ISTORIA IDEII DE EUROPA

PARTEA I

ISTORIA IDEII DE EUROPA DE LA HESIOD PÂNĂ ÎN SECOLUL XIX

Obiectivele cursuluiCunoaşterea dezbaterii intelectuale asupra ideii de Europa de-

a lungul celor 28 secole în care s-a derulat această istorie de la Hesiod şi până în zilele noastre.

- în Antichitate gândită de marii istorici şi geografi - în Evul Mediu: Imperiul Carolingian, ideea Europei unite

creştine în jurul papalităţii - proiecte de Europa unită din secolul XVII-XX culminând

cu ideea de Statele Unite ale Europei avansată de Victor Hugo şi ideea de Uniune Europeană a lui Aristide Briand.

- Istoria construcţiei europene postbelice şi instituţiile actuale

Este un curs de istorie a ideilor, dar şi curs de istoria integrării, europene înfăptuite astăzi, care concretizează într-o realitate vie, ideea de Europă unită într-una din ipostazele sale.

1. Conceptul de Europa şi Integrarea Europeană. Aspecte politice şi culturale

Conceptul de Europa este o construcţie a spiritului uman care încearcă să definească anumite realităţi. Deoarece realitatea europeană a fost prea complexă pentru a putea fi descrisă printr-un concept unic, conceptul de Europa este unul mult dezbătut şi adesea controversat. A fost subiect de reflecţie pentru mulţi gânditori, geografi, istorici, filosofi, sociologi, literaţi şi oameni politici care nu au căzut de acord asupra unei definiţii sau descrieri unice.

Europa a fost definită ca noţiune geografică, istorică, culturală, politică.

3

Europa geografică, este continentul mărginit de Oceanul Atlantic, Marea Mediterană, Marea Neagră, Munţii Caucaz, Marea Caspică, Munţii Urali, Oceanul Arctic, incluzând Insulele Britanice, Islanda, Sicilia, Corsica, Sardinia, Malta, Creta, Cipru.

Continent mic, penultimul în ordinea mărimii (urmat de Australia), ocupând 10,4 mil. km. Populaţia sa era în 1990 de 785,7 mil. locuitori. Geografii georgieni şi armeni au determinat comunitatea ştiinţifică mondială a geografilor să accepte ca limita sudică a Europei să fie plasată pe fluviul Arax din Caucaz, la graniţa de nord a Turciei. Ţările caucaziene, considerate europene sub aspect geografic, au intrat recent în Consiliul Europei. Evident, România se situează în mijlocul Europei geografice, dar face parte şi din Europa istorică.1

Apartenenţa istorică la Europa înseamnă participarea la evenimentele şi fenomenele care au dat formele instituţionale ale societăţii continentului:

- indoeuropenizare;- polis-urile greceşti şi Imperiul Roman;- creştinismul;- formarea popoarelor, naţiunilor şi statelor europene;- revoluţia ştiinţifică şi industrială;- sistemul democratic modern.Conceptul istoric de Europa cuprinde spaţiul istoric al

evoluţiei societăţii umane care a creat actuala civilizaţie europeană.Conceptul de Europa ca civilizaţie şi cultură. Într-o

interpretare consacrată, cultura şi civilizaţia europeană se defineşte prin 5 elemente:

1. moştenirea culturii greceşti, inclusiv conceptul grec al individului;

2. moştenirea civilizaţiei romane, inclusiv conceptul roman al cetăţeanului şi dreptul roman;

3. spiritualitatea indeo-creştină, inclusiv conceptul biblic al persoanei umane;

4. ştiinţa modernă şi tehnica;5. democraţia parlamentară.2

1 Vasile Vesa, Adrian Ivan, Istoria integrării europene, Cluj, 2000, p.16.2 Andrei Marga, Filosofia unificării europene, Cluj, 1995, p.165-166.

4

Sub aspect geo-politic, limitele Europei ridică probleme serioase: M-ţii Urali ca limită a Europei împart Rusia şi fosta U.R.S:S. în două. Se pune întrebarea: în ce măsură şi sub ce aspect este Rusia o ţară europeană? Până la Petru cel Mare, la începutul secolului XVIII Rusia nu era considerată o ţară europeană de către cărturari şi oameni de stat. Petru cel Mare a încercat o europenizare internă a Rusiei şi a impus-o în sistemul internaţional ca mare putere europeană. Fenomenul a durat până la Revoluţia bolşevică din 1917 care a înlăturat structura capitalistă a societăţii, iar U.R.S.S. a devenit adversar declarat al sistemului capitalist democratic european.

U.R.S.S. şi-a impus propriul sistem comunist asupra Europei de Est vreme de 5 decenii. În această perioadă occidentalii considerau că Europa politică se întindea de la Atlantic până la zidul Berlinului.

După Revoluţiile din 1989, naţiunile est-europene şi-au proclamat energic apartenenţa la Europa şi aspiraţia spre integrarea în structurile europene şi euroatlantice.

Tot acum conceptul de Europa de Est s-a restrâns între graniţele Rusiei. Conceptul american de Europa Centrală avansat de Richard Holbrook cuprinde spaţiul dintre Germania şi Rusia (de la frontierele estice ale Austriei şi Germaniei la frontierele vestice ale Rusiei). România, Bulgaria, Ţările Baltice şi Ucraina sunt ţări central - europene din această perspectivă. În anii Războiului Rece imperativele politice făceau ca Grecia să fie considerată ţară vest-europeană, iar Polonia ţară est-europeană.

Apartenenţa Turciei la Europa stârneşte azi mari controverse. Europenizată de reformele lui Atatürk în perioada interbelică şi membră NATO din 1952, Turcia nu este primită în Uniunea Europeană, iar euroideologii îi contestă apartenenţa la Europa. Valery Giscard d’Estaing preşedintele Convenţiei Europene care a elaborat proiectul Constituţiei Uniunii Europene a declarat în 2002-2003 că Turcia nu este ţară europeană şi nu va fi primită în Uniunea Europeană.

Raportul din 1992 al Comisiei Europene de la Bruxelles privind extinderea Europei prevede că termenul „european” combină elemente geografice, istorice şi culturale care împreună definesc identitatea europeană. Nu precizează frontierele Europei.3

3 Vasile Vesa, Adrian Ivan, op.cit., p.20.

5

Definiţia dată Europei e una geo-politică, reprezentând spaţiul de aplicare a unui proiect politic, ale cărui dimensiuni spaţiale vor fi determinate de suma statelor participante. La fel, Consiliul Europei are la bază îndeplinirea criteriilor politice de către ţările membre, nu criteriul geografic. Sunt azi 40 de state membre.

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, cuprinde „o Europă foarte mare” de la Vancouver la Vladivostok incluzând S.U.A., Canada, Statele ex-sovietice. Se depăşesc astfel, limitele continentului.

Europa instituţională este reprezentată de Uniunea Europeană. Aceasta era iniţial o Europă Mică, dar acum cuprinde 25 state, care îndeplinesc o serie de condiţii:

- o economie de piaţă prosperă;- nivel de trai ridicat;- democraţie şi drepturile omului;- legislaţie comunitară.- voinţă de a crea o comunitate economică şi politică.Ţările foste comuniste care negociază din anul 2000 aderarea

la Uniunea Europeană fac eforturi pentru a îndeplini aceste condiţii. Un stimul în acest sens este şi intrarea ţărilor menţionate în NATO, care le conferă apartenenţa la sistemul politic şi de valori occidentale, în primul rând democraţia şi economia de piaţă. România este parte azi a acestei mişcări istorice spre Europa instituţională. A fost acceptată la Summitul de la Praga pentru a deveni membră NATO (noiembrie 2002 – vizita lui Bush în România). În 2004 România este membră cu drepturi depline NATO.

La Summitul de la Helsinki al Uniunii Europene (decembrie 1999) s-a decis ca 12 ţări est-europene să înceapă negocierile de aderare la Uniunea Europeană, inclusiv România. La 1 mai 2004 intră în Uniunea Europeană 10 ţări est-europene: Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, Estonia, Slovenia, Letonia, Lituania, Cipru, Malta. România intră în 2007, împreună cu Bulgaria.

Integrarea europeană reprezintă aplicarea unei anumite ipostaze a ideii de Europă unită prin consimţământul reciproc. Uniunea Europeană reprezintă o Europă a unităţii, un tip de comunitate superioară europeană.

6

Ideea de Europă are o istorie de 28 de secole de la Hessiod până azi, ca dezbatere intelectuală şi politică, după cum arată Denis de Rougemont.

În cadrul istoriei ideii de Europa, Jean Baptiste Duroselle distinge 4 tipuri de comunitate superioară europeană a căror înfăptuire s-a încercat. Astfel, Europa unită prin forţă a fost reprezentată de Imperiile lui Carol cel Mare, Napoleon I, Hitler. Aceste imperii au reunit prin forţă părţi importante ale continentului, dar nu au rezistat pentru că nu au avut consimţământul popoarelor supuse. Napoleon şi Hitler au fost înfrânţi de marile puteri, dar şi de mişcările de eliberare naţională a populaţiei supuse. Unificarea statelor naţionale, chiar înfăptuită prin forţă ca cea a Germaniei lui Bismark s-a dovedit mult mai durabilă având consimţământul popular. Imperiul carolingian este considerat reprezentativ şi pentru ideea Europei unite în jurul principiului creştin. Principiul religios nu a fost însă suficient de puternic pentru a asigura durabilitatea unităţii politice. Ideea creştinătăţii unite europene, Respublica Christiana a supravieţuit ca năzuinţă în lumea medievală ducând uneori la solidarităţi şi acţiuni comune sub forma Cruciadelor.4

În lupta anti-otomană din sec.XIV-XVIII Ţările Române şi-au afirmat apartenenţa la creştinătate, recunoscută de papalitate şi de monarhiile europene.

Europa unităţii în diversitate se întemeiază pe state independente care recunosc principiul echilibrului european şi principiul dreptului public european alcătuit din tratate internaţionale. Dreptul public european era fondat pe principiul legitimităţii monarhice în sec.XVI-XIX, apoi pe principiul naţionalităţilor care triumfă prin Tratatele de la Paris-Versailles din 1919-1920. Sfânta Alianţă a fost o comunitate superioară europeană bazată pe principiul legitimităţii monarhice (1815-1853).

Europa unită prin consimţământul reciproc reprezenta reuniune a statelor într-o organizaţie supranaţională de tip federal. Ideea a fost promovată de personalităţi ilustre, precum Dante, regele Podiebrand al Boemiei, Aeneas Silvio Piccolomini, ducele de Sully, ministrul regelui Henric IV al Franţei, William Penn, abatele de

4 Jean-Baptiste Duroselle, L’idée d’Europe dans l’histoire, Paris, 1965, p.315-322.

7

Saint-Pierre, Napoleon III, Giuseppe Mazzini, Victor Hugo, Paul Valery, Richard Coudenhove Kalergi, Aristide Briand, Iuliu Maniu, Jean Monnet, Robert Schuman, Valeri Giscard d’Estaing.

O ipostază a acestei idei de Europă unită prin consimţământul reciproc se aplică după 1950 prin integrarea europeană actuală.

Ideea de Europa nu este acelaşi lucru cu integrarea Europeană care este aplicarea unei anumite ipostaze a ideii de Europă Unită în perioada postbelică.

Ideea de Europa are o istorie de secole reprezentând modul în care cărturarii şi oamenii politici au gândit Europa şi şi-au reprezentat imagini ale Europei.

2. Ideea de Europa în AntichitatePrimul care a vorbit despre Europa a fost Hesiod în urmă cu

28 de secole. El numea Europa teritoriul din nordul Greciei continentale. De aici conceptul a ajuns să acopere întregul continent. Tot pentru grecii antici Europa era un mit, cunoscutul mit al răpirii Europei. Europa era o prinţesă feniciană (fiica unui rege al oraşului-stat Tyr din Asia), de care s-a îndrăgostit Zeus. Europa nu l-a acceptat şi atunci Zeus s-a transformat într-un taur şi a răpit-o pe când aceasta se scălda la ţărmul mării. A înnotat cu ea în spate până în insula Creta unde s-a născut un copil care a devenit regele Minos al Cretei întemeind civilizaţia minoică, cretană. Mitul exprimă ideea întemeierii unei civilizaţii europene, cea minoică cretană într-o zonă de la vest de Asia. Pentru fenicienii antici „ereb” însemna ţinutul de la Soarele Apune (ereb = Europa).5

Pentru Herodot, Europa se întindea de la Oceanul Atlantic (coloanele lui Hercule – Gibraltar) până la Pontus Euxinus şi fluviul Don. Hotarele sunt neclare în Est şi Nord. Anticii nu cunoşteau întregul continent. Zona cunoscută de ei era în jurul Mării Mediterane, mergând spre Nord până la Rin şi Dunăre, inclusiv Dacia.

În modul în care ei înţeleg Europa nimic nu arată o idee de Europa încărcată cu sens politic. Grecii îşi reprezentau lumea la trei nivele:

- Polisul lor;- Lumea greacă;

5 A. Marga, op.cit., p.21.

8

- Lumea barbară din afara şi din jurul lumii lor civilizate elene.6

Romanii îşi reprezintă lumea la două nivele: Imperiul Roman şi Barbaricum.

Imperiul a ajuns la maxima expansiune în timpul lui Traian când a cuprins teritoriile Europene de până la Rin şi Dunăre la care se adăuga Dacia Romană. Acest imperiu cuprindea şi provincii asiatice şi nord africane. Imperiul Roman nu era doar un imperiu european, ci unul mediteranean, se concentra în jurul Mediteranei (Mare Nostrum/Internum).

Aristotel vorbeşte mult despre Europa mai ales în „Politica” spunând că grecii sunt altceva şi decât asiaticii şi decât europenii. El exprimă conştiinţa superiorităţii civilizaţiei greceşti, dar nu avea nici o preferinţă pentru Europa care e pusă pe acelaşi plan cu Asia.

Alexandru Macedon a încercat să realizeze o comunitate din toate popoarele supuse imperiului său şi căreia elenismul îi dădea trăsăturile esenţiale. Imperiul Macedonean nu era Europa ci spaţiul şi oamenii pe care îi putea supune. Imperiul său a cuprins în special Grecia şi Orientul Antic iar Europa nu avea nici o semnificaţie politică pentru el (Helespontul = strâmtoarea Bosfor şi Dardanele).

Pentru greci există Europa şi Asia geografice dar ei vorbesc în termeni de greci şi barbari, nu europeni şi asiatici. Pentru ei, grecii aparţin unei comunităţi indiferent de unde sunt: Asia (Efes, Milet), Africa (Cyrene), Europa (Histria, Tomis, Callatis, Siracusa) iar europenii sunt tot barbari ca şi asiaticii.

În Imperiul Roman, geograful grec Strabon în „Geografia” descrie Europa ca o zonă propice locuirii. Europa cuprinde Iberia, Galia, Britania, Germanii, Geţii, Sciţii până la Don, Tracia, Grecia, Italia. Strabon consideră că romanii stăpânesc aproape întreaga Europă în afară de nordul Dunării cuprins între Ocean şi fluviul Don. El nu cunoştea Scandinavia şi câmpia din Marea Baltică şi Marea Neagră. Dacia face parte din Europa geografică a lui Strabon.

Romanii considerau că lumea se împarte în două:1. Republica Romană;2. Barbarii de dincolo de Limes.7

6 J.B. Duroselle, op.cit., p.30-34.7 J.B. Duroselle, op.cit., p.34-44.

9

Civilizaţia greacă şi romană a avut un rol important în structurarea civilizaţiei europene şi a identităţii europene. Grecii şi romanii au considerat Europa numai o simplă expresie geografică fără a-i da un sens politic. Europenii de azi le datorează grecilor şi romanilor trei elemente din perspectiva ideii de Europa:

1. Numele de Europa – creaţie a grecilor, preluat de romani şi care a rămas neschimbat până astăzi. Numele altor teritorii s-a schimbat: Galia – Franţa; Pannonia – Ungaria; Dacia – România; Tracia şi Moesia – Bulgaria, Maris - Mureşul.

2. Definiţia geografică a Europei care cuprinde la sud teritoriile până la Marea Neagră, Marea Mediterană şi Gibraltar. La Vest limita este Oceanul Atlantic incluzând Insulele Britanice. La Nord, Scandinavia prea puţin cunoscută, la est fluviul Don (care se varsă în Marea Neagră şi curge de la nord la sud trecând prin Rusia şi Ucraina). Definiţia geografică anticilor este foarte aproape de cea modernă. Şi definiţia modernă ezită în fixarea limitei estice a Europei, unii geografi considerând că Europa este o peninsulă a Asiei.

3. Contribuţia lor la structurarea civilizaţiei europene: cultura şi civilizaţia lor, alfabetul grec şi latin, limba latină, dreptul roman, literatura şi mitologia care au influenţat atât de mult cultura modernă, arta greacă şi romană. Europa este opera oamenilor mai mult decât a naturii.

Subliniem că spaţiul carpato-danubiano-pontic este inclus fără nici o ezitare în conceptul geografic de Europa elaborat de greci şi romani de la Herodot la Plinius cel Bătrân. Coloniile Histria, Tomis şi Callatis intră în comunitatea greacă, iar Dobrogea intră în comunitatea helenistică creată de Alexandru Macedon. Daco-geţii sunt consideraţi barbari europeni, creatori de stat şi nu sălbatici ca germanii.

Provinciile Dacia şi Moesia sunt perfect integrare în Imperiul roman unitar, îi preiau limba şi civilizaţia, inclusiv cetăţenia romană. Românii preiau moştenirea romană şi creştină care sunt părţi esenţiale ale specificului european.

3. Respublica Christiana şi Ideea de EuropaMileniul migraţiilor a dus la ruptura estului de vest şi nordului

de sud cu consecinţe asupra conceptului de Europa. Imperiul roman intră în criză şi este împărţit de împăratul Teodosius în 395 în Imperiul Roman de Răsărit şi Imperiul Roman de Apus. În anul 476 cade

10

Imperiul Roman de Apus, apoi Iustinian încearcă refacerea unităţii imperiului. Bizantinii împăraţi şi intelectuali, gândesc în termenii antici de Imperiul Roman, nu de Europa.

Germanii intră în Imperiu şi fondează regatele barbare: vizigot, ostrogot, franc, vandal, în partea de vest a fostului imperiu Roman.

Bizantinii au un dispreţ faţă de aceşti barbari iar regatele barbare occidentale urăsc Imperiul Bizantin.

Al doilea element de ruptură este Marea Schismă. Prin tradiţie, episcopul Romei ca urmaş al Sf. Petru deţinea primatul (autoritate) asupra celorlalţi episcopi, fapt acceptat în vest. Dar Imperiul Bizantin nu acceptă autoritatea unui papă aflat departe, considerat ignorant şi care scapă autorităţii imperiale. Atunci apar schisma lui Fotius 863 şi Marea Schismă 1054. Divizarea Europei între est şi vest a fixat limitele Republicii Christiana.

Ruptura nord-sud a fost cauzată de arabi. În anul 622 are loc Hegira lui Mahomed şi se fondează Imperiul arab care cucereşte toate teritoriile africane ale Imperiului bizantin şi fostului Imperiu Roman: Egipt, Libia, Tunisia, Algeria, Maroc, Palestina, Siria, Liban, la care se adaugă Arabia, Irakul, Persia. Arabii cuceresc şi Spania. Popoarele antice şi africane s-au arabizat şi islamizat, proces similar cu elenizarea din timpul lui Alexandru Macedon şi cu romanizarea. Sistemul economic, politic şi cultural axat pe Mediterana a fost definitiv distrus. Europa catolică stopată la sud de arabi, la est de Bizanţ, în schimb se extinde spre nord prin creştinarea popoarelor germanice: Regatul Francilor lui Clovis, Germania dintre Rin şi Elba, Scandinavia. Europa catolică se limitează la Europa Occidentală.

Imperiul Carolingian s-a numit în epocă Imperium Christianum sau Respublica Christiana. Carol cel Mare s-a încoronat la Roma ca împărat în anul 800. Papa care era conducătorul Bisericii Universale (catolice, Ecclesia Universalis), dorea ca Împăratul să deţină puterea universală laică, politică. Carol a dorit să restaureze vechiul Imperiu Roman sau măcar cel Roman de Apus. Imperiul carolingian cuprindea: Franţa de azi, Germania, nordul Italiei, Nordul Spaniei, Danemarca, Marca de est (Austria). Nu era o restaurare a Imperiului Roman pentru că nu acoperea suprafaţa, avea altă structură socială, etnică, avea o altă religie.

11

Imperiul carolingian a realizat o unitate a Europei Occidentale prin forţă şi a unitate a Europei Occidentale în jurul ideii creştine. A fost considerat Respublica Christiana. Textele vremii culese în Monumenta Germaniae Historica îl consideră pe Carol drept „rege al Europei” sau „împărat al Europei” şi îl numesc „părinte al Europei.”

Imperiul s-a prăbuşit fiind împărţit prin Tratatul de la Verdun din 843, dar Respublica Christiana a dăinuit în conştiinţa oamenilor ca vis, ca năzuinţă. Papii şi împăraţii Imperiului Romano-german au încercat mereu revitaliarea Republicii Creştine. S-a reuşit chiar crearea unor solidarităţi creştine medievale care au dus la acţiuni comune precum Cruciadele. Europa se confundă cu Europa Occidentală, cu Respublica Christiana în scrierile cărturarilor occidentali ai vremii între care şi Nithard. La fel şi bizantinii Constantin Porfirogenetul şi Ana Commena în sec.X-XI echivalează Occidentul cu Europa.

În Evul Mediu termenul de Europa este folosit foarte rar lăsând locul conceptului de creştinătate. Creştinătatea catolică avea vocaţie şi aspiraţii universale dar era nevoită să se cantoneze în Europa Occidentală. O serie de cărturari medievali au gândit proiecte de Europă Unită Creştină pentru asigurarea Păcii Universale.

Dante Alighieri în lucrarea De Monarhia – 1310 preconiza asigurarea păcii universale pe cale federalistă. Un împărat universal trebuia să domnească asupra tuturor principilor.

Pierre Dubois a imaginat Republica Creştină ca o confederaţie condusă de un consiliu de laici reprezentând fiecare ţară. Confederaţia nu era condusă nici de Papa nici de împărat ci de un Conciliu. Conflictele dintre state trebuiau rezolvate prin arbitraj intern, arbitrul fiind Papa. Proiectul apare în lucrarea De recuperatione Terrae Sancte – 1308. La fel regele husit al Boemiei George Podiebrand propune în 1464 crearea unei adunări numită Congregantio Concordiae a principilor creştini asociaţi pentru asigurarea păcii. El mai prevedea arbitrajul internaţional şi sancţiuni internaţionale militare contra celui care refuză arbitrajul. S-a adresat regelui Franţei Ludovic XI care a refuzat proiectul. Proiectul era îndreptat împotriva împăratului german şi a Papei.

Aeneas Silvio Piccolomini, viitorul Papă Pius II. din sec. XV scria că Christiana Comunitas este însăşi Europa care trebuie să se

12

unească în faţa expansiunii otomane. El recunoştea autoritatea temporală a împăratului german.8

Din Creştinătatea europeană medievală făceau parte şi Ţările Române. Românii se considerau parte a creştinătăţii şi tot la fel considerau şi papii, regii occidentali, cărturarii occidentali. Ţările Române participă la cruciadele târzii la Nicopole şi Varna. În corespondenţa dintre Ştefan cel Mare şi Papă, Ştefan spune că „Moldova este Poarta creştinătăţii” şi că dacă această Poartă va cădea în mâna păgânilor atunci întreaga creştinătate va fi în mare primejdie. Papa îi răspunde recunoscând şi confirmând spusele lui Ştefan cel Mare. Cronicarul polon Ian Dlugosz consideră că Ştefan ar trebui să preia conducerea cruciadei şi chiar a creştinătăţii în lupta antiotomană. Corespondenţă similară cu papa şi cu unii principi occidentali au foarte mulţi domnitori români: Ioniţă Caloianu, Basarab Întemeietorul, Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Iancu de Hunedoara, Matei Basarab. Ei luptă „Pro Respublica Christiana”. Evident însă că solidaritatea creştinătăţii pe care o doreau domnitorii români nu s-au realizat.9

Treptat apariţia statelor monarhice centralizate, a statelor naţionale centralizate a slăbit autoritatea Papei şi a împăratului: Franţa, Anglia, Spania, Suedia, Danemarca, Ungaria (în timpul lui Matei Corvin).

Visul universalist şi ascensiunea statelor naţionale au estompat aspiraţiile spre unitatea europeană. Pretenţiile universale ale Papei îl făceau să nu se limiteze la Europa. Marile descoperiri geografice (1492) i-au făcut pe europeni să vadă că Europa nu este lumea toată, nici centrul lumii, ci doar o parte mică a planetei. Ascensiunea statelor naţionale care ţineau cont doar de propriile interese şi dezbinările cauzate de reforma religioasă au fărâmiţat şi mai mult creştinătatea. De aceea în sec. XVI-XVII se trece de la creştinătate la Europa.

8 J.B. Duroselle, op.cit., p.45-47.9 M. Bărbulescu, Pompiliu Teodor, Istoria României, Bucureşti, 1998, p.225.

13

4. Ideea de Europa în secolele XVI-XVIIIReligia nu mai influenţează decisiv politica europeană. Visul

creştinătăţii coordonatoare este înlocuit cu jocul statelor pe arena internaţională. Din raţiuni de stat, regele catolic al Franţei Francisc I s-a aliat cu sultanul Soliman Magnificul împotriva împăratului catolic Carol Quintul. Aspiraţia spre unitatea creştină dispare făcând loc unei Europe a statelor. Statele mari care încearcă să-şi impună dominaţia sunt contracarate de coaliţii ale statelor vecine care asigură o contrabalansare – echilibrul puterii. Din sec.XIV până la Tratatul de la Versailles principiul echilibrului european a funcţionat cu înălţări şi căderi, ameninţat de tendinţe hegemonice. După Războiul de 30 de ani, pacea westfalică (1648) a consacrat principiul echilibrului european. Hugo Grotius iniţiază dreptului internaţional. În practică statele suverane rivale sunt nevoite să admită anumite reguli, un drept public european format din tratatele internaţionale, mereu în schimbare. Ele acceptă principiul echilibrului. Istoricul Jean Baptiste Duroselle consideră că dreptul public european asigură o unitate în diversitate a Europei statelor suverane. Dreptul public european era fondat pe legitimitatea monarhică în sec.XVI-XIX cu întreruperea operată de Revoluţia Franceză şi de Napoleon I. Dreptul public european se fondează pe principiul naţionalităţilor, care se impune progresiv în sec.XIX şi prin sistemul tratatelor de la Paris-Versailles 1919-1920. Ludovic XIV a fost omul timpului său. A dus o politică de afirmare a monarhiei absolutiste franceze ca stat suveran dornic să devină arbitru al Europei. A vrut primatul în Europa nu hegemonia. Împotriva lui s-au format coaliţii după principiul echilibrului european. Duroselle consideră că Ludovic XIV s-a situat în cadrul echilibrului european, nu împotriva lui. Nu a realizat o Europă unită prin forţă, precum Carol cel Mare.10 La sfârşitul sec.XVII şi începutul sec.XVIII., se trece de la Mica la Marea Europă după cum arată Pierre Chaunu. Europa sec. al XVII. era o Europă mică din cauza cuceririlor otomane în centrul şi sud-estul continentului şi a Crimeei în nordul Mării Negre.

În jurul anului 1700 se produce trecerea de la Mica la Marea Europă prin integrarea Ungariei, Transilvaniei şi Rusiei. Imperiul Habsburgic a anexat fostul Paşalâc de Buda şi Transilvania. Rusia a

10 J.B. Duroselle, op.cit., p.71-102.

14

fost europenizată de Petru I. El a europenizat forţat aristocraţia rusă şi armata rusă, iar prin victoriile sale militare i-a obligat pe monarhii europeni să ia în considerare Rusia ca putere europeană în relaţiile internaţionale în stabilirea echilibrului european. Tot atunci s-a produs şi criza conştiinţei europene (1680-1975) despre care scrie Paul Hazard. Un element al acestei crize este triumful Europei în locul creştinătăţii în doctrinele politice. Toţi suveranii şi miniştrii sec. XVIII-XIX scriu şi analizează situaţia internaţională în termeni de Europa. Până la 1700 cuvântul Europa apărea foarte rar în texte. După 1700 cuvântul Europa e pomenit de milioane de ori. Intră în folosinţa cotidiană: în tratatele internaţionale, în operele lui Montesquieu în titluri de ziare (L’Europe Savante, L’Europe litteraire). Pentru omul secolului XVIII Europa este cadrul. Există trăsături comune ale Europei, divergenţe în sânul Europei, interese comune ale Europei, o pace în Europa. În secolul luminilor toţi se simt europeni, prinţi şi intelectuali, cosmopoliţi şi naţionalişti.

Pierre Chaunu arată că civilizaţia europeană în secolul luminilor se bazează pe o dezvoltare economică accentuată, revoluţie industrială, agricultură intensivă, drumuri foarte bune, care fac să se reducă dimensiunile spaţiului – timp, deoarece comunicaţiile sunt tot mai rapide, o creştere demografică accentuată, extinderea ştiinţei de carte şi dezvoltarea unei culturi de vârf iluministe. Toate acestea dau europenilor din vestul continentului senzaţia că aparţin unei civilizaţii comune, diferite de restul lumii. Limba franceză se vorbea în mediile politice şi intelectuale din toate ţările vest-europene.

Când călătoresc în zone mai puţin dezvoltate, cărturarii vest-europeni simt diferenţele având un sentiment de depeizare (dezrădăcinare), înstrăinare. Sentimentul acesta îl trăiesc când ajung Spania, sudul Italiei, Europa de Est în Polonia, în Rusia. Descriu aceste zone ca fiind sălbatice, înapoiate, barbar din cauza sărăciei, drumurile proaste, analfabetism, obiceiuri bizare, lipsă de maniere şi educaţie.11

Cosmopolitismul intelectualilor europeni în secolul luminilorMulţi intelectuali consideră în secolul luminilor că ideea de

patrie este o supravieţuire barbară şi că omul trebuie să se simtă

11 Pierre Chaunu, Civilizaţia Europei în secolul luminilor, Bucureşti, 1986, p.23-122.

15

cetăţean al universului. Cosmopolitismul se manifestă mai întâi prin triumful limbii franceze în mediile cultivate, în rândul aristocraţiei, la curţile lui Frederik, Ecaterina II. Se vorbeşte despre Europa franceză în secolul luminilor. Limba franceză se foloseşte în diplomaţie, în redactarea tratatelor, la conferinţe. Voltaire este un model de filozof cosmopolit. Articolul „Patria” arată că cel care vrea binele ţării sale vrea răul ţărilor vecine şi atunci pledează ca omul să fie cetăţean al Universului. Cosmopolitismul lui Voltaire este european pentru că popoarele europene sunt legate între ele, dinastiile sunt înrudite, creştine, un francez, un englez sau german par născuţi în acelaşi oraş. Europenii seamănă cu grecii antici.

Montesquieu nu vrea să facă bine Franţei pentru a face rău Europei, căci asta ar fi o crimă.

Rousseau scria că nu mai există francezi, germani, spanioli, englezi, ci numai europeni. Toţi au aceleaşi gusturi, pasiuni, moravuri.

Multe din aceste afirmaţii sunt amendabile (exagerate) din perspectiva realităţii. În epocă se lansează o serie de proiecte de unificare europeană având ca scop asigurarea păcii în Europa. Astfel, abatele de St. Pierre a proiectat pentru congresul de la Utrecht 1713 o societate europeană, asociere de state suverane prevăzând un senat pentru conducerea sa, sancţiuni obligatorii pentru nerespectarea tratatelor.

Rousseau preia planul lui St. Pierre dar pentru state bazate pe voinţa naţională nu pentru prinţi. William Penn scrie „Eseu asupra păcii în Europa”, Imanuel Kant are un proiect asemănător.

Pe lângă cosmopolitismul intelectualilor iluminişti există şi o altă Europă, a naţionalismelor.

5. Ideea de Europa în vremea Revoluţiei Franceze şi a lui Napoleon

Revoluţia Franceză proclamă dreptul la libertate al oamenilor şi al popoarelor. Ideea de Europa a Revoluţiei Franceze este aceea de Europă a naţiunilor libere. Ea luptă împotriva Europei monarhiilor feudalo-absolutiste coalizate.

Mulţi intelectuali au recunoscut în Revoluţia Franceză un fenomen european şi profesează un cosmopolitism revoluţionar: J. Bentham (Anglia), Hamilton (SUA), Schiller (Germania), Pestalozzi

16

(Elveţia). În 1792 Adunarea legislativă franceză îi declară cetăţeni francezi.

Adepţii monarhiilor absolutiste au gândit o Europă sub forma unei republici de suverani independenţi, legaţi de interesul comun al menţinerii ordinii, păcii, echilibrului european şi legitimităţii de drept divin. Se desfăşoară lupte între cele două Europe: Europa tradiţionaliştilor şi Europa adepţilor revoluţiei franceze.

În timpul lui Napoleon se conturează 3 Europe:- Europa hegemonică a lui Napoleon;- Europa tradiţională a monarhiilor absolutiste;- Europa naţionalităţilor.Realitatea europeană este destul de complexă pentru a nu

permite o schemă unică. Europa hegemonică a lui Napoleon reprezintă o Europă unită prin forţă, el a cucerit prin forţa armelor ţările din Vestul continentului pe care le-a inclus în imperiul său sub diferite forme: era Confederaţia Rinului, Confederaţia Helvetică, Regatul Italiei, Regatul Olandei, Regatul celor două Sicilii, Regatul Spaniei, Regatul Portugaliei, Marele Ducat al Varşoviei, conduse fie de el, fie de fraţii lui, sau de mareşalii lui. El a impus Codul Civil şi o întreagă structură instituţională, legislativă, administrativă creată de Revoluţia franceză. Impunând blocada continentală împotriva Angliei şi prin câştigarea de victorii militare a cuprins în sfera sa de influenţă Prusia, Imperiul habsburgic, Suedia. Este a II-a Europă unită cu forţa după cea a lui Carol cel Mare, fără a cuprinde întregul continent.

Europa tradiţională a reuşit în cele din urmă să-l înfrângă pe Napoleon şi să-şi impună din nou propriile principii în epoca restauraţiei. Europa tradiţională este fondată pe următoarele principii: legitimitatea monarhică nu cea a suveranităţii poporului; echilibrul european; ambiţii moderate din partea fiecărui stat; dreptul ginţilor. Teoreticienii sunt: Joseph de Miastre, E. Bourke, iar practicienii sunt: Alexandru I, ţarul Rusiei, Metternich, cancelarul Austriei, Canning, premierul englez.12

Napoleon încălca aceste principii distrugând echilibrul european şi legitimitatea suveranilor. Ideea revoluţiei franceze este aceea a suveranităţii poporului. Expresia instituţională a vechii Europe tradiţionale este Sf. Alianţă.

12 J.B. Duroselle, op.cit., p.138-168.

17

6. Europa Sfintei AlianţeIa fiinţă în urma Congresului de la Viena din anul 1815.

Hotărârile acestui congres sunt restaurarea vechilor rânduieli de dinaintea Revoluţiei Franceze, dar nu o poate face în totalitate. Franţa revine la vechile graniţe, Imperiul Habsburgic îşi reface puterea, ţarul Rusiei devine un arbitru al Europei, statele germane înfiinţate şi mărite de Napoleon rămân ca atare sub influenţă austriacă ca şi cele italiene. Se restaurează vechile dinastii: Bourbone în Franţa, Spania, Regatul celor două Sicilii. Franţa Restauraţiei revine în noul sistem european, face parte din Sf. Alianţă din 1818 socotindu-se necesară pentru asigurarea echilibrului european şi considerându-se că este diferită de Franţa lui Napoleon. Ministrul de externe francez Talleyrand este un mare susţinător al principiilor legitimităţii şi echilibrului, el spune la Congresul de la Viena că trebuia să se aplice principiul legitimităţii prin revenirea la vechile dinastii şi graniţe, pentru a nu fi exclusă Franţa. Dacă nu este posibilă revenirea la vechile graniţe, atunci ţările trebuie împărţite după regula echilibrului. „Noua ordine trebuie să aibă garanţia principilor” – (zicea Talleyrand), ce presupunea o solidaritate europeană asigurată de Sf. Alianţă.

În Sfânta Alianţă au intrat marile puteri tradiţionale: Imperiul Rusiei, Habsburgic, Regatul Prusiei toate în 1815 şi Regatul Franţei în 1818. Se numeşte Sf. Alianţă, deoarece ţarul Alexandru I a vrut să excludă Imperiul Otoman musulman. Anglia fiind o ţară cu regim liberal constituţional nu intră în această alianţă conservatoare, dar iniţiază Quadrupla Alianţă reunind Marea Britanie, Rusia, Prusia, Austria. Sfânta Alianţă şi Quadrupla Alianţă a garantat siguranţa noului sistem european, garanţia colectivă a regimului şi frontierelor, intervenţia colectivă împotriva mişcării revoluţionare.

Sfânta Alianţă creează „concertul european” despre care s-a vorbit foarte mult în secolul XIX, Dar el a devenit o organizaţie europeană eficientă numai dacă puterile se puneau de acord. Interesele divergente s-au manifestat în permanenţă. Sf. Alianţă s-a reunit în Congresele de la Tropau, noiembrie 1820, Leybach, ianuarie 1821, Verona, 1822, Aachen, (Aix la Chapelle) 1818. Congresul de la Paris 1856, şi Congresului din 1878 la Berlin decid organizarea păcii. Congresele Sfintei Alianţe hotărau intervenţii împotriva unor mişcări

18

revoluţionare, în numele concertului european cu mandat colectiv, dar sunt intervenţii individuale.

Concertul European: reuniunea marilor puteri europene care hotărau de comun acord măsurile pentru menţinerea păcii.

Kissinger subliniază meritul Sfântei Alianţe ca organizaţie de securitate colectivă care a menţinut pacea şi stabilitatea în Europa vreme de câteva decenii. Sf. Alianţă este o organizaţie care a reprimat mişcări naţionale şi liberale care tindeau spre modernizarea Europei.13

7. Europa naţionalităţilorSec. XVIII prefigurează naţiunea modernă care se va afirma

puternic în sec.XIX-XX. Concepţia germană despre naţiune elaborată Herder şi de alţi autori consideră că naţiunea se bazează pe apartenenţa la o comunitate de limbă, de cultură, de etnie, de sânge. Este conceptul de naţiune culturală – Kulturnation – bazată pe VOLKGSEIST – spiritul poporului. Există un spirit al fiecărui popor, un specific. Pe această concepţie se bazează naţionalismul german în mişcarea pentru unificarea tuturor celor care vorbesc limba germană (indiferent dacă vor sau nu).

Concepţia franceză despre naţiune se bazează pe voinţa de a forma o naţiune şi un stat dincolo de apartenenţa etnică: naţiunea volitivă, naţiunea de cetăţeni. Diferenţele sunt date de situaţiile istorice diferite, pentru că francezii au avut un stat centralizat, iar germanii au căutat fundamentul etnic pe care să-şi construiască propriul stat naţional.

Invazia lui Napoleon a provocat mişcări naţionaliste şi elaborarea doctrinelor naţionaliste. Insurecţii naţionaliste antifranceze s-au desfăşurat în Spania, Rusia, Germania, Olanda. Peste tot există un naţionalism spontan, instinctiv, zgândărit de trupele franceze de ocupaţie.

Germania a avut răscoale mai slabe, dar a fost în schimb prima vatră a gândirii naţionale din Europa prin intelectualii săi: Herder, Schiller, Fichte, Göress, Arndt. Intelectualii germani au gândit iniţial că Revoluţia Franceză este un fenomen universal cosmopolit, dar după ocupaţia franceză, ei au abandonat această idee în favoarea sentimentelor naţionale. De exemplu, Fichte a fost iniţial entuziasmat

13 Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, 2002, p.67-88.

19

de revoluţia franceză, era un cosmopolit kantian afirmând „nu contează dacă o naţiune se prăbuşeşte sau se ridică deasupra alteia, contează spiritul care rămâne întors spre lumină.” – 1793. În 1808 el scrie celebrul „Discurs către naţiunea germană” în care spunea: „Mă adresez tuturor germanilor” îndemnându-i să reînvie cultura germană, să educe naţiunea germană, să reaşeze limba germană la loc de cinste, să se unifice germanii într-un mare stat naţional german. Vor o Germanie mare, unificată, puternică între Franţa şi Rusia.14

Naţionalismul generează trei curente de idei:1. şovinismul;2. ideea echilibrului şi a păcii în urma realizării statelor

naţionale;3. după desăvârşirea eliberării şi unificării naţional-statale a

fiecărui popor, noile state naţionale să se reunească în Statele Unite ale Europei. Victor Hugo este un doctrinar strălucit al acestei ultime idei în secolul XIX.

În secolul naţionalităţilor ideea de naţiune cuprinde două componente fundamentale:

- misiunea fiecărei naţiuni pe care o are de îndeplinit în Europa după unificare;

- armonia care va exista în Europa Naţiunilor.Se ajunge astfel la mitul unei Europe a naţiunilor după cum

arată istoricul Jean Baptiste Duroselle. Această afirmaţie este ilustrată de ideile oamenilor de cultură ai epocii, precum şi ale oamenilor politici.

Poetul Beranger vorbeşte despre Sf. Alianţă a popoarelor. Hegel scrie că statul este absolutul, realizarea supremă a spiritului, iar spiritul german este esenţa Europei. Guizot consideră că Franţa este avangarda Europei (prim ministru). Abatele Vicenzo Gioberti, doctrinar al unificării Italiei în jurul papalităţii afirmă primatul moral şi civil al italienilor. Jules Michelet afirmă primatul francezilor în Europa. Cuvântul Europa apare în numele periodicelor: „Jurnal Europeenne”, „Revue Européene” la Paris. Guizot scrie cartea „Istoria generală a civilizaţiei în Europa.”

14 J.B. Duroselle, op.cit., p.168-176, 207-233.

20

Toate acestea demonstrează existenţa ideii de Europă ca ideal al armoniei între naţiuni. Visul romanticilor naţionalişti nu se opreşte la naţiune ci se extinde la Europa pe care ei vor să o construiască. Saint Simon (un socialist utopic) doreşte reorganizarea Comunităţii Europene. Credea că există o astfel de comunitate. Philippe Buchez fondator al Societăţii revoluţionare secrete a Carbonarilor, preşedintele Adunării constituante în 1848 creează o şcoală filosofică ce militează pentru realizarea unei federaţii europene pe temeiuri creştine după îndeplinirea misiunii naţiunii franceze, de răspândire a ideilor revoluţionare. Giuseppe Mazzini (cel mai important revoluţionar italian de la 1848) urmăreşte atât unificarea Italiei cât şi unificarea Europei. Afirmă misiunea naţiunii italiene de unificare pe cale revoluţionară a Europei. Înfiinţează două Asociaţii revoluţionare: Tânăra Italie şi Tânăra Europă. Propune o federaţie a Republicilor Naţionale Europene. Era convins că odată create statele naţionale liberale, ele vor fraterniza în mod firesc. Abatele Gioberti proiectează o confederaţie de naţiuni creştine ce tinde să devină universală. Cărturarul italian Carlo Cattaneo preconizează Statele Unite ale Europei. Cattaneo preconizează o unitate în diversitate a Europei gândind o organizaţie au caracter federal. Victor Hugo participă la o serie de congrese de pace organizate de romantici: la Bruxelles, Paris, Frankfurt unde pledează pentru Statele Unite ale Europei. La Paris în 1849 el susţine că: „Va veni o zi când voi, toate naţiunile continentului fără a vă pierde individualitatea, veţi constitui o federaţie europeană, două grupuri imense S.U.A. şi S.U.E. se vor ţine de mâini deasupra mărilor. In secolul XX va fi o naţiune extraordinară cu capitala la Paris, care se va numi nu Franţa, ci Europa, iar mai târziu umanitate.”15

8. Europa lui Napoleon IIINapoleon III, nepot de frate a lui Napoleon I, beneficiind de

prestigiul lui Napoleon I s-a lansat în mişcarea revoluţionară paşoptistă ajungând preşedinte al Franţei şi proclamându-se împărat. În 1839 scoate broşura întitulată „Ideile napoleoniene” care propune constituirea unei asociaţii europene. Pentru aceasta trebuiau realizate mai întâi aspiraţiile naţionale ale tuturor popoarelor. Franţa avea

15 J.B. Duroselle, op.cit., p.219.

21

misiunea europeană de a contribui la realizarea aspiraţiilor naţionale ale italienilor, germanilor, românilor, polonezilor după care acestea să se asocieze. Napoleon III are aceleaşi idei cu ale romanticilor paşoptişti Mazzini şi Buchez. Ca împărat, Napoleon III a fost campionul principiului naţionalităţilor în Europa ajutându-se efectiv la formarea statelor naţionale: România, Italia, Germania, i-a susţinut pe polonezi în lupta de eliberare de sub stăpânirea Rusiei. Totuşi nu a ajuns să propună oficial crearea S.U.E. în plan politic.

În plan economic însă el creează după 1860 o veritabilă organizaţie economică europeană bazată pe liber-schimbism. A încheiat tratate cu Anglia, Belgia, Olanda, Prusia, Austria, Turcia, Suedia, cu aproape toate ţările europene în afară de Rusia. A creat o zonă a liberului schimb. A creat şi o uniune monetară latină la care aderă Franţa, Belgia, Elveţia, Italia şi pentru o scurtă perioadă Austro-Ungaria şi Grecia.

Europa economică a lui Napoleon III a fost o realitate, asigurând libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor şi capitalurilor, precum şi o anumită unitate monetară. La aceasta se adaugă şi convenţiile de stabilire pentru întreprinderile străine în Franţa.

Spre deosebire de Uniunea Europeană actuală, Europa Economică a lui Napoleon III nu era o piaţă comună ci doar o zonă de liber-schimb.16

16 J.B. Duroselle, op.cit., p.219-226.

22

PARTEA II

IDEEA DE EUROPĂ UNITĂ ÎN PERIOADA INTERBELICĂ. PROIECTUL BRIAND

DE UNIUNE EUROPEANĂ

1. Proiectul Briand de Uniune Europeană şi Suveranitatea Naţională

Dezbaterea intelectuală asupra ideii de Europă are o istorie de 28 de secole, de la Hessiod până în zilele noastre. Proiectul Briand de Uniune Europeană reprezintă momentul în care, pentru prima dată în istorie, ideea de Europă unită prin consimţământul reciproc a fost promovată, din sfera utopiilor intelectuale, în sfera politicii guvernamentale şi a relaţiilor internaţionale. Pentru prima dată în istorie, guvernul unei mai mari puteri a promovat această idee în mod oficial pe scena internaţională, cerând tuturor statelor europene să se pronunţe solemn asupra sa şi să construiască împreună o Uniune Europeană. Prin aceasta, Proiectul Briand a declanşat cea mai amplă dezbatere de până atunci a ideii de Europă unită în toate ţările Europei, la nivelul guvernelor şi parlamentelor, al partidelor politice şi presei, al elitelor politice şi intelectuale, al societăţii în ansamblul ei. Invitată să devină membru fondator al Uniunii Europene în anul 1930, România a participat din plin la această dezbatere internaţională.

Interesată de menţinerea păcii şi a statu-quo-ului versaillez, de asigurarea propriei securităţi, Franţa a încercat menţinerea stabilităţii internaţionale prin politica dusă de ministrul său de Externe din anii 1925-1932, Aristide Briand. El a încercat o reconciliere franco-germană pentru a atrage Germania într-un sistem internaţional de securitate. Planul Briand a fost lansat mai întâi la Adunarea Societăţii Naţiunilor din septembrie 1929.

La 17 mai 1930, Franţa a remis oficial celorlalte 26 de state europene membre ale Ligii Naţiunilor, „Memorandumul guvernului francez asupra organizării unui regim de uniune federală europeană“ (redactat în fapt de către Alexis Legér la 1 mai 1930), care dezvolta ideile Proiectului Briand. Conceptele de „Uniune Europeană“,

23

„Comunitate Europeană“, „Piaţa Comună“, libera circulaţie a persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor, „uniune politică“, „uniune economică“, problema priorităţii politicului sau economicului - toate au fost lansate de Proiectul Briand în 1930 şi au fost preluate în limbajul comunitar postbelic, acoperind astăzi realităţi instituţionale. Briand concepea „Uniunea Federală Europeană“ ca o organizaţie de cooperare politică şi economică paneuropeană. Considerăm că instituţiile Uniunii Federale Europene aveau caracter interguvernamental (nu supranaţional), erau specifice pentru o uniune de state sau o confederaţie de state (nu pentru o federaţie sau un stat federal) şi copiau întocmai instituţiile Ligii Naţiunilor. Cele trei instituţii ale Uniunii Federale Europene erau: „Conferinţa europeană“ (analoagă Adunării Generale a Ligii Naţiunilor), „Comitetul european“ (analog Consiliului Ligii Naţiunilor) şi Secretariatul (analog Secretariatului Ligii Naţiunilor). Capitala Uniunii Federale Europene şi sediul tuturor instituţiilor sale trebuia să fie la Geneva, ca şi sediul Ligii Naţiunilor. Subliniem că Briand proiecta o Uniune Europeană de tip confederativ, cu caracter interguvernamental, nu supranaţional.

2. Reacţiile marilor puteri care au decis soarta Planului Briand. Poziţiile statelor din Europa centrală

Un complex de factori a determinat eşecul Planului Briand. Marea criză economică mondială din 1929-1933 a determinat statele Europei să accentueze politica protecţionistă, pe care nu o abandonaseră din timpul Marelui Război. Barierele vamale tot mai ridicate şi competiţia acerbă pentru pieţe de desfacere au tensionat tot mai mult relaţiile dintre state. Inclusiv Anglia, promotoarea tradiţională a liber-schimbismului a adoptat o politică protecţionistă imperială. Doctrina ţărănistă a porţilor deschise a eşuat în România. Celelalte state nu au acceptat reducerea protecţionismului, în cadrul unei cooperări economice internaţionale, aşa cum preconizau atât Proiectul Briand, cât şi alte planuri propuse în epocă. Mai mult, criza economică a cauzat probleme sociale grave, care au favorizat ascensiunea curentelor naţionalist-extremiste. De pildă în Germania, ascensiunea nazismului a presat guvernul Brüning să ducă o politică externă revizionistă agresivă.

24

După moartea lui Stresemann, Briand nu a mai avut la Berlin un partener de dialog cu care să continue politica locarniană de reconciliere franco-germană. Guvernul Brüning a respins Planul Briand şi a încercat Anschlussul economic. Fără nucleul franco-german, construcţia Uniunii Europene s-a dovedit imposibilă. Politica revizionistă promovată de Mussolini a acutizat conflictul franco-italian. Mussolini respingea ostentativ ideea Paneuropei. Ungaria a declarat solemn că nu adera la o Uniune Europeană care menţinea graniţele existente. Germania şi Italia cereau invitarea Uniunii Sovietice care considera Proiectul Briand ca fiind o nouă conspiraţie capitalist-imperialistă împotriva puterii sovietice.

Briand nu a reuşit să obţină nici măcar acordul Angliei. Marea Britanie era mult mai interesată de imperiul său colonial mondial şi de relaţiile cu SUA, decât de apartenenţa la Europa. Mai mult, Anglia continua să se alăture Germaniei în contracararea politicii franceze. Considerăm însă că ideea de Uniune Europeană, chiar în formula sa interguvernamentală, nu supranaţională, nu putea să devină o realitate instituţională în condiţiile mentalităţii epocii, pentru care suveranitatea naţională era o dogmă sacrosanctă, ce nu putea suferi nici o limitare semnificativă în numele unei Europe unite.

Proiectul Briand a fost susţinut de aliaţii Franţei, România, Iugoslavia, Cehoslovacia şi Polonia, care au iniţiat şi o înţelegere economică regională a Europei Centrale şi de Sud-Est, ca etapă în construcţia paneuropeană. Dar acest sprijin al unor ţări mici nu putea să asigure succesul planului, care era respins de toate marile puteri ale Europei.

Însă rămâne în istorie semnificaţia primei tentative guvernamentale şi instituţionale de creare a unei Uniuni Europene prin consimţământul reciproc. Invitată să devină membru fondator al Uniunii Europene în 1930, România şi-a asumat solemn această opţiune şi a acţionat efectiv pentru realizarea sa.

3. Politica României de susţinere faţă de Proiectul Briand de Uniune Europeană

3.1. Răspunsul favorabil al Guvernului României la Planul Briand de Uniune Europeană

Guvernul României s-a pronunţat oficial pentru o Uniune Europeană prioritar economică bazată pe suveranitatea, egalitatea şi

25

integritatea statelor naţionale. Mai mult, Guvernul Maniu a promovat o strategie proprie de integrare paneuropeană, dinspre Europa central -sud-estică spre cea occidentală. Comparativ, integrarea europeană postbelică va începe în Europa occidentală. Însă în 1930, România a acţionat pentru o înţelegere regională central-sud-est-europeană care să se extindă la nivel paneuropean. Acesta a fost scopul conferinţelor de la Bucureşti, Sinaia şi Varşovia, din vara anului 1930, care au structurat Blocul Statelor Agrare.

Strategia guvernului României a fost concepută şi promovată de primul-ministru Iuliu Maniu (preşedintele PNŢ), în colaborare cu ministrul Industriei şi Comerţului, Virgil Madgearu (doctrinarul ţărănismului), ministrul de Externe George G. Mironescu, ministrul Agriculturii, Ion Mihalache. Ministerele de Interne, al Muncii, al Lucrărilor Publice şi al Armatei, conduse de miniştrii Al. Vaida-Voevod, Pan Halippa, Mihail Manoilescu şi respectiv de generalul Nicolae Condeescu, au analizat Memorandumul Briand, exprimându-şi în scris poziţia oficială de aprobare a acestuia. În favoarea Uniunii Europene s-au pronunţat, de asemenea, ministrul de Finanţe Mihail Popovici, ministrul Instrucţiunii Publice Nicolae Costăchescu, precum şi Grigore Gafencu, subsecretar de stat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri.

În conformitate cu politica sa tradiţională de apărare a propriei integrităţi teritoriale cu ajutorul unui sistem de alianţe orientat spre Franţa şi în spiritul Ligii Naţiunilor, România a susţinut ferm Proiectul Briand de Uniune Europeană. Guvernul Iuliu Maniu a înţeles să sprijine Franţa în construcţia unei Uniuni Europene care să asigure pacea, securitatea, cooperarea şi îngheţarea frontierelor pe continent. Totodată, guvernul Maniu concepea Uniunea Europeană ca o organizaţie economică aptă să soluţioneze criza economică de supraproducţie din 1929-1933, prin vânzarea stocurilor de cereale ale ţărilor central-europene, între care şi România, în ţările vest-europene. Răspunsul guvernului Maniu la Memorandumul Briand exprimă asumarea solemnă a ideii de Europă unită de către România, în conformitate cu interesul său naţional de asigurare a securităţii şi bunăstării proprii.

Răspunsul afirma fără echivoc că „guvernul român, după ce a studiat Memorandumul prezentat de guvernul Republicii Franceze asupra organizării unui regim de Uniune Federală Europeană, este

26

fericit de a constata că este de acord cu principiile expuse în acest Memorandum şi declară că va da întregul său concurs pentru realizarea proiectului de Uniune Federală Europeană”.

Răspunsul guvernului Maniu susţinea ideea lui Briand că „proiectul propus trebuie înfăptuit în cadrul Societăţii Naţiunilor”, deoarece nu dorea ca Uniunea Federală Europeană să se substituie Ligii Naţiunilor. Guvernul României considera Uniunea Europeană ca o „cooperare politică şi economică regională” în cadrul mondial al Ligii Naţiunilor, menită să ajute la înfăptuirea scopurilor Ligii Naţiunilor şi să servească drept bază pentru o cooperare mondială. Mai mult, România declara că susţine „principiul integrării Uniunii Federale Europene în cadrul Societăţii Naţiunilor” cu scopul de a o „întemeia pe o bază precisă şi recunoscută de toate ţările membre ale Societăţii Naţiunilor, adică pe respectarea tratatelor, pe integritatea teritorială a statelor, pe independenţa, suveranitatea şi egalitatea lor”. România acorda o importanţă maximă acestei idei, din perspectiva interesului său naţional.

Comparativ, răspunsul Ungariei susţinea ca Uniunea Europeană să fie inclusă în Liga Naţiunilor, dar Pactul Ligii Naţiunilor să fie modificat în sensul de a admite revizuirea Tratatelor de Pace. Ungaria declara că nu va adera la o Uniune Europeană care ar păstra neatins statu-quo-ul consacrat de Tratate şi nu ar accepta revizuirea lor. De asemenea, Ungaria cerea soluţionarea problemei minorităţilor şi desfiinţarea Micii Înţelegeri.

După cum menţiona raportul francez, România se alătura unor ţări precum Austria, Belgia, Danemarca, Spania, Estonia, Finlanda, Irlanda, Letonia, Luxemburg, Norvegia, Portugalia, Polonia, Cehoslovacia şi Iugoslavia, în susţinerea necesităţii încheierii unui Pact al Uniunii Europene care „să afirme principiul Uniunii morale europene, să indice clar obiectul său esenţial pacific, să comporte pentru guvernele semnatare angajamentul de a lua contact cu regularitate în reuniuni comune”.

În răspunsul său, guvernul Maniu era de acord doar cu două dintre instituţiile propuse de Briand, anume cu „conferinţa europeană, care se va întruni în mod periodic” şi cu „un secretariat provizoriu”, căruia îi fixa atribuţiile, ,,misiunea specială de a aduna întreaga documentaţie şi de a studia problemele atinse în Memorand şi alte probleme indicate de diverse state”. Menţionând expres că aceste

27

două instituţii ale Uniunii Europene „vor fi suficiente”„pentru început”, România respingea categoric înfiinţarea „Comitetului Politic” propus de Briand, trecând practic competenţele acestuia asupra „Conferinţei Europene”, ca element esenţial „de organizare reprezentativă şi executivă” şi asupra Secretariatului, care prelua atribuţia de organ de studiu. Motivaţia acestei opţiuni româneşti a fost, indubitabil, dorinţa de a evita crearea unui Directorat al marilor puteri europene care să conducă Uniunea Europeană. Ca stat mic, cunoscând experienţele anterioare ale „concertului european” al „puterilor garante”, ale Conferinţei de Pace şi ale Consiliului Ligii Naţiunilor, România dorea evitarea repetării lor şi promova egalitatea şi suveranitatea statelor. Raportul francez menţiona România alături de Italia, Danemarca, Finlanda şi Letonia în opţiunea respingerii „Comitetului Politic”, şi alături de Austria, Danemarca, Finlanda şi Letonia în susţinerea necesităţii unui „secretariat provizoriu” de la început.

Comparativ, unele state precum Marea Britanie, Germania, Irlanda, Olanda şi Suedia nu doreau instituţii proprii pentru Uniunea Europeană, iar Spania, Portugalia, Luxemburg propuneau amânarea discutării problemei până la sesiunea din septembrie 1930. Numai Iugoslavia şi Bulgaria susţineau instituţiile Uniunii Europene în forma propusă de Briand. O poziţie de principiu similară cu a României a exprimat Ungaria, care, relevând inegalitatea statelor în cadrul Societăţii Naţiunilor (prin componenţa Consiliului Societăţii Naţiunilor), dorea ca în Uniunea Federală Europeană „să se evite orice predominanţă de acest gen în favoarea unuia sau a altuia dintre statele europene”, promovându-se „egalitatea statelor” în noile instituţii europene.

Memorandumul afirma „necesitatea de a fixa directivele esenţiale” pentru concepţia construcţiei europene, care trebuiau să fie, în viziunea lui Briand:

1) „subordonarea generală a problemei economice - problemei politice”, deoarece numai după asigurarea păcii şi securităţii statele ar accepta „sacrificiile economice” ale „politicii vamale liberale”;

2) „concepţia cooperării politice europene”: „o federaţie fondată pe ideea uniunii şi nu a unităţii, destul de suplă pentru a respecta independenţa şi suveranitatea naţională a fiecărui stat”, şi

28

extinderea la nivelul întregii „comunităţi europene” a „sistemului de arbitraj şi de securitate”, a „politicii de garanţii internaţionale inaugurate la Locarno”;

3) „concepţia organizării economice a Europei”: crearea unei pieţe comune cu libera „circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor”.

„Răspunsul guvernului român” aproba toate cele trei „directive esenţiale” propuse de Briand, întrucât declara că nu contestă „valoarea a principiului subordonării generale a problemei economice celei politice” şi susţinea atât „o înţelegere politică foarte suplă”, cât şi „organizarea unei strânse colaborări pe tărâmul economic”. Însă pe lângă acest acord de principiu guvernul Maniu propunea o nuanţare de consistenţă, într-o viziune pragmatică, ce considera prioritară integrarea economică în procesul construcţiei europene. Astfel, pornind de la problemele cu care se confrunta România în acel moment, documentul arăta că „criza profundă care a devenit aproape generală, reclamă remedii urgente şi, pe de altă parte, a făcut să treacă pe primul plan problemele economice în preocupările celor mai multe state”. Aceasta era raţiunea invocată de guvernul Maniu pentru a susţine că „o colaborare economică poate fi organizată fără o cooperare politică prealabilă”, după cum observa „raportul” francez, care includea România în seria statelor ce susţineau „interdependenţa problemelor politice şi economice”, alături de Ungaria, Germania, Elveţia, Belgia, Cehoslovacia, Irlanda, Danemarca, Norvegia, Olanda, Polonia.Constatăm însă că răspunsul românesc nu respingea ideea construcţiei politice europene, pe care o considera necesară „pentru a permite” integrarea economică. De altfel raportul francez reţinea concepţia cooperării politice prealabile promovate de guvernul român, care „ar trebui aşezată, ca şi cea a Societăţii Naţiunilor, pe principiile respectului tratatelor şi a integrităţii teritoriale a statelor”, viziune împărtăşită şi de Polonia. Mai mult, constatăm că răspunsul românesc îşi însuşise conceptul politic de „Uniune Federală Europeană”, dorea „o cooperaţie activă şi permanentă a naţiunilor pe tărâmul politic şi pe cel economic”, susţinea „o antantă politică” stabilea principii politice ca temei ale acesteia şi propunea instituţii politice „reprezentative şi executive”.

29

Toate acestea dovedesc că guvernul Maniu susţinea în mod real şi ideea unei comunităţi politice europene, deşi aşeza centrul de greutate al integrării pe comunitatea economică. Raportul între acestea era sugerat destul de clar: în vreme ce „antanta politică” ar fi fost „foarte suplă”, cea economică ar fi fost „strânsă”, deci mult mai profundă. Observăm că ideea integrării prioritar economice europene, promovată de guvernul Maniu, reluând teza lui Briand din discursul de la Liga Naţiunilor din septembrie 1929, va fi problema centrală reţinută în dezbaterile Comisiei de Studii pentru Uniunea Europeană (noiembrie 1930-septembrie 1932) şi va reprezenta principiul de bază al integrării europene postbelice.

Propunând „înfăptuirea treptată” a Proiectului Briand, răspunsul guvernului Maniu sugera diplomatic dorinţa României de a aplica strategia alternativă de construcţie a Uniunii Europene în etape, începând cu o înţelegere economică central-sud-est-europeană. Dar răspunsul nu insista acum asupra strategiei graduale, deoarece România dorea să susţină Proiectul Briand, nu să complice receptarea acestuia. Această strategie a fost însă prezentată de G.G. Mironescu şi Virgil Madgearu la Adunarea Generală a Ligii Naţiunilor din septembrie 1930, aflată sub preşedinţia lui Nicolae Titulescu.

3.2. Strategia României de integrare economică paneuropeană în etape

În spiritul doctrinei ţărăniste a „porţilor deschise”, ministrul Madgearu dorea ca, în relaţiile dintre ele, statele Europei să renunţe la protecţionism şi să aplice politici liber-schimbiste, mergând până la crearea unei pieţe comune europene şi, deci, la integrarea economică paneuropeană.

Madgearu a susţinut în mod oficial această concepţie, ca reprezentat al României, la „Conferinţa pentru o acţiune economică concertată”, desfăşurată la Geneva, în februarie-martie 1930. El a declarat că criza economică putea fi soluţionată „numai atunci când vom tinde spre o economie europeană unitară, în care circulaţia capitalurilor, a lucrătorilor şi produselor să asigure stabilitatea şi libertatea caracteristice unităţilor economice”. Dându-şi seama că această „unitate economică” paneuropeană nu se putea înfăptui dintr-o dată, el a propus Conferinţei (din martie 1930) aplicarea unei strategii graduale, în etape, cerându-i să pună „cel puţin bazele unor

30

acorduri economice regionale, impuse de situaţia geografică a statelor europene, ca o primă etapă în drumul stabilirii unităţii economice europene”. Considerăm că, prin vocea lui Madgearu, statul român s-a pronunţat în mod oficial, în martie 1930 pentru ideea de uniune economică europeană, de piaţă comună cu libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor.

Ca metodă, Madgearu a proiectat o înţelegere a statelor agrare central-sud-est-europene cu scopul ca aceste state să-şi armonizeze politicile de comerţ exterior, să elimine concurenţa dintre ele la exportul de cereale şi să impună înlăturarea protecţionismului agrar practicat de statele vest-europene. Înfăptuirea acestei înţelegeri central-sud-est-europene s-a încercat la „conferinţele agrare” din vara anului 1930 de la Bucureşti (româno-iugoslavo-ungară), Sinaia (româno-iugoslavă) şi Varşovia (cuprinzând 8 state). Aceste demersuri au fost concepute de Madgearu ca primele etape în strategia României de integrare economică central-europeană şi paneuropeană, strategie promovată concomitent şi convergent cu susţinerea „Proiectului Briand de Uniune Europeană”.Astfel, la Conferinţa Micii Antante de la Strbske Pleso (iunie 1930), miniştrii de externe Mironescu, Marinkovici şi Beneş au aprobat Proiectul Briand, au aprofundat alianţa politică a celor trei state prin semnarea Statutului Micii Înţelegeri şi au hotărât dublarea alianţei politice cu o înţelegere economică. Mica Antantă economică şi politică era menită să constituie un nucleu al integrării central-europene şi paneuropene.

Primul pas, în aplicarea acestor decizii, a fost Conferinţa economică româno-iugoslavă de la Sinaia, de la începutul lunii august 1930, desfăşurată la nivelul miniştrilor agriculturii, comerţului şi finanţelor ai celor două ţări, în care Madgearu a avut un rol esenţial. Conferinţa a hotărât instituirea unei „uniuni vamale” româno-iugoslave în jurul căreia trebuia să se structureze treptat înţelegerea economică central-europeană şi apoi integrarea economico-politică paneuropeană, înfăptuindu-se, pe această cale, Proiectul Briand. În viziunea lui Madgearu, „faptul că s-a ajuns la convingerea că o uniune vamală este utilă interesează în primul rând economiile naţionale ale celor două ţări, dar el pune în evidenţă în acelaşi timp, tendinţa de a se crea unităţi economice mai mari şi - pe calea

31

înţelegerilor economice regionale - de a se ajunge la realizarea Uniunii Economice Europene”.

În cadrul dezbaterilor bilaterale, ministrul român al agriculturii, Ion Mihalache, a declarat oficial că rostul Conferinţei de la Sinaia era de a asigura o solidaritate a agricultorilor şi „mijloace comune de luptă” împotriva cauzelor crizei economice: lipsa de rentabilitate a gospodăriilor ţărăneşti, „cleştele concurenţei americane şi dumpingul rusesc”, „protecţionismul exagerat al ţărilor industriale occidentale” în faţa produselor agricole din ţările central-sud-est europene exportatoare. El aprecia că „singura soluţiune” a crizei economice era ca între România şi Iugoslavia să se realizeze „uniunea vamală mai întâi pentru produsele agricole şi mai apoi pentru cele industriale”. În concepţia sa, „Uniunea vamală” româno-iugoslavă „intră în Planul Briand de a realiza o antantă europeană”, care avea menirea de a soluţiona criza de supraproducţie. Iniţiativa acestei înţelegeri economice regionale a fost luată fără a mai aştepta înfăptuirea Proiectului Briand de Uniune Europeană, pentru a înlătura cât mai repede efectele crizei economice care se resimţea mai puternic în regiunea Europei Centrale şi de Sud-Est. De aceea, la Conferinţa de la Strbske Pleso, cei trei miniştri de Externe au hotărât „să realizeze o antantă economică în cadrul Antantei politice a Micii Înţelegeri”.

Astfel, a fost iniţiat un proces ascendent de construire a unei înţelegeri economice central europene. Mihalache spunea că „tendinţa ce urmărim are un sens vertical, de la mica la marea antantă, putându-se asocia la ea şi alte ţări agricole. Încheind antanta economică între statele noastre, asigurăm succesul unor înţelegeri şi cu alte state”.

În această strategie, România a inclus şi Conferinţa economică româno-iugoslavo-ungară de la Bucureşti, la nivel de experţi, din iulie 1930. Obiectivul concret al Conferinţei a fost elaborarea unui răspuns comun la chestionarul Ligii Naţiunilor cu privire la programul „negociaţiunilor ulterioare” proiectat la „Conferinţa pentru o acţiune economică concertată” de la Geneva din martie 1930. Conferinţa de la Bucureşti a adoptat, într-adevăr, un „răspuns” comun al celor trei state, urmărind asigurarea modalităţilor concrete de export al cerealelor lor în Occident, la preţuri „remuneratorii”. Răspunsul propunea ca statele vest-europene să renunţe la protecţionismul lor agricol şi să cumpere produsele agricole

32

din ţările central-europene într-un regim de „tratament vamal preferenţial”.

Răspunsul elaborat de Conferinţa experţilor de la Bucureşti a căpătat valoare politico-diplomatică oficială, fiind adoptat de guvernele celor 8 state participante la Conferinţa de la Varşovia din august 1930, la nivel de miniştri ai economiei, şi prezentat de Madgearu la Liga Naţiunilor, în septembrie 1930. El sublinia că cercul înţelegerii economice central-europene s-a lărgit treptat, de la Conferinţa de la Sinaia (reunind 2 ţări cu 32 milioane locuitori) la cea de la Bucureşti (reunind 3 ţări cu 40 milioane locuitori), apoi la cea de la Varşovia (reunind 8 ţări cu 100 milioane locuitori), structurându-se astfel un puternic „Bloc al Statelor Agrare” capabil să-şi impună punctul de vedere în organizarea economiei europene. „Blocul Statelor Agrare” (reunind cele 8 ţări: România, Iugoslavia, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Estonia, Letonia, Bulgaria) a adoptat la Conferinţa de la Varşovia un program în litera şi spiritul celui elaborat de Conferinţa experţilor de la Bucureşti. Programul tindea, în anumite aspecte ale sale, spre o politică economică externă comună a „Blocului”, dar acesta nu se putea realiza decât prin încheierea de convenţii economice multilaterale şi înfăptuirea unei reale „înţelegeri economice regionale”.

Madgearu considera „Blocul Statelor Agrare” drept „o organizaţie permanentă pentru colaborarea ţărilor agricole ale Europei şi pentru coordonarea continuă a politicii lor economice”. „Blocul” dispunea de două instituţii: „Conferinţele periodice”, întrunite cel puţin o dată pe an, la nivel de miniştri ai economiei şi „Comitetul Permanent de Studii Economice”, a cărui misiune era să urmărească executarea rezoluţiilor Conferinţelor şi să pregătească aceste conferinţe.

Prin urmare, în cadrul dezbaterilor în plen ale Adunării Generale a Ligii Naţiunilor din septembrie 1930, „Blocul Statelor Agrare” a adoptat o atitudine politică unitară, expusă de însuşi Virgil Madgearu în calitate de reprezentant al celor 8 state central-europene. În discursul său oficial, ministrul român a pledat pentru înfăptuirea rezoluţiilor Conferinţei de la Varşovia, propunând statelor vest-europene să cumpere cerealele central-europene în regim preferenţial, prin „derogaţiune de la clauza naţiunii celei mai favorizate”.

33

Madgearu susţinea această idee şi sublinia că „acţiunea economică concertată” va contribui la modelarea şi structurarea „Uniunii Europene”. De aceea, el considera că, în scopul înfăptuirii „Proiectului Briand”, adepţii ideii paneuropene trebuiau să susţină mai întâi realizarea efectivă a unei solidarităţi economice europene, prin continuarea negocierilor de la Geneva. Urmărindu-şi propriile interese economice naţionale de depăşire a crizei, statele central-europene îşi exprimau, prin reprezentantul lor, V. Madgearu, suportul politic pentru ideea unei cooperări economice paneuropene, care să conducă la realizarea Proiectului Briand de Uniune Europeană. Această strategie graduală de integrare paneuropeană a fost explicată de Madgearu în articolul publicat în ziarul francez L'Europe Nouvelle, în care susţinea, cu toată claritatea, că „din punct de vedere european, acţiunea începută la Bucureşti, continuată la Sinaia şi al cărei program de îndeplinit şi etape succesive de parcurs au fost în mod amplu delimitate la Varşovia, este un pas spre realizarea Europei federale”.

În faţa Adunării Ligii Naţiunilor, Marea Britanie a acţionat împotriva proiectului francez de Uniune Europeană. Teza engleză susţinea ca Planul Briand să fie trimis la Comisia a 6-a politică a Ligii Naţiunilor, fără a se înfiinţa o comisie specială pentru Uniunea Europeană. Teza franceză susţinea să se înfiinţeze o comisie specială a Societăţii Naţiunilor care să discute Planul Briand de Uniune Europeană.

România s-a raliat tezei franceze, pronunţându-se pentru înfiinţarea Comisiei de Studiu pentru Uniunea Europeană ca procedură de urmat, dar a pledat şi pentru Planul Briand în ansamblul său şi pentru propria strategie de construcţie paneuropeană prin intermediul etapelor regionale. Scopul final al României era instituirea Uniunii Federale Europene propuse de Briand, dar Mironescu oferea o strategie alternativă, mai pragmatică. În acest sens, el îşi reafirma concepţia exprimată în urmă cu un an, în noiembrie 1929, în cunoscuta sa conferinţă „Politica păcii”, pe care o citează expres. Această concepţie a devenit astfel parte a doctrinei oficiale de politică externă a României. Mironescu îşi exprima convingerea „că prin asemenea uniuni regionale se va putea ajunge mai sigur la constituirea marelui edificiu federal european (propus de Proiectul Briand - n. n.). Ele vor fi stâlpii marii construcţii. Spuneam că trebuie

34

să se armonizeze întâi interesele a două, trei, apoi patru ţări, lărgind continuu cercul. S-ar stabili în felul acesta o uniune economică regională, compusă din mai multe ţări. S-ar proceda după aceea la fel în altă regiune, apoi s-ar face legătura tuturor”.

Dar Mironescu nu respingea nici metoda propusă de Briand, ci căuta o convergenţă, o sinteză. El propunea folosirea simultană şi convergentă a ambelor metode: atât cea proprie, graduală, cât şi metoda lui Briand, grandioasă, de integrare politică imediată, superficială, la scară paneuropeană. Ministrul de Externe român declara: „Dar dacă eu (Mironescu - n. n.) cred că, în practică, s-ar ajunge mai sigur la o Federaţie Europeană, prin uniuni regionale, aceasta nu înseamnă defel că nu ar trebui să se creeze chiar de acuma o legătură elementară şi suplă între toate ţările Europei (cum propunea Memorandumul Briand - n. n.). Dimpotrivă, acest sistem de contact şi de solidaritate permanentă ar facilita organizarea mecanismului federal european. Subscriu deci la proiectul prezentat de d-l Briand”.

Prin ministrul său de Externe, România îşi reafirma suportul politic ferm pe care îl acordase Proiectului Briand în urmă cu un an, la lansarea acestuia, în cadrul Adunării Generale a Ligii Naţiunilor din septembrie 1929. Mironescu reamintea acum că de la aceeaşi tribună, în urmă cu un an, el a declarat „că am cea mai profundă admiraţie pentru iniţiativa înţeleaptă şi generoasă a marelui bărbat de stat francez (Briand - n. n.) şi că sunt cu desăvârşire convins de realizarea ei”.

Acelaşi suport politic ferm, fără rezerve, a fost reiterat în interpretarea oficială pe care ministrul de Externe a dat-o Răspunsului guvernului Maniu (8 iulie 1930) la Memorandumul Briand. El sublinia că „guvernul meu a confirmat, prin răspunsul său, adeziunea României la proiectul Uniunii Federale propuse de guvernul francez, declarând că România consideră ca o datorie să acorde întregul ei concurs înfăptuirii acestui proiect. Profund ataşată ideii de pace, ţara mea sprijină călduros iniţiativa aceasta, în care ea vede cea mai puternică garanţie a consolidării păcii, precum şi a progresului continuu al Europei şi al omenirii”. Mironescu îşi reitera, apoi, „convingerea” că „este o necesitate absolută crearea unei Uniuni Europene, pentru a asigura viitorul vechiului nostru continent şi al civilizaţiei sale”.

35

Rezoluţia adoptată de Adunarea Societăţii Naţiunilor, la 17 septembrie 1930, prevedea înfiinţarea Comisiei de Studii pentru Uniunea Europeană. Comisia a luat fiinţă efectiv la Geneva la 23 septembrie 1930, când s-a desfăşurat sesiunea sa de constituire, înainte de încheierea sesiunii Adunării Ligii Naţiunilor. Considerăm că adoptarea Rezoluţiei şi înfiinţarea Comisiei de Studiu pentru Uniunea Europeană reprezentau un succes al Planului Briand şi al politicii pro-europene a României.

3.3.Titulescu, regele Carol şi Parlamentul: opţiunile lor pro UE

Proiectul francez de Uniune Europeană a fost problema centrală discutată la sesiunea din septembrie 1930 a Adunării Generale a Ligii Naţiunilor, prezidată de N. Titulescu. Unul dintre motivele alegerii lui Titulescu în fruntea forumului mondial a fost tocmai dezbaterea aici a planului de Uniune Europeană, după cum apreciau în epocă jurnaliştii specializaţi. Preşedintele trebuia să fie o personalitate de prestigiu care s-a identificat cu idealurile şi acţiunile Societăţii Naţiunilor. Alegerea preşedintelui trebuia să „marcheze momentul şi duhul în care se va purcede” la înfăptuirea Proiectului Briand de Uniune Europeană, „proiect izvorât din ce este mai esenţial în spiritul Societăţii Naţiunilor” scria presa vremii. Întrucât Briand însuşi nu putea să candideze din cauza poziţiei sale delicate de iniţiator al proiectului, cel mai potrivit preşedinte s-a dovedit Titulescu.

Cu autoritatea sa de preşedinte al forumului mondial, Titulescu a pledat în favoarea Planului Briand la Universitatea Cambridge, în faţa opiniei publice engleze şi internaţionale. El a declarat că nu de revizuirea frontierelor are nevoie omenirea, ci de spiritualizarea lor în cadrul Uniunii Europene, asigurându-se libera circulaţie a persoanelor şi a fluxurilor economice. Remarcăm că spiritualizarea frontierelor a devenit o realitate în Spaţiul Schengen. Titulescu îşi exprima public credinţa că „Statele Unite ale Europei vor exista” ca organizaţie economică.

Programul paneuropenist al guvernului a fost inclus de două ori în mesajul tronului, fiind aprobat de ambele camere ale Parlamentului (dominat de PNŢ). În noiembrie 1930, în mesajul tronului către Corpurile Legiuitoare, regele Carol II, avându-l alături

36

pe prinţul moştenitor Mihai, a exprimat opţiunea României pentru Uniunea Europeană. Răspunzând la mesajul tronului, Parlamentul ţării a votat două moţiuni de susţinere pentru crearea neîntârziată a Uniunii Europene.

3.4. România stat membru al Comisiei de studiu pentru Uniunea Europeană

În anii 1930-1932, România a fost membru activ al Comisiei de Studiu pentru Uniunea Europeană, în cadrul căreia a susţinut energic tentativa de construcţie economică europeană. Titulescu a propus soluţii economice concrete în interesul ţărilor agrare din Europa Centrală şi de Sud-Est, pentru depăşirea crizei de supraproducţie. Comisia a adoptat aceste soluţii şi a reuşit încheierea unei convenţii privind instituirea Societăţii Internaţionale de Credit Agricol Ipotecar. Rezoluţiile Comisiei nu s-au aplicat din lipsa de voinţă politică a marilor puteri.

4. Receptarea Planului Briand de Uniune Europeană în Societatea Românească

4.1.Opţiunile partidelor politice pentru Uniunea Europeană în perioada interbelică: PNL, PSD, P.Poporului

La nivelul elitei politice şi intelectuale a României interbelice s-a realizat un consens de principiu privind aderarea la ideea de Uniune Europeană. În favoarea unei integrări paneuropene prioritar politice s-a exprimat principalul partid de opoziţie, PNL, prin vocile lui I.G. Duca, C. Argetoianu, Mircea Djuvara, Vespasian Pella. I. G. Duca şi-a exprimat cu fermitate, fără echivoc convingerea paneuropenistă: „Eu cred, eu am încredere în Statele Unite ale Europei” şi „sunt un partizan al înfiinţării Statelor Unite ale Europei”.

Liderul PNL considera integrarea paneuropeană ca „o necesitate practică, un mijloc de salvare, de întărire şi de regenerare a Europei” şi făcea un apel entuziast, pentru înfăptuirea acesteia. El se adresa presei în dorinţa ca ideea paneuropeană „să pătrundă în conştiinţa popoarelor, ca să cucerească spiritele, ca să se poată realiza”. Considerându-se unul dintre „apostolii ideii”, prea îndrăzneţe pentru acea epocă, I. G. Duca era gata să-şi asume toate riscurile şi „decepţiile”, angajându-se într-o luptă de durată pentru schimbarea

37

unor mentalităţi tradiţionale. În numele PNL, el a promovat realmente un program politic de integrare paneuropeană politico-economică, încadrat în curentul general paneuropenist al epocii, dar exprimând şi nuanţe proprii, specifice.

Sub aspect structural, I. G. Duca a conceput „Statele Unite ale Europei” ca „un fel de suprastat” de tip „federal”, având ca instituţii un „guvern federal” şi un „parlament federal”. Această „federaţie” paneuropeană trebuia să se întemeieze pe statele naţionale întregite în 1918, pe suveranitatea, integritatea şi consimţământul lor reciproc. El opta deci pentru o integrare politico-economică paneuropeană în două etape: mai întâi integrarea politică, instituţională, apoi cea economică, funcţională. Argumentul său era de ordin pragmatic, el apreciind că integrarea politică era mai uşor de înfăptuit, având drept principal obstacol mentalităţile tradiţionale, pe care le credea mai uşor de depăşit decât divergenţele de interese economice. El minimaliza divergenţele politice dintre state, precum şi rezistenţa vechilor mentalităţi, temându-se mai mult de divergenţele economice. Opţiunea procedurală a lui I. G. Duca devenea concordantă cu Memorandul Briand din 17 mai 1930, care preconiza integrarea prioritar-politică (deci contrariul celei susţinute în septembrie 1929), dar era opusă celei a guvernului Maniu. Realitatea integrării postbelice va valida însă integrarea prioritar-economică.

Mai mult, începând din iunie 1930, PNL a analizat cu seriozitate Memorandumul Briand în cadrul instituţional al cercului de studii al PNL, şi a elaborat chiar o concepţie paneuropenistă proprie. În septembrie 1930, când Proiectul Briand şi răspunsurile guvernelor erau dezbătute oficial în Adunarea Generală a Ligii Naţiunilor, PNL şi-a făcut cunoscută propria viziune paneuropeană, expusă de Mircea Djuvara în paginile principalului ziar liberal, Viitorul. Mircea Djuvara contribuise în mod esenţial la structurarea concepţiei paneuropeniste liberale, astfel încât el îşi expunea, de fapt, chiar propria viziune. Djuvara pleda pentru prioritatea politicului, deoarece el se temea că într-o Uniune Europeană fără bariere vamale, ţările occidentale puternic industrializate vor falimenta economiile ţărilor central-sud-est europene mai sărace, care nu vor putea face faţă competiţiei economice. Pe această cale economică, ţările mici din Europa Centrală şi de Sud-Est riscau să ajungă sub dominaţia marilor puteri occidentale. De aceea, Djuvara atrăgea atenţia că nu era posibilă o

38

egală îndreptăţire între state, în condiţiile în care ţările central sud-est europene erau mai sărace. El propunea ca soluţie stabilirea unei perioade de tranziţie pentru normalizarea economică şi asigurarea şanselor egale pe piaţă, „într-o cinstită şi egal îndreptăţită federalizare europeană”.

Potrivit doctrinei PNL, România trebuia să ducă o politică protecţionistă de dezvoltare a industriei naţionale şi a burgheziei naţionale, nu să rămână o ţară agrară şi nici să ducă o politică a porţilor deschise, cum preconizau ţărăniştii. În spiritul doctrinei PNL, Djuvara punea condiţii de salvgardare şi promovare a interesului economic naţional al României în construcţia proiectatei Uniuni Europene. Concepţia liberală a lui Djuvara intra într-o contradicţie cu concepţia ţărănistă a ministrului Virgil Madgearu privind modalităţile concrete de organizare a uniunii economice europene. Dar opoziţia liberală era de acord cu guvernul ţărănist în susţinerea integrării României într-o Uniune Europeană, concepută în cadrul şi în spiritul Ligii Naţiunilor şi mai ales care să garanteze suveranitatea naţională, independenţa, neamestecul în treburile interne, egalitatea între state şi stoparea revizionismului.

Opţiunea paneuropenistă a lui I.G.Duca şi Mircea Djuvara era împărtăşită de Constantin Argetoianu, unul dintre liderii de frunte ai PNL în anii 1927-1930. În viziunea sa, Paneuropa era o întrupare a „internaţionalismului politic” constructiv, a cărui înfăptuire era posibilă după realizarea aspiraţiilor naţionale în 1918. Internaţionalismul politic constructiv se concretiza prin instituirea Societăţii Naţiunilor şi a Pan-Europei. La 2 februarie 1929, Argetoianu îşi exprima public convingerea că „chestiunea Pan-Europei este la ordinea zilei de mâine” şi va deveni o realitate. Înfăptuirea sa era stimulată atât de curentul „umanitarist”, pornit „de jos în sus”, care dorea reconcilierea între popoare, cât şi de un alt curent, „de sus în jos, pornit din sferele financiare şi industriale, a căror activitate şi influenţă domină viaţa politică a lumii întregi”, scria fostul ministru de Finanţe. În opinia sa, România trebuia să-şi însuşească „noul crez european” care era perfect compatibil cu ţelurile sale naţionale. Considerăm că, încă înainte de lansarea Planului Briand, Argetoianu chema România să se pregătească pentru a deveni membru fondator al viitoarei Uniuni Europene şi pentru a se afirma în comunitatea internaţională a popoarelor civilizate.

39

Edificiul Uniunii Federale Europene trebuia să se întemeieze pe principiile fundamentale ale egalităţii, independenţei şi securităţii, sublinia W. Pella.Constatăm că rezervele formulate de W. Pella faţă de Comitetul Politic erau împărtăşite de aproape toţi reprezentanţii României şi ai altor ţări mici, care se temeau de un Directorat al marilor puteri în Uniunea Europeană. Românii se temeau că un astfel de Directorat ar putea lua hotărâri împotriva integrităţii teritoriale şi a suveranităţii naţionale a unor ţări mici. De aceea, răspunsul oficial al guvernului Maniu a respins ideea înfiinţării Comitetului Politic al Uniunii Europene.

Apreciem că deputatul liberal sugera să se confere instituţiilor Uniunii Europene o amplă dimensiune democratică şi reprezentativă. Conform propunerii sale, Conferinţa Europeană ar fi devenit o instituţie nu doar interguvernamentală ci şi interparlamentară şi, mai mult, asigurând reprezentarea unor organizaţii nonguvernamentale, economice şi culturale. Astfel, în cadrul Conferinţei Europene aveau să fie reprezentate şi să se exprime atât interesele partidelor de opoziţie (cum era şi PNL în acel moment), cât şi interesele unor forţe economice şi instituţii culturale care puteau contribui la construcţia europeană. Credem că în formularea acestei propuneri, Vespasian Pella era inspirat şi de experienţa sa de delegat al congresele Uniunii Interparlamentare, unde reprezenta legislativul român ca deputat al opoziţiei liberale. Adept al doctrinei liberale, W. Pella dorea, asemeni lui I.G. Duca şi Mircea Djuvara, ca, în Uniunea Europeană, România să îşi poată continua politica protecţionistă, de dezvoltare industrială „prin noi înşine”, limitând influenţa capitalului străin asupra ţării.

Liderul PND, N. Iorga era preşedinte de onoare al Uniunii Paneuropene Româneşti în 1929.

P.S.D.

Împărtăşind opţiunea Internaţionalei a II-a Socialiste Muncitoreşti, Partidul Social-Democrat din România, încă de la Congresul său de unificare din 1927, şi-a asumat ideea agregării statelor într-o Uniune Europeană federală. După lansarea Memorandumului Briand (17 mai 1930) însuşi preşedintele Partidului Social-Democrat din România, Constantin-Titel Petrescu, s-a pronunţat categoric pentru „ideea unificării statelor europene”, pentru

40

„Statele Unite ale Europei”. Într-un articol publicat în ziarul „Socialismul” (organul central al PSD), C. Titel Petrescu sublinia că ideea de Uniune Europeană era o veche idee a Internaţionalei Socialiste, care l-a inspirat şi pe Aristide Briand. Liderul PSD credea că edificarea Uniunii Europene era soluţia necesară pentru evitarea unui al doilea război mondial. Iar mişcarea socialistă românească şi internaţională era de mult timp angajată în slujba acestui ideal. Mai mult, el proclama solemn că „ideea unificărei statelor europene, numai mişcarea socialistă o va putea realiza”. Aceasta deoarece, credea el, „numai clasele muncitoare au interes” să asigure dezarmarea şi înfrăţirea popoarelor, să reorganizeze economia europeană pe baze unitare, pentru depăşirea crizei de supraproducţie. Titel Petrescu visa o Europă unită social-democrată.

Partidul Poporului

În Parlamentul României, ideea de integrare europeană a fost promovată pentru prima dată în istorie, în iulie 1926, prin vocea lui Octavian Tăslăuanu, senator averescan de Târgu Mureş. Scopul său era de a determina implicarea românilor şi a României în mişcarea paneuropeană, în proiectarea şi construirea unei Europe unite cu respectarea intereselor statului naţional unitar român desăvârşit prin Marea Unire din 1918. Tăslăuanu a dorit ca la primul Congres al Uniunii Paneuropene, desfăşurat la Viena, în octombrie 1926, să participe o delegaţie a Parlamentului României, alături de cele ale altor ţări. În sprijinul acestei idei, el a mobilizat încă şase senatori averescani, între care şi pe filozoful Constantin Rădulescu Motru, fostul său profesor, directorul revistei Ideea europeană (1919-1928). În iulie 1926, pentru prima dată, o comisie parlamentară de politică externă a Parlamentului României a adoptat un raport care susţinea ideea de integrare paneuropeană.

Raportul adoptat de comisia parlamentară era o sinteză a doctrinei paneuropeniste elaborate de Tăslăuanu. Pe această cale, Tăslăuanu aducea în forul legislativ al ţării, ideile fundamentale, utopice pentru acea vreme, ale studiilor sale paneuropeniste, publicate în volume şi reviste culturale şi politice. În document, el explica mai întâi fundamentul economic al integrării paneuropene. El susţinea că faza civilizaţiei agrare, care avea drept corespondent politic statele

41

autarhice, era depăşită istoric, fiind urmată de revoluţia industrială din secolul XIX, care determina o interdependenţă economică mondială. Noua realitate a unităţii economice mondiale trebuia să determine o nouă evoluţie politică, spre integrări ale statelor în confederaţii pancontinentale

Tăslăuanu a acordat multă atenţie Proiectului Briand de Uniune Europeană. El exprima poziţia Partidului Poporului, în oficiosul acestuia „Îndreptarea”. La 2 iulie 1930, fostul senator averescan de Tîrgu-Mureş considera că România şi Europa se află „între două revoluţii – revoluţia fascistă şi revoluţia sovietică”, care vor declanşa un al doilea război mondial. În viziunea sa însă, „acestor două revoluţii li se opun tendinţele de pacificare ale Franţei, care prin Memorandumul Briand cheamă la o colaborare frăţească popoarele Europei”. Tăslăuanu făcea în 1930 o profeţie surprinzătoare, care se va împlini: „Ideea federaţiei statelor europene va triumfa, chiar dacă propunerile Briand ar suferi o amânare din cauza dezlănţuirii unui război. Ideile, pentru triumful lor, cer adeseori jertfe de sânge. E legea creaţiei”. Integrarea europeană a demarat efectiv după Al Doilea Război Mondial.

4.2. Opinii ale Extremei drepte şi ale lui Nichifor Crainic

Grupările de extremă dreaptă din toate ţările continentului au fost împotriva ideii de UE. La Bucureşti, N. Casian dezvolta teoria conform căreia o conspiraţie iudeo-masonică mondială a „Marii Finanţe” evreieşti internaţionale dorea crearea Paneuropei şi unui guvern mondial care să subjuge toate naţiunile ştergându-le identitatea. El constata că „pe tema întemeierii statelor Federale ale Europei, Paneuropei se duce de ani de zile o campanie monstră la noi în ţară, ca şi pretutindeni. O lume întreagă de politicieni, scriitori, gazetari, bancheri, oameni de afaceri” acţiona în acest sens în România. Amploarea curentului paneuropenist în România era o realitate evidentă, constatată cu revoltă de Casian. El se considera, pe bună dreptate, o voce singulară în spaţiul public românesc, care contrazicea o opinie proeuropeană cvasiunanimă. Până în iunie 1931, Casian nu a găsit în România alte rezerve faţă de Planul Briand decât cele exprimate de Nichifor Crainic din perspectiva spiritualităţii ortodoxe şi de Romulus Seişanu din perspectiva suveranităţii naţionale

42

absolute. Comparativ, N. Casian respingea vehement orice idee de Europă unită, din perspectiva unui antisemitism obsedant şi a unui etnonaţionalism radical. În 1930 Nichifor Crainic nu respinge ideea de Uniune Europeană din perspectiva autohtonismului şi antioccidentalismului pe care le profesa, ci o acceptă din perspectiva idealului creştin de unire a popoarelor, a universalismului creştin. Crainic credea în idealul unei Europe unite întemeiate pe spiritul creştin, singurul capabil să apropie popoarele între ele. Crainic elogiază pretinsa „unitate europeană” creştină a Evului Mediu idealizat. El pledează pentru reîntoarcerea la valorile creştine medievale pe baza căreia să se construiască „Suprastatul european” după modelul Bisericii Ortodoxe. Pentru construirea „Suprastatului european”, el propune metoda utopică a apropierii spirituale între popoare. Neomedievalismul paseist şi ortodoxismul constituie elemente fundamentale ale gândirii lui Crainic, pe care se grefează efemera sa idee de „unitate europeană”. El propunea ca Uniunea Europeană să se construiască după modelul de organizare a Bisericii Ortodoxe, care se baza pe „principiul autocefaliilor naţionale independente ca administraţie, dar unificate în spiritul universal şi în dogma ecumenică. Acest principiu al diversităţilor naţionale, unificate supranaţional în spiritul şi în dogma universală, poate fi considerat ca arhetipul viitoarei confederaţii a statelor europene”. În viziunea lui Crainic, Uniunea Europeană trebuia concepută ca o confederaţie de state naţionale suverane egale, respectând principiul unităţii în diversitate. De asemenea, organizarea Bisericii Ortodoxe se întemeia pe „principiul sinodalităţii ortodoxe care îşi găseşte reflexul natural în organizaţiile democratice”, respingând inegalităţile şi „privilegiile de clasă”. După acest model, Uniunea Europeană trebuia să dispună de o conducere democratică, un Consiliu de state suverane egale, fără hegemonia vreunei mari puteri. În viziunea lui Crainic, România avea „un rol înălţător” în „opera păcii internaţionale” şi a construirii Uniunii Europene. România trebuia să iniţieze o acţiune de apropiere regională între popoarele Europei de Sud-Est, pentru ca acestea „să se regăsească în acel fond sufletesc comun, de două ori milenar, care este credinţa lor ortodoxă”.

43

4.3. Opinii ale minorităţilor naţionale

Partidul Maghiar din România şi-a exprimat poziţia faţă de planul Briand în special în revista de doctrină „Magyar Kisebbség” (Lugoj), prin articole semnate de Ugron István, Késmárki Gergely şi Jakabbffy Elemér, dar şi la Congresul Minorităţilor din Europa. Congresul Minorităţilor i-a adresat lui Briand o scrisoare deschisă în care îşi exprima poziţia faţă de planul francez de Uniune Europeană. Scrisoarea exprima dorinţa minorităţilor naţionale din Europa de asigurare a păcii şi cooperării între popoare şi aproba în principiu ideea de UE, dar pretindea respectarea drepturilor minorităţilor. Acest document, foarte general în revendicările şi formulările sale, exprima şi poziţia principalelor minorităţi etnice din România: maghiară, germană, evreiască, bulgară, rusă, ucraineană.

Ca reprezentant autorizat al Partidului Maghiar din România, în faţa Congresului Minorităţilor, Ugron István a făcut o pledoarie în favoarea ideii de Uniune Europeană, care să se întemeieze pe respectarea drepturilor tuturor minorităţilor din ţările continentului. Promovând o concepţie paneuropenistă modernă, conciliatoare şi realistă, Ugron István nu a cerut acum revizuirea graniţelor şi a tratatelor, ci respectarea Tratatului Minorităţilor (din 1919) ca bază pentru Uniunea Europeană dorită. Fruntaşul maghiar împărtăşea cu convingere concepţia contelui austriac R. Coudenhove-Kalergi privind constituirea Statelor Unite ale Europei cu garantarea drepturilor minorităţilor. Până nu se acordă drepturi minorităţilor şi nu se realizează egalitatea dintre statele învinse şi cele învingătoare, „nu se poate vorbi de Paneuropa, ci numai de pannaţionalism”, scria Jakabffy Elemér.

La Congresul Minorităţilor din septembrie 1930, reprezentantul minorităţii bulgare din România, dr. Teodor Toşef (Toşev), a exprimat idei asemănătoare cu ale liderilor maghiari. Teodor Toşev considera că întemeierea Uniunii Europeane „trebuie să fie precedată de realizarea efectivă a unui minimum de dreptate şi echitate faţă de toate minorităţile”.

Organizaţiile şi presa comunităţii evreieşti din România şi ale minorităţii germane nu au acordat nici o atenţie Planului Briand de Uniune Europeană.

44

4.4. Rolul elitei culturale şi al presei în promovarea ideii de UE în societatea românească

Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) nu au luat nici o atitudine publică faţă de Planul Briand de Uniune Europeană nici în presa lor bisericească, nici în vreo publicaţie laică. Din rândurile clerului român ortodox, Nichifor Crainic şi Ioan Lupaş s-au pronunţat pentru o Europă Unită Creştină, în favoarea căreia au adus argumente biblice.

Prestigiosul Institut Social Român din Bucureşti, condus de academicianul Dimitrie Gusti, a amplificat dezbaterea publică ideii de Uniune Europeană în mediile elitei politice şi intelectuale româneşti. Institutul s-a angajat într-un program menit să aducă o contribuţie românească la proiectarea şi realizarea UE şi a organizat importante conferinţe pe această temă, antrenând personalităţi ale vieţii politice şi culturale. Remarcăm rolul marelui sociolog Dimitrie Gusti, în viziunea căruia crearea Uniunii Federale Europene corespundea unei legi sociologice obiective, validată în timp, căci „istoria societăţii umane este alcătuită din episoade de asociaţii federaliste”. În această evoluţie socială federativă obiectivă, formarea şi unificarea statelor naţionale era o etapă, care trebuia urmată în mod logic şi necesar de etapa agregării acestor state, în Uniunea Europeană de tip federal (şi în alte federaţii continentale), pentru a se trece ulterior la etapa unei solidarităţi mondiale (în cadrul unei organizaţii mondiale precum Societatea Naţiunilor). Dimitrie Gusti considera că Uniunea Europeană era o necesitate atât ca soluţie a crizei politico-economice europene, cât şi ca „o etapă necesară a unei evoluţii sociale în curs de desfăşurare”.

Presa era capabilă şi să influenţeze opinia publică românească în crearea unui sentiment proeuropean de masă, în măsura în care aproape toate ziarele susţineau Planul Briand. Considerăm că influentele gazete „Adevărul”, „Cuvântul”, „Argus”, „Dreptatea”, „Patria” deveniseră adevărate tribune ale ideii de Uniune Europeană, în favoarea căreia făceau o propagandă ferventă. Toate marile ziare independente scriau aproape zilnic în 1930 despre Uniunea Europeană familiarizându-şi cititorii cu demersurile întreprinse pentru organizarea acesteia. Ziarul „Universul” abundă în informaţii, dar exprimă câteva atitudini rezervate, din perspectiva suveranităţii naţionale. Susţinând politica lui Carol II, ziarul „Cuvântul” al lui Nae

45

Ionescu, a pledat cu insistenţă pentru Planul Briand în 1930. Dar în 1932, Nae Ionescu se va pronunţa categoric împotriva oricărei idei de UE, afirmând că „Europa nu există”.

Ideea de Europă Unită era susţinută în prestigioasele reviste „Convorbiri literare” şi „Viaţa Românească” prin articole semnate de Constantin Gane, respectiv de Mihail Ralea şi Constantin Vişoianu. Gruparea de la „Viaţa Românească” şi-a asumat ideea de Uniune Europeană.

Considerăm semnificativ faptul că Planul Briand a intrat în manualele româneşti de istorie universală pentru licee, ajungând să fie predat în aceste şcoli. Un număr de elevi români a învăţat în şcoală din aceste manuale despre Planul Briand, receptând astfel ideea de Uniune Europeană. Aceşti elevi se pregăteau să formeze viitoarele elite economice, politice şi culturale ale ţării. Aşadar, „forţele profunde” ale României (partidele, presa, opinia publică) au susţinut politica proeuropeană a guvernului ţării. România şi românii şi-au asumat ideea de Uniune Europeană în 1930. Evident, ei nu au fost nici primii, nici singurii adepţi a ideii, deci nu este vorba de protocronism. Românii îşi au locul lor în istoria ideii de Europă Unită şi în galeria precursorilor integrării europene.

46

PARTEA III

IDEEA DE UNIUNE EUROPEANĂ ÎN MANUALELE DE ISTORIE DIN ROMÂNIA INTERBELICĂ

1. Valoarea manualelor de istorie universală(alternative) din România interbelică

Planul Briand de Uniune Europeană a pătruns şi în câteva manuale şcolare. Toate manualele de istorie din România interbelică promovau ideea europeană în diferitele sale ipostaze: Europa ca spaţiu geografic şi istoric, Europa ca civilizaţie, Europa creştină, Europa ca sistem politic, iar unele manuale ajungeau şi la ideea de Europă unită prin consimţământul reciproc. Ideea europeană este conturată printr-o avalanşă de imagini-tip, stereotipii, clişee lingvistice, care se repetă de la un autor de manuale la altul. Aceleaşi concepţii şi clişee se regăsesc la toţi autorii, dovedind că ei şi mediul lor de profesori de istorie împărtăşeau aceeaşi idee europeană. Evident, ideea europeană este întotdeauna subordonată ideii naţionale româneşti, care este pentru toţi valoarea supremă. Manualele şi profesorii de istorie transmiteau copiilor ideea existenţei unei identităţi europene de cultură, civilizaţie istorie şi spiritualitate creştină, care a alcătuit sisteme politice, care a avut un destin propriu, iar românii au avut mereu o contribuţie importantă la istoria şi civilizaţia europeană. Manualele subliniau rolul românilor ca parte a Europei.

Manualele erau elaborate după o programă şcolară unică, ce exprima politica statului şi erau aprobate de Ministerul Instrucţiunii Publice. Programa era foarte sumară, iar autorii aveau deplină libertate în conceperea manualelor. Autorii erau istorici renumiţi precum N. Iorga, Ion Lupaş, P.P. Panaitescu, Andrei Oţetea sau profesori de liceu cu mare experienţă didactică, precum D.D. Pătrăşcanu, D. Clinciu, Marin Dimitrescu, Emil Diaconescu, Lucia Pamfil Georgian etc. Circulau în total în toată perioada interbelică peste 100 de manuale alternative de istorie universală şi a României, unele reeditate de multe ori. Erau manuale de bună calitate ştiinţifică şi didactică.

47

Diferenţele de la un autor la altul erau minime. Iorga accentua ideea naţională şi cea a încadrării istoriei românilor în istoria universală. Lupaş sublinia ideea naţională şi ideea creştină, acordând o atenţie mai mare istoriei românilor faţă de istoria altor popoare. D.D. Pătrăşcanu punea în relief importanţa sistemului democratic în istoria modernă a Europei, fără a neglija formarea statelor naţionale. În general însă, similitudinea discursurilor este evidentă, iar valorile promovate sunt: independenţa şi unitatea naţională, libertatea, progresul, democraţia, pacea, Liga Naţiunilor şi ideea europeană.

Manualele lui I. Lupaş, D.D. Pătrăşcanu, T.G. Bulat, E. Diaconescu, fiind publicate în anii 1930-1935, se încheiau cu veritabile pledoarii pentru Planul Briand de Uniune Europeană. Aceste manuale sugerau că Uniunea Europeană putea să fie concluzia logică a devenirii istorice a Europei moderne, în special după triumful principiului naţionalităţilor în 1918.Ioan Lupaş sublinia însă şi dimensiunea pacifistă creştină a ideii de Europă unită. Se ştie că academicianul Lupaş a fost protopop ortodox de Sălişte (1909-1920), profesor de istoria modernă a românilor la Universitatea din Cluj (începând din 1919), autorul a numeroase lucrări de istorie importante. El a fost un fruntaş al mişcării naţionale din Transilvania, iar după 1918 a fost partizanul lui Goga, făcând parte din Partidul Poporului (deputat), P. Naţional-Agrar şi Partidul Naţional-Creştin17.

Profesorii Toma Bulat, Emil Diaconescu şi D.D. Pătrăşcanu erau de orientare politică liberală, făcuseră carieră didactică şi scriseseră şi alte lucrări.

Dimitrie D. Pătrăşcanu (născut în 1872 în jud. Iaşi) era licenţiat în litere la Univ. Iaşi şi profesor de istorie la Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti. El a fost ales deputat PNL de mai multe ori, iar în 1935 ministrul liberal al Instrucţiunii Publice i-a aprobat valorosul manual de istorie. Înainte de 1914, D.D. Pătrăşcanu făcea parte din gruparea liberală a lui C. Stere, care edita revista poporanistă „Viaţa Românească”. În vremea sa, D.D. Pătrăşcanu era un cunoscut scriitor satiric, considerat drept „singurul continuator al schiţelor lui I. L. Caragiale”18. D.D. Pătrăşcanu a murit în 1937, iar fiul său, avocatul Lucreţiu Pătrăşcanu a devenit lider comunist.

17 L. Predescu, op. cit., p. 500.18 Ibidem, p. 640.

48

Considerăm semnificativ faptul că Planul Briand a intrat în manualele româneşti de istorie universală pentru licee, ajungând să fie predat de profesori în aceste şcoli. Un număr de elevi români a învăţat în şcoală din aceste manuale despre Planul Briand, receptând astfel ideea de Uniune Europeană. Aceşti elevi se pregăteau să formeze viitoarele elite economice, politice şi culturale ale ţării.

2. Europa ca spaţiu geografic şi istoricManualele de „istoria universală” din România interbelică

tratează doar o parte a istoriei universale. Sub titulatura de „istorie universală” nu se regăseşte istoria întregii lumi, a Globului pământesc în ansamblul său şi a fiecărui popor de pe suprafaţa terestră. Manualele tratează doar o parte a istoriei universale: istoria europeană şi ceea ce are legătură cu aceasta. Cu rare excepţii, istoria numită „universală” se limitează la un cadru european. Acesta este impus de programa şcolară, care promovează concomitent şi clişee „europene”.

Dacă programa pentru istoria antică acordă un loc important civilizaţiilor din Orientul antic, celelalte se limitează la a pretinde predarea doar a istoriei europene şi a ceea ce este legat de ea. Spre exemplificare, alegem „programa analitică din 1935 pentru istoria contemporană” publicată de Pătrăşcanu la începutul manualului său (cuprinzând perioada dintre Revoluţia Americană şi anul 1935). Întâlnim aici următoarele formule:

1) „Napoleon. Războaiele cu Europa. Blocusul continental” în care Europa apare ca o entitate distinctă, asemenea unui stat capabil de a purta războaie cu alt stat, dar şi o situaţie de blocus ce poate fi impusă continentului.

2) „Mişcările din Apusul Europei. Revoluţiile din 1830 în Europa”. „Revoluţiile de la 1848 în Europa”: Europa este un cadru evenimenţial, dar evenimentele se produc la scara întregului continent, ducând la un destin comun al acestuia; Apusul Europei are un statut distinct.

3) „Preponderenţa Germaniei în Europa”: Europa apare ca un sistem politic dominat de unul din statele sale.

4) „Chestiunea naţionalităţilor în Europa”: Europa are o problemă continentală, cea a naţionalităţilor.

49

În afara clişeelor „europene” promovate, se tratează probleme strict europene: „Tratatele de pace, formarea şi întregirea statelor naţionale”, „Rusia sovietică-comunismul”, „Italia-fascismul”, „Germania-hitlerismul”, „Societatea Naţiunilor”, „Mica Înţelegere”, etc. Istoria diferitelor state prezentată în manuale este istoria statelor europene.

Dintr-un total de 40 lecţii prevăzute de programă, doar următoarele 7 probleme sunt extraeuropene, dar toate strâns legate de istoria europeană.

1) „Formarea SUA” cuprinde şi impactul asupra ideologiei revoluţionare franceze şi asupra politicii europene.

2) „SUA până la Războiul Mondial”, lecţie esenţială şi pentru relevarea fenomenului capitalist care aparţine în principal Europei, iar în afara ei doar SUA şi Japoniei, la care se adaugă impactul asupra relaţiilor intereuropene.

3) „Japonia până la Războiul Mondial” pentru acelaşi motiv ca şi SUA.

4) „America Latină. Dobândirea independenţei” în strictă relaţie cu statul european Spania şi cu „Doctrina Monroe” care a limitat spaţiul de ingerinţă al statelor europene.

5) „Imperialismul colonial al statelor europene” este un fenomen specific european, de extindere la scară mondială a europenismului.

6) „Războiul Mondial” văzut în principal ca război european.7) „Societatea Naţiunilor”, privită ca o societate de naţiuni

europene.19

În total, programa afectează aproximativ 10% din problemele de tratat unor chestiuni extraeuropene, toate strâns legate de problematica europeană. Iar manualele s-au conformat programei. Astfel încât nu exagerăm afirmând că manualele de istorie universală sunt de fapt manuale de istorie europeană. Europa este cea care interesează, în Europa se petrec 90% din faptele şi fenomenele istoriei tratate. Românii gândesc în cadre europene. O întreagă atmosferă a discursului didactic sugerează un destin comun al Europei, state şi popoare într-o interdependenţă inevitabilă.

19 D.D. Pătrăşcanu, Istoria contemporană pentru clasa a VII-a secundară, Bucureşti, 1935, p.2-7.

50

Marele istoric Nicolae Iorga defineşte o „lume” medievală: „Cum s-au alcătuit cele trei culturi ale lumii: cultura latină în Apus, cultura bizantină în Răsărit şi cultura arabă în acelaşi Răsărit.”20

Această „lume” are ca nucleu Europa şi se caracterizează prin strânse interdependenţe. Iorga teoretizează chiar viziunea sa europocentrică: „Împărăţia chineză n-avea legături strânse cu lumea aceasta, aşa încât nu se cuvine a vorbi pe larg de dânsa.”21

„Celelalte părţi din Asia, China, India, Japonia n-aveau legătură cu lumea.”22 „Alte părţi de lume nu se cunoşteau încă.”23 Cu alte cuvinte, el nu considera necesar a fi tratate alte spaţii decât cel european şi al Orientului Apropiat pentru motivul că nu au impact asupra acestora; iar interesul său nu depăşeşte cadrele amintite. Este concepţia tuturor autorilor de manuale. Lupaş, de pildă, face o istorie a Europei românocentrică. Viziunea limitată la cadrele europene şi în general occidentocentrică este determinată de concepţiile istoricilor occidentali, care aveau această viziune, precum şi de legăturile care sunt stabilite cu istoria românilor, căreia ţin să-i releve locul şi rolul în această istorie „universală”.

Limitele general – acceptate ale Europei istorice sunt, fără excepţie, limitele Europei geografice, de la Atlantic la Urali şi Bosfor. Nu se are în vedere o geografie politică, o delimitare a Europei după graniţele politice al statelor. În Vest delimitarea este mai clară: Oceanul Atlantic, fără a se pune la îndoială apartenenţa, bunăoară, a insulelor britanice la Europa.

În Est, două spaţii ridică unele probleme: cel rusesc şi cel otoman. Rusia, chiar dacă până la Petru I, nu aparţine nici Europei ca civilizaţie, nici Europei ca sistem politic, aparţine Europei geografice. După Petru I, Rusia, putere europeană, este considerată ca stat care se întinde pe două continente, separate de Munţii Urali, fiind comparată în acest sens chiar cu Anglia: „În Asia numai două ţări europene aveau posesiuni însemnate: Rusia şi Anglia.”24 Rusia apare, deci, ca

20 N. Iorga, Istoria universală pentru clasa a II-a, vol.I., Bucureşti, 1919, p.70.21 Ibidem, p.72.22 Ibidem, p.145.23 Ibidem, p.149.24 E. Diaconescu, Istoria universală. Epoca contemporană, pentru clasa a VII-a secundară, Bucureşti, 1935, p.221.

51

stat eminamente european, dar cu posesiuni întinse în Asia; „Rusia cuprinde jumătate din Europa şi tot Nordul Asiei.”25 Este acesta un fenomen similar expansiunii coloniale a statelor europene în alte continente: „Europenii şi-au întins stăpânirea lor şi în multe regiuni ale continentului asiatic.”26 cu diferenţa că în cazul Rusiei e vorba de o expansiune în prelungirea patriei europene, nu de teritorii de peste mări.

Turcia are o situaţie inversă faţă de Rusia: este un stat asiatic extins pe continentul european. Nucleul statului, civilizaţiei şi religiei turce este asiatic, prezenţa otomană în Europa apare ca o intromisiune nefirească şi reversibilă. Asiatici fiind, „aşa s-au deprins turcii a veni în Europa”27

Ideea alungării turcilor din Europa este urmărită cu insistenţă de toţi autorii în tratarea a peste 4 secole de istorie. Spre exemplu, pentru sfârşitul secolului al XVI-lea „Slăbirea aceasta a turcilor ar fi dat încredere creştinilor să se ridice asupra lor, pentru a-i goni din Europa”28, la Iorga. Iar conform lui Pătrăşcanu „Niculai I dorea numaidecât să-i alunge pe turci din Europa”29, fapt care se produce în final, la începutul secolului XX.: „Turcia rămase în Europa aproape numai cu Constantinopolul.”30 Astfel, în ciuda existenţei în Europa a Turciei, stat asiatic, Europa nu este delimitată de graniţele sale politice, ci de Bosfor.

Această Europă geografică şi istorică prezintă o oarecare unitate din punct de vedere al civilizaţiei, al religiei creştine şi al sistemului politic de relaţii internaţionale stabilit, putând duce la o idee paneuropeană, federativă. Acestor probleme le-am dedicat capitole speciale. Pe lângă viziunea unităţii superioare, manualele prezintă şi o viziune a diferenţelor naţionale şi regionale. Principala diferenţiere regională este între Apusul şi Răsăritul Europei. Apusul apare ca nucleu al Europei, mai coerent prin creştinismul catolic şi cultura latină, mai dezvoltat ca civilizaţie, concentrând puteri de mare

25 Ibidem, p.196.26 Ibidem, p.224.27 N. Iorga, op.cit., p.193.28 Ibidem, p.237.29 D. Pătrăşcanu, Istoria contemporană pentru clasa a VII-a secundară, Bucureşti, 1935, p.171.30 Ibidem, p.316.

52

anvergură politică, model pentru Răsăritul Europei. Răsăritul apare mai fragmentat etnic şi religios, mai înapoiat ca civilizaţie, dominat de Rusia şi Turcia contestându-i-se uneori chiar apartenenţa la Europa. Apartenenţă pe care autorii insistă însă să o afirme, mai cu seamă în ceea ce priveşte spaţiul românesc, cum face Iorga, de pildă: „Petru I a călătorit în Apus sau în Europa, cum se zicea în Rusia ca şi la noi (ca şi cum noi, făcând parte din Răsărit, n-ar fi făcut parte din continentul Europa”)31. Aşadar, spaţiul românesc aparţine Europei geografice şi istorice, în ciuda situării în Răsărit şi a unei civilizaţii retardate.

Un spaţiu al Europei Centrale nu apare definit ca atare. În manuale, Iorga îl pomeneşte în legătură cu planurile de expansiune germane: „Era vorba să se înfăptuiască în folosul Germaniei o Europă mijlocie (Mitteleuropa) care ar fi mers de la Berlin la Bizanţ şi Bagdad (cei 3 B).”32 Dar, pentru Diaconescu, Imperiul Habsburgic era în Estul Europei: „În Răsăritul Europei, unde erau popoare care duceau o viaţă grea sub stăpânirea Turciei, Austriei şi Rusiei.33, în timp ce Napoleon ajunse stăpânul Europei Centrale şi Apusene”34: o Europă Centrală ce se limita la spaţiul german şi italian, excluzând Imperiul Habsburgic.

Europa apare ca un spaţiu geografic pentru o istorie comună sau pentru istorii naţionale în interdependenţă, aceasta dacă privim Europa în faţă cu ea însăşi. Pentru că Europa în faţa alterităţii a altor continente, oferă imaginea unei comunităţi supraetnice, a unei unităţi superioare. În faţa unor popoare extraeuropene, locuitorii continentului nostru transcend particularităţile etnice, devenind „europeni”. Clişeele lingvistice care ilustrează această idee sunt nenumărate: Iorga arată cum popoarele de pe celelalte continente „erau nepregătite pentru lupta cu europenii”35, „Chinezii păstrau tot dispreţul lor pentru europeni”36, „Europenii pătrunseră în Japonia”37,

31 N. Iorga, op.cit., p.52.32 Ibidem, p.342.33 E. Diaconescu, op.cit., p.105.34 Ibidem, p.96.35 N. Iorga, op.cit., p.292.36 Ibidem, p.297.37 Ibidem, p.298.

53

„Se dovedi ca Japonezii mai sunt în stare decât europenii să biruiască pe chinezi”38.

Toma G. Bulat afirma că „o mişcare izbucni în Egipt contra europenilor”39. Georgian apreciază că „europenii s-au întins pe toate continentele”40. Dimitrescu vorbeşte despre Imperiul colonial german care „avea o climă pe care europenii nu o puteau suporta”41, D.D. Pătrăşcanu povesteşte cum în Răscoala Boxerilor „europenii sunt ucişi”42. Diaconescu vorbeşte despre „interesul europenilor” şi de „relaţiile Chinei cu europenii”43, iar Lupaş arată cum „Turcii au închis europenilor drumul spre India”44 etc.

În concluzie, manualele exprimă conştiinţa unei istorii comune într-un spaţiu comun european, a unei unităţi superioare europene pe deasupra diferenţelor şi particularităţilor. Europa e spaţiul istoriilor particulare, naţionale în interdependenţă, având elemente de legătură organică, un spaţiu al unităţii în diversitate. Iar în faţa alterităţii, coeziunea europeană apare pregnantă, europenii se definesc ca o comunitate supraetnică faţă de popoarele extraeuropene, au interese comune, soartă comună, iar atitudinea celuilalt nu mai ţine seamă de diferenţierile existente între popoarele europene.

3. Europa ca civilizaţieÎn manualele de istorie din România interbelică, civilizaţia

europeană apare ca un factor specific, distinctiv, care dă unitate Europei geografice. Ele nu definesc clar civilizaţia europeană, dar aceasta este descrisă de-a lungul întregului discurs didactic. Istoria universală fiind în manualele în principal o istorie europeană, ele nu au în vedere decât zonele extraeuropene care au intrat în contact cu

38 Ibidem, p.299.39 T.G. Bulat, Istoria modernă şi contemporană pentru clasa a VII-a secundară, Craiova, 1930, p.365.40 L.P. Georgian, Istoria modernă şi contemporană pentru clasa a III-a secundară, Bucureşti, 1935, p. 224.41 M. Dimitrescu, Istoria modernă şi contemporană pentru clasa a II-a secundară, Bucureşti, 1930, p.110.42 D. Pătrăşcanu, op.cit., p.253.43 E. Diaconescu, op.cit., p.232.44 I. Lupaş, Icoane din istoria universală pentru clasa a II-a secundară, Bucureşti, 1930, p.3.

54

civilizaţia şi cu politica europeană. Ideea de Europa ca civilizaţie apare mai ales în descrierea acelor zone care nu au aparţinut civilizaţiei europene, dar în contact cu aceasta, au preluat-o. În acest sens adevărate stereotipii sunt trecerea la un stadiu superior de civilizaţie, de tip european, a Rusiei lui Petru I, a Japoniei Erei Meiji, a Egiptului lui Mehmet-Ali, a colonizării altor continente etc. Europa ca civilizaţie se defineşte deci mai ales în raport cu alteritatea.

„Istoria popoarelor apusene a fixat epocile istoriei universale” afirmă Lambrino, împărtăşind, opinia tuturor istoricilor români, care izvora dintr-o mentalitate colectivă. Aceste epoci sunt definite de fenomene succesive de domeniul politicului şi al civilizaţiei:

1) Epoca antică începe din mileniul IV înainte de Christos şi se termină la anul 476 după Christos, odată cu căderea Imperiului Roman de Apus. În acest timp s-au format marile imperii din jurul Mării Mediterane şi s-a dezvoltat civilizaţia greco-romană care stă la baza civilizaţiei actuale.

2) Evul Mediul se împarte în două perioade:a) În cea dintâi, care ţine de la 476 până la 1250 Europa

Creştină este zbuciumată de năvălirile barbare. Amestecându-se cu vechea populaţie a Imperiului Roman, barbarii dau naştere la noi popoare.

b) Cea de-a doua perioadă durează de la 1250 până la 1453 şi corespunde alcătuirii statelor moderne.

3) Epoca Modernă, care ţine de la căderea Constantinopolului sub turci (1453) până la Marea Revoluţie Franceză (1789) se caracterizează prin dezvoltarea monarhiei absolute şi formarea statelor unitare naţionale în Apus (Franţa, Anglia şi Spania). În ce priveşte cultura, în această vreme au loc înflorirea Renaşterii şi limbile naţionale iau locul celor cu caracter universal (latina, greaca, slavona). Descoperirile geografice care au dus la răspândirea civilizaţiei europene în afara graniţelor continentului nostru şi au lărgit orizontul vieţii economice, aparţin de asemenea acestei epoci.

4) Epoca contemporană începe la 1789 şi ţine până în vremea noastră. Ea se caracterizează prin transformarea monarhiilor absolute

55

în state democrate, formarea conştiinţei naţionale şi ridicarea burgheziei capitaliste.45

Europa occidentală are, aşadar, o istorie împărţită convenţional în epoci prin evenimente politice, dar care definesc o civilizaţie unitară proprie, în evoluţie de-a lungul timpului. Am subliniat fenomenele de civilizaţie specific europene: civilizaţia greco-romană şi spiritualitatea creştină formează matricea civilizaţiei europene, etnogeneza şi formarea statelor, evoluţia instituţională de la monarhia absolută la democraţie, cultura renascentistă, evoluţia de la limbile cu caracter „universal” (de fapt „european”) la cele naţionale, formarea conştiinţei naţionale, expansiunea civilizaţiei europene pe alte continente şi modul de producţie capitalist; toate definesc un tip de civilizaţie distinct, caracteristic continentului european, prioritare în Vestul său, dar care, decalate în timp, s-au produs şi în Est.

Autorul Scarlat Lambrino arată că evoluţia civilizaţiei româneşti „este alcătuită din aceleaşi elemente caracteristice celor patru epoce al Apusului”: civilizaţia romană până la 271 după Christos, „epoca năvălirilor încheiată cu întemeierea Principatelor”, „timpul când aceste Principate se încheagă în state cu organizare temeinică”, „Evul Mediu ţine până la 1600, când domnia lui Mihai Viteazul anunţă epoca modernă al cărui sfârşit îl aşezăm la revoluţia lui Tudor Vladimirescu, adică odată cu redeşteptarea noastră naţională”. Subliniază însă decalajul cronologic defavorabil românilor.

Petre P. Panaitescu nu face decât să repete aceleaşi idei46, relevând faptul că „istoria românilor este o parte a istoriei universale”, specificând de asemenea că „noi am fost în întârziere faţă de progresul realizat în Apus: la noi Evul Mediu a ţinut mai mult, înlocuirea culturii religioase şi a limbii slave a fost mult mai târzie.”47

Remarcăm, deci, o evoluţie unitară a civilizaţiei europene, chiar dacă nu şi sincronă, şi o încadrare a civilizaţiei româneşti în cea europeană având ca model Vestul Europei, de-a lungul întregii istorii 45 Scarlat Lambrino, Gh. Lazăr şi Virgiliu Arbore, Istoria românilor pentru clasa a VIII-a secundară, Bucureşti, 1935, p.4.46 P.P. Panaitescu, Istoria românilor pentru clasa a VIII-a secundară, Craiova, 1931, p. 3-4.47 Ibidem, p.4.

56

– în percepţia tuturor autorilor de manuale: aceeaşi concepţie, aceleaşi noţiuni, aceleaşi clişee, venind dinspre concepţia generală a istoriografiei ştiinţifice de înalt nivel, a României interbelice. Ideile sunt mai clar şi mai concis exprimate în lecţiile introductive ale manualelor de istoria românilor, dar ele transpar în întreg discursul didactic al tuturor manualelor (inclusiv de istoria universală). În mod cert viziunea lor este a existenţei unei Europe a civilizaţiei şi a unei civilizaţii româneşti de tip european.

Nucleul civilizaţiei europene este pentru toţi autorii – Occidentul; ei ţin să sublinieze orientarea românilor dintotdeauna spre Vest, menţionând că există şi o cultură est-europeană cu influenţe asiatice. Iar aşezarea geografică a poporului român „este tocmai acolo unde se întâlneşte Orientul cu Occidentul Europei. Aceasta se vede mai ales în privinţa culturii”, afirma Panaitescu.48 Un determinism geografic a fixat specificul istoriei românilor, locul şi rolul lor în cadrul civilizaţiei europene. „ Suntem vecini cu popoare de cultură apuseană, Ungurii şi Polonii şi cu altele de cultură răsăriteană Bulgarii, Sârbii, mai înainte vreme Grecii şi Turcii. Acest lucru a avut o foarte mare înrâurire asupra civilizaţiei româneşti, cât şi asupra istoriei politice.”

Panaitescu distinge 3 consecinţe majore ale acestei stări de fapt:

1) „Prima consecinţă a acestei aşezări stă în faptul că cultura românească e o cultură amestecată cu elemente din Orient şi din Occident, lucru care se mai resimte în parte şi azi în obiceiuri şi în viaţa noastră politică. Până în perioada contemporană a fost precumpănitoare la noi civilizaţia din Răsărit, bizantină şi slavă. Atât în vechea organizare a Principatelor, cât şi în stilul de clădire al bisericilor şi în scrierile cronicarilor, alături de modelele slave şi bizantine se văd influenţe din apusul Europei.”49 Ideea este dezvoltată în lecţia XX „Organizarea politică, socială şi economică a Ţărilor Române. Cultura slavă”, unde se arată „Principatele române erau organizate după modelul statelor răsăritene din Europa, model luat de la Imperiul Bizantin prin intermediul bulgarilor şi sârbilor. Spre deosebire de statele din Apusul Europei, statele din răsărit erau unitare

48 Ibidem, p.6.49 Ibidem, p.6.

57

şi puterea suveranului era aproape absolută. Aşa erau şi domnii ţărilor române.” Domnitorul român „se intitula «autocrat» ca şi împăraţii bizantini.”50 Aceeaşi idee o exprima într-un mod practic identic Lambrino în privinţa politicului51 şi a culturii52. Panaitescu relevă utilizarea limbii medio-bulgare şi a stilului bizantin.53

2) „A doua consecinţă a fost rolul istoric de apărători ai creştinităţii şi ai civilizaţiei, jucat de români împotriva turcilor. Aşezaţi la graniţa între apusul Europei şi regiunile răsăritene cuprinse de turci şi de tătari, poporul român a avut rolul unei santinele înaintate postate în faţa duşmanului. Noi am apărat la Dunăre, fie prin reprezentantul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân, fie prin al Ardealului, Ioan Corvin de Huniade, fie prin al Moldovei Ştefan cel Mare, civilizaţia Europei de barbaria turcească.”54

Stereotipia „românii apărători ai creştinătăţii şi ai civilizaţiei europene” apare în toate manualele şi cu toate prilejurile posibile. Istoricii occidentali (între care şi profesorul Duroselle de la Universitatea din Paris-Sorbona) demonstrează cum „creştinătatea” sec.XIV-XVII era în plină dezagregare şi încercările de unificare a Europei creştine în faţa „terorii turce” au fost episodice şi au eşuat. Istoricii români acordă însă terorii turce o dimensiune hiperbolică, iar românilor un rol esenţial de salvatori ai Europei, fapt firesc de altfel. Într-un fel este percepută expansiunea turcă de la Bucureşti şi altfel de la Paris (Francisc I s-a aliat cu Soliman Magnificul).55

Lambrino, de pildă, susţine, că Iancu de Hunedoara „şi-a pus spada în slujba creştinătăţii, cum va face mai târziu şi Ştefan cel Mare”56, sau „Cum activitatea lui Ştefan fu pusă nu numai în slujba ţării sale, ci şi a creştinătăţii întregi, istoria Moldovei din acel timp se încadrează în istoria universală.”57

50 Ibidem, p.143.51 S. Lambrino, op.cit., p.147.52 Ibidem, p.173-174.53 P. Panaitescu, op.cit., p.150.54 Ibidem, p.6.55 Jean-Baptiste Duroselle, L’idée d’Europe dans l’histoire, Paris, 1965, p.78-96.56 S. Lambrino, op.cit., p.121.57 Ibidem, p.145.

58

Panaitescu continuă: „Este de observat că acest rol nu a încetat cu plecarea turcilor. Şi azi suntem santinela înaintată a Europei împotriva barbariei din Răsărit.”58 Trimiterea este directă la pericolul bolşevic dinspre Rusia. La lecţia XLVI, el arată că bolşevizarea Ungariei în 1919 „era o mare primejdie pentru Europa întreagă, deoarece revoluţia comunistă câştigase o poziţie în mijlocul continentului. Soldaţii români însă au salvat Europa şi Ungaria de primejdia comunistă. Încă odată românii îşi făcură datoria de străjeri pentru apărarea Europei.”59

Aceeaşi idee la Lambrino60, iar Pătrăşcanu, vorbind de revoluţia Rusă arată că „bolşevicii s-au găsit în luptă cu întreaga Europă.”61

Mesajul final al tuturor manualelor este de apărare a democraţiei, păcii şi prosperităţii şi defavorabil regimurilor totalitare agresive.

Din păcate, acest rol de apărător ai civilizaţiei europene a fost defavoarea construirii în România a unei civilizaţii avansate de tip european: „este foarte glorios pentru noi că am avut acest rol şi am ştiut să-l îndeplinim, dar nu e mai puţin adevărat că, în timp ce Europa apuseană putea să se dezvolte în linişte, să cultive artele şi să se îmbogăţească, istoria noastră este plină numai de războaie şi de prădăciuni. Aceasta a făcut ca civilizaţia la noi să înflorească mai târziu ca în Apus şi abia în perioada contemporană să ne putem consolida ca stat liber. De aceea nu putem spune că aşezarea noastră geografică a fost prea fericită.”62

3) Potrivit lui Panaitescu, aşezarea geografică a spaţiului românesc are şi o consecinţă de ordin economic: „Românii sunt aşezaţi la malul Dunării de Jos şi la gurile ei. Dunărea formează pentru Europa o mare arteră de circulaţie, aşa a fost din vremurile cele mai vechi. Prin urmare, România are un rol în istoria economică a Europei prin aceea că este aşezată la capătul celei mai mari artere de navigaţie interioară a continentului. Comerţul cel mare al Saşilor,

58 P. Panaitescu, op.cit., p.6.59 Ibidem, p.352.60 S. Lambrino, op.cit., p.402.61 D.D. Pătrăşcanu, Istoria contemporană pentru clasa a VIII-a secundară, Bucureşti, 1935, p.319.62 P.P. Panaitescu, op.cit., p.6.

59

Polonilor şi Genovezilor în Evul Mediu prin ţările noastre cât şi luptele cu Ungurii şi Turcii, precum şi între cele două state pentru stăpânirea Chiliei se explică prin această aşezare. Şi azi importanţa economică a României se bazează în mare parte pe negoţul pe Dunăre.”63

Această ultimă idee se regăseşte prea puţin în alte manuale, ceea ce presupune că este opinia particulară a lui Panaitescu. Lupaş de pildă, din contră, consideră că situarea geografică a Ţărilor Române a fost nefavorabilă din punct de vedere economic în epoca modernă, din cauza marilor descoperiri geografice.64

Dar, celelalte idei au devenit clişee mentale pentru întreg poporul român, şi se regăsesc în discursurile politice (ex. Dezbaterile Adunării Deputaţilor din epoca interbelică).

În sens larg, noţiunea de „civilizaţie europeană” cuprinde totalitatea creaţiei umane, materiale şi spirituale. Am rezervat însă capitole speciale privind „Europa unită după principiul creştin”, „Europa ca sistem politic” (relaţiile internaţionale bazate pe respectarea echilibrului european şi a unui drept public european) şi „Europa unităţii prin consimţământul reciproc” (planurile lui Kalergi şi Briand), astfel încât ne vom referi în acest capitol doar la stereotipurile privind celelalte fenomene de civilizaţie europeană.

1) Un prim clişeu este „Dominaţia culturii franceze în Europa”. Pentru Bulat de pildă „Dacă Europa a luptat contra pretenţiei de supremaţie politică a Franţei lui Ludovic XIV, ea primi bucuroasă hegemonia ei spirituală.”65 Aşadar, dacă Europa politică a luptat împotriva dominaţiei Franţei, există o Europă culturală dominată benevol de aceasta. Limba şi literatura franceză au devenit universale: „Secolul lui Ludovic XIV refăcu uniunea popoarelor în cultul frumuseţii franceze.”66 Astfel, după unitatea culturală mai veche, dominată de Biserică, Europa are o nouă unitate culturală, după model francez, care apropie popoarele europene.

63 Ibidem, p.7.64 I. Lupaş, Icoane din istoria universală pentru clasa a II-a secundară de băieţi şi fete, Ed.I., Bucureşti, 1930, p.5.65 T.G. Bulat, Istoria modernă şi contemporană. Manual pentru clasa a VI-a secundară, Craiova, 1930, p.33.66 Ibidem, p.43.

60

La fel, pentru L.P. Georgian, scriitorii din epoca Regelui Soare „au fost imitaţi în toată Europa şi scrierile lor alcătuiesc literatura numită clasică.”67 Deci, literatura clasică este o literatură a Europei întregi, de un anumit tip, de inspiraţie franceză. Afirmaţia că „Franţa se ridică din punct de vedere cultural şi artistic la primul rang din Europa”68 sugerează un sistem de valori comun în Europa şi o ierarhie culturală.

Rolul culturii franceze ca model pentru o cultură europeană este afirmat de toţi autorii pentru secolele XVII-XX.

Iorga arată la rândul său: „Frederic II nu voia să ştie decât numai de limba aleasă a saloanelor din Europa, prin urmare de limba franceză şi de literatura scrisă în această limbă franceză, pentru clasa subţire din tot cuprinsul continentului”69, ceea ce înseamnă că cultura europeană a sec.XVIII este definită ca o unitate de model francez. La fel, Dimitrescu şi Burileanu observă că pleiada de savanţi şi artişti ai lui Ludovic XIV, uimeşte nu numai Franţa, dar şi lumea întreagă”70, o lume care am arătat, nu prea depăşeşte Europa. Aceeaşi supremaţie culturală a Franţei o relevă şi Lupaş71 şi exemplele pot continua, demonstrând o concepţie comună a tuturor autorilor.

2) Alt nivel de percepţie a unei civilizaţii europene este ocazionat de „europenizarea” Rusiei lui Petru cel Mare, care nu scapă nici unui autor: Iorga povesteşte cum Petru „a călătorit în Apus sau în Europa, cum se zicea în Rusia ca şi la noi (ca şi cum noi făcând parte din Răsărit, n-am fi făcut parte din continentul Europa)”72, ceea ce înseamnă că Europa ca civilizaţie este sinonimă cu Apusul ei, dar geografic cuprinde şi Răsăritul. Deci dilema apartenenţei la Europa este acelaşi pentru est-europeni: o problemă de racordare la civilizaţia occidentală. În acest scop, Petru a obligat „să îmbrace ţara lui în veşminte europene”, raderea bărbaţilor etc.; prin urmare există un cod

67 L.P. Georgian, Istoria modernă şi contemporană de la 1848 până astăzi. Manual pentru clasa a III-a secundară, Bucureşti, 1935, p.26.68 Ibidem, p.110.69 N. Iorga, Istoria universală pentru clasa a III-a secundară, Bucureşti, 1919, p.92.70 M. Dimitrescu, D.N. Burileanu, Istoria modernă şi contemporană pentru clasa a II-a secundară. Bucureşti, 1930, p.72.71 I. Lupaş, op.cit., p.45.72 N. Iorga, op.cit., p.54.

61

vestimentar şi de înfăţişare personală de tip european. Iar „ruşii se deprinseră acum a se bate europeneşte”73, fapt descris de Iorga: „Europa era deprinsă cu războaie încete, cu suverani care stăteau la curte, felul ei de luptă era al înconjurărilor de cetate şi al frumoaselor întâlniri pe câmpul de luptă în care numai puţini cădeau jertfă”74, o întreagă mentalitate războinică europeană. Cantemir socotea că „turcii nu mai pot să steie împotriva unei oştiri europene” ca cea formulată de Petru I.75 Prin urmare, „Rusia se simţi destul de tare şi luminată, de europenizată pentru a se amesteca în afacerile acestei Europe bătrâne, care o dispreţuise până atunci ca pe o ţară sălbatică.”76

Armata rusă, instituţie de tip european de acum, devine elementul esenţial al integrării Rusiei în Europa ca civilizaţie, căci „regimentele ruseşti erau făcute şi înarmate întocmai ca regimentele europene”77. Mai mult, prin forţa astfel dobândită, Rusia se integrează şi în Europa ca sistem politic reuşind: „să arate că sunt şi ruşi în Europa şi că nu se poate purta război însemnat pe continent fără amestecul lor.”78

Lupaş relevă cum Petru I a ridicat Rusia „într-un rând cu statele europene” prin civilizaţie79, Georgian că „Dorinţa lui Petru era să civilizeze Rusia după chipul ţărilor din Apus”80, Bulat, de asemenea, că Rusia era o ţară „semibarbară” „cu moravuri orientale şi cu o organizare ca a Imperiului Chinez”81, dar sub Petru „ruşii căutară să se apropie de Europa” „Rusia putu trece la o ţară civilizată”82, „Rusia începu să părăsească viaţa sa asiatică şi să se

73 Ibidem, p.59.74 Ibidem, p.57.75 Ibidem, p.61.76 Ibidem, p.98.77 Ibidem, p.113.78 Ibidem, p.113.79 I. Lupaş, op.cit., p.48-49.80 L.P. Georgian, op.cit., p.49.81 T.G. Bulat, op.cit., p.69.82 Ibidem, p.70.

62

apropie de Europa.”83 „Pentru a-şi face loc în Europa, el atacă Turcia şi Suedia”84. Dimitrescu85 susţinea aceleaşi idei.

Aşadar, toţi autorii percep o intrare a Rusiei în Europa atât ca civilizaţie, cât şi ca sistem politic, sub Petru I, toţi folosind acelaşi limbaj. Faptul este de primă importanţă, Chaunu caracterizând epoca prin „trecerea de la mica la marea Europă.”86

Rusia apare deci ca spaţiu de civilizaţie non-european (eventual asiatic) până la Petru I, după care ea se integrează în Europa ca civilizaţie. O semiexcludere a sa, se produce în 1917 prin bolşevizare, faţă de o Europă „rămasă credincioasă vechilor forme de guvernământ”87. Despre o excludere totală nu putea fi vorba, întrucât în Europa, alături de totalitarismul sovietic, coexistă fascismul şi hitlerismul, de asemenea diferite de democraţia europeană.

3) Pentru nişte manuale atât de preocupate de istoria politică, precum cele româneşti interbelice, armata de tip european era o foarte importantă instituţie a civilizaţiei europene. De aceea este remarcantă şi într-un alt moment al istoriei europene: intervenţia lui Mehmet-Ali Paşa Egiptului împotriva Revoluţiei greceşti. Iorga observă că „europenizase Egiptul”88, că „şi-a întemeiat oastea cea nouă, înarmată, îmbrăcată şi exercizată europeneşte”89. Bulat: „Paşa din Egipt avea o armată disciplinată după modelul european”90, Dimitrescu: „Paşa Mehmet Ali îşi instruise armata după sistemul european”91, Pătrăşcanu: „Mehmet Ali îşi înjghebă o oaste organizată şi înarmată europeneşte.”92 etc.

4) Japonia este alt exemplu de alteritate, faţă de care civilizaţia europeană e definită. Adoptarea civilizaţiei europene de către Japonia este drumul acesteia spre progres, întrucât Europa este

83 Ibidem, p.76.84 Ibidem, p.77.85 M. Dimitrescu, D.N. Burileanu, op.cit., p.78.86 Pierre Chaunu, Civilizaţia Europei în secolul luminilor, Bucureşti, 1986, p.61-126.87 D. Pătrăşcanu, op.cit., p.319.88 N. Iorga, op.cit., p.229.89 Ibidem, p.232.90 T.G. Bulat, op.cit., p.280.91 M. Dimitrescu, D.N. Burileanu, op.cit., p.122.92 D. Pătrăşcanu, op.cit., p.51.

63

considerată superioară tuturor continentelor din acest punct de vedere (ca de altfel din toate punctele de vedere).

În viziunea lui Iorga, „Japonezii fuseseră în stare să deprindă de la europeni toate înnoirile tehnice, ajunseră să aibă industrii proprii şi învăţământ ştiinţific. Împrumută de la europeni, partide în totul asemenea cu partidele din Europa. Şi Japonia ca şi ţările industriale din Europa trebuie să-şi caute un debuşeu”93. Europa are deci o civilizaţie specifică, preluată de Japonia Erei Meiji: învăţământ, tehnică, industrie, viaţă politică internă pluripartidistă. Urmarea adoptării civilizaţiei europene este, ca şi în cazul Rusiei, un comportament de tip european în relaţiile internaţionale, identic cu al statelor din sistemul politic al Europei. Spre deosebire de Rusia însă, Japonia nu se integrează în Europa, ci civilizaţia europeană şi sistemul politic european se extind, se mondializează.

Toma G. Bulat apreciază că „Japonia a asimilat cu uşurinţă instituţiile Europei moderne”. Modalitatea a fost contactul direct între civilizaţii: „La început Japonezii făcuseră apel la europeni, apoi veniră ei înşişi în Europa”, iar urmarea a fost progresul: „Japonia se ridică în rândul statelor moderne”, iar faptul are şi consecinţe politice internaţionale: „Europa trebuie să ţină socoteală de această nouă putere, ambiţioasă şi doritoare de a arăta lumii valoarea sa.”94

Pătrăşcanu descrie de asemenea importul de civilizaţie europeană prilej pentru a defini această civilizaţie prin care aceasta e definită: „Regimul feudal e desfiinţat şi o nouă Constituţie proclamă egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, fură numiţi prefecţi cum făcuse Napoleon. Se creară şcoli de toate gradele, se reformă justiţia punându-se în vigoare legislaţia franceză şi germană; se cheamă tot felul de misiuni europene, civile şi militare, se trimiseră cu grămada tineri în şcolile apusene. Ca urmare a tuturor acestora s-au constituit întinse reţele de căi ferate şi linii telegrafice, armata fu organizată şi instruită europeneşte şi în 1889 Mutsu-Hito stabili un regim constituţional şi reprezentativ”95. Pătrăşcanu relevă astfel, elementele definitorii prin care civilizaţia europeană se distinge de altele: infrastructura, justiţia, legislaţia, modul de producţie, învăţământul,

93 N. Iorga, op.cit., p.299.94 T.G. Bulat, op.cit., p.377.95 D. Pătrăşcanu, op.cit., p.253.

64

regimul politic; Europa este capitalistă, democratică, modernă la sfârşitul secolului XIX.

Percepţia problemei este aceeaşi în celelalte manuale de istorie universală, chiar dacă textele nu au aceeaşi forţă expresivă. Un gen similar de alteritate este reprezentat de India şi China, care se întâlnesc numai la Diaconescu. Acesta, după ce arată, ca toţi ceilalţi, că „Japonezii s-au folosit de progresele civilizaţiei europene spre a-şi asigura propăşirea ţării lor”96, explică cum „La Pekin s-a deschis o şcoală în care se învăţau ştiinţele barbare europene”97 şi „sub influenţa europeană, unii chinezi încearcă emanciparea femeii şi copilului”98, ceea ce sugerează existenţa unor ştiinţe specifice europene, ca şi a unor relaţii social-familiale de tip european, căutându-se o aculturaţie. De asemenea, indienii se folosesc de progresele civilizaţiei europene”99 dar şi „Cultura europeană în atingere cu cea indiană s-a influenţat de concepţiile spirituale ale gânditorilor indieni” care sunt de altă factură, întrucât „India îşi are civilizaţia ei, în care religia joacă un rol important”100 spre deosebire de cea europeană modernă, laicizată.

5) Europa faţă de ea însăşi ca civilizaţie este descrisă prin clişee care însă nu au aceeaşi structură cu clişeele care apar în contextul contrapunerii faţă de alteritate. Istoria politică fiind cea care predomină în mod covârşitor în manuale, definirea civilizaţiei europene are un rol secundar şi uneori chiar aleatoriu.

1) Iorga relevă o dezvoltare urbanistică sincronă: „În toate ţările din Europa oraşele ajunseră acum la o dezvoltare mult mai mare”101, o similitudine a for