2

CUPRINS

I. OBIECTUL TEORIEI ŞI METODICII JOCULUI DE FOTBAL 3 II. NOŢIUNI GENERALE DESPRE JOCUL DE FOTBAL. PRINCIPALELE

REGULI 4

II.1. Principalele reguli ale jocului de fotbal 4 II.2. Caracteristicile jocului de fotbal 4

II.3. Locul şi importanţa jocului de fotbal în sistemul de educaţie fizică din România

6

III. TEHNICA JOCULUI DE FOTBAL 6 III.1. Caracteristicile tehnicii 7 III.2. Componentele tehnicii 7 III.3. Conţinutul tehnicii jocului de fotbal 8 III.4. Metodica învăţării tehnicii jocului de fotbal 9 III.4.1. Învăţarea şi perfecţionarea tehnicii sportive 9

III.4.2. Noţiuni generale în legătură cu metodica învăţării

jocului de fotbal 10

III.4.3. Descrierea elementelor tehnice – metodica învăţării 12 IV. TACTICA JOCULUI DE FOTBAL 28 IV.1. Importanţă, definiţie, scop, caracteristici, clasificare 28 IV.2. Componentele tacticii 30 IV.3. Conţinutul tacticii 31 IV.4. Tactica individuală 31 IV.4.1. Tactica individuală în atac 32 IV.4.2. Tactica individuală în apărare 35 IV.4.3. Tactica individuală a portarului 36 IV.5. Tactica colectivă 36 IV.5.1. Tactica colectivă în apărare 36 IV.5.2. Tactica colectivă în atac 40 V. ORGANIZAREA ŞI CONŢINUTUL INSTRUIRII ECHIPEI REPREZENTATIVE ŞCOLARE

45

V.1. Organizarea activităţii fotbalistice şcolare 45 V.2. Selecţia şi formarea unei echipei reprezentative şcolare 46 V.3. Conţinutul instruirii pe categorii de vârstă 51 V.4. Alte aspecte practico-metodice 59 BIBLIOGRAFIE 60

I. OBIECTUL TEORIEI ŞI METODICII JOCULUI DE FOTBAL

Teoria şi metodica jocului de fotbal, ca parte constitutivă a teoriei şi metodicii generale a jocurilor sportive, are ca domeniu propriu de cercetare, studierea activităţii ludice specifice jocului de fotbal şi a influenţelor acestuia asupra personalităţii umane, dispunând în acest sens de un ansamblu de date teoretice şi practice, care îi asigură o bază proprie de autoperfecţionare.

Teoria şi metodica jocului de fotbal are metode proprii de cercetare, particularizate fenomenului, precum şi legităţi specifice, concretizate în principii, cerinţe, norme şi reguli, caracteristice fotbalului.

A. TEORIA FOTBALULUI cuprinde un ansamblu foarte vast de

cunoştinţe, organizate într-un sistem logic şi coerent, care descrie şi explică acest fenomen, având astfel de-a face cu două noţiuni:

descrierea conţinutului jocului, care este în principal constatativă; explicarea lui, consecinţă a cunoaşterii lui profunde prin cercetare ştiinţifică.

Teoria fotbalului trebuie văzută ca un sistem deschis, dinamic, complex, adaptiv şi anticipativ, preluând şi generalizând elementele practicii şi cercetării ştiinţifice proprii, precum şi elementele aparţinând altor ştiinţe sau activităţi cu care se află în corelaţie, reprezentând de fapt principalele izvoare ale teoriei fotbalului.

B. METODICA FOTBALULUI reprezintă partea integrantă a teoriei

fotbalului, exprimând şi valorificând funcţia aplicativă a acestuia. Metodica fotbalului preia şi adaptează la specific principiile, metodele şi mijloacele generale ale pedagogiei, ale ştiinţei educaţiei fizice şi sportului, metodicii antrenamentului sportiv, dar şi metodologia jocurilor sportive.

METODICA FOTBALULUI cuprinde:

specifice instruirii în fotbal

principii

metode

mijloace

METODICA FOTBALULUI constă din:

necesare tehnologiei instruirii şi educării

jucătorilor şi echipelor

cunoştinţe

priceperi

deprinderi

COMPONENTELE METODICII FOTBALULUI:

metodica selecţiei metodica antrenamentului integral metodica pregătirii pe factorii antrenamentului planificarea şi evidenţa metodica organizării activităţii fotbalistice

*** Datele au fost culese de la I.M. Demian – Curs de fotbal, Arad, 1998

3

4

II. NOŢIUNI GENERALE DESPRE JOCUL DE FOTBAL. PRINCIPALELE REGULI

Fotbalul face parte din categoria jocurilor sportive de echipă, fiind un joc spectaculos, bazat pe măiestrie, în care se caută să se valorifice la maximum capacităţile fizice, tehnice, tactice şi psihice ale jucătorilor, desfăşurat în limitele unui regulament simplu şi accesibil, bine determinat.

Jocul pune fiecare din cele două echipe ce se confruntă în două situaţii tactice distincte, care alternează frecvent pe toată durata jocului şi anume: pe una din echipe în atac sau situaţia ofensivă, iar pe cealaltă în apărare sau defensivă. Pentru concretizarea jocului jucătorii folosesc o serie de elemente şi procedee tehnice cu sau fără minge în scopul realizării unor acţiuni tactice pe faze de joc specifice atacului sau apărării.

Scopul principal al jocului este marcarea golului, condiţia determinantă fiind posesia mingii, care asigură şansa ca prin execuţii tehnice şi acţiuni tactice să se apropie de poarta adversă pentru a finaliza.

Echipa fără minge aflată temporar în situaţia tactică de apărare se foloseşte şi ea de o serie de procedee tehnice pentru a intra în posesia mingii, apărând totodată poarta de acţiunile de atac ale echipei adverse.

Intrarea în posesia mingii constituie momentul trecerii echipei din situaţia tactică de apărare în cea de atac şi invers, prin pierderea posesiei mingii.

II.1. Principalele reguli ale jocului de fotbal Jocul se desfăşoară în condiţiile respectării unor reguli stabilite de Federaţia Internaţională de Fotbal Asociaţie, cuprinse în regulamentul de joc.

• Echipele sunt compuse din câte 11 jucători. • Terenul de joc este o suprafaţă plană, acoperită cu gazon natural sau

sintetic, cu dimensiunile de 90-120 m lungime şi 45-90 m lăţime, având pe liniile de fund două porţi cu înălţimea de 2,44 m şi lungimea de 7,32 m prevăzute cu plase, diametrul barelor şi înălţimea şi lăţimea liniilor de marcaj fiind de 12 cm.

• Jocul se desfăşoară pe parcursul a două reprize de câte 45 minute fiecare, cu pauză de 10-15 minute între ele, la pauză echipele schimbând terenul.

• Mingea poate fi jucată cu orice parte a corpului, exceptând mâna. • Jucătorii trebuie să poarte echipament uniform, cu excepţia portarului,

şi diferenţiat la culoare între cele două echipe. • Mingea este confecţionată din piele naturală sau sintetică, având o

circumferinţă cuprinsă între 68-71 cm şi o greutate între 396-453. • Conducerea jocului este încredinţată unui arbitru principal, ajutat de

doi arbitri asistenţi, care veghează la respectarea în joc a celor 17 articole ale regulamentului.

II.2. Caracteristicile jocului de fotbal

Jocul de fotbal, prin simplitatea regulamentului cât şi prin amenajările pe care le necesită, este foarte plăcut, de aici decurgând una din principalele lui caracteristici – accesibilitatea. Aceasta se datorează numărului redus de procedee tehnice faţă de alte jocuri sportive, cât şi faptului că se poate juca pe orice suprafaţă de teren, numărul de participanţi la joc fiind la latitudinea competitorilor iar regulile de desfăşurare sunt simple şi uşor de respectat, oferind practicanţilor satisfacţia de a juca fotbal încă de la primele contacte cu obiectul de joc.

5

Contribuie la dezvoltarea armonioasă a corpului şi a calităţilor fizice. Datorită succesiunii rapide a fazelor de joc cât şi controlului mai dificil al

manevrării mingii, jocul de fotbal supune organismul la un efort continuu, caracterizat prin deplasări care angrenează aparatul locomotor la efort în orice moment.

Trenul inferior este supus unor repetate deplasări în atac şi apărare cu şi fără minge, musculatura, ligamentele fiind supuse unor solicitări maxime.

Din punct de vedere al calităţilor fizice, jocul de fotbal este caracterizat prin: - Viteză - sub toate formele ei de manifestare, în regim de forţă şi

rezistenţă; - Forţă - necesară executării cu eficienţă maximă a manevrării mingii şi a

mişcărilor specifice executării şutului la poartă sau a acţiunilor de apărare;

- Rezistenţă - generală şi specifică, solicitată de rapidele şi repetatele schimbări ale fazelor de atac şi apărare;

- Îndemânare - determinată de manevrarea mingii în condiţii de adversitate cu cheltuială minimă de energie şi cu eficienţă şi randament optim.

Din punct de vedere fiziologic fotbalul influenţează în mod pozitiv dezvoltarea marilor funcţiuni ale organismului.

Oprindu-ne asupra principalelor aspecte fiziologice ale jocului competiţional, literatura de specialitate arată că sistemul nervos, analizatorii, aparatul circulator, aparatul respirator, aparatul locomotor sunt solicitate în timpul jocului la maximum datorită succesiunii rapide a fazelor de atac şi apărare.

Având în vedere cele de mai sus, putem încadra efortul fizic în funcţie de:

• Dificultăţi impuse de programul competiţional, caracterizate prin: - durata lungă de circa 9 luni a programului competiţional; - regularitatea jocurilor, care produc o solicitare ritmică; - forma sportivă care trebuie menţinută pe o perioadă lungă, cu aspect

bianual (tur-retur) şi de desele întreruperi datorate programului echipei naţionale şi a echipelor de club participante în cupele europene;

• Dificultăţi impuse de joc: - durata lungă a unui joc – 90 minute; - dimensiunile terenului; - numărul mare de jucători; - condiţiile climaterice; - activitatea pe parcursul jocului, desfăşurată în condiţii de adversitate

umană şi chiar climaterică. De asemenea, fotbalul solicită organismul mai mult decât în alte jocuri

sportive, din observaţiile efectuate constatându-se că un mijlocaş parcurge în timpul unui joc, în mers sau alergare, în jur de 10-12 km. Nefiind o deplasare uniformă, datorită specificului său, în timpul jocului activitatea jucătorilor este îngreunată de manevrarea mingii în condiţii de adversitate, toate acestea supunând organismul unui consum ridicat de energie.

Caracterul complex al efortului în jocul de fotbal este determinat de mişcarea discontinuă, aciclică a jucătorilor, obligaţi la efectuarea unor variate deplasări şi mişcări cu sau fără minge, determinate de fazele de joc care solicită organismul atât fizic cât şi nervos.

6

În concluzie putem spune că jocul de fotbal este încadrat în categoria eforturilor mari până la foarte mari, caracterizat prin succesiunea aciclică a fazelor aerobe cu cele anaerobe.

II.3. Locul şi importanţa jocului de fotbal în sistemul de educaţie fizică din România

În societatea modernă de astăzi educaţia fizică, ca parte integrantă a educaţiei multilaterale, are sarcina de a pregăti tineretul multilateral, sănătos, capabil să participe activ la viaţa societăţii.

Fotbalul, ca mijloc al educaţiei fizice, contribuie la educarea tineretului, la atragerea lui în practicarea sportului, dezvoltând şi amplificând o serie de trăsături proprii vieţii omului contemporan, cum ar fi iniţiativa, creativitatea, practicarea lui dând frâu liber inventivităţii şi independenţei în acţiuni.

În ansamblul mişcării sportive, practicarea sistematică a exerciţiilor fizice şi a sporturilor contribuie la fortificarea organismului, dezvoltă capacităţile fizice şi marile funcţiuni şi constituie un mod util şi plăcut de petrecere a timpului liber.

Ca obiective ale practicării educaţiei fizice în şcoală, amintim: • întărirea sănătăţii şi sporirea capacităţii de muncă intelectuală şi

fizică; • creşterea normală a organismului, dezvoltarea fizică armonioasă; • perfecţionarea calităţilor motrice de bază, înarmarea cu deprinderi

motrice variate, utile în viaţa şi în activitatea socială; • cunoaşterea unor ramuri de sport şi formarea deprinderilor de a le

practica independent; • să contribuie la formarea trăsăturilor pozitive de caracter. Alături de contribuţia lui la dezvoltarea educaţiei fizice a tineretului, fotbalul, ca sport de performanţă, are în vedere afirmarea pe o treaptă superioară a tinerelor talente care alimentează secţiile de performanţă. Structura jocului determină dezvoltarea complexă a cunoştinţelor,

priceperilor şi deprinderilor motrice de bază şi specifice, a calităţilor, a capacităţii de cunoaştere, imaginaţie, gândire, dezvoltarea trăsăturilor de voinţă şi caracter, dârzenie, curaj, respectul faţă de adversari. III. TEHNICA JOCULUI DE FOTBAL

Orice joc sportiv, ca de altfel orice ramură de sport, pentru a putea fi

practicat necesită un bagaj de deprinderi motrice specifice legate de manevrarea obiectului de joc, numit de terminologia sportivă tehnică.

Tehnica reprezintă un ansamblu de deprinderi motrice – de procedee specifice manevrării mingii şi deplasării jucătorilor în vederea executării acestor manevre – care se desfăşoară după legile activităţii nervoase superioare şi ale biomecanicii, în scopul realizării randamentului maxim în joc.

După Şiclovan, tehnica constituie „totalitatea acţiunilor şi procedeelor de mişcare ce au formă şi conţinut specific” ramurii sportive respective.

Leon Teodorescu, în „Probleme de antrenament în jocurile sportive”, defineşte tehnica drept un ansamblu de procedee specifice ca formă şi conţinut, folosit în scopul practicării cu randament maxim a unui joc sportiv, în concordanţă cu cerinţele jocului competiţional.

7

Folosirea procedeelor tehnice se referă în egală măsură atât la manevrarea obiectului de joc cât şi la deplasările jucătorilor în teren în vederea efectuării acestor manevrări.

Tehnica reprezintă un sistem de structuri motrice specifice fiecărei ramuri de sport, efectuate raţional şi economic, în vederea obţinerii unui randament maxim în competiţie (C.A. Dragnea, S.M. Teodorescu, Teoria sportului, FEST, Bucureşti, 2002, p. 281).

Prin tehnica jocului de fotbal se înţelege ansamblul mijloacelor specifice în formă şi conţinut prin intermediul cărora jucătorii realizează, pe de o parte, acţiunile cu mingea (controlul şi circulaţia acesteia), iar pe de altă parte manevrele (cu şi fără minge) necesare acţionării şi cooperării eficiente, raţionale, în vederea atingerii scopului urmărit.

Tehnica jocului de fotbal, ca în orice joc sportiv, constituie fundamentul pe care se dezvoltă şi se perfecţionează jocul.

Practicarea jocului nu va putea fi efectuată până când elevii nu-şi vor însuşi deprinderi corecte de a lovi, prelua şi conduce mingea, practicarea jocului presupunând cunoaşterea unor variate procedee de manevrare a mingii, care să le permită rezolvarea sarcinilor de joc.

Importanţa factorului tehnic se reflectă şi în influenţa pe care o exercită asupra celorlalţi factori şi în special al factorului tactic, care este determinat în foarte mare măsură de stăpânirea la perfecţie a tehnicii.

III.1. Caracteristicile tehnicii Tehnica nu trebuie înţeleasă ca ceva de sine stătător, ci legată de

procesul de joc – în interdependenţă cu tactica şi ceilalţi factori ai antrenamentului sportiv şi subordonată scopului principal al jocului – obţinerea victoriei.

Tehnica trebuie să fie „ştiinţifică”, deoarece ea se perfecţionează permanent, având un caracter „evolutiv”, determinat de perfecţionarea continuă a jocului, creşterea randamentului în joc, a vitezei de execuţie, de aici rezultând şi caracterul ei „dinamic”.

Tehnica are un caracter „individual” determinat de executarea deprinderilor motrice specifice fiecărui individ, caracterizate de constituţia fizică şi tipul de activitate nervoasă.

În aprecierea execuţiei procedeelor tehnice se are în vedere: - poziţia corpului şi a segmentelor sale înainte de începerea execuţiei

procedeului sau într-un moment oarecare al executării lui; - interacţiunea forţelor în cursul mişcării, traiectoria şi amplitudinea

mişcării, ritm, viteză, tempo; Tehnica este subordonată tacticii şi regulamentului de joc. III.2. Componentele tehnicii Componentele tehnicii (C.A. Dragnea, S.M. Teodorescu, Teoria

sportului, FEST, Bucureşti, 2002, p. 282-283) sunt: • Elementul tehnic reprezintă structura motrică fundamentală ce stă la

baza practicării unei ramuri de sport • Procedeul tehnic este structura motrică concretă sau modul particular

de efectuare a elementului tehnic • Stilul constituie modul particular (amprenta personală) de efectuare a

unui procedeu tehnic • Mecanismul de bază al procedeului tehnic reprezintă succesiunea

logică de acte motrice în vederea efectuării eficiente a acestuia.

8

În jocul de fotbal, elementele tehnice – lovirea mingii cu piciorul, cu capul, preluările – apar rareori izolate în joc, de regulă ele se execută în deplasare şi în condiţii de luptă cu adversarul. Această activitate simultană – mişcare fizică şi manevrare concomitentă a mingii – se influenţează reciproc, totuşi, în timpul jocului, alergarea se efectuează şi fără manevrarea mingii, însă este determinată de condiţiile specifice desfăşurării acţiunilor de joc.

Din cele relatate mai sus reiese că în jocul de fotbal distingem noţiunile de element tehnic (de bază) şi procedeu tehnic.

Prin element tehnic de bază înţelegem forma generală a mişcărilor prin care se acţionează în manevrarea mingii în raport cu sarcinile jocului şi cu regulamentul lui.

Procedeele tehnice reprezintă concretizarea şi adaptarea la diferitele situaţii specifice jocului a elementelor de bază ale tehnicii jocului. Spre deosebire de elementele tehnice de bază, care au un caracter general abstract şi valabil numai ca structură generală a mişcării, procedeul tehnic are un caracter concret de execuţie.

Exemplu: - lovirea mingii cu piciorul – element tehnic de bază cu caracter general

abstract, - lovirea mingii cu şiretul plin din mişcare – procedeu tehnic, deoarece

concretizează ideea pe care vrem să o exprimăm, este, cu alte cuvinte, o noţiune concretă. În tehnica jocului de fotbal, ca de altfel în toate jocurile sportive,

procedeele tehnice sunt cunoscute sub două aspecte: simple şi complexe.Procedeele tehnice simple au un caracter relativ invariabil, fiind

executate în condiţii aproape identice în ceea ce priveşte poziţia iniţială, execuţia propriu-zisă şi poziţia finală, folosite în majoritatea cazurilor numai izolat de joc (în cadrul învăţării şi perfecţionării) şi mai rar în joc, în cadrul unor acţiuni individuale, în momente fixe ale jocului.

Procedeele tehnice complexe apar în condiţiile concrete de joc, unde procedeul tehnic îşi pierde caracterul invariabil, determinat fiind de condiţiile mereu schimbătoare care impun variaţii de ritm, intensitate şi amplitudine, întreruperea execuţiei procedeului întrerupt şi continuarea acţiunii folosind altul.

Ca urmare a ridicării măiestriei tehnice până la perfecţiune, pe parcursul executării procedeelor tehnice apare o notă personală mai accentuată în executarea unui anumit procedeu, această notă personală purtând denumirea de stil, el se datorează particularităţilor jucătorului privitoare la: tipul de activitate nervoasă superioară, calităţile motrice sau cele de ordin morfologic.

Uneori stilul reprezintă variante noi ale unui procedeu tehnic şi, datorită eficacităţii şi utilizării lui tactice, este preluat şi de alţi jucători.

III.3. Conţinutul tehnicii jocului de fotbal

Tehnica jocului de fotbal

Elemente tehnice Elemente tehnice cu minge fără minge - Intrarea în posesia mingii - Alergările variate - Păstrarea mingii: - Schimbările de direcţie

1. preluarea - Căderile – ridicările 2. deposedarea - Opririle

- Protejarea mingii - Săriturile - Conducerea mingii - Rostogolirile

9

- Mişcările înşelătoare - Transmiterea mingii:

1. lovirea mingii cu piciorul 2. lovirea mingii cu capul 3. aruncarea de la margine

III.4. Metodica învăţării tehnicii jocului de fotbal III.4.1. Învăţarea şi perfecţionarea tehnicii sportive

Procesul însuşirii tehnicii sportive poartă numele de instruire tehnică şi de împarte în două etape: de învăţare şi de perfecţionare. Sub aspect metodic, învăţarea tehnicii este instruirea conştientă a deprinderilor şi acţiunilor motrice, iar prin perfecţionarea tehnicii înţelegem dezvoltarea, precizarea şi fixarea conştientă a deprinderilor şi acţiunilor motrice. Acţiunea motrică constă în executarea unei suite de mişcări dintr-o ramură de sport, cu ajutorul căreia se realizează direct sau se pregăteşte performanţa sportivă. Premisele acţiunii motrice sunt calităţile fizice, psihice şi constituţionale, necesare alcătuirii calităţilor motrice care se dezvoltă şi se perfecţionează în procesul instruirii şi care se intercondiţionează reciproc. În învăţarea tehnicii sportive deosebim faze sau stadii diferite, descrise izolat numai din punct de vedere metodic. Premisele însuşirii tehnicii sportive se bazează pe mişcări învăţate în prealabil, o importanţă deosebită având asigurarea bazelor motrice corespunzătoare atât pentru învăţare, cât şi pentru perfecţionare. Ca indicaţii metodice menţionăm:

a) se va exersa acea tehnică în măsură să rezolve cât mai raţional exerciţiul şi care nu necesită modificări anterioare;

b) se va acorda o atenţie deosebită pregătirii teoretice a sportivilor în ceea ce priveşte tehnica respectivă, astfel încât să optimizăm funcţiile de reglare a conştiinţei.

c) se va crea un nivel ridicat al calităţilor motrice speciale, corespunzătoare cu caracteristicile dinamice ale mişcării în vederea evitării greşelilor tehnice în lipsa acestor calităţi. La copii şi juniori formarea calităţilor fizice speciale este condiţionată şi de vârsta biologică, nu numai de cea cronologică.

d) se vor asigura condiţii prin care sportivul să fie avertizat când se abate de la anumiţi parametrii ai mişcării sau, să i se indice greşeala prin comparaţie cu parametrii obiectivi. În învăţarea şi perfecţionarea unei acţiuni, se urmăreşte de fapt, însuşirea celei mai potrivite tehnici şi stabilirea acesteia. Stabilitatea poate fi obţinută atunci când s-au format componente automatizate de acţiuni, deprinderile motrice fiind exersate în condiţii variate. Constatăm că în însuşirea tehnicii sportive se formează un sistem dublu, complicat, de legături care stabilesc scopul acţiunii şi procedeul execuţiei. Putem spune că un grad ridicat de automatizare nu este un indiciu categoric al unei capacităţi mari de performanţă. Este importantă în schimb capacitatea de crea situaţii avantajoase în timpul schimbărilor rapide produse de desfăşurarea mişcării ca şi stabilizarea momentului pentru aplicarea acestei tehnici. Învăţarea tehnicii jocului este prima treaptă a instruirii jucătorului de fotbal, prin pregătirea tehnică urmărindu-se învăţarea procedeelor tehnice simple şi complexe ale fotbalului, în condiţiile aplicării principiilor, metodelor şi mijloacelor învăţării şi antrenamentului.

10

Prin pregătirea tehnică se urmăreşte însuşirea mecanismului de bază ale fiecărui element tehnic, perfecţionarea diferitelor procedee tehnice nu trebuie să constituie un scop în sine ci, însuşirea tehnicii trebuie să fie legată de întreaga complexitate a cerinţelor de desfăşurare a jocului. Pregătirea tehnică îşi atinge scopul atunci când jucătorii sunt înarmaţi cu cunoştinţe şi deprinderi care să-i facă capabili să execute în condiţii de joc toate procedeele tehnice în mod precis, economic, liber, fără încordare, eliminând mişcările neraţionale care duc la pierderea de forţă, aşa cum se întâmplă în cazul începătorilor. Pentru a ajunge la perfecţiune trebuie ca în pregătire să se ţină seama de particularităţile individuale ale jucătorilor, de calităţile lor fizice, precum şi de faptul că datorită tipului de jucător – constituţional şi sistem nervos – aceştia rezolvă acţiunea în mod personal, de aici reieşind şi importanţa individualizării în procesul pregătirii tehnice.

III.4.2. Noţiuni generale în legătură cu metodica învăţării jocului de

fotbal Învăţarea tehnicii se face în cadrul procesului de antrenament (lecţii), proces pedagogic complex bazat pe principiile pedagogice ale învăţării în general şi de aplicarea acestora la educaţia fizică în mod special. În învăţarea şi perfecţionarea procedeelor tehnice deosebim mai multe faze care-l orientează pe profesor (antrenor) în alegerea mijloacelor operaţionale cu care acţionează în cadrul procesului de instruire. Învăţarea procedeelor tehnice se realizează în următoarea succesiune:

a. Învăţarea procedeelor tehnice izolat de joc. Este prima fază în care elevul îşi formează reprezentarea mentală a

procedeului şi care constă în denumirea exactă a procedeului, explicarea mecanismului tehnic şi demonstrarea lui.

Explicarea, care se referă la acţiunea mecanică, trebuie să fie clară, precisă şi concisă iar demonstrarea să fie exemplară, pentru că, numai în acest mod se poate forma o imagine corectă asupra procedeului tehnic care se învaţă.

Aceste elemente sunt completate în mod exemplar prin prezentarea unor materiale video.

În această fază a învăţării, foarte importantă, se însuşeşte în mod analitic desfăşurarea mişcărilor care alcătuiesc procedeul tehnic.

O problemă deosebită legată de prima fază a învăţării o constituie ordinea în care se succed elementele tehnice, această succesiune trebuind să respecte principiile învăţării – de la uşor la greu, de la simplu la complex, de la cunoscut la necunoscut.

În metodica învăţării tehnicii jocului de fotbal la început se vor preda elementele tehnice fără de care nu se poate practica jocul şi anume:

- lovirea mingii cu piciorul - preluarea - conducerea mingii - transmiterea mingii (pasa) - conducerea mingii - lovirea mingii cu capul - deposedarea - aruncarea de la margine - mişcările înşelătoare

11

După însuşirea elementelor tehnice de bază izolat de joc se trece la introducerea lor în cadrul unor ştafete şi jocuri ajutătoare care măresc gradul de participare afectivă a elevilor în procesul de învăţare.

b. Învăţarea procedeelor tehnice în condiţii apropiate de joc În jocul de fotbal, ritmul, complexitatea şi amplitudinea mişcărilor jucătorilor se schimbă permanent în funcţie de situaţiile concrete de joc, de sarcinile tactice date sau care apar pe parcurs, procedeele tehnice fiind influenţate şi de prezenţa adversarilor. Aceşti factori determină ca învăţarea procedeelor tehnice să se facă în condiţii apropiate de joc în această fază structurile operaţionale folosite în instruire presupun la început prezenţa unui adversar pasiv, semiactiv şi apoi activ, în aşa fel încât în exersarea procedeelor tehnice elevii să ţină seama de existenţa adversarilor.

Concomitent cu învăţarea şi perfecţionarea execuţiei tehnice propriu-zise cu această ocazie se introduce şi învăţarea unor noţiuni de tactică individuală şi colectivă prin aceasta elevii fiind puşi în faţa rezolvării unor sarcini care apar în timpul jocului.

Exersarea tehnicii cu adversari activi începe în momentul când jucătorul (elevul) şi-a însuşit bine mai multe procedee tehnice, care a învăţat să le lege raţional şi când a căpătat o oarecare experienţă în aplicarea lor în cadrul unor ştafete sau jocuri ajutătoare.

c. Perfecţionarea procedeelor tehnice în cadrul unor jocuri şcoală Exersarea procedeelor tehnice separat de joc, chiar în cadrul unor

ştafete şi jocuri pregătitoare poate deveni un factor trenator dacă nu prezintă o finalitate precisă şi anume scopul pentru care au fost însuşite – jocul de fotbal propriu-zis.

Jocul constituie mijlocul cel mai eficient de perfecţionare a tehnicii. În cadrul jocului, elevii au ocazia de a exersa diferitele procedee tehnice însuşite anterior în condiţii concrete tehnice fixarea lor făcându-se în focul luptei cu adversarul. Caracterul de întrecere imprimat de joc dă posibilitatea elevilor să aplice în mod creator cele învăţate anterior şi dă măsura gradului de însuşire a tehnicii, jocului de fotbal.

În legătură cu pregătirea tehnică, considerăm necesar să facem şi alte precizări.

Pentru a satisface cerinţele moderne de joc din punct de vedere tehnic, nu este suficientă cunoaşterea şi stăpânirea perfectă a tuturor procedeelor tehnice de bază, ci, se cere fineţe şi varietate în execuţie. Acest deziderat se obţine mai ales prin practicarea globală a jocului.

În acest caz, valoarea tehnică a jucătorilor nu este apreciată numai după calitatea execuţiilor tehnice, ci după cum ştiu să le folosească în mod creator în cadrul jocului echipei.

Pregătirea tehnică modernă poate fi caracterizată prin: - precizie în execuţia procedeelor tehnice de bază şi a celor specifice

posturilor, aceasta având la bază însuşirea perfectă a biomecanicii respective şi adaptarea ei la toate situaţiile din joc şi în mod deosebit la jocul în mişcare;

- viteză în executarea procedeelor tehnice – specifică prin rapiditatea mişcării în sine, prin simplificarea la maximum a mecanismului de execuţie, prin folosirea celui mai util procedeu în situaţia respectivă;

- uşurinţă în execuţie, fără concentrări vizibile, chiar în cele mai dificile situaţii de joc;

12

- varietate – capacitatea jucătorilor de a dispune, pentru acelaşi element tehnic, de mai multe procedee tehnice, folosindu-l în joc (sau în situaţia dată) pe cel mai potrivit.

III.4.3. Descrierea elementelor tehnice – metodica învăţării Intrarea în posesia mingii – preluarea Element tehnic prin care mingea intră în posesia jucătorului, dându-i

acestuia posibilitatea de a continua o acţiune de joc. Preluarea poate fi considerată ca o modalitate de intrare în posesia

mingii, ea urmărind modificarea direcţiei şi vitezei mingii pentru o utilizare ulterioară. Cu toată importanţa pe care o prezintă preluarea în tehnica individuală a jucătorului de fotbal, ea nu constituie în fotbalul actual un factor dinamic.

La baza tuturor preluărilor stau două legi mecanice şi anume: amortizarea şi ricoşarea. Preluările se fac cu toate segmentele corpului, cu excepţia braţelor.

Din punct de vedere al execuţiilor, preluările pot fi: - preluarea mingii cu laba piciorului prin amortizare:

• cu partea interioară, • cu partea exterioară, • cu şiretul plin, • cu talpa,

- preluarea mingii cu talpa prin ricoşare, - preluarea mingii cu coapsa prin amortizare, - preluarea mingii cu pieptul prin amortizare, - preluarea mingii cu capul prin amortizare, - preluarea mingii cu abdomenul prin amortizare, - preluarea mingii cu una din gambele piciorului din ricoşare.

Preluarea mingilor rostogolite se face în general numai cu laba piciorului sau cu talpa, folosind partea interioară sau exterioară a labei piciorului, răsucind piciorul cu care se face preluarea din şold, umărul opus este adus uşor înainte, piciorul de sprijin fiind uşor flexat din genunchi, laba piciorului cu care se execută preluarea trebuie să aibă axul longitudinal perpendicular pe direcţia de venire a mingii.

Preluarea mingilor cu traiectorie înaltă are ca bază biomecanică amortizarea executată de segmentul corpului cu care mingea vine în contact.

• Preluarea mingii cu laba piciorului prin amortizare se foloseşte la mingile venite cu traiectorie înaltă şi poate fi executată direct din aer sau când ricoşează din sol.

• Preluarea mingii cu şiretul plin prin amortizare constă în ridicarea piciorului cu care se face preluarea spre înainte cât mai sus fără mişcări de răsucire; la contactul cu mingea, piciorul se retrage rapid înapoi, amortizând contactul, mingea putând fi apoi transmisă direct unui coechipier fără să mai cadă sau o lăsăm să cadă, continuând acţiunea cu o pasă sau cu conducerea mingii.

• Preluarea mingii cu coapsa prin amortizare – piciorul relaxat din genunchi, în funcţie de traiectoria mingii, la contactul cu mingea coapsa se lasă în jos (pentru amortizarea vitezei mingii), concomitent cu mingea piciorul aducându-se la verticală.

• Preluarea mingii cu pieptul se foloseşte la mingile cu traiectorie razantă la înălţimea pieptului sau la mingile venite cu traiectorie înaltă. În primul caz, trunchiul este uşor înclinat înainte pentru ca la contactul cu mingea pieptul

13

să aibă posibilitatea să se retragă puţin, amortizând viteza mingii. Greutatea corpului este repartizată pe ambele picioare, braţele lateral în sus. În momentul contactului cu mingea şi odată cu retragerea trunchiului, braţele şi trunchiul se lasă în jos.

La mingile care vin cu traiectorie înaltă, trunchiul este arcuit din şold, picioarele flexate din genunchi, braţele lateral. La contactul cu mingea se execută o extensie mai mare a corpului, care amortizează şocul mingii.

• Preluarea mingii cu capul prin amortizare se foloseşte la mingile cu traiectorie înaltă, genunchii fiind uşor flexaţi, braţele lateral, capul uşor împins înainte. La contactul cu mingea, capul se retrage, accentuându-se flexia unui genunchi, contactul cu mingea făcându-se cu mijlocul frunţii.

• Preluarea mingii cu abdomenul se foloseşte la mingile cu traiectorie semiînaltă, la nivelul abdomenului. La contactul cu mingea se execută o absorbţie a abdomenului, concomitentă cu îndoirea trunchiului din şold şi ducerea unui picior înapoi, fapt care va atenua şocul contactului, mingea căzând jos lângă jucător.

• Preluarea mingii cu talpa din ricoşare se execută cu laba piciorului ridicată cu vârful în sus. Genunchiul este uşor îndoit, corpul puţin aplecat. La contactul cu mingea, în funcţie de viteza mingii, piciorul va fi retras sau împins înainte.

• Preluarea cu ambele gambe din ricoşare – procedeu folosit în special pe teren alunecos. Greutatea corpului este repartizată pe ambele picioare aşezate paralel, genunchii flexaţi şi ridicat pe vârfuri. Mingea ia contact din ricoşeu, în unghiul format de sol cu gambele, pierzând din viteză.

Utilizare tactică: preluările se utilizează pentru intrarea în posesia mingii, schimbarea traiectoriei mingii, pregătirea altor acţiuni cu mingea (conducere, dribling, centrare, finalizare).

Greşeli frecvente: - amortizare incorectă la contactul cu balonul; - greşeli în aprecierea traiectoriei şi vitezei cu care vine mingea; - plasament greşit faţă de traiectoria mingii.

Mijloace pentru învăţarea şi perfecţionarea preluărilor 1. Jucătorul lasă să cadă mingea la nivelul trunchiului, după care

execută unul din procedeele de preluare cu laba piciorului. 2. Jucătorul aruncă mingea în sus cu două mâini şi execută unul din

procedeele de preluare. 3. Pe perechi faţă în faţă – un jucător rostogoleşte mingea cu mâna,

celălalt execută preluarea cu procedeul indicat de profesor. 4. Pe perechi faţă în faţă – un jucător aruncă mingea în sus, celălalt

execută preluarea indicată de profesor. 5. Pe perechi – mingea este transmisă cu piciorul şi se execută

preluări în funcţie de indicaţiile profesorului. 6. Suveică în faţă cu preluarea mingii venită de la coechipier cu

şiretul interior, şiretul exterior, cu talpa. 7. Pase în doi cu şi fără schimb de locuri cu executarea uneia din

preluări cu laba piciorului. 8. Pase în pătrat cu preluare, transmiterea mingii şi schimbarea

locului în direcţia în care s-a pasat sau în partea opusă pasării. 9. Menţinerea mingii în aer prin lovituri alternative cu laba piciorului,

coapsa, capul, urmate de o ridicare înaltă a mingii, preluare cu unul din procedee, urmate de :

conducerea mingii,

14

pasă, lovitură la poartă.

10. Acelaşi exerciţiu cu minge ricoşată din sol. Indicaţii metodice: - se va urmări mobilitatea labei piciorului pentru amortizarea

corectă la contactul cu mingea ; - corelarea mişcării cu traiectoria mingii ; - corelarea plasamentului si ridicarea piciorului în funcţie de direcţia

din care vine mingea corelată cu aprecierea vitezei cu care vine mingea. Deposedarea adversarului de minge

Element tehnic prin care se urmăreşte scoaterea mingii din posesia adversarului executat de toţi jucătorii indiferent de post atunci când echipa se află în apărare.

Procedeele tehnice de deposedare sunt clasificate în funcţie de poziţia jucătorului care face deposedarea faţă de jucătorul care se află în posesia mingii:

- deposedare prin atac din faţă; - deposedare prin atac din lateral; - deposedare prin atac din spate.

• Deposedarea prin atac din faţă Procedeu compus din trei faze: 1. tatonarea – apropierea de jucătorul cu minge şi găsirea momentului

favorabil de deposedare propriu-zisă (în momentul când atacantul îşi depărtează mingea de picior);

2. declanşarea deposedării printr-o acţiune promptă; 3. luarea contactului cu mingea şi cu adversarul prin interpunerea

interioară dar hotărâtă cu umărul în adversar pentru a-l dezechilibra şi a-i scoate mingea de sub control.

• Deposedarea prin atac din lateral Procedeu ce se realizează în lupta directă cu adversarul şi constă în

atacarea din lateral a jucătorului cu minge prin interpunerea piciorului la minge concomitent cu aplecarea trunchiului spre exterior, braţul de lângă adversar va fi lipit de corp, celălalt întins lateral pentru echilibru.

Deposedarea se poate face şi printr-o alunecare din lateral. • Deposedarea prin atac din spate Procedeu folosit când atacantul a depăşit apărătorul şi constă în

interpunerea unui picior al apărătorului între minge şi posesor atunci când distanţa ne permite.

Alt mod de deposedare se face prin alunecare şi constă în ducerea unui picior sub forma unei alunecări între picioarele atacantului sau lateral, îndepărtând mingea de la adversar.

Utilizare tactică: Deposedările sunt procedee tehnice specifice apărătorului, dar

cunoscute de toţi jucătorii, folosindu-se la: - intrarea în posesia mingii; - temporizarea acţiunilor de atac ale adversarului; - destrămarea atacurilor adverse.

Mijloace de învăţare şi perfecţionare a deposedărilor • Din faţă - Minge statică între doi jucători care simulează lovirea mingii cu latul

ducând uşor trunchiul cu umărul înainte sprpe celălalt partener.

15

Indicaţii metodice: exerciţiul se execută la început de pe loc, apoi din mers şi din alergare uşoară.

- Doi jucători faţă în faţă, unul conduce mingea în mers, celălalt se deplasează spre el, executând deposedarea.

- Acelaşi exerciţiu sub formă de suveică. - Doi jucători în deplasare, unul conduce mingea, celălalt se retrage cu

spatele la semnal, cel fără minge se deplasează rapid la cel cu mingea, executând deposedarea.

• Din lateral - Jucătorii aşezaţi pe două şiruri umăr la umăr, deplasare pe 5-10 m în

mers, opunând rezistenţă unul altuia. - Acelaşi exerciţiu din alergare. - Jucătorii la distanţă de 1,5-2 m se deplasează spre înainte, la semnal

cei din stânga (dreapta) se apropie de cei cu minge, iau contact cu aceştia şi-i îndepărtează de minge.

- Doi jucători aflaţi la distanţă de 2-3 m pasează mingea între ei în deplasare; la un moment dat cel care a pasat mingea se deplasează rapid la cel care a primit mingea şi execută deposedarea.

Indicaţii metodice: se va urmări momentul favorabil de atacare a jucătorului cu mingea, atunci când acesta din urmă şi-a îndepărtat-o de picior.

• Din spate - Exerciţii de căderi şi ridicări rapide de la sol. - Fiecare jucător cu mingea în conducere, îndepărtarea mingii de

picior, executarea alunecării spre înainte cu atingerea mingii urmată de ridicare rapidă.

- Doi jucători la o minge, unul conduce mingea, celălalt execută deposedarea prin alunecare. Se execută la început din mers apoi din deplasare uşoară.

Păstrarea şi protejarea mingii Element tehnic prin care jucătorul aflat în posesia mingii o păstrează şi o

protejează, ferind-o de intervenţia adversarului. Ea este combinată şi cu alte elemente tehnice (conducere, preluare, fentă), având un caracter mai complex, în funcţie de situaţia tactică prezentă la un moment dat.

Protejarea mingii se face atât pe loc cât şi în timpul conducerii mingii şi constă într-o succesiune de mişcări executate cu picioarele şi corpul prin interpunerea acestora între adversar şi minge.

Ca utilizări tactice avem momentele când nu putem înainta sau transmite mingea, păstrarea mingii în scopul găsirii de soluţii adecvate de combinare a acţiunii sau a schimbării direcţiei de joc.

Ca indicaţie metodică de bază trebuie întotdeauna ca între minge şi adversar să se interpună un segment al corpului. Mingea va fi condusă totdeauna cu piciorul opus plasamentului adversarului. Se va folosi totdeauna forţa corpului pentru a nu da adversarului posibilitatea să acţioneze uşor asupra mingii.

Conducerea mingiiEste elementul indispensabil jocului de fotbal şi, mai ales, al celui

individual. În practica curentă deosebim trei procedee de bază în conducerea mingii:

- cu interiorul labei piciorului, - cu exteriorul labei piciorului, - cu şiretul plin.

16

Aceste modalităţi de conducere presupun permanentul contact al labei piciorului cu mingea. La marii jucători conducerea mingii se mai poate face şi prin lovituri succesive ale mingii cu coapsa, umărul, pieptul şi capul dar acestea se întâlnesc foarte rar.

• Conducerea mingii cu interiorul labei piciorului constă în împingerea mingii cu interiorul labei piciorului prin lovituri succesive, laba piciorului fiind uşor îndreptată înspre afară, genunchiul este puţin depărtat de axa longitudinală a corpului şi puţin flexat, articulaţia gleznei este moale, trunchiul puţin aplecat spre înainte şi uşor răsucit în direcţia piciorului de sprijin. Mişcările braţelor, uşor depărtate de trunchi, sunt naturale unei alergări.

• Conducerea mingii cu exteriorul labei piciorului urmează aproape aceleaşi mişcări, laba piciorului este mai relaxată şi acoperă mai mult mingea, având suprafaţă de contact mai mare.

• Conducerea mingii cu şiretul plin constă în împingerea mingii prin lovituri succesive cu mijlocul şiretului, laba piciorului fiind puţin înclinată în jos, glezna destul de mobilă iar genunchiul uşor flexat şi rămânând paralel cu axul longitudinal al corpului.

Utilizare tactică:Ca utilizare tactică, în timpul jocului conducerea mingii se foloseşte

pentru: - apropierea de poarta adversă, - demarcarea coechipierilor, - schimbarea direcţiei de atac, - depăşirea adversarului. Mijloace pentru învăţarea şi perfecţionarea conducerii mingii În metodica învăţării conducerii mingii deosebim două etape. În prima

etapă, elevii vor învăţa alergarea corectă specifică conducerii mingii, căutând să imite mişcarea de lovire-împingere a mingii. Etapa a doua cuprinde exersarea conducerii mingii, la început conducând mingea în ritm lent, cu piciorul îndemânatic, pentru a stăpâni şi controla mai bine mingea. După obişnuirea cu conducerea şi controlul mingii se va mări viteza de deplasare, se vor introduce schimbări de direcţie şi de ritm care să îngreuneze controlul mingii.

Ca exerciţii recomandăm: 1. Controlul mingii executat cu interiorul labelor picioarelor de pe loc,

deplasare uşoară, alergare. 2. Conducerea mingii cu interiorul, exteriorul şi şiretul plin cu piciorul

îndemânatic din mers, alergare uşoară, viteză. 3. Conducerea mingii printre jaloane sau coechipieri aşezaţi în linie şi

zig-zag. 4. Conducerea mingii sub formă de suveică. 5. Conducerea mingii în zig-zag urmată de întoarceri 3600 fără a pierde

controlul mingii, cu alternarea procedeelor. 6. Ştafete cu conducerea mingii. 7. Doi jucători la minge, unul conduce, celălalt caută să-l deposedeze. 8. Preluare, conducere cu schimbări de direcţie pe suprafaţă mare, apoi

pe suprafaţă limitată. 9. Conducere în viteză, la semnal oprire urmată de schimbarea rapidă a

direcţiei. 10. Ştafetă cu conducerea mingilor printre 5 jaloane aşezate la 1,5-2 m

distanţă, la ultimul jalon executarea unui cerc şi revenire cu mingea în dribling în linie dreaptă.

17

Indicaţii metodice:- se va avea în vedere ca mingea să se afle sub un control permanent; - mingea nu se va îndepărta de picior mai mult de 0,5-1 m; - laba piciorului cât mai mobilă, mingea fiind mai mult împinsă decât

lovită; - se va urmări ca mingea să fie controlată cu ambele picioare. Mişcările înşelătoare (fentele)Sunt execuţii tehnice complexe care constau din mişcările efectuate cu

picioarele, corpul şi chiar privirea, executate de posesorul mingii, cu scopul de a induce în eroare adversarul care-l atacă, pentru a rămâne în continuare în posesia mingii, a pasa, pătrunde sau finaliza.

În general, la baza mişcărilor înşelătoare stă principiul schimbării centrului de greutate de pe un picior pe celălalt, în scopul surprinderii adversarului şi dezechilibrării acestuia.

Mişcarea înşelătoare cuprinde o serie de calităţi ca: viteză de deplasare, viteză de execuţie, subtilitate în controlul mingii, inteligenţă.

Succesiunea mişcărilor care intră ca elemente componente ale fentelor sunt:

- înclinarea laterală – stânga sau dreapta – a corpului concomitent cu schimbarea centrului de greutate de pe un picior pe celălalt;

- revenirea rapidă la poziţia iniţială; - împingerea mingii cu piciorul pe lângă adversar în momentul

dezechilibrării lui. Ca o clasificare, mişcările înşelătoare pot: - fără minge - cu minge Din punct de vedere al execuţiei pot fi statice sau dinamice, cu trunchiul,

cu piciorul, cu capul, iar din punctul de vedere al poziţiei adversarului care atacă, din faţă, din lateral sau din spate.

1. Mişcările înşelătoare cu trunchiul constau în înclinări stânga-dreapta ale trunchiului cu trecerea centrului de greutate de pe un picior pe altul, executate foarte rapid şi convingător spre a surprinde şi dezechilibra adversarul, depăşirea acestuia efectuându-se pe partea în care acesta şi-a deplasat centrul de greutate. În prima fază, mingea îşi va menţine direcţia iniţială iar în momentul dezechilibrării adversarului ea va fi îndreptată în partea opusă dezechilibrării. Fenta poate fi executată de pe loc sau din deplasare, în funcţie de momentul tactic corespunzător.

2. Mişcările înşelătoare cu piciorul: - de pe loc cu simularea lovirii mingii; - din mişcare cu lovirea înşelătoare a mingii; - prin oprirea înşelătoare a mingii; - prin călcarea mingii. Aceste fente se execută de pe loc sau din deplasare şi constau în

simulări ale opririi, transmiterii şi lovirii înşelătoare ale mingii executate cu piciorul şi urmate de alte procedee tehnice cu care se execută acţiunea iniţială la început.

Utilizare tactică:- la intrarea în posesia mingii şi protejarea ei; - la depăşirile individuale; - la schimbarea direcţiilor de joc; - la finalizare.

18

Metodica învăţării şi perfecţionării mişcărilor înşelătoare Învăţarea şi perfecţionarea mişcărilor înşelătoare constituie o problemă

destul de dificilă, reuşita însuşirii lor fiind bazată pe calităţi fizice deosebite (viteză de deplasare, de execuţie, forţă în picioare, mobilitate) cât şi pe stăpânirea aproape la perfecţie a tehnicii de manevrare a mingii.

Având în conţinutul lor foarte multe elemente ale mişcării în teren (opriri, schimbări de direcţie, plecări rapide, schimbări de ritm), baza instruirii este îmbunătăţirea motricităţii trenului inferior, a forţei, a vitezei de reacţie şi vitezei de deplasare.

În prima etapă se vor exersa opriri urmate de plecări rapide, schimbări de direcţie, întoarceri executate fără minge:

- jocuri în doi (leapşa, fereşte glezna) care dezvoltă viteza de deplasare, forţa în picioare;

- deplasări pe tot terenul cu schimbarea direcţiei, opriri, plecări rapide, întoarceri.

În etapa a doua se trece la execuţia cu mingea din conducere, din pasă primită cu mâna de la coechipier, din pasă transmisă cu piciorul de coechipier, la început încet, după aceea mărind viteză execuţiei.

Se trece la lucru pe perechi, la început cu adversar pasiv, apoi semiactiv şi numai după stabilirea procedeelor se trece la execuţie cu adversar activ.

Într-o etapă mai avansată, când jucătorii stăpânesc foarte bine deprinderea de a fenta, procedeele de mişcări înşelătoare se vor extinde asupra altor procedee tehnice care, prin natura lor, au tangenţă cu aceste mişcări ca: pasele fentate, preluările fentate cu piciorul sau cu capul.

Exerciţii: 1. Jucătorii, fiecare cu mingea la picior, se deplasează pe teren, la

semnal execută o oprire urmată de o plecare rapidă prin schimbarea direcţiei de deplasare (execuţiile vor vi realizate la indicaţia profesorului).

2. Jucătorii conduc mingea printre jaloane, la fiecare jalon executând fenta indicată de profesor.

3. Pe perechi atacant-apărător, atacantul îndreptându-se spre apărător îl depăşeşte pe acesta prin unul din procedeele cunoscute.

4. Atacantul cu mingea este întâmpinat de apărător, simulează o plecare spre stânga şi-l depăşeşte rapid prin dreapta.

5. Atacantul cu mingea simulează o pasă spre dreapta urmată de o depăşire rapidă spre stânga.

6. Atacantul cu mingea aleargă umăr la umăr cu apărătorul, simulează oprirea mingii urmată de o ţâşnire rapidă în faţă.

7. Atacantul cu mingea la picior aleargă umăr la umăr cu apărătorul, măreşte viteza de deplasare şi la un moment dat calcă mingea, plecând spre stânga sau spre dreapta.

8. Atacantul conduce mingea, simulează lovirea mingii cu şiretul interior spre lateral, trece piciorul peste minge şi cu exteriorul o trimite în partea opusă.

9. Atacantul cu mingea simulează un şut puternic spre poartă (sau degajare) urmată imediat de o pătrundere în dribling sau pasă în partea opusă la un alt coechipier.

Perfecţionarea mişcărilor înşelătoare se face mai ales în cadrul jocului bilateral în care, în funcţie de situaţia dată, jucătorul va folosi fenta adecvată momentului.

Transmiterea mingiiLovirea mingii cu piciorul – element tehnic de bază al jocului, fără de

care fotbalul nu s-ar putea desfăşura, este esenţa jocului, constituind baza

19

pentru alte elemente tehnice specifice cum ar fi: preluarea, conducerea mingii, pasarea, finalizarea.

Acţiunea mecanică de lovire a mingii cu piciorul este simplă dar dificultăţile în executarea ei provin din faptul că în timpul jocului loviturile sunt executate în condiţii variate, marcate de prezenţa adversarului, de traiectoria mingii.

Traiectoria şi direcţia pe care o ia mingea depind de punctul de aplicare a loviturii.

Lovirea mingii cu piciorul presupune trei elemente esenţiale, şi anume: - precizia, - forţa de lovire, - viteza de execuţie. Ca biomecanică a lovirii mingii, deosebim: a) Elanul sau avântul pe care îl ia jucătorul pentru aplicarea loviturii

mingii, determinat de forţa cu care se transmite mingea cât şi de distanţa la care vrem să o transmitem.

b) Poziţia piciorului de sprijin - în apropierea mingii. c) Poziţia corpului – aplecată, cu umerii duşi uşor înainte, piciorul care

loveşte mingea este îndoit din articulaţia şoldului şi cu genunchiul flexat iar în momentul în care jucătorul pregăteşte lovirea mingii, umerii şi braţele încep să pivoteze în direcţia opusă, capul rămânând aplecat până la terminarea loviturii.

d) Piciorul care loveşte execută o pendulare din articulaţia coxo-femurală spre înainte urmată de extensia treptată a genunchiului, iar articulaţia gleznei încordată. Viteza mişcării de pendulare determină forţa şi distanţa la care vrem să transmitem mingea. Până în momentul lovirii propriu-zise greutatea corpului va fi în întregime pe piciorul de sprijin, aceasta trecând pe piciorul care a executat lovitura numai după executarea ei.

e) Folosirea forţei corporale. Lovirea mingii nu este o acţiune exclusivă a piciorului, ci este o mişcare complexă, perfect coordonată a întregului corp.

f) Mişcarea braţelor asigură echilibrul şi coordonarea în momentul executării loviturii.

Ca o clasificare a lovirii mingii cu piciorul, deosebim mai multe procedee tehnice, determinate de contactul luat de laba piciorului cu mingea:

1. Lovirea mingii cu interiorul labei piciorului (latul) Piciorul de sprijin este uşor flexat din genunchi, aşezat lateral lângă

minge, piciorul de lovire flexat, cu laba orientată cu vârful în afară, formează un unghi drept cu direcţia în care transmitem mingea, după pendulare luând contact cu mingea şi imprimându-i forţa şi precizia dorită.

Utilizare tactică: - transmiterea mingii la distanţe scurte şi medii precum şi la finalizare

în apropierea porţii; - la combinaţii tactice pe spaţii mici. 2. Lovirea mingii cu şiretul plin Piciorul de sprijin este uşor flexat, plasat lângă minge şi lateral de ea.

Piciorul de lovire pendulează din genunchi, luând contact cu mingea cu laba piciorului întinsă şi încordată din gleznă pe mijlocul circumferinţei mingii.

Utilizare tactică:- la finalizare; - la declanşarea contraatacului; - la degajări lungi din apărare. Greşeli:- laba piciorului insuficient întinsă şi glezna nu este încordată;

20

- elan greşit; - trunchiul lăsat prea pe spate. 3. Lovirea mingii cu şiretul interior Mişcarea este aceeaşi ca la lovirea cu şiretul plin, deosebirea constă în

contactul efectuat de laba piciorului cu vârful orientat în afară; contactul cu mingea este făcut puţin lateral faţă de centru iar elanul este oblic.

Utilizare tactică:- transmiterea mingii sub formă de pase - centrări sau degajări; - la loviturile libere. 4. Lovirea mingii cu şiretul exterior Poziţia şi mişcările segmentelor corpului sunt asemănătoare cu celelalte

două procedee descrise anterior, cu deosebirea că vârful labei piciorului este orientat spre interior iar elanul poate fi executat perpendicular pe minge sau uşor oblic.

Ca utilizare tactică se foloseşte la: pase, şuturi la poartă din acţiune sau lovituri libere.

5. Lovirea mingii cu exteriorul labei piciorului are aceeaşi biomecanică ca lovitura cu şiretul exterior, însă contactul mingii cu laba piciorului se face pe aproape toată suprafaţa ei.

Este un procedeu mai dificil – lovitură cu efect – mai greu de interceptat de adversar şi se utilizează la finalizare şi la schimbarea direcţiei mingii.

6. Lovirea mingii cu vârful labei piciorului Se aplică cu vârful bocancului, elanul fiind perpendicular pe minge,

contactul făcându-se pe mijlocul ei. Lovitura este puternică dar puţin precisă. 7. Lovirea mingii cu călcâiul Se execută printr-o acţiune de pendulare antero-posterioară a gambei,

contactul cu mingea fiind realizat de călcâi. Ca utilizare tactică se foloseşte în conducerea mingii la depăşiri, la

combinaţii tactice pe suprafeţe mici între doi jucători şi uneori la finalizare. 8. Lovirea mingii prin deviere Se execută cu: - şiretul exterior - şiretul interior Sunt procedee tehnice de fineţe care se folosesc în cadrul combinaţiilor

tactice pentru derutarea adversarilor şi constau în imprimarea unor traiectorii dificil de interceptat de apărători, în cadrul unor combinaţii tactice pe suprafeţe mici, în situaţia de marcaj strict.

9. Lovirea mingii cu genunchiul Este un procedeu tehnic folosit destul de rar, lovitura propriu-zisă

efectuându-se cu suprafaţa de deasupra rotulei şi se aplică în ultimă instanţă ca procedeu de degajare a mingii sau chiar de finalizare în spaţii foarte aglomerate.

10. Aruncarea mingii cu piciorul – procedeu utilizat mai ales la combinaţiile tactice din momentele fixe ale jocului, la finalizare în situaţia de unu la unu cu portarul sau la pătrunderi individuale şi constă în introducerea labei piciorului sub minge şi aruncarea ei, printr-o extensie a gambei, peste adversar.

11. Lovirea mingii din demi-voleu Procedeu tehnic pretenţios, executat când mingea ricoşează din sol,

contactul cu mingea luându-se prin unul din procedeele descrise la punctele 1-3. Este utilizat în general de portar la degajări, de apărători şi foarte rar la finalizare.

21

12. Lovirea mingii din voleu Procedeu tehnic de forţă, dificil de executat, momentul cel mai important

constituindu-l aprecierea înălţimii (traiectoriei) mingii când este lovită în general cu şiretul plin, trunchiul va acoperi execuţia, laba piciorului orientată spre înainte, piciorul de sprijin uşor flexat asigură împreună cu braţele echilibrul corpului.

Este utilizat tactic de către portari la degajările lungi, de apărători tot pentru degajări sau lansarea contraatacului şi la finalizare.

13. Lovirea mingii prin forfecare Procedeu dificil, de mare spectaculozitate, care constă în executarea

unui pas înainte cu piciorul stâng sau drept, urmând o săritură (răsturnare) pe spate, urmată de lovirea mingii cu piciorul opus celui care a executat pasul înainte prin extensia acestuia din genunchi cu laba piciorului întinsă pentru ca mingea să fie lovită cu şiretul, aterizarea se face pe spate.

Este folosită în general de apărători când se află cu faţa spre propria poartă şi mingea venită de sus i-a depăşit sau de către atacanţi când se află cu spatele la poartă.

Mijloace şi metode pentru învăţarea şi perfecţionarea lovirii mingii cu piciorul

Metodica învăţării lovirii mingii cu piciorul dispune de o multitudine de mijloace care, bine sistematizate şi standardizate, uşurează învăţarea şi perfecţionarea acestor procedee tehnice.

În succesiunea metodică se va porni de la principiile pedagogice ale învăţării, pornind de la învăţarea lovirii mingii cu latul, şiretul, exteriorul, cuprinzând un număr de cinci etape:

Etapa I constă în simularea lovirii mingii fără prezenţa obiectul de joc, atenţia în această etapă fiind îndreptată asupra următoarelor aspecte:

- pendularea piciorului, - mobilitatea sau încordarea gleznei, - orientarea labei piciorului – în funcţie de procedeu, - poziţia corpului şi piciorului de sprijin în momentul lovirii mingii. Etapa a II-a constă în lovirea mingilor autoaruncate înaintea piciorului

propriu la perete, sau a unei mingi aruncate de un coechipier folosind unul din procedeele indicate de profesor (se vor executa lovituri alternative cu ambele picioare).

Etapa a III-a – lovirea mingilor statice – învăţarea elanului de doi-trei paşi perpendicular sau oblic în funcţie de procedeu şi lovirea mingii.

Etapa a IV-a – lovirea mingii rostogolite – elan doi-trei paşi perpendicular sau oblic executat în întâmpinarea mingii, lovind-o la început cu latul, cu şiretul interior, şiretul plin, şiretul exterior, mărindu-se treptat viteza elanului.

Etapa a V-a – lovirea mingii în aer – procedeu mai dificil în care mingea este lovită, fără a cădea pe sol sau când ricoşează din acesta, cu unul din procedeele cunoscute (în general şiretul plin), imprimându-i-se o traiectorie înaltă sau razantă, în funcţie de locul în care mingea ia contact cu laba piciorului (dedesubtul mingii - traiectorie înaltă, mijlocul mingii – traiectorie razantă).

Demn de menţionat este că metodica învăţării şi perfecţionării lovirii mingii cu piciorul este strâns legată de învăţarea şi perfecţionarea altor două procedee tehnice de bază ale jocului de fotbal şi anume pasarea mingii, care are aceeaşi biomecanică, şi preluarea mingii.

22

De aceea, în metodica învăţării acestea se folosesc concomitent, mărind randamentul procesului de instruire, mijloacele folosite fiind compatibile pentru toate cele trei procedee.

Deoarece lovirea mingii cu piciorul îmbracă mai multe aspecte tactice, loviturile la poartă, care au aceeaşi structură biomecanică asemănătoare paselor, se deosebesc de acestea din urmă numai prin forţa cu care se acţionează asupra mingii în momentul finalizării.

Instruirea loviturilor la poartă se poate face şi separat, dar cerinţele jocului în mişcare presupun antrenarea lor în cadrul unor structuri de exerciţii - cu preluări, unde mijloacele folosite sunt comune, completându-se reciproc.

Exerciţii de învăţare şi perfecţionare a lovirii mingii cu piciorul: 1. Din joc de gleznă, lovirea mingii autoaruncate la perete, folosind

alternativ ambele picioare, cu: - latul - şiretul interior - şiretul plin. 2. Din joc de gleznă, pase în doi cu unul din procedeele indicate de

profesor. 3. Pase în doi în deplasare pe lungimea terenului. 4. Suveică în faţă cu transmiterea mingii folosind procedeele indicate de

profesor. 5. Pase în doi jucători cu minge ricoşată din perete sau dintr-un panou. 6. Pase în triunghi şi pătrat, folosind un procedeu la alegere. La început

jucătorii îşi păstrează locurile apoi se deplasează în direcţia în care au pasat sau pasează în stânga şi se deplasează în partea opusă. Jucătorul spre care se deplasează îi ocupă locul.

7. Pase în doi şi trei jucători pe lungimea terenului. 8. Pase în doi şi trei jucători sub formă de suveică. 9. Pase în doi jucători cu schimb de locuri. 10. Pase în trei cu schimb de locuri. 11. Doi jucători la minge pe lăţimea terenului, jucătorul A transmite

mingea pe jos cu latul spre jucătorul B care ridică mingea cu şiretul şi, fără să cadă, o retrimite din voleu jucătorului A.

12. Pase în doi cu schimb de locuri, ajungând în preajma careului mare jucătorul cu mingea o calcă, celălalt executând un şut la poartă prin procedeul indicat de profesor.

13. Doi jucători faţă în faţă. Jucătorul A cu minge execută menţinerea în aer (4-5 lovituri) după care o transmite prin voleu jucătorului B, acesta execută preluare, ridică mingea şi o retransmite jucătorului A.

14. Jucătorii aşezaţi pe un şir, fiecare cu minge, pasează cu latul în diagonală la un coechipier, alergare, reprimire, conducere urmată de şut la poartă, procedeu la alegere.

15. Doi jucători la minge, jucătorul A conduce mingea, o calcă pentru jucătorul B care-l urmează la 2-3 m. Jucătorul B aruncă peste jucătorul A care şutează la poartă cu sau fără preluare.

16. Jucătorii împărţiţi în două grupe: cei cu mingea la centrul terenului lângă linia de margine transmit mingea la jucătorii aflaţi în apropierea colţului careului mare, care şutează la poartă fără preluare sau cu preluare.

17. Jucătorii fără minge se plasează în afara careului de 16 m. Doi jucători cu mingi se aşează lateral de o parte şi de alta a porţii pe linia de fund şi centrează alternativ spre punctul de la 11 m, de unde jucătorii aflaţi în afara careului lovesc din alergare mingea din voleu sau precedat de preluare.

23

18. Câte doi jucători aşezaţi la distanţă de 4-5 , unul de altul, faţă în faţă. Unul din jucători aruncă mingea cu mâna partenerului, acesta o va lovi prin forfecare peste cap, urmată de cădere şi amortizare cu braţele.

19. Jucătorii aşezaţi în şiruri la centrul terenului conduc mingea, o pasează unui jucător aflat lateral stânga sau dreapta, reprimesc, execută o depăşire a unui apărător, sprintează şi trag la poartă.

Lovirea mingii cu capul Lovirea mingii cu capul este un element tehnic specific jocului de fotbal,

în conţinutul său tactic în raport cu cerinţele fazei putând fi folosit ca mijloc de finalizare, pasare sau degajare.

Elementele comune tuturor procedeelor de lovire a mingii cu capul sunt următoarele:

- poziţia pentru luarea elanului - mişcarea trunchiului dinainte înapoi, pregătitoare pentru aplicarea

loviturii - poziţia braţelor - revenirea în poziţia normală Din punct de vedere al biomecanicii execuţiei, lovirea mingii cu capul se

poate clasifica în mai multe procedee. 1. Din punct de vedere al poziţiei pe care o are jucătorul în momentul

lovirii mingii, deosebim următoarele procedee: a) Lovirea mingii cu capul de pe loc b) Lovirea mingii cu capul din deplasare c) Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un picior şi pe

ambele picioare d) Lovirea mingii cu capul din plonjon

2. Din punct de vedere al direcţiei, avem: a) Lovirea mingii cu capul spre înainte (jos, razant, boltă) b) Lovirea mingii cu capul spre lateral c) Lovirea mingii cu capul spre înapoi 1. Lovirea mingii cu capul de pe loc Se poate executa din două poziţii, cu picioarele pe aceeaşi linie sau cu

un picior înainte. Mişcarea se compune din două faze. Prima fază coincide cu o uşoară flexie însoţită de ducerea trunchiului

spre înapoi cu braţele înaintea corpului, urmărind mingea cu privirea. A doua fază constă în revenirea bruscă a trunchiului dinapoi-înainte prin

extensia membrelor inferioare, braţele executând o mişcare inversă trunchiului. În acelaşi timp cu trunchiul, capul execută o mişcare înainte, lovind mingea cu putere cu partea frontală.

2. Lovirea mingii cu capul de pe loc spre lateral este un procedeu destul de rar folosit, mai ales de către apărători.

3. Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un picior Mişcarea de lovire este precedată de un elan urmat de bătaia propriu-

zisă efectuată pe un picior. În momentul în care se desprinde de sol, trunchiul va executa o extensie. Ajuns în punctul maxim al săriturii, trunchiul execută o mişcare rapidă dinapoi spre înainte, capul lovind mingea cu fruntea în direcţia pe care o dorim.

4. Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe ambele picioare Se poate face cu elan sau cu desprindere de pe loc şi este un procedeu

care se execută în momentul când adversarul se află în imediata apropiere a executantului.

24

Lovitura la minge se aplică fie în timpul înălţării, fie la punctul maxim al săriturii.

5. Lovirea mingii cu capul din alergare este un procedeu mai dificil de executat, tehnica lui fiind identică cu lovirea mingii cu capul de pe loc cu un picior înainte, executată în timpul alergării.

6. Lovirea mingii cu capul din plonjon – procedeu dificil de executat, efectuat din deplasare cu bătaie pe un picior, conţine 6 faze: elanul, ghemuirea, bătaia, zborul, lovitura propriu-zisă şi aterizarea.

Elanul reprezintă o alergare de 3-4 m urmată de ghemuirea corpului printr-o uşoară flexie a trunchiului, urmată de o proiectare rapidă a trunchiului spre înainte pentru luarea contactului cu mingea şi expedierea ei spre poartă sau degajare, aterizarea făcându-se pe braţe sau printr-o rulare.

Mijloace pentru învăţarea şi perfecţionarea lovirii mingii cu capul Învăţarea lovirii mingii cu capul începe cu exerciţii simple, izolate de joc,

în care la început este indicată folosirea unor mingi mai uşoare (volei sau cauciuc).

1. Jucătorul cu mingea o aruncă în sus la aproximativ 1m deasupra lui, lovind-o cu capul, o prinde sau o preia cu coapsa sau cu piciorul.

2. Acelaşi exerciţiu executat din mers şi apoi din alergare uşoară. 3. Lovirea mingii cu capul la perete de pe loc cu picioarele pe aceeaşi

linie sau cu un picior în faţă. 4. Lovirea mingii cu capul de pe loc, cu elan la o minge atârnată. 5. Câte doi jucători la minge, unul aruncă, celălalt execută lovirea mingii

cu capul. Exerciţiul se execută la început din mers, apoi din deplasare, folosind procedeele cunoscute.

6. Fiecare jucător cu minge, menţinerea mingii în aer prin lovituri succesive static, apoi din deplasare.

7. Trei jucători la minge, doi aşezaţi unul în spatele celuilalt, al treilea aruncă mingea la cel din spate care, prin săritură, o loveşte cu capul, transmiţând-o înapoi (se schimbă locurile după 5-6 repetări).

8. Joc „Mingea la căpitan” cu transmiterea mingii cu capul. 9. Joc în doi, trei sau patru jucători în echipe, peste plasa de volei, cu

jucarea mingii numai cu capul (fiecare jucător va executa numai o singură lovitură cu capul, pasând-o coechipierului sau trimiţând-o direct peste plasă).

Indicaţii metodice:La învăţarea lovirii mingii cu capul se va urmări în primul rând ca aceasta

să fie făcută cu fruntea. Se va urmări coordonarea mişcării de flexie a trunchiului concomitent cu

desprinderea de pe sol. Exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea lovirii mingii cu capul din

plonjon 1. Doi jucători la o minge, unul aruncă mingea cu două mâini la

partenerul aşezat în genunchi care o loveşte prin plonjon în faţă, aterizând pe braţe.

2. Acelaşi exerciţiu din ghemuit. 3. Jucătorul efectuează o lovitură din plonjon la mingea suspendată,

aterizând pe braţe. 4. Pase în doi cu capul, urmate de o lovire a mingii din plonjon. Pentru exersarea lovirii mingii cu capul în condiţii apropiate de joc se vor

folosi structurile de exerciţii prezentate la lovirea mingii cu piciorul, finalizarea făcându-se de această dată cu capul.

25

Utilizare tactică:Lovirea mingii cu capul poate fi utilizată ca procedeu de: - pasare - schimbarea direcţiei de joc - respingere sau degajare - finalizare Aruncarea mingii de la margine Procedeu de repunere a mingii în joc când aceasta a părăsit liniile

laterale ale terenului. Se execută cu două mâini de deasupra capului, precedată de o

pronunţată extensie a trunchiului şi flexia picioarelor. Este o aruncare azvârlită, în care obligatoriu picioarele nu pot fi

desprinse de pe sol, putând fi executată cu elan de 2-3 paşi sau de pe loc, cu picioarele pe aceeaşi linie sau cu un picior înainte. Mişcarea se poate termina şi cu o cădere în faţă în sprijin pe braţe.

Metodica învăţării şi perfecţionării ei este foarte simplă, accentul punându-se mai ales pe precizia execuţiei şi pe mărirea distanţei de aruncare.

Tehnica jocului portarului Datorită importanţei şi specificului postului, jocul portarului prezintă o

tehnică cu anumite particularităţi determinate de faptul că, spre deosebire de jucătorii de câmp care nu au voie să joace mingea cu mâna, portarul poate face acest lucru.

Conţinutul tehnicii portarului a) poziţia fundamentală: - înaltă, - medie, - joasă. b) deplasarea în teren: - porniri-opriri, - cu pas adăugat, - cu pas încrucişat, - alergare înainte-înapoi cu spatele 10-15 m, - schimbări de direcţie din alergare, - întoarceri, - sărituri pe unul sau ambele picioare, cu sau fără elan, - căderi, rostogoliri, ridicări, plonjon. c) prinderea mingii: - venită din faţă pe jos, fără plonjon - venită din lateral pe jos, fără plonjon - venită la înălţimea genunchilor, fără plonjon - venită la înălţimea abdomenului, fără plonjon - venită la înălţimea pieptului, fără plonjon - cu traiectorie înaltă fără plonjon - venită pe jos din lateral cu plonjon - cu traiectorie înaltă cu plonjon. d) blocarea mingii e) boxarea mingii: - de pe loc - din săritură fără elan (cu o mână sau cu două mâini) - din săritură cu elan (cu o mână sau cu două mâini) - din plonjon.

26

f) devierea mingii: - de pe loc (cu o mână sau cu două mâini) - din săritură (cu o mână sau cu două mâini) - din plonjon. g) repunerea mingii în joc: - cu mâna lansată pe jos - cu mâna prin aruncare pe deasupra umărului - cu mâna prin lansare laterală (ca la disc) - cu mâna prin rotarea braţului - cu piciorul (de pe sol - de pe loc, din rostogolire; din demi-voleu; din

voleu – aruncat din mână). Poziţia fundamentală În timpul jocului, în aşteptarea mingii, portarul trebuie să aibă o poziţie

cât mai convenabilă în funcţie de poziţia mingii în teren, care să-i dea posibilitatea cea mai convenabilă pentru prinderea, boxarea, devierea mingii sau pentru executarea unei ieşiri din poartă.

În funcţie de distanţa şi locul în care se află mingea la un moment dat, portarul va utiliza una din poziţiile amintite mai sus.

Poziţia de bază folosită de portar când mingea se apropie de careul de 16 m este cu trunchiul uşor aplecat înainte, picioarele depărtate la lăţimea umerilor uşor flexate din genunchi, cu greutatea trunchiului repartizată pe ambele picioare, braţele flexate din cot şi cu privirea permanent la minge. Din această poziţie portarul poate întreprinde cu uşurinţă orice intervenţie asupra mingii.

Deplasările în teren Fac parte din tehnica jocului portarului şi sunt compuse din variante de

mers, alergări pe fondul cărora se pot executa sărituri, căderi, ridicări şi care se combină în funcţie de situaţia din joc. Aceste deplasări sunt condiţionate de deplasările adversarilor cu mingea, de distanţa la care trebuie să intervină portarul.

Prinderea mingii • Prinderea mingii venită pe jos din faţă, fără plonjon La acest procedeu tehnic deosebim două poziţii de prindere a mingii, şi

anume: a) Prinderea mingii cu picioarele întinse pe aceeaşi linie (paralele);

poziţia adoptată de portar este cu picioarele paralele şi întinse, cu aplecarea trunchiului înainte, braţele înaintea picioarelor cu palmele orientate în direcţia mingii, membrele superioare având rolul de prindere a mingii.

b) Stând într-un genunchi Poziţia trunchiului este aplecată spre înainte, greutatea corpului trecută

aproape în întregime pe piciorul de sprijin care este puternic flexat din genunchi; celălalt picior rămâne îndoit aproape până la pământ înapoia trunchiului, răsucit lateral şi aşezat în apropierea genunchiului piciorului de sprijin; braţele sunt întinde spre sol între picioare, întâmpină mingea şi o conduc prin îndoire spre abdomen sau piept.

• Prinderea mingii venită pe jos din lateral, fără plonjon Portarul execută în prealabil o deplasare laterală prin paşi adăugaţi sau

încrucişaţi în direcţia mingii, celelalte mişcări ale trunchiului şi braţelor executându-se ca la procedeele descrise anterior.

• Prinderea mingii venită la înălţimea genunchiului, fără plonjon Portarul flexează genunchii, apleacă trunchiul înainte, braţele sunt

întinse în întâmpinarea mingii, uşor îndoite din cot. Când mingea ia contact cu

27

palmele, este dusă la piept concomitent cu revenirea trunchiului la poziţia normală.

• Prinderea mingii venită la înălţimea abdomenului, fără plonjon La acest procedeu poziţia trunchiului este uşor aplecată înainte,

picioarele uşor flexate din genunchi, braţele flexate din articulaţia cotului cu palmele orientate înainte.

La contactul mingii cu regiunea abdominală se produce o retragere a abdomenului (pentru amortizarea şocului), braţele acoperă mingea concomitent cu acoperirea cu pieptul, formând o cavitate de unde mingea nu mai poate ricoşa.

• Prinderea mingii venită la înălţimea pieptului Portarul se ridică uşor pe vârfuri în uşoară extensie la contactul cu

mingea, un braţ va fi deasupra mingii, celălalt deasupra ei. • Prinderea mingilor cu traiectorie înaltă Picioarele sunt depărtate la lăţimea umerilor, uşor flexate din genunchi,

braţele ridicate la înălţimea, orientate spre direcţia mingii, cu degetele răsfirate. La contactul cu mingea se face o împingere a picioarelor prin extensia

genunchilor, urmată de tragerea rapidă a mingii la piept. În funcţie de direcţia din care vine mingea, portarul execută o deplasare

în direcţia ei cu paşi adăugaţi. • Prinderea mingii din plonjon Blocarea mingii Este un procedeu folosit mai ales la acţiunile individuale ale atacanţilor şi

constă în interpunerea corpului portarului printr-un plonjon cu o fază de zbor foarte scurtă pe minge.

Blocarea se poate face numai cu braţele sau cu folosirea braţelor şi corpului pentru o siguranţă mai mare.

Boxarea mingii Procedeu utilizat de portari la şuturi foarte puternice, când singura soluţie

de evitare a golului este reflexul braţelor portarului care, cu o mână sau cu ambele mâini cu pumnii strânşi, intervin în traiectoria mingii, respingând-o.

Procedeul se poate face de pe loc sau din mişcare (săritură), în funcţie de traiectoria mingii, şi se foloseşte la mingile care se îndreaptă spre poartă sau trec paralel cu poarta.

Devierea mingii Este un procedeu de schimbare a traiectoriei mingii în ultimul moment,

pentru a nu o lăsa să intre în poartă sau a dejuca centrările atacanţilor. Se execută precedată de săritură sau de pe loc, cu partea proximală a

palmei. Repunerea mingii în joc Este procedeul tehnic prin care portarul, după prinderea mingii sau după

ieşirea ei din teren prin linia de fund, repune mingea în joc. Repunerea mingii în joc de către portar se face prin mai multe procedee. Cu mâna mingea poate fi repusă în joc prin. - lansare ca la popice - aruncare pe deasupra umărului - lansare laterală (ca la disc) - prin rotarea braţului Repunerea mingii în joc cu mâna (degajarea) asigură promptitudine şi

precizie prin transmiterea ei sigură la cel mai indicat coechipier pentru declanşarea acţiunilor de atac.

28

• Repunerea mingii în joc prin lansare de jos Se execută de pe loc cu elan şi constă în lansarea mingii pe lângă

genunchi prin pendularea braţului dinapoi înainte. Este o degajare precisă şi se execută de regulă la distanţe de până la 10 m.

• Repunerea mingii în joc prin aruncarea pe deasupra umărului Este cea mai precisă degajare pe care o execută portarul la distanţe

medii, 20-25 m, executându-se cu un elan de 2-3 paşi, cu mâna dusă deasupra umărului ca la handbal.

• Repunerea mingii în joc prin lansare laterală Mişcarea este asemănătoare lansării discului, prin ducerea braţului cu

mingea înapoi, concomitent cu răsucirea trunchiului în aceeaşi direcţie, urmată de o răsucire rapidă cu fandare pe piciorul opus braţului de aruncare care se duce dinapoi-înainte prin lateral, cu blocarea bazinului, mingea fiind lansată în direcţia dorită.

Procedeul se foloseşte la transmiterea mingii la distanţe mari. • Repunerea mingii în joc prin rotarea braţului Mingea se repune în joc printr-o mişcare de rotare a braţului dinapoi-

înainte pe verticală, pe deasupra umărului, transmiţând mingea în direcţia dorită. Poate fi executată de pe loc sau cu elan de doi-trei paşi.

• Repunerea mingii în joc cu piciorul Este unul din elementele tehnice de bază în jocul portarului şi poate fi

executată în trei modalităţi: - repunerea mingii de pe sol – de pe loc sau din rostogolire, - repunerea mingii din drop, - repunerea mingii din voleu. Repunerea mingii de pe sol, statică sau din rostogolire, se efectuează în

situaţia când mingea a părăsit terenul de joc în aut de poartă, având ca biomecanică lovirea mingii de pe loc cu şiretul plin.

Repunerea mingii în joc din drop, ca şi cea din voleu, se utilizează la transmiterea mingii la distanţă mare şi la declanşarea contraatacului. IV. TACTICA JOCULUI DE FOTBAL

IV.1. Importanţă, definiţie, scop, caracteristici, clasificare

Evoluţia în timp a jocului de fotbal, de la apariţie până astăzi, se datorează nu numai perfecţionării pregătirii fizice şi tehnice, ci şi unei alte componente de bază a antrenamentului sportiv, fără de care strategia de desfăşurare a jocului este de neconceput.

Această componentă care dirijează desfăşurarea jocului este tactica.Dacă prin tehnică demonstrăm componentele de bază ale desfăşurării

jocului (elemente, procedee) şi executarea lor corectă şi eficientă, tactica ne defineşte rolul acestor mişcări în cadrul jocului, cum şi în ce scop se folosesc, care este contribuţia gândirii jucătorilor în obţinerea unui rezultat favorabil, propunându-şi să arate jucătorilor modalităţile de organizare a jocului, pregătirii şi desfăşurării acţiunilor de atac şi apărare.

Corelaţiile dintre tactică şi ceilalţi factori ai antrenamentului, determinată de condiţionarea reciprocă a acestora, de strânsa interdependenţă dintre ei, este cea care determină în ultimă instanţă eficienţa maximă, corelaţia dintre

29

tehnică şi tactică fiind cheia de bază a randamentului maxim a jucătorilor şi echipei.

În ansamblul evoluţiei factorilor de joc, a jocului însuşi, în cadrul permanentelor schimbări de orientare şi accent, tactica este prezentă ca „factor efect”, efect al pregătirii fizice şi tehnice înalte, şi ca „factor cauză”, datorată dezvoltării fizice şi tehnice.

În cadrul jocului, tactica reprezintă contribuţia activă a raţiunii care caută să valorifice la maximum pregătirea jucătorilor şi a echipei proprii, ţinând cont de particularităţile echipei adverse, tehnica materializând aceste idei.

Ca definiţie, profesorul Leon Teodorescu defineşte tactica astfel: „totalitatea acţiunilor individuale şi colective ale jucătorilor unei echipe, organizată şi coordonată raţional şi unitar” în limitele regulamentului şi ale eticii sportive, în scopul obţinerii victoriei.

Mai pe larg, valorificarea calităţilor şi particularităţilor jucătorilor proprii, precum şi exploatarea la maximum a lipsurilor adversarului.

Tactica reuneşte un sistem de principii, idei şi reguli de abordare a competiţiilor de către sportiv, prin care îşi valorifică toate capacităţile tehnice, fizice, psihice, în vederea rezolvării situaţiilor problematice (de concurs) create de adversar, coechipieri şi ambianţă, pentru obţinerea succesului (C.A. Dragnea, S.M. Teodorescu, Teoria sportului, FEST, Bucureşti, 2002, p. 301).

Prin tactica jocului de fotbal înţelegem totalitatea acţiunilor individuale şi colective, organizate şi coordonate unitar şi raţional, atât în atac cât şi în apărare, în limitele regulamentului de joc, în scopul obţinerii victoriei.

În sfera noţiunii de tactică putem include întreaga activitate raţională a jucătorilor, desfăşurată într-o succesiune impusă de jocul în sine (faze de joc) prin anumite forme de manifestare, variante de aşezare în teren (sisteme de joc), cu ajutorul mijloacelor de realizare, şi anume: acţiunile tactice individuale şi colective, specifice atacului şi apărării.

Scopul tacticii reiese pregnant din definiţie şi este acela de a valorifica la maximum calităţile şi pregătirea jucătorilor proprii pentru obţinerea victoriei, creând totodată condiţiile pentru această valorificare.

Caracteristicile tacticii Interpretată ca fiind o strategie de purtare a acţiunilor de atac şi apărare,

în actualul stadiu al evoluţiei jocului tactica are o seamă de caracteristici care îi dă un conţinut predominant intelectual. Aceste caracteristici sunt:

a) Accesibilitatea Tactica adoptată trebuie să corespundă posibilităţilor fizico-tehnice ale

jucătorilor proprii în vederea aplicării ei, dar să ţină seama şi de posibilităţile adversarilor.

b) Elasticitatea constă în posibilitatea tacticii de a se adapta situaţiilor neprevăzute din joc, de a provoca surprize adversarului, dar, în acelaşi timp, să prevină surprizele venite din partea acestuia.

Tactica nu trebuie redusă la însuşirea unor scheme şablon, deoarece acestea limitează spiritul creator, fiind posibilă o replică usturătoare din partea adversarului.

Elasticitatea tactică a echipei se datorează dezvoltării capacităţii jucătorilor proprii de a se orienta în condiţiile schimbătoare impuse de joc şi de a rezolva în mod creator sarcinile care survin pe parcursul jocului.

c) Creativitatea Constă în capacitatea echipei de a crea în timpul jocului variante

deosebite de acţionare, care să surprindă adversarul. d) Evolutivă

30

Caracterul evolutiv al tacticii constă în faptul că tactica a evoluat şi evoluează mereu, condiţionată de perfecţionarea permanentă a celorlalţi factori ai antrenamentului, care oferă mari posibilităţi de exprimare în timpul jocului.

Din cele expuse mai sus reiese că în lupta sportivă avem de-a face cu o intervenţie masivă, creatoare a raţiunii, fiind vorba de un proces de gândire diferenţiat, cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de gândire tactică.

Procesul de gândire se caracterizează printr-o selecţionare şi aplicare adaptată a procedeelor tehnice însuşite şi printr-o valorificare a calităţilor fizice şi psihice, precum şi a cunoştinţelor de ordin teoretic ale jucătorilor la situaţiile concrete dar mereu schimbătoare din joc.

Datorită gândirii tactice procesele rapide de analiză, comparaţie şi sinteză care au loc în scoarţa cerebrală se materializează în continuare în efectuarea de procedee tehnice executate în regimuri diferite de viteză, de forţă, în funcţie de necesităţile jocului.

Procedeele tehnice, ca şi calităţile motrice care le însoţesc, sunt mijloace pe care gândirea tactică, raţiunea le transformă în acţiuni de joc.

Tactica, definită ca organizare, corelare, strategie şi atitudine conştientă, are la baza manifestării ei simţul tactic, calitatea pe care o are jucătorul ca în diversitatea fazelor de joc şi a multiplelor soluţii posibile să o aplice pe aceea care are cea mai mare eficienţă.

Simţul tactic dă posibilitatea jucătorului de a „anticipa” desfăşurarea acţiunilor, de a întrevedea reacţiile partenerilor şi adversarilor.

Simţul tactic, ca o componentă psihologică a tacticii, declanşează actul tactic, proces psihofizic care este materializarea concretă prin care jucătorul interpretează jocul, dându-i rezolvări fizice şi tehnice corespunzătoare.

Clasificarea tacticii Literatura de specialitate clasifică tactica în funcţie de acţiunile

individuale şi colective purtate de jucători, de unde rezultă două componente: a) tactica individuală, suite de acţiuni desfăşurate de un singur jucător

pentru rezolvarea unei sarcini de joc; b) tactica colectivă, succesiune de acţiuni individuale şi colective

întreprinse de doi sau mai mulţi jucători şi relaţiile dintre ei, cu scopul de a rezolva o sarcină de joc.

Din punctul de vedere al jocului deosebim două situaţii fundamentale, clare şi distincte: atacul şi apărarea, respectiv tactica specifică atacului şi tactica specifică apărării.

IV.2. Componentele tacticii

În literatura de specialitate componentele tacticii (conţinutul) sunt: a. concepţia tactică reprezintă un sistem de principii, idei, reguli şi

norme relativ stabile, elaborate în vederea participării cu succes în competiţii (C.A. Dragnea, S.M. Teodorescu, Teoria sportului, FEST, Bucureşti, 2002, p. 303);

b. planul tactic reprezintă ansamblul măsurilor stabilite în vederea rezolvării problemelor tactice ridicate de pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor de atac şi apărare (C.A. Dragnea, S.M. Teodorescu, op. cit, p. 305);

c. acţiunile tactice sunt instrumentele practice de realizare a planului tactic şi respectiv a concepţiei tactice (C.A. Dragnea, S.M. Teodorescu, op. cit., p. 309):

31

d. sistemul de joc se referă la modul de aşezare a sportivilor pe teren, pe compartimente, linii şi posturi şi interacţiunea dintre acestea (C.A. Dragnea, S.M. Teodorescu, op. cit., p. 312).

IV.3. Conţinutul tacticii

Caracterul permanent antagonist al relaţiei atac-apărare determină apariţia unor acţiuni individuale şi colective caracteristice fiecăreia, care caută ruperea echilibrului dintre ele în favoarea uneia pentru obţinerea scopului propus – înscrierea golului sau împiedicarea primirii golului.

În vederea rezolvării uneia din aceste sarcini, în afara însuşirii la perfecţie a procedeelor tehnice, trebuie să se ajungă la o eficientă folosire a lor sub forma unor acţiuni individuale sau colective.

Aceste acţiuni le putem clasifica în următoarea succesiune: a) acţiunea individuală – totalitatea mişcărilor individuale realizate

conştient de un jucător, într-o fază a luptei sportive, în scopul realizării unei sarcini parţiale de atac sau apărare, folosită împotriva unuia sau mai multor apărători;

b) combinaţia tactică – coordonarea acţiunilor individuale a doi sau mai mulţi jucători, efectuată în scopul realizării unei faze de joc;

c) schema tactică – combinaţie tactică mai complexă în care deplasările şi acţiunile jucătorilor, precum şi numărul de paşi sunt perfect stabilite;

d) circulaţia tactică – formă superioară a schemei, realizată prin participarea unui număr mai mare de jucători, prin care se realizează faze de pregătire a atacului, desfăşurându-se conform unui anumit plan de organizare în care se efectuează acţiuni tactice individuale şi combinaţii tactice succesive;

e) sistemul de joc – forma generală de organizare şi coordonare a întregului efectiv de jucători, de aranjare a lor în teren, specific fazelor de atac sau apărare. Sistemul cuprinde norme de bază privind:

- dispunerea jucătorilor în teren; - stabilirea prealabilă a unor sarcini şi reguli referitoare la raza de

acţiune a fiecărui post, la inter-relaţiile dintre acestea, la sarcinile şi principiile de acţiune ale echipei;

- variantele principale în funcţie de riposta adversarului; - atribuţiile speciale ale unor jucători. f) concepţia de joc – constă în particularităţile şi caracteristicile aplicării

tacticii în joc de către o echipă şi trebuie privită ca o tendinţă care indică orientarea jocului şi perspectivele lui de dezvoltare, atât la echipa proprie cât şi pe plan naţional.

IV.4. Tactica individuală

Succesiunea de mişcări efectuate de un jucător, realizate conştient, într-o fază a luptei sportive pentru îndeplinirea unei sarcini de atac sau apărare se defineşte ca tactică individuală.

Aceste acţiuni se desfăşoară în relaţie cu ceilalţi coechipieri şi este dirijată de gândirea tactică, fiind pusă în valoare prin respectarea unor reguli şi principii tactice bine definite, specifice atacului şi apărării.

Reguli pentru desfăşurarea acţiunilor tactice individuale 1. Informarea obligatorie şi permanentă – acţiune executată prin

analizatorii vizuali, auditivi, în care jucătorul va primi informaţii legate de prezenţa obiectului de joc, coechipieri, adversari pentru a alege cea mai optimă soluţie de continuare sau oprire a acţiunii.

32

2. Anticiparea acţiunilor – proces de analiză şi sinteză în care jucătorul, cu ajutorul gândirii tactice, alege cea mai optimă soluţie în declanşarea viitoarei acţiuni.

3. Iniţierea şi efectuarea acţiunilor în timp util – rezultantă a informării şi anticipării referitoare la declanşarea cu promptitudine a acţiunii, la limitarea timpului de execuţie, surprinzând adversarul.

4. Angajament fizic în acţiune – regulă care se referă la folosirea hotărâtă dar în limitele regulamentului a forţei corporale în executarea unor procedee tehnice de atac sau apărare, în toiul luptei sportive.

5. Acordarea ajutorului reciproc – reieşită din caracterul colectiv al jocului, regula presupune o permanentă colaborare a jucătorilor prin acordarea la timp a unui ajutor reciproc în situaţiile dificile de atac sau apărare.

6. Respectarea posturilor în echipă – principiu de bază al tacticii jocurilor sportive dar care în fotbalul actual şi-a pierdut caracterul, constă în asigurarea unui dispozitiv echilibrat şi complet de acoperire permanentă a tuturor zonelor terenului, esenţială fiind ocuparea posturilor părăsite temporar de coechipier.

7. Căutarea celui mai bun plasament – constă în ocuparea temporară, cu anticipaţie, a celui mai corespunzător loc din teren în raport cu acţiunile coechipierilor şi ale adversarilor precum şi cu viitoarele acţiuni individuale proprii.

Plasamentul trebuie interpretat ca un factor dinamic concretizat prin deplasări continue şi succesive care să dea posibilitatea participării active la orice fază de joc.

8. Păstrarea unei atenţii încordate pe toată durata jocului – regula care stă la baza tuturor regulilor prezentate mai sus, urmărirea atentă a jocului pe toată durata lui dă posibilitatea jucătorului să fie permanent pe fază, capabil oricând să declanşeze o acţiune de atac sau să acorde ajutor coechipierului.

9. Reducerea numărului de greşeli – cerinţă de bază în economia jocului care duce la mărirea randamentului şi eficacităţii acţiunilor.

10. Respectarea disciplinei de joc – constă în respectarea regulilor şi principiilor de acţiune şi colaborare derivate din planul tactic elaborat de antrenor la pregătirea jocului.

Disciplina de joc are la bază educaţia generală a sportivului încadrat în această formă de activitate care constă în relaţii individuale subordonate scopului major al luptei sportive – obţinerea victoriei.

Respectarea întru-totul a acestui decalaj precum şi aplicarea lui în practică dă certitudinea în efectuarea cu succes a acţiunilor individuale, în încadrarea lor eficientă în economia unui joc.

IV.4.1. Tactica individuală în atac Totalitatea acţiunilor desfăşurate de un atacant cu minge sau fără minge

în scopul îndeplinirii unei sarcini de joc constituie tactica individuală. În cadrul jocului de fotbal, acţiunile tactice individuale de atac se execută

fără minge şi cu minge şi ele trebuie să respecte anumite reguli specifice jocului de atac, fiind orientate în special spre folosirea cea mai eficientă a procedeelor tehnice.

Acţiunile tactice în atac fără minge sunt: - demarcajul, - plasamentul, - mişcările înşelătoare.

33

Demarcajul este acţiunea prin care jucătorul fără minge caută să scape de sub supravegherea adversarului pentru a obţine o poziţie mai avantajoasă în vederea primirii mingii sau intrării în combinaţie cu un alt coechipier.

Pe lângă faptul că dă jucătorului posibilitatea să scape de sub supravegherea adversarului direct, demarcajul permite atragerea adversarului într-un alt loc, creând culoare de pătrundere coechipierului cu sau fără minge.

Ţinând seama că în cadrul jocului de atac numai un singur jucător controlează mingea, ceilalţi jucători se demarcă în mod continuu, creând condiţii favorabile pentru jocul partenerului cu mingea.

În practica jocului întâlnim două forme ale demarcajului: - direct, efectuat prin propria voinţă; - indirect, provocat de un coechipier care a atras apărătorul la un

dublaj. Demarcajele sunt elemente ale mişcării în teren efectuate în scop tactic

şi sunt executate prin plecări rapide de lângă apărători, opriri bruşte din alergare, schimbări de direcţie din alergare. Învăţarea lor fără conţinut tactic începe de la învăţarea elementelor mişcării în teren şi se perfecţionează pe tot parcursul instruirii prin jocuri de mişcare ca: „Leapşa în doi”, „Fereşte glezna” şi în cadrul jocului de fotbal 2 la 2, 3 la 3, 4 la 4.

Plasamentul este acţiunea tactică individuală precedată de demarcaj care constă în ocuparea unei poziţii cât mai favorabile în vederea primirii mingii sau intrării într-o combinaţie. Având caracter temporar, plasamentul este o acţiune individuală de atac care caută să speculeze la maximum erorile de marcaj ale apărătorilor.

Plasamentul este rezultatul unei gândiri tactice avansate a jucătorului care-l execută, a unui simţ dezvoltat de anticipaţie de a apărea la momentul oportun la întâlnirea cu mingea în spaţiul părăsit temporar de apărător.

Mişcările înşelătoare fără minge sunt exprimarea tactică a elementelor mişcării în teren (opriri urmate de rapide schimbări de direcţie) făcute în scopul de a scăpa de marcajul adversarului, de a-l depăşi sau de a-l bloca, favorizând pătrunderea unui coechipier cu mingea.

La baza tuturor acestor acţiuni tactice individuale stă gândirea tactică, experienţa, dublate de calităţi motrice foarte bine dezvoltate ca forţa în picioare, viteza de deplasare şi viteza de execuţie.

Învăţarea şi perfecţionarea lor se face în cadrul exerciţiilor şi jocurilor pregătitoare, dar mai ales în cadrul jocurilor bilaterale unde jucătorii sunt puşi în situaţii concrete de executare a lor.

Acţiunile tactice individuale în atac cu mingeaLiteratura de specialitate este destul de săracă în prezentarea acţiunilor

individuale cu mingea, rezumându-se doar la depăşirea individuală. Depăşirea individuală este acţiunea tactică prin care jucătorul aflat în

posesia mingii, folosind diferite procedee tehnice, trece de unul sau mai mulţi adversari în scopul realizării unei sarcini ofensive (finalizare, intrare în combinaţie cu alţi coechipieri, ieşire din apărare).

Depăşirea constă din complexe ce procedee tehnice şi se realizează prin valorificarea unor calităţi fizice, în special viteză şi îndemânare, şi este rezultatul schimbării ritmului de alergare şi ţâşnire pe lângă adversar sau folosirii unor procedee de fentare (aruncarea mingii peste adversar, auto-pasă, pătrunderea cu mingea la picior).

Reuşita depăşirii este condiţionată de: - gândirea tactică a jucătorului, - varietatea şi gradul de stăpânire a procedeelor tehnice,

34

- viteza de execuţie a acestor procedee, În afara depăşirii, noi considerăm ca făcând parte din acţiunile

individuale cu mingea şi conducerea mingii folosită în scop tactic. Metodica învăţării şi perfecţionării depăşirii individuale Aminteam mai sus că, reuşita depăşirii individuale este condiţionată de

existenţa unor calităţi motrice ca forţa şi viteza (de deplasare şi execuţie) foarte bine educate, coordonate cu tehnica de manevrare a mingii (conducerea), a fentelor şi protejării mingii.

Succesul acţiunii individuale este determinat în primul rând de ritmul ridicat şi de schimbările de ritm efectuate în timpul executării acţiunii de depăşire, combinate cu executarea hotărâtă a unei mişcări înşelătoare a corpului care să dezechilibreze adversarul, punându-l în imposibilitatea de a acţiona în timp util.

La început, acţiunile de depăşire se vor executa fără adversar, combinând conducerea mingii cu ruperi de ritm, opriri, întoarceri, fente de pasare într-un ritm mai lent, apoi din ce în ce mai rapid.

Se trece apoi la exersarea acestor depăşiri la jaloane, cu adversar pasiv, semiactiv şi apoi activ, în lupta 1 la 1. Este bine ca acţiunea de depăşire să fie legată şi de cea de finalizare, urmărindu-se crearea situaţiilor favorabile de şut la poartă.

Exerciţii: 1. Conducerea rapidă, oprire bruscă prin călcarea mingii cu talpa şi

plecare în stânga sau în dreapta. 2. Conducere de minge în alergare uşoară spre un adversar, fentă de

pasă urmată de plecare rapidă în dribling pe lângă adversar. 3. Depăşirea adversarului care atacă prin trecerea mingii pe lângă el

(auto-pasă), ocolindu-l pe partea opusă, continuat cu conducere şi şut la poartă. 4. Aruncarea mingii peste adversar, depăşirea acestuia prin stânga sau

dreapta, continuând cu conducerea mingii, pasă sau şut la poartă. 5. Joc „doi contra unu”, jucătorul aflat în posesia mingii caută să

depăşească apărătorul folosind fentele, schimbările de ritm, pasând coechipierului numai după ce a reuşit depăşirea adversarului.

La baza acestor acţiuni tactice individuale stau câteva reguli specifice jocului de atac, cum ar fi:

- varietăţile de ritm în deplasarea şi mişcarea în teren, care constau în surprinderea adversarului prin reducerea sau accelerarea vitezei, schimbarea sensului deplasării, opririi şi plecării bruşte de lângă adversar;

- asigurarea mingii cere ca posesorul mingii să acţioneze de aşa manieră încât mingea să rămână în posesia echipei sale până la finalizare prin protejarea mingii, când se află în posesia lui, prin precizia transmiterii pasei;

- sincronizarea acţiunilor coechipierilor cu cele ale posesorului mingii şi care constă în sprijinirea atacantului cu mingea, creându-i acestuia posibilitatea să o transmită precis în cazul când nu poate să-şi finalizeze acţiunea;

- caracterul ofensiv al acţiunii constă în aceea că acţiunea iniţială trebuie să constituie un potenţial pericol pentru adversar, dereglându-i prin aceasta sistemul defensiv;

- acţiunile iniţiate să asigure un front larg atacului pentru a reuşi să disloce sistemul defensiv al adversarului prin crearea de situaţii de supranumeric în atac;

- alternarea acţiunilor tactice individuale cu cele colective constă în schimbarea permanentă a registrului tactic, alternând acţiunile individuale cu

35

combinaţii tactice surprinzătoare care să creeze probleme deosebite apărării adverse.

IV.4.2. Tactica individuală în apărare Ca şi cea de atac, în jocul de fotbal tactica individuală nu este prea

bogată în conţinut, ea rezumându-se la trei elemente distincte şi anume: marcajul, tatonarea şi tactica deposedării adversarului de minge.

După părerea specialiştilor, drept componentă a tacticii individuale în apărare, am putea introduce şi replierea.

Marcajul este acţiunea tactică individuală în apărare prin care un jucător încearcă să-şi împiedice adversarul temporar sau permanent să primească, să manevreze mingea sau să finalizeze. De o importanţă şi frecvenţă mereu sporită în fotbalul actual, marcajul a suportat transformări de conţinut şi tehnică de efectuare odată cu evoluţia mijloacelor fizice, tehnice şi tactice a sistemelor de joc.

Pentru realizarea unui marcaj bun trebuie respectate următoarele reguli: - plasarea apărătorului între adversar şi poarta proprie, pe linia

imaginară dintre adversar şi mijlocul porţii, corectându-şi permanent poziţia în aşa fel încât poată cuprinde în câmpul său vizual atât mingea cât şi pe adversar;

- plasamentul să fie făcut permanent în aşa fel încât adversarul să nu se poată îndrepta direct spre poartă ci numai ocolindu-l;

- să acţioneze de aşa manieră încât să determine adversarul să se retragă spre marginea terenului sau spre linia de centru;

- să se plaseze şi să acţioneze totdeauna pe partea piciorului cu care adversarul conduce mingea iar, în apropierea porţii, de partea piciorului cu care acesta şutează de obicei, încercând să scoată mingea, să o blocheze sau să o devieze din traiectoria ei spre poartă.

Marcajul cuprinde trei variante de aplicare: marcajul strict sau „om la om”, marcajul la intercepţie şi marcajul la supraveghere.

a. Marcajul „om la om” se foloseşte în cadrul apărării om la om şi al apărării combinate în propria jumătate de teren şi constă în plasarea apărătorului la o distanţă foarte mică de atacant, de până la 1 metru.

b. Marcajul la intercepţie presupune situarea apărătorului între adversar şi minge sau lateral, la o distanţă de 4-5 m şi este folosit contra paselor lungi ale adversarilor sau în situaţia de inferioritate numerică (unu contra doi). Acest marcaj solicită din partea apărătorului capacitatea de anticipaţie, viteză de reacţie şi deplasare pe distanţe mici.

c. Marcajul de supraveghere constă în plasarea apărătorului pe linia care îl uneşte pe atacant cu poarta, distanţa dintre apărător şi atacant mărindu-se sau micşorându-se în funcţie de poziţia atacantului faţă de poartă.

Tatonarea este acţiunea specifică apărătorului care constă în executarea unor mişcări de simulare a atacului de deposedare, prin care se urmăreşte împiedicarea adversarului cu mingea de a pătrunde spre poartă sau de a întârzia atacul advers. Poate fi folosită ca acţiune pregătitoare deposedării, care printr-o serie de mişcări împiedică acţiunea cursivă a adversarului cu mingea – sau la acţiunea de intercepţie.

Tatonarea se compune dintr-o serie de deplasări efectuate de apărător – înainte, înapoi, lateral, oblic – executate rapid, respectând următoarele reguli:

- apărătorul să se interpună între poartă şi adversar, pe direcţia de atac a acestuia;

36

- să nu se lase înşelat de fentele adversarului, să nu rişte un atac decisiv;

- să urmărească în special mişcările picioarelor adversarului şi ale corpului şi în ultimă instanţă mingea.

Metodica învăţării Acţiunile tactice individuale de apărare se învaţă concomitent cu cele de

atac şi cu învăţarea procedeelor tehnice cum ar fi: preluarea, conducerea mingii, fentele, depăşirile, deposedarea de minge.

Exerciţiile prezentate la acţiunile individuale de atac sunt valabile şi pentru învăţarea şi perfecţionarea acţiunilor individuale de apărare.

IV.4.3. Tactica individuală a portarului Din punct de vedere tactic, activitatea portarului se poate delimita în

două momente tactice ale jocului, atac şi apărare. Pentru atac: - repunerea mingii în joc trebuie să se facă de către coechipierii cei mai

bine plasaţi sau lansaţi pe poziţia viitoare, de regulă degajarea fiind făcută pe partea opusă finalizării atacului sau ieşirii mingii din joc.

Pentru apărare: - plasamentul în poartă şi în suprafaţa de 9 m în timpul jocului; - alegerea celor mai bune plasamente şi intervenţia la repunerea mingii

de la margine din zona suprafeţei de poartă, la loviturile libere directe şi indirecte, la cornere şi la loviturile de la 7 m;

- ieşirile rapide în întâmpinarea mingii în careu şi în afara suprafeţei de 9 m.

Aplicarea în practică a acţiunilor tactice individuale trebuie să respecte nişte reguli general valabile ale activităţii jucătorilor în teren, referitoare la:

- preocuparea asigurării echilibrului defensiv încă din timpul atacului;

- întârzierea declanşării atacului advers din momentul pierderii mingii;

- replierea rapidă şi promptă în apărare; - plasamentul permanent între adversar şi poarta proprie; - atacarea hotărâtă a adversarului cu mingea în apropierea porţii; - preocuparea permanentă de a intra în posesia mingii prin acţiuni

permanente de incomodare a adversarilor până aceştia pierd mingea. Aceste reguli, care stau la baza acţiunilor individuale ale apărătorilor,

constituie în acelaşi timp premisele de plecare ale fazelor apărării.

IV.5. Tactica colectivă IV.5.1. Tactica colectivă în apărare Apărarea este situaţia tactică fundamentală reprezentată de succesiunea

obiectivă a acţiunilor individuale şi colective întreprinse de jucători, precum şi inter-relaţiile dintre aceştia din momentul pierderii mingii şi până la recuperarea ei.

Echipa care momentan a pierdut posesia mingii şi a trecut în apărare urmăreşte un dublu scop:

- să se organizeze în aşa fel încât să împiedice adversarul de a-şi organiza atacul şi de a finaliza;

- să recupereze mingea pentru a întreprinde acţiuni ofensive. Apărarea se concretizează prin acţiuni individuale şi colective bine

coordonate care caută să împiedice adversarul de a organiza atacul şi de a

37

finaliza, fiind permanent preocupată de a reintra în posesia mingii pentru declanşarea acţiunilor ofensive proprii.

Apărarea cere tuturor jucătorilor o participare activă şi conştientă, punând în slujba ei toate calităţile şi cunoştinţele lor individuale subordonate scopului comun: apărarea propriei porţi.

Colaborarea jucătorilor într-un cadru organizat se desfăşoară conform unor principii şi reguli aflate în sistemele de apărare cunoscute.

Indiferent de faza sau sistemul folosit, apărarea trebuie să se desfăşoare conform unor principii general valabile care nerespectate pot avea consecinţe grave în economia jocului.

1. Apărarea porţii – principiu de bază al apărării, nerespectarea sau lipsuri în aplicarea lui duc inevitabil la primirea golului.

2. Intrarea în posesia mingii (recuperarea) – constă în întreprinderea cât mai multor acţiuni agresive care să determine atacanţii să greşească, pentru a putea intra cât mai rapid în posesia mingii.

3. Adaptarea apărării la atacul advers – constă în capacitatea echipei şi jucătorilor de a răspunde prompt la sistemul de atac al adversarilor.

4. Provocarea greşelilor adversarului şi valorificarea lor – principiu prin care caracterul activ, dinamic şi agresiv al apărării, dublat de o anticipare a acţiunilor adversarilor, îi determină pe aceştia să greşească, greşeli care trebuiesc prompt valorificate prin declanşarea unor acţiuni rapide de atac a echipei proprii.

Fazele apărării Atacul advers poate fi destrămat prin acţiunile individuale şi colective ale

jucătorilor aflaţi în apărare, respectând principiile şi regulile tactice ale apărării aplicate după necesităţi şi corespunzătoare fazelor de joc.

De altfel, lupta pentru recuperarea mingii începe din momentul pierderii ei şi se desfăşoară chiar în terenul advers.

Apărarea în jocul de fotbal se desfăşoară în trei faze care se condiţionează reciproc, derivând una din alta.

Faza I este faza de apărare declanşată chiar de jucătorul care a pierdut mingea care începe acţiunea de recuperare a ei încercând o deposedare, aplicând presingul, ceilalţi coechipieri marcând adversarii fără minge.

În caz de nereuşită, echipa se implică în totalitate în faza a doua. Faza a II-a constă în replierea rapidă, organizarea apărării şi lupta pentru

recuperarea mingii. În cazul în care recuperarea mingii nu a fost făcută în prima fază, apărătorii se vor replia rapid în jumătatea proprie în zonele 1-2, organizând apărarea în aceste zone, folosind presingul sau apărarea combinată, închizând culoarele şi nerenunţând la ideea de a reintra în posesia mingii.

Faza a III-a constă în organizarea apărării imediate şi apărarea porţii. Este o faza de intervenţie directă în care echipa, după aşezarea în dispozitivul de apărare, intervine direct asupra celui mai periculos adversar, împiedicându-l să pătrundă sau să şuteze la poartă, folosind mijloacele tacticii individuale şi colective.

Echipa, folosind apărarea în zonă sau combinată, nu va renunţa nici un moment la recuperarea mingii dar în această fază importantă este apărarea porţii prin intervenţii hotărâte asupra jucătorului cu mingea şi printr-un marcaj strict asupra celorlalţi atacanţi.

Formele apărăriiJocul de apărare, în desfăşurarea sa, îmbracă diferite forme sub care

acţionează jucătorii în acest moment tactic.

38

Prin formele apărării înţelegem aspectele exterioare distincte şi necesare de manifestare a echipei (aşezare în teren), expresie a conţinutului (modul de organizare şi acţionare) în diferitele momente ale jocului, folosind întregul arsenal de mijloace tehnico-tactice în scopul realizării sarcinilor de joc în apărare.

În comparaţie şi opoziţie cu faza de atac, apărarea are consacrate modalităţi de exprimare mai reduse dar mai concrete.

Transformarea concepţiei defensive a fost determinată de evoluţia formelor şi sistemelor de apărare, determinând la rândul ei apariţia simultană a mai multor modalităţi de apărare.

Dispariţia diviziunii tactice a obligaţiilor de joc, care împărţea echipa în atacanţi şi apărători, a dus la apariţia sarcinii duble îndeplinită de fiecare jucător, manifestare prezentă încă din timpul desfăşurării propriilor acţiuni de atac.

Actualmente fotbalul modern abordează concepţiile defensive în faze totale sau parţiale de apărare, ambele orientări având randament atunci când sunt realizate cu angajare şi responsabilitate.

Din punct de vedere al formelor de marcaj utilizate, apărarea poate fi zonală sau combinată.

Sistemele de joc în apărare înseamnă organizarea jucătorilor în acest moment tactic pe baza unor forme particulare de marcaj, din cadrul unor dispozitive mai fixe sau mai elastice, în funcţie de capacităţile şi valorile individuale ale echipei.

Accentuarea formelor de marcaj în definirea sistemelor de apărare a apărut datorită faptului că, în prezent, dispozitivele s-au înmulţit foarte mult, ele nu mai prezintă astăzi nota esenţială a unui sistem, apariţia şi dezvoltarea marcajului şi formelor sale de azi indicând evoluţia şi clasificarea lor prezentă.

Apărarea în zonă Putem defini apărarea în zonă ca o modalitate de organizare a jucătorilor

prin care fiecare răspunde de o anumită zonă din teren, supraveghind şi urmărind atacanţii care intră şi părăsesc această zonă.

Ea cere apărătorilor câteva calităţi tactice referitoare la: - simţ dezvoltat al plasamentului; - cunoaşterea la perfecţie a marcajului la supraveghere; - spirit dezvoltat de anticipaţie. În mod practic zonele de acţiune ale apărătorilor sunt delimitate de

poziţiile obişnuite ale jucătorilor din apărare dar ele se interferează, jucătorii prin acţiunile întreprinse în cadrul jocului de apărare (întrajutorare) acţionând şi în zonele limitrofe.

Construirea sistemului de apărare în zonă se face prin împărţirea spaţiului defensiv în zone şi linii în cadrul cărora jucătorii acţionează prin mijloacele specifice, impunând asigurarea unei acoperiri perfecte a spaţiului de apărare din faţa porţii şi în special a celui central şi, în funcţie de punctele tari ale atacului advers, supraîntărirea zonelor de apărare corespunzătoare.

Totodată, dispozitivul trebuie să dispună de omogenitate şi mobilitate, între diferitele zone să existe relaţii de colaborare.

Mijloacele tactice folosite în realizarea sistemului de apărare în zonă, cu care se concretizează activitatea jucătorilor, sunt:

- dublajul, - preluarea adversarului, - grupajul, - schimbul de oameni.

39

Întreaga organizare a zonei se face în vederea deposedării adversarului de minge – intercepţiei.

Forma în care este construit dispozitivul diferă de la echipă la echipă, fiind mai fixă sau mai mobilă, adaptată permanent situaţiilor de atac.

Dinamica apărării în zonă are reguli proprii, în ansamblu, sistemul fiind apreciat după modul de acţiune al liniei de fundaşi care poate juca normal, prin dublaje şi scară, cu libero sau în linie.

În acest sistem mişcarea individuală a jucătorilor se face în funcţie de câteva repere determinate de locul de acţiune al adversarului cu mingea, în funcţie de care apărătorul îşi stabileşte o poziţie şi un plasament pentru a dubla. În acelaşi timp însă, apărătorul se plasează şi în funcţie de mişcarea partenerilor, astfel că poziţia lui dinamică este determinată la un moment dat de poziţia mingii, a adversarului, a partenerului cate atacă şi a celorlalţi care se plasează şi ei.

Datorită stabilităţii relative a jucătorilor în sistem, apărarea în zonă dezvoltă relaţii tactice de colaborare accentuată între apărătorii apropiaţi, între fiecare 2 sau 3 dintre ei, relaţii care reprezintă elemente tactice stabile caracteristice zonei, cât şi un mod de acţiune a 2-3 jucători asupra acţiunii adverse.

În general, apărarea în zonă este folosită împotriva atacului în circulaţie şi a combinaţiilor bazate pe pătrunderi individuale, obligă adversarul să tragă la poartă de la distanţă şi oferă şanse mari de interceptare a mingii.

Apărarea combinată În literatura de specialitate apărarea combinată este definită ca fiind un

sistem ce rezultă din fuziunea apărării în zonă cu cea care utilizează marcajul „om la om”.

Apărarea combinată reprezintă de fapt capacitatea echipei de a folosi alternativ oricare din sistemele defensive cunoscute, presupunând cunoaşterea şi combinarea legilor şi mecanismelor de funcţionare a fiecărui sistem în parte.

Această formă de apărare asigură concomitent pe de o parte acoperirea unor zone mai îndepărtate de locul unde se joacă mingea, iar pe de altă parte marcajul strict – om la om – al adversarilor din apropierea mingii.

În esenţă, sistemul bogat în mijloace al apărării combinate, printr-o organizare mobilă a modului de acţiune, printr-o alternanţă strategică a acestor mijloace, se apropie şi defineşte conceptul de apărare totală, a cărei legi principale în fotbalul modern se referă la executarea permanentă a unei defensive pe tot terenul.

Calitatea jocului în apărare, respectiv eficienţa lui, este dată de alternanţa formelor de apărare, tip marcaj om la om sau zonă, care pune probleme dificile atacului advers.

Apărarea combinată este aplicată de obicei în zonele 1 şi 2 ale terenului. Considerăm că pentru fotbalul şcolar aceste două forme de apărare sunt

suficiente, apărarea „om la om” fiind mai dificilă, va apărea în procesul de instruire a echipelor de performanţă.

Mijloacele tactice colective în apărareMaterializarea jocului în apărare se face printr-o serie de relaţii între

jucătorii dispozitivului, care au un pronunţat caracter distructiv a structurilor de atac adverse.

Relaţiile defensive au drept caracteristică un spirit colectiv ridicat, omogen, cu o structură stabilă, determinate de duritatea jocului de apărare.

Mijloacele tacticii colective cu care se realizează jocul de apărare sunt:

40

Dublajul, relaţie de bază a fazei de apărare care angajează în intervenţie cu cuplul de jucători, distanţaţi optim, din care unul atacă adversarul cu minge iar celălalt îl dublează, pregătit pentru o a doua acţiune de deposedare. Dublajul este o relaţie curentă a jucătorilor fundaşi în zona dinaintea porţii dar se poate constitui în orice altă parte a terenului în care se urmăreşte deposedarea adversarului şi recuperarea mingii.

Dublajul multiplu, cunoscut şi sub denumirea de “scara” sau “diagonala braziliană”, constă în dispunerea a 3-4 jucători pe o linie oblică, orientată spre jucătorul cu mingea, având drept scop asigurarea unei succesiuni de intervenţii în vederea protejării porţii şi a deposedării. Distanţele dintre jucătorii care alcătuiesc “scara” sunt variate, fiind reduse proporţional cu periculozitatea atacului advers.

Această relaţie de colaborare defensivă este mijlocul principal şi caracteristic al sistemului de apărare în zonă şi apare rareori în apărările care utilizează marcajul “om la om” pe tot terenul.

Suplinirea, relaţie defensivă recent apărută în jocul de apărare, fiind rezultanta interferenţei posturilor, a participării apărătorilor în fazele de atac. Ea reprezintă o relaţie a unui jucător cu zona partenerului său, având ca sarcină principală preluarea acestui partener aflat la rândul său într-o acţiune externă zonei sale.

Suplinirea zonei apare ca rezultat al efectuării colective a marcajului individual pe suprafeţe mari de joc.

În jocul actual, suplinirea constituie o relaţie reciprocă între toţi jucătorii de câmp, realizată în fiecare fază de joc.

Schimbul de zone, relaţie tactică specifică apărării în zonă, o acţiune temporară şi reversibilă aparţinând predominant fundaşilor şi constă în părăsirea de către un fundaş a zonei proprii pentru a acţiona în altă zonă, locul lui fiind preluat de apărătorul în a cărui zonă a intrat sau, în extremis, de către altul.

Schimbul de marcaj, apare ca necesitate atunci când atacanţii, prin demarcări succesive, scapă de propriul apărător, locul acestuia fiind preluat de cel mai apropiat apărător.

Este prezent în apărările combinate dar şi în cele în zonă, mai ales în contracararea atacului în circulaţie în apropierea porţii.

Toate aceste acţiuni descrise mai sus poartă în ele, pe lângă caracterul lor distructiv, germenii viitoarei acţiuni ofensive; după deposedare, jucătorii care au recâştigat balonul formează împreună primul nucleu de atac.

IV.5.2. Tactica colectivă în atac

Atacul este situaţia tactică fundamentală de joc, care reprezintă totalitatea acţiunilor individuale şi colective într-o succesiune necesară şi distinctă întreprinsă de atacanţi, precum şi inter-relaţiile dintre aceştia din momentul intrării în posesia mingii cu scopul de a înscrie gol (sau a finaliza).

Echipa este considerată în atac atunci când unul dintre jucători intrând în posesia mingii are posibilitatea să iniţieze şi să dezvolte acţiuni ofensive prin folosirea unor procedee şi combinaţii tactice care să dezorganizeze dispozitivul advers, creându-şi posibilitatea de a marca goluri.

Atacul se concretizează prin acţiuni colective în sensul că, în lupta pentru depăşirea defensivei adverse participă un număr mai mare de jucători sau prin acţiuni individuale, în care lupta de depăşire a defensivei este dusă în mod direct de un singur jucător.

41

Acţiunile de atac se desfăşoară pe tot terenul, dar ele trebuie elaborate de asemenea manieră încât dereglarea dispozitivului advers de apărare să fie făcută cu un scop bine definit, creând atacanţilor poziţii cât mai favorabile de finalizare.

În acţiunile de atac şi în raport cu locul unde echipa a intrat în posesia mingii, jucătorul intrat în posesia ei trebuie s-o transmită cât mai rapid coechipierilor, pentru a surprinde apărarea nepregătită sau cu posibilităţi reduse de ripostă.

În faza de pregătire, jucătorii folosesc pentru realizarea atacului mijloacele tacticii colective ca: pasa, schimbul de locuri, demarcările, combinaţiile. În această fază nu se poate anticipa intenţia finală, adică zona unde se va desfăşura atacul final (finalizarea), aceasta depinzând de prezenţa şi riposta adversarului.

Principiile atacului Desfăşurarea acţiunilor de atac trebuie să se conformeze unor principii

general valabile, care au un pronunţat caracter tactic, ele reprezentând liniile directoare de orientare şi de desfăşurare a jocului unei echipe.

Posesia mingii – principiul prin care stăpânirea pe o perioadă mai mare de timp a posesiei mingii dă posibilitatea echipei să controleze jocul, să-şi organizeze mai bine fazele de atac, să-şi pregătească finalizarea şi, în final, să-şi impună tactica de joc asupra adversarului.

Atacarea porţii adverse – principiul de bază al atacului care constă în subordonarea tuturor acţiunilor echipei şi jucătorilor, scopul principal al jocului fiind înscrierea golului. În vederea atingerii acestui scop, caracterul jocului trebuie să fie ofensiv-agresiv, toate acţiunile fiind direcţionate asupra porţii adverse.

Crearea raportului supranumeric – principiul prin care acţiunile de atac efectuate să creeze un plus de jucători într-o anumită zonă a terenului, în care se încearcă finalizarea.

Adaptarea atacului la specificul apărării – principiul care are la bază capacitatea tactică a atacanţilor de a găsi cele mai optime soluţii în depăşirea apărării adverse. Elasticitatea sistemului de atac adoptat răspunde permanent la apărarea adversă.

Provocarea şi valorificarea greşelilor – constă în executarea unor acţiuni dinainte pregătite, care să determine adversarul să greşească, valorificând imediat greşeala prin recuperarea mingii sau prin declanşarea imediată a unei acţiuni ofensive.

În actuala conjunctură a fotbalului cu sisteme de apărare supraaglomerate dublate de o pregătire fizico-tehnică deosebită, respectarea şi aplicarea acestor principii constituie o cerinţă de bază în rezolvarea cu succes a sarcinilor de atac.

Fazele atacului Desfăşurarea jocului de atac se efectuează printr-o succesiune de

acţiuni în timp şi în spaţiu care se diferenţiază prin scopul, conţinutul, mijloacele de realizare şi prin zonele în care au loc.

Această desfăşurare a fost împărţită de specialişti în trei faze, care nu se desfăşoară totdeauna în aceeaşi succesiune sau chiar pot lipsi în desfăşurarea atacului.

Faza I: Intrarea în posesia mingii şi trecerea din apărare în atac. Este faza în care echipa aflată în apărare recuperează mingea în zona 1

sau 2 (prin portar sau prin deposedare) şi desfăşoară o acţiune de contraatac sau atac rapid în sistemul propriu. Trecerea din apărare în atac se efectuează

42

în funcţie de dispunerea momentană a adversarilor, de reacţia lor (presing), de direcţiile de deplasare ale jucătorilor proprii (demarcări), de natura declanşării acestei faze (degajarea portarului sau de angajare în adâncime printr-o pasă a jucătorului care a făcut deposedarea).

Faza a II-a: Pregătirea şi desfăşurarea atacului Acţiunile acestei faze se desfăşoară de obicei în zonele 2 şi 3 ale

terenului, prin atac rapid, atac poziţional sau în atacul în circulaţie de jucători şi minge, cu scopul de a disloca sistemul defensiv de joc preconizat prin acţiuni conştiente coordonate şi incisive pregătitoare realizării fazei a III-a.

Faza a III-a: Finalizarea atacului Este rezultatul combinaţiilor şi acţiunilor desfăşurate în faza a II-a după o

succesiune de acţiuni tactice individuale şi colective, conform sistemului propriu şi care prin jucătorul cel mai indicat prin plasament va efectua pasa decisivă spre coechipierul cel mai bine plasat şi infiltrat care va finaliza prin şut la poartă.

În această ultimă fază echipa va acorda maximă importanţă rezolvării eficiente a următoarelor situaţii:

- aruncărilor de la margine în zona 2 şi mai ales 1 a apărării adverse; - loviturilor libere din aceste zone; - cornerelor; - mingilor respinse de portar sau ricoşate din bară. Desfăşurarea acţiunilor de atac are la bază aplicarea principiilor şi

regulilor tactice de joc, atacul trebuind să se desfăşoare cât mai variat prin alternarea paselor lungi cu cele scurte, a schimbului variat de locuri, transmiterii în tot terenul, să se acţioneze pe spaţii cât mai mari.

Conceput şi desfăşurat în acest mod, atacul reuşeşte să disloce mai uşor dispozitivul de apărare advers, creând culoare de pătrundere şi finalizare.

Atacul trebuie să se desfăşoare rapid, principiul de bază în fotbalul modern bazat atât pe transmiterea precisă şi rapidă a mingii, cât şi prin acţiunile rapide de deplasare ale jucătorilor şi prin executarea rapidă a procedeelor tehnice.

Formele atacului Prin formele atacului înţelegem aspectele exterioare distincte şi necesare

de manifestare a echipei, expresie a conţinutului (modului de organizare) în diferitele momente ale jocului, folosind întregul arsenal de mijloace tehnico-tactice, în scopul realizării sarcinilor de joc.

Prima formă şi cea mai eficientă de manifestare a unei acţiuni de atac este contraatacul.

Contraatacul este acţiunea individuală sau colectivă executată prin surprindere, precis şi în mare viteză, imediat după intrarea în posesia mingii, înainte ca adversarii să poată replia şi interveni.

Contraatacul poate fi iniţiat de către portar sau de oricare din jucătorii care au intrat în posesia mingii şi care printr-o pasă decisivă lungă la un coechipier bine plasat pune pe picior greşit întregul sistem defensiv advers.

Contraatacul prezintă trei faze: - iniţierea (declanşarea); - desfăşurarea; - finalizarea. La desfăşurarea contraatacului pot lua parte în afara vârfurilor

specializate (atacanţi) şi fundaşii laterali, cât şi mijlocaşii folosiţi ca intermediari. Finalizarea contraatacului se efectuează prin acţiuni decisive purtate în

mare viteză de conducere, pătrundere şi şut la poartă, prin minge primită dintr-un culoar sau centrare laterală.

43

Cerinţele privind realizarea contraatacului Folosirea contraatacului în timpul jocului presupun existenţa unor condiţii

necesare pentru realizarea lui în cât mai bune condiţii. Acestea ar fi: - gândirea tactică evoluată, pentru a sesiza situaţiile favorabile de

iniţiere şi declanşare; - promptitudinea şi precizia pasei de contraatac; - demarcarea şi pătrunderea corectă cu orice parte a corpului; - conducerea şi şut la poartă în mare viteză; - pregătirea fizică superioară a atacanţilor şi fundaşilor laterali, la care

predomină rezistenţa în regim de viteză şi mai ales viteza de deplasare; - prezenţa unor vârfuri de atac cu forţa de pătrundere tehnică, capabile

să finalizeze acţiunile de contraatac în condiţii de adversitate extremă. Indicaţii metodice: Aplicarea contraatacului este posibilă numai în anumite condiţii de joc şi

cu anumiţi jucători. În primul rând, profesorul trebuie să aprecieze capacitatea şi

disponibilitatea jucătorilor pentru astfel de acţiuni, gradul lor de pregătire fizică şi tehnică pentru a putea folosi această formă a atacului.

Din punct de vedere tehnic se va acorda o atenţie deosebită paselor lungi efectuate de către portari şi fundaşi, perfecţionării preluării în condiţii de deplasare în mare viteză, conducerii rapide a mingii şi a şutului la poartă din viteză şi în condiţii de luptă cu adversarul.

Atacul rapid este o formă de desfăşurare foarte rapidă în timp foarte scurt a unor acţiuni tehnico-tactice, individuale şi colective simple, orientate inclusiv spre poarta adversă prin 5-6 pase. Apariţia acestei forme de atac a fost determinată de pregătirea fizică tot mai bună a jucătorilor, de reducerea şi micşorarea spaţiilor de pătrundere spre poartă, de adoptare a apărărilor supraaglomerate. Depăşirea acestor dificultăţi a fost considerată ca posibilă numai prin mărirea ritmului de joc, reducerea numărului de pase şi precizia acestora care pot disloca mai uşor dispozitivul advers de apărare. Reuşita acestei acţiuni depinde în mare măsură de capacitatea jucătorilor de a gândi şi acţiona foarte rapid şi exact. Formele prin care se poate realiza atacul sunt două: atacul simplu şi atacul prin acţiuni combinative.

Atacul simplu se realizează printr-un număr redus de pase (3-4) la distanţe mari şi medii, prin lansări şi pătrunderi, pretinzând o mare precizie în transmiterea mingii, precum şi execuţii tehnico-tactice efectuate în mare viteză.

Atacul rapid prin acţiuni combinative se realizează tot printr-un număr redus de pase (4-6) transmise în joc la distanţe medii sau mici, directe, prin deviere, concomitent cu demarcări succesive pe poziţii viitoare sau de sprijin.

Condiţia primordială a reuşitei atacului rapid este ca mingea să ajungă pe traseul cel mai scurt şi în mare viteză într-o poziţie liberă a apărării adverse. La aceste acţiuni de atac pot participa jucători din fiecare compartiment al echipei, în funcţie de locul şi zona unde a fost recuperată mingea. Condiţia de bază pentru reuşita acestei acţiuni de atac constă în cursivitatea şi viteza acţiunilor care surprind adversarul nepregătit, acesta nemaiputând lua măsuri eficient de contraatacare.

Atacul poziţional constituie forma de atac organizat a jucătorilor în zona a IV-a şi chiar în zona a III-a, pe cât posibil în supranumeric, pe un front cât mai larg, acţionând prin pase scurte şi medii, bazat pe combinaţii de 2-3 jucători. Caracteristic acestei forme de atac este modul de acţiune al jucătorilor şi anume demarcarea spontană şi derutantă cu pătrunderi perpendiculare sau

44

oblice spre poartă, care pot favoriza schimburile de locuri, încrucişările şi un-doi-urile.

Cerinţe: - utilizarea celor mai potrivite procedee tehnice de luptă şi preluare pe

suprafeţe mici în condiţii de luptă directă cu adversarii; - elementul surpriză datorat demarcărilor spontane şi derutante; - evitarea aglomerării pe o porţiune de teren. Indicaţii metodice: - la baza acestei forme de atac stă pasarea mingii cu particularităţi de

precizie, intensitate controlată, executate de obicei la întâlnire (poziţii viitoare); - executarea paselor şi preluărilor în condiţii cu adversitate, în viteză,

pătrunderi cu mingea la picior cu schimbări de ritm; - executarea centrărilor de pe ambele părţi, în viteză, din poziţii dificile şi

adversitate, cu diferite traiectorii, înspre careul mic sau mijlocul careului mare. Mijloace de realizare a tacticii colective în atac

Mijloacele colaborării ofensive, în raport cu toate celelalte relaţii de joc, au un caracter constructiv, reieşit din colaborarea dintre jucători în timpul desfăşurării atacului şi un caracter conştient creator rezultat din adversitatea ce li se opune permanent în acţiunile pe care le desfăşoară în vederea finalizării. Relaţiile ofensive au o structură mobilă şi variabilă, declanşarea lor accentuând caracterul creator al jucătorilor solicitaţi să-l manifeste în alegerea soluţiei optime de rezolvare. În fotbalul actual, datorită evoluţiei ascendente a parametrilor fizici, tehnici, tactici, pe care atacantul i-a dobândit, sfera relaţiilor dintre jucători cuprinşi în faza de atac s-a lărgit considerabil. Alături de relaţiile clasice prin care colaborează atacanţii – pasa, combinaţia, schema – au apărut unele noi, provenite din intensitatea jocului în mişcare şi a interferenţelor zonelor ca: circulaţia, susţinerea, gruparea. La baza tuturor acţiunilor tactice colective pentru atac stau procedeele tehnice şi acţiunile tactice individuale, respectând regulile tacticii individuale. Pasa între doi şi trei jucători

Pasa reprezintă componenta tehnică cea mai importantă pentru desfăşurarea atacului, care constă în transmiterea conştientă a mingii de la un coechipier la altul, în timp util, precis pentru a fi utilizată imediat fără modificarea vitezei de deplasare, fără a executa mişcări în plus în recepţionarea ei. Conţinutul pasei este complex, însemnând tehnică de lovire a mingii, precizie. Ea înseamnă gândire şi act tactic, întrucât dintr-o sumedenie de posibilităţi de pasare trebuie aleasă una, cea mai logică. Pasa trebuie să fie promptă, precisă, să aibă viteza corespunzătoare distanţei la care este transmisă. Clasificarea paselor – este determinată de distanţa corespunzătoare transmiterii lor, direcţie, traiectorie, poziţia adversarilor şi coechipierului care o primeşte, tăria, cerinţele tactice ale fazei:

- distanţa de transmitere – pasa lungă, medie, scurtă; - distanţa de transmitere – pasa înainte, înapoi, diagonală, laterală; - traiectoria – pasa înaltă, la semiînălţime, joasă; - poziţia partenerului – pasa la picior, la înălţime (poziţia viitoare); - rezolvarea imediată a fazei – pasa tăiată, deviată, auto-pasă.

Folosirea tuturor acestor pase este determinată de situaţia tactică de moment din joc, ele adaptându-se zonei de teren şi atac în care se execută. Pasa scurtă şi medie este folosită de toţi jucătorii în toate zonele terenului, frecvenţa ei fiind mai sporită în jocul la mijlocul terenului. Este o pasă

45

de siguranţă în executarea atacului rapid, în faza de iniţiere şi organizarea atacului în zona 4, ea reuşind eliminarea succesivă a apărătorilor prin circulaţii şi combinaţii ingenios construite. Pasa lungă – se foloseşte în raport cu scopul tactic urmărit:

- Degajarea – executată de portar pentru repunerea mingii în joc sau de către un apărător pentru îndepărtarea pericolului din apropierea propriei porţi. Ca scop tactic poate fi de angajare a vârfurilor prin contraatac.

- Lansarea – caracteristica jucătorilor aflaţi la mijlocul terenului care transmit mingea în adâncime spre un jucător atacant (apărător de margine infiltrat în atac, extremă) ce se lansează în diagonală neobservat de apărători, din culoarul 2 spre culoarul 1.

- Deschiderea – reprezintă o pasă lungă din zona 2 (teren propriu) spre un jucător din culoarul 2 stânga sau dreapta – deci oblic spre marginile terenului.

- Centrarea – pasă lungă din culoarele 2 spre interiorul suprafeţei de poartă pentru finalizare. Pasele înainte-înapoi reprezintă, în cadrul circulaţiei generale a mingii, factorul de direcţie de atac şi este determinată de acţiunea pe care o încearcă atacantul cu mingea, în funcţie de replica apărătorilor, în general în zona 4. Realizarea oricăror combinaţii, scheme sau circulaţii tactice este condiţionată de pasarea mingii fără de care acestea nu se pot desfăşura. Un-doi-ul (dă şi du-te) Mijloc de realizare a tacticii colective în atac prin care se poate anihila intervenţia unui apărător, depăşirea fiind efectuată prin pasă la un coechipier, de păşirea adversarului şi reprimarea mingii în spatele acestuia. Acţiunea este folosită împotriva apărărilor aglomerate. Circulaţiile tactice Activitatea de bază şi esenţială a fazei de atac, aceea care îi conferă conţinut, mişcare şi organizare, o reprezintă circulaţia mingii şi a jucătorilor. Circulaţia mingii se defineşte ca o transmitere a obiectului de joc între partenerii aceleaşi echipe cu scopul depăşirii poziţiei adversarului, cu scopul de o uşura finalizarea sau chiar a finaliza. Ea este rezultanta acţiunii active şi conştiente a jucătorilor în efectuarea unor manevre optime, pentru depăşirea apărării adverse. Mecanismul circulaţiei mingii şi jucătorilor este complex, constituind o împletire a acţiunii învăţate cu altele spontane. Deşi în circulaţie sunt cuprinşi mai mulţi jucători, doar 2 sunt activi, pasatorul şi primitorul care decid sensul circulaţiei, ceilalţi jucători constituiţi într-un grupaj de susţinere prin demarcări succesive vin în ajutorul celor doi. Circulaţia tactică trebuie să respecte anumite reguli, care îi decid randamentul. Ea trebuie să fie directă, colectivă, creatoare şi surprinzătoare, folosirea ei îmbrăcând mai multe scopuri tactice, de organizarea a atacului, de declanşare a unei scheme tactice şi de finalizare. V. ORGANIZAREA ŞI CONŢINUTUL INSTRUIRII ECHIPEI REPREZENTATIVE ŞCOLARE V.1. Organizarea activităţii fotbalistice şcolare Activitatea fotbalistică la nivelul ciclului gimnazial are următoarea structură:

46

Echipa reprezentativă a şcolii, formată din cei mai buni 18-20 jucători. Baza acestei reprezentative şcolare care participă la competiţiile locale, judeţene, zonale şi naţionale conform sistemului competiţional, se pune în principal, pe elevii claselor mari, respectiv clasele VII-VIII; Echipa de perspectivă a şcolii, formată din 20 jucători, în principal elevi ai claselor mai mici, respectiv clasele V-VI, care participă în campionatele rezervate categoriilor respective de vârstă. Echipele reprezentative ale claselor. Aceste echipe constituie baza de selecţie pentru cele două reprezentative ale şcolii, care participă la campionatele inter-clase pe şcoală. Activitatea reprezentativelor şcolare trebuie conjugată cu preocuparea încadrării tuturor elevilor doritori să practice jocul de fotbal. Această activitate poate fi în scop recreativ sau poate fi pentru ridicarea măiestriei sportive. În continuare, prezentăm Sarcinile cadrului didactic care răspunde de activitatea fotbalistică din şcoală: a) să realizeze planul de activitate fotbalistică din şcoală şi să întocmească

planul de pregătire al echipelor reprezentative; b) să răspundă de pregătirea şi prezentarea echipelor reprezentative ale şcolii

la competiţii; c) să desfăşoare o permanentă activitate de selecţie; d) să se ocupe de dezvoltarea bazei materiale a şcolii, necesară instruirii

fotbaliştilor; e) să organizeze competiţiile de masă la nivelul şcolii (campionatul inter-clase); f) să urmărească să nu se suprapună campionatul şcolar cu alte activităţi

sportive; g) să facă parte din comisia de organizare a campionatului pe localitate. Alte aspecte privind organizarea activităţii fotbalistice din şcoală • Pentru pregătirea echipelor de fotbal se va ţine cont de condiţiile materiale

existente în şcoală. În general, lecţiile de educaţie fizică şi activităţile sportive se desfăşoară pe terenuri de dimensiuni reduse, amenajate pentru handbal, baschet, volei. Pentru echipele reprezentative, aceste terenuri nu asigură condiţii optime pentru pregătirea tinerilor fotbaliştilor, dar folosite raţional, aceste spaţii pot fi de un real ajutor.

• Profesorul care se ocupă de pregătirea echipelor reprezentative va trebui să ţină cont de procurarea echipamentului şi a mingilor pentru antrenamente şi de prezentarea la competiţiile sportive fotbalistice.

• Elevii componenţi ai echipelor reprezentative vor efectua controlul medical de cel puţin două ori pe an.

V.2. Selecţia şi formarea unei echipei reprezentative şcolare

Pentru depistarea elevilor talentaţi, selecţia trebuie să aibă un caracter permanent, aceasta efectuându-se în cadrul orelor de activităţi sportive, orelor de educaţie fizică şi competiţiilor de masă.

Pentru a organiza şi pregăti o echipă de fotbal, în cadrul selecţiei trebuie să ţinem cont de următoarele criterii esenţiale: a) Starea de sănătate. Este un criteriu obligatoriu, eliminatoriu şi general

valabil. b) Dezvoltarea fizică. Se va ţine cont de următoarele aspecte: − segmente proporţional dezvoltate, cu indici crescuţi ai perimetrului toracic şi ai volumului musculaturii inferioare; − talie destul de ridicată; − mobilitate corespunzătoare în principalele articulaţii ale aparatului locomotor;

47

− supleţe musculară; − indici crescuţi de adaptabilitate ai aparatului cardiovascular şi ai celui respirator la eforturi prelungite şi repetate. Trebuie spus că, cel puţin în ciclul gimnazial, dezvoltarea fizică nu poate fi un criteriu de selecţie, deoarece elevii nu cresc constant, ci în salturi, că nu există o concordanţă între dezvoltarea fizică şi bagajul de cunoştinţe şi deprinderi motrice, uneori aceşti factori găsindu-se în raport de adversitate. În acest caz, dezvoltarea fizică poate fi înlocuită în acest ciclu cu situaţia şcolară a elevului. Profesorul urmăreşte atent evoluţia şcolară a elevilor selecţionaţi în echipele reprezentative. În cazul în care un elev este corigent la mai multe materii şi nu apare nici o posibilitate de îndreptare a acestei situaţii, va fi scos din echipă până când îşi va rezolva problemele şcolare. c) Jocul la două porţi. Se va urmări: − îndemânarea elevului în manevrarea mingii; − viteza de reacţie, de deplasare, de execuţie a procedeelor tehnice; − rezistenţa în regim de viteză, − execuţia precisă a acţiunilor tehnico-tactice în regim de rezistenţă; − unele însuşiri şi calităţi psihice (orientarea în spaţiu, în raport cu poziţia şi acţiunile adversarilor şi coechipierilor; imaginaţia; anticiparea acţiunilor adversarilor şi coechipierilor; dăruirea de sine). • Selecţia la clasa a V-a. Jocul se va desfăşura pe teren redus, cu reguli

simplificate (mini-fotbal), profesorul având în timpul jocului intervenţii cât mai reduse. Elevii vor fi urmăriţi atât în fazele de atac cât şi în cele de apărare, în principal urmărindu-se la aceştia capacitatea de orientare în teren, uşurinţa în execuţii a deprinderilor tehnico-tactice, rezolvările rapide şi raţionale ale situaţiilor de joc. Elevii selecţionaţi vor fi cuprinşi într-o grupă de 18-20 subiecţi şi se vor pregăti în cadrul lecţiei de activităţi sportive.

La sfârşitul anului şcolar, profesorul va face încă o selecţie, după următoarele criterii: − progresia sportivă realizată; − precizia pasării mingii şi şutului la poartă; − îndemânare în manevrarea mingii; − calităţile psihice (orientarea în spaţiu, capacitatea de a coopera cu coechipierii, decizia de a lua acţiuni pe cont propriu); − capacitatea de anticipaţie a jocului, în general şi a adversarului, în special; − participarea pe tot parcursul desfăşurării jocului în acţiuni tehnico-tactice;

Din numărul total de 18-20 subiecţi, profesorul va opri 11-12 care se încadrează în cerinţele celei de a doua selecţii.

În jocul de mini-fotbal, în competiţiile rezervate elevilor, o echipă nu poate avea mai mult de 11-12 jucători. • Indicaţii metodice privind formarea unei echipe reprezentative

Profesorul trebuie să se axeze, pentru anumite perioade de timp, pe un lot şi totodată pe o echipă standard, cu care să se prezinte la jocuri. În formarea şi alcătuirea echipei şi a lotului în general, acesta va proceda astfel: Portarul – va fi selecţionat din rândul elevilor care doresc acest post şi care prezintă următoarele însuşiri: − înălţime corespunzătoare; − coordonare în acţiuni; − viteză de reacţie; − stăpânire de sine şi curaj; − supleţe şi detentă musculară.

48

Fundaşii – pentru părţile laterale ale terenului să fie selecţionaţi elevii care lovesc mingea cu piciorul îndemânatec părţii respective a terenului, respectiv pe partea stângă a terenului să fie un stângaci, iar pe partea dreaptă a terenului -un dreptaci. Pentru partea centrală a dispozitivului de apărare să fie selecţionaţi jucători de talie înaltă şi să prezinte următoarele însuşiri: − o bună detentă pentru lupta aeriană; − lovirea corectă a balonului cu capul; − viteză de deplasare şi de reacţie; − forţă pentru lupta directă cu adversarul în vederea deposedării de balon; − o bună orientare spaţio-temporară; − capacitatea de a construi acţiuni ofensive. Mijlocaşii – jucătorii de la mijlocul terenului trebuie să aibă următoarele calităţi: − clarviziune în teren şi o bună gândire tactică; − tehnică individuală foarte bună; − rezistenţă mare la eforturi îndelungate şi în tempouri variate; − capacitatea de a colabora cu ambele linii-defensivă şi ofensivă; − capacitatea de a se intercala în atac şi de a înscrie goluri; − când jocul o cere, capacitatea de a rezolva acţiunile de apărare; − precizie în transmiterea mingii (pasarea mingii şi şutul spre poartă); Atacanţii – criteriile care stau la baza selecţiei lor, sunt: − rapiditate în execuţie şi deplasare; − forţă şi precizie în loviturile cu piciorul şi loviturile la poartă cu capul; − orientare în spaţiu foarte bună; − combativitate în lupta directă cu adversarul; − anticiparea situaţiei de gol; − curaj şi siguranţă în acţiune; − concentrare psihică în momentele de finalizare; − capacitatea de a-şi depăşi adversarii prin inventivitate, spontaneitate şi fineţe tehnică.

După alcătuirea şi formarea lotului reprezentativ, urmează o serie de măsuri, precum: − în fiecare etapă a instruirii şi înainte de fiecare joc, să se transmită jucătorilor obiectivele de îndeplinit (individuale şi colective); − în timpul liber, elevii să exerseze unele execuţii tehnice, să-şi îmbunătăţească pregătirea fizică etc. • Probe şi norme de control

Profesorii care antrenează echipele reprezentative şcolare, ar trebui să testeze tinerii fotbalişti, de cel puţin două ori pe an, prin efectuarea unor probe de control. Rezultatele vor fi înregistrate în caietul de evidenţă al profesorului şi comunicate jucătorilor pentru a-i motiva în pregătire.

Prezentăm pentru cele două grupe de vârstă (11-13 ani, clasele a V-a şi a VI-a, respectiv 13-15 ani, clasele a VII-a şi a VIII-a) câteva probe şi norme de control: Probe şi norme de control privind pregătirea generală şi specifică:

Alergare de viteză pe distanţa de 50 m 11 ani → 8,7-8,8 secunde 12 ani → 8,3-8,5 secunde 13 ani → 8-8,2 secunde 14 ani → 7,7-7,8 secunde 15 ani → 7,4-7,5 secunde

Indicaţii metodice: se acordă două încercări obligatorii, cu pauză de 5 minute între ele, înregistrându-se cea mai bună. Cronometrul se declanşează la semnalul de start.

Săritura în lungime de pe loc 11-13 ani → 165-175 cm 13-15 ani → 180-185 cm

Indicaţii metodice: pentru elan, se permite o singură pendulare a braţelor. Se efectuează obligatoriu două încercări, înregistrându-se cea mai bună.

Alergare de rezistenţă

600 m → 11 ani → 2,36 - 2,40 minute13 ani → 2,31 - 2,35 minute

49

Indicaţii metodice: se efectuează diferenţiat pe cele două grupe, pe distanţele prevăzute, timpul înregistrându-se în minute şi secunde.

2000 m → 13 ani → 7,51 - 8 minute 15 ani → 7,41 - 7,45 minute

Naveta (Ştafeta) – valabil numai pentru categoria de vârstă: 11-13 ani → 12,1-12,5 secunde

Indicaţii metodice: se trasează pe pământ două linii paralele la distanţă de 10 m una de alta. În spatele celor două linii, în imediata apropiere a lor, se trasează câte 2 cercuri, cu diametrul de 0,5 m, unul lângă celălalt. În fiecare dintre cele două cercuri situate în spatele uneia dintre linii, se aşează câte o bucată de lemn, care este de forma unui cub cu latura de 5 cm. Executantul se găseşte cu picioarele în cele două cercuri care nu au cuburi. La semnal, executantul aleargă să aducă un cub şi să-l planteze într-unul din cercurile în care a stat iniţial, după care pleacă imediat să-I aducă şi să-l planteze pe cel de-al doilea în celălalt cerc. De la semnalul de plecare şi până la plantarea celui de-al doilea cub, se cronometrează. Cuburile se aşează cu mâna, fiind interzisă aruncarea lor. Se acordă 2 încercări, cu pauză de 5 minute între ele şi se notează cea mai bună.

Ridicarea trunchiului din culcat în şezând timp de 30 secunde 11-13 ani → 17-18 execuţii 13-15 ani → 18-20 execuţii

Indicaţii metodice: executantul se află culcat pe spate cu mâinile la ceafă şi coatele pe sol, genunchii depărtaţi şi îndoiţi la 90º, cu tălpile sprijinite pe sol. Un partener stă ghemuit între picioarele executantului şi îl apasă pe glezne. La semnal, executantul se ridică în poziţia şezând, atingând cu coatele genunchii, fără a se răsuci, după care revine în culcat, atingând solul cu spatele şi dosul palmelor. Se repetă ridicările şi culcările, numărându-se câte execuţii realizează subiectul în 30 secunde.

Mobilitate coxo-femurală 11-13 ani → 56-58 cm 13-15 ani → 59-61 cm

Indicaţii metodice: subiectul stă în picioare pe un scaun sau pe o banchetă înaltă de 50 cm, cu vârfurile la margine şi genunchii perfect întinşi. O riglă înaltă de 1 m, gradată din cm în cm, se găseşte fixată cu gradaţia “50” exact la nivelul suprafeţei scaunului, având gradaţia “0” deasupra şi gradaţia “100” în jos. Subiectul se apleacă, păstrând genunchii întinşi, alunecă cu vârfurile degetelor întinse în jos, pe riglă, încercând să depăşească gradaţia “50”. Rămâne aplecat în poziţia cea mai joasă timp de 2 secunde cu genunchii şi palmele bine întinse,

pentru citirea gradaţiei acolo unde au ajuns vârfurile degetelor mijlocii de la ambele mâini. Se acordă două încercări şi se notează cel mai bun rezultat.

Proba complexă 11-13 ani: 19-20 secunde – de 2 ori traseul, cu pauze între repetări 10

secunde; 13-15 ani: 36-38 secunde – de 4 ori traseul, cu pauze între repetări 10

secunde. Indicaţii metodice:

Numărul de execuţii pe grupe de vârstă: 11-13 ani – 2 repetări, cu pauză de 10 secunde între repetări; 13-15 ani – 4 repetări, cu pauză de 10 secunde între repetări; Jucătorul şi mingea sunt la 1 m în continuarea liniei formate de cele

5 jaloane, aşezate din 3 în 3 m faţă de suprafaţa de pedeapsă. La semnal, subiectul conduce mingea printre jaloane, şutează spre poartă, revine în viteză la locul de plecare. Următorul traseu începe după 10 secunde pauză. Proba se desfăşoară pe terenul amenajat în cadrul şcolii.

16 m

3 m

Lovirea mingii suspendate cu capul 11-13 ani → în 15 secunde la 25-30 cm – de 6 ori 13-15 ani → în 20 secunde la 30-35 cm – de 8 ori

Indicaţii metodice: mingea este legată cu şnur şi suspendată la înălţimea prevăzută în tabelele de norme. Distanţa se măsoară din creştetul subiectului până la mijlocul mingii. Executantul are la dispoziţie, în funcţie de grupa de vârstă din care face parte, 15 sau 20 secunde, timp în care el trebuie să sară şi să lovească mingea cu capul (cu fruntea şi cu pendularea trunchiului), de cât mai multe ori posibil, putându-se deplasa în jurul mingii după prima lovitură, cum doreşte. Nu se ia în considerare numărul de sărituri, ci numărul de lovituri prin care mingea este făcută să se balanseze.

Lovirea alternativă a mingii la două porţi 11-13 ani → 10 acţiuni: 3-5 şuturi pe spaţiul porţii 13-15 ani → 14 acţiuni: 3-5 goluri

Indicaţii metodice: În fiecare poartă se află câte un portar cu 3-4 mingi. Jucătorul care şutează spre poartă se află la mijlocul terenului, între cele două porţi, într-o zonă de 2 m lăţime, pentru grupa 11-13 ani şi 1,5 m pentru grupa 13-15 ani, de unde se finalizează. Cei din grupa de vârstă mai mare vor lovi mingea direct din întoarcere sau după o preluare a mingii, transmisă de portarul

50

51

căruia i s-a şutat. Subiecţii grupei mici, înainte de a şuta spre poartă, pot atinge mingea încă de 1-2 ori după preluare. Exerciţiul se termină după efectuarea numărului de acţiuni prevăzut pentru fiecare grupă de subiecţi. Proba se desfăşoară pe terenul amenajat în cadrul şcolii.

Genuflexiuni pe un picior şi pe celălalt 11-13 ani → 8 repetări 13-15 ani → 10 repetări

Indicaţii metodice: subiectul ridică ambele braţe şi un picior întins în faţă, la orizontală, după care execută genuflexiunea pe piciorul de sprijin. Se iau în considerare genuflexiunile în care şezutul coboară sub nivelul genunchiului piciorului de execuţie. Când subiectul nu mai poate continua din cauza oboselii, va continua cu celălalt picior.

Aruncarea mingii medicinale spre înainte cu două mâini de deasupra capului 11-13 ani → 2kg – 5-6 m 13-15 ani → 3kg – 6-7 m

Indicaţii metodice: subiectul stă cu picioarele uşor depărtate, poziţionate pe aceeaşi linie, cu mingea medicinală ţinută în mâini deasupra capului, mingea lipită de ceafă, după care îşi lasă uşor corpul pe spate, îndoaie genunchii pentru elan şi execută aruncarea mingii. Picioarele nu se dezlipesc de pe sol.

• Norme privind dezvoltarea somatică Talia Greutatea

11 ani → 1,39 m 11 ani → 32 kg 12 ani → 1,44 m 12 ani → 36 kg 13 ani → 1,51 m 13 ani → 40 kg 14 ani → 1,61 m 14 ani → 45 kg 15 ani → 1,65 m 15 ani → 51 kg

V.3. Conţinutul instruirii pe categorii de vârstă Grupa de vârstă 7-11 ani: clasele I-IV

Modelul fizic, psihic şi tehnico-tactic al jucătorului din ciclul primar Dezvoltarea fizică - la această categorie de vârstă nu există diferenţe esenţiale, în ceea ce

priveşte talia, greutatea, dezvoltarea sistemului nervos şi neuromuscular şi a sferei vegetative;

- talia creşte cu aproximativ 5cm/an, iar greutatea 2,3-3,5 kg.; - sistemul osos comparativ cu musculatura este mai dezvoltat; - tonusul muscular este mai scăzut şi permite efectuarea mai amplă a

mişcărilor, dar este defavorabil mişcărilor fine şi precise. Calităţi psihice - transformările la această vârstă se fac lent; - interesul pentru jocul de fotbal rămâne ridicat dar el se „împleteşte” cu

atitudinile de supărare şi indispoziţie (8-9 ani); - antrenate, capacităţile senzorial-perceptive şi interpretative

(comprehensive) ale percepţiei devin mai acute şi eficiente. Calităţi motrice - motricitatea în această perioadă este debordantă, capacitatea de învăţare

motrică este remarcabilă, dar posibilităţile de fixare a mişcărilor noi sunt reduse;

- repetarea sistematică integrează şi stabilizează structura nouă în repertoriul motric al copilului.

52

Pregătirea tehnică - principalele elemente de tehnică pentru categoria de vârstă 7-11 ani

(jucători de câmp): ♦ simţul mingii; ♦ lovirea mingii cu ambele picioare; ♦ lovirea mingii cu capul; ♦ preluarea; ♦ conducerea mingii; ♦ mişcarea înşelătoare.

- principalele elemente de tehnică pentru categoria de vârstă 7-11 ani (jocul portarului): ♦ poziţia fundamentală; ♦ deplasările în teren; ♦ prinderea mingii; ♦ boxarea mingii; ♦ plonjonul-căderile. Este vârsta învăţării trasului la poartă şi a exerciţiilor pentru însuşirea

combinaţiilor între 2-3 jucători. Pregătirea tactică

Practicând jocul de fotbal, copiii, urmează conştient sau inconştient un anume sistem de joc. La 7-9 ani şi 9-11 ani punctul central îl constituie jocul de fotbal. Pentru joc nu este necesară planificarea situaţiilor ci improvizaţia unor situaţii de moment. Pentru grupa de vârsta 9-11 ani, pregătirea tactică se referă la:

formarea deprinderilor de bază; stimularea formării gândirii tactice prin jocuri şcoală; plecarea în atac spre zonele libere; preluarea mingii urmată de schimbarea direcţiei de acţiune

prin pasă la cel mai indicat coechipier. Pregătirea teoretică

Pe parcursul activităţii practice, copiilor li se va prezenta permanent (pentru învăţare) regulamentul jocului de mini-fotbal (7-11 ani). Obiective de pregătire ● Grupa de vârstă 7-9 ani: clasele I-II; se va pune accent pe dezvoltarea:

vitezei de reacţie; vitezei de repetiţie; vitezei de decizie; vitezei de deplasare.

- din punct de vedere tehnic se va urmări: simţul mingii; lovirea mingii cu ambele picioare; lovirea mingii cu capul; preluarea; conducerea mingii; mişcarea înşelătoare.

● Grupa de vârstă 9-11 ani: clasele III-IV - dezvoltarea vitezei:

vitezei de reacţie; vitezei de repetiţie; vitezei de decizie; vitezei de deplasare. elementelor specifice şcolii alergării

53

- din punct de vedere tactic: simţul mingii; lovirea mingii cu ambele picioare; lovirea mingii cu capul; preluarea; conducerea mingii; mişcarea înşelătoare.

Indicaţii metodice: - la grupa de vârstă 7-9 ani, jocul de fotbal „va fi învăţat” prin concursuri cu

mingea: ştafete, parcursuri; acestea având rolul de acomodare a copiilor cu mingea de fotbal - elemente din „şcoala mingii”.

- la grupa de vârstă 9-11 ani jocul de fotbal poate fi învăţat şi prin joc bilateral, completat de ştafete şi parcursuri aplicative cu mingea.

Grupa de vârstă 11-13 ani: clasele V-VI Modelul fizic, psihic şi tehnico-tactic al jucătorului de 13 ani Dezvoltarea fizică − mobilitate în principalele articulaţii ale membrelor inferioare şi supleţe musculară; − laba piciorului să prezinte o accentuare a boltei plantare. Calităţi psihice − orientarea în spaţiu, gândirea rapidă a acţiunilor de joc, vederea periferică şi capacitatea de a se concentra în momentele de joc sunt calităţi indispensabile celor care termină ciclul de iniţiere. Calităţi motrice − îndemânare în regimul mişcărilor efectuate fără minge (sărituri, schimbări de direcţie, opriri, întoarceri, alergări în tempouri variabile) şi al execuţiilor tehnice de bază; − viteză de reacţie, de deplasare şi de execuţie a procedeelor tehnico-tactice de bază. Pregătirea tehnică

Elevul trebuie să aibă însuşit mecanismul de bază al următoarelor elemente şi procedee tehnice: − lovirea mingii cu piciorul (cu şiretul plin, exteriorul, latul, călcâiul); − preluarea mingii cu piciorul (cu latul, exteriorul, şiretul plin); − preluarea mingii cu pieptul prin amortizare şi prin ricoşare; − conducerea mingii cu şiretul plin, cu latul şi cu exteriorul; − mişcări înşelătoare cu şi fără minge (cu corpul din mişcare, cu oprire înşelătoare, cu lovire înşelătoare, cu trecerea piciorului peste minge); − lovirea mingii cu capul de pe loc, din alergare şi din săritură (cu bătaie pe un picior şi pe ambele picioare), cu fruntea, cu creştetul şi cu una din părţile laterale ale capului; − protejarea mingii cu corpul, piciorul; − deposedarea adversarului de minge din faţă şi prin intercepţie; − aruncarea mingii de la margine, de pe loc, din alergare; − învăţarea procedeelor tehnice de bază ale jocului portarului (prinderea mingii, plonjonul, ieşirea din poată şi blocarea, boxarea şi degajarea mingii). Pregătirea tactică − conţinutul tactic al procedeelor tehnice de lovire: degajare, centrare, şut spre poartă şi transmiterea (pasarea) mingii; − conţinutul tactic al celorlalte procedee tehnice (preluarea, conducerea, fenta, deposedarea şi protejarea mingii);

54

− demarcarea şi depăşirile individuale; − marcajul, tatonarea, recuperarea prin deposedare, dublajul; − acţiuni de atac şi apărare la fazele fixe; − sarcini pe posturi, zone de activitate în cadrul jocului 7 contra 7. Pregătirea teoretică − noţiuni de igienă a fotbalistului (la nivel de vârstă); − cunoaşterea principalelor reguli de joc şi adaptarea acestora pentru terenurile de dimensiuni reduse; − noţiuni elementare legate de tactica jocului, aşezarea şi sarcinile pe posturi şi linii în jocul 7 contra 7. Obiective 1. Dezvoltarea şi formarea corectă a organismului în creştere şi a calităţilor

motrice prin exerciţii analoage jocului sau prin jocul propriu-zis. 2. Învăţarea tehnicii de bază a jocului de fotbal şi a aplicării ei în condiţiile

variate ale jocului. 3. Învăţarea conţinutului tactic al procedeelor tehnice şi a elementelor de

tactică individuală în atac şi în apărare. 4. Educarea calităţilor morale şi de voinţă necesare desfăşurării unei activităţi

organizate şi a capacităţii de orientare în teren. 5. Noţiuni legate de igiena tânărului jucător şi de regulament. Exerciţii pentru dezvoltarea îndemânării 1. Alergări alternate cu opriri, întoarceri, sărituri; 2. Mişcări imitative (atacanţi-apărători); 3. Ştafete, întreceri (printre jaloane, cu sărituri peste portiţe, pe sub portiţe,

combinate); 4. Exerciţii pentru simţul mingii şi pentru învăţarea procedeelor de preluare,

conducere, mişcări înşelătoare; 5. Sporturi ajutătoare (handbal, baschet). Exerciţii pentru educarea vitezei de reacţie şi de execuţie 1. Acţiuni rapide executate la semnalul profesorului (sărituri, întoarceri); 2. Sprinturi pe distanţe de 10-15 m, cu opriri şi întoarceri la semnal; 3. Exerciţii de lovire a mingii la panou, perete, la semnal sau prin apropiere şi

depărtare; 4. Sprint finalizat cu pasă, degajare, centrare, preluare, conducere, şut spre

poartă. Exerciţii pentru educarea vitezei de deplasare 1. Sprint 15-20 m, întoarcere 180º şi alergare cu spatele; 2. Sprint 30-35 m în linie dreaptă sau oblic; 3. Alergare între două jaloane la distanţă de 10 m; 4. Alergări legate – serii de 3X10 m, 4X15 m, după fiecare acordându-se o

pauză de 1,30-2 minute; 5. Ştafete şi întreceri pe diferite distanţe; 6. Aceleaşi exerciţii în regim de execuţii tehnico-tactice (pasă, preluare,

conducere, şut la poartă; demarcare, în diferite combinaţii); Exerciţii pentru dezvoltarea rezistenţei 1. Alergări în tempouri diferite 1/4, 2/4, 2-3 minute; 2. Alergări pe teren plan sau variat (400-800 m); 3. Ştafete şi jocuri (pe distanţe până la 80 m); 4. Execuţii tehnico-tactice cu un număr de repetări variabil (exemplu → 30

şuturi spre poartă combinate cu 10 sărituri, imitând lovirea mingii cu capul).

55

Exerciţii pentru învăţarea elementelor tehnice de bază (lovirea mingii cu piciorul, lovirea mingii cu capul, preluarea mingii, conducerea mingii, mişcările înşelătoare, deposedarea, aruncarea de la margine, tehnica portarului) 1. Exerciţii în 2-3 jucători de pe loc şi din deplasare în diferite formaţii (cerc,

pătrat, triunghi); 2. Exerciţii la aparate şi instalaţii ajutătoare; 3. Exerciţii în regim de îndemânare şi de viteză; 4. Exerciţii cu adversar semiactiv şi activ pentru exersarea conţinutului tactic

(în formaţii de atac şi apărare); 5. Jocuri cu efectiv redus şi pe suprafeţe delimitate de teren (1 contra 1, 2

contra 2, 2 contra 1, 4 contra 2, 4 contra 4); 6. Joc la o poartă; 7. Joc la două porţi – 7 contra 7. Exerciţii pentru învăţarea elementelor tactice de bază (marcaj, demarcare, dublaj, pasarea mingii) şi a conţinutului tactic al procedeelor de lovire a mingii (şut spre poartă, degajare, centrare), cât şi a celorlalte deprinderi tehnice 1. Exerciţii pe grupe de jucători, sub formă de acţiuni simple de joc; 2. Exerciţii în formaţii de atac şi apărare; 3. Exerciţii sub forma unor acţiuni de joc în regim de tehnică şi pregătire fizică

(îndemânare, viteză, rezistenţă); 4. Jocuri cu efectiv redus, pe suprafeţe delimitate de teren, cu temă (1 contra

1, 2 contra 2, 2 contra 1, 4 contra 2, 4 contra 4); 5. Joc la o poartă şi la două porţi cu temă (exemplu – număr limitat de atingeri,

marcaj la intercepţie etc.). Combinaţii de atac şi organizarea apărării la fazele fixe şi loviturile libere Indicaţii metodice: − la această categorie de vârstă, organismul elevilor suportă o dezvoltare lentă, echilibrată, în care are loc o perfecţionare funcţională a diferitelor organe şi sisteme; − ţinând cont de particularităţile morfo-funcţionale şi psihice ale elevilor, profesorul poate stabili o metodică adecvată de instruire, în vederea realizării modelului; − obiectivul principal al acestei etape îl constituie iniţierea şi învăţarea mecanismului de bază al execuţiilor tehnico-tactice, urmărindu-se mai puţin constituirea unei echipe; − găsirea unor mijloace adecvate vârstei şi posibilităţilor elevilor, deoarece la această categorie de vârstă se poate lucra foarte bine pentru îmbunătăţirea şi dezvoltarea vitezei şi îndemânării; − pentru dezvoltarea rezistenţei, mijloacele alese trebuie să se rezume la folosirea diferitelor jocuri, inclusiv a jocului la două porţi, cu care trebuie să se încheie fiecare lecţie; − o altă cerinţă metodică care trebuie să fie respectată de profesori este folosirea mingilor de dimensiuni reduse, în vederea învăţării corecte a deprinderilor tehnice de bază, care trebuie să fie exersate în condiţii cât mai variate. − învăţarea tehnicii trebuie să se facă concomitent cu învăţarea conţinutului tactic al procedeelor tehnice, în vederea aplicării lor în condiţiile variate ale jocului; − organizarea unor turnee de minifotbal (7 contra 7) cu elevi de aceeaşi vârstă.

56

Grupa de vârstă 13-15 ani: clasele VII-VIII Modelul fizic, psihic şi tehnico-tactic al jucătorului de 15 ani Dezvoltarea fizică – segmente dezvoltate proporţional; – mobilitate în articulaţiile membrelor inferioare şi supleţe musculară. Calităţi motrice – îndemânare în regim de tehnică; – viteză de reacţie, de deplasare şi de execuţie în regim de tehnică şi de

tactică; – rezistenţă în regim de execuţii tehnico-tactice repetate; – forţă pentru efectuarea săriturilor şi a lovirii mingii cu piciorul. Calităţi psihice – orientarea rapidă şi corectă în situaţiile de atac şi apărare; – disciplina şi seriozitatea în antrenament şi joc; – capacitatea de a-şi concentra atenţia asupra acţiunilor de joc, mai ales

asupra acelora cu eficienţă maximă. Pregătirea tehnico-tactică – corectitudine şi precizie în executarea deprinderilor tehnico-tactice specifice

postului, în regim de viteză şi îndemânare; – realizarea în joc a sarcinilor pe posturi, a zonelor de activitate, cât şi a

organizării şi desfăşurării acţiunilor individuale şi colective de apărare şi atac în cadrul sistemului cu “libero”;

Pregătirea teoretică – cunoaşterea principalelor probleme legate de antrenament (principii şi

cerinţe, forme ale antrenamentului individual etc.); – sarcini pe posturi, zone de activitate şi dinamica jocului în cadrul sistemului

cu 2 - 3 fundaşi; – cunoaşterea regulamentului de joc. Modelul de joc al echipei de 13-15 ani – acţionare eficientă în atac şi în apărare în funcţie de poziţia mingii, zona de

teren, poziţia adversarilor şi a coechipierilor; – orientarea spre un joc cursiv şi ritm susţinut la recuperarea mingii, cu ieşiri

organizate din propria jumătate de teren; – păstrarea mingii în cadrul echipei prin reţinerea cât mai puţin a acesteia de

către fiecare jucător în parte, până la finalizare. În atac: – folosirea zonelor libere şi a culoarelor pentru a ajunge în apropierea porţii

adverse; – crearea superiorităţii numerice; – sincronizarea acţiunii jucătorilor pe grupe şi în cupluri, cu evitarea

aglomerărilor, urmărindu-se în permanenţă ameninţarea porţii adverse; – orientarea acţiunilor spre marginea terenului şi revenirea lor pe zona

centrală pentru finalizare; – combinaţii la fazele fixe (lovitura de începere, aruncarea mingii de la

margine, lovitura de colţ, loviturile libere directe şi indirecte). În apărare: – utilizarea permanentă a presingului pentru ca adversarul să nu poată

schimba direcţia de atac; – schimbarea rapidă şi simultană a plasamentului din atac în apărare şi

urmărirea adversarului până la recuperarea mingii; – executarea marcajului om la om, zonă, dublaj, schimbul de jucători;

57

Obiective: 1. Dezvoltarea fizică multilaterală a organismului în creştere. 2. Îmbunătăţirea şi dezvoltarea calităţilor motrice de bază şi specifice. 3. Consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor tehnico-tactice specifice jocului

atât în atac, cât şi în apărare. 4. Aşezarea jucătorilor în sistemul de joc cu 2 - 3 fundaşi şi învăţarea acţiunilor

tactice colective atât în atac, cât şi în apărare. 5. Educarea disciplinei şi conştiinciozităţii în antrenament şi joc. 6. Noţiuni teoretice legate de regulamentul de joc. Exerciţii pentru îmbunătăţirea şi dezvoltarea calităţilor motrice de bază şi specifice

Pentru îndemânare, viteză (toate formele de manifestare) şi rezistenţă – vezi structurile de exerciţii indicate la gupa 11-13 ani – folosindu-se aparatele şi instalaţiile ajutătoare şi cele mai eficace metode de antrenament. Exerciţii pentru dezvoltarea forţei – genuflexiuni, flexii şi extensii, îndoiri şi întinderi de braţe, cu şi fără rezistenţa

partenerului; – exerciţii sub formă de circuit, acţionându-se succesiv asupra grupelor

musculare (membre superioare, inferioare, trunchi şi abdomen); – sărituri cu bătaie pe un picior, pe ambele picioare, cu extensie şi cu

simularea lovirii mingii cu capul; – jocuri dinamice (“lupta cocoşilor”, trânta, împingeri şi tracţiuni); – execuţii tehnico-tactice în regim de forţă (pase, lovituri libere, degajări,

folosirea forţei corporale în lupta cu adversarul pentru deposedare, lovirea mingii cu capul).

Tehnica jocului – exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea elementelor tehnice: lovirea mingii cu piciorul, lovirea mingii cu capul, preluarea mingii, conducerea mingii, deposedarea adversarului de minge, mişcările înşelătoare, protejarea mingii, aruncarea mingii de la margine, elemente tehnice ale jocului portarului (prinderea mingii, plonjonul, ieşirea din poartă şi blocarea mingii, boxarea mingii, devierea mingii, aruncarea mingii cu mâna, degajarea mingii cu piciorul); – exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea procedeelor noi, în 1, 2 sau mai

mulţi jucători; – exerciţii pentru perfecţionarea procedeelor tehnice învăţate în regim de

îndemânare, viteză, rezistenţă în regim de viteză, forţă specifică, în 1, 2 sau mai mulţi jucători, la aparate şi instalaţii ajutătoare, în diferite formaţii;

– exerciţii pentru perfecţionarea procedeelor specifice posturilor şi compartimentelor cu accent pe precizie şi eficacitate în formaţii de atac şi apărare, pe cupluri, în condiţii apropiate de joc şi în condiţii de joc;

– jocuri cu efectiv redus şi pe suprafeţe delimitate de teren (1 contra 1, 2 contra 1, 2 contra 2, 4 contra 2, 4 contra 4 etc);

– joc la o poartă; – joc la două porţi, 7 contra 7. Tactica jocului - exerciţii şi jocuri pentru învăţarea şi perfecţionarea elementelor de tactică individuală şi colectivă în apărare şi în atac cu accent pe: demarcare, depăşire individuală, combinaţii tactice, pregătirea şi finalizarea atacului, forme de atac (combinativ, contraatac), marcaj, dublaj, recuperarea mingii prin deposedare, forme de apărare (om la om, zonă, combinată), presing, combinaţii şi scheme tactice la momentele fixe ale jocului, organizarea apărării la momentele fixe ale jocului;

58

– exerciţii individuale şi pe grupe de jucători sub formă de acţiuni simple şi complexe de joc, în funcţie de post;

– exerciţii pentru perfecţionarea acţiunilor de joc în care intră elementele tacticii individuale de atac şi de apărare (marcaj, dublaj, recuperarea mingii, demarcare, depăşire individuală, şutul spre poartă), în regim de tehnică şi calităţi motrice specifice (viteză, rezistenţă în regim de viteză, îndemânare, detentă, echilibru, forţă);

– exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea acţiunilor de joc în care intră elementele tacticii colective de atac şi de apărare (combinaţia tactică, pregătirea şi finalizarea atacului, forma de atac, plasamentul, presingul, forme de apărare), în regim de tehnică şi calităţi motrice specifice;

– exerciţii în formaţii de atac şi de apărare, atât pentru jocul în atac, cât şi pentru jocul în apărare;

– jocuri cu efectiv redus, pe suprafeţe delimitate de teren, cu temă (1 contra 1, 2 contra 1, 2 contra 2, 4 contra 2, 4 contra 4);

– jocuri la o poartă (3 contra 3, 2 contra 4) şi la două porţi (7 contra 7), cu temă – în special pentru învăţarea şi perfecţionarea dinamicii jocului;

– scheme tactice şi combinaţii de atac, concomitent cu organizarea apărării la fazele fixe ale jocului.

Indicaţii metodice: – în această etapă de pregătire, copiii îşi schimbă esenţial calitatea diferitelor

sisteme şi organe, prin apariţia de noi funcţii, organismul lor suferă modificări importante privind înălţimea şi greutatea, concomitent cu o dezvoltare şi perfecţionare a funcţiilor sale;

– referitor la dezvoltarea armonioasă a indicilor morfologici ai organismului, profesorul, folosind mijloace adecvate, va acţiona sistematic asupra tuturor grupelor musculare, atât analitic, cât şi global, urmărind ca în fiecare lecţie să asigure o prelucrare calitativă a musculaturii şi articulaţiilor;

– pe lângă dezvoltarea calităţilor motrice de bază şi specifice, a îndemânării, vitezei (sub toate formele de manifestare), rezistenţei, se va începe dezvoltarea forţei generale şi specifice, folosind mijloace analoage jocului şi a jocului;

– datorită contribuţiei la perfecţionarea deprinderilor tehnico-tactice solicitate de condiţiile dificile ale jocului, detenta, mobilitatea, supleţea, echilibrul şi coordonarea vor fi dezvoltate corespunzător;

– se va pune accent asupra învăţării şi perfecţionării deprinderilor tehnico-tactice, urmărindu-se în mod deosebit precizia şi utilitatea acestora în condiţiile variate ale jocului;

– referitor la alegerea exerciţiilor, se va ţine cont de: procedeul tehnic sau tactic care vizează exerciţiul respectiv, înlănţuirea procedeului tehnic sau tactic cu alte procedee, numărul de executanţi, dinamica exerciţiului, prezenţa adversarilor, utilizarea aparatelor ajutătoare, crearea unor condiţii de întrecere etc;

– exerciţiile alese se vor executa sub forma unor jocuri, ştafete, acest aspect neexcluzând exerciţiile special construite pentru învăţarea şi perfecţionarea deprinderilor tehnico-tactice, cât şi pentru îmbunătăţirea şi dezvoltarea calităţilor motrice de bază şi specifice;

– în această etapă de pregătire, jucătorii trebuie să aibă însuşite cunoştinţele şi deprinderile necesare acţionării în cadrul sistemului cu 2 -3 fundaşi, ca o cerinţă a participării la competiţiile organizate;

– competiţia, ca şi jocurile amicale, vor constitui pe lângă probele de control, un excelent mijloc de verificare a instruirii.

V.4. Alte aspecte practico-metodice În funcţie de structura anului şcolar, precum şi de programul de desfăşurare a jocurilor în competiţii, să se facă eşalonarea pregătirii echipelor reprezentative, precum şi recomandarea ca pregătirile să înceapă odată cu deschiderea cursurilor şcolare. Recomandăm următoarele documente de planificare: • Planul anual de pregătire • Planul de etapă • Ciclul săptămânal • Conspectul sau proiectul de lecţie

În Planul anual de pregătire şi în Planul de etapă, vor fi frecvente: – obiective de performanţă; – obiective de instruire pentru echipă; – obiective de instruire individuale.

Majoritatea şcolilor generale dispun de terenuri de dimensiuni reduse, amenajate în special pentru handbal, baschet, volei. Aceste terenuri pot fi folosite raţional, unde elevii pot să-şi dezvolte simţul şi controlul mingii, să-şi însuşească deprinderile tehnico-tactice de bază, să joace 4 contra 4, 5 contra 5, 6 contra 6, 7 contra 7.

Referitor la conţinutul antrenamentelor pe aceste terenuri, recomandăm: – utilizarea de exerciţii care să angreneze simultan mai mulţi elevi, de

exemplu: exerciţii sub formă de suveică, exerciţii în care fiecare elev lucrează cu mingea, exerciţii pe toată suprafaţa terenului, exerciţii sub formă de circuit;

– utilizarea exerciţiilor de intensitate pe tot terenul, cu un număr redus de elevi, de exemplu: când unul lucrează, ceilalţi efectuează revenirea;

– pentru învăţarea deprinderilor tehnico-tactice, introducerea în antrenamente a unor jocuri, cu reguli adaptate la particularităţile terenului şi colectivului;

– în funcţie de posibilităţile de timp ale profesorului şi ale elevilor, folosirea antrenamentelor la ore diferite;

– lecţii de antrenament care să cuprindă în întregime turnee fulger de minifotbal.

În vederea prezentării la competiţii, se impun unele măsuri, cum ar fi: – cunoaşterea de către elevi a competiţiilor la care vor participa, caracterul lor,

participanţii, modul de desfăşurare (regulament); – anunţarea după ultimul antrenament în cadrul unei scurte şedinţe de

pregătire a jocului, a elevilor care fac parte din lotul echipei, terenul şi ora de prezentare (cu cel puţin o jumătate de oră înainte de ora începerii jocului);

– la aceeaşi şedinţă se vor anunţa formaţia şi rezervele, dându-se indicaţii de joc pentru întreaga echipă, pe compartimente şi individual pe jucători, de exemplu: jucătorii care participă la formarea zidului, jucătorul care va executa loviturile libere directe din apropierea porţii adverse, jucătorul care va executa lovitura de pedeapsă.

TEME: Tema 1. Concepeţi 10 exerciţii pentru învăţarea - consolidarea preluării, conducerii şi transmiterii mingii Tema 2. Concepeţi 10 exerciţii pentru consolidarea şutului la poartă. Tema 3. Concepeţi 5 acţiuni tehnico-tactice pentru învăţarea şi consolidarea

contraatacului.

59

Întrebări: 1. Care este structura activităţii fotbalistice în ciclul gimnazial? 2. Ce sarcini trebuie să îndeplinească profesorul de educaţie fizică, referitor

la activitatea fotbalistică din şcoală? 3. În cadrul unei selecţii, profesorul trebuie să ţină cont de unele criterii

esenţiale: care sunt acestea? 4. Referitor la conţinutul instruirii, care sunt obiectivele grupei de vârstă

13-15 ani? 5. Ce documente de planificare trebuie să aibă profesorul care se ocupă de

echipa reprezentativă a şcolii?

Activitate: 1. Alcătuiţi şapte exerciţii pentru învăţarea elementelor tehnice de bază, la

grupa de vârstă 11-13 ani. 2. Alcătuiţi şapte exerciţii pentru perfecţionarea elementelor tehnice de bază,

la grupa de vârstă 13-15 ani. 3. Alcătuiţi cinci exerciţii pentru perfecţionarea acţiunilor de joc în care vor fi

utilizate elementele tacticii colective de atac. 4. Alcătuiţi cinci exerciţii pentru perfecţionarea acţiunilor de joc în care vor fi

utilizate elementele tacticii colective de apărare. 5. Alcătuiţi cinci exerciţii pentru dezvoltarea îndemânării specifice jocului de

fotbal. BIBLIOGRAFIE 1. Alexe, N. – Antrenamentul sportiv modern, Editura Editis, Bucureşti, 1993 2. Ardeleanu, C. – Fotbal la copii, Editura Stadion, Bucureşti, 1972 3. Cârstea, Gh. – Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Editura

Universul, Bucureşti, 1993 4. Cernăianu, C. – Fotbal. Teoria şi practica jocului şi antrenamentului

modern, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1997 5. Cojocaru, V. – Fotbal–noţiuni generale, Editura Axis-Mundi, Bucureşti, 2001 6. Constantinescu, D. – Fotbal. Curs de bază – Tehnica şi tactica jocului,

Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1994 7. Demian, I.M. – Curs de fotbal, Arad, 1998 8. Dragnea, A. – Măsurarea şi evaluarea în educaţie fizică şi sport,

Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1984. 9. Dragnea, C.A., Teodorescu, S.M. – Teoria sportului, Editura FEST,

Bucureşti, 2002 10. Epuran, M., Egon, M. – Mecanisme de influenţare a comportamentului în

fotbal, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1985. 11. Ionescu, V.I. – Curs de fotbal, Timişoara, 1993 12. Ionescu, V.I. – Football. Tehnica şi tactica jocului, Editura Helicon,

Timişoara, 1995 13. Motroc, I. – Fotbal de la teoria la practică, Editura Rhodos, Bucureşti, 1994 14. Motroc, I., Cojocaru, V. – Curs de fotbal, ANEF, Bucureşti, 1991 15. Motroc, I., Cojocaru, V – Fotbalul în şcoală, A.N.E.F.S., Bucureşti, 1991. 16. Motroc, I., Motroc, F. – Fotbalul la copii şi juniori, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1996. 17. Şiclovan, I., Bârsan, M.– Tehnica jocului de fotbal. Tactica-metodica

predării jocului de fotbal în şcoală, Bucureşti, I.E.F.S., 1980.

60