critice si a deprinderilor practice tehnice: c.s electarea metodelor optime in vederea formarii gandirii tehnice si a dezvoltarii simtului artistic si estetic. Competenta generala de stimulare a creativitatii tehnice si a invatarii de tip formativ se poate traduce in competente specifice ca : a.manifestarea unei conduite psiho-pedagogice inovative in plan profesional si social. b. intelegerea mecanismului de formare a trasaturilor psiho-morale si adoptarea metodelor si tehnicilor de cunoastere si activizare a elevilor. c. organizarea unor activitati didactice cu rol formativ crescut. Toate celelalte competente specifice pot fi astfel derivate din competentele generale. BIBLIOGRAFIE 1. Elena Tiron, 2005 Pedagogie, Curs pentru studenţi,-în format electronic 2. Maria Carcea, 2002, Didactica, Curs multiplicat, Iaşi 3. Ioan Bontaş, 2000, Pedagogie, Ed. ALL,Bucureşti 4. Ioan Străchinaru, 1987, Didactica.Metode de învăţământ, E.D.P.Bucureşti

9

MODELE ŞI STRATEGII ALE ÎNVĂŢĂRII

Începând cu seolul al XIX-lea cercetările neuro-fiziologice şi psihologice au condus la elaborarea unor teorii şi concepţii ale învăţării care treptat au constituit fundamentele psihologice ale procesului de predare-învăţare .Cele mai importante întrebări care au fost formulate cu privire la învăţare au fost.

1.CE se învaţă? 2.CUM se învaţă? 3.CAND se învaţă? 4.CINE învaţă? La intrebarea CE SE INVAŢĂ s-a raspuns treptat . a.semnalele(de exp.aprinderea luminii verzi la trecerea de pietoni). b.înlănţuirea de semnale(mersul) c.reacţiile simple(buna ziua !); d.acte, acţiuni, comportamente(îmbrăcatul). e.conduite simple(relaţia socială), f.operatii mintale(analiza, sinteza,comparatia), g.conduite complexe:cognitive, afective, psiho-motorii, volitive(învăţarea,

prietenia, conducerea auto, a lua decizii). La întrebarea CUM SE ÎNVAŢĂ? PRIN CE MECANISME, LEGI, LEGITĂŢI?

s-a răspuns prin: a.reflexe condiţionate(Pavlov, Skinner, Tolman) b.asociaţie(Spencer, Wundt) c.legea efectului sau a reuşitei(Thorndike) d.legea configuraţiei globale(Koller, Kofka) e.legea acţiunilor mintale sau a interiorizării acţiunilor externe(Piaget, Galperin) f.observaţie, imitaţie, descoperire(Bandura, Dewey) g.feed-back, hipnoza, transplant de gene, transplant electronic. La intrebarea CÂND SE ÎNVAŢĂ? S-a răspuns : se învaţă pe parcursul întregii

vieţi, dar în mod diferenţiat în funcţie de dezvoltarea psihică, trecând de la dezvoltarea senzorio-motorie spre cea verbal-conceptuală.

La întrebarea CINE INVAŢĂ ? S-A RĂSPUNS ANIMALELE SUPERIOARE ŞI OMUL.

Cele mai importante teorii ale învăţării care au fost experimentate şi formulate începând cu secolul al XIX-lea până în prezent au fost:

1.TEORIILE ÎNVĂŢĂRII ASOCIAŢIONISTE (asociaţie) 2.TEORILE ÎNVĂŢĂRII COMPORTAMENTALISTE (comportament) 3.TEORIILE ÎNVĂŢĂRII GESTALTISTE(gestalt, formă, structură) 4.TEORIILE ÎNVĂŢĂRII PE BAZA OPERAŢIILOR MINTALE (operaţie) 5.TEORIILE ÎNVĂŢĂRII GENETIC-COGNITIVE (acţiune, cogniţie) 6.TEORIILE ÎNVĂŢĂRII CUMULATIV-IERARHICE (TREPTE) 7.TEORIILE ÎNVĂŢĂRII PRIN OBSERVAŢIE(model) 8.TEORIILE ÎNVĂŢĂRII PRIN DESCOPERIRE(căutare) 9.TEORIILE ÎNVĂŢĂRII CIBERNETICE(feed-back)

10

10.TEORIILE IPOTETICE ALE ÎNVĂŢĂRII ( hipnoza, transplant de gene, transplant electronic).

Dintre aceste teorii prezentăm în mod desfăşurat TEORIA ÎNVĂŢĂRII

CUMULATIV-IERARHICE a lui R.GAGNNE care le conţine şi pe celelalte. În lucrarea sa « Condiţiile învăţării » R. GAGNE distinge 8 tipuri de învăţare de complexitate crescandă, în aşa fel încât o învăţare mai complexă presupune realizarea prealabilă a celorlalte moduri de învăţare mai simplă.Cele 8 niveluri ale învăţării sunt.

1.ÎNVĂŢAREA DE SEMNALE reprezintă condiţionarea clasică a învăţării de tip pavlovian. Pe baza unui reflex necondiţionat semnificativ pentru un anumit tip de activitate se formează un reflex conditionat. De exemplu în procesul de învăţământ se pot condiţiona unele semnale non-verbale (privirea, gestica, mimica,) în relaţie cu reflexul necondiţionat de orientare, cu scopul obţinerii de condiţii eficiente ale învăţării. Deoarece reflexul de orientare al atenţiei este necondiţionat, aparând în mod automat în situaţia unui zgomot puternic de exemplu se poate condiţiona producerea unui astfel de zgomot de un alt semnal (pauza în vorbire) pentru a atrage atenţia subiecţilor educaţionali asupra lecţiei. Treptat prin repetare atenţia elevilor se va instala numai prin realizarea pauzei în vorbire, fără producerea zgomotului respectiv.

Învăţarea de semnale nu presupune un efort voluntar sau mintal, de prelucrare a informatiei, ci se realizează doar prin ASOCIEREA DE STIMULI în anumite condiţii.Ea este o învăţare de tip asociaţionist.

2. ÎNVĂŢAREA STIMUL – RASPUNS (S-R) este o învăţare comportamentală. Aceasta nu se realizează doar prin asociere de stimuli, ci pe baza legii efectului sau a satisfacţiei (Thorndike). De exemplu atunci când sugarul învaţă să-şi ţină singur biberonul sau atunci cand copilul învaţă să deseneze bastonaşe. Acţiunea în sine îi produce satisfacţii şi îl determină să continue. Această învăţare are o componentă externă dar şi una internă (satisfacţia). Schema completă după care se realizează învăţarea este Ss-R (STIMUL EXTERN-STIMUL INTERN-REACŢIE).

3.ÎNLĂNŢUIREA DE MIŞCĂRI este prezentă în formarea tuturor deprinderilor noastre: mersul, vorbirea, scrisul, mersul pe bicicletă, conducerea auto, tehno-redactarea unui text. Aceasta este un tip de învăţare S-R mai complexă, cunoscută în literatura de specialitate ca învăţare prin încercare şi eroare, învăţare operantă sau instrumentală (Tolman, Skinner). Întărirea acestor comportamente înlănţuite se face pe plan intern prin plăcerea produsă de actul în sine dar şi pe plan extern, prin laudă, încurajare, stimulare în general. Formarea deprinderilor şi priceperilor în şcoală reprezintă învăţarea prin înlănţuirea de miscări, de tip instrumental, pe baza satisfacţiei produse de actul în sine şi a stimulării externe. Există şi ceea ce se numeşte stimulare (întărire) negativă atunci când de exemplu elevul este pedepsit în mod neadecvat, la scoală, prin bătaie, sau privaţiune informaţională şi în mod aparent paradoxal el repetă comportamentul considerat negativ.

4.ASOCIAŢIILE VERBALE sau înlanţuirile de cuvinte şi propoziţii când intervine şi procesul de codificare a informaţiei. Începând cu acest nivel învăţarea devine specific umană deoarece este verbală, mediată de cuvânt, care este un stimul generalizat. Dar învăţarea verbală se bazează pe învăţarea elementară care este achiziţia copilului până la 2 ani.

ÎNVĂŢAREA VERBALĂ este cel mai bine explicată de TEORIA OPERAŢONALĂ A ÎNVĂŢĂRII care decurge din cercetarile lui Piaget, fiind dezvoltată

11

de profesorul rus P.GALPERIN. El arată că formarea operaţiilor mintale parcurge urmatoarele trepte:

a.faza de orientare de exemplu în cazul operaţiei de adunare copiii asistă cum învăţătorul adună 4 bile +3 bile ;

b.faza acţiunii reale în care elevii înşişi execută operaţia cu beţişoare sau cu alt material;

c.faza verbalizării când şcolarii adună cu glas tare fără să folosească material; d.faza interiorizării când întâi adună în minte tot atât de rar ca şi atunci când

vorbesc şi apoi treptat mai repede până când acţiunea se automatizează. Operaţiile mintale formate stau la baza însuşirii tuturor noţiunilor. 5.ÎNVĂŢAREA PRIN DISCRIMINARE se realizează atunci când odată

însuşită o noţiune de exemplu cea de floare se exersează diferenţa fină între floare şi trandafir.

6.ÎNVĂŢAREA CONCEPTELOR CONCRETE Noţiunea reprezintă forma logică, fundamentală a gândirii care reflectă însuşirile

esenţiale, necesare şi generale ale unei clase de obiecte. Noţiunile se caracterizează după două criterii esenţiale :

a.conţinutul noţiunii care se referă la totalitatea însuşirilor prin care aceasta se defineşte (de exp.noţiunea de student)

b.sfera noţiunii care se referă la totalitatea obiectelor ce deţin aceleasi însuşiri. Noţiunile se pot clasifica după mai multe criterii în : a.concrete, cele care deţin însuşiri observabile; b.abstracte, cele care deţin

însuşiri neobservabile. c.finite-cu sfera determinată ,de exp. noţiunea de carte, d.infinite de exp.noţiunea

de univers. d.individuale de exp noţiunea de lună : e.colective de exp.noţiunea de clasă de

elevi; e.vide de exp.noţiunea de marţian. Noţiunile se învaţă prin metode concrete bazate pe observaţie, povestire, mai

ales noţiunile concrete şi prin metode abstracte, bazate pe explicaţie sau definiţie-în cazul noţiunilor abstracte.

7.ÎNVĂŢAREA REGULILOR, A LEGILOR, A FORMULELOR MATEMATICE ŞI A NOŢIUNILOR ABSTRACTE

Acest nivel de învăţare abstractă presupune mai multe condiţii ale învăţării: a.stăpânirea noţiunilor care intră în regula , principiul sau legea respectivă; b.cunoaşterea raporturilor dintre noţiunile respective, c.realizarea relaţiei inductive de la particular la general şi deductive de la general

la particular. 8.REZOLVAREA DE PROBLEME constituie tipul de învăţare cel mai

complicat care constă în combinarea regulilor cunoscute pentru a soluţiona situaţii, probleme noi.

TEORIA GENETIC-COGNITIVA A LUI J.BRUNNER

12

J.BRUNNER a continuat şi a dezvoltat teoria lui Piaget despre formarea

operaţiilor intelectuale.Astfel BRUNNER prezintă cele trei modalităţi de cunoaştere a lumii în ordinea lor crescândă.

a.modalitatea activă realizată prin acţiune, prin manipularea obiectelor, prin exerciţiu, fundamentală în formarea deprinderilor şi priceperilor dar şi în achiziţionarea primelor cunoştinţe.Ea caracterizează cunoaşterea copilului în primii ani de viaţă;

b.modalitatea iconică bazată pe imagini mai ales vizuale, fără manipularea obiectelor. Punctul maxim de dezvoltare a acestui mod de cunoastere este intre 5 şi 7ani.

c.modalitatea simbolică atunci cand SIMBOLURILE (CUVINTE SAU SEMNE CONVENŢIONALE) ÎNLOCUIESC IMAGINILE.

Psihologul american arată că la maimuţe este specifică modalitatea acţională de învăţare, pe baza jocului, la populaţiile primitive domină învăţarea iconică, pe baza reprezentărilor formate vehiculând poveşti, participând la ritualuri, iar la societăţile civilizate învăţarea este simbolică bazată pe cuvinte.

În procesul de învăţământ se reeditează modalitatea ontogenetică de dezvoltare a psihicului, la nivelul educaţiei şi învăţării. Aşa cum la începutul vieţii copilului se dezvoltă acţiunea, apoi imaginea şi apoi cuvântul şi în procesul de învăţământ elevul dobândeşte cunoştinţe întâi cu ajutorul manipulării obiectelor, apoi prin intermediul imaginilor, povestilor, descrierilor şi treptat pe baza simbolurilor abstracte ale lumii.

De aceea susţine Brunner în procesul de învăţământ metodele activ-participative de activizare practică sau mintală a subiecţilor educaţionali sunt esenţiale pentru stabilirea unei legături cât mai strânse între acţiune şi gândire.

Toate teoriile despre învăţare pot fi valorificate, în anumite limite şi dezvoltate

în procesul de învăţământ. Astfel teoriile învăţării condiţionate explică învăţarea umană pe baza formării

reflexelor condiţionate, simple sau instrumentale (Pavlov, Skinner). Mecanismul neuro-fiziologic al învăţării umane este reprezentat de reflexele condiţionate dar învăţarea umană este mult prea complexă pentru a fi redusă la acestea. Reflexele condiţionate simple sau instrumentale stau la baza formarii deprinderilor umane şi a celor şcolare. Dar chiar şi în cazul deprinderilor umane deoarece sunt implicate structurile limbajului verbal teoriile condiţionării sunt nesatisfacatoare.

Teoriile învăţării gestaltiste, configuraţioniste scot în evidenţă rolul structurii globale ,a configuraţiei, a semnificaţiei intuitiv-cognitive (Koller,Koffka). Cercetări psihologice au demonstrat faptul că în învăţarea scrisului de exemplu elevul îşi formează mai intâi imaginea globală a literei sau cuvântului şi apoi această imagine este asociată şi condiţionată.Teoriile învăţării configuraţioniste arată că un material este cu atât mai bine învăţat cu cât este mai bine structurat.

Teoriile învăţării pe baza acţiunilor mintale (Piaget, Leontiev, Galperin) pun în evidenţă interiorizarea acţiunilor externe prin formarea operaţiilor intelectuale ce stau la baza învăţării. Aceste teorii corelează aspectele teoretice cu cele practice ale învăţării, aspectele de evoluţie cu cele de dinamică a învăţării.

Teoriile învăţării prin observare au la bază un model al învăţării, fenomenul de modelare a învăţării. In procesul de învăţământ modelul iniţial al învăţării este profesorul

13

sau mentorul. Aceste teorii ale învăţării explică ceea ce se numeşte inter-învăţare, învăţare socială .

Teoriile învăţării prin descoperire stau la baza cunoaşterii prin intermediul acţiunii elevilor de a căuta informaţia, de a o înţelege , generaliza şi aplica prin iniţiativa proprie, prin colaborarea cu ceilalţi elevi sub conducerea şi coordonarea profesorului.

Teoriile învăţării cibernetice consideră procesul de învăţare un proces cibernetic în care acţionează principiul feed-back-ului conducând la auto-corectarea învăţării. Învăţarea programată, învăţarea asistată de calculator reprezintă exemple de învăţare cibernetică.

Teoriile ipotetice ale învăţării se referă la învăţarea prin hipnoză unde rolul relaxării este fundamental ca şi transformarea stării de conştiinţă.Transplantul de gene, tranplantul electronic sunt ipoteze ale învăţării care urmează să fie demonstrate

Cercetarile actuale în domeniul eficienţei învăţării susţin conceptul şi practica

ÎNVĂŢĂRII AUTONOME. P.H.WINNE (1998) arată că învăţarea autonomă a devenit un construct central

în abordările contemporane ale eficienţei învăţării.Invăţarea autonomă se caracterizează prin faptul că:

a.elevul îşi caută singur informaţia la bibliotecă, b.el îşi înţelege propria motivaţie; c.este conştient de propriile afecte; d.se organizează singur ; e.îşi construieşte tactica şi strategia învăţării. INVĂŢAREA AUTONOMĂ are în centrul atenţiei sale AUTOREGLAREA,

care se concretizează în auto-observare, auto-judecare, auto-reactie. Sistemul educaţional trebuie proiectat în aşa fel încât să asiste elevul în a

progresa cât mai repede de la stadiul de instruire la cel de auto-instruire şi auto-monitorizare.

In aceeaşi concepţie a învăţării autonome DANSEREAU clasifica urmatoarele strategii ale învăţării.

a.strategii primare ca: identificarea, înţelegerea, reţinerea, recuperarea, b.strategii de suport ca: stabilirea atitudinilor necesare, auto-motivarea,

controlul învăţării, planificarea timpului etc. Pornind de la principalele teorii si concepţii ale învăţării s-a realizat modelarea

instruirii în acord cu paradigmele instruirii.Astfel ANITA WOOLFOLK descrie principalele modele ale instruirii(1998):

1. MODELUL INSTRUIRII DERIVAT DIN PERSPECTIVA BEHAVIORISTĂ ASUPRA ÎNVĂŢĂRII

Acest model pune accentul pe obiectivele învăţării , pe tehnicile învăţării depline şi ale instruirii directe.Abordarea behavioristă asupra instruirii este utilă atunci când scopul intruirii este învăţarea unor informaţii explicite şi când materialul de învăţat este factual.

Conceptul de intruire directă numită şi predare -explicită pune accentul pe DEPRINDERILE BAZALE formate din cunoştinte clar structurate care vor fi folosite în învăţarea ulterioară a altor cunoştinte , pe explicaţiile şi demonstraţiile intensive ale profesorului.

14

2 MODELUL INSTRUIRII DERIVAT DIN PERSPECTIVA COGNITIVISTĂ ASUPRA INVĂŢĂRII

Acest model este util atunci când se vizează învăţarea de noi concepte şi relaţionarea conceptelor.El operează cu paradigme ca:

a.învăţarea prin descoperire (Brunner) b.învăţarea conştientă (Ausubel) c.învăţarea pe etape (Gagne) Invăţarea prin descoperire porneşte de la fapte, de la situaţii concrete, fiind

centrată pe acţiunea elevului dirijat de profesor, de a intui aspectele comune ale acestora, de a descoperi legatura esenţială dintre fapte pentru a realiza generalizarea lor în noi concepte.

Invăţarea conştientă subliniază rolul elevului de a acţiona în mod conştient ,fiind atent, activ. interesat.Motivaţia este cea care contribuie la dezvoltarea şi la realizarea învăţării conştiente.

Invăţarea pe etape se referă la treptele învăţării prezentate de Gagne pornind de la cele mai simple semnalele, învăţarea stimul-raspuns, înlănţuirea de mişcări, trecând prin formarea operaţiilor mintale. învăţarea prin discriminare, învăţarea conceptelor concrete, ajungând la învăţarea conceptelor abstracte, a regulilor, principiilor şi legilor iar în final la rezolvarea de probleme.

3. MODELUL INSTRUIRII DERIVAT DIN PERSPECTIVA CONSTRUCTIVISTĂ ASUPRA ÎNVĂŢĂRII

Viziunea constructivistă a învăţării se referă la înţelegerea sistemică, structuralistă a învăţării centrată pe elev. CONSTRUTUL de învăţare se realizează în comun de catre profesor şi elev dar în centrul procesului educaţional este elevul. Modelul constructivist asupra învăţării se caracterizează prin:

a.mediu de învăţare complex; b.conţinuturi variate ale învăţării c.sarcini de învăţare autentică. d.interacţiune socială: e.negociere socială. f.responsabilitate personală g.învăţare situaţională. Metodele didactice şi educaţionale prin care se realizează modelul învăţării

constructiviste sunt cele activ-participative: întrebări, problematizare, activitatea în grup învăţarea prin cooperare şi dezbatere.Cu cât mediul de învăţare este mai complex, formal dar şi non-formal şi informal, cu atât învăţarea este mai stimulativă.Cu cât elevul este solicitat să acţioneze autonom asupra unor conţinuturi variate ale învăţării cu atât învăţarea sa este mai eficientă şi autentică. Interacţiunea cu profesorul, cu ceilalţi elevi , cu alţi parteneri educaţionali conduce la creşterea productivităţii învăţării.

Eficienţa învăţării în cadrul procesului de învăţământ poate fi crescută printr.un management superior al activităţii de învăţare. Managementul învăţării se realizează de către profesor şi elev, acesta trecând treptat în atribuţiile elevului.Dacă până în prezent managementul învăţării era centrat doar pe aspectele cognitive ale învăţării , cercetările psiho-pedagogice demonstrează din ce in ce mai mult necesitatea unui management complex: al atitudinilor, al motivaţiei, al timpului, al tuturor forţelor psiho-educaţionale ale elevului.

15

Strategiile eficiente ale învăţării trebuie să fie ele însele învăţate de la clasele mici, pe tot parcursul procesului educaţional. Richardson experimentează un model strategic al învăţării bazat pe următoarele activităţi:-.explicitarea deciziei de a învăţa;-precizarea obiectivelor învăţării;-.finalizarea unui contract informal în care să fie formulate explicit obligatţile şi beneficiile elevului şi ale profesorului -auto-evaluarea iniţială a deprinderilor şi pregătirea - programul de pregatire suplimentar -antrenamentul-auto-monitorizarea -auto-evaluarea periodica -auto-corectia -auto-evaluarea finala.

Logan, pornind de la premisa că deficienţa în învăţare poate fi compensată sau redusă prin scenarii de învăţare specifice delimitează trei paşi necesari pentru acest demers:

a. identificarea caracteristicilor celui care învaţă; b. dezvoltarea suportului concret al intervenţiei, c. corelarea si analiza datelor referitoare la performanţele obţinute. Invăţarea auto-motivată, educaţia diferenţiată, auto-disciplina scolară,

autonomia educatorului, asumarea de noi roluri sunt modalităţi de realizare şi de creştere a eficienţei procesului educaţional.

BIBLIOGRAFIE 1.R.Gagne, 1985, Condiţiile învăţării, E.D.P., Bucureşti 2.E.Tiron 2005, Introducere în pedagogie, Curs în formă electronică pentru

studenţi, Iaşi 3.M.Carcea, E.Tiron, 2002, Fundamente Pedagogice, Ed.Gh.Asachi, Iaşi 4.C.Cucoş, 2002, Pedagogie, Polirom, Iaşi.

16

NORMATIVITATEA PROCESULUI DE ÎNVÂŢĂMÂNT PRINCPIILE DIDACTICE Termenul de principiu derivă din latinescul principium care înseamnă normă,

teză fundamentală, lege, legitate. Principiile didactice reprezintă normele generale care fundamentează teoria şi

practica educativă şi deci orientează conceperea, organizarea şi desfăşurarea cu succes a procesului de învăţământ.O contribuţie deosebită în acest sens a avut-o pedagogul J.A.COMENIUS în lucrarea DIDACTICA MAGNA.

SISTEMUL PRINCIPIILOR DIDACTICE DIDACTICA sau ŞTIINŢA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI a omologat următorul

sistem de pricipii didactice: 1.PRINCIPIUL INTUIŢIEI SAU AL UNITĂŢII ÎNTRE SENZORIAL ŞI

LOGIC, 2.PRINCIPIUL CONEXIUNII TEORIEI CU PRACTICA, 3.PRINCIPIUL ÎNSUŞIRII CONŞTIENTE ŞI ACTIVE A CUNOŞTINTELOR, 4.PRINCIPIUL SISTEMATIZĂRII ŞI CONTINUITĂŢII CUNOŞTINŢELOR; 5.PRINCIPIUL ACCESIBILITĂŢII CUNOŞTINŢELOR SAU AL

RESPECTĂRII PARTICULARITĂŢILOR DE VÂRSTĂ 6.PRINCIPIUL INDIVIDUALIZĂRII ŞI DIFERENŢIERII ÎNVĂŢĂRII SAU

AL RESPECTĂRII PARTICULARITĂŢILOR INDIVIDUALE, 7.PRINCIPIUL ÎNSUŞIRII TEMEINICE A CUNOŞTINŢELOR. CARACTERISTICILE PRINCIPIILOR DIDACTICE Formulăm în mod firesc întrebarea care sunt fundamentele acestor principii, cum

au fost ele elaborate, de ce este necesară respectarea lor? Principiile didactice au mai multe caracteristici care evidenţiază răspunsurile la aceste întrebări.

1.caracterul legic-deoarece exprimă raporturile esenţiale şi generale care orientează conceperea şi desfăşurarea procesului de învăţământ. De exemplu unitatea între teorie şi practică nu este întâmplătoare şi accidentală ci esenţială, de ea depinde eficienţa procesului de învăţământ. Dacă elevii îşi însuşesc doar din punct de vedere teoretic cunoştinţele sau au învăţat numai să le aplice, legea unităţii între teorie şi practică se « răzbună » pe ei.

2.caracterul obiectiv-care arată acţiunea legilor în mod independent faţă de educator şi educat. De exemplu principiul conştientizării cunoştinţelor acţionează pozitiv-conducând la înţelegerea şi reţinerea acestora dacă este corect aplicat de către profesor şi elev-cu ajutorul motivaţiei intrinseci, stimulative şi negativ dacă nu este aplicat corect, apelându-se în mod excesiv la motivaţia extrinsecă, la reproducerea cunoştinţelor şi nu la înţelegerea acestora. În ambele cazuri legea obiectivităţii funcţionează.

17

3.caracterul algoritmic-deoarece normele didactice se exprimă printr-un set de reguli ce se cer cunoscute şi respectate. De exemplu unitatea între senzorial şi logic în funcţie de vârstă susţine faptul că la vârstele mici predomină cunoaşterea senzorială iar la cele mari cunoaşterea logică. Ca urmare în procesul de învăţământ se respectă aceleaşi etape ca şi în evoluţia ontogenetică a copilului, pentru a se obţine eficienţa necesară.

4.caracterul dinamic-subliniază faptul că normele didactice sunt deschise înnoirilor. De exemplu temeinicia învăţării prin noi metode, tehnici şi procedee educaţionale.

5.caracterul sistemic -care arată faptul că normele didactice alcătuiesc un sistem, un ansamblu unitar în care se intercondiţionează reciproc. Dacă una dintre legile didacticii nu este respectată pot să apară efecte negative şi în cazul acţiunii celorlalte legi De exemplu unitatea între teorie şi practică se corelează în mod esenţial cu unitatea între senzorial şi logic, efectele negative ale încălcării uneia se reflectă în mod direct asupra celeilate legi.

PRINCIPIUL INTUIŢIEI SAU AL UNITĂŢII ÎNTRE SENZORIAL ŞI LOGIC

Termenul de intuitie derivă din latinescul intuiţio care înseamnă a privi, a observa realitatea nemijlocită.

PRICIPIUL INTUIŢIEI exprimă necesitatea studierii obiectelor, fenomenelor, proceselor prin intermediul simţurilor care realizează cunoaşterea senzorială a realităţii ca punct de plecare spre cunoaşterea logică, raţională contribuind la înfăptuirea unităţii între senzorial şi logic. Cunoaşterea umană se produce la cele două nivele ale sale: a. cunoaşterea senzorială, care se realizează prin simţuri şi care conduce la formarea imaginii b. cunoaşterea logică, care se realizează cu ajutorul gândirii în unitate cu limbajul. Intre cele două nivele de semnalizare a lumii există atât continuitate cât şi discontinuitate. Continuitatea se referă la faptul că primul nivel stă la baza celui de-al doilea, în sensul că nu poate exista cunoaştere logică fără cunoaşterea senzorială iniţială. Discontinuitatea se referă la saltul care se realizează de la cunoaşterea senzorială la cea logică, în sensul reflectării lumii complexe, globale, trecute, prezente şi viitoare cu ajutorul gândirii în unitate cu limbajul.

PRINCIPIUL INTUIŢIEI are ca bază filozofică concepţia senzualist-empirică care susţine că originea tuturor ideilor este experienţa sensibilă sau cunoaşterea prin mărturia simţurilor(D. HUME)

JAN AMOS COMENIUS numea acest principiu REGULA DE AUR a predării-învăţării, deoarece el a apărut ca un demers logic împotriva învăţării scolastice, mecanice, pe de rost, împotriva buchiriselii.

PRINCIPIUL INTUITIEI se realizează prin intermediul percepţiilor şi al reprezentărilor-deci al imaginilor. Dar acestea nu sunt copii, fotografii ale realitatii ci acte psihice de reconstrucţie a realităţii şi stau la baza cunoaşterii raţionale, sub formă de noţiuni, judecăţi, raţionamente.

In procesul de învăţământ principiul intuiţiei se realizează de asemenea prin îmbinarea materialului didactic natural(obiecte, substanţe, sisteme tehnice)cu cel de substituţie(machete, modele, reprezentari grafice), cu limbajul verbal şi cu elementele

18

logico-matematice. Imbinarea echilibrată a imaginii, cuvântului şi a elementelor logico-matematice reprezintă esenţa intuiţiei pentru o învăţare eficientă sustine J.PIAGET.

PRINCIPIUL INTUIŢIEI are o pondere mai mare în şcoala primară, în gimnaziu aceasta pondere fiind determinată de prezenţa mai activă a gândirii concrete.

PRINCIPIUL CONEXIUNII TEORIEI CU PRACTICA TEORIA este rezultatul reflectării abstracte, conceptuale a realităţii sub formă

de informaţii sau cunoştinţe. În fiecare domeniu al realităţii sunt elaborate teorii specific- explicative, ceea ce a dus la dezvoltarea ştiinţelor în domeniile naturii, gândirii, societăţii. De exemplu în psihologia educaţiei, legile învăţării constituie un sistem de idei esenţiale, necesare şi abstracte ale fenomenului de învăţare, care explică eficienţa acestuia. In pedagogie, normele didactice înseşi se situează la cel mai înalt nivel de reflectare abstractă a realităţii.

PRACTICA este rezultatul aplicării cunoştinţelor obiectivate în tehnici, tehnologii, priceperi, deprinderi de producere a bunurilor materiale şi spirituale care sunt în acelaşi timp şi demersuri de formare şi exercitare a profesiunilor.

La întrebarea care dintre cele două componente este mai impotantă TEORIA SAU PRACTICA răspunsul se constituie în însăşi norma didactică pe care o discutăm: unitatea între teorie şi practică. Din punct de vedere istoric practica a aparut prima, din preocupările oamenilor de a transforma realitatea, de a aduce aspecte noi, din ce in ce mai utile şi mai perfectionate. Din punct de vedere al importanţei TEORIA ŞI PRACTICA constituie cele două dimensiuni necesare ale cercetării ştiinţifice, care se condiţionează reciproc într-o permanentă circularitate. Practica este cea care impulsionează cunoaşterea spre descriere, explicaţie, înţelegere teoretică, iar teoria în mod necesar trebuie aplicată şi verificată în practică .

In procesul de învăţământ PRINCIPIUL CONEXIUNII TEORIEI CU PRACTICA exprimă necesitatea îmbinării componentei ideatice a învăţării cu cea acţională, aplicativă deci a actului de însuşire a cunoştinţelor teoretice cu formarea priceperilor, deprinderilor şi abilităţilor. Cunoaşterea teoretică nu este completă fără cunoaşterea practică şi invers. In învăţământ acest principiu se realizează prin exemplificări, argumentari, exerciţii, activităţi didactice cu caracter aplicativ, în laboratoare, în cabinete, în ateliere productive, prin îmbinarea educaţiei formale, non-formale şi informale.

Regulile orientative în aplicarea acestui principiu sunt : evitarea empirismului dar si a teoretizarii, deci a predominării uneia sau alteia dintre cele două laturi ale întregului. Empirismul sau predominarea practicii asupra teoriei este specific unui nivel inferior al calificării, se întâlneşte la meseriaşi, care ştiu să facă dar nu pot să explice ceea ce fac, care sunt argumentele eficienţei activităţii lor. Teoretizarea se mulţumeşte cu aspectele teoretice, abstracte ale fenomenului respectiv fără a conduce la aplicarea acestor idei în practică, fără a dezvolta deprinderile, priceperile şi abilitatile necesare cunoaşterii şi transformării realităţii.

19

PRINCIPIUL ÎNSUŞIRII ACTIVE ŞI CONŞTIENTE A CUNOŞTINŢELOR Acest principiu exprimă necesitatea ca învăţarea să se facă cu ştiintă, subiectul

educaţional să înţeleagă semnificaţiile obiectului sau procesului studiat, să depună efort operaţional, mental şi acţional. ÎNVĂŢAREA TREBUIE SĂ FIE UN ACT DE TRECERE A CUNOŞTINŢELOR PRIN FILTRUL PROPRIU AL GÂNDIRII.

Invăţarea conştientă se poate realiza prin intermediul motivaţiei pozitive predominant intrinseci, cu ajutorul satisfacţiilor obţinute de elevi în învăţare, prin formarea convingerilor care susţin învăţarea, dezvoltând disponibilităţile de creaţie ale elevilor şi profesorilor. Însuşirea activă a cunoştinţelor se poate realiza în clasă şi acasă, prin participarea la descoperirea cunoştinţelor împreună cu profesorul, cu ceilalţi elevi prin lucrul individual şi în grup, prin studiul individual, prin consultarea bibliografiei, prin elaborarea unor eseuri, referate, lucrări de laborator , portofolii.

PRINCIPIUL ÎNSUŞIRII CONŞTIENTE ŞI ACTIVE A CUNOŞTINŢELOR se aplică de către profesor prin :-întrebări retorice- ipoteze;-interpretări-conexiuni între vechile şi noile cunoştinte,-modelări-simulări-documentare.

In procesul educaţional cele mai adecvate metode de predare-învăţare-evaluare sunt cele activ-participative care conduc la însuşirea conştientă şi activă a cunoştinţelor teoretice şi practice.

PRINCIPIUL SISTEMATIZĂRII ŞI CONTINUITĂŢII CUNOŞTINŢELOR Acest principiu exprimă necesitatea ca materia de studiu să fie structurată în

unităţi metodice coerente, ordonate într-o succesiune logică, ştiinţifică şi pedagogică şi care să alcătuiască un sistem informaţional. Criteriile de organizare a conţinuturilor educaţionale: logic, ştiinţific, pedagogic trebuie respectate atât la selectarea cunoştinţelor din diferite domenii ale ştiinţei, tehnicii, culturii şi artei cât şi la elaborarea manualelor, a cursurilor, a proiectelor de tehnologie didactică. Documentele şcolare şi universitare planul de învăţământ, programa analitică, planificarile anuale sau semestriale ale cunoştintelor sunt modalitati de sistematizare şi continuitate a cunoştinţelor. Sistematizarea şi continuitatea cunoştintelor poate fi realizată printr-.un demers liniar care să adauge noi cunoştinţe, printr-un demers concentric care să reia cunoştinţele pe un plan superior sau printr-un demers liniar şi concentric. Dacă la clasele mici demersul de sistematizare a cunoştinţelor este liniar, elevii învăţând pentru prima dată noi cunoştinţe, la clasele de gimnaziu demersul este concentric, revenindu-se la vechile cunoştinţe, iar la clasele mari se îmbină demersul liniar cu cel concentric, de aprofundare şi specializare a cunoştinţelor.

Procedeele de sistematizare a cunoştinţelor se concretizează în scheme, conspecte, tabele, clasificări , referate.

PRINCIPIUL ACCESIBILITĂŢII CUNOŞTINŢELOR SAU AL

RESPECTĂRII PARTICULARITĂŢILOR DE VĂRSTĂ

20

Particularităţile de vârstă sunt trăsăturile fizice, psihice şi acţionale comune unei anumite categorii de vârstă ca urmare a interacţiunilor între ereditate, mediu şi educaţie. Astfel fiecare stadiu de dezvoltare ontogenetică, sau vârstă educaţională are anumite caracteristici din punct de vedere intelectual, afectiv, volitiv, comportamental. Aceste particularităţi comune unei anumite vârste permit recepţionarea, prelucrarea, memorizarea, redarea cunoştinţelor teoretice şi practice cu o anumită uşurinţă. Principiul accesibilităţii cunoştinţelor exprimă necesitatea ca materia de studiu să fie astfel vehiculată încât să fie înţeleasă cu o anumită uşurinţă corespunzător particularităţilor de vârstă.

Accesibilitatea cunoştinţelor nu presupune popularizarea ştiinţei, ci necesită identificarea strategiilor metodico-pedagogice care să asigure înţelegerea cunoştinţelor performante şi complexe. Fiecare ştiintă şi disciplină ştiinţifică, fiecare tehnologie şi disciplină de învăţământ dispune de un anumit limbaj specific, de un anumit obiect de activitate şi de anumite metode de cunoaştere şi acţiune. Accesibilitatea cunoştintelor nu înseamnă coborârea nivelului ştiinţific al predării-învăţării , nu înseamnă renunţarea la limbajul ştiinţific sau tehnologic, ci raportarea la domeniul de activitate specific, la metodele particulare ale disciplinei respective de învăţământ.

Principiul respectării particularităţilor de vârstă şi al accesibilităţii cunoştinţelor poate fi aplicat cu ajutorul urmatoarelor reguli:

1. folosirea unor demersuri logice inductive de predare-învăţare de la simplu la complex, de la uşor la greu , de la concret la abstract;

2. asigurarea unui studiu ritmic; 3. folosirea în mod concomitent în funcţie de vârsta subiecţilor educaţionali a

unor demersuri logico-deductive de la general la particular, de la abstract la concret; 4. îmbinarea controlului cu auto-controlul, în înţelegerea, reţinerea şi

evaluarea cunoştinţelor.. PRINCIPIUL INDIVIDUALIZĂRII ŞI DIFERENŢIERII ÎNVĂŢĂRII Principiul respectării particularităţilor de vărstă este în strânsă legatură cu

principiul respectării particularităţilor individuale. Dacă particularităţile de vărstă se referă la trăsăturile comune unei vârste, particularitatile individuale se referă la trăsăturile fizice, psihice şi acţionale diferite ale reprezentanţilor aceleiasi vârste. Dacă de exemplu toti adolescenţii sunt din punctul de vedere al stadialitatii cognitive la nivelul gândirii abstracte , în cadrul acestei vârste nivelul lor de inteligenţă diferă de la unul la altul, în funcţie de interacţiunea concretă dintre ereditate, mediu şi educaţie.

Particularităţile individuale sunt nivelul şi tipul de inteligenţă, dominanta temperamentală, trăsăturile de caracter, tipul de motivaţie, interesele, aspiraţiile, comportamentul specific, înalţime, greutate- trăsături prin care fiecare persoană dintr-un grup de vârstă se individualizează.

In procesul de învăţământ principiului individualizării îi corespunde principiul diferenţierii învăţării.

Principiul individualizării şi diferenţierii învăţării exprimă necesitatea de a valorifica cât mai bine posibilităţile şi eforturile individuale ale elevilor atât în ceea ce priveşte persoanele înzestrate cât şi în ceea ce priveşte persoanele mai putin înzestrate.

In acest context sunt folosite strategii de individualizare a învăţării ca:

21

1. sarcini instructive individualizate în funcţie de aptitudini, înclinaţii, opţiuni; 2. fişe de lucru individualizate de recuperare, dezvoltare, auto-instruire; 3. pregătire individuală sub forma de meditaţii, consultaţii, discuţii, auto-

instruire. Diferenţierea învăţării exprimă necesitatea de a adapta conţinuturile şi strategiile

educaţionale în funcţie de particularităţile diferenţiale relativ comune unor grupe de persoane cum ar fi:

-aptitudini pentru matematică-fizică: -aptitudini tehnice; -aptitudini artistice. La nivel instituţional diferenţierea învăţării se realizează prin organizarea unor:-

grade-profile-şcoli-instituţii-discipline şi activităţi deosebite-şcoli speciale-clase speciale-secţii de specializare.

Şcolile speciale lucrează cu elevi cu cerinţe speciale de natură intelectuală, afectivă, psiho-motorie, comportamentală sau cu cerinţe speciale complexe. Pentru aceste tipuri de şcoli şi clase au fost elaborate cursuri, programe analitice , planuri de învăţământ speciale care corespund unei DIDACTICI SPECIALE ŞI SPECIALIZATE pe domenii:

1.oligofreno -pedagogia pentru elevii cu dizabilităţi intelectuale, 2.tiflo-pedagogie, pentru elevii orbi; 3. surdo-pedagogia , pentru elevii surdo-muţi; 4. pedagogia pentru elevii cu dizabilităţi senzorio-motorii; 5. pedagogia pentru hipo-acuzici etc. Toate aceste şcoli speciale se înfiinţează la toate nivelele învăţământului-

grădiniţă, şcoală primară, gimnaziu, liceu. Elevii care sunt capabili pot fi integraţi în studiile universitare punându-li-se la dispoziţie condiţii adaptate dificultăţilor lor de învăţare. Pedagogia modernă accentuează necesitatea integrării tuturor categoriilor de elevi în învăţământul de masă, prin adaptarea didacticii la particularităţile lor individuale.

Elevii cu înzestrări deosebite au la dispoziţie şcoli de elită, secţii şi clase de specializare în domeniile în care aceştia au aptitudini speciale , programe analitice şi activităţi adaptate nivelului superior de dezvoltare a particularitatilor lor individuale.

Invăţământul normal tinde de asemenea să se specializeze din ce in ce mai mult în funcţie de particularitatile individuale ale elevilor, folosind metode, mijloace şi forme de predare-învăţare-evaluare din ce în ce mai diferenţiate.

PRINCIPIUL INSUŞIRII TEMEINICE A CUNOŞTINŢELOR La întrebarea ce înseamnă însuşirea temeinică a cunoştinţelor este chemată să

răspundă întreaga pedagogie. Insuşirea temeinică a cunoştinţelor depinde de obiectivele stabilite, de conţinuturile vehiculate, de strategiile didactice adoptate, de contextul educaţioal general.

Dar principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor se concretizează în : 1. învăţarea deplină; 2.însuşirea cunoştinţelor, formarea priceperilor, deprinderilor, capacităţilor, a

personalităţii în general; 3. adaptabilitatea la norme,

22

4. responsabilitatea individuală şi socială. Conceptul de învăţare deplină se referă la formarea structurilor psihologice, la

dezvoltarea funcţiilor psiho-sociale, la antrenarea comportamentului adaptat, la creşterea eficienţei subiectului educaţional datorate procesului de învăţare. Temeinicia învăţării se poate verifica prin interacţiunea dintre aspectele informative şi cele formative ale învăţării, prin organizarea în sistem a cunoştintelor, priceperilor, deprinderilor, capacităţilor, abilităţilor. Dacă înţelegerea regulei şi a normei se face începând cu 6-7 ani, creşterea adaptabilităţii la norme în unitate cu creşterea flexibilităţii la acestea se face pe parcursul întregii vieţi. Adaptabilitatea subiecţilor educaţionali la normele sociale în general nu înseamnă supunere oarbă ci înţelegerea normelor şi auto-disciplinarea propriei persoane în aşa fel încât aceasta să intre într-o relaţie armonioasă cu norma şi regula. Aceasta se poate realiza prin trecerea treptată a educaţiei în auto-educaţie.

Responsabilitatea individuală şi de grup reprezintă unul dintre cele mai deficitare obiective ale procesului educaţional. Dificultatea formării spiritului de responsabilitate este legată de caracterul implicit al acestui obiectiv educaţional, care a fost lăsat să se dezvolte de la sine. După decembrie 1989 descentralizarea politică se prelungeşte treptat şi în ceea s-a numit descentralizare educaţională, care se realizează însă cu mari dificultăţi. Unul dintre pilonii descentralizării educaţionale este responsabilitatea individuală şi de grup, care se formează la toţi reprezentanţii parteneriatului educaţional: profesori, elevi, inspectori.etc.

Responsabilitatea individuală şi de grup se poate învăţa la şcoală, în mod intenţionat, conştient, organizat, prin raportarea elevilor la sarcinile diferenţiate ale învăţării, prin integrarea lor în activităţile formale, non-formale şi informale, prin relaţia democratică cu profesorii, prin creşterea caracterului creativ al învăţământului, prin transformarea educaţiei în auto-educaţie.

BIBLIOGRAFIE 1. Elena Tiron, 2005, Pedagogie, Curs pentru studenţi,- în format electronic 2. Maria Carcea, 2002, Didactica, Curs multiplicat, Iaşi 3. Ioan Bontaş, 2000, Pedagogie, Ed.ALL, Bucureşti 4. Ioan Străchinaru, 1987, Didactica. Metode de învăţământ, E.D.P., Bucureşti 5. J.A.Comenius, 1985, Didactica Magna, E.D.P., Bucureşti

23

TEHNOLOGIA PROCESULUI EDUCAŢIONAL I.Delimitări conceptuale In problematica tehnologiei didactice, care reprezintă principala preocupare a didacticii ca stiinţă a procesului de învăţămînt sunt necesare delimitări conceptuale între următoarele concepte : stil pedagogic—tehnologie—metodologie—mod de organizare—metodică—tehnică—metodă---procedeu—STRATEGIE DIDACTICĂ Incepem delimitările conceptuale cu stilul pedagogic care are un profil predominant valoric fiind cel care dă tonul activităţii didactice şi încheiem aceste delimitări conceptuale cu strategia didactică deoarece aceasta are un profil sintetic, fiind interacţiunea proiectată şi organizată între metode, mijloace, tehnici, procedee didactice. STILUL PEDAGOGIC este dat de calitatea comportamentelor profesorului, de atitudinea lui faţă de valorile profesiunii didactice în asigurarea eficienţei procesului intructiv-educativ. Cercetarea ştiinţifică a pus în evidenţă mai multe stiluri de conducere, organizare şi desfăşurare a procesului educaţional, după criterii diferite. Cele mai cunoscute stiluri de conducere a activităţii identificate după criteriile productivităţii muncii(activităţii), al satisfacţiei şi al agresivităţii sunt considerate de K.Lewin următoarele: 1.stilul autoritarist; 2.stilul democratic; 3.stilul laissez-faire. Stilul autoritarist se caracterizează printr-o productivitate a muncii mare, prin agresivitate scăzută şi prin stări de insatisfacţie a muncii. Stilul democratic se caracterizează prin productivitatea muncii mare, prin agresivitate scăzută şi prin stări de satisfacţie a muncii. Stilul laisser-faire se caracterizează prin productivitatea muncii scazută, prin agresivitate crescută şi prin stări de insatisfacţie a activitatii. Dintre aceste trei stiluri clasice de conducere cel mai eficient este considerat stilul democratic deoarece are caracteristici pozitive la toate cele trei criterii. Modalitatea în care educatorii îşi concep şi îşi organizează activităţile didactice variază de la o generaţie la alta, de la o şcoală la alta, de la un profesor la altul. In funcţie de tipul de profesor un cercetător american distinge trei stiluri principale: 1. amabil, întelegător, participativ; 2. raţional, sistematic, eficient; 3.imaginativ, stimulativ. Noile cercetări cu privire la eficienţa managerială a unei activităţi arată că aceasta este dată de toate tipurile de resurse: umane, materiale, financiare , de timp etc.Cel mai eficient stil de conducere didactică depinde de profesor, de elev, de situaţia de învăţare, de dotarea materială şi financiară a procesului educaţional asupra cărora valorile educaţionale au rolul esential, fiind cunoscut sub denumirea de stil sistemico-situaţional. TEHNOLOGIA procesului educaţional, în sens larg denumeşte ansamblul metodelor, mijloacelor şi modurilor de organizare a învăţării, din care educatorul selectează şi structurează elementele necesare proiectării, desfăşurării şi evaluării

24

activităţii didactice, în funcţie de obiectivele pedagogice, de natura conţinuturilor şi a situaţiilor de învăţare. TEHNOLOGIA DIDACTICĂ a cunoscut o evoluţie calitativă de-a lungul timpului prin: a. trecerea de la un învăţămînt bazat pe o metodă dominantă, la un proces didactic caracterizat prin flexibilitate, dinamism, varietate de metode şi moduri de organizare a predării- învăţării; b. trecerea de la un învăţământ cu un singur actor, sau actor principal, profesorul la un proces bipolar, cu doi actori care acordă elevilor dreptul de a învăţa prin participare; c. trecerea de la un învăţământ care separa predarea-învăţarea de verificare , la un proces didactic ce tinde să integreze evaluarea în învăţare , punând accentul pe evaluarea formativă şi pe pregătirea elevilor pentru auto-evaluarea realistă; METODOLOGIA DIDACTICĂ SAU ŞTIINŢA APLICĂRII METODELOR nu trebuie confundată cu metodica sau didactica aplicată într-un anumit domeniu de activitate. Metodologia didactică este reprezentată de concepţiile, principiile şi tehnicile care explică şi susţin aplicarea metodelor didactice şi educaţionale. MODUL DE ORGANIZARE A ÎNVĂŢĂRII constituie un grupaj de metode şi procedee operaţionale într-o anumită situaţie de învaţare. De exemplu ore duble sau triple, 4-5 clase unite, învăţarea asistată de calculator, învăţarea bazată pe manuale şi caiete programate, orarii glisante. METODICA reprezintă ansamblul de metode specifice unei discipline de învăţământ. De exemplu metodica predarii psihologiei , pedagogiei, ingineriei economice. TEHNICA DIDACTICĂ reprezintă o îmbinare de procedee şi mijloace de învăţământ pentru realizarea efectivă a unei activităţi didactice. De exemplu se foloseşte la începutul lecţiei tabla, la mijlocul lecţiei retro- proiectorul şi la sfărşitul lecţiei o anumită planşă care redă în sinteză lecţia predată. METODA SAU CALEA SPRE- reprezintă un element esenţial al tehnologiei didactice şi presupune anumite caracteristici: a.este selectionată de profesor şi pusă în aplicare la lecţie cu ajutorul elevilor ; b.presupune colaborarea profesor-elev; c.se foloseşte sub diverse variante sau procedee combinate ; d.permite organizarea diferită a procesului instructiv-educativ şi integrarea profesorului în diferite roluri: animator, ghid, evaluator. II.CLASIFICAREA METODELOR DE ÎNVĂŢĂMÂNT Metodele didactice au fost clasificate în literatura de specialitate după mai multe criterii astfel: 1.Din punct de vedere istoric au fost diferentiate : a.metodele traditionale sau clasice, b.metodele moderne, de dată mai recentă,

25

2.In funcţie de extensiunea sferei de aplicabilitate au fost identificate: a.metodele generale( aplicabile tuturor disciplinelor stiintifice);-de exemplu observaţia b.metodele particulare-restrânse la predarea unor discipline sau aplicabile pe anumite trepte ale învăţământului)-de exemplu dezbaterea 3.Pornind de la modalitatea principală de prezentare a cunoştintelor au fost clasificate: a.metodele verbale -bazate pe cuvântul scris sau vorbit, de exemplu conversaţia b.metodele intuitive -bazate pe observarea directă, concret -senzorială a obiectelor şi fenomenelor realităţii sau a substitutelor acestora, de exemplu demonstraţia 4.După gradul de angajare al elevilor la lecţie : a.metodele expozitive sau pasive centrate pe memoria reproductivă şi pe ascultarea pasivă a elevilor, de exemplu expunerea b.metodele active, care suscită activitatea de explorare personală a realităţii (descoperirea, simularea, brainstorming-ul). 5.După funcţia didactică principală: a.metode de predare şi comunicare a cunoştinţelor, b.metode de fixare şi consolidare a cunoştinţelor, c.metode de apreciere şi verificare a cunoştintelor. 6.După modul de administrare a experienţei ce urmează a fi însuşită: a.metode algoritmice, bazate pe secvenţe operaţionale, stabile, construite dinainte, b.metode euristice, prin descoperire proprie şi rezolvare de probleme. 7.După forma de organizare a muncii: a.metode individuale, pentru fiecare elev în parte, cum sunt fişele de progres b.metode de grup, de exemlu lucrul pe grupe, omogene, eterogene, mixte c.metode frontale, cu întreaga clasă, lecţia clasică d.metode combinate, prin combinarea variantelor de mai sus. 8.După tipul de învăţare : a.metode bazate pe învăţarea prin receptare (expunerea, demonstraţia) b.metode de descoperire dirijată (conversaţia euristică, observaţia dirijată, studiul de caz) c.metode de descoperire propriu-zisă (exercitiul euristic, rezolvarea de probleme. brainstorming-ul) Aceste clasificări ne ajută să identificăm tendinţele generale ale metodologiei către caracteristici polare (traditional-modern, algoritmic-euristic). In realitate aceste metode pot fi clasificate după criterii diferite în mai multe tipuri de categorii didactice, concomitent: de exemplu metoda expunerii este clasică, pasivă, algoritmică, verbală, frontală, bazată pe receptare. Metoda problematizării este modernă, activă, euristică, individuală, de grup, care aparţine preponderent descoperirii dirijate.

26

Metodele didactice nu se folosesc în stare pură ci în combinaţii cu alte metode, tehnici şi procedee, în situaţii educaţionale diverse pentru a răspunde solicitărilor diferite ale procesului de predare-învăţare-evaluare. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX.lea s-a declanşat mişcarea pentru promovarea metodelor active, fiind întreţinută de curente şi şcoli numite: educaţia nouă, şcoala activă, şcoala pe măsură. Toate aceste noi orientări pedagogice au subliniat necesitatea cunoaşterii elevului, a intereselor şi posibilităţilor sale cu scopul organizării învăţământului în funcţie de aceste particularităţi ale elevului. Criticile vehemente vizau în primul rând expunerea ca metodă ce domina învăţământul. In acest fel metodele active, care se bazau pe stimularea şi participarea subiecţilor educaţionali au dobândit un rol din ce în ce mai important în practica educaţională. J.DEWEY ca reprezentant al pragmatismului american a jucat un rol decisiv în procesul de modernizare al învăţământului. III PROCESUL DE MODERNIZARE AL METODELOR CLASICE Sistemul metodelor de învăţământ al şcolii contemporane nu a exclus metodele pe care le denumim clasice dar a îmbogăţit registrul modalităţilor învăţării , a acordat un loc mai important metodelor active de învăţământ, combinării metodelor şi mijloacelor diferite. EXPUNEREA a fost definită în mod clasic ca activitatea profesorului de a comunica elevilor cunoştinte noi , în mod sistematic sub forma unei prezentări orale , organizată şi susţinută. Această metodă s-a impus datorită avantajelor pe care le prezintă: a.permite transmiterea unui volum mare de cunoştinte într-un timp relativ scurt; b.se realizează într-o modalitate sistematică; c.asigură disciplina şi ordinea în clasă. Dar dezavantajele acestei metode didactice sunt mai importante decât avantajele ceea ce justifică criticile aduse expunerii. Cele mai importante critici se referă la faptul că: a.expunerea crează un flux univoc de informaţii de la profesor la elev; b.solicită memoria în defavoarea gândirii; c.stimulează însuşirea ideilor pe baza autorităţii profesorului. Ca urmare au fost formulate numeroase procedee de inovare a expunerii. Printre acestea identificăm: • folosirea procedeului genetic pentru relevarea originii şi evolutiei unei idei.De

exemplu Complexul lui OEDIP provine din Mitul lui OEDIP dar şi din experienţa personală, de familie a lui FREUD.

• renunţarea la prezentarea elementelor descriptive în favoarea celor explicative pe măsură ce subiectul educaţional creşte şi se maturizează;

• ancorarea în realităţile economice, politice, sociale, culturale, ale timpului respectiv, în sprijinirea unei idei. De exemplu reforma învăţământului în contextul reformei social-politice şi economice sau ideea de parteneriat educaţional;

• enunţarea unor ipoteze pe care profesorul le demonstrează sub forma unui bloc unitar de idei. De exemplu metodele activ-participative sunt mai eficiente decât cele clasice-aceasta este o ipoteză care poate fi demonstrată prin folosirea în paralel a celor două categorii de metode;

27

• sugerarea unor probleme lasând loc căutărilor personale .De exemplu educaţia în familie şi modalităţile personale de rezolvare a unor situaţii conflictuale;

• folosirea cuvântului încărcat de pasiune; • folosirea întrebărilor retorice; • folosirea sondajului de opinie; • dezvoltarea unor judecăti de valoare, • problematizarea conţinutului de idei; • îmbinarea diferitelor tipuri de expunere: -povestirea -descrierea-explicaţia,

prelegerea, • expunerea cu oponent, • expunerea -dezbatere. CONVERSAŢIA este modalitatea de lucru în care elevii stimulaţi şi îndrumaţi de profesor participă în mod productiv cu forţele şi cunoştintele lor la însuşirea şi descoperirea altor cunoştinţe. Conversaţia cunoaşte un spor de eficienţă prin perfecţionarea instrumentului ei de lucru, întrebarea. Se recomandă folosirea întrebărilor: a. convergente-care conduc la comparaţii, integrări, soluţii unice. De exemplu întrebările care se folosesc la un test de tip grilă. b. divergente -care conduc la o diversitate de soluţii. De exemplu întrebările de stimulare a creativităţii . c. de evaluare-care solicită elevii să emită judecăţi proprii de valoare. d. întrebări-problemă; e. convorbirea inversă-când elevii întreabă şi profesorii răspund. DEMONSTRAREA este metoda care constă în înfăţişarea intuitivă a fenomenelor realităţii obiective în mod direct, nemijlocit sau mijlocit, prin substituire, pentru a asigura o bază perceptivă , concret- senzorială, bogată şi sugestivă activităţii de predare şi de formare a priceperilor şi deprinderilor. Demonstrarea a fost perfecţionată prin: a. crearea unor situatii –problemă, pe care elevii le rezolvă observând şi acţionând cu obiectele. De exemplu pentru formarea abilităţilor didactice la studenţii unei Universităţi tehnice, aplicând metoda demonstrării pot fi exploatate situaţiile -problemă care se creează în cazul lucrului cu elevii cu tulburări de comportament. b. demonstrarea pe modele similare cu obiectele reale , care contribuie la dezvoltarea operaţiilor gândirii. Semnificative în acest caz sunt machetele, mulajele, simulatoarele folosite pentru cunoaşterea caracteristicilor esenţiale ale obiectelor, fenomenelor şi proceselor. c. demonstrarea cu ajutorul mijloacelor tehnice , audio-vizuale(filmul, radioul, T.V.) EXPERIMENTUL reprezintă una dintre cele mai importanate metode de cercetare oferind date obiective şi precise. Experimentul a fost definit ca metoda de provocare a unui fenomen, transformarea intenţionată a obiectelor şi proceselor realităţii cu scopul verificării unei ipoteze de optimizare a realităţii respective. In structura experimentului intră mai multe categorii de variabile: a.variabila independentă, manevrată de cercetator : de exemplu o noua metodă pedagogică;

28

b.variabila dependentă, care depinde de variabila independentă: de exemplu rezultatele obţinute în urma introducerii acestei noi metode; c.variabila intermediară, care facilitează relaţia între variabila independentă şi variabila dependentă. Pentru a neutraliza efectele erorilor interne sau externe în cazul unui experiment se folosesc: a-tehnica pre-testarii şi a post-testarii , în cazul grupului unic, b.tehnica grupului experimental -în care se introduce variabila independentă -şi a grupului de control în care această variabilă nu se introduce, pentru a se putea compara cele două situaţii. Experimentul parcurge mai multe etape: a.observaţia fenomenului cercetat; b.elaborarea ipotezei; c.desfăşurarea efectivă, d.prelucrarea datelor. Experimentul a fost clasificat : 1.după numărul persoanelor investigate în : a. experiment individual, b. experiment colectiv; 2.după scopul cercetării în : a. experiment de constatare, b. de verificare, c. creativ; 3.după condiţiile de aplicare în: a.experiment natural, b. de laborator; 4.după problematica cercetată în: a. experiment psihologic, b. experiment pedagogic, c. experiment social. Ca metodă activă de însuşire a cunoştinţelor de către elevi pe calea investigaţiilor de laborator sau pe terenul şcolar experimentul a cunoscut un proces de optimizare prin îmbogaţirea variantelor sale şi prin accentuarea forţei lui formative. Astfel în procesul insructiv-educativ s-au diferenţiat : a.experimentul de aplicare a cunoştinţelor teoretice; b.experimentul de formare a deprinderilor şi obişnuinţelor , de mânuire a aparaturii de laborator; c.experimentul de cercetare. Metodele didactice tradiţionale au fost astfel perfecţionate cu elemente din metodologia modernă, preluându-se elemente de: descoprerire, problematizare, modelare, algoritmizare, simulare, dezbatere, cooperare, exercitiu , instruire programată cu scopul creşterii eficienţei procesului educaţional. BIBLIOGRAFIE 1.Bontaş,I., Pedagogia învăţământului superior tehnic, E.D.P., Bucureşti, 2000. 2.Cucoş,C, Pedagogie, Ed.Polirom, Iaşi, 2002 3.Ionescu,M., Didactica modernă, Ed.All, Bucureşti, 2004 4.Străchinaru,I, Metode de învăţământ, Ed.Trinitas, Iaşi, 2002 5.Tiron E., Pedagogie, Curs în format electronic, Iaşi, 2005

29

NOILE METODE DIDACTICE ŞI RESURSELE LOR EDUCATIVE Mişcările pedagogice de la începutul secolului al XX-lea cunoscute sub denumirea de educaţia nouă, activă, pe masură sunt cele care au criticat învăţământul predominant expozitiv, pasiv, reproductiv declanşând experimentarea unor metode pedagogice active, participative, formative.In felul acesta elevul nu mai este considerat un obiect al educatiei, un depozit de cunoştinte ci o persoana vie, concretă cu aptitudini, capacităţi, interese şi aspiraţii proprii în virtutea cărora selectează cunoştinţele receptate, le prelucrează, le asimilează şi le redă într-o modalitate mai mult sau mai puţin personală. Dintre noile metode pedagogice cu resurse educative deosebite ne referim la: I.LUCRĂRI DE LABORATOR, ÎN CABINETE, ÎN ATELIERE ŞI FERME Această metodă se subordonează principiului integrării învăţământului cu cercetarea şi practica, prin care se îmbină funcţiile cognitive, cu cele comportamentale şi volitiv-caracteriale ale educaţiei. 1.lucrările de laborator îndeplinesc functii cognitive, formative şi aplicative, se pot organiza frontal cu toată clasa, pe grupe, individual, atitudinea activ-participativă a elevilor fiind esenţială. 2.cabinetele didactice sunt de două tipuri: a.cabinete metodice unde activitatea se poate desfaşura pentru mai multe discipline de învăţământ, b.cabinete de specialitate , pentru o anumită disciplină de învăţământ. 3.lucrările în atelierele şcolare se organizează pentru disciplinele tehnice, având caracter predominant aplicativ, de descoperire, experimentare, de formare de deprinderi şi priceperi. 4.activitatea pe lotul şcolar şi în microferme este specifică unui anumit profil de şcoală, care se specializează pentru dezvoltarea priceperilor agricole, economice şi administrative ale elevilor. 5.practica productivă atât ca activitate de sine stătătoare cât şi în relaţie cu disciplinele teoretice dobândeşte o importanţă din ce in ce mai mare.In prezent această metodă suferă transformări prin actualizarea ei la exigenţele prezentului socio-economic şi organizaţional.Astfel se impune dezvoltarea spiritului de iniţiativă, responsabilitate individuală şi de grup , dezvoltarea capacităţii de organizare şi conducere democratică. II.ÎNVĂŢAREA PRIN DESCOPERIRE -este o metodă de tip euristic care angajează elevul în căutarea şi dobândirea noilor cunoştinte. In general descoperirile au fost clasificate in : 1.descoperiri spontane- care se produc la orice vârstă , indiferent de pregătire şi în mod întâmplător; 2.descoperiri ştiinţifice -care se realizează de către cercetători sau specialişti într-un anumit domeniu de activitate, 3.descoperiri de tip didactic sau redescoperiri, specifice procesului de învăţământ. Considerată drept metodă de sine stătătoare cât şi ca tehnică în combinaţie cu mijloacele didactice şi cu procedeele corespunzătoare descoperirea este activitatea didactică în care rolul principal în aflarea adevărului îl are elevul.

30

Cel care fundamentează învăţarea prin descoperire este J.DEWEY. El preconizează asigurarea unor condiţii organizatorice şi metodologice care să favorizeze descoperirea. Descoperirea didactică nu se poate realiza în orice condiţii didactice ci atunci când elevii sunt pregătiţi mental şi antrenaţi pentru descoperire, au la dispoziţie mijloacele didactice necesare desoperirii, cunosc obiectivele descoperirii, etapele, sursele materiale şi financiare ale descoperirii. In învăţământ descoperirea dezvoltă spriritul de observaţie, procesele psihice de prelucrare a informaţiei, stimulează voinţa elevilor, cultivă sentimentele de respect faţă de ştiintă, cultură, tehnică, îl introduce pe elev în tehnica cercetării. Descoperirea în învăţământ are anumite caracteristici: a.este de scurta durată; b. investiile materiale şi financiare sunt reduse, c. eficieţa descoperirii depinde de calitatea indrumarii si conducerii profesorului, d. descoperirea utilizeaza inductia, deductia si analogia. Ca urmare în învăţământ se folosesc mai multe tipuri de descoperiri: 1.descoperirea inductivă care are la bază raţionamentul inductiv -de la concret la abstract, de la particular la general. Acest tip de descoperire conduce la analize, clasificări, definiţii, principii, legi. Descoperirea inductivă este la rândul ei de două feluri: a.deschis-inductivă care se întâlneşte la preşcolari şi şcolarii mici. De exemplu elevii sunt lăsaţi să ordoneze anumite obiecte după cum vor ajungând în acest fel la anumite clase de obiecte. După ce s-au jucat cu mai multe feluri de maşini sunt ajutaţi să ajungă la concluzia că toate acestea fac parte ditr-o singura clasă de obiecte numită maşina. b.structural-inductivă care se întâlneşte la elevii mari. De exemplu învăţarea de noţiuni, pornind de la obiecte, fapte, exemple. La pedagogie studenţii pornind de la situaţiile concrete de educaţie în familie, şcoală, societate realizează un salt mintal în ţelegând noţiunea de educaţie. 2.descoperirea deductivă,-de la general la particular -care poate fi şi ea de mai multe tipuri. a.simplu-deductivă, când profesorul verifică datele utilizate de elevi; b.semi-deductivă, de exemplu înţelegerea noţiunilor. La pedagogie noţiunea de normativitate didactică poate fi înţeleasă prin aplicarea ei in situaţii educationale diferite. c.ipotetico-deductivă, de tipul dacă-atunci. De exemplu raportul cauze-efecte (Invăţarea mecanică ce efecte poate avea asupra dezvoltării personalităţii elevilor?) d.descoperirea transductivă sau prin analogie întâlnită în compuneri, referate, sau în activitatea de cercetare propriu-zisă. III. MODELAREA DIDACTICĂ este metoda care transmite mesajul didactic cu ajutorul unui model. Modelul reprezintă o reproducere simplificată a obiectelor, fenomenelor, sau proceselor realităţii . In învăţământ se folosesc mai multe procedee ale modelării: a.mărirea sau reducerea la scară , obţinându-se machete, mulaje, staţii -pilot; b.concretizarea sau redarea figurativă a unor date prin: imagini, desene, scheme. c.abstractizarea sau redarea prin formule a unor date; d.analogia, de exemplu imaginarea unui obiect nou sau aparat a cărui funcţionare să fie concepută respectând structura sau funcţiile altui obiect sau aparat asemănător.

31

Ca urmare MODELELE pot fi ; • OBIECTUALE(obiecte) • FIGURATIVE(scheme, grafice) • SIMBOLICE(logico-matamatice) IV.PROBLEMATIZAREA este o metodă activ-participativă complexă care constă în predarea -învaţarea prin rezolvarea productivă de probleme. PROBLEMA DIDACTICĂ este creată intenţionat de profesor , prin inducerea în mintea elevului a unei stări conflictuale între vechile şi noile cunoştinţe , între rezolvarea teoretică şi cea practică a unei anumite situaţii.Astfel starea mintală de dezacord, contradicţie îl mobilizează pe elev să aleagă răspunsul optim în urma unui proces de prelucrare a informaţiei.De exemplu predarea-învăţarea unei teme care se referă la noile educaţii se poate realiza prin metoda problematizării, imaginandu-se scenarii diferite cu privire la raportul dintre dezvoltarea societăţii şi apariţia noilor educaţii: pentru mediu, pentru familie, pentru schimbare, pentru pace, pentru timpul liber. PROBLEMATIZAREA impune existenta unui fond aperceptiv de cunoştinţe, în memoria elevului, dozarea dificultăţilor de către profesor, asigurarea unei anumite omogenităţi, evitarea supraîncărcării programei. Ca şi alte metode activ-participative problematizarea poate fi deosebit de eficientă numai atunci cand se îndeplinesc anumite condiţii: programa analitică nu este încărcată , elevii sunt antrenaţi pentru problematizare, clasa este suficient de omogenă . V.ALGORITMIZAREA este o metodă de predare-învăţare ce constă în folosirea algoritmilor pentru transmiterea, asimilarea, prelucrarea şi redarea cunoştintelor. ALGORITMUL este o suită de operaţii, realizată într-o ordine constantă, prin intermediul cărora se rezolvă anumite tipuri de probleme. Algoritmul se foloseşte în faza de început a studiului unei materii sau atunci cand se trece de la deprindere la pricepere, aplicându-se cunoştintele în condiţii variabile. Cercetarea ştiintifică a identificat mai multe tipuri de algoritmi de învăţare: 1.algoritmi de percepere, înţelegere, ,generalizare şi sistematizare a cunoşinţelor aşa cum sunt conceptele, judecăţile, formulele. 2.algoritmi de recunoaştere cum sunt regulile de stabilire a unui anumit tip de probleme: de calcul, de proiectare, de investigaţie, aplicative. 3.algoritmi de rezolvare ,de exemplu regulile de scoatere a rădăcinii pătrate, prescriptiile de folosire a unor aparate, maşini- 4.algoritmi de repetare cum sunt regulile de transformare a acţiunilor în deprinderi sau chiar obişnuinţe, intelectuale şi practice. 5.algoritmi de creaţie, folositi în învăţarea euristică , în cercetarea şi proiectarea inovatoare , bazată pe gândirea divergentă. VI.STUDIUL DE CAZ este o metodă de analiză a unei situaţii particulare: a.reală sau ipotetică; b.modelată sau simulată, c.care există sau poate să existe, a unui fenomen sau sistem de orice natură tipic pentru clasa lui de fenomene, în vederea studierii sau rezolvării lui. Studiul de caz are o dinamica proprie care parcurge mai multe etape: a.identificarea cazului; b.modelarea sau simularea lui,

32

c.studiul analitic(cauze, relaţii, funcţii); d.reorganizarea informaţiilor; e.stabilirea variantelor de rezolvare şi alegerea soluţiilor optime; f.verificarea experimentală a variantei alese înainte de generalizare. In procesul educaţional cazurile pot fi absenteismul, motivaţia scăzută, fumatul, consumul de droguri ca situaţii tipice dar şi un elev cu anumite tulburări de comportament: indisciplină, agresivitate, violenţă. VII DEZBATEREA este o metodă complexă care constă în confruntarea opiniilor şi clarificarea informaţiilor obţinute prin studiul individual. In învăţământ au fost identificate mai multe tipuri de dezbatere: 1.DEZBATEREA DE ÎNVĂŢARE; 2.DEZBATEREA DE ORIENTARE ŞI ATITUDINE, 3.DEZBATEREA TEORETICO-EPISTEMICĂ 4.DEZBATEREA POLEMICĂ, 5.DEZBATEREA OARBA. Dezbaterea de învăţare îşi propune ca în diferite segmente ale lecţiei să realizeze un anumit progres în învăţare prin discuţia în contradictoriu. Dezbaterea de orientare şi atitudine are ca obiective dezvoltarea unor atitudini noi în procesul educaţional, orientarea subiecţilor educaţionali către o şcoală, meserie, profesiune . Dezbaterea teoretico-epistemică are ca scop lămurirea conceptelor. a problematicii ştiinţifice de pe poziţii teoretice diferite , prin discuţie şi confruntare ideatică. Dezbaterea polemică are un grad mai mare de contradicţie, se desfăşoară pe un ton mai accentuat , cu expresii puternic colorate , dar cu acelaşi scop de clarificare a cunoştinţelor de aflare a adevărului. Dezbaterea oarbă se desfăşoară mai mult la întâmplare, încălcându-se condiţiile de eficienţă şi organizare a unei discuţii. Dezbaterea are în mod normal un plan după care se desfăşoară, presupune abordarea unei anumite teme, stabilirea unor anumite condiţii de desfăşurare şi formularea unor concluzii. VIII.BRAINSTORMING-ul este o metodă de stimulare a creativităţii tehnice de grup ,preluată din filozofia orientală şi dezvoltată de psihologul american A.Osborn.Din punct de vedere etimologic brainstorming înseamnă furtuna în creier, ,asalt de idei. Grupul brainstorming este alcătuit din trei până la doisprezece membri avand un optim structural de opt membri. Membrii grupului brainstorming sunt specialişti din diferite domenii de activitate, sunt antrenati în brainstorming, se cunosc şi se simpatizează reciproc. Activitatea grupului brainstorming se desfaşoară în felul următor: se dă tema de cercetare cu două săptămâni înainte de întâlnirea propriu-zisă, timp în care membrii grupului meditează asupra acestei teme, antrenând nivelul inconştient al psihicului. Intâlnirea propriu-zisă are loc într-un spaţiu adecvat, plăcut, membrii grupului aşezându-se în semicerc.

33

PRINCIPIUL BRAINSTORMING-ULUI ESTE INTERZICEREA CRITICII. Nimeni nu are voie să formuleze critici sau observaţii în aceasta fază de desfăşurare a brainstorming-ului deoarece critica este inhibitivă, blocând procesul de elaborare a ideilor. Fiecare membru al grupului poate să spună tot ce-i vine in minte , cu privire la tema pusă în discuţie, poate să preia ideile colegilor, să le dezvolte, valorificandu-le până la capăt. In timpul unei şedinte brainstorming care dureaza 45 de minute până la 1oră se elaborează aproximativ 100 de idei. Această etapă a brainstorming-ului are scopuri predominant cantitative, care constau în elaborarea unui număr cât mai mare de idei, soluţii cu privire la tema pusă in discuţie. Dacă numărul de membri ai grupului este mai mare se alege un observator care va avea rolul de a observa procesul de elaborare a ideilor şi de a nota fiecare idee în dreptul autorului ei. De asemenea se poate alege un secretar care va înregistra într-un fel sau altul ideile elaorate, uneori chiar filmând şedinţa respectivă. Şedinţa brainstorming este condusă de un psiholog, cu experienţă în acest tip de activitate creativă. La sfârşitul şedinţei intervin specialiştii în domeniul respectiv de cercetare care vor selecta cele mai bune idei pentru a le pune în practică. In procesul de învăţământ brainstorming-ul are anumite particularităţi : membrii grupului nu sunt specialişti în diferite domenii de activitate, ci elevi, grupul poate avea şi un numar mai mare de membri, cercetarea nu îşi propune să realizeze descoperiri propriu-zise ci redescoperiri. Brainstorming-ul stimulează imaginaţia., gândirea divergent –euristică, comunicarea, dezvoltă relaţiile de colaborare, capacitatea de a lucra într.o stare de relaxare, atitudinile de receptivitate, deschidere , fluiditate şi flexibilitate. Metoda de stimulare a creativităţii înrudită cu brainstorming-ul este sinectica. Această metodă prezintă anumite particularităţi: a.grupul sinectică este mai mic decât grupul brainstormin (6membri), b.procedeele folosite sunt mai fanteziste de exemplu cercetătorul se situează mintal în locul obiectului de cercetat şi îşi imaginează cum s-ar comporta acesta, c.se folosesc procedee ca transformarea familiarului în străin şi a străinului în familiar. IX SIMULAREA mai este cunoscută sub denumirea de joc de rol, dramatizare, psiho-dramă didactică. SIMULAREA este modalitatea de predare-învăţare prin intermediul unor acţiuni , roluri sau mijloace similare, în condiţii asemănătoare cu cele originale. Se pot simula activităţi de conducere, de organizare, activitatea productivă, procesul de învăţământ. Simularea este o metodă care se realizează în mai multe etape: a.alegerea rolurilor; b.cunoaşterea obiectivelor; c.îndeplinirea rolurilor; d.omologarea rezultatelor. Simularea este o modalitate de predare-învăţare mai economică , care evită accidentele, eliminând adaptarea la scara reală. X.LUCRUL CU CARTEA, CU MANUALUL reprezintă o modalitate complexă de învăţare independentă, sub coordonarea profesorului. Profesorul este cel care stabileşte împreună cu elevii tema şi subiectele ce pot fi abordate prin această metodă. Se recomandă bibliografia necesară, se indică obiectivele urmărite, se stabilesc etapele necesare pentru a fi parcurse.

34

Aceasta metodă contribuie la: a. dezvoltarea la elevi a capacităţii de selectare a datelor; b. antrenarea elevilor pentru îmbinarea datelor cunoscute cu cele necunoscute; c. creşterea stabilităţii psihice a elevilor în urmărirea scopului şi a obiectivelor stabilite, d. formarea pasiunii de a citi . XI.EXERCIŢIUL reprezintă modalitatea de efectuare repetată a acţiunilor de învăţare teoretică şi practică în vederea fixării şi consolidării cunoştinţelor. Cu ajutorul acestei metode se formează stereotipurile, automatismele care duc la un randament sporit al învăţării. Au fost diferenţiate mai multe tipuri de exerciţii: a. de acomodare; b. de fixare şi consolidare; c. de formare a priceperilor şi deprinderilor, d. de recapitulare. Pentru a fi eficiente exerciţiile trebuie să îndeplinească anumite condiţii: a.să fie efectuate conştient, b. să fie gradate progresiv; c.să se realizeze într-un număr raţional; d.să conţină elemente noi , practice, e. să fie verificate de profesor. In concluzie metodele despre care am discutat pot fi clasificate în categorii diferite în funcţie de criterii diferite, eficienţa didactică a acestora constând în îmbinarea de metode.Astfel cele mai uzuale categorii didactice sunt: 1.METODELE CLASICE:-expunerea –conversaţia –demonstraţia -lectura; 2.METODELE MODERNE -descoperirea- problematizarea –modelarea -simularea-cooperarea- asaltul de idei_-studiul de caz. 3.METODE DE PREDARE pot fi .-expunerea –demonstraţia -conversaţia, 4.METODE DE ÎNVĂŢARE sunt -studiul cu cartea –descoperirea -exerciţiul- studiul individual, 5.METODE DE PREDARE-ÎNVĂŢARE cum sunt .-EXPERIMENTUL -EXERCIŢIUL-ASALTUL DE IDEI- SIMULAREA, 6.METODELE ACTIVE –conversatia euristică –problematizarea -exerciţiul-experimentul, 7.METODELE DE CUNOAŞTERE : observaţia –experimentul -studiul de caz-demonstraţia- modelarea- simularea; 8.METODELE DE EVALUARE.-probe scrise-probe orale-probe practice-teste de cunoştinţe STRATEGIA DIDACTICĂ reprezintă modalitatea de alegere, îmbinare şi aplicare a metodelor, tehnicilor, procedeelor didactice în moduri de organizare diferite ale procesului educaţional în funcţie de situaţiile diferite de învăţare, de particularităţile de vârstă şi individuale ale subiecţilor educaţionali. Cele mai eficiente strategii didactice sunt cele diferenţiate şi personalizate în funcţie de nivelul şcolar, de tipul de şcoală, de forma de specializare, de clasă, de profesorii şi elevii care vor pune în practică aceste strategii. De exemplu pentru studentii unei facultăţi tehnice care au optat pentru a doua specializare -cea pedagogică strategiile didactice pe baza unor metode cum sunt conversaţia euristică, brainstorming-ul, jocul de rol, sunt eficiente deoarece conduc atât la înţelegerea cunoştinţelor teoretice cât şi la dezvoltarea

35

capacităţilor, competenţelor didactice şi educaţionale. Dar strategia didactică nu poate fi privită în afara contextului ei firesc care se referă la unitatea dintre obiective, conţinuturi si strategia educatională. Numai această unitate asigură eficienţa reală a procesului de predare-învăţare-evaluare. De asemenea punerea în practică a strategiei didactice depinde de partenerii educaţionali. Cu cât mai multe condiţii dintre cele prezentate sunt îndeplinite cu atât eficienţa procesului educaţional creşte.

36

OBIECTIVAREA CONŢINUTULUI ÎNVĂŢĂMÂNTULUI .DOCUMENTE ŞCOLARE ŞI UNIVERSITARE .PROIECTAREA DIDACTICĂ Obiectivarea conţinutului învăţământului se realizează într-un sistem de documente şcolare şi universitare .Acestea sunt: I.PLANUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT; II.PROGRAMA ANALITICA; III.MANUALUL ŞCOLAR; CURSUL UNIVERSITAR; IV.ORARUL ŞCOLAR ŞI UNIVERSITAR; PLANUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT 1.Conceptul,2.Conţinutul planului de învăţământ,3.Cerinţele întocmirii planului de învăţământ; 1.PLANUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT este un document oficial fundamental, întocmit de instituţiile de învăţământ şi aprobat de Ministerul Învăţământului. El asigură în forma sa cea mai generală şi mai sintetică îndeosebi cantitativ conţinutul învăţămîntului pentru fiecare grad sau profil de învăţământ.In acest fel se elaborează planuri de învăţământ pentru : a. învăţământul primar; b.învăţământul gimnazial; c.învăţământul liceal; d.învăţământul post-liceal; e.învăţământul complementar,de maiştri; profesional; f.învăţământul superior. 2.Planul de invatamânt prevede: a.denumirile obiectelor de invatamânt; b.numarul de ore afectate pe semestru şi tipul activităţii: curs, seminar, laborator, proiect,; c.obiectivele instructiv-educative ale fiecarui grad şi profil de şcoală. În mod desfasurat Planul de învatamânt prevede: • denumirea tipului de şcoală sau de facultate; • specialitatea sau profesia obţinută, durata studiilor; • sistemul de verificare; • structura anului scolar sau universitar, • perioada de activitate didactică; • perioada de examene: • perioada de practică. • perioada de vacanţă, • pregatirea şi susţinerea examenului de diplomă. 3.Cerinţele întocmirii planului de învăţământ sunt: a.să asigure o anumita stabilitate cel puţin pentru o serie de elevi/studenţi, b.să prevadă cele mai noi discipline de învăţământ care să asigure pregatirea la nivelul exigenţelor progresului tehnico-stiintific, c.să stabilească o pondere cantitativ-raţională ca număr de ore pentru fiecare disciplină în funcţie de rolul şi locul acesteia. d.să aibă un caracter relativ unitar pentru un anumit grad sau profil de învăţământ ceea ce nu exclude existenţa unor diferenţieri.

37

e.disciplinele de specialitate să aiba o gamă largă de discipline înrudite şi discipline opţionale. Planurile de învăţământ actuale prezintă o serie de elemente de specificitate, care se referă în special la un nou concept de plan-cadru. Potrivit reformei curriculare din învăţământul românesc, începând cu 1998 s-a introdus planul-cadru de învăţământ ca principală modalitate de descentralizare a procesului de învăţământ. Planuri-cadru în învăţământul obligatoriu Planurile-cadru pentru învăţământul obligatoriu oferă soluţii de optimizare a bugetului de timp , pe de o parte sunt cuprinse activităţi comune tuturor elevilor din ţară, pe de altă parte este prevăzută activitatea pe grupuri de elevi, pe clase în scopul diferenţierii parcursului şcolar, în funcţie de interesele, nevoile şi aptitudinile specifice ale elevilor.În învăţământul obligatoriu curriculum la decizia şcolii prin cele trei variante ale sale :curriculum –nucleu aprofundat, curriculum extins şi curriculum elaborat în şcoală urmăreşte să coreleze mai bine resursele şcolii cu dorinţele şi posibilităţile elevilor. Planurile-cadru la liceu Liceele sunt organizate în mod diferenţiat, pe filiere, profiluri şi specializări diferite ,în funcţie de planuri-cadru diferite , tocmai pentru a răspunde diferenţierii capacităţilor şi intereselor elevilor dar şi solicitărilor diverse ale pieţei de muncă. Conform acestor cerinţe planurile –cadru au fost organizate pe arii curriculare pentru a creşte caracterul interdisciplinar al conţinuturilor de învăţământ, pentru a asigura ritmuri diferite de învăţare pentru elevi, pentru a se respecta principiul flexibilităţii în învăţământ. Ariile curriculare selectate în conformitate cu finalităţile învăţământului sunt: 1.Limbă şi comunicare, 2.Matematică şi ştiinţe ale naturii, 3.Om şi societate, 4.Arte, 5.Educaţie fizică şi sport, 6.Tehnologii, 7.Consiliere şi orientare La liceu curriculum la decizia şcolii pune în evidenţă diferenţierea între elevi şi şcoli, contribuind la creşterea competitivităţii în învăţământ. PROGRAMA ANALITICA 1.Conceptul de programă analitică;2.Conţinutul programei analitice,3.Cerinţele elaborării programei analitice. 1.Programa analitică obiectivează conţinutul învăţământului pentru fiecare disciplină sau obiect de învăţământ.Aceasta prezintă conţinutul disciplinei de învăţământ pe : capitole, subcapitole, teme, titlul lectiilor.

38

Se elaborează :-pentru şcoli de către specialiştii în domeniu şi se aprobă de Ministerul învăţământului, -pentru facultăţi de catedrele respective şi se aprobă de către Consiliul profesoral al facultăţii pe baza îndrumărilor Ministerului Învatamântului,- pentru disciplinele care se predau la mai multe facultăţi se aprobă de Senatul Institutului de învăţământ superior. 2.Componentele programei analitice sunt: a. nota introductivă în care se prezintă locul şi importanţa studierii disciplinei, finalităţile urmarite, îndrumările metodice; b. obiectivele-cadru , care se referă la formarea unor capacităţi şi atitudini generate de specificul disciplinei fiind urmărite pe mai mulţi ani. c.obiectivele de referinţă , care reprezintă rezultatele aşteptate ale învăţării şi urmăresc progresia învăţării de la un an la altul, d. exemple de activităţi de învăţare e. repartizarea orelor pe activităţile didactice , curs, seminar, laborator, recapitulări, lucrări scrise, f. conţinutul programei:-denumirile capitolelor şi numărul de ore afectate;-denumirile temelor şi numărul de ore afectate; -denumirile lucrărilor practice; g.standardele curriculare de performanţă ,care reprezintă criteriile de evaluare a calităţii procesului de învăţământ şi baza de plecare pentru elaborarea descriptorilor de performanţă, respectiv a criteriilor de notare. d. bibliografia pentru profesor şi elevi/studenţi; e. condiţii de elaborare şi folosire în mod adecvat a programei. 3.Cerinţele întocmirii programei analitice sunt de natura logică, psihologică, pedagogică .Ele trebuie indeplinite de cadrul didactic care elaborează programa analitică respectivă in funcţie de prevederile Legii învăţământului sau ale altor documente de politică educaţională, de alte precizări ale Ministerului educaţiei . Începând cu clasa a X-a obiectivele –cadru sunt înlocuite de cpmpetenţele generale iar obiectivele de referinţă sunt înlocuite de competenţele specifice . MANUALUL ŞCOLAR ŞI UNIVERSITAR este documentul in care se obiectivează in forma scrisă conţinutul desfăşurat al unei discipline de învăţământ.Manualul de învăţământ este o carte dactilografiată, xerografiată, litografiată, sau tiparită pentru fiecare disciplină în parte. Manualul sau cursul universitar este elaborat de specialiştii în domeniu, individual sau în echipă având uneori un coordonator.El se elaborează în conformitate cu prevederile Programei analitice şi ale Planului de învăţământ.El constituie principala sursă de documentare pentru elevi şi studenţi fără să excludă alte surse. Cele mai importante cerinţe ale întocmirii manualului sunt: a.să prezinte conţinutul disciplinei într-o formă esenţializată şi explicită; b.să includă cele mai noi cuceriri tehnico-stiinţifice, c.să evite istoricismul, descriptivismul, paralelismul, cu alte discipline; d.să stimuleze necesitatea studierii şi altor surse bibliografice, e.să cuprindă întrebări, exerciţii, probleme recapitulative care să spijine studiul individual; f.să ţină seama de particularităţile de vîrstă şi individuale ale elevilor.

39

ORARUL ŞCOLAR ŞI UNIVERSITAR ORARUL este un document oficial ce izvorăşte din prevederile Planului de învatamânt şi care asigură programarea conţinutului în cadrul activităţilor didactice ,pe o perioadă şcolară determinată ,având ca modul care se repetă săptămâna.Orarul se elaborează de către cadrele didactice în colaborare cu reprezentanţii elevilor/studentilor, respectând prevederile Planului de învăţământ. CONDIŢIILE unui orar bine intocmit sunt de natură ergonomică, psiho-didactică şi de igienă a studiului.In mod sintetic prezentate acestea sunt: a.îmbinarea in cursul unei zile de studiu a activităţii didactice diferite curs, seminar, laborator; b.situarea la inceputul săptămânii a disciplinelor mai uşoare , la mijlocul săptămânii a celor mai dificile iar la sfârşitul ei de asemenea a disciplinelor care nu presupun un efort deosebit; c.îmbinarea disciplinelor de specialitate cu cele complementare in cursul aceleiaşi zile, d.desfăşurarea activităţii didactice de preferinţă într-o singură parte a zilei, e.asigurarea sfîrşitutlui de săptamână pentru studiul individual, pentru rezolvarea temelor pentru acasă . PROIECTUL DE LECŢIE cuprinde articulaţia ideatică a mai multor elemente componente repartizate in două părţi: A.Partea introductivă in care se precizează: 1.DATA, 2.CLASA; 3.DISCIPLINA; 4.SUBIECTUL LECŢIEI, 5.TIPUL DE LECŢIE; 6.OBIECTIVELE OPERAŢIONALE; B. Desfăşurarea propriu-zisă a momentelor lecţiei care poate fi redată în mod sintetic astfel: momentele lectiei continutul lectiei activitatea

profesorului strategia didactica

activitatea elevilor

Un proiect de lectie eficient se caracterizeaza prin.-adecvarea la situatia concreta,-operationalitate,-flexibilitate;economicitate. Proiectarea lectiei presupune realizarea de concordante intre trei puncte cheie :a.obiectivele lectiei, b.metode, materiale, mijloace, c.evaluarea succesului scolar.Prin conectarea celor trei puncte cheie se proiecteaza lectia intr-un set de actiuni realizate in mai multe etape: a.consultarea programei, a manualului, a surselor bibliografice; b.determinarea obiectivului general si a obiectivelor operationale prin decelarea capacitatilor umane ce pot fi identificate,exprimate,masurate; c.selectarea si organizarea continuturilor invatarii in unitati si teme principale. d.alegerea si combinarea metodelor, mijloacelor, modalitatilor de lucru cu elevii

40

e.stabilirea formelor de organizare si desfasurare a activitatii didactice si extradidactice. f.alegerea si imbinarea metodelor de evaluare a activitatii didactice si educative. Proiectarea pedagogica reprezinta actiunea de anticipare si pregatire a activitatii instructiv-educative .Dupa criteriul timp proiectarea pedagogica poate fi. 1.globala, 2.esalonata. Proiectarea globala -are ca referinta o perioada mai mare de instruire(ciclu, an de studiu)-opereaza cu obictive , continuturi si criterii de evaluare mai largi -se concretizeaza in planuri de invatamint si in programe analitice. Proiectarea esalonata -se raporteaza la trei planuri temporale (an scolar, semestru scolar ,lectie)-se adreseaza unei discipline de invatamânt-se concretizeaza in plan de lectie, proiect de tehnologie didactica, fisa tehnologica sau scenariu didactic. Eficienta activitatii didactice si educationale depinde de corelarea intre proiectarea globala si cea esalonata , de untatea intre obiectivele, continuturile, metodele , mijloacele si formele de organizare si evaluare a procesului educational.

41

EVALUAREA DIDACTICĂ ŞI EDUCAŢIONALĂ I.Diferenţieri conceptuale Omul reprezintă prin definiţie, fiinţa valorizatoare, cea care compară şi apreciază, acordă sens şi semnificaţie lumii materiale şi spirituale, activităţii şi rezultatelor acesteia. In activitatea educaţională, această valorizare se face mai mult sau mai puţin conştient, sistematic, organizat în funcţie de contextul specific: familie, şcoală, universitate. Procesul de învăţământ este cunoscut şi sub denumirea de proces de predare-învăţare-evaluare denumire care scoate în evidenţă mai bine interacţiunea dintre laturile sale: predarea, -învăţarea, -evaluarea. Indiferent de tipul de lecţie ales sau de varianta de lecţie folosită un anumit grad de interacţiune între predare, învăţare şi evaluare există.Cele mai noi cercetări pedagogice arată creşterea eficienţei procesului de învăţământ pe măsura creşterii interacţiunii între predare învăţare şi evaluare.Măsura în care predarea este în acelaşi timp învăţare şi evaluare arată gradul de eficienţă al procesului de învăţământ. Evaluarea în sens restrâns reprezintă termenul generic, pentru acţiunile de verificare, măsurare, apreciere, control, estimare, notare, examinare a cantităţii şi calităţii cunoştinţelor teoretice şi practice asimilate de subiecţii educaţionali în procesul de învăţământ. Evaluarea reprezintă actul didactic care determină promovarea sau nepromovarea educaţilor într-o etapă de învăţământ sau alta iar în cazul în care se realizează sub formă de concurs asigură ocuparea unui loc de muncă într-un domeniu de activitate social-utilă . Dar, evaluarea are o sferă mai largă în funcţie de categoria de obiecte la care se referă : -evaluarea elevilor, a randamentului şcolar, evaluarea manualelor, a programelor analitice, a planurilor de învăţământ, a şcolii, a profesorilor, a sistemului educaţional în întregimea sa.De asemenea evaluarea traversează mai multe etape de la conceperea ei până la aplicarea şi exprimarea acesteia. Timp de mai multe decenii cercetătorii s-au preocupat de problematica evaluării , de identificarea celor mai eficiente criterii de evaluare, de studiul sistematic al examenelor, de sistemele de notare, de rolul evaluării în educaţia şcolară.Ca urmare au fost elaborate ştiinţe şi discipline ştiinţifice cu privire la evaluare ca: a. docimologia ; b. docimantica; c. doxologia. Docimologia a fost definită de autorul său Henri Pieron, în 1929 ştiinţa examinării şi a modurilor de notare, studiul sistematic al comportamentului examinatorilor şi al examinaţilor. Vasile Pavelcu defineşte evaluarea ca ştiinţa examinării, sau ştiinţa care se ocupă cu studiul examenelor, concursurilor şi notării, a formelor, procedeelor şi mijloacelor, care asigură aprecierea justă şi obiectivă a cunoştinţelor celor evaluaţi. Docimantica este disciplina care se ocupă de tehnica examenelor iar doxologia reprezintă studiul sistematic al rolului evaluării în educaţia şcolară. EVALUAREA a fost definită de Ioan Bontaş ca “actul didactic complex, integrat procesului de învăţământ , care asigură evidenţierea cantităţii cunoştinţelor dobândite şi valoarea, nivelul, performanţele şi eficienţa acestora la un moment dat, în mod curent, periodic şi final, oferind soluţii de perfecţionare a actului de predare-învăţare.”

42

Considerăm evaluarea didactică şi educaţională procesul complex, continuu, sistemic, cu rol esenţial de valorizare a unei componente sau a intregului sistem educaţional prin interacţiunea între operaţiile de verificare, apreciere şi măsurare concretizate în diferite modalităţi de notare. In procesul evaluării au fost puse in evidenţă mai multe operaţii, acţiuni sau etape denumite mai mult sau mai putin asemănător de autori diferiti care sunt: a. controlul sau verificarea -care este componenta evaluării de constatare de către profesor, calculator sau un organism abilitat pentru evaluare, a volumului şi calităţii cunoştintelor teoretice şi practice ; b.aprecierea -care este componenta evaluării care constă în formularea unei judecăţi de valoare, prin punerea în evidenţă a nivelului şi performanţelor cunoştinţelor teoretice şi practice; c.notarea -care este componenta evaluării care realizează măsurarea şi validarea rezultatelor activităţii şi care se obiectivează în anumite semne, coduri sau simboluri convenţionale (nota, calificativul), în funcţie de un anumit etalon determinat anterior. Din punct de vedere istoric teorile asupra evaluării au fost distribuite (C.Cucoş) în trei perioade: -de la sfârşitul secolului al XIX- lea până la 1930 perioada cunoscută sub denumirea de perioada testelor, -a doua perioadă denumită perioada măsurătorilor care continuă perfecţionarea testelor dar care pune sub semnul întrebării valoarea acestora, prezentând şi dezavantajele lor, -a treia perioadă începând cu 1950, legată de activitatea lui H.Pieron, caracterizată prin încercarea de a descoperi elevul ca totalitate, ca personalitate- denumită perioada docimologică. Perioada testelor- a scos în evidenţă avantajele obiectivităţii şi standardizării testelor dar şi limitele acestora de validitate, fidelitate în funcţie de cine elaborează şi aplică testul respectiv. Perioada măsurătorilor a realizat perfecţionarea testelor dar a continuat să pună în evidenţă dezavantajul esenţial al testelor, care constă în obţinerea unor rezultate fragmentare asupra personalităţii, cu privire la aptitudini, atitudini, motive, cunoştinţe dar care nu asigură şi interacţiunea între aceste componente ale personalităţii . Perioada docimologică estea cea care deschide o nouă etapă în înţelegerea completă a elevului ca personalitate şi a evaluării ca sistem. Evaluarea şcolară este procesul prin care se identifică, se obţin şi se pun în evidenţă rezultatele şcolare.Dar aceste rezultate nu au semnificaţie în sine, ele trebuie raportate la obiectivele stabilite anterior şi implicit la o anumită scară de valori a societăţii.Ca urmare în evaluare ne intereseaza randamentul şcolar, adică raportul între obiectivele educaţionale anticipate şi rezultatele obţinute, nivelul de pregătire teoretică şi practică a subiecţilor educaţionali raportat la conţinuturile elaborate, la planurile de învăţământ şi la programele analitice. Eficienţa învăţământului este un concept mult mai larg care se referă la capacitatea sistemului de învăţământ de a produce prin obiectivele stabilite, prin conţinuturile vehiculate, prin strategiile aplicate rezultatele cantitative şi calitative anticipate.Dar procesul de învăţământ nu este izolat de celelalte sisteme ale societăţii, el nu există în mod izolat, în sine şi pentru sine, ci în corelaţie cu întregul sistem societal.Ca urmare

43

evaluarea sistemului educaţional trebuie realizată şi prin raportarea acestuia la sistemul societal, prin raportarea obiectivelor didactice la cerinţele economico-sociale şi culturale, prin raportarea conţinuturilor didactice la ştiinţa, tehnica şi cultura societăţii, prin raportarea tehnologiei didactice la noile mijloace şi tehnici produse de societate. Evaluarea ridică încă foate multe probleme datorate complexităţii acestui fenomen: a. ce evaluăm? b. cum evaluăm? c. când evaluăm? d. de ce evaluăm? Răspunsurile la aceste întrebări sunt în curs de căutare, de elaborare şi aplicare.La întrebarea ce evaluează profesorii, răspunsul ar trebui să pună în evidenţă evoluţia de la evaluarea cunoştintelor la evaluarea abilităţilor, a capacităţilor, a competenţelor şi a personalităţii subiecţilor educaţionali. La intrebarea cum evaluăm - punerea în evidenţă a evoluţiei de la o metodă unică de evaluare la metode diferite şi îmbinate în funcţie de particularităţile individuale şi de grup ale subiecţilor educaţionali -constituie răspunsul adecvat. Când se realizează evaluarea doar la sfârşitul unei etape de învăţământ, în anumite perioade sau pe parcursul procesului educaţional - iată o întrebare tautologică. Evaluarea este doar de natura cognitivă sau şi afectivă, relaţională, atitudinală cu privire la dezvoltarea competenţelor relaţionale ale educaţilor, cu privire la perfecţionarea relaţiei profesor-elev şi a disponibilităţii de integrare în societate a subiecţilor educaţionali ? Necesitatea scurtării feed-back-ului de la constatarea rezultatelor evaluării la perfecţionarea lor, centrarea evaluării asupra rezultatelor pozitive şi dezvoltarea permanentă a parteneriatului educaţional autentic care să evite extremismele de un fel sau altul sunt câteva răspunsuri posibile la necesităţile de perfecţionare a procesului de evaluare didactică şi educaţională. II.Funcţiile evaluării în procesul de învăţământ In procesul de predare-învăţare-evaluare sintetizând mai multe criterii ale evaluării putem diferenţia următoarele funcţii ale evaluării: a. constatarea achiziţiei unor cunoştinte teoretice şi/sau practice sau funcţia diagnostică, b. feed-back-ul sau informarea subiecţilor educaţionali cu privire la rezultatele obţinute sau funcţia cibernetică; c. funcţia selectivă prin care se realizează ierarhizarea şi clasificarea educaţilor în funcţie de cantitatea şi calitatea cunoştintelor teoretice şi practice asimilate, d. funcţia educativă -care se referă la conştientizarea rezultatelor evaluării, în situaţii diferite de succes, insucces sau mediocritate.Aceasta este cea mai importantă funcţie a evaluării, deoarece are ca scop stimularea subiecţilor educaţionali pentru obţinerea de rezultate superioare în pregătirea lor; e. funcţia prognostică -care prevede pe baza diagnosticului educaţional stabilit evoluţia ulterioară a subiecţilor educaţionali, valoarea, nivelul şi preformanţele pe care ar putea să le obţină în etapele urmatoare;

44

f. funcţia social-economică-care face trimitere la eficienţa învăţământului la nivel macro-sistemic, măsura în care acesta răspunde necesităţilor economice, sociale şi culturale ale societăţii. Toate aceste funcţii se pot raporta la contexte socio-culturale diferite dar interdependente: clasa de elevi, sistemul educaţional sau sistemul societal în intregul său .Ca urmare constatarea, informarea, corectarea, selecţia, perfecţionarea se adresează elevilor, părinţilor, factorilor de decizie educaţională , economică, culturală sau societală ca sistem integrat. Abordarea sistemică a evaluării şi a funcţiilor sale este cea propusă de UNESCO pentru ameliorarea practicilor evaluative . III. Forme si metode de evaluare a rezultatelor didactice si educationale Cercetări variate şi autori diferiţi au identificat mai multe criterii de clasificare a formelor de evaluare didactică cum sunt: 1. cantitatea şi calitatea cunoştinţelor sau experienţa asimilată care sunt evaluate prin ceea ce se numeşte evaluare parţială ( ascultare curentă, extemporale, probe practice curente) şi evaluare globală ( teze, examene şi concursuri). 2. perspectiva temporală in funcţie de care evaluarea poate fi : a.iniţială, de diagnosticare a nivelului de pregătire la începutul anului sau la începutul predării unor discipline; b.curentă (continuă, de progres) pentru asigurarea pregătirii sistematice şi continue a educaţilor, c. evaluarea periodică, de verificare a gradului de restructurare a materiei în modele informaţionale mai mari, d. evaluarea finală , de verificare a capacităţii de sinteză privind cunoaşterea întregii materii de studiu. 3. coroborarea celor două criterii (cunoştinţe, timp)care conduce la determinarea tipurilor de evaluare: A .evaluarea continuă sau formativă ; B .evaluarea cumulativă sau sumativa. Comparând cele două tipuri de evaluare sintetică putem identifica caracteristicile lor care se constituie în avantaje şi dezavantaje astfel: Evaluarea continua ,formativă Evaluarea cumulative, sumativa 1.verificari sistematice, pe secvenţe mici

1. verificări parţiale, pe secvenţe mari

2.verificarea tuturor elevilor şi a întregii materii

2.verificarea elevilor şi a materiei prin sondaj

3.verificarea procesului de învăţare 3.verificarea rezultatelor învăţării 4.verificarea prin obiective 4.verificarea prin scopuri 5. funcţia predominantă este de perfecţionare

5.funcţie predominantă de constatare

6.determină relaţii de cooperare între elevi

6. generează atitudini de stress, nelinişte

45

7 .contribuie la creşterea timpului pentru instruire

7 contribuie la scăderea timpului pentru instruire

Asa cum sunt prezentate aceste forme de evaluare cu particularităţile lor de catre I.T.Radu se observă faptul ca ambele prezintă atât avantaje cât şi dezavantaje deşi mulţi autori consideră că evaluarea continuă, formativă este superioară. Soluţia pentru ca ele să conducă la perfecţionarea procesului de evaluare este îmbinarea între modalităţi diferite de evaluare . 4. Dupa procedee diferite de evaluare formele de evaluare au fost clasificate în : a. Evaluarea orală (ascultarea)-este forma de evaluare curentă, dar şi cea prin examene şi concursuri.Această formă de evaluare prezintă atât avantaje, deoarece profesorul poate pune întrebări ajutatoare, elevul răspunde liber-cât şi dezavantaje deoarece nu există baremuri controlabile, se pot strecura subiectivitatea şi intimidarea. b. Evaluarea scrisă (extemporale, teze, alte lucrări) care prezintă de asemenea avantaje: elevul nu este stresat, poate lucra independent, există baremuri şi punctaje obiective-dar şi dezavantaje, deoarece această evaluare este parţială (2-3 subiecte), favorizează copiatul, etc. c. Evaluarea practică , prin probe practice , de laborator, atelier, la disciplinele experimental- aplicative, la anumite profile de învăţământ tehnic, medical, economie, pedagogic. d.Evaluarea sub forma de examene are rolul de a asigura promovarea, la o disciplină sau alta, a unui an şcolar/universitar, a unui ciclu de învăţământ , putându-se realiza prin una sau mai multe din modalităţile de evaluare prezentate :oral, scris, practic, sau mixt. e. Evaluarea sub forma de concursuri, de selecţie a candidatilor, în care se folosesc forme de evaluare variate: scrise, orale , practice prin care se ierarhizează competenţele în funcţie de numărul de locuri sau de baremuri. Verificarea orală, curentă este cunoscută şi sub denumirea de ascultare.Aceasta se practica la inceputul fiecarei lecţii mixte (10-15 minute) prin procedee diferite în funcţie de vârsta şi particularităţile individuale ale elevilor.Intrebările formulate trebuie să fie clare, scurte, să stimuleze nu numai memoria ci şi găndirea şi imaginaţia subiecţilor educaţionali, să fie adresate întregii clase cu scopul mobilizării acesteia . Elevii numiţi să răspundă (3-4) nu sunt aleşi în ordine alfabetică ci după anumite criterii psiho-pedagogice cum ar fi: realizarea unui anumit progres în pregătire. Profesorul are datoria de a promova un climat adecvat pentru ascultare, de linişte, încredere, concentrare, seriozitate. La clasele mari verificarea se poate face prin anunţarea unor elevi dinainte, ceea ce nu înseamnă neglijarea clasei la care se realizează evaluarea. In tipurile de lecţie dedicate verificării cunoştinţelor teoretice sau/şi practice, a lecţiilor de fixare şi consolidare a cunoştintelor, a lecţiilor de sinteză, verificarea orală se realizează asupra unor subiecte, teme, sau capitole de amploare, complexitate şi dificultate mai mare.Etapa de lecţie dedicată ascultării este de asemenea mai mare circa 40 de minute, realizându-se prin tehnici şi procedee diferite. Verificarea prin lucrări scrise este argumentată de condiţile obiective ale organizării şi desfaşurării concrete a procesului de învăţământ (numărul relativ mic de ore şi programa analitică incărcată )dar şi de conditiile psiho-pedagogice care solicită o evaluare de profunzime a personalităţii subiecţilor educaţionali.Verificarea prin lucrări scrise se

46

realizează pe baza unor lucrări anunţate special ca probe de control cum sunt: extemporalele, lucrări de sinteză, tezele şi alte lucrari.Verificarea prin lucrările scrise este modalitatea de verificare care se adresează tuturor elevilor din clasă şi care permite identificarea calităţilor dar şi greşelilor mai frecvente ale elevilor cu scopul perfecţionării învăţării şi dezvoltării personalităţii subiecţilor educaţionali. Extemporalele sunt probe scrise de control current, echivalente cu ascultarea orală care dureaza aproximativ 15 minute.Extemporalele se pot da fie la inceputul lecţiei fie la sfârşitul ei dar din lecţia deja pregătită, din materia curentă. Lucrările scrise de control dupa parcurgerea unui capitol reprezintă o modalitate de verificare amplă care poate dura 40-50 de minute. Cerinţele verificarii scrise se referă la formularea întrebărilor, a subiectelor şi problemelor în funcţie de particularităţile de vârstă şi individuale ale subiecţilor educaţionali, la timpul acordat, la dificultăţile subiectelor, la prezentarea lor , la modul de lucru independent al elevilor, la explicaţiile acordate de profesor cu privire la rezolvarea lor. In ceea ce priveşte corectarea lucrărilor scrise -la clasele mici se corectează complet fiecare greşeală, la clasele mijlocii se indică natura greşelii iar la clasele mari se semnalează doar greşeala. In timpul corectării lucrărilor este indicat ca profesorul să-şi întocmeasca un grafic al greşelilor şi al frecvenţei lor. Verificarea prin lucrări practice Aceasta modalitate de verificare se realizează la disciplinele şi şcolile cu activităţi de atelier, laborator , de teren dar câştigă o pondere din ce în ce mai mare şi la celelalte discipline prin aplicaţiile lor , prin deplasarea accentului de pe aspectele teoretice spre cele practice, în şcolile tehnice, în liceele industriale, în şcolile de arte şi meserii.Lucrările practice se pot da individual sau pe grupe iar dificultăţile lor sunt gradate cu scopul fixării cunoştintelor, a formării deprinderilor, priceperilor şi abilităţilor.Dar verificările practice nu exclud posibilitatea formării şi dezvoltării calităţilor morale ale subiecţilor educationali cum ar fi : disciplina, cooperarea în echipă, onestitatea, atitudinea pozitivă faţă de muncă, faţă de instrumentele de lucru,etc. Controlul prin examene Examenul reprezintă o formă a evaluării printr-o lucrare deosebită , cu semnificaţie de bilanţ, asupra gradului de pregătire a subiecţilor educaţionali, într-o perioadă lungă de şcolarizare, cu un anumit caracter selectiv.Examenul are o mare rezonanţă socială ca urmare el a determinat discuţii şi controverse în rândul specialiştilor şi nespecialiştilor, printre psihologi, pedagogi, sociologi, părinţi, cu privire la calitatea examinării, criterii de examinare, menţinerea sau eliminarea examenelor.Principalele critici ale examenelor incriminează stress-ul provocat şi intreţinut de examene , dificultatea organizării lor ,posibilitatea apariţiei faptelor de corupţie , necunoaşterea dintre examinatori şi examinaţi -în cazul bacalaureatului de exemplu.Dar examenul nu are doar dezavantaje -care au fost scoase mult in evidenţă in ultima perioadă ci şi avantaje cu privire la obiectivitaea lui, la evaluarea aptitudinală , cu caracter profesional, la adaptarea subiecţilor educationali la condiţiile unei evaluări exigente, complexe şi selective. Examenul pentru a fi bine realizat trebuie să îndeplinească anumite condiţii (I.Strachinaru). a. subiectele de examen sa reflecte teme centrale, fundamentale care sa stimuleze gandirea subiectilor educationali si afirmarea aptitudinilor lor;

47

b.daca examenul este oral, candidatul trebuie lasat sa-si expuna subiectul iar profesorul dupa ce acesta a incheiat prezentarea subiectul trebuie sa adreseze unele intrebari menite sa verifice capacitatea candidatului da a releva esentialul,de a exemplifica si argumenta o anumita teza; c.daca examenul este scris lucrarea este corectata de un profesor si poate fi verificata si de alti membri ai comisiei pentru a spori obiectivitatea controlului, d.examenul trebuie sa se desfasoare in conditii psihologice si morale favorabile cu rabdare, bunavointa, calm, seriozitate, atitudine egala fata de toti candidatii. Problema care se pune cu privire la examen nu este eliminarea lui ca forma de evaluare ci perfectionarea continua. Forme de optimizare a evaluarii fata de modalitatile traditionale I.Bontas prezinta mai multe forme de optimizare a evaluarii cum ar fi : 1. testele docimologice, 2. evaluarea prin discutii libere, pe baza unei tematici stabilita anterior, 3. evaluarea cu ajutorul mijloacelor electronice -calculatoarele, 4. evaluarea de tip DELPHI. Testele docimologice (grilele), contin un numar mare de intrebari (50-60) diferite: a. binare (da sau nu), b.alegerea din mai multe raspunsuri din care numai unul este corect; c.construite de elev. Testele docimologice prezinta atat avantaje deoarece se refera la intreaga materie, corectarea este mai obiectiva si mai rapida -dar si dezavantaje deoarece fragmenteaza materia si nu verifica capacitatea de sinteza a subiectilor educationali. Evaluarea prin discutii libere, pe baza unei tematici stabilite anterior-dă subiectilor posibilitatea de a se prezenta degajat dar dificultatea in apreciere este mai mare datorita lipsei baremurilor si posibilitatii aparitiei subiectivitatii. Evaluarea cu ajutorul mijloacelor electronice-calculatoare -se realizeaza pe baza unor programe de evaluare, dispozitivele elctronice compara si apreciaza cu note cunostintele.Avantajele acestei modalitati de evaluare se refera la egalitatea in apreciere si notare pentru toti exminatii care au aceleasi cunostinte ,in diferentierea si ierarhizarea candidatilor in mod obiectiv.Dezavantajele se refera la posibilitatea inhibitiei candidatilor timizi in fata calculatorului , datorita lipsei factorului uman si a stimularii pozitive a acestuia. Evaluarea de tip DELPHI -este o evaluare in echipa in general pentru probele scrise si dupa caz practice.Aceasta metoda de evaluare prezinta avantajul numarului mare de corectori (11 experti) sau 2 corectori si 1expert supracorector in invatamantul superior dar are si dezavantajele timpului indelungat de evaluare. IV. NOTAREA. Aprecierea rezultatelor scolare se concretizeaza de cele mai multe ori prin notare.Notarea este un act de atasare a unei etichete, a unui semn unui anumit rezultat al invatarii.Nota este un indice ce corespunde unei anumite realizari a randamentului scolar.Gilbert de Landsheere arata ca nota reprezinta aprecierea sintetica ce traduce evaluarea unei

48

performante in domeniul invatamantului .Dupa Vasile Pavelcu nota poate indeplini mai multe functii: a .informare, pentru elevi, profesori, parinti; b.reglarea procesului de invatare; c .autoevaluare , d.formarea imaginii de sine; e.realizarea unui nivel optim de aspiratii; f. terapeutică-prin acordarea unui punct in plus-de exemplu; g.patogen -prin caracterul ei stresant. In teoria si practica notarii au fost puse in evidenta doua modele de notare. 1. notarea prin raportarea la grup, 2 . notarea individualizata. Notarea prin raportarea la grup se realizeaza prin compararea elevilor intre ei si prin raportarea acestor rezultate la anumite norme, la un anumit standard de pregatire si competenta. De exemplu pentru nota 5 elevii trebuie sa atinga obiectivele minime, pentru nota 7 elevii trebuie sa atinga nivelul mediu al cunostinelor teoretice si practice iar pentru nota 10 nivelul maxim al acestor obiective stabilite anterior si comunicate subiectilor educationali. Notarea individualizata se caracterizeaza prin compararea rezultatelor obtinute de elevi la un moment dat cu rezultatele lor anterioare. Modalitatea individualizata de notare reprezinta una dintre metodele de concretizare a programelor de instruire diferentiata. Aceasta modalitate de evaluare stimuleaza subiectii educationali sa se cunoasca mai bine, sa-si stabileasca obiective pe masura posibilitatilor proprii, sa-si organizeze mai bine timpul de invatare, sa-si identifice optimul motivational si sa-si atinga obiectivele stabilite. I.Bontas prezinta urmatoarele sisteme conventionale de notare: 1. notarea prin cifre (5-20), a. cu 5 trepte -de la 5 la 1 in tarile C.S.I., b.cu 6 trepte de la 6 la 1 in Germania, Elvetia, Bulgaria, c.cu 7 trepte, de la 7 la 1 in Suedia si Norvegia; d.cu 10 trepte, de la 10 la 1 in Finlanda si Romania , e.cu 20 de trepte in Franta si Romania pentru perfectionarea medicilor, de la 20 la 1, notele de promovare fiind de la 12 in sus. 2.aprecierea prin calificative . a. foarte bine ( 10-9); b. bine (8-7); c. satisfacator (6-5); d. nesatisfacator(4-1) 3. evaluarea prin litere , 6-7 litere in Anglia de exemplu; 4. evaluarea prin sistem binar : admis sau respins -care se practica la anumite discipline optionale, la anumite probe de perfectionare a personalului didactic, la unele concursuri si probe cum ar fi colocviile; 5. evaluarea cu bile colorate : a.albe pentru foarte bine, b.rosii pentru bine, c.negre pentru insufucient.

49

6. evaluarea cu aprecieri in limba latina : a.magna cum laude (cu mare lauda), pentru foarte bine, b. cum laude (cu lauda), pentru bine. 7. cu diploma de merit. a- la bacalaureat, b. la absolvirea invatamantului superior. Notarea corecta prezinta anumite caracteristici pe care le pun in evidenta majoritatea autorilor: • obiectivitatea, • validitatea, • fidelitatea. Obiectivitatea notarii se refera la corectitudinea, responsabilitatea, exigenta si competenta docimologica care se concretizeaza in : a.raportarea cantitatii si calitatii cunostintelor dobandite la cantitatea si calitatea cunostintelor prevazute in documentele scolare si universitare, in bibliografia si recomandarile profesorului; b.evaluarea greselilor si a gravitatii lor raportate la volumul si performantele obtinute de subiectii educationali; c.evaluarea frecventii educatilor la disciplinele unde aceasta este obligatorie . Validitatea sau valabilitatea notei se refera la faptul daca nota reflecta ceea ce arata ca masoara, daca aceasta este corespunzatoare treptei ierarhice din sistemul de notare respectiv. De exemplu daca nota 7 care se acorda studentilor de la o facultate tehnica pentru pregatirea psiho-pedagogica este corespunzatoare notei 7 care se acorda studentilor de la o facultate umanista sau este corespunzatoare notei 5 pentru aceeasi pregatire. Fidelitatea sau constanta notarii consta in faptul ca nota acordata de un examinator sa se mentina la oricare alt examinator sau la acelasi profesor in alta etapa de evaluare a acelorasi cunostinte . Notarea subiectiva, erori sau disfunctii ale evaluarii didactice si educationale Obiectivitatea, validitatea si fidelitatea evaluarii sunt situatii ideale spre care se tinde dar care in realitate intalnesc multe dificultati de realizare. Cele mai cunoscute situatii care conduc la notarea subiectiva, la erori sau disfunctii ale evaluarii sunt: 1. Fenomenul “HALO”-ului sau al iradierii notei. 2. Fenomenul de CONTRAST, 3. Fenomenul” OEDIPIAN”sau” PYGMALION” 4. Fenomenul de ORDINE, 5. Nivelul mediu al clasei ca reper al evaluarii; 6. Raportul dintre evaluarea cunostintelor si comportamentul elevilor. 7. Eroarea LOGICA, 8. Ecuatia personala a examinatorului. Fenomenul HALO-ULUI a fost pus in evidenta de Ed.Thorndike si se refera la influenta negativa asupra notelor ulterioare de catre notele anterioare ale unui elev , fie la aceeasi disciplina fie la discipline diferite.Efectul are o baza psihologica reala si anume iradierea impresiei partiale asupra intregii personalitati a elevului .Astfel elevii buni sunt avantajati deoarece in virtutea inertiei profesorii nu mai observa unele lipsuri ale lor iar elevii slabi

50

sunt dezavantajati dupa acelasi criteriu al iradierii notei sau al inertiei profesorului. Fenomenul HALO-ului poate fi contracarat printr-o autosupraveghere permanenta a profesorului sau prin colaborarea cu alti profesori pentru corectarea notarii. Fenomenul de CONTRAST apare prin accentuarea a doua insusiri contrastante care survin imediat in timp si spatiu. In mod curent profesorii au tendinta sa compare si sa ierarhizeze elevii. Dar daca dupa un elev bun, cu o lucrare buna urmeaza un elev sau o lucrare slaba acestia din urma devin si mai slabe si invers. Constientizarea efectelor datorate contiguitatii probelor este prima modalitate de corectare a efectului de contrast. Fenomenul OEDIP sau PYGMALION -se refera la prezicerea de catre profesor a rezultatelor evaluarii in functie de parerile sale preconcepute. Parerile profesorului nu numai ca anticipa dar si faciliteaza aparitia comportamentelor respective. Solutia pentru a contracara acest efect este increderea in posibilitatile elevilor si comunicarea acestei atitudini pozitive ca stimulent pentru invatare. Fenomenul de ORDINE se manifesta prin aceeasi inertie a profesorului, care pastreaza acelasi nivel de apreciere pentru o suita de raspunsuri care in realitate prezinta diferente calitative. De exemplu unii profesori sunt mai exigenti dimineata si pun note mai mici lacrarilor evaluate in aceasta parte a zilei, alti profesori sunt mai exigenti dupa-amiaza si pun note mari dimineata. Nivelul mediu al clasei ca punct de referinta in evaluare denatureaza conceptia docimologica si duce la subiectivitate. In evaluare se porneste de la nivelul cel mai inalt al programei, de la nivelul maxim al notei, se realizeaza baremurile in felul acesta asigurandu-se o ierarhizare obiectiva pe scara valorica. Raportul dintre evaluarea cunostintelor si comportarea subiectilor educationali La stabilirea notelor pentru cunostintele teoretice si practice nu se iau in consideratie deviatiile comportamentale ale educatilor cu exceptia copiatului pentru care se pune nota 1.Pentru celelalte fapte comportamentale deficitare exista nota la purtare in scoli si sanctiuni in facultati potrivit regulamentelor scolare si universitare. Eroarea LOGICA -consta in evaluarea detaliilor, a efortului depus de elevi, a constiinciozitatii in locul obiectivelor esentiale anticipate prin programa analitica. Aceasta eroare se justifica uneori dar ea nu trebuie sa devina o regula. Ecuatia personala a examinatorului .Fiecare profesor isi elaboreaza in timp un anumit sistem de evaluare, dupa criterii proprii. Astfel unii profesori prefera valorile superioare ale scarii valorice, fiind mai generosi, altii prefera valorile inferioare ale acestei scari fiind mai severi, unii folosesc nota ca incurajare, altii ca o modalitate de constrangere. Daca diferentele constatate la acelasi examinator pe parcursul anului sau la examinatori diferiti sunt mai mari de 1-2 puncte ecuatia personala a profesorilor respectivi trebuie corectata. In afara de acest erori didactice pot sa apara diferite stari de oboseala, boala, situatii accidentale care pot influenta evaluarea didactica si educationala dar care trebuie cunoscute si depasite Categorii probabile de profesori examinatori In mod conventional -arata I.Bontas-profesorii examinatori se pot clasifica in doua categorii: 1. dupa gradul de exigenta manifestat in precesul de evaluare; 2. dupa atitudinea si comportamentul docimologic.

51

1. Dupa gradul de exigenta in notare examinatorii au fost clasificati in: a.examinatori severi, la care predomina notele mici; b.examinatori normal-exigenti la care notele sunt de toate categoriile, cele mai multe note fiind medii de 7-8 iar cele mai putine note mici si mari, c.examinatori indulgenti, la care notele mari predomina. 2. Dupa atitudinea si comportamentul docimologic examinatorii au fost clasificati in : a.examinatori amorfi, reci, indiferenti, b.examinatori autoritaristi, egocentrici, c.examinatori de tip uman, optimisti. Randamentul scolar si universitar.Succesul si insuccesul Randamentul scolar si universitar nu se reduce la rezultatele activitatii didactice si educationale raportate la obiectivele stabilite anterior ci este un concept mai larg care se refera la evaluarea personalitatii subiectilor educationali in intregime, la evaluarea sistemului educational raportat la sine dar si la sistemul societal. Randamentul scolar/universitar in sens restrans priveste raportul dintre succesele si insuccesele didactice si educationale. Succesele scolare/universitare se caracterizeaza prin: a.procent mare de promovabilitate; b.note bune si foarte bune, c competenta reala. Insuccesele scolare/universitare se caracterizeaza prin. a.numar mare de corigente, examinari si reexaminari; b numar mare de elevi sanctionati, c. rezultate slabe, d. integrare socio-profesionala deficitara; e. alienare profesionala . Randamentul scolar si universitar depinde de numeroase conditii interne sistemului educational cum ar fi: calitatea obiectivelor educationale, a conţinuturilor, a strategiilor, a subiecţilor educaţionali şi a profesorilor dar şi de numeroase condiţii externe : dotarea materiala si sustinerea financiara a invatamantului, influentele educative ale familiei, scolii, strazii, societatii in general. Cresterea eficientei sistemului educational se poate realiza si prin imbunatatirea randamentului scolar si universitar ca urmare a cresterii calitatii conditiilor interne si externe ale invatamantului. BIBLIOGRAFIE 1. Bontas, I.(1999), Pedagogie, Editura All, Bucuresti 2. Nicola, I.(2003), Tratat de pedagogie scolara, Editura Aramis, Bucuresti 3. Landsheere, G.(1979), Evaluarea didactica si examenele, EDP, Bucuresti 4. Tiron, E.(2005), Pedagogie, Curs in format electronic, pentru studenti 5. Carcea, M.(2002), Didactica, Curs litografiat, Iasi

52

FORME DE ORGANIZARE ALE PROCESULUI INSTUCTIV-EDUCATIV I. LECTIA-forma principală de proiectare şi desfăşurare a procesului de învăţământ,; II. Alte forme de organizare ale procesului de predare-învăţare-evaluare, Procesul de învăţământ parcurge etape diferite dar în legatură unele cu altele: proiectarea, organizarea, desfasurarea, evaluarea -etape care asigura in sine si prin relatia dintre ele eficienta activitatii de predare-invatare-evaluare. Organizarea procesului de invatamant are urmatoarele categorii de baza: 1.lectia, 2.sistemul de lectii; 3.tipul de lectie; 4.varianta de lectie; 5.proiectul de lectie. LECTIA-este forma principala de organizare a procesului de invatamant in cadrul careia clasa de elevi desfasoara o activitate comuna de invatare sub coordonarea profesorului intr-o anumita unitate de timp. SISTEMUL DE LECTII-reprezinta o unitate supraordonata a lectiei prin care se desemneaza grupul de lectii ,de tipuri diferite necesare tratarii unei teme sau capitol din programa de invatamant. TIPUL DE LECTIE este o modalitate de organizare si desfasurare a lectiei determinata de unul dintre obiectivele instructiv-educative ale procesului de invatamant: a. comunicare si insusire a noilor cunostinte, b. formarea de priceperi si deprinderi intelectuale, motorii si senzoriale, c. consolidarea cunostintelor, priceperilor si deprinderilor: d. invatarea de atitudini, trairea valorilor. e.masurarea si aprecierea performantelor elevilor. VARIANTA DE LECTIE -este modalitatea de organizare si desfasurare a unui tip de lectie, determinata de unul dintre factorii variabili ai procesului de invatamant :mijloc, metoda, procedeu, stil de lucru, loc de desfasurare, modul de organizare a procesului invatarii: individual, pe grupe, frontal. PROIECTUL DE LECTIE -reprezinta schema rationala de concepere si desfasurare a lectiei, prin care se precizeaza obiectivele si continuturile, se selecteaza si se combina cele mai adecvate metode, mijloace, moduri de organizare a activitatii si de evaluare a eficientei acestora. LECTIA -FORMA PRINCIPALA DE PROIECTARE SI DESFASURARE A PROCESULUI DE INVATAMANT In scoala feudala invatau laolalta elevi de 7-14 ani avand fiecare un alt nivel de cunostinte. Invatamantul avea un caracter predominant individual: profesorul lucra pe rand cu fiecare elev sau cu cate o grupa de scolari desfasurand activitati didactice deosebite ca : elemente grafice, silabisirea, citirea, socotitul, scrierea. Inscrierea la scoala era posibila in orice perioada din an, deoarece nu exista propriu-zis un inceput si un sfarsit de an scolar, cum nu exista nici programa sau orar.Dar prin caracteristicile sale:

53

numar mic de elevi, pregatirea elementara a acestora, scoala feudala nu raspundea cerintelor noii societati care se infiripa -societatea capitalista. Ca urmare, invatamantul individual predominant pana la Renastere a fost inlocuit cu cel organizat pe clase si lectii.Raspandirea stiintei de carte in mase devenise imperativa datorita transformarilor economice si sociale care pregateau capitalismul. Acestea solicitau oameni cu stiinta de carte, pregatiti din punct de vedere profesional care nu puteau fi pregătiţi decât de invatamantul pe clase si lectii. Cel dintai care a intreprins o actiune eficienta de reorganizare a scolii a fost JAN AMOS COMENIUS (1592-1670) care la inceputul epocii moderne, a dezvoltarii relatiilor de productie in perioada de ascensiune a burgheziei a generalizat experienta educativa inaintata, aratand in opera sa DIDACTICA MAGNA cum se poate obtine un randament crescut in scoala prin organizarea intruirii pe clase si lectii. El indica mai intai impartirea elevilor in clase potrivit cu varsta acestora si cu nivelul lor de dezvoltare fizica si psihica. Aceiasi clasa lucreaza timp de un an scolar, parcurgand o programa impartita pe luni si zile. In fiecare zi se predau lectii pe obiecte prezentandu-se ca un tot unitar, cu scop bine determinat. Structura lectiei cuprinde citirea si explicarea lectiei noi, ca si repetarea de catre elevi dupa carte. Elevii lucreaza in fiecare zi 4 ore de lectii cu invatatorul si 4 ore de munca individuala. Astfel lectia s-a afirmat prin caracteristicile sale specifice: obiective, continuturi, metode, mijloace, bine determinate, anticipate, organizate, planificate si optimizate permanent. Primii care au observat totusi limitele invatamantului organizat pe clase si lectii au fost adeptii curentului « educatia noua », « sa pornim de la copil » , care-si propuneau organizarea educatiei in functie de interesele copilului. Astfel la inceputul secolului XX acestia i-au opus lectiei, noi forme de organizare a invatarii, mai suple si mai apropiate de interesele cognitive spontane ale copiilor si tocmai de aceea mai proprii sa raspunda exigentelor societatii moderne. Noua societate capitalista cerea scolii sa formeze nu numai stiutori de carte ci si spirite independente, capabile sa se autoconduca si sa se integreze activ in viata profesionala si sociala. Lectia a fost mereu perfectionata, pornind de la caracterul ei excatedra in care sursa invatarii o reprezinta exclusiv profesorul pana la tehnicile didactice de activizare a elevilor, de crestere a eficientei relatiei profesor-elev. Astfel pe baza unor indelungate confruntari si verificari s-a constatat ca activitatea scolara organizata pe clase si lectii este superioara altor modalitati de organizare a procesului instructiv-educativ. Lectia asigură studierea sistematica a materiei, dozeaza volumul de efort cerebral, dezvolta disciplina si interesul pentru munca scolară, stimulează capacitatea intelectuala a elevilor, curiozitatea si constiiciozitatea, desteaptă increderea in fortele proprii si atitudinea activa in sfera valorilor culturale. Profesorul Ioan Strachinaru arata ca eficienta lectiei este legata de respectarea urmatoarelor cerinte de baza: 1.precizarea clara a scopului lectiei-in functie de: a.sarcina didactica fundamentala a lectiei, b.continutul lectiei selectat dupa programa analitica si planificare, c.varsta si nivelul de dezvoltare al elevilor, e.probleme educative speciale. 2.conceperea lectiei ca unitate independenta si ca parte a unui intreg-sistemul de lectii. 3.selectarea continutului fiecarei parti de lectie si a metodelor didactice necesare pentru transmiterea acestui continut. Este recomandat sa fie selectate cunostintele strict

54

necesare intelegerii temei cuprinse in programa si a se prezenta la un nivel mai inalt fata de cunostintele prezenztate anterior fara a depasi nivelul de intelegere al elevilor. 4.preocuparea de a imbina munca individuala cu cea de grup. Lectia este predata de profesor intregii clase dar cunostintele sunt insusite in mod individual, in functie de particularitatile de varsta si individuale ale subiectilor educationali. De aceea profesorul va gasi limbajul si tonul care sa antreneze atentia si interesul tuturor si fiecaruia in parte. 5. legarea în mod organic a laturii instructive cu cea educativa. Din continutul lectiei. metodele folosite si temele pentru acasa derivă in mod firesc efectele educative ale lectiei. Prin transmiterea cunostintelor, formarea de priceperi si deprinderi, profesorul dezvoltă in timpul lectiei funcţiile intelectuale ale elevilor, îi deprinde cu efortul, le formează convingeri, le dezvoltă sentimentele intelectuale si trăsăturile de caracter. 6. folosirea timpului lectiei in mod eficient .Folosirea rationala si economica a timpului de desfasurare a lectiei asigura ritmul sustinut al activitatii didactice, previne dezorganizarea si indisciplina in activitatea educationala. Lectia trebuie pregatită din timp atat in ceea ce priveste continutul ei, organizarea si desfasurarea acesteia, selectarea metodelor si aplicarea mijloacelor necesare, stimularea elevilor. TAXONOMIA LECTIEI Realizarea scopului unei lectii depinde de structura lectiei, adica de organizarea si succesiunea in timp a etapelor sau verigilor unei lectii. Scopul si sarcinile unei lectii corespund etapelor sau verigilor unei lectii.Acestea sunt: 1.comunicarea si insusirea de noi cunostinte, 2. formarea priceperilor, deprinderilor pe baza aplicatiilor. 3. consolidarea cunostintelor, priceperilor si deprinderilor; 4 .verificarea cunostintelor, priceperilor si deprinderilor. Criteriul sarcinii didactice pricipale a condus majoritatea pedagogilor la urmatoarea taxonomie sau clasificare a lectiei: LECTIA MIXTA SAU COMBINATA LECTIA DE COMUNICARE SI INSUSIRE A CUNOSTINTELOR LECTIA DE FORMARE A PRICEPERILOR SI DEPRINDERILOR LECTIA DE CONSOLIDARE A CUNOSTINTELOR, PRICEPERILOR SI DEPRINDERILOR LECTIA DE CONTROL SI EVALUARE A CUNOSTINTELOR, PRICEPERILOR SI DEPRINDERILOR. In mod curent tipul de lectie cel mai frecvent utilizat in scoala il constituie lectia mixta sau combinata. LECTIA MIXTA SAU COMBINATA-este lectia care parcurge toate etapele, antrenand toate verigile procesului instructiv-educativ (verificare, comunicare, fixarea si consolidarea cunostintelor, priceperilor si deprinderilor). Lectia mixta sau combinata raspunde particularitatilor de varsta si individuale ale elevilor din clasele mici si mijlocii cu privire la capacitatea de concentrare a atentiei, rezistenta la efortul fizic si cerebral, formarea de interese si aspiratii. Acest tip de lectie are urmatoarea stuctura:

55

a.organizarea clasei pentru lectie(1-2minute) consta in asezarea elevilor la locurile lor, pregatirea pentru activitatea didactica, notarea absentelor, crearea atmosferei necesare pentru etapa urmatoare. b.verificarea temelor date pentru acasa, controlul sau ascultarea lectiei se realizeaza in functie de varsta elevilor, de disciplina respectiva prin modalitati diferite: controlul caietelor, verificarea unei teme la tabla, intrebari adresate intregii clase si unor elevi, lucrari de control(8-10 minute) c anuntarea lectiei noi.si stabilirea legaturii cu lectia sau lectiile anterioare. Aceasta etapa se pregateste printr-o convorbire cu elevii menita sa trezeasca fondul aperceptiv de cunostinte dar, in acelasi timp se adresaza unele intrebari la care elevii nu stiu sa raspunda si care sa le stimuleze interesul pentru lectia noua. Astfel profesorul anunta lectia noua , incadrata intr-un sistem de lectii, intr-un capitol din programa analitica. d.transmiterea noilor cunostinte, comunicarea de cunostinte sau predarea propriu-zisa(20-25 de minute). Aceasta este partea principala a lectiei in care profesorul expune si explica noul continut de cunostinte in functie de proiectul de tehnologie didactica realizat anterior dar si in functie de elementele surpriza care pot sa apara in realizarea directa a lectiei. Profesorul comunica si analizeaza fapte noi, generalizeaza cunostintele, imbinanad metodele si mijloacele didactice: expunerea sistematica, demonstrarea, lucrul cu manualul, cu tabla, stimuland si antrenand elevii in descoperirea, intelegerea , organizarea cunostintelor.Continutul de cunostinte predat trebuie sa corespunda programei analitice , sa aiba un caracter stiintific bine determinat, sa fie sistematic si accesibil elevilor. La clasele mici si mijlocii este recomandat sa se scrie pe tabla planul lectiei inca de la inceputul acestei etape de transmitere a cunostintelor. e.fixarea si consolidarea noilor cunostinte se realizeaza cu ajutorul conversatiei dintre profesor si elevi.Aceasta constituie o modalitate de verificare a gradului de intelegere a cunostintelor, de integrare a lor intr-un sistem de cunostinte, de pregatire a trecerii cunostintelor din memoria de scurta durata in memoria de lunga durata. Fixarea si consolidarea cunostintelor se poate realiza prin procedee diferite in functie de disciplina respectiva si varsta elevilor prin exercitii, comparatii, prin aplicarea noilor cunostinte la situatii noi . f.indicarea temei pentru acasa-constituie ultima veriga a lectiei mixte sau combinate. Aceasta etapa educa costiinciozitatea elevilor, îi pregateste pentru munca independenta si pentru efort, le dezvolta capacitatile intelectuale complexe, le formeaza priceperile si deprinderile de aplicare a cunostintelor. Succesiunea etapelor sau verigilor unei lectii nu este rigida ci are o anumita relativitate. In structura lectiei combinate pot sa apara in functie de varsta elevilor, de tema prezentata de particularitatile individuale ale subiectilor educationali interactiuni intre verigile unei lectii sau chiar schimbarea locului unor etape ale lectiei. Astfel uneori temele pentru acasa nu sunt obligatorii, iar alteori fixarea cunostintelor este inlocuita de indicarea temelor pentru acasa. De asemenea in lectiile moderne verificarea gradului de intelegere a cunostintelor se poate realiza permanent pe masura transmiterii acestor cunostinte. Aplicarea metodelor activ-participative descoperirea, problematizarea, dezbaterea, studiul de caz , mai ales la clasele mari si in invatamantul superior are rolul de a asigura interactiunea eficienta intre etapele unei lectii combinate. Ca urmare a folosirii in mod predominant in lectia combinata a unei metode didactice sau a alteia s-au diferntiat urmatoarele variante de lectie:

56

a.lectia introductiva, b.lectia prelegere; c.lectia problematizata, d.lectia studiu de caz, e.lectia experimental-factuala; f.lectia in cabinet, atelier, pe terenul scolar, intr-o unitate productiva; g.imbinarea lectiei frontale cu cea pe grupe sau individuala. IOAN BONTAS prezinta structura shematica a celorlalte tipuri de lectie astfel: LECTIA DE COMUNICARE A NOILOR CUNOSTINTE 1. Momentul organizatoric(2-3 minute) 2. Reactualizarea cunostintelor(3-4 minute) 3.comunicarea noilor cunostinte(40 de minute) 4. Fixarea noilor cunostinte si realizarea feed-back-ului (4-5 minute) 5.Tema pentru acasa(2-3 minute) Acest tip de lectie se proiecteaza in general la clasele mari ,pentru temele care necesita o prezentare mai extinsa si mai profunda, datorita dificultatii dar si importantei lor. LECTIA DE FIXARE SI CONSOLIDARE A NOILOR CUNOSTINTE 1. Momentul organizatoric(2-3 minute) 2. Fixarea si consolidarea cunostintelor(40 minute) 3. Concluzii si realizarea feed-back-ului (5-6 minute) 4.Tema pentru acasa(2-3 minute) Aest tip de lectie se proiecteaza dupa parcurgerea unui sistem de lectii sau capitol . LECTIA DE RECAPITULARE, SISTEMATIZARE SI SINTEZA A CUNOSTINTELOR 1. Moment organizatoric (2-3 minute) 2 .Recapitulerea, sistematizarea si sinteza cunostintelor (40 minute) 3. Concluzii si realizarea feed-back-ului (5-6 minute) 4. Tema pentru acasa (2-3 minute) Asemenea tipuri de lectie se proiecteaza dupa parcurgerea uni sistem de capitole ale disciplinei de invatamant si la sfarsitul disciplinei respective. LECTIA DE FORMARE A PRICEPERILOR SI DEPRINDERILOR 1. Momentul organizatoric (2-3 minute) 2. Formarea priceperilor si deprinderilor sau efectuarea de exercitii (40 de minute) 3. Concluzii si realizarea feed-back-ului (5-6 minute) 4.Tema pentru acasa (2-3 minute) Asemenea tipuri de lectie se proiecteaza pentru efectuarea de exercitii si rezolvarea de probleme in clasa, pentru efectuarea de lucrari practice, experimentale, in laborator,sau in atelierul -scoala dupa caz. LECTIA DE EVALUARE ORALA A CUNOSTINTELOR

57

1. Momentul organizatoric (2-3 minute) 2. Verificarea cunostintelor elevilor(35-40 minute) 3. Notarea elevilor,concluzii si realizarea feed-back-ului(5-6 minute) 4. Tema pentru acasa(2-3 minute) LECTIA DE EVALUARE A PRICEPERILOR SI DEPRINDERILOR PRACTICE 1. Momentul organizatoric (5-6 minute) 2. Efectuarea probei practice de control(40 de minute) 3. Aprecieri, concluzii, feed-back(4-5 minute) Dar toate aceste tipuri de lectie prezinta la randul lor variante diferite de lectie in functie de metodele, procedeele, mijloacele didactice si educationale aplicate. Astfel lectia de fixare, recapitulare si sistematizare a cunostintelor poate sa se realizeze sub urmatoarele variante: a.lectia de recapitulare cu text programat b.lectia de recapitulare cu ajutorul fiselor c. lectia intr-o unitate productiva,in laborator d.lectia la inceputul anului e.lectia la sfarsitul semestrului, anului scolar, al unui ciclu scolar. Lectia de formare a priceperilor si deprinderilor poate avea variante diferite prin: a.elaborarea de compuneri, referate, exercitii si probleme, de construire a modelelor de mânuire a aparaturii; b.lectii de munca independenta; c.activitati desfasurate pe grupe. II. ALTE FORME DE PROIECTARE SI ORGANIZARE A PROCESULUI DE INVATAMANT Sistemul de instruire pe clase si lectii este dezvoltat dupa COMENIUS de alti pedagogi de prestigiu ca PESTALOZZI, HERBART, USINSKI, care aduc argumente pentru valoarea superioara a acestuia. Astfel HERBART fundamenteaza psihologic procesul cunoasterii si releva rolul cercurilor de idei in procesul de asimilare a cunostintelor stabilind 4 trepte in procesul de invatamant. a.claritatea; b.asocierea; c. sistema , d. metoda. Ceea ce pentru conceperea lectiei echivaleaza cu expunerea intuitiva, legatura cu vechile cunostinte, elaborarea definitiei, a legii si aplicarea. Dar faptul ca Herbart considera valabile cele 4 trepte ale conceperii lectiei pentru orice disciplina si orice tip de lectie indiferent de varsta elevilor a condus la un anumit didacticism. Urmasii lui Herbart au accentuat formalismul didactic pe linia unei sheme invariabile care a dus la blocarea initiativei profesorului.Ca reactie la dogmatismul scolii lui Herbart s-au dezvoltat la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea orientarile de “educatie noua”reprezentate de Ed. Claparede (1873-1940), A.Ferierre(1879-1961), Decroly(1931-1932), J.Dewey(1859-1952), M.Montessori(1870-1952). Aceste noi orientari mai sunt cunoscute sub denumirea de “scoala activa, ”deoarece acuza spiritul verbalist si

58

uniformizator al invatamantului pe clase si lectii propunand centrarea educatiei pe fortele proprii fiecarui copil Dar si curentul scolii active a dus la forme radicale de organizare a procesului de invatamant obiectivate in ceea ce s-a numit “scoala pe masura:”Dalton, Winetka, Manheim.Nici unul dintre aceste sisteme nu poarta numele autorului sau. Sistemul Dalton se numeste astfel dupa numele localitatii Dalton din S.U.A.si inlocuieste activitatea desfasurata pe clase si lectii cu activitatea independenta orientata dupa interesele elevilor si desfasurata in mod aleatoriu in cabinete, laboratoare, fara un orar dinainte stabilit. Sistemul Winetka -cartier din Chicago are la baza ideea ca elevii trebuie sa se dezvolte dupa particularitatile lor individuale, in mod diferentiat, pe baza de activitati predominant individuale, de unele activitati comune, coordonate de profesor. Sistemul Manheim -dupa localitatea cu acelasi nume din Germania omogenizeaza clasele , care erau alcatuite din elevi cu acelasi nivel intelectual. Scoala activa, educatia noua, pe masura reprezinta un efort de perfectionare a scolii traditionale dupa principiile. a.activitatii proprii copilului, b.activitatii practice, c.interesele dominante ale elevilor. Concomitent cu activitatea didactica desfasurata sub forma de lectii procesul de invatamant -arata I.BONTAS-cunoaste si alte forme de organizare si proiectare didactica printre care cele mai importante sunt: 1.proiectele; 2.consultatiile; 3.meditatiile; 4.vizitele si excursiile de studiu, 5. practica in productie; 6. practica pedagogica; 7.studiul individual. Dupa alti autori aceste forme de organizare a invatarii se pot clasifica in : 1. activitati in afara clasei dar complementare cu lectiile cum sunt: a. lucrarile aplicativ-practice; b.excursiile si vizitele didactice, 2.activitati extra-didactice ,non-formale ,optionale sau facultative ca: a.cercurile de elevi, b.consultatiile si meditatiile, c.olimpiadele si competitiile artistice si sportive; d.excursiile si vizitele extrascolare. Proiectele sunt forme ale activitatii didactice care au in mod special un caracter de pregatire profesionala ,bazat pe creativitatea elevilor sau studentilor .Proiectele se organizeaza si se proiecteaza in forme de activitate didactica denumite sedinte de proiect. Sedintele de proiect au fost clasificate in mai multe tipuri: 1.sedinta de prezentare a temei si de initiere in studiul ei; 2.sedinta de lucru la proiect, 3.sedinta de prezentare a proiectului

59

Sedinta de prezentare a temei si de initiere in studiul ei consta in prezentarea de catre profesor a temei de proiect cu explicatiile necesare,a bibliografiei,in recomandarea investigatiilor necesare ,in laborator,pe teren ,in prezentarea modului de culegere si interpretare a datelor,a modului de calacul,in stabilirea graficului de elaborare a a proiectului,in discutarea intrebarilor si problemelor formulate de elevi sau studenti. Sedinta de lucru la proiect are un anumit numar de ore trecute in orar, in care subiectii educationali lucreaza efectiv la proiect iar profesorul observa,analizeaza si acorda indrumarile necesare atat frontal cat si individual. Sedinta de sustinere a proiectului are o etapa anterioara in care subiectii predau proiectele pentru controlul final,corectare sau reelaborare.Sustinerea proiectului se face oral in fata conducarorului de proiect sau a unei comisii constand in prezentarea etapelor parcurse ,a rezultatelor obtinute,cu argumentarile necesare. Proiectele pentru a fi valide trebuie sa indeplineasca anumite cerinte psiho-pedagogice: -caracter concret-actional cu o finalitate practica, -caracter psihologic care sa corespunda cu inclinatiile,interesele si aspiratiile subiectilor educationali, -sa respecte prevederile indrumarului de proiect, -sa dinamizeze munca independenta a subiectilor educationali; -sa dezvolte capacitatile elevilor si studentilor de proiectare clasica dar si moderna,pe calculator; -sa se obiectiveze intr-o lucrare finala ,cu o structura logica coerenta. Autorul proiectului trebuie sa cunoasca continutul acestuia ,sa-l sustina,prezentand stadiul abordarii temei,obiectivele propuse,metodologia adoptata si aplicata,solutia obtinuta ,eficienta practica si perspectivele de dezvoltare a temei. Consultatiile didactice Consultatiile didactice sunt activitati didactice suplimentare ,in afara orelor din orar,cu caracter facultativ ,pentru categorii diferite de subiecti educationali: a elevi/studenti ramasi in urma la invatatura, b.elevi/studenti cu rezultate deosebite pentru obtinerea unor rezultate superioare. Consultatiile se organizeaza pentru realizarea unor obiective educationale diferite:a.clarificarea unor cunostinte teoretice si practice dificile,complexe,predate la lectie sau intalnite in bibliografie,b.sprijinirea elevilor slabi;c.stimularea elevilor buni ;d.cunoasterea personalitatii subiectilor educationali ;e.adaptarea continuturilor si strategiilor didactice la particularitatile de varsta si individuale ale acestora,,f.stabilirea unei relatii mai apropiate intre profesori si elevi/studenti. Pentru a fi eficiente aceste consultatii trebuie sa indeplineasca anumite conditii de proiectare si organizare: a.sa se stablieasca anticipat cu ajutorul elevilor un inventar al problemelor importante care vor fi discutate la consultatii, b.sa se desfasoare intr-o atmosfera mai degajata ,mai apropiata intre profesor si elev ,pe baza de cooperare,incredere,respect si ajutor reciproc. Meditatiile didactice

60

Meditatiile didactice sunt activitati didactice relativ obligatorii ,programate in afara orelor din orar,pentru instruirea suplimentara a elevilor ramasi in urma la invatatura la o anumita disciplina sau a elevilor mai slabi la invatatura.Pentru a fi eficiente ele trebuie sa indeplineasca anumite conditii de realizare: a.se organizeaza la cererea elevilor sau a profesorului dar si pentru pregatirea unor examene finale cum ar fi bacalaureatul, b. se bazeaza pe testarea docimologica a cunostintelor elevilor pentru a se adapta continuturile si strategiile didactice la nivelul de pregatire a acestora,c.se organizeaza in asa fel incat sa inlature anumite carente ale activitatii didactice programate in orar. In afara meditatiilor didactice se organizeaza si alte tipuri de meditatii:-in scolile cu internat ,unde meditatiile au semnificatia de pregatire independenta a lectiilor sub supravegherea unui pedagog;-meditatii particulare pentru anumite examene mai dificile(admitere,concurs etc.);-meditatii prin mass-media,care pot fi urmarite de toate categoriile de elevi atat pentru activitatea didactica curenta cat si pentru pregatirea unor examene sau concursuri. Vizitele si excursiile de studiu sunt activitati didactice non-formale ,care au ca obiective largirea si aprofundarea cunostintelor,legarea lor de viata,de practica,de realitatea social-profesionala,ce pregatesc elementele integrarii socio-profesionale. Vizita este o calatorie de studiu cu o durata de cel mult o zi la un obiectiv profesional,sau de alta natura din aceeasi localitate cu scoala sau o localitate apropiata care sa ofere posibilitatea intoarcerii acasa in aceeasi zi. Excursia este o calatorie de studiu cu o durata de mai multe zile ,de la doua zile pana la doua saptamani, la obiective profesionale sau de alta natura din alta localitate sau din strainatate. I, Bontas prezinta mai multe tipuri de vizite si excursii in functie de etapa pregatirii elevilor la o anumita disciplina: a..introductive -care se organizeaza inaintea predarii unei discipline avand un rol de initiere in studiul respectiv; b.curente-care se organizeaza concomitent cu predarea disciplinei de specialitate avand un rol complex,ilustrativ,demonstrativ si aplicativ, c.finale -care se organizeaza la sfarsitul predarii unei discipline de invatamant avand roluri ilustrative si aplicative sintetice. d.de documentare-care se organizeaza inaintea studierii unor teme importante ,pentru elaborarea unor referate ,proiecte etc. Etapele vizitelor si mai ale a excursiilor sunt: a.pregatirea vizitei sau excursiei care consta in -stabilirea localitatilor si a unitatilor economico-sociale-stabilirea traseului si a mijloacelor de deplasare-asigurarea spatiului de cazare si a mesei elevilor-documentarea-.instructajul prealabil al elevilor de protectie si securitate a muncii-asigurarea unui echipament corespunzator-asigurarea trusei sanitare cu ajutorul careia sa poata fi luate masuri eficiente de tratament. b.desfasurarea vizitei sau sau excursiei ,cu respectarea celor prevazute. Practica in productie Practica in productie reprezinta o forma de organizare didactica care realizeaza o gama variata de obiective instructiv-educative ,practic-aplicative, de imbogatire si aprofundare

61

a cunostintelor de specialitate,de proiectare si cercetare,de formare si dezvoltare a convingerilor personale cu privire la adevarurile tehnico-stiintifice asimilate ,contribuind la calificarea si pregatirea profesionala a elevilor si studentilor.Practica in productie impreuna cu celelalte activitati didactice poate sa contribuie la imbinarea pregatirii specializate cu polificarea si pregatirea profesionala de profil larg,pregatire ce corespunde schimbarilor tehnico-stiintifice produse in stiinta,tehnica,productie si profesie. Practica in productie cu scop didactic se organizeaza in unitati de productie cu profil asemanator cum ar fi :-atelierele scoala si in unitatile productive pentru tinerii din invatamantul tehnic si profesional elementar,mediu si superior -unitatile de cercetare si proiectare pentru studenti -unitatile de invatamant ,culturale ,sanitare,juridice comerciale,financiare-unitati agricole pentru elevii si studentii care se pregatesc pentru domeniile respective de activitate. Bontas prezinta urmatoarele conditii de organizare si desfasurare eficienta a practicii in productie. a.elaborarea unor programe de practica al caror continut si strategie de realizare sa fie corespunzatoare specialitatii elevilor si etapelor de efectuare a practicii; b.dotarea corespunzatoare a unitatilor de practica productiva , c.incheierea la timp a unor contracte (conventii )care sa asigure desfasurarea eficienta a practicii productive intre unitatile de invatamant si cele productive, d.stabilirea celor mai buni specialisti din unitatile de invatamant si din cele productive care sa asigure o indrumare competenta a practicii productive, e.sa se asigure organizarea elevilor pe echipe,pe etape si locuri de practica cu responsabilitati manageriale din partea acestora; f.efectuarea practicii sa se bazeze pe cunostintele teoretice si practice asimilate , g.sa aiba un caracter educativ ,contribuind la dezvoltarea spiritului de disciplina,responsabilitate,respect etc; h.rezultatele practicii sa fie consemnate intr-un caiet de practica ,care sa fie valorificate in activitatea didactica si de cercetare din scoala si din facultate, j.sa se acorde exigenta cuvenita examenului de practica , i.practica in productie sa contribuie la polificarea viitorului profesionist ,pentru ca acesta sa se poata adapta la nou,la schimbari tehnico-stiintifice,productive si profesionale. Practica pedagogica reprezinta o forma de pregatire practica a viitorilor profesori care completeaza si dezvolta pregatirea teoretica pedagogica si metodica.Practica pedagogica se organizeaza pentru studentii din invatamantul superior de stat si particular ,de diverse profile care asigura prin planurile de invatamant pregatirea psiho-pedagogica si metodica a acelor studenti care opteaza pentru activitatea didactica la disciplinele de invatamant ce definesc specializarea prin diploma obtinuta. Practica pedagogica se desfasoara in anumite unitati de invatamant:-licee-scoli post-liceale-scoli de maistri -scoli profesionale .Practica pedagogica a studentilor este eficienta daca asigura realizarea urmatoarelor obiective impotante: 1.cunoasterea psiho-pedagogica a elevilor si pedagogica a procesului de invatamant, 2.aplicarea cunostintelor psiho-pedagogice si metodice dobandite la cursuri si dezvoltarea acestora prin studiul indivividual;

62

3.formarea deprinderilor,priceperilor si abilitatilor de activitate didactica nemijlocita si eficienta cu elevii si dezvoltarea intereselor si aspiratiilor didactice, 4.dezvoltarea capacitatilor manageriale de proiectare,organizare,desfasurare si evaluare a procesului de invatamant la elevii practicanti. Practica pedagogica are o anumita dinamica specifica si un anumit continut Dinamica practicii pedagogice se refera la cele doua etape ale sale :a.etapa pregatitoare cu caracter documentar si demonstrativ;b.etapa cu caracter practic nemijlocit de efectuare a unor activitati didactice cu elevii. Continutul practicii pedagogice se refera la urmatoarele genuri de activitati.a.cunoasterea scolii in ceea ce priveste conducerea, resursele umane,materiale si umane,organizarea manageriala pe comisii si consilii functionarea bibliotecii,a cabinetului medical,a bazei sportive;b.cunoasterea de catre studenti a procesului de invatamant si a elevilor care consta in asistenta la ore de tipuri diferite ale profesorilor metodicieni si predarea unui numar de pre de catre studentii practicanti. Indrumarea practicii pedagogice se realizeaza in mod coerent de o echipa de specialisti in pedagogie,metodica si de catre profesorii metodicieni din scolile respective. Sudiul individual Studiul individual reprezinta activitatea complexa si variata de invatare autonoma, atat pentru indeplinirea obiectivelor activitatii didactice propriu-zise cat si a activitatii extradidactice ,cu caracter formal preponderent.De asemenea studiul individual reprezinta forma fundamentala de perfectionare a personalitatii si a profesionalitatii dupa absolvirea scolii sau facultatii prin ceea ce se numeste educatia permanenta.Asa cum au demonstrat studiile si cercetarile psiho-pedagogice studiul individual este forma de baza a autoeducatiei iar reusita omului de maine se va baza pe tehnica si arta de a lucra singur cu cartea ,de a invata singur.Dar lumea s-a schimbat in ceea ce priveste mijloacele de stocare,prelucrare si transmitere a informatiilor ,incat si tehnica de de studiu individual se adapteaza la mijloacele noi ce completeaza cartea :microfilmele,internetul,invatarea asistata de calculator.Dublarea cunostintelor in aproximativ 10 ani determina necesitatea ca pricipiul de selectie a cunostintelor sa fie cel calitativ”non multa sed multum” iar invatarea autonoma are o pondere din ce in ce mai mare. Obiectivele studiului individual sunt : a.imbogatirea si aprofundarea permanenta a cunostintelor teoretice si practice a deprinderilor,priceperilor si abilitatilor intelectuale,afective,profesionale, b.dezvoltarea capacitatilor,aptitudinilor,atitudinilor intelectuale,profesionale,manageriale etc; c.insusirea unor tehnici de formare si perfectionare intelectuala ,profesionala ,libera,independenta . Componentele cele mai importante ale studiului individual sunt . 1.studiul cu cartea, 2.pregatirea lectiilor,:seminariilor,lucrarilor de laborator,a examenelor, 3.indeplinirea temelor pentru acasa 4. selectarea si aplicarea informatiilor oferite de mass-media. Studiul cu cartea prezinta anumite tehnici de lucru specifice cum ar fi :-de cautare in cataloagele tematice,autori,titluri ,teme ,bibliografie importanta;-de citire a cartii ,inclusiv prin ceea ce se numeste citirea rapida,-de selectare ,clasificare sistematizare,si sintetizare

63

a informatiilor ,-de pastrare,consemnare si vehiculare a informatiilor(fise,tabele,planuri de idei,rezumate conspecte),-de a invata cum sa inveti la diferite discipline ,inclusiv prin invatarea asistata de calculator Pregatirea pentru lectii si pentru evaluarea curenta ,sistematica ,.sintetica si finala are caracteristicile acestor forme de evaluare.Pregatirea elevilor si studentilor trebuie sa fie rezultatul unor eforturi personale prin metode ,tehnici si procedee diferite in functie de experienta fiecaruia si de respectarea conditiilor de eficienta a invatarii. Realizarea temelor pentru acasa :exercitii,probleme,eseuri,referate,trebuie sa contribuie la aprofundarea cunostintelor,la fixarea si consolidarea acestora nu la supra- solicitarea nervoasa si psihica a subiectilor educationali.Temele pentru acasa trebuie sa respecte conditiile de igiena psiho-pedagogica a invatarii ,a efortului intelectual si psihic in functie de particularitatile de grup si individuale ale subiectilor educationali. Selectarea si aplicarea informatiilor oferite de mass-media in mod critic,sustinut si matur in functie de actualitatea ,calitatea si complementaritatea acestora cu informatiile didactice propriu-zise. Bugetul de timp general este impartit in planul vietii sociale in a.8ore de activitate profesionala, b.8ore de activitati extra-profesinale, c.8ore de odihna si refacere a fortelor umane. In invatamantul superior se foloseste un un model orientativ al structurii bugetului de timp pentru durata de 24 de ore ca medie statistica saptamanala astfel. a.6 ore de activitati didactice obligatorii, b.4 ore de studiu individual; c.7-8 ore de somn, d.2-3 ore pentru rezolvarea problemelor gospodaresti, e.3-4 ore de odihna activa. Programarea bugetului de timp trebuie sa aiba un caracter dinamic,flexibil,creativ in functie de diferite etape de pregatire,de particularitetile individuale si de varsta ale subiectilor educationali. PREGATIREA PROFESORULUI PENTRU LECTIE Aceasta consta in elaborarea mentala si apoi in scris a proiectului de lectie care mai este cunoscut sub denumirea de plan de lectie sau proiect de tehnologie didactica,incepand cu obiectivele,delimitarea si descrierea tuturor etapelor lectiei ,alegerea si elaborarea strategiei didacticesi evaluarea acesteia.Schematic proiectarea didactica a lectiei parcurge urmatoarele etape: a.consultarea programei analitice,a manualelor,a bibliografiei , b.stabilirea obiectivului general si a obiectivelor operationale(cognitive,afective,psiho-motorii.volitiv-caracteriale), c.determinarea continutului lectiei, d.alegerea metodelor ,tehnicilor si procedeelor necesare pentru transmiterea acestui continut, e.evaluarea lectiei. Pregatirea profesorului pentru lectie se concretizeaza in proiectul de tehnologie didactica ,proiectul sau planul de lectie.In mod scematic proiectul de tehnologie didactica poate fi reprezentat astfel.

64

Data Clasa Disciplina Titlul lectiei Tipul de lectie Obiective operationale Etapele lectiei Continutul Strategia

didactica Activitatea profesorului

Activitatea elevului

1.pregatirea elevilor pentru lectie

1.asigurarea atentiei,a linistii,verificarea prezentii

1.comunicarea non-verbala centrata pe elev si comunicarea verbala de mobilizare pentru lectie

1.striga catalogul,pune absentii in catalog

1.elevii se aseaza in banci,raspund solicitarilor profesorului

2.verificarea lectiei

2.formularea si adresarea intrebarilor

2.alegerea celor mai bune metode si procedee de verificare a cunostintelor

2.adreseaza intrebari in functie de tipul lectiei si de particularitatile elevilor

2.raspund la intrebarile si la solicitarile profesorului

3.trecerea la lectia noua

3.stabilirea legaturii cu informatiile anterioare

3.metode,mijloace adecvate pentru aceasta etapa

3.realizeaza comparatii,analogii,trimiteri la cunostintele anterioare

3.receptioneaza aceste informatii si se pregatesc pentru prelucrarea cunostintelor

4.predarea noilor cunostinte

4transmiterea noilor cunostinte in mod organizat si sistematic

4.alegerea si aplicarea celor mai eficiente metode de comunicare a noilor cunostinte

4.explica,converseaza,dezbate,problematizeaza,demontreaza etc.

4.receptioneaza,inteleg,se concentreaza,participa la solicitarile profesorului

Asigurarea unui feed-back permanent in procesul de predare-invatare-evaluare se poate constitui intr-o etapa de sine statatoare ,prezenta in orice tip si varianta de lectie. Evaluarea si autoevaluarea lectiei Evaluarea lectiei reprezinta o modalitate de perfectionare a activitatii educatorului prin raportarea rezultatelor obtinute la obiectivele urmarite. Autoevaluarea lectiei este o modalitate de autoperfectionare a activitatii bazata pe capacitatea de autoobservare si autoanaliza cu scopul ameliorarii permanente a lectiei. Evaluarea si autoevaluarea lectiei se realizeaza in cadrul asistentei la ore urmarindu-se : fondul stiintific al lectiei-actualizarea cunostintelor-orientarea educativa-scopul si obiectivele lectiei-structura lectiei-desfasurarea lectiei-rezultatele lectiei.

65

PROIECTAREA ACTIVITATILOR DIDACTICE 1.Importanta proiectarii didactice Educatia in general si procesul educational in special reprezinta activitati intentionate, constiente, proiectate, organizare si coordonate in vederea realizarii eficiente a obiectivelor, scopurilor si finalitatilor bine determinate. Proiectarea didactica sau designul educational(Gagne, Briggs,1977)reprezinta procesul deliberativ de anticipare mentala si de prefigurare a demersului educational ,cu scopul realizarii sale optime in practica.Necesitatea proiectarii didactice deriva din : a.caracterul teleologic al demersului educational si didactic(finalitati, scopuri, obiective); b.complexitatea si responsabilitatea procesului educational si didactic(modelarea personalitatii umane); c.realizarea graduala a finalitatilor, de la cele generale spre cele particulare si invers(ideal, scopuri, obiective); d.necesitatea optimizarii permanente a actiunii educationale si didactice prin actualizarea si adaptarea sa continua; e.necesitatea securizarii cadrului didactic si a eliminarii amatorismului si improvizatiei in predare. 2.Nivelurile proiectarii didactice Dupa criteriul perioadei de timp luata ca referinta proiectarea poate fi: a.proiectare globala; b.proiectare esalonata. Proiectarea globala se realizeaza pe cicluri, sau ani de studiu ,opereaza cu obiective, continuturi si criterii de evaluare mai largi si se concretizeaza in planuri de invatamant si programe analitice.Pentru invatamintul preuniversitar aceasta proiectare este realizata la nivelul ministerului, iar pentru invatamantul universitar este doar coordonata de minister. Proiectarea esalonata se realizeaza de catre cadrul didactic pe trei dimensiuni temporare: a.anul scolar(planificarea anuala); b.trimestrul/semestrul scolar(planificarea semestriala); c.ora scolara(planil de lectie, proiectul de tehnologie didactica). L.Vlasceanu (1988) identifica 4 momente esentiale in proiectarea procesului educational: a. analiza diagnostica prin care se precizeaza nivelul pregatirii elevilor,caracteristicile psiho-sociale ale clasei,trasaturile activitatii didactice anterioare; b analiza prognostica sau proiectarea pedagogica propriu-zisa, c. realizarea proiectului pedagogic, d.evaluarea performantelor elevilor si a activitatii didactice. S.Cristea (1996)distinge modelul modern sau curricular al proiectarii pedagogice de vechiul model traditional sau didacticist .Modelul didacticist al proiectarii pedagogice se caracterizeaza prin urmatoarele: • este centrat pe continuturi , pe predare si nu pe invatare, • continuturile isi subordoneaza obiectivele, metodologiile si evaluarea didactica

intr-o logica a invatamintului informativ; • relatiile sistemice dintre obiective, continuturi, metode, mijloace si forme de

organizare si evaluare a procesului educational sunt disparate,nedefinite pedagogic;

66

• predomina monodisciplinaritatea in predare . Modelul curricular al proiectarii pedagogice presupune urmatoarele caracteristici: • este centrat pe obiective si propune actiuni didactice specifice procesului complex

de predare-invatare-evaluare; • este formativ fiind bazat pe valorificarea potentialului de auto-instruire si auto-

educatie, • stabileste relatii de interdependenta intre obiective, continuturi, metode,mijloace si

forme de organizare si evaluare, • asigura echilibrul intre pregatirea de specialitate si pregatirea psiho-pedagogica a

personalului didactic. Pentru a reda mai bine cele doua modele realizam urmatoarele scheme: MODELUL DIDACTICIST MODELUL CURRICULAR 3.Etapele proiectarii didactice • Un lucru bine facut este rezultatul unui proiect bine gandit.Unii autori (Jinga,

Negret)avanseaza un algoritm procedural ce coreleaza 4 intrebari: 1. CE voi face?(obiective) 2. CU CE voi face?(resurse educationale) 3. CUM voi face?(strategii) 4. CUM voi sti daca ceea ce trebuia facut a fost facut?(evaluare) Prima etapa cuprinde operatiile de identificare si de dimensionare a obiectivelor educationale ale lectiei.In definirea unui obiectiv se va tine cont de urmatoarele(Vlasceanu,1988): • un obiectiv nu descrie activitatea profesorului ci schimbarea care se asteapta sa se produca in urma

instruirii elevului, • obiectivul trebuie formulat in termeni comportamentali expliciti,prin utilizarea unor verbe de

actiune; • fiecare obiectiv concret trebuie sa vizeze o operatie singulara pentru a facilita masurarea si

evaluarea;

67

• un obiectiv va fi elaborat si exprimat in cat mai putine cuvinte pentru a putea usura referirea la continutul sau specific.

A treia etapa in proiectare vizeaza conturarea strategiilor didactice optime, adica a unor sisteme coerente de forme, metode, materiale si mijloace educationale pe baza carora sa se atinga obiectivele activitatii didactice.Strategia celor 3M: metode, materiale, mijloace trebuie centrata pe imbinare si dozaj, pe adecvare si eficienta. Etapa finala a proiectarii didactice vizeaza stabilirea tehnicilor de evaluare a rezultatelor invatarii.In functie de specificul etapelor anterioare, de varsta subiectilor educationali, de particularitatile lor individuale se stabilesc formele de evaluare (orala, scrisa, continua, sintetica, examen, teza, etc.) 4.Rolul educatorului in realizarea si desfasurarea activitatii instructiv-educative Designul educational eficient este dat de imbinarea optima dintre anticipare, proiectare si realizarea procesului educational dintre normativitatea si creativitatea actiunii educationale. Miron Ionescu(2000)releva un cadru interogativ care ar trebui sa ghideze proiectarea didactica pentru ca aceasta sa se finalizeze cu succes: Activitatea pedagogica Intrebarile la care

raspunde activitatea pedagogica

Actiunile care trebuie realizate de catre profesor

Proiectare Ce se urmareste? Precizarea obiectivelor operationale ale activitatii didactice

In ce conditii. unde, cand, in cat timp?

Analiza caracteristicilor mediului de instruire,a restrictiilor existente si stabilirea timpului de instruire

In ce conditii:cu cine, pentru cine?

Analiza resurselor psihologice ale elevilor,a nivelului intelectual si motivational al acestora etc.

Cu ce se vor realiza cele propuse?

Analiza resurselor materiale existente si stabilirea resurselor ce pot fi confectionate de profesor.

Cum se va proceda? Elaborarea strategiei de instruire,centrata pe obiectivele operationale.

Realizare Cum s-a procedat? Realizarea unei retrospective critice si autocritice ale modului de derulare a activitatii didactice si realizarea analizei metodice a secventelor de instruire.

Evaluare Ce rezultate s-au obtinut? Administrarea probelor de evaluare proiectate, analizarea raspunsurilor si a rezultatelor si stabilirea masurii in care au fost atinse obiectivele operationale.

Reglare Ce trebuie facut in continuare? Imaginarea si elaborarea unor

68

strategii de instruire ameliorative ,eventual al unor programe de recuperare,de dezvoltare.

Un proiect eficient se caracterizeaza prin : a.adecvarea la situatiile didactice concrete; b.operationalitate, adica potentialitatea de a se descompune in secvente actionale,si operatiuni concrete, c.flexibilitate ,permisivitate la integrarea din mers la desfasurarea procesului educational; d.economicitate cu privire la posibilitatea realizarii practice. Proiectarea instruirii la o lectie presupune realizarea unei concordante intre cele trei puncte cheie: a.obiective sau scopuri; b.meteode, materiale, mijloace si experiente de invatare, d.evaluarea succesului scolar. Mager a operationalizat cele trei exigente in trei intrebari cu raspunsurile corespunzatoare: • Spre ce tind? • Cum sa ajung acolo? • Cum voi sti cand am ajuns? Proiectul de lectie cuprinde o articulare ideatica,scriptica a mai multor elemente componente care sunt repartizate in doua part:o parte introductiva si una ce vizeaza desfasurarea propriu-zisa.Schematic un proiect de lectie se prezinta astfel:. PROIECT DE LECTIE Data Obiectul Clasa Subiectul lectiei Tipul de lectie Obiectivul fundamental Momentele lectiei Continutul cu

timpul corespunzator

Strategia didactica Activitatea profesorului si elevilor

Nu exista un model unic ,absolut pentru desfasurarea lectiei.In functie de predominanta referintei la obiective, continuturi, activitati, locuri de desfasurare a lectiei(atelier, muzeu, natura), mod de organizare a elevilor(pe grupe, individual)se pot structura modele diferite de desfasurare a activitatilor. Sintetizand mai multe reprezentari despre calitatea lectiei ,Elena Joita81999 observa urmatoarele atribute ale unei lectii eficiente: -contribuie la dezvoltarea intelectuala a elevilor; -organizeaza succesiunea logica a etapelor -activizeaza elevii; -afirma rolul profesorului de coordonator,ghid al procesului didactic; -realizeaza munca independenta a elevilor in clasa,

69

-dozeaza gradul de dificultate si de realizare a aplicatiilor. Principalele repere in conformitate cu care se apreciaza reusita unei lectii atat de catre profesorul realizator cat si de evaluatorul extern sunt: FISA DE EVALUARE A LECTIEI Data Scoala Clasa Obiectul Tema lectiei GRUPA INDICATORI OBSERVATII 1.Proiectarea lectiei 1.Calitatea proiectului de

lectie

2.Realizarea lectiei 2.Pregatirea conditiilor necesare desfasurarii lectiei 3.Valente educative, formative 4Continut stiintific 5.Corelatii inter si intradisciplinare 6.Caracter practic-aplicativ 7Alegerea si folosirea metodelor de predare-invatare 8.Imbinarea diferitelor forme de activitate 9.Integrarea mijloacelor de invatamant 10Crearea motivatiei 11.Densitatea lectiei.Dozarea judicioasa a timpului 12.Evaluarea formativa

3.Comportamentul propunatorului

13.Organizarea. indrumarea, conducerea si controlul activitatii de invatare. 14.Conduita in relatiile cu elevii

4.Autoevaluarea 15.Receptivitatea ,autoanaliza si spiritul critic.

5.Observatii

70

Proiectare didactica completeaza in mod sistemic proiectare curriculara conducand la reusita procesului educational.

71

TESTUL DOCIMOLOGIC-INSTRUMENT DE MASURARE A REZULTATELOR SCOLARE I.Definitie si clasificare Testul este o proba standardizata-in ceea ce priveste elaborarea, aplicarea si interpretarea sa- ce asigura masurarea unor cunostinte si capacitati prin raportarea acestora la anumite norme stabilite anterior sau/si la o anumita populatie semnificativa. Testul este una dintre probele cu un grad mai mare de obiectivitate, folosite in domeniile psihologic, pedagogic, sociologic, pentru a evalua diferite procese psihice ca inteligenta, memoria, vointa, emotivitatea, diferite priceperi, deprinderi, aptitudini, abilitati, capacitati, dar si cunostinte,sau relatii inter-umane ca simpatia/antipatia etc. Eficienta unui test este apeciata prin trei caracteristici ale testului :fidelitatea ,validitatea, obiectivitatea. Prin aceste caracteristici se verifica daca testul aplicat de alti cercetatori da aceleasi rezultate,daca masoara ceea ce sustine ca masoara,si daca asigura o apreciere corecta si obiectiva. Testul de cunostinte-sau docimologic are mai multe elemente definitorii(Radu,1981): • realizeaza masurarea situatiilor experimentale in conditii asemanatoare, • inregistreaza comportamentul subiectului evaluat; • subiectul este evaluat statistic prin raportarea la grupul de referinta; • scopul final este clasificarea subiectilor in grupul lor. Testele au fost clasificate in modalitati diferite ,dupa criterii diferite astfel:: 1. teste individuale si de grup; 2. teste verbale si non-verbale, 3. teste de inteligenta; 4. teste de aptitudini; 5. teste de personalitate; Radu I.clasifica testele astfel: 1. Din punct de vedere a ceea ce evalueaza: a.teste psihologice-care ofera informatii despre nivelul de dezvoltare a unor procese psihice cognitive,afective,volitionale. b.teste de randament(docimologice)care identifica gradul de realizare a unor obiective de predare-invatare. 2.Din punct de vedere a metodologiei elaborarii testele sunt: a.teste standardizate ,proiectate de factorii de decizie,de institutele de cercetari; b.teste elaborate de profesor. 3.Dupa modul de manifestare a comportamentului elevului au fost diferentiate: a.teste orale b.teste scrise c.teste practice 4.Dupa momentul administrarii testele pot fi : a.initiale b.de progres c.finale.

72

5.Dupa sistemul de referinta testele sunt: a.teste normative-dupa norme stabilite prin etalonarea testului b.teste criteriale -dupa obiectivele pedagogice. II.ETAPELE ELABORARII SI APLICARII TESTULUI In elaborarea so aplicarea testului sunt parcurse mai multe etape : • precizarea obiectivelor • documentarea stiintifica • avansarea unor ipoteze-prin alegerea tipului de test de invatare sau de selectie. • experimentarea testului • analiza statistica si ameliorarea testului. III CLASIFICAREA TESTULUI DOCIMOLOGIC.TIPURI DE ITEMI. In functie de tipul raspunsurilor testele docimologice pot fi: 1.cu raspunsuri deschise; 2. cu raspunsuri inchise: a.itemi de tip alegere multipla(unul din mai multe raspunsuri) b.itemi de tip adevarat-fals; c.itemi -pereche cand se asteapta notiuni pereche cu cele prezentate in intrebari. Itemii pot fi de asemenea : 1.obiectivi; 2.semiobiectivi; 3.subiectivi. 1.Itemii obiectivi masoara rezultate ale invatarii situate la niveluri cognitive inferioare: -cunostinte -priceperi -capacitati de baza. Itemii obiectivi sunt raspunsurile cei care se asteapta la intrebarile inchise: -itemi cu alegere multipla -cu alegere duală(adevarat-fals) -itemi pereche. Specificitatea itemilor obiectivi consta in faptul ca: • raspunsul corect este unul singur • acordarea punctajului stabilit se face cu obiectivitate • se bazeaza pe un model al raspunsului corect. Acest tip de itemi au atat avantaje cat si dezavantaje.Dintre cele mai importante avantaje ale itemilor obiectivi prezentam: • itemii sunt usor de construit si usor de cuantificat • timpul redus de elaborare si interpretare • asigura informatii vizand insusirea notiunilor de baza. Dintre dezavantajele itemilor obiectivi prezentam: • solicita rezultate ale invatarii de complexitate scazuta • exista 50%sanse de a raspunde la intamplare • nu se pot utiliza in situatii complexe. 2.Itemii semi-obiectivi cuprind intrebari si cerinte care presupun elaborarea raspunsurilor de catre elevi. Din categoria itemilor semi-obiectivi fac parte:

73

-itemi cu raspuns scurt -itemi de completare -itemi de tip intrebari structurate constituite din mai multe intrebari legate printr-un element comun. Itemii semi-obiectivi prezinta de asemenea avantaje si dezavantaje.Dintre avantajele itemilor semi-obiectivi enumeram: • elevul construieste raspunsul • testul masoara o gama mai larga de capacitati intelectuale • se pot utiliza diferita modalitati de comunicare a mesajului(text, grafice, diagrame,

mesaje) • timpul de aplicare este scurt. Dintre dezavantajele itemilor semi-obiectivi enumeram: • capacitatea redusa de abordare a unor niveluri superioare ale domeniului cognitiv • raspunsul corect poate fi alterat de diferite elemente neimplicate in obiectivele

propuse(de exp. ortografia) • in cazul itemilor cu raspuns scurt este posibil sa fie furnizate mai multe raspunsuri cu

diferite grade de corectitudine. Itemii subiectivi sau cu raspuns deschis testeaza capacitatea elevilor de a trata in mod personal ,original un subiect,testeaza capacitatea creativa a elevilor.Din categoria itemilor subiectivi fac patr: 1.itemii de tip rezolvare de probleme 2.itemii de tip eseu(structurat sau liber). Itemii subiectivi prezinta de asemenea avantaje si dezavantaje. Dintre cele mai importante avantaje ale itemilor subiectivi enumeram: • permit formarea unei gandiri productive • activeaza atitudinea critica si autocritica a elevilor • ofera posibilitatea lucrului in echipa • îi invata pe elevi sa aprecieze metoda cea mai buna. Dintre cele mai importante dezavantaje ale itemilor subiectivi enumeram: • necesita untimp indelungat de proiectare • implica resurse materiale si umane costisitoare • necesita un timp mare de administrare • implica un grad mare de subiectivitate in evaluare. Intrebarile care se pot folosi pentru punerea in evidenta a itemilor subiectivi sunt: -cand, unde, ce,-aceste intrebari fiind predominant de reproducere -in ce fel, cum,de ce-acestea fiind mai ales de intelegere -exemplifica, rezolva, efectueaza-acestea fiind de aplicare a cunostintelor-demonstreaza, clasifica, compară-intrebari de gandire -interpreteaza-intrebari de creativitate. Itemii de tip eseu presupun elaborarea unor raspunsuri mai complexe de catre elevi, identificarea materialului de invatat in mod liber, completarea raspunsurilor cu scheme, diagrame, schite,grafice.

74

Evaluarea complexa si corecta se poate realiza prin imbinarea unor itemi diferiti ,in etape diferite ale invatarii in functie de particularitatile de varsta si individuale ale subiectilor educationali.