Curs ECONOMIE Drept

ECONOMIE - TEORIE ŞI APLICAŢII -

SUPORT DE CURS PENTRU ANUL I

Daniela Zirra

ECONOMIE

La realizarea acestui suport de curs au mai colaborat: Prof. Univ. Dr. Sorica Sava (cap. 13) Prof. Univ. Dr. Ion Bulborea (cap. 9.3.) Lector Univ. Dr. Iuliu Marin Ivănescu (cap. 9.5.) Asist. Univ. Dr. Mona Ivănescu (cap. 12.2., 12.3.) Prep. Univ. Gabriela Sterian (cap. 12.4.)

Suport de curs pentru anul IFR 2

ECONOMIE

CUPRINS Unitatea de învăţare Titlul Pagina Unitatea 1 7 Introducere în economie. Microeconomia – subdiviziune a economiei ca ştiinţă. Nevoile sociale, resursele economice şi factorii de producţie 1.1. Obiectivele unităţii de învăţare 1 7 1.2. Necesitatea studierii ştiinţei economice 7 1.3. Constituirea economiei ca ştiinţă 8 1.4. Metoda economiei politice 10 1.5. Noţiuni de microeconomie şi macroeconomie 11 1.6. Definirea, tipologia şi caracteristicile nevoilor socio-umane 11 1.7. Resursele economice şi necesitatea utilizării raţionale a acestora 13 1.8. Factorii de producţie clasici şi neofactorii 14

Test de autoevaluare Răspunsuri Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări

Unitatea 2 20 Productivitatea factorilor de producţie. Costurile de producţie şi rentabilitatea 2.1. Obiectivele unităţii de învăţare 2 20 2.2. Productivitatea factorilor de producţie 20 2.3. Mărimea, tipologia şi funcţiile costului de producţie 21 2.4. Relaţia dintre costul de producţie şi rentabilitate 23


Unitatea 3 26 Piaţa, concurenţa şi preţul. Comportamentul producătorului şi al consumatorului în condiţiile economiei de piaţă 3.1. Obiectivele unităţii de învăţare 3 26 3.2. Elementele definitorii ale conceptului de piaţă. Cererea şi oferta 26 3.3. Tipologia pieţelor 28 3.4. Conceptul de concurenţă. Tipuri de concurenţă 28 3.5. Preţul 30



ECONOMIE

Unitatea 4 32 Economia de piaţă contemporană. Repartiţia veniturilor (salariul, renta, dobânda, profitul) 4.1. Obiectivele unităţii de învăţare 4 32 4.2. Elementele definitorii şi trăsăturile economiei de piaţă 32 4.3. Modele teoretice actuale şi tipologia economiilor de piaţă 34 4.4. Constituirea economiei de piaţă în România 36 4.5. Repartiţia veniturilor (salariul, renta, dobânda, profitul) 36


Unitatea 5 42 Piaţa monetară şi de credit 5.1. Obiectivele unităţii de învăţare 5 42 5.2. Banii 42 5.3. Cererea şi oferta de monedă 44 5.4. Creditul, dobânda şi băncile 45


Unitatea 6 49 Piaţa capitalurilor (financiară) 6.1. Obiectivele unităţii de învăţare 6 49 6.2. Specificul pieţei capitalului şi principalele tipuri de operaţiuni 49 6.3. Instituţiile pieţei capitalului 52


Unitatea 7 57 Piaţa muncii 7.1. Obiectivele unităţii de învăţare 7 57 7.2. Definirea pieţei muncii 57 7.3. Trăsăturile pieţei muncii 58 7.4. Cererea şi oferta de muncă 59 7. 5. Piaţa muncii în România 61



ECONOMIE

Unitatea 8 64 Macroeconomia – subdiviziune a economiei ca ştiinţă. Rezultatele macroeconomice. Venitul, consumul şi investiţiile 8.1. Obiectivele unităţii de învăţare 1 64 8.2. Abordarea la nivelul micro şi macro a fenomenelor economice 64 8.3. Semnificaţia indicatorilor macroeconomici 65 8.4. Venitul şi consumul 67 8.5. Economiile şi investiţiile 68


Unitatea 9 72 Creşterea şi dezvoltarea economică. Echilibrul economic şi ciclicitatea activităţii economice 9.1. Obiectivele unităţii de învăţare 2 72 9.2. Fundamentarea conceptelor de creştere şi dezvoltare economică 72 9.3. Factori de creştere economică 74 9.4. Dezvoltarea economică durabilă 75 9.5. Echilibrul economic şi ciclicitatea dezvoltării economice 77


Unitatea 10 81 Ocuparea şi şomajul 10.1. Obiectivele unităţii de învăţare 4 81 10.2. Conceptul de ocupare a forţei de muncă 81 10.3. Factorii care influenţează ocuparea 82 10.4. Măsurarea şi evaluarea ocupării 83 10.5. Delimitări conceptuale ale noţiunii de şomaj 83 10.6. Clasificarea şomajului 85 10.7. Costurile generate de şomaj 86 10.8. Măsurarea şi evaluarea şomajului 87


Unitatea 11 91 Inflaţia 11.1. Obiectivele unităţii de învăţare 5 91 11.2. Fundamentarea teoretică a conceptului de inflaţie 91 11.3. Efectele inflaţiei 93


ECONOMIE

11.4. Cauzele care generează inflaţie şi clasificarea inflaţiei 94 11.5. Măsurarea şi evaluarea fenomenului inflaţionist 96 11.6. Măsuri antiinflaţie 97

Test de autoevaluare Răspunsuri Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări Lucrarea de verificare nr. 3

Unitatea 12 100 Generalităţi privind relaţiile economice internaţionale 12.1. Obiectivele unităţii de învăţare 6 100 12.2. Procesul de globalizare 100 12.3. Mondializare şi regionalizare 102 12.4. Elemente definitorii şi mecanisme de lucru ale OMC 104

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări Unitatea 13 107 Statul şi politicile economice 13.1. Obiectivele unităţii de învăţare 7 107 13.2. Abordare generală 107 13.3. Rolul economic al statului şi funcţiile sale specifice 108 13.4. Modalităţi, mijloace / instrumente de intervenţie 108 13. 5. Politici economice 109 13.6. Bugetul de stat 111

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări


ECONOMIE

Unitatea 1 Introducere în economie. Microeconomia – subdiviziune a economiei ca ştiinţă. Nevoile sociale, resursele economice şi factorii de producţie 1.1. Obiectivele unităţii de învăţare 1 1.2. Necesitatea studierii ştiinţei economice 1.3. Constituirea economiei ca ştiinţă 1.4. Metoda economiei politice 1.5. Noţiuni de microeconomie şi macroeconomie 1.6. Definirea, tipologia şi caracteristicile nevoilor socio-umane 1.7. Resursele economice şi necesitatea utilizării raţionale a acestora 1.8. Factorii de producţie clasici şi neofactorii


1.1. Obiectivele unităţii de învăţare 1

Acest capitol urmăreşte să ofere o imagine generală privind

conceptul de economie şi diferenţierea care se face între abordarea micro şi macroeconomică a fenomenelor şi proceselor economice.

Veţi observa cât de importantă este înţelegerea faptului că nevoile umane şi resursele economice nu pot fi studiate separat, deoarece dinamica nevoilor influenţează direct deciziile privind modul de alocare a resurselor, iar resursele disponibile determină gradul de satisfacere a nevoilor şi, implicit, calitatea vieţii.

Noţiunile elementare prezentate în acest capitol sunt indispensabile pentru o bună înţelegere a comportamentului agenţilor economici, indiferent de nivelul la care se manifestă acesta.

1.2. Necesitatea studierii ştiinţei economice

În teoria şi practica economică se întâlnesc diferite modalităţi de definire a economiei ca ştiinţă:

Un studiu al “modului în care societăţile alocă resurse insuficiente în încercarea de a satisface dorinţele virtual nelimitate ale consumatorilor“1;

O ştiinţă socială, care are ca obiect de studiu baza economică a societăţii; “Ştiinţa alegerilor eficiente“2; Ştiinţa care analizează modul în care se comportă oamenii în procesul de

satisfacere a nevoilor nelimitate şi în continuă dezvoltare şi diversificare, utilizând resurse rare şi limitate;

O analiză aprofundată a relaţiei om – natură – societate, etc.; 1 Ph. Hardwick, J. Langmead, B. Khan, Introducere în economia politică modernă, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 19. 2 G. Abraham-Frois, Economia politică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p.12.


ECONOMIE

Activitatea economică trebuie să fie abordată şi explicată ca un sistem cu o funcţionare complexă, de care depinde progresul social, material şi spiritual al fiecărui individ, grup social şi al societăţii în ansamblul său, numai dacă evoluţia nevoilor este privită în strânsă interdependenţă cu resursele.

De modul în care sunt percepute noţiunile de bază ale economiei depinde capacitatea de a percepe şi de a înţelege modul de funcţionare al întregului. Pornind de la considerentul că omul reprezintă elementul central în desfăşurarea activităţii economice, se impune abordarea detaliată a acestuia şi a nevoilor sale, precum şi a deciziilor economice prin care se stabileşte modalitatea optimă de satisfacere a acestora.

1.3. Constituirea economiei ca ştiinţă

Atunci când într-o economie se înregistrează lipsa performanţelor, iar activităţile sunt la un nivel de rentabilitate scăzut, se pune problema nivelului de însuşire a teoriei şi a elementelor de gândire economică a celor care participă la activitatea economică. Istoria a demonstrat întotdeauna că o practică economică de succes se bazează pe o teorie economică adecvată şi bine ancorată în realităţile vieţii cotidiene!

Drumul parcurs de gândirea economică, în procesul de cristalizare a acesteia ca ştiinţă, a fost lung şi sinuos:

Termenul de economie a apărut în Grecia Antică. Etimologia cuvântului provine de la termenii greceşti: oikos = casă şi nomos = lege, principiu, normă, regulă.

Xenofon (430-355 î.e.n.) - economia este teoria administrării bunurilor sau a bogăţiilor, indiferent de apartenenţa acestora (sectorului privat sau sectorului public).

Platon (422-347 î.e.n.) - societatea este funciar legată de trebuinţele omului şi de necesitatea schimbului.

Aristotel (384-322 î.e.n.) - economia este arta bunăstării. În perioada Evului Mediu, Toma d’Aquino (1225-1274) a analizat probleme

diverse, ca de exemplu proprietatea (instituţie conformă cu natura omului), preţurile, capitalul, şi diviziunea socială a muncii.

Doctrina mercantilistă - Epoca Renaşterii (secolele XV-XVI) - Antoine de Montchrétien (reprezentant principal) - introdus sintagma de economie politică - obiectul analizei economice îl constituie circulaţia mărfurilor, respectiv comerţul exterior, iar creşterea condiţiei sociale (îndeosebi a suveranului) este asigurată prin sporirea cantităţii de metale preţioase (aur şi argint).

Secolul al XVIII-lea, François Quesnay (1694-1774) - doctrina fiziocrată (prima şcoală de gândire economică în adevăratul sens al conceptului şi primii adepţi ai liberalismului economic, deoarece au enunţat principiul căruia


ECONOMIE

procesele economice trebuie să fie lăsate să se desfăşoare de la sine) - obiectul de studiu al ştiinţei economice este reprezentat de descoperirea legilor naturale care guvernează societatea.

Doctrina liberală, în cadrul Şcolii clasice engleze - reprezentanţi principali William Petty (1623-1687), Adam Smith (1723-1790) şi David Ricardo (1772-1823).

Avuţia naţiunilor, tratat asupra naturii şi cauzelor ei, Adam Smith în anul 1776 - obiectul de studiu al ştiinţei economice este analiza principalilor factori care contribuie la formarea şi creşterea avuţiei naţionale, adică diviziunea muncii (care asigură creşterea eficienţei şi productivităţii lucrătorilor), volumul capitalului (care stabileşte numărul lucrătorilor productivi) şi politica economică bazată pe libera iniţiativă.

David Ricardo - ştiinţa economică trebuie să studieze legile după care se distribuie avuţia naţională, în lucrarea Principiile economiei politice şi ale impunerii (1817).

Din Şcoala clasică engleză s-au desprins două curente principale: Şcoala marxistă - definesc economia politică prin ştiinţa care studiază

legile ce guvernează producţia, repartiţia, schimbul şi consumul pe diferite trepte de dezvoltare a societăţii.

Şcoala neoclasică, sau marginalistă – Stanley W. Jevons (1835-1882), Carl Menger (1840-1921) şi Léon Walras (1834-1910) - economia este ştiinţa preţurilor, stabilite ca rezultat al confruntării dintre cerere şi ofertă, îndreptându-şi atenţia către problemele aflate la nivel microeconomic.

Curentul de gândire dirijist sau keynesist, promotor John Maynard Keynes (1883-1946) – a explicat fenomenele şi procesele economice, pe de-o parte, şi stările de echilibru şi dezechilibru în economie, pe de altă parte, pe baza unor legi psihologice fundamentale, în funcţie de care agenţii economici acţionează la trăsăturile mediului economic.

Neoliberalismul3 se poate defini ca un curent de gândire economică - porneşte de la ideea unei libertăţi mai mari pentru agenţii economici, la care se ajunge prin impunerea unui anumit tip de limite, ceea ce reprezintă un paradox al acestei doctrine4. Concurenţa reprezintă condiţia esenţială pentru asigurarea libertăţii economice reale, iar organismelor de tip cartel, monopol etc., care stau în calea manifestării depline a relaţiilor concurenţiale, trebuie să li se impună reglementări specifice. Statul este acela care trebuie să intervină pentru a proteja concurenţa în vederea asigurării liberalismului relaţiilor de piaţă.

Odată cu sfârşitul anilor 1960, doctrina neoliberală s-a diversificat, apărând teorii noi, ca de exemplu: Teoria aşteptărilor raţionale, iniţiată, printre alţii, de Robert Lucas

(născut în 1937); Teoria economiei ofertei, promovată în principal de Arthur Laffer (născut

în 1941).

3 D. Zirra, Op. Cit., pp. 35-39. 4 Florence Braunstein, Jean–François Pepin, Marile doctrine. Politică. Economie. Religie, Ed. Antet, Bucureşti, 2000, pp. 102.


ECONOMIE

Începând cu anii 1970, în perioada accentuării crizei de sistem a economiei capitaliste, s-au conturat câteva curente de orientare liberală care au încercat să ofere atât o explicaţie a producerii crizei, cât şi o metodologie a ieşirii din criză. Câteva dintre aceste curente sunt5: Doctrina monetaristă (Milton Friedman, născut în 1912, şi Şcoala de la

Chicago) explică criza economică prin argumente exclusiv, sau aproape exclusiv monetare.

Doctrina ultraliberală (Friederich Augustus von Hayek, 1899-1992, şi Asociaţia de la Muntele Pellerin) motivează criza economică prin aplicarea exagerată şi haotică a dirijismului de tip keynesist.

Doctrina libertariană (David Friedman şi Universitatea din Florida) este promotoarea liberalizării economiei în toate segmentele sale, inclusiv în zona serviciilor publice.

1.4. Metoda economiei politice

Ştiinţa economică se individualizează faţă de celelalte ştiinţe prin:

Aria problematică; Modul de abordare a problemelor; Premisele de la care pleacă analizele; Modul de formulare a concluziilor.

Metoda ştiinţei economice porneşte de la câteva aspecte principale6:

În ce constă activitatea economiştilor? Care sunt scopurile lor? Ce procedură aleg pentru îndeplinirea scopului propus?

Multe dintre instrumentele de lucru ale ştiinţei economice sunt împrumutate din alte domenii ştiinţifice → se operează cu o diversitate de instrumente, ca de exemplu inducţia, deducţia, analiza, sinteza, abstracţia, etc. Metoda ştiinţei economice se bazează pe îmbinarea dintre:

logică (asigură tranziţia de la abstract la concret); elementele istorice (înregistrarea informaţiilor în ordinea apariţiei lor), sau

tradiţionale, precum şi între modelarea matematică şi statistică, în vederea acţiunii corelate a analizelor cantitative şi calitative.

În economie se pleacă:

pe de-o parte, de la observarea şi descrierea actelor, faptelor, proceselor şi fenomenelor economice, pe baza cărora se emit principii şi teorii (inducţia = crearea şi generalizarea principiilor pornind de la fapte), care la rândul lor determină politicile economice elaborate şi aplicate în activitatea practică.

5 Sorica Sava, Orientări şi criza teoriei economice occidentale. Abordări nemarxiste, în Orientări actuale în gândirea economică contemporană, Idei economice contemporane, CIDS, Nr.3, 1981, pp. 205–206. 6 C. R. McConnell, S. L. Brue, Microeconomics, Thirteenth Edition, McGraw-Hill, Inc., 1996, p. 3.


ECONOMIE

pe de altă parte, implementarea politicilor, prin efectele pe care le produc, afectează gradul de generalizare a teoriilor economice, care influenţează comportamentul economic (deducţia permite elaborarea liniilor directoare, privind modul de colectare şi sistematizare a datelor empirice).

1.5. Noţiuni de microeconomie şi macroeconomie

Atât microeconomia, cât şi macroeconomia au ca obiect de studiu analiza comportamentului economic, dar la niveluri diferite:

Microeconomia:

studiază comportamentul individual al agenţilor economici, respectiv actele, faptele, procesele şi comportamentele manifestate fie între participanţii la fluxurile economice, incluzând aici întreprinderile, administraţiile, instituţiile financiar-bancare, menajele sau gospodăriile, fie la nivel de firmă sau persoană;

analizează într-o manieră microscopică unităţi economice specifice7, în calitatea lor de vânzători/producători şi cumpărători/consumatori, sau segmente economice mici, pentru a observa în detaliu acţiunile acestora.

Macroeconomia: studiază comportamentul colectiv al agenţilor economici individuali,

priviţi ca elemente componente ale unui sistem; macroeconomia analizează actele, faptele, procesele şi

comportamentele evaluate la nivel global, agregat, respectiv la nivel de economie naţională, pe ramuri şi sub-ramuri economice, sau pe pieţe specifice.

Ansamblul deciziilor la nivel microeconomic, în legătură cu

satisfacerea într-un mod raţional a propriilor interese, reprezintă baza analizei macroeconomice. La rândul lor, deciziile factorilor de decizie de la nivel macroeconomic influenţează raţionalitatea alegerilor la nivel individual. Astfel, microeconomia şi macroeconomia reprezintă de fapt subsisteme ale ansamblului economic, aflate într-o condiţionare şi influenţă reciprocă permanentă, sau perpetuă.

1.6. Definirea, tipologia şi caracteristicile nevoilor socio-umane

Nevoile socio-umane reprezintă:

mobilul şi motivaţia întregii activităţi economice; impulsul iniţial al apariţiei ştiinţei economice.

Omul este în acelaşi timp:

un produs al naturii, ca orice altă vieţuitoare;

7 C. R. McConnell, S. L. Brue, Op. cit, p. 5.


ECONOMIE

un produs al societăţii, în postura lui de membru al diferitelor grupuri, ca de exemplu familia, şcoala, locul de muncă, etc.

Din acest punct de vedere, nevoile umane pot fi definite ca ansamblul cerinţelor care, prin satisfacerea lor, permit existenţa, formarea şi dezvoltarea indivizilor, a grupurilor sociale şi a societăţii în ansamblul său!

Caracteristicile nevoilor umane: 1. sunt nelimitate; 2. se dezvoltă permanent; 3. sunt într-o diversificare continuă; 4. formarea şi manifestarea lor este influenţată de o serie de factori de

natură economică, socială, etc.; 5. pot fi clasificate după mai multe criterii.

Factorii care influenţează structura, caracteristicile, intensitatea şi diversitatea nevoilor socio-umane: 1) După sursa de formare:

de ordin obiectiv, fiind vorba despre influenţe de natură fiziologică şi psihică care determină condiţionarea obiectivă a nevoilor;

de ordin subiectiv, care provin din mediul de viaţă al indivizilor şi care determină condiţionarea subiectivă a nevoilor.

2) După modul în care acţionează: nivelul general de dezvoltare al societăţii; raporturile între oameni, ca indivizi şi ca membri ai unor grupuri

sociale; relaţiile dintre state.

3) O exemplificare mai complexă poate fi prezentată în următoarea succesiune: Nivelul de dezvoltare al producţiei, produselor şi tehnologiilor, respectiv

ritmul progresului tehnic. Dinamica populaţiei. Condiţiile climaterice care influenţează direct sezonalitatea nevoilor. Factorii psihici şi sociologici din categoriile temperament, grad de

instruire/civilizaţie, reacţiile la schimbarea modei, la reclame, etc. Relaţiile dintre structura şi dinamica cererii efective şi manifestarea

nevoilor. Ritmul de modificare a venitului disponibil pentru satisfacerea nevoilor. Evoluţia preţurilor, etc.

Se pot menţiona mai multe criterii în funcţie de care se clasifică nevoile şi anume: 1) După sursa de formare:

a) fiziologice; b) culturale; c) sociale (protecţia mediului, ocrotirea sănătăţii, apărare, etc.)


ECONOMIE

2) După natura bunurilor şi a serviciilor necesare pentru satisfacerea nevoilor (menţionăm că această clasificare a nevoilor este necesară în economie pentru stabilirea structurii producţiei şi a corelaţiilor care se fac în procesul distribuirii şi al redistribuirii veniturilor): a) hrană; b) îmbrăcăminte; c) locuinţă; d) transport, etc.

3) După momentul apariţiei şi durata manifestării lor: a) nevoi curente, legate de existenţa cotidiană a indivizilor; b) nevoi periodice, eventual cele conectate cu schimbările de sezon (inclusiv

cele legate de petrecerea timpului liber); c) nevoi rare, care apar doar atunci când în viaţa indivizilor se produc

schimbări importante (de statut, locul de muncă, domiciliul, necesitatea creşterii nivelului de instruire, etc.).

4) Specialiştii în management propun o altă clasificare – Maslow – ei ierarhizează nevoile socio-umane sub formă piramidală: a) la baza piramidei sunt aşezate nevoile cele mai numeroase, legate de

existenţa indivizilor; b) nevoia de locuinţă (securitate); c) nevoia apartenenţei la grup (loc de muncă, prieteni, etc.); d) nevoia recunoaşterii sociale; e) nevoia de perfecţionare sau de autodepăşire (care se consideră că nu

poate fi niciodată satisfăcută în totalitate).

1.7. Resursele economice şi necesitatea utilizării raţionale a acestora

Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor materiale, umane, monetare/financiare care ar putea fi atrase şi utilizate efectiv pentru producerea bunurilor economice, destinate satisfacerii nevoilor.

Tipologia resurselor:

1) După provenienţă: a) resurse primare, care includ potenţialul demografic şi cel al resurselor

naturale; b) resurse derivate, rezultate din prelucrarea mai mult sau mai puţin

complexă a altor resurse (maşinile, echipamentele, utilajele, cunoştinţele, informaţiile, experienţa ştiinţifică, inovaţiile, etc.).

2) După durata existenţei lor: a) neregenerabile, care odată utilizate nu se mai pot reface, adică minereurile

şi zăcămintele de combustibili fosili; b) regenerabile, în care includem apa, aerul, fondul forestier, etc.

3) După posibilitatea recuperării lor, menţionăm următoarele categorii de resurse: a) recuperabile, ca de exemplu sticla, fierul, hârtia, etc.;


ECONOMIE

b) parţial recuperabile, cum ar fi resursele biologice (cele rezultate ca urmare a activităţilor zootehnice);

c) nerecuperabile, cu referire directă la resursele energetice.

Resursele economice se caracterizează prin mai multe trăsături sau particularităţi, (care privite în comparaţie cu trăsăturile nevoilor socio-umane accentuează încă odată necesitatea utilizării lor într-un mod raţional):

Se găsesc întotdeauna în deficit în raport cu necesităţile, deci sunt insuficiente.

Ritmul lor de creştere sau de dezvoltare este inferior ritmului de creştere şi diversificare a nevoilor.

Utilizarea resurselor naturale determină perturbarea echilibrului ecologic, într-o măsură din ce în ce mai pronunţată, şi afectează calitatea mediului ambiant, cu efecte greu de cuantificat şi, mai ales, greu de înlăturat sau de contracarat.

Sunt limitate: din punct de vedere fizic; din punctul de vedere al posibilităţilor de utilizare a lor, respectiv

tehnico-economic. Resursele economice pot fi analizate din două puncte de vedere:

ca stocuri de resurse existente/de care dispune o ţară la un moment dat, ceea ce reprezintă în fapt avuţia naţională;

ca fluxuri de resurse economice, respectiv dinamica procesului de atragere şi de utilizare a resurselor într-o anumită perioadă de timp.

Potenţialul economic al unei ţări, care este format din acele elemente ale avuţiei naţionale care pot fi atrase în circuitul economic, se înfăţişează în trei ipostaze: 1. Potenţialul maxim, alcătuit din toate componentele avuţiei naţionale. 2. Potenţialul valorificabil, format doar din elementele pentru care societatea

dispune de condiţiile în care pot fi puse în valoare. 3. Potenţialul atras, respectiv elementele care se găsesc efectiv şi sunt utilizate

în circuitul economic.

1.8. Factorii de producţie clasici şi neofactorii

În procesele productive, oamenii supun resursele unor procese de transformare şi adaptare la nevoile sociale, iar din aceste activităţi rezultă bunurile economice!

Definirea factorilor de producţie:

Ansamblul condiţiilor necesare şi suficiente pentru ca procesele productive să se desfăşoare în conformitate cu un set de obiective stabilit apriori;

Partea resurselor economice care poate fi/este utilizată efectiv pentru a obţine bunuri şi servicii (din acest punct de vedere putem considera că


ECONOMIE

factorii de producţie reprezintă o submulţime a mulţimii resurselor economice);

Partea resurselor de care societatea dispune efectiv la un moment dat şi care este atrasă în activitatea economică, respectiv în circuitul economic.

Factorii de producţie au o tipologie diversă:

Din punct de vedere tehnico-economic: Factori de producţie clasici:

natura; munca; capitalul.

Neofactori sau factori noi. După natura lor:

Obiectivi: instrumente de lucru, echipamente, utilaje, instalaţii, maşini, agregate, materiale, materii prime, energie, combustibili, etc.;

Subiectivi: climatul la locul de muncă, cultura organizaţională, motivarea personalului, factorii psiho-comportamentali, etc.

După sfera de cuprindere: Comuni: care se utilizează în toate tipurile de activităţi economice, ca de

exemplu forţa de muncă; Specifici: care pot fi utilizaţi doar în anumite sectoare ale economiei, cum

ar fi utilajele şi echipamentele folosite în industria extractivă, sau în industria chimică, etc.

După caracterul lor: Tehnici; Economici; Politici; Psihologici; Ecologici, etc.

Scurtă caracterizare a celor mai importante grupe de factori - factorii clasici

(cei trei menţionaţi anterior) şi neofactorii: Factorul de producţie natură este considerat unul dintre factorii originari, deoarece oamenii nu au făcut eforturi pentru crearea sa. Natura pur şi simplu există, iar activităţile umane, indiferent de tipul lor, sunt strict legate de mediul natural, respectiv de condiţiile naturale.

Cel mai important factor natural este pământul, deoarece este cadrul general de desfăşurare a tuturor activităţilor. Menţionăm în continuare câteva trăsături ale acestui factor:

Cea mai mare parte este ocupată de apă; Suprafaţa uscată este limitată; Dacă este exploatat neraţional, pământul se degradează; Este neomogen; Reprezintă suportul material al oricărei activităţi;


ECONOMIE

Este un element durabil şi în principiu indestructibil; Bunurile pe care ni le oferă natura au fost, sunt şi vor rămâne limitate şi

insuficiente în raport cu nevoile socio-umane.

Factorul natură este vital pentru desfăşurarea activităţilor economice şi sociale, iar calitatea lui influenţează direct nivelul de trai, ritmul de dezvoltare şi performanţele societăţii!

Factorul de producţie muncă este de asemenea un factor originar sau primar:

În sens general, munca este o cheltuire de energie fizică, intelectuală şi psihică, îndreptată spre un anumit scop, adică al creării de bunuri şi servicii.

În sens specific, forţa de muncă reprezintă totalitatea aptitudinilor fizice, intelectuale şi psihice de care dispune un individ (aptitudini, abilităţi, competenţe, îndemânări, talent, etc.), pe care le utilizează în desfăşurarea activităţilor curente, la locul de muncă, în scop productiv.

Câteva dintre trăsăturile generale ale factorului de producţie muncă:

Este neomogen; Este un factor determinant al producţiei; Eficienţa cheltuirii energiei indivizilor se măsoară prin rezultatele obţinute; Educaţia materializată în muncă specializată/calificată formează capitalul

uman; Se obţine din resursele de muncă, reprezentate de populaţia unei ţări; Este perisabil.

Factorul muncă reprezintă elementul central în economia

oricărei firme. De modul în care este gestionată această resursă depind nivelul rentabilităţii şi al eficienţei economiei naţionale în ansamblul său, precum şi calitatea vieţii oricărui individ!

Factorul de producţie capital este un factor derivat, deoarece reprezintă acea

categorie de bunuri care este utilizată sau ajută la producţia viitoare de bunuri şi servicii. Bunurile de capital se mai numesc şi investiţii.

În această categorie de factori includem: Dispozitive, unelte şi agregate; Instalaţii şi echipamente; Maşini şi utilaje; Tehnologii şi licenţe de fabricaţie; Construcţii şi terenuri; Bunuri intermediare sau produse semifinite; Materii prime, materiale, combustibil, energie, apă şi utilităţi; Stocuri (materii prime, materiale, bunuri intermediare, produse finite, etc.).

O altă clasificare a elementelor de capital, în funcţie de modul în care

sunt consumate în procesele productive:


ECONOMIE

elementele de capital fix, între care se includ construcţiile, utilajele, echipamentele, instalaţiile, etc., şi care se consumă pe parcursul derulării mai multor cicluri productive complete;

elementele de capital circulant, reprezentate de materii prime, materiale, combustibil, energie electrică, apă, etc., care trebuie înlocuite complet pentru a derula un nou ciclu de producţie, sau care se consumă în totalitate pentru obţinerea unei anumite cantităţi de bunuri şi/sau servicii, în cadrul unui singur ciclu productiv complet.

Menţionăm câteva trăsături generale ale factorului capital:

Este neomogen; Este supus deprecierii şi uzurii, făcând referire la capitalul fix (deprecierea se

referă la consumul de capital fix, care se reflectă în amortizare, iar uzura poate fi atât fizică, cât şi morală);

Ritmicitatea proceselor de aprovizionare/desfacere şi relaţiile care se stabilesc cu furnizorii/clienţii au un impact direct asupra rentabilităţii firmelor.

Neofactorii de producţie, sau factorii noi, reprezintă elemente introduse

ceva mai recent în literatura de specialitate: Tehnologiile noi sunt foarte importante pentru eficienţa cu care se realizează

activităţile şi pentru performanţele generale ale firmei. Progresul ştiinţific rezultă ca urmare a activităţilor de cercetare ştiinţifică, contribuind decisiv la creşterea calităţii bunurilor şi a serviciilor, cu impact pozitiv direct asupra calităţii vieţii.

Ca neofactor de producţie, informaţiile acţionează sau pot fi utilizate în două sensuri:

Direct, fie prin informatizarea activităţilor în vederea obţinerii elementelor necesare pentru luarea deciziilor în timp real la nivel de firmă, fie prin utilizarea efectivă a acestora, cum sunt de exemplu activităţile din domeniul mass-media.

Indirect, prin asimilarea lor de către indivizi, în cadrul unor procese de instruire, educare sau formare profesională, şi utilizarea, respectiv aplicarea cunoştinţelor dobândite în activitatea curentă.

Antreprenoriatul sau spiritul de întreprinzător caracterizează o persoană care îşi asumă riscuri, prin alocarea unui set de resurse economice, destinat să fie utilizat în activităţi productive (crearea de bunuri şi servicii). Riscul unor afaceri noi este întotdeauna ridicat, deoarece nu există garanţii ferme că demersul va avea succes. În fapt, ne referim la efectuarea unor cheltuieli prezente, certe, în scopul realizării unor profituri viitoare, incerte.

Toţi factorii de producţie, indiferent de natura lor, se caracterizează printr-un set de proprietăţi comune: 1. Divizibilitatea. 2. Adaptabilitatea. 3. Complementaritatea.


ECONOMIE

4. Combinarea. 5. Substituibilitatea.

Toate firmele care doresc să-şi maximizeze profitul trebuie să utilizeze acele combinaţii de factori de producţie prin care se minimizează costurile!

Test de autoevaluare 1) Raţionalitatea activităţii economice se referă la folosirea cât mai adecvată a:

a) resurselor productive rare; b) resurselor neregenerabile; c) resurselor rare cu întrebuinţări alternative; d) resurselor umane, care sunt cele mai creative.

2) Comportamentul uman în procesul de alocare a resurselor exprimă: a) opţiuni raţionale ale unităţilor economice şi ale societăţii; b) voinţa oricărei unităţi economice, independent de mediul economic şi social în

care acţionează; c) un exerciţiu de rutină; d) hotărârea celor mai înalte autorităţi dintr-o ţară.

3) Între resursele economice şi factorii de producţie este o relaţie: a) ca de la parte la întreg; b) de sinonimie; c) ca de la întreg la parte; d) nedefinită.

4) Care dintre afirmaţiile următoare reprezintă o caracteristică a nevoilor umane: a) sunt limitate; b) se dezvoltă permanent; c) se diversifică mai lent decât resursele; d) nu sunt influenţate de factori de natură subiectivă;

Alegeţi varianta corectă: a = a) + b); b = b) + c) + d); c = a) + c); d = b). 5) Factorul de producţie muncă este:

a) un factor derivat; b) un factor omogen; c) un factor clasic; d) un neofactor.

6) Care este ponderea capitalului fix în totalul capitalului unei firme, dacă la sfârşitul anului se înregistrează următoarele date: a) materii prime şi materiale = 1,5 mil. lei; b) combustibil = 1,2 mil. lei; c) energie = 1,1 mil. lei; d) disponibil în cont = 15% din totalul activelor circulante; e) numerar în casă = 8 mil. lei; f) echipamente = 6 mil. lei; g) total active 40 mil. lei.


ECONOMIE

Răspunsuri

1. c) 2. a) 3. a) 4. d) 5. c) 6. 65,29%.

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări 1. Avantaje şi limite ale diferitelor şcoli, curente şi teorii economice (analiza se poate

face şi pe creatori sau pe grupuri de autori de teorii economice). 2. Orientări actuale în ştiinţa economică. 3. Rezultatele, implicaţiile şi efectele activităţii economice. Aspecte pozitive şi negative. 4. Fondatorii teoriei economice şi contribuţia lor la dezvoltarea ştiinţei economice. 5. Mutaţii contemporane în sistemul nevoi - resurse, sub influenţa progresului tehnico –

ştiinţific. 6. Influenţa utilizării resurselor economice asupra calităţii vieţii. 7. Metode de soluţionare a “conflictului” dintre nevoile umane şi resursele economice. 8. Factorii care influenţează evoluţia structurală a nevoilor umane. 9. Evoluţii şi tendinţe în structura capitalului. 10. Relaţia dintre progresul tehnico–ştiinţific şi calitatea factorilor de producţie. 11. Influenţa modului de utilizare a factorilor de producţie asupra profitabilităţii firmei. 12. Factorul de producţie muncă între cheltuială şi investiţie. 13. Rolul neofactorilor în eficientizarea activităţii economice. 14. Mutaţii calitative în utilizarea factorului de producţie muncă.


ECONOMIE

Unitatea 2 Productivitatea factorilor de producţie. Costurile de producţie şi rentabilitatea 2.1. Obiectivele unităţii de învăţare 2 2.2. Productivitatea factorilor de producţie 2.3. Mărimea, tipologia şi funcţiile costului de producţie 2.4. Relaţia dintre costul de producţie şi rentabilitate



Acest capitol urmăreşte să ofere elementele necesare pentru

înţelegerea noţiunilor care se referă la productivitatea factorilor de producţie şi la modul de definire şi de calcul a elementelor din care este compus costul de producţie.

Importanţa acestor doi indicatori este dată de impactul utilizării raţionale a resurselor, disponibile pentru producţie, asupra nivelului de rentabilitate a activităţilor realizate de agenţii economici într-o perioadă de timp. Trebuie să precizăm că aspectul menţionat anterior are o influenţă decisivă asupra competitivităţii firmelor şi produselor, într-un mediu economic cu o dinamică în creştere.

2.2. Productivitatea factorilor de producţie

Eficienţa utilizării factorilor de producţie se poate măsura sau aprecia prin intermediul productivităţii şi/sau al randamentului acestora:

ca indicator de minim; ca indicator de maxim.

Productivitatea este:

un indicator de maxim, care se calculează ca raport între producţia realizată (exprimată fizic sau valoric) şi cantitatea de factori de producţie consumată sau valoarea factorilor utilizaţi:

FpQW = , unde:

o W = productivitatea; o Q = cantitatea de bunuri economice; o Fp = factorii de producţie utilizaţi pentru obţinerea

bunurilor. indicatorul care exprimă legătura cantitativă dintre producţia obţinută într-

o perioadă dată, într-un anumit cadru (firmă, secţie de producţie, loc de muncă, utilaj, etc.) şi volumul factorilor de producţie utilizaţi în acest scop.


ECONOMIE

Distingem mai multe tipuri de productivitate: După unitatea de măsură în care se exprimă:

Fizică – tone/zi, kg/salariat, bucăţi/oră, etc.; Valorică – lei producţie pe salariat, pe oră, pe utilaj, etc.

După modul de obţinere a rezultatelor: Brută – se apreciază ca raport între producţia finală realizată şi volumul

total al factorilor de producţie utilizaţi (indiferent de sursa de provenienţă a acestora);

Netă – este utilizată pentru evaluarea efortului productiv propriu (din totalul factorilor de producţie utilizaţi se scade volumul factorilor proveniţi din exteriorul firmei).

După nivelul sau modul în care se calculează: Totală, denumită şi globală, care poate fi:

Medie (Wtm) – calculată ca raport între volumul producţiei (Q) şi valoarea tuturor factorilor utilizaţi;

Marginală (Wtmg ) – exprimată prin raportul dintre sporul de producţie (ΔQ) care se realizează dacă consumul total de factori creşte cu 1 leu.

Parţială, calculată pentru a evalua eficienţa utilizării fiecărui factor de producţie în parte, care se poate exprima ca productivitate: Medie (Wm) - calculată ca raport între volumul producţiei şi cantitatea

utilizată sau consumată dintr-un singur factor de producţie; Marginală (Wmg ) - exprimată prin raportul dintre sporul de producţie

care se realizează dacă consumul dintr-un factor creşte cu o unitate, celelalte condiţii rămânând nemodificate.

2.3. Mărimea, tipologia şi funcţiile costului de producţie

Costul de producţie reprezintă ansamblul cheltuielilor destinate consumului de factori de producţie, necesar pentru obţinerea unui anumit volum de bunuri şi servicii.

Pentru o evaluare cât mai realistă a nivelului costurilor sau a cheltuielilor de producţie, se pot utiliza:

Costul real –arată cantitatea de factori de producţie consumată pentru obţinerea de bunuri economice, exprimată în unităţi fizice;

Costul monetar – reprezintă expresia în unităţi monetare a costului real; Costul de oportunitate – arată sau cuantifică sacrificiul pe care îl face o

firmă pentru producerea unui bun, renunţând la producerea altui bun.

În calculul costului de producţie trebuie să se ţină seama de faptul că se fac diferenţieri la nivelul factorilor de producţie consumaţi:

Factorul muncă – se regăseşte în cost sub forma salariilor; Factorul capital – folosirea capitalului presupune realizarea unor cheltuieli

de diferite categorii, în funcţie de tipul de capital:


ECONOMIE

o pentru capitalul fix se regăseşte amortizarea şi în unele situaţii chirii, cheltuieli de întreţinere, etc.;

o pentru capitalul circulant se iau în considerare cheltuielile cu materii prime, materiale, combustibil, energie electrică, apă, utilităţi, etc.

Factorul natură – poate apărea o sub formă bănească (ex. preţul pământului în agricultură), sau alte

categorii de cheltuieli; o sub formă materială, sub formă de minereuri, ţiţei, etc.

Distingem mai multe categorii de costuri, în funcţie de diverse criterii de clasificare:

După punctul de vedere care stă la baza evaluării costului de producţie: Din punct de vedere contabil, costul de producţie reprezintă cheltuieli

exprimate efectiv de către agenţii economici producători; Din punct de vedere economic, costul de producţie conţine şi alte elemente pe

lângă costul contabil, cum este de exemplu cheltuiala aferentă efortului proprietarului firmei pentru coordonarea şi conducerea activităţilor.

După sfera de cuprindere: Costul total, denumit şi cost global (CT), care se referă la cheltuielile generate

de realizarea întregii producţii (Q); Costul unitar sau mediu (Cm), care cuantifică efortul făcut pentru realizarea

unei unităţi fizice sau valorice de producţie; Costul specific (Cs) arată cheltuielile cu materiile prime, materialele,

combustibilii, şi alte elemente de capital circulant, efectuate pentru obţinerea unui produs.

După modul în care evoluează în funcţie de ritmul de modificare a producţiei

realizate: Costul fix (CF) este alcătuit din acele categorii de cheltuieli care rămân

constante, indiferent de volumul producţiei realizate (se apreciază că, pe termen scurt, acest cost rămâne constant). Se face distincţie între:

• costul fix total (CF); • costul fix mediu (CFm);

Costul variabil (CV) se formează din cheltuielile care variază direct proporţional cu volumul producţiei. Se poate calcula sub forma:

• costului variabil total (CV); • costului variabil mediu (CVm), respectiv.

Prin urmare, pornind de la faptul că CT = CF + CV, se observă că de fapt costul unitar Cm este alcătuit dintr-o componentă fixă şi una variabilă, adică Cm = CFm + CVm;

Costul marginal (Cmg) este indicatorul care arată cu cât creşte costul total (ΔCT), dacă producţia realizată sporeşte cu o unitate (ΔQ), deci reprezintă raportul dintre sporul de cost total şi sporul de producţie.

Sporul costului total la creşterea producţiei se datorează exclusiv sporirii cheltuielilor variabile!


ECONOMIE

După natura cheltuielilor: Cheltuieli materiale (CM), care se pot clasifica la rândul lor în două categorii:

Cheltuieli materiale legate de volumul de activitate, denumite cheltuieli materiale directe;

Cheltuieli materiale aferente utilizării capitalului fix, în care se include şi amortizarea.

Cheltuieli salariale (CS), care sunt de două tipuri: Cheltuieli cu salariile personalului direct productiv; Cheltuieli cu salariile personalului indirect productiv.

Costul de producţie este un indicator deosebit de complex → costul îndeplineşte

o serie de funcţii specifice, ca de exemplu: Funcţia de cercetare dezvoltare; Funcţia de producţie; Funcţia de personal; Funcţia comercială; Funcţia financiar-contabilă; Funcţia de control şi reglare.

2.4. Relaţia dintre costul de producţie şi rentabilitate

Fiecare agent economic încearcă să-şi realizeze activitatea cu un consum cât mai redus de resurse, pentru a putea astfel să devină sau să rămână competitiv, într-o economie deosebite de dinamică şi un mediu concurenţial care de multe ori este agresiv. Se spune că o firmă este rentabilă dacă obţine profit. Acest indicator reprezintă în cele mai multe cazuri esenţa înfiinţării şi existenţei organizaţiilor şi principalul mobil al desfăşurării activităţii economice!

Unul dintre indicatorii aflaţi la îndemâna agenţilor economici, pentru a stabili

care este nivelul de activitate de la care începând devin rentabili, este pragul de rentabilitate (QR):

Volumul de activitate de la care începând firma realizează profit; Producţia realizată pentru care profitul este nul; Volumul de activitate la care veniturile sunt egale cu cheltuielile.

Un alt indicator utilizat pentru caracterizarea performanţelor unei companii este rata de rentabilitate:

Rata rentabilităţii comerciale 100⋅=CAPRrc [%];

Rata rentabilităţii resurselor consumate 100⋅=CTPRrrc [%];

Rata rentabilităţii capitalului 100⋅=KPRrk [%], etc.


ECONOMIE

Există o conexiune foarte strânsă între nivelul rentabilităţii companiilor şi evoluţia costului de producţie. Având în vedere că nivelul profitului companiilor este invers proporţional cu costurile, este necesar ca fiecare agent economic să identifice principalele modalităţi de a ţine sub control sau chiar de a reduce cheltuielile de producţie, în vederea maximizării profitului şi implicit a rentabilităţii!

Test de autoevaluare 1) Valoarea costului marginal este dată de:

a) evoluţia costului fix; b) evoluţia costului variabil; c) evoluţia costului unitar; d) evoluţia costului variabil mediu.

2) Funcţia de producţie exprimă legătura obiectivă existentă între: a) cost şi profit; b) factorii de producţie utilizaţi şi rezultatele obţinute; c) forţa de muncă şi capitalul utilizat; d) cantitatea şi calitatea factorilor de producţie utilizaţi.

3) Productivitatea marginală a unui factor de producţie exprimă: a) sporul de producţie obţinut prin sporul cu o unitate a factorului respectiv, atunci

când ceilalţi factori îşi reduc consumul cu o unitate; b) sporul de producţie obţinut prin reducerea cu o unitate a unui factor şi creşterea cu

o unitate a altui factor, celelalte condiţii rămânând nemodificate; c) cantitatea dintr-un factor necesară pentru a compensa reducerea unui alt factor,

astfel încât producţia să crească cu o unitate; d) sporul de producţie obţinut prin creşterea cu o unitate a consumului din factorul

respectiv, fără modificarea celorlalţi factori. 4) Optimizarea modului de desfăşurare a activităţii economice depinde esenţial de:

a) creşterea consumului de resurse; b) un nivel cât mai ridicat al pragului de rentabilitate; c) reducerea productivităţii; d) abilitatea factorilor de decizie de a reduce costurile firmei.

5) Creşterea numărului factorilor de producţie şi diversificarea acestora este: a) numai un progres cantitativ; b) numai un progres calitativ; c) un progres ecologic; d) un progres cantitativ şi calitativ.

Răspunsuri test de autoevaluare 1. b); 2. b);


ECONOMIE

3. d); 4. d); 5. d).

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări 1. Metode de creştere a productivităţii la nivel de firmă. 2. Tehnici de reducere a costurilor de producţie în economia contemporană. 3. Relaţia dintre randamentul economic şi costul de producţie. 4. Pragul de rentabilitate şi riscul de exploatare. 5. Controlul activităţii la nivel de firmă prin indicatorii de cost.


ECONOMIE

Unitatea 3 Piaţa, concurenţa şi preţul. Comportamentul producătorului şi al consumatorului în condiţiile economiei de piaţă 3.1. Obiectivele unităţii de învăţare 3 3.2. Elementele definitorii ale conceptului de piaţă. Cererea şi oferta 3.3. Tipologia pieţelor 3.4. Conceptul de concurenţă. Tipuri de concurenţă 3.5. Preţul 3.6. Comportamentul producătorului în condiţiile economiei de piaţă

3.6.1. Echilibrul producătorului 3.6.2. Comportamentul producătorului în cadrul pieţei cu concurenţă perfectă 3.6.3. Comportamentul producătorului în cadrul pieţei cu concurenţă imperfectă

3.7. Comportamentul consumatorului în condiţiile economiei de piaţă Test de autoevaluare Răspunsuri Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări Lucrarea de verificare nr. 2


Piaţa reprezintă spaţiul în care agenţii economici, în dubla lor calitate de producători sau de vânzători, respectiv de consumatori sau cumpărători, îşi desfăşoară activitatea, îşi manifestă acţiunile, îşi exprimă dorinţele, sunt puşi în faţa diferitelor opţiuni, fac alegeri, etc. Prin urmare, piaţa este o noţiune deosebit de complexă, iar înţelegerea mecanismelor care stau la baza funcţionării pieţei este decisivă pentru performanţele realizate de orice specialist în domeniul economic. La rândul său, preţul se formează diferit în raport cu trăsăturile relaţiilor concurenţiale care caracterizează o anumită piaţă. De asemenea, comportamentul agenţilor economici se modelează în funcţie de tipul de concurenţă în care trebuie să acţioneze.

În cadrul pieţei, raporturile dintre agenţii economici sunt reglementate prin sistemul de concurenţă, ceea ce le permite acestora să efectueze diverse operaţiuni şi să-şi desfăşoare acţiunile în condiţii favorabile, cu efecte benefice asupra mediului de afaceri şi a activităţii economice în ansamblul ei.

3.2. Elementele definitorii ale conceptului de piaţă. Cererea şi oferta

Piaţa poate fi definită ca un ansamblu de relaţii de schimb între agenţii economici, întemeiate pe baza raportului dintre cerere şi ofertă!

Piaţa are în general două componente principale, respectiv cererea şi oferta.


ECONOMIE

Cererea = cantitatea dintr-un tip de marfă pe care o doresc consumatorii, fiind dispuşi să o achiziţioneze la un anumit preţ, într-o perioadă de timp, în limita unui venit disponibil, alocat pentru procurarea bunului dorit.

Un bun economic oarecare se transformă într-o marfă

doar dacă circulă sau trece de la vânzător/producător la cumpărător/consumator prin intermediul unui proces de vânzare-cumpărare, având rolul de a satisface anumite nevoi!

Cererea:

este o mărime variabilă; este influenţată de diferite categorii de factori, dintre care menţionăm:

grupa factorilor care condiţionează consumul individual (venitul disponibil pentru consum, gusturile, obiceiurile de consum, preţul produsului dorit, necesitatea unui produs şi alternativele existente, preţurile celorlalte produse, etc.);

grupa factorilor care influenţează cererea totală de pe piaţă (evoluţia mărimii şi structurii populaţiei şi venitul naţional, împreună cu modul în care acesta este distribuit la nivelul populaţiei).

Oferta = volumul de bunuri economice pe care un producător este dispus să o

cedeze printr-un proces de vânzare-cumpărare, la un anumit nivel al preţului, într-o perioadă de timp.

Factori care determină modificarea ofertei: Dinamica preţurilor factorilor de producţie; Dimensiunea şi modificările veniturilor agenţilor economici producători; Evoluţia preţurilor bunurilor realizate; Numărul de firme care realizează aceeaşi categorie de bunuri; Existenţa subvenţiilor acordate producătorilor sau chiar consumatorilor în

anumite domenii de activitate; Mărimea taxelor şi impozitelor din domeniul în care producătorul îşi

desfăşoară activitatea; Factorii naturali şi condiţiile climaterice; Legislaţia în vigoare şi stabilitatea legislativă în domeniu; Deciziile politice; Evoluţia mediului de afaceri internaţional; Schimbări în dinamica şi structura diferitelor categorii de nevoi, etc.

În cadrul unei pieţe, cererea şi oferta se pot afla în diferite raporturi:

Cererea este egală cu oferta, deci piaţa se caracterizează prin echilibru, ceea ce înseamnă că nicio nevoie nu rămâne nesatisfăcută şi toţi producătorii îşi vând întreaga cantitate de bunuri economice pe care le realizează;

Cererea este mai mare decât oferta (piaţa se caracterizează printr-un deficit de ofertă sau un excedent de cerere, deci e dezechilibrată);


ECONOMIE

Oferta este mai mare decât cererea (în cadrul pieţei avem un excedent de ofertă sau un deficit de cerere).

3.3. Tipologia pieţelor

Conceptul de piaţă îmbracă o varietate de forme:

După obiectul tranzacţiilor: Piaţa mărfurilor sau a produselor; Piaţa serviciilor; Piaţa capitalului sau financiară; Piaţa factorilor naturali; Piaţa muncii; Piaţa monetară; Piaţa valutară, etc.

După durata funcţionării: De scurtă durată sau sezoniere; De lungă durată sau permanente.

După extinderea teritorială sau spaţială: Pieţe locale; Pieţe regionale; Pieţe naţionale; Piaţa mondială.

După raportul în care se află cererea şi oferta: Piaţa în stare de echilibru; Piaţa în stare de dezechilibru.

După tipul de concurenţă: Piaţa cu concurenţă perfectă; Piaţa cu concurenţă imperfectă.

3.4. Conceptul de concurenţă. Tipuri de concurenţă

În sens general, concurenţa are semnificaţia de întrecere,

competiţie sau rivalitate între agenţii economici dintr-un domeniu!

În sens specific, prin sistem concurenţial se asigură, în acelaşi timp:

Stimularea producătorilor (ofertei) prin faptul că le oferă acestora condiţiile pentru alegerea celei mai bune variante de alocare a resurselor şi de combinare a factorilor de producţie;

Satisfacerea nevoilor de consum (adică a cererii de bunuri economice) în cele mai avantajoase condiţii, prin procurarea bunurilor economice pe baza principiului cea mai bună calitate la cel mai redus preţ.

Sistemul concurenţial nu este unic. Fiecare economie naţională şi chiar fiecare domeniu are diferite particularităţi,


ECONOMIE

care determină specificitatea sistemelor concurenţiale în economia de piaţă!

În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe categorii sau tipuri de concurenţă:

Concurenţa perfectă, caracterizată prin: Atomicitate perfectă; Omogenitatea produselor; Accesul liber la piaţă; Mobilitatea perfectă a factorilor de producţie; Transparenţa pieţei.

Concurenţa imperfectă, care îmbracă mai multe forme:

Monopol - cu următoarele trăsături: • Oferta este concentrată la un singur producător, care impune preţul şi

regulile jocului, controlând astfel piaţa în totalitate; • Consumatorii nu au alternative de alegere, deci nu pot beneficia (nu se pot

bucura) de satisfacţie maximă; • Orice tip de concurenţă este limitată sau chiar eliminată.

Monopolistică – este forma de concurenţă care se aseamănă cel mai mult cu modelul concurenţei perfecte deoarece: • Numărul producătorilor este suficient de mare, astfel încât, prin deciziile

lor, ei nu pot influenţa piaţa şi nu-i pot afecta pe ceilalţi producători (prin urmare, putem spune că se păstrează atomicitatea);

• Produsele sunt diferenţiate prin caracteristici, condiţii de livrare, calitate, modalităţi de plată, servicii oferite clienţilor, etc., deci se pierde omogenitatea pentru că fiecare agent economic producător doreşte să se evidenţieze şi încearcă să obţină o cotă de piaţă cât mai mare;

• Cererea este satisfăcută foarte bine deoarece consumatorii îşi pot alege producătorii şi bunurile dorite, nestingheriţi.

Oligopol – este modelul de concurenţă care se întâlneşte cel mai des în economia reală fiind definit prin: • Număr mic de producători (câţiva sau puţini, ceea ce face ca atomicitatea

producătorilor să se piardă); • Atomicitatea consumatorilor; • Producătorii pot influenţa piaţa în privinţa preţului şi a deciziilor de

producţie a celorlalţi „parteneri” de pe piaţă; • Niciun producător nu poate controla total piaţa, deoarece decizia fiecăruia

dintre ei îi afectează pe ceilalţi; • Toţi producătorii trebuie să ţină seama de deciziile celorlalţi şi de efectele

deciziilor sale asupra celorlalţi. Monopson – poate fi considerată o variantă de monopol, dar în ceea ce îi

priveşte pe consumatori, deoarece în cadrul acestui model concurenţial există: • Un singur cumpărător; • Mulţi producători.


ECONOMIE

Oligopson – întâlnit ca un gen de oligopol care se referă la consumatori, deoarece piaţa se caracterizează prin: • Câţiva consumatori; • Un număr mare de producători.

Concurenţa perfectă este un tip strict teoretic de piaţă,

care nu se întâlneşte niciodată în practică, fiind utilizat ca punct de reper pentru analiza, compararea şi evaluarea diferitelor categorii de concurenţă imperfectă8!

3.5. Preţul

Într-o economie de piaţă, preţul influenţează întreaga viaţă economică şi socială!

În general, preţul este considerat expresia monetară a valorii!

În teoria economică s-au conturat mai multe opinii în ceea ce priveşte definiţia şi

conţinutul noţiunii de preţ. Aceste opinii pot fi grupate în două componente principale:

Conform teoriei obiective a valorii, preţul se formează pe baza elementelor din care se constituie valoarea bunului realizat, respectiv munca depusă şi cheltuielile de producţie, care în fapt reprezintă valoarea factorilor de producţie folosiţi de agentul economic (accentul în principal pe procesul de producţie, lăsând pe un plan secundar criteriul raţionalităţii utilizării resurselor);

Dacă facem referire la teoria subiectivă a valorii, observăm că din această perspectivă preţul este o mărime determinată strict pe baza intensităţii cu care se manifestă nevoia consumării unui bun (preocupările principale ale economiştilor care au adoptat această teorie, îndeosebi neoclasicii, au constat în problematica rezultatelor obţinute, aproape neglijând producţia).

Nu putem să facem abstracţie de faptul că, în orice

economie de piaţă, raportul dintre cerere şi ofertă este cel care influenţează decisiv nivelul la care se stabileşte preţul bunurilor!

După cum se poate constata, preţul este o mărime economică foarte complexă,

care îndeplineşte mai multe funcţii: Stimularea producţiei de bunuri şi servicii; Informarea agenţilor economici, constituind baza orientării acestora în

elaborarea strategiilor de dezvoltare; Recuperarea cheltuielilor generate de producţia de bunuri economice; Distribuirea veniturilor între posesorii factorilor de producţie; Calculul cheltuielilor şi a rezultatelor, reprezentând în acelaşi timp un

instrument de analiză şi de fundamentare a deciziilor la nivel de firmă, etc. 8 Ph. Hardwick, J. Langmead, B. Khan, Op. Cit., p. 205.


ECONOMIE

În practica economică există o mare diversitate de preţuri. Spre exemplu, după capacitatea agenţilor economici de a influenţa preţul există preţuri libere şi dirijate sau administrate. După sistemul de formare, preţurile pot fi cu TVA, sau fără TVA.

Test de autoevaluare 1) Care dintre următoarele trăsături nu reprezintă concurenţa perfectă:

a) producătorii realizează bunuri de aceeaşi utilitate, perfect asemănătoare; b) transparenţa pieţei; c) câţiva producători; d) atomicitatea consumatorilor.

2) Precizaţi dacă afirmaţia următoare este adevărată sau falsă şi motivaţi alegerea făcută: “punctul în care cererea pentru un bun devine egală cu oferta din bunul respectiv, indică preţul şi cantitatea de echilibru pentru acel bun”.

Răspunsuri

1. c. 2. DA – când cererea este egală cu oferta, piaţa este în echilibru.

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări 1. Factorii determinanţi ai nevoii consumatorului. 2. Impactul publicităţii asupra modificării cererii. 3. Criterii care stau la baza utilizării optime a resurselor destinate consumului. 4. Raportul dintre oferta individuală şi oferta pieţei. 5. Criteriile care stau la baza deciziei de producţie. 6. Influenţa monopolurilor asupra evoluţiei preţurilor. 7. Analiza comparativă a pieţelor cu concurenţă perfectă şi imperfectă.


ECONOMIE

Unitatea 4 Economia de piaţă contemporană. Repartiţia veniturilor (salariul, renta, dobânda, profitul) 4.1. Obiectivele unităţii de învăţare 4 4.2. Elementele definitorii şi trăsăturile economiei de piaţă 4.3. Modele teoretice actuale şi tipologia economiilor de piaţă 4.4. Constituirea economiei de piaţă în România 4.5. Repartiţia veniturilor (salariul, renta, dobânda, profitul)



Economia de piaţă reprezintă principala formă de organizare a activităţii economice. Eficienţa aplicării în practică a principiilor economiei de piaţă este deja un fapt dovedit. Dar, fiecare economie naţională îşi are propriile sale caracteristici, determinate de tipul şi abundenţa resurselor disponibile, poziţia geografică, tradiţiile specifice, etc. Înţelegerea principiilor care stau la baza economiei de piaţă şi a mecanismelor care explică modul în care se comportă agenţii economici reprezintă cheia pentru aprofundarea cunoştinţelor privind modul de alocare a resurselor ţinând seama de raţionalitatea economică, funcţionarea pieţei, cu toate subsistemele sale, dinamica sistemelor economice, etc. Iată de ce acest capitol are ca obiectiv explicarea particularităţilor sistemului economiei de piaţă, a etapelor care s-au parcurs în evoluţia conceptului şi, nu în ultimul rând, a procesului de constituire a economiei de piaţă în România.

4.2. Elementele definitorii şi trăsăturile economiei de piaţă

Mulţi teoreticieni au abordat acest concept, fiecare având o viziune diferită în ceea ce priveşte realităţile economice şi perspectivele de dezvoltare!

Primii paşi în conturarea trăsăturilor actuale ale economiei de piaţă –

Adam Smith (1723-1790) – a formulat unele principii generale prin intermediul cărora poate fi înţeleasă mult mai bine complexitatea mecanismelor pe care se bazează funcţionarea economiei9:

9 S. Sută-Selejean, Doctrine economice – o privire panoramică, Ed. Eficient, Bucureşti, 1997, pp. 61-76.


ECONOMIE

Venitul naţional reprezintă valoarea cu care creşte anual avuţia naţională; Clasele sociale prezente în economia naţională, între care se împarte

venitul naţional anual, sunt muncitorii patronii capitalişti şi proprietarii funciari;

Mobilul realizării activităţilor economice (lucrative) îl reprezintă obţinerea profitului ca recompensă pentru asumarea riscului alocării şi utilizării resurselor economice pentru obţinerea bunurilor.

David Ricardo (1772-1824) – reprezentant al liberaliştilor pesimişti –

considera că: principala evoluţie a economiei de piaţă urmă să fie scăderea ratei medii

a profitului, anticipând posibilitatea producerii unor dezechilibre majore sau chiar a unor crize de durată ale acestui sistem economic;

a fost unul dintre teoreticienii care a adus o contribuţie majoră la dezvoltarea teoriei economice privind mecanismul care stă la baza funcţionării economiei de piaţă moderne şi a elementelor componente a acestui sistem, adică: ♦ Producţia; ♦ Repartiţia; ♦ Comerţul; ♦ Preţurile; ♦ Veniturile; ♦ politicile economice.

Jean-Baptiste Say (1767-1832), ca liberalist optimist, a considerat că:

Nu există posibilitatea apariţiei dereglărilor şi a dezechilibrelor în economia de piaţă;

Factorii reducerii volumului vânzărilor în cazul unor categorii de mărfuri se datorează doar faptului că producţia este prea redusă şi că orice tip de marfă îşi găseşte cererea cu condiţia ca nivelul producţiei realizate să fie suficient de mare, ceea ce deja ştim cu toţii că este ireal.

Pe parcursul a mai bine de două secole şi jumătate

de la apariţia teoriei lui Adam Smith, conceptul de economie de piaţă s-a dezvoltat şi s-a diversificat!

Milton Friedman, conducătorul Şcolii Economice de la Chicago şi

laureat al premiului Nobel pentru economie - conform concepţiei sale, una dintre cerinţele de bază ale economiei de piaţă este ca guvernul (autoritatea publică):

să nu aibă niciun amestec în activitatea agenţilor economici; să nu controleze sau să determine preţurile, ratele de schimb valutar,

salariile, rata dobânzii; să nu intervină în modul de realizare a schimburilor comerciale între

agenţii economici, etc.


ECONOMIE

Pe această bază, putem enunţa următoarea definiţie sintetizată a economiei de piaţă: o formă modernă de organizare economică, a cărei funcţionare se realizează prin intermediul pieţei, în cadrul unui regim liberal din punct de vedere legislativ, instituţional şi politic, întemeiat pe proprietatea privată şi fără intervenţia directă a statului, prin mecanismele sale specifice de constrângere, în procesul decizional al agenţilor economici.

Elementele definitorii şi trăsăturile economiei de piaţă: Producţia, repartiţia, schimbul şi consumul nu sunt îngrădite prin acte

normative ci se desfăşoară conform cerinţelor şi evoluţiei pieţei; Mecanismul preţurilor este cel care reglementează relaţiile dintre agenţii

economici producători şi consumatori, respectiv vânzători şi cumpărători; Presupune pluralismul centrelor de decizie şi acţiune, fiind o economie

multipolară; Se bazează pe preponderenţa proprietăţii private în structura multitudinii sau

pluralismului formelor de organizare economică a proprietăţii proprietatea privată este inviolabilă, iar dreptul de alegere este garantat prin lege;

⇒

Este necesară existenţa unui sistem monetar stabil, moneda fiind numitorul comun al agenţilor economici;

Existenţa şi funcţionarea unui cadru legislativ şi instituţional adecvat, privind organizarea firmelor şi a sistemelor care formează economia;

Mobilul desfăşurării întregii activităţi economice este obţinerea profitului; Intervenţia statului în economie este indirectă şi generală sau globală,

concretizându-se în acţiunea acestuia prin pârghiile economice, monetare, financiare şi administrative de care dispune.

Pe scurt, trăsăturile economiei de piaţă, menţionate anterior, pot fi sintetizate

astfel10:

economie de întreprindere; economie de calcul în expresie monetară; Profitul ocupă locul central în procesul decizional al întreprinzătorului; Rolul statului este de agent distinct cu funcţii specifice; Preponderenţa proprietăţii private; Sistemul economiei de piaţă este garantul sistemului politic democratic.

4.3. Modele teoretice actuale şi tipologia economiilor de piaţă

Tipologia economiilor de piaţă ne arată că există diferenţieri în fiecare ţară, în funcţie de caracteristicile acesteia, de condiţiile economice, politice, de rolul statului în activitatea economică, eficienţa agenţilor economici naţionali, de rolul pieţei în asigurarea echilibrului, etc!

10 I. Bulborea, Microeconomie şi Macroeconomie, Partea I, Ed. ProUniversitaria, Bucureşti, 2007, pp. 206-209.


ECONOMIE

Ca o sinteză a acestui subcapitol, vom prezenta câteva forme concrete de economie de piaţă, care funcţionează efectiv şi pe care le putem întâlni în activitatea practică:

Economia socială de piaţă este întâlnită în Germania şi, într-o oarecare măsură, în Olanda şi Austria, având următoarele caracteristici:

Acţiunea liberei iniţiative a agenţilor economici; Stabilirea relaţiilor dintre agenţii economici şi a legăturilor dintre diferite

ramuri ale economiei naţionale prin intermediul pieţei; Stimularea ofertei sau a producţiei prin mecanismele statului (sistemul de

impozite şi taxe, politici monetare, etc.); Prin diferite tipuri de pârghii, se încearcă armonizarea intereselor şi a

acţiunilor diferitelor categorii sociale; Statul intervine în economie având scopuri bine definite, ca de exemplu

eliminarea abuzurilor şi a disfuncţionalităţilor generate de jocul liber al concurenţei, asigurarea protecţiei sociale la standarde ridicate, etc.

Economia de piaţă contractuală sau de tip nordic, din Suedia, Norvegia şi Danemarca, în care se manifestă:

O cooperare strânsă între sectorul privat şi cel public, sprijinită de existenţa unor angajamente mutuale în vederea satisfacerii unor cerinţe de ordin socio-economic, ca de exemplu redistribuirea veniturilor astfel încât să se asigure o viaţă decentă pentru toţi cetăţenii ţării şi asigurarea unor tarife adecvate sau chiar minimale pentru serviciile publice;

Statul intervine mai mult în plan social şi mai puţin în plan economic; Sectorul public este menţinut la un nivel la care să nu afecteze prea mult

sectorul privat, etc. Economia de tip anlo-saxon, caracteristică pentru Anglia (de exemplu în timpul

guvernărilor conservatoare Margaret Thatcher şi John Major) şi S.U.A. (în perioadele Ronald Reagan şi George Bush), având ca principale caracteristici:

Economie de tip monetarist; Orientată îndeosebi spre stimularea ofertei; Se depun eforturi continue pentru menţinerea inflaţiei la un nivel redus.

Economia cu tentă dirijistă din Franţa şi Spania, în cadrul căreia: Se manifestă o economie de piaţă concurenţială; Statul intervine în viaţa economică în anumite limite, prin activităţi de

planificare, programare şi prognoză economică. Economia de tip paternalist, specifică pentru Japonia, care se caracterizează

prin faptul că: Sunt stimulate în mod deosebit libera iniţiativă, talentul, competenţa

profesională şi competitivitatea agenţilor economici; Statul are rol de catalizator în viaţa economică, prin faptul că îmbină

iniţiativele locale cu acţiunile conducerii centrale, dar şi de control a activităţii economice;

Principiul de bază în această economie este respectarea şi încurajarea liberei iniţiative loiale între firme;

Resursele umane sunt considerate esenţiale, iar capitalul uman are un loc central, etc.


ECONOMIE

Concluzia care rezultă de aici este că indiferent de modelul de

economie de piaţă agreat, particularizările se fac în aşa fel încât acestea să contribuie la creşterea gradului de satisfacţie a agenţilor economici naţionali, fie ele persoane fizice sau juridice!

4.4. Constituirea economiei de piaţă în România

Începând cu anul 1990, România s-a confruntat cu o problemă majoră privind necesitatea schimbării sistemului economic, care se putea caracteriza printr-o economie centralizată, greoaie, chiar neperformantă în multe domenii şi care nu satisfăcea nevoile societăţii decât la un nivel relativ redus, deci nesatisfăcător, astfel că standardul de viaţă al cetăţenilor era mult sub cel al ţărilor dezvoltate. Putem schiţa câteva coordonate principale ale măsurilor prin care s-a încercat, şi în bună parte s-a şi reuşit, constituirea economiei de piaţă în România, pe parcursul a aproape două decenii:

Crearea condiţiilor de manifestare a liberei iniţiative a agenţilor economici, într-un mediu concurenţial favorabil şi stimulativ pentru obţinerea performanţelor economice şi creşterea competitivităţii produselor, firmelor şi a economiei naţionale în ansamblul său;

Stimularea dezvoltării durabile şi echilibrate a economiei, la nivel regional, zonal şi local, prin implicarea preponderent indirectă a statului în economie, utilizând pârghii specifice, respectiv politica preţurilor, politica monetară şi de credit, politica fiscală, etc.

Crearea unui cadru legal şi instituţional stabil care să favorizeze dezvoltarea activităţii agenţilor economici pe criterii de raţionalitate şi eficienţă economică;

Acordarea importanţei cuvenite activităţilor de cercetare-dezvoltare pentru creşterea calităţii bunurilor economice şi plasarea resurselor umane pe un loc central în strategiile şi planurile naţionale de reformă, etc.

Ceea ce dorim să precizăm la acest final de capitol este că fenomenul tranziţiei la economia de piaţă în România este departe de a fi finalizat. Complexitatea acestor demersuri este deosebită, iar obiectivul final se poate realiza într-un orizont de timp îndelungat.

4.5. Repartiţia veniturilor (salariul, renta, dobânda, profitul)

Salariul Preţul pe piaţa muncii se numeşte salariu. Acesta poate fi definit prin venitul cuvenit proprietarului factorului de producţie muncă pentru activitatea desfăşurată în cadrul firmei, într-o perioadă de timp. Nivelul salariului depinde de numeroşi factori, dintre care menţionăm raportul dintre cererea şi oferta de muncă, climatul politic şi social, factorii demografici şi psihologici, etc.


ECONOMIE

Salariul are mai multe forme:

Salariul nominal adică suma cuvenită pentru munca depusă, care la rândul său poate fi:

Salariul brut respectiv suma primită de salariat înainte de impozitare; Salariul net calculat ca diferenţă între salariul brut şi impozitul pe

veniturile salariale (care în România anului 2009 este de 16%). Salariul real arată cantitatea de bunuri care poate fi cumpărată cu salariul

nominal, iar indicele evoluţiei salariului real se determină ca raport între indicele salariului nominal şi indicele evoluţiei preţurilor.

Sistemele de salarizare aplicate la nivelul companiilor nu sunt uniforme. În funcţie de specificul activităţii economice, se pot practica mai multe tipuri de salarizare:

Salarizarea în regie, respectiv pentru timpul lucrat se aplică în domeniile în care este dificil să se cuantifice rezultatele obţinute;

Salarizarea în acord se practică în sectoarele în care se poate stabili cu exactitate timpul necesar pentru realizarea unei operaţiuni, respectiv volumul de muncă depus în unitate de timp;

Salarizarea mixtă în cadrul căreia o parte din salarii se acordă pentru timpul lucrat, iar restul pentru volumul de muncă.

Salariul reprezintă un factor motivator de o importanţă deosebită, atât pentru creşterea volumului şi calităţii rezultatelor, cât şi pentru asigurarea unui anumit nivel de satisfacţie al salariatului!

Din acest motiv, politica salarială joacă un rol central în activitatea agenţilor

economici, iar modul de salarizare poate fi ajustat sau îmbunătăţit continuu prin corecţii succesive, adică indexări, în raport cu evoluţia preţurilor, introducerea sistemului de participare a angajaţilor la o parte din profitul realizat, socializare sau acordarea unui sprijin financiar salariaţilor defavorizaţi, etc.

Renta

În teoria şi practica economică întâlnim mai multe accepţiuni privind veniturile cuvenite sau încasate de către proprietarii factorului de producţie pământ, care poartă denumirea de rentă.

Enumerăm11 în cele ce urmează câteva dintre opiniile specialiştilor care se

referă la rentă: În sens general, renta este venitul care i se cuvine proprietarului de terenuri,

ca urmare a acordării dreptului de folosinţă a terenului către arendaş; Adam Smith consideră că renta reprezintă venitul obţinut fără muncă de

către proprietarul pământului, astfel că în viziunea lui aceasta poate fi asimilată ca un preţ de monopol pe care arendaşul trebuie să îl plătească dacă

11 Ivanciu Nicolae – Văleanu, Istoria gândirii economice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, pp. 68-75.


ECONOMIE

doreşte să obţină dreptul de a lucra pământul. Conform acestei concepţii, renta trebuie să fie stabilită astfel încât să asigure plata cheltuielilor generate de exploatarea pământului (utilaje, echipamente, seminţe, transport, etc.) şi un profit echivalent cu nivelul celui obţinut în regiune de către posesorii de capital. Astfel, dacă nivelul salariului şi al profitului dorit de posesorul de capital determină nivelul preţului produselor, intrând în componenţa acestuia, renta intră în altă categorie deoarece ea este influenţată de nivelul acestui preţ;

David Ricardo a preluat şi a dezvoltat această idee a lui Adam Smith, apreciind că renta este „partea din produsul pământului” care trebuie să i se plătească proprietarului de pământ pentru a beneficia de dreptul de a utiliza „forţele indestructibile şi originare ale solului”. El a analizat renta în corelaţie cu caracterul limitat al pământului, monopolul asupra acestuia şi cu relaţia dintre necesitatea creşterii producţiei de alimente datorită sporului demografic. În aceste condiţii, creşterea cererii de alimente impune creşterea suprafeţelor cultivate, inclusiv a celor de o calitate mai slabă, dar acest fapt va determina creşterea rentei aduse de terenurile mai bune şi mai fertile. Concluzia care rezultă din acest raţionament este că renta se realizează şi sporeşte datorită creşterii preţurilor bunurilor alimentare şi nu invers, respectiv nu este o cauză a acestei evoluţii. Esenţa conceptului de rentă în viziunea acestui economist constă în „surplusul de valoare creat de muncă”;

William Petty considera că renta este surplusul de venit care se obţine ca urmare a exploatării unui teren oarecare, după ce din venitul obţinut prin vânzarea produselor agricole sa scad cheltuielile pentru „întreţinerea lucrătorului agricol” şi cele generate de cultivarea pământului;

Alţi autori apreciază că renta este venitul care îi revine oricărui proprietar care are în posesie un factor de producţie cu ofertă puţin elastică sau chiar inelastică (rigidă).

Pe piaţa factorilor naturali, suprafeţele de pământ cultivabile şi suprafeţele împădurite constituie cel mai des obiect al tranzacţiilor, al schimbului sau al operaţiunilor de vânzare-cumpărare. Dacă ne referim la suprafeţele cultivabile, preţul la care se încheie tranzacţiile reprezintă renta anuală obţinută, care se capitalizează la dobânda zilei.

Dintre factorii care influenţează nivelul acestui preţ putem menţiona:

Mărimea rentei care se poate obţine, dependentă la rândul ei de fertilitatea solului;

Ritmul şi sensul de evoluţie al rentei; Raportul dintre cererea şi oferta de terenuri agricole; Raportul dintre cererea şi oferta de produse agricole; Posibilitatea utilizării alternative a factorului de producţie pământ (viticultură,

silvicultură, agricultură, construcţii, etc.); Posibilităţile de ameliorare a poziţiei şi a calităţii terenurilor agricole, etc.


ECONOMIE

Dobânda

Nivelul dobânzii stă la baza calculării ratei dobânzii anuale, care este un indicator exprimat procentual şi reprezintă dobânda cuvenită pentru 100 de unităţi monetare împrumutate pe durata unui an!

Pentru calculul ratelor de rambursare a creditelor (care pot fi anuale,

semestriale, trimestriale, lunare, uneori chiar pentru 24 sau 48 de ore, adică pe termen foarte scurt), se pot utiliza mai multe metode, ca de exemplu:

metoda dobânzii simple; metoda dobânzii compuse; metoda rambursării creditului în tranşe egale, etc.

Profitul

În literatura economică, profitul ocupă un loc deosebit, atât în manuale cât şi în

publicaţiile destinate specialiştilor sau cercetătorilor de profil. H. Hazlitt observă faptul că simpla menţionare a cuvântului profit generează respingere din partea auditoriului deoarece nu este înţeleasă de fapt importanţa vitală pe care acesta o are în viaţa agenţilor economici şi nu numai a lor12.

Într-un mod simplificat, profitul poate fi definit ca surplusul de venit rămas în posesia agenţilor economici după acoperirea tuturor cheltuielilor.

Din, punctul de vedere al reglementărilor fiscale, profitul poate fi analizat

sub două aspecte13: Profitul legal sau legitim (denumit uneori profit normal sau admis) reprezintă

forma de profit acceptată din punct de vedere legal, atât ca modalitate de calcul, cât şi în ceea ce priveşte respectarea normelor juridice în vigoare, fiind clasificat în:

o Profit brut, adică diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile firmei; o Profit net, respectiv valoarea rămasă din profitul brut, după scăderea

impozitului pe profit (dacă de exemplu profitul brut este de 10.000 de lei, conform normelor legale actuale, profitul net se calculează scăzând din 10.000 valoarea impozitului, adică 0,16 X 10.000 = 1.600 lei, ceea ce înseamnă că profitul net este egal cu 8.400 de lei);

Profitul ilegal sau ilegitim este orice altă formă de profit care se realizează peste nivelul legal sau admis, încălcându-se legislaţia care reglementează calculul, impozitarea şi declararea profitului (toate aceste elemente intrând sub incidenţa evaziunii fiscale).

Ţinând seama de faptul că mediul în care acţionează firmele se caracterizează printr-o dinamică accentuată, profitul este o mărime variabilă, sub influenţa unor factori diverşi, ca de exemplu:

12 H. Hazlitt, Economics in One Lesson, Libertas Publishing, 2006, tradusă în limba română Economia într-o lecţie, Ed. Libertas Publishing, Bucureşti, 2006, p. 145. 13 Gh. I. Ana, Profitul, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pp. 16-22.


ECONOMIE

Productivitatea factorilor de producţie; Evoluţia preţurilor şi tarifelor cu care se procură factorii de producţie; Dinamica cererii de bunuri şi servicii; Ritmul în care evoluează volumul, structura şi calitatea producţiei; Evoluţia preţurilor de vânzare a producţiei proprii; Algoritmul de repartizare a veniturilor între posesorii factorilor de

producţie; Modificările legislative; Caracteristicile mediului de afaceri intern şi internaţional, etc.

Test de autoevaluare 1) Raţionalitatea activităţii economice se referă la folosirea cât mai adecvată a:

a) resurselor productive rare; b) resurselor neregenerabile; c) resurselor rare cu întrebuinţări alternative; d) resurselor umane, care sunt cele mai creative.

2) Între resursele economice şi factorii de producţie este o relaţie: a) ca de la parte la întreg; b) de sinonimie; c) ca de la întreg la parte; d) nedefinită.

3) Comportamentul uman în procesul de alocare a resurselor exprimă: a) opţiuni raţionale ale unităţilor economice şi ale societăţii; b) voinţa oricărei unităţi economice, independent de mediul economic şi social în care

acţionează; c) un exerciţiu de rutină; d) hotărârea celor mai înalte autorităţi dintr-o ţară.

4) Într-o economie de piaţă, libera iniţiativă semnifică: a) libertatea absolută, neîngrădită, a oricărui agent economic în acţiunile economice pe care

le promovează; b) baza activităţii economice o constituie proprietatea particulară; c) posibilitatea naşterii şi dominaţiei monopolurilor; d) condiţiile funcţionării normale a economiei, pe baza opţiunilor personale ale agenţilor

economici; Alegeţi răspunsul corect: a = a) + b) +c); b = b) + c) + d); c = a) + d); d = b) + d). 5) Care dintre afirmaţiile următoare reprezintă o caracteristică a nevoilor umane:

a) sunt limitate; b) se dezvoltă permanent; c) se diversifică mai lent decât resursele; d) nu sunt influenţate de factori de natură subiectivă;

Alegeţi varianta corectă: a = a) + b); b = b) + c) + d); c = a) + c); d = b); 6) Factorul de producţie muncă este:

a) un factor derivat; b) un factor omogen; c) un factor clasic; d) un neofactor.


ECONOMIE

7) Valoarea costului marginal este dată de: a) evoluţia costului fix; b) evoluţia costului variabil; c) evoluţia costului unitar; d) evoluţia costului variabil mediu.

Răspunsuri

1. c; 2. c; 3. a; 4. d; 5. d; 6. c; 7. b.

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări 1. Factorii care determină nivelul şi dinamica salariului. 2. Analiza evoluţiei salariului real în România. 3. Relaţia dintre salariul real şi standardul de viaţă. 4. Evoluţia dobânzilor – cauze şi efecte. 5. Factorii care determină nivelul şi dinamica profitului. 6. Relaţia dintre calitatea mediului de afaceri şi rentabilitatea la nivel de firmă. 7. Sistemul economiei de piaţă – avantaje şi limite. 8. Analiza comparativă a diferitelor modele de economie de piaţă contemporană.


ECONOMIE

Unitatea 5 Piaţa monetară şi de credit 5.1. Obiectivele unităţii de învăţare 5 5.2. Banii 5.3. Cererea şi oferta de monedă 5.4. Creditul, dobânda şi băncile



În general, ca orice piaţă, piaţa monetară se poate defini ca locul în

care se întâlnesc cererea şi oferta. Obiectul tranzacţiilor pe această piaţă îl constituie moneda sau banii, în diferitele forme ale acestora. Într-o definiţie mai cuprinzătoare a pieţei monetare apreciem că reprezintă piaţa care priveşte operaţiunile şi tranzacţiile pe termen scurt între diferiţi agenţi economici, şi/sau instituţii bancare (bănci comerciale, case de economii, bănci ipotecare, etc.).

Având în vedere complexitatea rolului pe care îl îndeplineşte piaţa monetară în ansamblul economiei de piaţă, se cuvine să acordăm o atenţie deosebită aspectelor principale conţinute în acest capitol, referindu-ne la bani, cererea şi oferta de monedă, credit, instituţiile pieţei monetare, etc.

5.2. Banii Banii sunt prezenţi în istoria umanităţii de foarte timpuriu. Într-o prezentare foarte succintă, menţionăm câteva dintre principalele etape ale dezvoltării conceptului de bani sau monedă14:

Mărfuri obişnuite şi supuse schimburilor dintre comunităţi, la nivel local sau regional (ceai, sare, cereale, scoici, fructe, etc.);

Pe măsura intensificării volumului tranzacţiilor şi a extinderii ariei teritoriale (creşterea distanţelor la care se transportau mărfurile), a avut loc trecerea de la economia de troc la economia de schimb, fapt care a făcut necesară desprinderea unor bunuri valoroase din categoria de bunuri comune şi dobândirea de către acestea a statutului de bun utilizat pentru cuantificarea valorii mărfurilor destinate schimburilor (cupru, aur, cositor, argint, obiecte de podoabă, arme, etc.);

Restrângerea treptată a instrumentelor de schimb tradiţionale şi apariţia unui etalon-monedă, cu o valoare proprie, care să fie acceptat unanim de către parteneri de afaceri;

14 Andreea Raluca Voicu, Integrarea monetară a României în UE, în Implicaţii ale globalizării şi integrării României în Uniunea Europeană asupra finanţării şi derulării schimburilor comerciale externe, Ed. Universitară “Carol Davila”, Bucureşti, 2008, pp. 77-79.


ECONOMIE

Apariţia monedei sau a banilor de hârtie, ca urmare a amplificării volumului tranzacţiilor şi a intensificării relaţiilor de schimb;

Apariţia unor instituţii financiare specializate şi amplificarea emisiunilor monetare, pentru a acoperi creşterea necesarului de monedă pentru derularea schimburilor interne şi internaţionale, prin introducerea banilor de cont sau a monedei scripturale;

Introducerea şi dezvoltarea conceptului de bani electronici, care au ca principală caracteristică faptul că aparţin instituţiilor specializate şi nu utilizatorilor, fiind emişi ca o consecinţă a dezvoltării accentuate a schimburilor la nivel local, regional, zonal, naţional şi internaţional, într-o economie globală.

Ca urmare a ideilor enunţate anterior, putem aprecia că:

banii reprezintă un produs sau o marfă cu rol de echivalent general, care au proprietatea că pot fi schimbaţi oricând cu o altă marfă. În consecinţă, orice produs are posibilitatea de a fi transformat în bani;

banii constituie o noţiune generică pentru toate felurile de monede şi semne de valoare, fiind un instrument economic şi social care reflectă puterea de cumpărare şi îi conferă deţinătorului dreptul asupra unei părţi din bogăţia socială;

banii, respectiv moneda, reprezintă orice mijloc sau instrument care poate fi utilizat pentru efectuarea plăţilor.

Într-o economie, banii îndeplinesc următoarele funcţii: 1. Exprimarea valorii bunurilor şi serviciilor, respectiv a preţului; 2. Mijlocitor al schimbului, asigurând şi facilitând circulaţia bunurilor, într-un

mediu economic dinamic; 3. Mijloc de plată, deoarece banii se utilizează pentru achitarea obligaţiilor

agenţilor economici, sub formă de datorii, taxe, impozite, amenzi, penalităţi, etc.;

4. Economisire sau acumulare a „bogăţiei” agenţilor economici.

Treptat, în economia modernă, pe măsura dezvoltării economice a societăţii, a creşterii şi diversificării nevoilor socio-umane, a părut necesitatea constituirii sistemelor monetare. Acestea pot fi definite ca ansambluri de norme legale şi instituţii care reglementează, organizează şi supraveghează relaţiile băneşti dintr-un stat.

Cantitatea de bani care se află în circulaţie într-o economie la un moment dat este denumită masă monetară (M)!

Ca mod de calcul, masa monetară se determină prin V

YpM ⋅= , unde:

Yp ⋅ = volumul valoric al tranzacţiilor efectuate ( Yp ⋅ ); V = viteza de circulaţie a banilor.


ECONOMIE

În sistemele contabilităţilor naţionale, componentele masei monetare se evidenţiază distinct, atât din punct de vedere statistic, cât şi după gradul de accesibilitate al agenţilor economici la anumite categorii de bani!

Indicatorii care se utilizează se numesc agregate monetare, având forma

unor indicatori sintetici, fiind din ce în ce mai complecşi, pe măsură ce se multiplică elementele componente incluse sau creşte cantitatea şi diversitatea formelor de bani pe care o includ.

5.3. Cererea şi oferta de monedă Piaţa monetară este formată din ansamblul relaţiilor, instituţiilor şi al pârghiilor prin intermediul cărora se asigură mobilitatea şi transferarea resurselor băneşti temporar disponibile, ale agenţilor economici din diferite domenii de activitate, înspre domenii în care disponibilităţile băneşti se află în deficit.

Rolul pieţei monetare este de a compensa excedentul, respectiv deficitul de lichidităţi al agenţilor economici, acţionând ca intermediar între reprezentanţii cererii şi ai ofertei de monedă!

Cererea şi oferta de monedă reprezintă cele două elemente componente ale pieţei

monetare. Cererea de monedă:

este determinată de volumul operaţiunilor financiare ale agenţilor economici, care necesită monedă;

poate fi definită prin cantitatea de bani de care au nevoie agenţii economici într-o perioadă de timp, pentru a satisface necesarul de lichidităţi generat de amplitudinea şi ritmul de desfăşurare a activităţilor;

într-un mod simplificat, cererea de bani se poate calcula prin înmulţirea volumului tranzacţiilor Y (exprimat cantitativ) cu un preţ mediu al efectuării acestora p.

Oferta de monedă:

reprezintă cantitatea de bani, în multitudinea de forme pe care o întâlnim în economia reală, pe care instituţiile financiar-bancare pot să o pună la dispoziţia agenţilor economici, în condiţii date de loc şi de timp;

poate fi asigurată în mai multe moduri: emisiuni monetare realizate de banca centrală, respectiv instituţia care

prin lege are dreptul să realizeze acest tip de operaţiuni; acordarea de credite de către bănci sau alte categorii de instituţii; atragerea economiilor agenţilor economici în circuitul economico-

financiar.


ECONOMIE

Spre exemplu, emisiunile monetare se fac fie atunci când statul se confruntă cu un buget deficitar, fie atunci când este nevoie de sume suplimentare de bani pentru procurarea devizelor străine provenite din exporturi, sau când instituţiile bancare trebuie să acopere retragerile de numerar ale clienţilor, sau dacă volumul activităţii economice se amplifică, iar firmele au nevoie de lichidităţi suplimentare! În acelaşi timp, există situaţii în economia reală când cantitatea de bani

aflată în circulaţie este mai mare decât necesarul agenţilor economici: aceşti bani pot fi denumiţi „bani leneşi”, sau care nu au „obiect de activitate”; reprezintă un element de risc în orice economie; indică un dezechilibru al pieţei monetare, în care oferta de monedă este mai

mare decât cererea şi care trebuie să fie corectat; metodele prin care se pot face corecţiile sunt:

retragerile de monedă de pe piaţă; „scumpirea” monedei prin creşterea costurilor generate de obţinerea

creditelor; operaţiuni pe piaţa valutară care să determine utilizarea monedei naţionale

pentru cumpărarea de devize străine, etc.

Atunci când piaţa monetară este dezechilibrată este necesar ca măsurile de corectare a acestei situaţii să fie adoptate şi puse în practică imediat, deoarece există riscul ca dezechilibrele să se accentueze, iar efectele negative să se amplifice, perturbând întreg sistemul economic!

5.5. Creditul, dobânda şi băncile

În cadrul pieţei monetare se realizează numeroase categorii de operaţiuni. Dintre acestea, menţionăm:

Acordarea de credite (pentru cumpărarea de bunuri, realizarea de investiţii, etc.);

Finanţare (sume solicitate de către agenţi economici sau bănci pentru finanţarea activităţii curente);

Refinanţare (de exemplu apelul băncilor la credite din partea Băncii Centrale);

Scontarea (achiziţionarea de la clienţi a creanţelor pe termen scurt, înainte de scadenţa acestora, de către bănci sau alte instituţii specializate);

Rescontare (achiziţionarea de către Banca Centrală a creanţelor scontate de către băncile comerciale);

Operaţiuni de tipul window dressing (depuneri reciproce de numerar de către bănci, la sfârşitul unui an calendaristic şi apoi retragerea acestor sume la începutul anului următor, cu scopul îmbunătăţirii parametrilor de performanţă, prin majorarea depozitelor la vedere), etc.


ECONOMIE

Vom enumera în continuare, pe scurt, câteva caracteristici ale creditului bancar:

Este de mai multe tipuri, astfel că menţionăm următoarele categorii: După durata pentru care se acordă:

Credite pe termen scurt – sub un an; Credite pe termen mediu – între unu şi 5 ani; Credite pe termen lunga – peste 5 ani.

După scopul pentru care este contractat: Pentru producţie; Pentru consum; Pentru realizarea exporturilor.

Are funcţia de a: Absorbi disponibilităţile băneşti aflate în posesia agenţilor economici; Distribui disponibilităţile în sectoarele în care acestea sunt deficitare.

Pot fi acordate de către: Bănci; Case de economii; Societăţi de asigurare.

Se poate acorda doar dacă se îndeplinesc cerinţele legale legate de: Respectarea destinaţiei banilor împrumutaţi; Capacitatea de rambursare a debitorului; Performanţele economico-financiare ale solicitantului, dacă acesta este agent

economic; Existenţa garanţiilor, etc.

Angajamentele de creditare sunt cuprinse în documente speciale de creditare, etc.

Pentru utilizarea sumelor de bani contractate sub formă

de credit există un anumit preţ, care se plăteşte şi care se numeşte dobândă!

Dobânda este:

suma pe care debitorul o plăteşte creditorului său pentru banii destinaţi să fie utilizaţi în diferite scopuri;

o formă de venit care-i revine „proprietarului” de capital bănesc sau lichid;

preţul plătit pentru dreptul de folosire a capitalului bănesc împrumutat, până la scadenţă.

Nivelul dobânzilor bancare este influenţat de mai mulţi factori, dintre care

menţionăm: Raportul dintre cererea şi oferta de capital bănesc (dobânda scade dacă oferta

este mai mare decât cererea, respectiv creşte dacă cererea de bani este mai mare decât oferta);

Ritmul de evoluţie a preţurilor bunurilor economice; Stabilitatea mediului economic intern şi internaţional;


ECONOMIE

Durata pentru care se contractează creditul; Mărimea sumei împrumutate; Riscul pe care şi-l asumă creditorul, etc.

Instituţiile din cadrul pieţei monetare se numesc bănci. Ele îndeplinesc funcţii

multiple, ca intermediari între cererea şi oferta de bani care se exprimă pe piaţa monetară. Cele mai importante funcţii ale băncilor sunt:

Atragerea mijloacelor băneşti temporar disponibile; Acordarea de credite; Efectuarea de viramente între conturile clienţilor; Efectuarea de transferuri între conturi deschise la bănci diferite; Emiterea de instrumente de credit (cum sunt carnetele de cecuri) şi efectuarea

de operaţiuni cu acestea; Operaţiuni de schimb valutar, etc.;

Băncile sunt de regulă instituţii complexe, care îndeplinesc diferite roluri în economia de piaţă. Diversitatea lor este foarte mare, iar o imagine schematizată a principalelor categorii de bănci o prezentăm în continuare15:

Banca Centrală, denumită uneori Banca de Emisiune sau Banca Naţională cu rolul de a emite monedă, şi de a asigura supravegherea şi controlul masei monetare aflate în circulaţie, prin pârghii şi instrumente specifice;

Băncile comerciale sunt specializate în credite pe termen scurt şi execută două tipuri de operaţiuni, respectiv operaţiuni pasive concretizate în depuneri în cont şi depuneri de economii şi operaţiuni active, adică acordarea de credite;

Băncile de afaceri sunt specializate în acordarea de credite pe termen mediu şi lung. Ceea ce este specific pentru aceste bănci este că ele îşi investesc capitalul propriu în diferite plasamente pe piaţa de capital;

Băncile specializate sau instituţiile financiare sunt de mai multe categorii şi anume case de credit, bănci de credit ipotecar pe termen lung, bănci de comerţ exterior, bănci cu competenţe internaţionale.

Ceea ce trebuie să reţinem este că în economia modernă majoritatea băncilor realizează mai multe categorii de operaţiuni, având diferite departamente specializate, în scopul creşterii profitului şi a obţinerii unui nivel cât mai ridicat de eficienţă economică!

În România, spre exemplu, până în anul 2007 putem observa o

mare concentrare a sistemului bancar, astfel că circa 28 de bănci autorizate acoperă necesităţile a peste 20 de milioane de persoane16 fizice, precum şi a câteva sute de mii de agenţi economici!

15 Eugen Prahoveanu, Economie. Fundamente teoretice, Ed. LUMINA LEX, Bucureşti, 2002, pp. 125-129. 16 Andreea Raluca Voicu, Alexandru Ionescu, Romania a Banking Network Puzzle, in Annals of DAAAM for 2008 & Proceedings of the 19th International DAAAM Symposium, DAAAM International, Vienna, Austria 2008, pag. 1499.


ECONOMIE

Test de autoevaluare 1) Precizaţi dacă afirmaţia următoare este adevărată sau falsă şi motivaţi alegerea făcută:

“între valoarea tranzacţiilor şi masa monetară există o relaţie de dependenţă invers proporţională”.

2) Atunci când preţurile cresc cu 25%, puterea de cumpărare: a) scade cu 25%; b) creşte cu 20%; c) scade cu 20%; d) creşte cu 25%.

3) Factorul principal care determină direct mărimea masei monetare este: a) decizia băncii centrale; b) rentabilitatea investiţiilor; c) productivitatea capitalului; d) volumul activităţii economice.

4) Masa monetară se referă la: a) numerar şi bani scripturali; b) numerar şi bani de cont; c) numerar, bani de cont şi alte înscrisuri recunoscute ca atare; d) numerar, bani de cont, alte înscrisuri recunoscute ca atare şi valuta deţinută de

menaje. 5) În intervalul t0 – t1, masa monetară a crescut cu 50%, iar puterea de cumpărare s-a

redus cu 25%. Cum au evoluat preţurile?

Răspunsuri 1. NU, dependenţa este direct proporţională. 2. Indicele puterii de cumpărare Ipc = 1/Ip, Ip = indicele preţurilor, deci Ipc = 1/1,25 = 0,8. Valoarea indicelui arată că puterea de cumpărare a scăzut cu 100 – 80 = 20%. 3. d). 4. c). 5. Preţurile s-au dublat (au crescut cu 100% sau de 2 ori).

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări 1. Instrumentele politicii monetare. 2. Teorii privind cantitatea de bani dintr-o economie. 3. Rolul băncii centrale în economia de piaţă. 4. Factorii care determină creşterea cererii de monedă. 5. Analiza evoluţiei pieţei monetare în România. 6. Rolul stabilităţii monetare în procesul decizional al agenţilor economici.


ECONOMIE

Unitatea 6 Piaţa capitalurilor (financiară) 6.1. Obiectivele unităţii de învăţare 6 6.2. Specificul pieţei capitalului şi principalele tipuri de operaţiuni 6.3. Instituţiile pieţei capitalului



Piaţa capitalurilor reprezintă partea cea mai spectaculoasă a sistemului pieţelor. În cadrul acestei pieţe dinamica este extrem de mare, deoarece orice perturbare din mediul economico-social produce efecte vizibile şi foarte rapide în cadrul pieţei financiare. Prin urmare, acestui capitol trebuie să i se acorde importanţa cuvenită deoarece oferă un pachet bogat de cunoştinţe de specialitate, pe care se bazează multe dintre disciplinele care se vor studia în anii următori şi care vin să completeze noţiunile referitoare la deciziile agenţilor economici şi la comportamentul acestora în procesul de alocare a resurselor.

6.2. Specificul pieţei capitalului şi principalele tipuri de operaţiuni

Orice economie de piaţă performantă, care să poată face faţă noilor provocări, generate de globalizarea economică şi de dinamica accentuată a mediului economic, are nevoie de un sector financiar eficient, complex şi funcţional pentru a realiza următoarele roluri sau obiective:

Realizarea întâlnirii dintre nevoia de finanţare a agenţilor economici şi resursele financiare;

Atragerea disponibilităţilor băneşti în circuitul economic; Mişcarea capitalului agenţilor economici, fie în acelaşi domeniu de

activitate, fie dintr-un domeniu în altul; Contribuie la finanţarea suplimentară a activităţii economice, motiv

pentru care piaţa capitalului mai este denumită şi piaţa financiară.

Banii aflaţi în posesia agenţilor economici în stare lichidă, care pot fi considerate „economii”, reprezentând suma rămasă din venituri după acoperirea consumului de factori de producţie, nu sunt purtători de venituri!

Dar, dacă aceste sume sunt „plasate” direct sau indirect

într-o activitate lucrativă sau economică, atunci ele se transformă în active financiare!


ECONOMIE

Plasarea banilor disponibili la un moment dat se poate face prin mai

multe modalităţi: Investirea sumelor disponibile în propria afacere, care poate fi o firmă nou

înfiinţată sau o firmă existentă; Cumpărarea de bunuri imobiliare, respectiv terenuri sau clădiri; Constituirea unor depozite bancare, care aduc venituri sub formă de dobânzi; Achiziţionarea de titluri sau hârtii de valoare de pe piaţa capitalului.

Decizia privind modul de fructificare a sumelor temporar disponibile

îi aparţine în întregime agentului economic. Alegerea variantei optime de plasare a banilor se face în urma unei analize atente a pieţei, ţinând seama de gradul de risc, nivelul de rentabilitate economică în diferite domenii de activitate, posibilitatea de a avea acces la sumele de bani în viitor, etc.!

Piaţa capitalului reprezintă piaţa pe care se realizează negocieri cu

titluri de valoare sau financiare pe termen mediu şi lung!

Această piaţă are două segmente distincte: Piaţa primară de capital este importantă deoarece foloseşte la plasarea pe

piaţă a titlurilor financiare emise de către agenţii economici, aflaţi în căutare de fonduri;

După acest plasament iniţial al titlurilor nou emise, acestea intră pe piaţa secundară de capital, în cadrul căreia au loc tranzacţiile sau operaţiunile propriu zise.

În general, în cadrul pieţei capitalurilor se pot realiza două categorii de operaţiuni:

Operaţiuni la vedere, în cadrul cărora schimbul bani contra titluri de valoare se realizează pe loc (sunt puţin numeroase);

Operaţiuni la termen, denumite şi operaţiuni speculative, în cadrul cărora schimbul se realizează ulterior datei „semnării contractului”, prin care se stabilesc numărul de titluri, cursul sau preţul şi data scadenţei (aceste operaţiuni deţin o pondere foarte importantă), vânzătorul fiind un speculator al scăderii cursului (bear sau à la baisse), iar cumpărătorul speculează creşterea cursului (bull sau à la hausse).

Titlurile financiare pot fi clasificate în mai multe categorii. Cele mai cunoscute dintre acestea sunt:

Acţiunile; Obligaţiunile; Împrumuturile pe titluri de credit; Împrumuturile ipotecare.

Acţiunile sunt titluri financiare emise pe termen lung, negociabile la bursă, care au următoarele caracteristici:


ECONOMIE

Le conferă posesorilor două categorii de drepturi: Drepturi patrimoniale – dreptul de proprietate asupra unei părţi din capitalul

social al firmei emitente, dreptul de a încasa o parte din profitul societăţii pe acţiuni sub formă de dividende, etc.;

Drepturi sociale – dreptul de a fi informaţi în ceea ce priveşte rezultatele economico-financiare, dreptul de a participa la Adunarea Generală a Acţionarilor şi la alegerea Consiliului de Administraţie, dreptul de a participa la procesul de luare a deciziilor, etc.

Valabilitatea lor este în principiu nelimitată deoarece ele există pe toată durata de viaţă a societăţii comerciale emitente;

Veniturile pe care le aduc se numesc dividende şi sunt variabile, deoarece depind de performanţele obţinute, calitatea şi stabilitatea mediului de afaceri, etc.;

Circulă pe piaţa financiară prin procese succesive de vânzare-cumpărare, la un anumit preţ denumit curs;

De regulă cursul este diferit de valoarea nominală (înscrisă pe titlu la emisiune);

Se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii: După modul de transmitere acţiunile pot fi:

Nominative, adică pe titlu este înscris numele posesorului; La purtător atunci când numele posesorului nu este înscris pe titlu.

După mărimea şi ritmul evoluţiei veniturilor viitoare distingem acţiuni: Comune când veniturile sunt incerte şi variabile; Privilegiate atunci când veniturile obţinute de posesori sunt fixe.

O a doua categorie principală de titluri financiare sunt obligaţiunile. Ele reprezintă titluri financiare emise cu scopul obţinerii unor resurse financiare „mai ieftine” decât cele care se obţin de pe piaţa monetară, sub formă de credite.

Cu alte cuvinte, obligaţiunile reprezintă o formă de

împrumut în care creditorul este posesorul titlului, iar emitentul este debitorul.

Obligaţiunile au mai multe trăsături caracteristice:

Le conferă posesorilor următoarele drepturi: Dreptul de a încasa o dobândă fixă, ca urmare a cumpărării titlurilor; Dreptul de a primi de la emitent, la scadenţă, valoarea nominală a

obligaţiunilor, prin răscumpărarea acestora. Valabilitatea lor este limitată deoarece ele există doar pe durata pentru care au

fost emise (3 luni, 6 luni, 1 an, etc.); Veniturile pe care le aduc se numesc dobânzi sau cupoane şi sunt fixe,

indiferent de evoluţia mediului economic intern şi extern; Pot circula pe piaţa financiară prin procese succesive de vânzare-cumpărare,

la un anumit preţ denumit curs, care se calculează ca raport între valoarea cuponului şi rata dobânzii de pe piaţa monetară (deci, dacă rata dobânzilor bancare este mai atractivă, cursul scade, iar dacă această rată oferă o rentabilitate


ECONOMIE

mai redusă pentru plasament, cursul obligaţiunilor va creşte deoarece veniturile obţinute prin plasarea disponibilităţilor în acest mod vor fi mai mari);

Cursul poate fi diferit de valoarea nominală, care este înscrisă pe obligaţiune la momentul emiterii acesteia;

Se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii: După modul de transmitere obligaţiunile pot fi:

Nominative, adică pe titlu este înscris numele posesorului, iar tranzacţiile cu această categorie de hârtii de valoare pot fi realizate doar de către proprietarul „temporar” al titlurilor;

La purtător atunci când numele posesorului nu este înscris pe titlu. După veniturilor viitoare distingem obligaţiuni:

De prim rang când veniturile sunt garantate (de exemplu guvernamentale); Cu venituri negarantate atunci când veniturile care pot fi obţinute de

posesori sunt supuse riscului; Euroobligaţiuni dacă sunt exprimate într-o euro-valută, fiind emise pe o

altă piaţă financiară a unei alte ţări decât cea de origine a emitentului.

6.3. Instituţiile pieţei capitalului

În cadrul pieţei capitalului există mai multe tipuri de instituţii, fiecare dintre ele îndeplinind funcţii specifice!

Instituţia care pe piaţa financiară joacă un rol similar cu cel al Băncii Centrale sau

de Emisiune pe piaţa monetară se numeşte Comisia Hârtiilor de Valoare: În România se numeşte Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare – C.N.V.M. şi a fost reînfiinţată în 1994.

Această instituţie reprezintă de fapt o modalitate prin care autorităţile se implică indirect în operaţiunile de pe piaţa de capital şi, implicit, în economia de piaţă.

Rolul Comisiei este de a atesta veridicitatea valorilor mobiliare, deoarece se constituie într-un garant al faptului că hârtiile au acoperire în valori economice şi financiare reale şi nu reprezintă doar simple hârtii.

Funcţiile Comisiei constau în: Înregistrarea titlurilor emise pe piaţa primară; Atestă celelalte instituţii din cadrul pieţei de capital, care au rolul

de a intermedia întâlnirea dintre cererea şi oferta de capital; Împreună cu alte organisme aprobă modul de funcţionare al bursei

de valori; Supraveghează şi controlează activitatea bursieră, etc.

A doua categorie de entităţi care-şi desfăşoară activitatea în cadrul pieţei de

capital se numeşte Brokeraj sau Societăţi de Valori Mobiliare (S.V.M): Reprezintă instituţii cu rol de „pivot”, deoarece fac legătura între cele două

segmente ale pieţei capitalului, respectiv piaţa primară şi piaţa secundară. În cadrul acestei instituţii, activitatea este organizată pe două niveluri:


ECONOMIE

Brokerul, care în România se numeşte agent de bursă, cu rolul de a prelua ordinele de la clienţi;

Casa de brokeraj, respectiv Societatea de Valori Mobiliare adică „locul” în care se face schimbul de bani contra titluri.

Funcţiile acestei instituţii sunt: introducerea titlurilor noi pe piaţa primară; efectuarea tranzacţiilor pe piaţa secundară în numele clienţilor sau pe cont

propriu; gestionarea portofoliului de titluri aflat în posesia clienţilor; acordarea de consultanţă privind plasamentele sau operaţiunile care se pot

realiza, etc. Una dintre instituţiile cu cea mai spectaculoasă activitate în economia de piaţă este Bursa de Valori. Dacă ar fi să facem un scurt istoric al acestei categorii de instituţii, trebuie să menţionăm următoarele momente:

Primele burse au apărut în Antichitate, în China, India şi Egipt; În Evul Mediu s-a înfiinţat prima bursă europeană în 1500 (cu aproximaţie) la

Bruges în Belgia. Tot în Europa menţionăm înfiinţarea burselor în anul 1531 la Anvers, în Franţa, şi în 1564 la Londra;

Pe continentul american, prima bursă a fost înfiinţată în anul 1817 la New York;

Apariţia Legii de reglementare a proiectului de bursă în 1881; Începe funcţionarea instituţiilor bursiere, aşa cum le cunoaştem în zilele

noastre, în 1882; Obligativitatea negocierii hârtiilor de valoare în cadrul bursei începând cu

anul 1904.

O condiţie extrem de importantă pentru ca bursele să funcţioneze este ca valorile care constituie obiectul negocierilor să poată fi determinat uşor din punct de vedere cantitativ şi uneori chiar calitativ. În acest sens menţionăm bursele de cereale, unelte agricole, antichităţi, valutare, de navlosire (specifice comerţului internaţional), etc.

O bursă de valori poate fi înfiinţată doar pe bază de lege,

activitatea ei este supravegheată, iar obiectul ei de activitate este realizarea de tranzacţii cu titluri de valoare, fără a avea obligativitatea prezentării, predării şi plăţii concomitente a obiectului supus tranzacţiilor!

Bursele de valori îndeplinesc anumite roluri, ca de exemplu:

Realizarea de tranzacţii cu hârtii de valoare; Reprezintă o sursă importantă de lichidităţi pentru investitori; este unul dintre

principalii indicatori de dezvoltare economică; Sunt un mijloc de schimb al titlurilor financiare aflate în posesia diferiţilor

investitori; Pot fi utilizate ca instrumente de concentrare a capitalului, etc.


ECONOMIE

Bursele de valori pot fi organizate fie ca societăţi pe acţiuni, fie ca societăţi comerciale, în sistem public, privat sau mixt, ele funcţionând uneori în cadrul Camerelor de Comerţ şi Industrie. În România, Bursa de valori a fost reînfiinţată în anul 1995.

La fel ca S.V.M.-urile, bursele de valori funcţionează pe mai multe niveluri:

Vânzătorii şi cumpărătorii de titluri, reprezentaţi de firme sau persoane fizice, care nu au acces direct la bursă;

Agenţii simpli sau brokerii preiau comenzile de vânzare şi/sau cumpărare şi ţin legătura cu clienţii lor;

Agenţii sau brokerii specialişti au acces direct la bursă şi negociază comenzile primite de la agenţii simpli (în consecinţă ei participă direct la stabilirea cursului alături de Comisia Oficială a Bursei);

Comisia Oficială a Bursei este formată din specialişti care au rol de decizie în stabilirea cursului;

Casa de Cliring are rolul de garantare şi de echilibrare a tranzacţiilor efectuate;

Organismul de conducere este Consiliul de Conducere al Bursei.

Menţionăm că nu orice societate pe acţiuni are dreptul de a intra la bursă. În multe ţări, condiţiile de intrare la bursă se referă la dimensiunea companiilor, cifra de afaceri, poziţia pe piaţă, palmaresul în afaceri, rezultatele obţinute, stabilitate, imagine, etc.

Performanţele burselor se măsoară cu ajutorul indicilor bursieri. Cei mai

cunoscuţi sunt: Indicele Dow-Jones, calculat pe baza randamentului tranzacţiilor realizate cu titlurile a 65 de societăţi pe acţiunii pentru Bursa de la New York; Indicele NIKKEI în Japonia, luând in calcul 225 de firme; Indicele Financial Times pentru Bursa de la Londra; Indicele Bursei de Valori Bucureşti în România, etc.

Ultima instituţie pe care o menţionăm se numeşte piaţa extrabursieră:

Denumită Over the Counter Market pe pieţele internaţionale de capital. A fost înfiinţată în România în anul 1996, având în componenţă 4 entităţi: RASDAQ (Romanian Association of Securities Dealers Automatic Quotation,

adică Asociaţia Română a Negociatorilor de Titluri de Proprietate Valorificate în Sistem Automat), după modelul american NASDAQ (National Association Securities Dealers Automatic Quotation);

Asociaţia Naţională a Societăţilor de Valori Mobiliare; Registrul Român al Acţiunilor; Societatea de Depozitare, Cliring şi Decontare a Valorilor Mobiliare.

Cele patru componente menţionate anterior sunt

interconectate între ele printr-o reţea informatică. Împreună cu


ECONOMIE

bursa de valori, organismele menţionate formează sistemul prin care circulă titlurile de valori în România.

Test de autoevaluare 1) Cursul obligaţiunilor creşte atunci când:

a) cresc dividendele; b) scade rata dobânzii; c) creşte cursul de schimb al monedei naţionale; d) creşte rata dobânzii.

2) Să se calculeze cât pierde şi cât câştigă fiecare dintre cei doi parteneri ai unei tranzacţii la termen (speculative), dacă se cunosc următoarele informaţii: momentul încheierii tranzacţiei este 1 iulie; numărul de titluri tranzacţionate este egal cu 250; cursul titlurilor la momentul încheierii tranzacţiei este 300 lei/titlu; data scadenţei este 30 iulie; nivelul cursului la scadenţă este 285 lei/titlu.

3) Precizaţi dacă afirmaţia următoare este adevărată sau falsă şi motivaţi alegerea făcută: “la creşterea ratei anuale a dobânzilor, cursul titlurilor financiare creşte”.

4) Acţiunile se numesc titluri cu venit variabil deoarece: a) aduc un profit mare; b) dividendele depind de rezultatele economico-financiare ale firmei; c) au o valoare nominală variabilă; d) sunt la purtător.

5) Acţiunile şi obligaţiunile pot fi revândute numai: a) pe piaţa primară; b) emitentului; c) la un preţ mai mic decât valoarea nominală; d) pe piaţa secundară.

Răspunsuri 1. b, deoarece cursul este direct proporţional cu venitul fix adus de obligaţiune şi invers

proporţional cu rata anuală a dobânzilor pe piaţa monetară. 2. Deoarece vânzătorul speculează scăderea cursului, iar cumpărătorul creşterea,

înseamnă că vânzătorul a câştigat, iar cumpărătorul a pierdut 3.730 de lei. 3. NU, deoarece când rata dobânzii creşte, cursul scade (dependenţă invers

proporţională între cele două noţiuni). 4. b. 5. d.

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări 1. Factorii care determină evoluţia şi nivelul preţurilor pe piaţa financiară. 2. Analiza evoluţiei pieţei de capital în România. 3. Importanţa pieţei financiare în economia de piaţă.


ECONOMIE

4. Modalităţi de satisfacere a necesarului de finanţare a întreprinderilor. 5. Evaluarea riscului în investiţiile interne de capital.


ECONOMIE

Unitatea 7 7. Piaţa muncii17

7.1. Obiectivele unităţii de învăţare 7 7.2. Definirea pieţei muncii 7.3. Trăsăturile pieţei muncii 7.4. Cererea şi oferta de muncă 7. 5. Piaţa muncii în România



Fiecare dintre noi ajungem, mai devreme sau mai târziu, pentru perioade mai scurte sau mai lungi, actori pe piaţa muncii18. Rolul pe care îl jucăm poate fi de furnizor de forţă de muncă, la diferite niveluri de calificare, atunci când căutăm un loc de muncă, sau de angajator atunci când căutăm cele mai potrivite persoane care pot ocupa un anumit loc de muncă. Mecanismele pieţei muncii sunt, în acelaşi timp, simple şi complexe. Simple deoarece, ca pe orice piaţă, preţul se stabileşte în principal ca urmare a raportului dintre cererea şi oferta de muncă. Complexe deoarece obiectul tranzacţiilor îl constituie de fapt indivizii, cu abilităţile şi competenţele lor.

Prin urmare, prin parcurgerea acestui capitol se urmăreşte o clarificare a principalelor noţiuni cu care ne confruntăm atunci când analizăm acest domeniu atât de deosebit al economiei, care se numeşte piaţa muncii.

7.2. Definirea pieţei muncii

Piaţa muncii este un domeniu extrem de sensibil al economiei, care:

resimte mult mai acut decât celelalte pieţe toate influenţele negative ale mediului economic;

reuşeşte să-şi restabilească foarte greu echilibrul, din cauza factorilor perturbatori pe orizonturi lungi de timp.

Din acest motiv, este necesar să se acorde o atenţie

deosebită atât influenţelor care provin din surse diverse, cât şi fenomenelor şi proceselor specifice pieţei muncii dintr-o perspectivă mai amplă şi mai diversă!

17 Prelucrare după D. Zirra, Piaţa muncii, în Ion Bulborea (coordonator), Microeconomie şi Macroeconomie, Partea I, Ed. ProUniversitaria, Bucureşti, 2007, pp. 180-203. 18 R. A. Arnold, Microeconomics, p. 331.


ECONOMIE

Factorul muncă reprezintă elementul central în economia oricărei firme!

Piaţa muncii = ansamblul relaţiilor de vânzare-cumpărare a forţei de muncă ce au

loc într-un spaţiu economic, sau spaţiul economic în care se efectuează tranzacţiile între vânzătorii şi cumpărătorii forţei de muncă.

Definită ca un ansamblu de relaţii, piaţa muncii vizează următoarele aspecte19: • angajarea forţei de muncă; • utilizarea forţei de muncă; • protecţia socială a posesorilor factorului de producţie muncă.

Din acest punct de vedere, piaţa muncii îndeplineşte următoarele funcţii

principale: asigură echilibrul dintre cererea şi oferta de muncă; asigură orientarea resurselor de muncă prin repartizarea acestora în plan

teritorial, profesional şi sectorial; asigură formularea, adoptarea şi implementarea politicilor de protecţie

socială.

Pe piaţa muncii se întâlnesc şi se confruntă două categorii de agenţi economici: vânzătorul sau ofertantul forţei de muncă = solicitantul de locuri de muncă; cumpărătorul forţei de muncă = utilizatorul sau ofertantul de locuri de muncă.

7.3. Trăsăturile pieţei muncii

Într-o manieră cuprinzătoare, cele mai reprezentative particularităţi ale

pieţei muncii sunt: 1. Cererea şi oferta de pe piaţa muncii nu sunt omogene; 2. Cererea de muncă este rigidă; 3. Piaţa muncii este în esenţă o piaţă puternic reglementată; 4. Oferta de muncă se formează într-un timp îndelungat; 5. Corelaţia dintre oferta şi cererea de muncă este extrem de dificilă; 6. Piaţa muncii este o piaţă puternic segmentată; 7. Caracterul eterogen al muncii rezultă din faptul că fiecare tip de muncă

necesită calităţi şi aptitudini specifice; 8. Alte elemente care îi oferă pieţei muncii particularităţi faţă de celelalte pieţe20: • este o piaţă contractuală, denumită şi negociată sau consensuală; • în condiţiile extinderii globalizării şi integrării, restructurarea şi procesul de

reformă al pieţelor naţionale ale muncii, dar şi al pieţei globale a muncii, sunt într-un stadiu incipient, faţă de celelalte segmente ale pieţei mondiale;

19 I. D. Adumitrăchesei, E. Niculescu, N. G. Niculescu (coordonatori), Economie politică. Teorie şi politică economică pentru România, p. 193. 20 S. Perţ, Gh. Zaman, Piaţa muncii în tranziţie: între liberalizare şi constrângeri instituţionale şi sociale, p. 110–111.


ECONOMIE

• este o piaţă derivată; • este o piaţă aflată permanent sub influenţa a numeroşi factori perturbatori,

fiind din această cauză într-o stare de încordare şi transformare perpetuă, etc.

Menţionăm că din cauza puternicei segmentări a pieţei muncii, salariile se negociază pe etape: între guvern, patronat şi sindicate, pentru stabilirea Contractului Colectiv de Muncă la nivel naţional; pentru fiecare domeniu sau ramură de activitate; între angajat şi angajator pentru încheierea Contractului Individual de Muncă!

Dintre cauzele care generează rigidităţile pieţei muncii se pot aminti21:

imperfecţiunea informaţiilor care circulă pe piaţa muncii; influenţa sindicatelor sau a uniunilor sindicale; fenomenul relaţiilor antagonice dintre cei aflaţi deja pe piaţa muncii şi cei care

abia intră pe această piaţă; tipologia contractelor de muncă; salariile se stabilesc prin contractele de muncă, dar negocierile nu sunt

simultane.

7.4. Cererea şi oferta de muncă

Componentele principale ale oricărei pieţe sunt cererea şi oferta. Piaţa muncii şi componentele sale, cererea de muncă şi oferta de muncă, sunt puternic influenţate de modul în care se dezvoltă, respectiv evoluează, în condiţii diferite, cererea şi oferta pe pieţele bunurilor şi a serviciilor22. Să nu uităm că piaţa muncii este o piaţă derivată!

Cererea de muncă:

este expresia nevoii de muncă a agenţilor economici într-o anumită perioadă de timp;

poate fi definită ca necesarul de forţă de muncă al sectoarelor public şi privat, pe categorii de calificări, profesii şi specializări, într-un anumit interval de timp.

Evoluţia cererii de muncă depinde de situaţia prezentă şi de perspectivă

privind23: evoluţia cererii pentru diferite categorii de bunuri şi servicii, precum şi

factorii care influenţează elasticitatea acestora; ponderea factorului de producţie muncă în totalul factorilor de producţie

utilizaţi pentru crearea unui anumit volum de bunuri şi servicii; gradul de substituibilitate al factorului muncă cu alte categorii de factori,

dar şi nivelul elasticităţii acestora.

21 G. Abraham–Frois, Economia politică, p. 453–459. 22 R. A. Arnold, Microeconomics, p. 339. 23 D. Preda, Ocuparea forţei de muncă şi dezvoltarea durabilă, p. 67.


ECONOMIE

Cererea de muncă prezintă diverse particularităţi, care decurg din specificul pieţei muncii24:

este o categorie economică dinamică, datorită influenţei stadiului de dezvoltare economică, a deciziilor de investiţii, a resurselor existente pentru investiţii etc.;

este eterogenă din punct de vedere structural şi profesional ocupaţional; nivelul de substituibilitate al factorului muncă este redus şi se realizează în

timp îndelungat; este rigidă pe termen scurt din cauza formării în timp a locurilor noi de

muncă; cumpărătorul forţei de muncă cererii aşteaptă să obţină maximum de profit de

pe urma utilizării acestui factor de producţie; elasticitatea ei depinde de mărimea şi dinamica salariilor, a productivităţii, de

volumul, calitatea şi structura producţiei, precum şi de ponderea cheltuielilor salariale în costul total de producţie.

Evoluţia cererii de muncă depinde direct proporţional de

cererea de bunuri şi servicii, astfel că dacă preţul sau tariful unitar creşte, atunci oferta de bunuri sau servicii va avea aceeaşi evoluţie, deci cererea de forţa de muncă de asemenea va creşte.

Elasticitatea cererii de muncă este influenţată de mai mulţi factori, dintre

care următorii sunt determinanţi25: elasticitatea cererii pentru produsele realizate; ponderea cheltuielilor salariale (Cs) în costul total (CT); numărul şi ponderea factorilor de producţie care pot substitui munca.

Oferta de muncă este formată din resursele de muncă ale unei ţări, care sunt

capabile şi doresc să desfăşoare o activitate salariată26. Pe piaţa muncii, oferta este formată din populaţia aptă sau în vârstă de muncă a fiecărei ţări.

Prin intermediul ofertei de muncă, populaţia este în

contact cu toate sistemele şi structurile economice şi sociale. Oferta de muncă este o componentă complexă a pieţei muncii, care poate fi

definită ca27: o formă particulară a capitalului, denumită capital uman; o componentă principală a sistemului de consum; o resursă productivă; partea forţei de muncă destinată vânzării pe piaţa muncii.

Oferta de muncă are următoarele caracteristici28:

24 E. Prahoveanu, Economie. Fundamente teoretice, p. 104–105. 25 R. A. Arnold, op. cit., p. 336. 26 N. Dobrotă, op. cit., p. 384. 27 Gh. Răboacă, Oferta de forţă de muncă. Dimensiuni, surse şi factori determinanţi, p. 5.


ECONOMIE

1. Este o categorie economică dinamică; 2. Este eterogenă; 3. Are un nivel de substituibilitate redus; 4. Este rigidă; 5. Posesorul forţei de muncă aşteaptă maximum de venituri în urma activităţii

desfăşurate la locul de muncă; 6. Curba ofertei este atipică.

Evoluţia ofertei de muncă depinde de mai multe categorii de factori:

Una dintre aceste categorii se referă la29: tarifele de salarizare; dinamica tarifelor salariale de pe alte segmente ale pieţei muncii; aspectele nemonetare ale locurilor de muncă.

Factori legaţi de productivitatea marginală a muncii. Din acest punct de vedere, trebuie să se ia în considerare:

costurile pregătirii pentru o anumită profesie (atât pentru angajaţi cât şi pentru angajatori);

numărul de persoane calificate pentru aceasta; rezultatul activităţii lor.

Dinamica ofertei de muncă depinde şi de alţi factori, între care: pe primul loc se situează factorul demografic, element ce reprezintă

sursa de alimentare cu resurse de muncă; la acesta se adaugă vârsta finalizării studiilor, vârsta de pensionare, etc.; durata săptămânii de lucru şi a concediilor de odihnă, etc.

Există un grad ridicat de imobilitate al ofertei de muncă, generat de: 1. Imobilitatea ocupaţională, în sensul că lucrătorii sunt neomogeni, ca urmare

diferenţelor privind durata studiilor, aptitudinile şi calităţile native, precum şi disponibilitatea de a-şi însuşi cunoştinţelor noi;

2. Imobilitatea geografică, cauzată de bariere financiare şi nefinanciare privind schimbarea domiciliului, precum şi legăturile sociale puternice cu familia, grupul de prieteni etc.

7. 5. Piaţa muncii în România

Vorbind de piaţa muncii în general - concept, particularităţi, cerere şi ofertă – trebuie să facem câteva referiri şi la piaţa muncii din România. Reformele economice, declanşate după 1989 vizează crearea unei economii de piaţă concurenţiale, eficiente şi funcţionale, în care piaţa muncii ocupă un loc esenţial.

În ţara noastră, piaţa muncii are unele trăsături specifice:

1) Deşi resursele de muncă au rămas în general constante, populaţia ocupată a scăzut foarte mult:

28 E. Prahoveanu, op. cit., p. 105. 29 R. A. Arnold, op. cit., p. 338-339.


ECONOMIE

a) La începutul anilor 2000 şomajul a căpătat un caracter cronic, oscilând între 7% şi 12% din populaţia aptă de muncă (în decembrie 2000 era de 10,5%, iar în decembrie 2003 valoarea se situa la nivelul de 7,25%);

b) S-ar putea spune că ponderea şomajului era redusă în România, în comparaţie cu alte ţări, în care aceasta atingea 20%;

c) Treptat, situaţia şomajului în România s-a ameliorat, ajungând în anul 2008 la circa 6%, iar în unele regiuni şomajul fiind chiar mult mai scăzut.

2) Există un dezechilibru între numărul persoanelor ocupate (salariaţi) şi numărul de pensionari şi şomeri, care exercită presiune asupra distribuirii veniturilor: a) La nivelul anului 2008 în România, circa 9,8 milioane din totalul populaţiei

reprezintă populaţie activă (6 milioane de salariaţi, iar restul alte categorii de lucrători pe cont propriu);

b) Populaţia inactivă reprezintă aproximativ 46% (8,4 milioane de persoane); c) Numărul pensionarilor (circa 6 milioane) şi al şomerilor îl depăşeşte pe cel al

salariaţilor. 3) Restructurarea ocupării forţei de muncă nu s-a făcut printr-o substituire

echilibrată între muncă şi capital pe calea investiţiilor, ci în bună măsură prin disponibilizări, pentru asigurarea unei creşteri a productivităţii muncii.

4) Mecanismele pieţei muncii prezintă disfuncţionalităţi legate de politica salarială, negocierea contractului colectiv de muncă, alinierea la cerinţele pieţei mondiale, în condiţiile unei economii slab dezvoltate.

5) Trebuie să precizăm manifestarea unei crize a locurilor de muncă, în două sensuri: a) Pe de-o parte, ritmul lent de dezvoltare a economiei naţionale până la

începutul anilor 2000 (de aici şi tendinţa accentuată a unui număr mare de persoane apte de muncă de a părăsi ţara în căutarea unui loc de muncă – peste 2 milioane);

b) Pe de altă parte, din 2006, România s-a confruntat cu o lipsă acută de personal, mai ales în domeniile construcţii şi turism, dar şi în sănătate sau educaţie, la mijlocul lui 2008 situaţia devenind critică.

6) Sfârşitul anului 2008 şi perioada următoare va însemna pentru România o creştere a numărului de persoane care se vor întoarce în ţară în căutarea unui loc de muncă, pe fondul acutizării problemelor economice din ţările Europei (Spania, Germania, Italia, Ungaria, Marea Britanie, etc.).

7) Se diminuează în continuare gradul de cuprindere în învăţământ a populaţiei de vârstă şcolară, care are consecinţe negative asupra pieţei muncii şi a economiei în ansamblul său.

Test de autoevaluare 1) Atunci când preţurile bunurilor de consum scad cu 10%, iar salariul nominal creşte cu

5%: a) salariul real creşte cu 4,5%; b) salariul real scade cu 104,5%; c) salariul real scade cu 4,55%;


ECONOMIE

d) salariul real creşte cu 104,5%. 2) Precizaţi dacă afirmaţia următoare este adevărată sau falsă şi motivaţi alegerea făcută:

“principiul care trebuie să stea la baza politicilor salariale este ”. Lws II ≥

3) Precizaţi dacă afirmaţia următoare este adevărată sau falsă şi motivaţi alegerea făcută: “pe termen scurt, cererea şi oferta de muncă sunt elastice”.

4) Să se calculeze cum se modifică salariul real dintr-o economie dacă se ştie că salariul nominal în perioada precedentă era de 1.350 de lei, puterea de cumpărare a banilor s-a redus cu 20%, masa monetară a crescut cu 40%, iar modificarea absolută a salariului nominal este de 500 de lei.

Răspunsuri 1. c, pentru că ISR = 0,9545 sau 95,45%, deci salariul real a scăzut cu 4,55%. 2. NU, deoarece productivitatea muncii trebuie să crească mai rapid decât salariile. 3. NU, deoarece atât locurile de muncă, cât şi personalul calificat se formează în timp. 4. Salariul real s-a redus cu 22%, ca urmare a creşterii preţurilor cu 75%.

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări 1. Factorii care influenţează stabilirea salariilor la nivel de firmă. 2. Mutaţii contemporane în cadrul pieţei muncii. 3. Fenomenul migraţiei forţei de muncă în România. 4. Efectul creşterii preţurilor asupra evoluţiei salariilor.


ECONOMIE

Unitatea 8 Macroeconomia – subdiviziune a economiei ca ştiinţă. Rezultatele macroeconomice. Venitul, consumul, economiile şi investiţiile 8.1. Obiectivele unităţii de învăţare 1 8.2. Abordarea la nivelul micro şi macro a fenomenelor economice 8.3. Semnificaţia indicatorilor macroeconomici 8.4. Venitul şi consumul 8.5. Economiile şi investiţiile



Pentru înţelegerea complexităţii fenomenelor şi proceselor economice este necesar să clarificăm semnificaţia analizei comportamentului agenţilor economici la diferite niveluri. După cum ştim, specialiştii în domeniul economic sunt interesaţi în aceeaşi măsură atât de studiul comportamentului individual, cât şi de analiza sistemului format din agenţii economici priviţi ca elemente ale unui întreg. Noţiunile abordate în acest capitol oferă cunoştinţele elementare necesare pentru aprofundarea domeniului macroeconomic, ca o continuare firească a microeconomiei, disciplină studiată în primul semestru.

8.2. Abordarea la nivelul micro şi macro a fenomenelor economice

Pentru a înţelege complexitatea şi semnificaţia evaluării performanţelor agenţilor economice la nivel de economie naţională, este necesar să actualizăm pe scurt câteva elemente specifice privind diferenţa dintre abordarea fenomenelor economice la nivel microeconomic şi macroeconomic:

Viziunea microeconomică s-a impus în literatura economică în perioada cuprinsă între ultima treime a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Specific pentru această abordare este plasarea accentului pe studierea preţului, cererii, ofertei, pieţei în ansamblul său şi a relaţiilor concurenţiale.

La nivel microeconomic nu sunt evitate nici fenomenele globale, dar acestea sunt tratate doar ca sumă a comportamentelor individuale. Această viziune este insuficientă pentru a explica fenomenele noi, mai ales cele care privesc dezechilibrele mari din activitatea economică.

Datorită elementelor menţionate anterior, a apărut necesitatea abordării proceselor şi fenomenelor care se manifestă în activitatea economică, dintr-un unghi de vedere mult mai cuprinzător.

În viziunea macroeconomică fenomenele sunt interpretate ca un ansamblu rezultat din activitatea agenţilor economici aflaţi permanent într-o interacţiune strânsă.


ECONOMIE

S-a considerat că ruperea legăturilor dintre agenţii economici determină întreruperea circuitului şi producerea unor crize de sistem care afectează fiecare subunitate sau agent economic în parte.

8.3. Semnificaţia indicatorilor macroeconomici

În orice societate, rezultatele activităţii economice se

concretizează în bunuri şi servicii. De cantitatea şi calitatea bunurilor realizate de agenţii economici depind nivelul de trai al populaţiei, progresul economico-social şi bunăstarea naţiunii.

Aceste rezultate se evaluează cu ajutorul a două categorii de indicatori: Indicatori utilizaţi la nivel microeconomic pentru evaluarea performanţelor

economico-financiare la nivel de firmă; Indicatori calculaţi la nivel macroeconomic, sau mezoeconomic, pentru

cuantificarea rezultatelor realizate de economia naţională în ansamblul ei sau la nivel de ramură.

Indicatorii macroeconomici, care se determină conform

primului model, au un algoritm de calcul foarte simplu (prezentat în tabelul 1) deoarece au multe elemente în comun!

Elementele componente ale indicatorilor prezentaţi în tabelul 1, care

de regulă se determină pentru perioade limitate de timp, de regulă un an, au următorul conţinut: Cp = cheltuieli cu consumul personal de bunuri şi servicii sau consumul

populaţiei/gospodăriilor; Cg = cheltuielile instituţiilor publice sau achiziţii guvernamentale de bunuri şi

servicii, care se mai numesc şi cheltuieli guvernamentale; In = investiţii nete, adică elemente de capital fix noi, procurate în anul de calcul; A = amortizarea anuală, calculată pentru elementele de capital fix procurate în

perioadele precedente, care este denumită şi consumul de capital fix din perioada pentru care se calculează indicatorii;

In + A = Ib = investiţii brute, rezultate din însumarea investiţiilor nete cu amortizarea;

Ci = consumul intermediar, adică volumul sau valoarea bunurilor şi a serviciilor care utilizate pentru crearea altor bunuri şi servicii (spre exemplu, dacă un producător realizează o anumită cantitate de zahăr, o parte ajunge direct pe piaţă pentru consumul final personal sau guvernamental, fiind ambalată fie în plicuri, cutii sau pungi de un kilogram, etc., iar cealaltă parte este livrată producătorilor de dulciuri, conserve, produse de patiserie şi cofetărie, băuturi răcoritoare, băuturi alcoolice, etc., constituind consumul pentru producţie, respectiv intermediar);

+Sb = soldul balanţei relaţiilor comerciale externe, care se mai numeşte şi export net din cauza faptului că se calculează ca diferenţă între exporturi şi importuri.


ECONOMIE

Tabelul 1 Indicatorii macroeconomici – semnificaţie şi mod de calcul

Indicator Elemente componente Semnificaţie PGB Cp Cg In A Ci Cuprinde rezultatele întregii activităţi economice dintr-o

ţară, realizată într-o perioadă de timp, de regulă un an PIB Cp Cg In A Cuprinde bunurile şi serviciile destinate consumului

final, personal şi public, realizate de către agenţii economici autohtoni într-o perioadă determinată

PIN Cp Cg In Are aceeaşi semnificaţie ca PIB, doar că nu mai conţine consumul de capital fix, respectiv amortizarea elementelor de capital fix procurate în perioadele precedente

PNB Cp Cg In A +Sb Cuprinde valoarea bunurilor şi a serviciilor realizate şi destinate consumului final într-o perioadă de timp, la care se adaugă/scade diferenţa dintre valoarea adăugată brută realizată de firmele naţionale în afara graniţelor şi valoarea adăugată brută realizată de firmele străine în interiorul graniţelor sau în ţară

PNN Cp Cg In +Sb Are aceeaşi semnificaţie ca PNB, dar fără consumul de capital fix, respectiv amortizare

Să reţinem că dacă soldul balanţei relaţiilor comerciale externe

are o valoare pozitivă, adică dacă exporturile, care indică valoarea adăugată brută realizată de firmele naţionale în exteriorul ţării, sunt mai mari decât importurile, adică decât valoarea adăugată brută realizată de firmele străine în interiorul graniţelor sau în ţară, atunci valoarea indicatorilor macroeconomici PNB şi PNN creşte.

În situaţia în care performanţele economice internaţionale sunt scăzute, iar bunurile economice realizate de agenţii economici autohtoni au o competitivitate scăzută pe pieţele internaţionale, valoarea indicatorilor macroeconomici în a căror compoziţie intră şi soldul balanţei relaţiilor comerciale externe este afectată negativ.

Pentru stabilirea nivelului indicatorilor macroeconomici se pot utiliza două categorii pe preţuri, respectiv:

preţul factorilor de producţie, care arată valoarea nou creată a bunurilor economice, fără să se ţină seama de impactul mediului extern firmei asupra acesteia;

preţul pieţei calculat ca sumă dintre preţul factorilor şi cuantumul taxelor şi impozitelor valabile conform legislaţiei în vigoare.

Prin urmare, valoarea indicatorilor exprimaţi în preţurile pieţei va fi mai mare decât cea calculată în preţul factorilor.

De asemenea, menţionăm că: PNN exprimat în preţul factorilor este expresia venitului naţional (VN)

realizat în perioada de evaluare;


ECONOMIE

PNB indică volumul cererii agregate dacă este considerat ca suma producţiilor realizate de agenţii economici naţionali, atât pe piaţa internă cât şi pe pieţele internaţionale;

Dacă este abordat prin prisma cheltuielilor realizate de agenţii economici pentru consumul final, PNB arată volumul ofertei agregate.

8.4. Venitul şi consumul

Venitul şi consumul reprezintă două variabile care se găsesc permanent într-o strânsă interdependenţă.

Toţi agenţii economici, fie că sunt persoane fizice sau persoane juridice,

îşi utilizează o parte din venit pentru acoperirea nevoilor de consum: Persoanele fizice individuale şi gospodăriile pot să îşi aloce veniturile

pentru mai multe destinaţii, dintre care consumul de bunuri şi servicii necesar pentru satisfacerea nevoilor deţine o pondere importantă.

Persoanele juridice, privite în calitatea lor de consumatori de factori de producţie, au la rândul lor mai multe destinaţii pentru alocarea veniturilor, ca de exemplu reluarea procesului productiv, realizarea de investiţii, păstrarea unei părţi din venituri pentru constituirea de rezerve sau de economii, etc.

Exprimări privind venitul: • Venitul naţional, prezentat ca valoarea bunurilor şi a serviciilor realizate

şi destinate consumului final într-o perioadă de timp, la care se adaugă/scade soldul balanţei comerciale externe, exprimată în preţul factorilor de producţie;

• Venitul individual sau venitul personal, care are următoarele caracteristici: ♦ Este mai redus decât venitul naţional; ♦ Mai este denumit şi venitul „familiilor” sau al gospodăriilor; ♦ Reprezintă partea din venitul naţional care rămâne în posesia

indivizilor după prelevarea cotelor care intră în bugetul de stat. • Venitul disponibil este acea parte din venitul personal care poate fi

utilizat pentru consumul de bunuri şi servicii.

Consumul, ca mărime economică, este destinaţia finală a oricărui tip de venit.

Din acest punct de vedere, consumul poate fi prezentat:

sub forma consumului productiv, adică a volumului de venituri utilizate pentru cumpărarea factorilor de producţie necesari pentru continuarea activităţii economice;

sub forma consumului neproductiv, care reprezintă veniturile utilizate pentru cumpărarea de bunuri economice necesare pentru satisfacerea nevoilor.


ECONOMIE

În toate ţările, pentru analiza consumului populaţiei se utilizează bugetul de familie. Acesta reprezintă în fapt un sistem prin care se poate ţine o evidenţă a:

Veniturilor pe care le obţine populaţia; Cheltuielilor efectuate.

Nu trebuie să uităm că volumul, structura şi evoluţia

consumului populaţiei, în prezent şi în perspectivă, reprezintă unul dintre factorii determinanţi în alegerea deciziei privind producţia realizată şi în elaborarea strategiilor de dezvoltare a agenţilor economici!

De asemenea, conform Teoriei lui Keynes, în situaţia

creşterii veniturilor cu un anumit procent, se va constata şi o creştere a consumului, dar cu o rată mai redusă, sau într-un ritm mai scăzut!

8.5. Economiile şi investiţiile

După cum am menţionat şi în subcapitolul precedent, venitul disponibil (V) are

două componente, respectiv consumul (C) şi un surplus, care poate fi utilizat pentru două destinaţii şi anume realizarea de investiţii (I) sau pentru constituirea de economii (S), în funcţie de interesul agenţilor economici şi de diferiţi factori conjuncturali, la care vom face referire în cele ce urmează.

Economiile reprezintă acea parte din disponibilităţile existente pe piaţă la un moment dat sau într-o perioadă de timp, constituite sub formă de venituri obţinute din diferite surse, care fie sunt plasate pe piaţa monetară sub formă de depozite, conturi bancare, etc., fie sunt păstrate în posesia agenţilor economici.

Ca mărime economică investiţiile constituie:

Fundamentul dezvoltării viitoare a firmelor, având un rol hotărâtor în suplimentarea, diversificarea şi creşterea calitativă a tuturor factorilor de producţie30;

Suportul material al creşterii economice şi al dezvoltării.

Investiţiile reprezintă: În general, plasamente de capital efectuate în scopul obţinerii de venituri

purtătoare de profit în viitor. În acest sens ne referim la investiţiile financiare, care includ achiziţia de titluri de valoare în scopul obţinerii de dividende, cheltuirea unor sume băneşti pentru iniţierea unor afaceri, etc.

În sens restrâns, investiţiile reprezintă cheltuieli de capital realizate în scopul obţinerii unor bunuri durabile prin intermediul cărora, în viitor, se

30 Ion Vasilescu, Strategii investiţionale, în Strategii manageriale de firmă, Editura Economică, Bucureşti, 1998, p. 338.


ECONOMIE

vor obţine venituri purtătoare de profit31. Această categorie de investiţii este reprezentată de investiţiile de capital, adică cheltuielile efectuate în scopul creării sau achiziţionării de elemente de capital fix, productiv şi neproductiv, precum şi pentru modernizarea, dezvoltarea şi retehnologizarea capitalului fix existent la un moment dat în cadrul firmei.

Investiţiile se mai pot clasifica şi după alte criterii, din

care menţionăm: sfera de aplicare, în funcţie de care se disting investiţii în resurse umane, activele firmei, imaginea firmei, etc.; ramurile în care sunt executate, în funcţie de care se disting investiţii în industrie, transporturi, construcţii, etc.

Dezvoltarea economică şi socială a unei ţări

depinde în mod hotărâtor de dinamica, volumul şi calitatea investiţiilor realizate!

Importanţa şi necesitatea realizării de investiţii, precum şi rolul

important al acestora în economia naţională rezultă din multiplele efecte ale realizării investiţiilor, ce pot clasificate în două categorii principale: Realizarea de investiţii produce efecte economice:

creşterea cererii de bunuri şi servicii; creşterea şi diversificarea ofertei agenţilor economici; creşterea cifrei de afaceri, a veniturilor şi profitului; favorizarea circulaţia capitalurilor; creşterea gradului de participare a ţării la circuitul economic

internaţional; accelerarea promovarea progresului tehnic, dezvoltarea,

retehnologizarea şi înnoirea capacităţilor de producţie existente; stimularea creşterea eficienţei în toate domeniile; îmbunătăţirea mediului economic, etc.

Dintre multiplele efecte sociale ale investiţiilor menţionăm:

creşterea calităţii vieţii şi a nivelului de trai; creşterea numărului de locuri de muncă şi a gradului de ocupare a

forţei de muncă; reducerea şomajului; dezvoltarea culturii şi educaţiei; creşterea calităţii forţei de muncă; ocrotirea sănătăţii; protecţia mediului, etc.

Sintetizând, putem afirma că scopul principal al realizării investiţiilor este creşterea veniturilor.

31 Daniela Zirra, Radu Despa, Alina Avrigeanu, Andreea-Clara Munteanu, Eficienţa economică a investiţiilor. Teorie şi aplicaţii, Ed. Universitară, 2007, pp. 7-12.


ECONOMIE

Dezvoltarea economică a unei ţări este condiţionată direct de volumul, structura şi ritmul realizării investiţiilor, care conform Teoriei keynesiste reprezintă „actul economic fundamental care determină creşterea venitului global”. Investiţiile au un efect de multiplicare a veniturilor, creându-se astfel premisele pentru multiplicarea ulterioară a investiţiilor ce pot fi realizate din surplusul de venit generat de investiţiile precedente.

Precizăm că surplusul de venit, care rămâne în posesia agenţilor economici după acoperirea necesităţilor de consum, se va orienta către realizarea de investiţii doar dacă rata rentabilităţii în domeniile în care se fac investiţii are o valoare superioară în raport cu rata dobânzii practicată pe piaţa monetară.

Test de autoevaluare 1) Precizaţi dacă afirmaţia următoare este adevărată sau falsă şi motivaţi alegerea făcută:

“macroeconomia are ca obiect de studiu comportamentul individual al persoanelor, firmelor şi al gospodăriilor în procesul de alocare a resurselor”.

2) Precizaţi dacă afirmaţia următoare este adevărată sau falsă şi motivaţi alegerea făcută: “consumul intermediar de bunuri şi servicii este o componentă a produsului intern brut”.

3) Incitaţia pentru investiţii este mai puternică atunci când: a) în economie are loc creşterea fiscalităţii; b) moneda naţională se depreciază; c) riscul în economie creşte; d) rata dobânzii are un nivel mai redus decât rata profitului.

4) Precizaţi dacă afirmaţia următoare este adevărată sau falsă şi motivaţi alegerea făcută: “soldul balanţei de plăţi externe este o componentă a produsului global brut”.

5) Precizaţi dacă afirmaţia următoare este adevărată sau falsă şi motivaţi alegerea făcută: “legea psihologică fundamentală conform căreia la creşterea venitului se înregistrează şi creşterea consumului, dar cu un ritm mai scăzut, a fost introdusă în teoria economică de către Milton Friedman”.

6) Precizaţi dacă afirmaţia următoare este adevărată sau falsă şi motivaţi alegerea făcută: “indicatorii macroeconomici calculaţi în preţurile factorilor au o valoare mai mare decât cei calculaţi în preţurile pieţei”.

Răspunsuri 1) FALS, deoarece macroeconomia are ca obiect de studiu comportamentul colectiv al

agenţilor economici individuali.

2) FALS, consumul intermediar de bunuri şi servicii este o componentă a produsului global brut.

3) d.


ECONOMIE

4) FALS, soldul balanţei de plăţi externe este o componentă a produsului naţional brut şi net.

5) FALS, legea psihologică fundamentală conform căreia la creşterea venitului se înregistrează şi creşterea consumului, dar cu un ritm mai scăzut, a fost introdusă în teoria economică de către J. M. Keynes.

6) FALS, indicatorii macroeconomici calculaţi în preţurile factorilor au o valoare mai mică decât cei calculaţi în preţurile pieţei, deoarece nu conţin impozitele şi taxele indirecte.

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări 1. Analiza evoluţiei indicatorilor macroeconomici în România înainte şi după 1990. 2. Analiza factorilor care determină mărimea şi dinamica consumului. 3. Analiza factorilor care determină mărimea şi dinamica investiţiilor. 4. Analiza factorilor care determină mărimea şi dinamica economiilor. 5. Efectele investiţiilor în economia de piaţă. 6. Datoria publică în România. 7. Efectele dinamicii activităţii de import-export asupra indicatorilor macroeconomici.


ECONOMIE

Unitatea 9 Creşterea şi dezvoltarea economică. Echilibrul economic şi ciclicitatea activităţii economice 9.1. Obiectivele unităţii de învăţare 2 9.2. Fundamentarea conceptelor de creştere şi dezvoltare economică 9.3. Factori de creştere economică 9.4. Dezvoltarea economică durabilă 9.5. Echilibrul economic şi ciclicitatea dezvoltării economice



Problemele creşterii economice reprezintă o preocupare majoră a

teoriei şi practicii economice din întreaga lume. Accentuarea complexităţii vieţii economice şi sociale, creşterea interdependenţelor dintre factorii interni şi externi, ca şi nevoia de integrare a unor noi principii în strategiile de dezvoltare constituie factori de mare importanţă şi actualitate, determinanţi ai evoluţiei economiilor în lumea contemporană.

Obiectivul acestui capitol este să contribuie la dezvoltarea sistemului de noţiuni şi categorii economice, studiate până acum, prin introducerea în lumea complexă a fenomenelor de creştere şi dezvoltare economică, dar şi a factorilor care influenţează dezvoltarea armonioasă şi echilibrată a universului economic şi social.

9.2. Fundamentarea conceptelor de creştere şi dezvoltare economică

Problematica creşterii şi dezvoltării armonioase şi echilibrate a

economiei ocupă un loc central atât în preocupările agenţilor economici, a factorilor de decizie la nivel macroeconomic, cât şi în teoria economică. Noţiunea de creştere economică poate fi întâlnită în studiile de specialitate încă din perioada Şcolii Clasice Engleze, dar s-a impus mai puternic după cel de-al doilea război mondial.

Transformările radicale intervenite în economia mondială în ultimele

decenii au generat largi comentarii, purtate îndeosebi pe marginea următoarelor subiecte:

creşterea explozivă a şomajului; ritmurile necontrolate ale evoluţiei inflaţiei; dobânzile sufocante; criza datoriei externe; evoluţia contradictorie a procesului de integrare economică; tendinţele comerţului internaţional; deficitele bugetare;


ECONOMIE

intensificarea concurenţei; degradarea mediului înconjurător etc.,

toate, la un loc, alcătuind un pachet masiv de probleme a căror rezolvare n-a fost considerată, întotdeauna, mulţumitoare.

Economiştii, şi nu numai ei, au încercat diverse soluţii de

răspuns. Din păcate, până în prezent, o soluţie universal valabilă pentru toate aceste probleme nu a fost identificată.

Termenul de creştere economică s-a bucurat de o atenţie

deosebită din partea cercetătorilor, a economiştilor, fiindu-i consacrate poate cele mai interesante şi mai controversate dezbateri de teorie economică ale perioadei moderne în general şi postbelice în special!

Astfel, creşterea economică poate fi definită într-o primă

aproximare ca expansiune a producţiei, respectiv a produsului naţional într-o anumită perioadă.

Termenul de creştere, cu semnificaţia sa actuală, a apărut în teoria

economică în anii 40, fiind diferit din punctul de vedere al conţinutului de cel de dezvoltare sau de progres. Se disting astfel noţiunile:

creştere economică, concept cantitativ, măsurabil cu ajutorul unui indicator din contabilitatea naţională;

dezvoltare (aspect calitativ) şi de progres (aspect normativ). Sintetizând, creşterea economică poate fi definită în funcţie de diferite

abordări32: Se referă în principal la sporul cantitativ al diferiţilor indicatori

macroeconomici; Creşterea producţiei de bunuri şi servicii pe unitate de capital utilizată sau

creşterea producţiei pe unitate de timp (W. A. Lewis); Creşterea în ritm susţinut a populaţiei şi a producţiei pe cap de locuitor (S.

Kuznets); Creşterea Produsului Intern Brut pe locuitor, ţinând seama de

particularităţile fiecărei ţări în parte (R. A. Baldwin); Un proces de creştere a Produsului Naţional Brut, Produsului Intern Brut şi a Venitului Naţional, reflectată în creşterea veniturilor reale ale populaţiei.

Spre deosebire conceptul de creştere economică, cel de

dezvoltare economică comensurează, o serie de criterii, evaluându-se în fapt gradul de dezvoltare sau de subdezvoltare al unei naţiuni!

32 I. Bulborea, Microeconomie şi Macroeconomie, Ed. ProUniversitaria, Bucureşti, 2007, pp. 49-59.


ECONOMIE

Printre aceste criterii regăsim indicatori economici dar şi indicatori sociali, culturali şi demografici. Prin urmare, gradul de dezvoltare al unei naţiuni nu depinde exclusiv de nivelul ei de creştere economică, iar folosirea sa ca sinonim al creşterii constituie o simplificare a semnificaţiei intrinseci reale!

Dezvoltarea economică este un concept mult mai cuprinzător decât

creşterea economică din mai multe considerente, dintre care menţionăm: Vizează ansamblul transformărilor din economia unei ţări sau din economia

mondială, respectiv a schimbărilor cantitative, calitative şi îndeosebi structurale; Este un proces complex care arată sensul ascendent al evoluţiei economice

precum şi implicaţiile acestuia; Este o fază a ciclului economic, caracterizată prin amplificarea afacerilor,

creşterea investiţiilor, a gradului de ocupare a forţei de muncă, a veniturilor proprietarilor de factori de producţie şi, implicit, a nivelului de viaţă a cetăţenilor, etc.

În consecinţă, dezvoltarea economică poate fi definită ca un proces complex şi dinamic, ce implică îmbunătăţirea şi perfecţionarea structurilor socio-profesionale şi asimilarea progresului tehnic şi tehnologic în viaţa economică!

9.3. Factori de creştere economică

Creşterea economică este influenţată de factori diverşi,

care ţin seama de o multitudine de aspecte din viaţa agenţilor economici şi a organismelor care funcţionează în sectorul public, fie la nivel decizional, fie ca entităţi economice!

Pentru a sintetiza aceşti factori de influenţă propunem următoarea

abordare33, în cadrul căreia vom analiza influenţa acestora din trei puncte de vedere, respectiv cantitativ, calitativ şi structural:

Factori care exercită o influenţă directă, datorită faptului că sunt determinanţi pentru desfăşurarea activităţilor economice:

♦ Factorul uman, adică resursele de muncă; ♦ Factorul material şi anume resursele materiale utilizate şi mijloacele

de producţie; ♦ Factorul informaţional-tehnologic.

Factori care exercită o influenţă indirectă şi se referă la: ♦ Stabilitatea legislativă şi instituţională; ♦ Caracteristicile mediului de afaceri; ♦ Evoluţia contextului internaţional; ♦ Decizii la nivel macroeconomic privind strategiile de dezvoltare sau de

corectare a dezechilibrelor;

33 Ibidem, pp. 60-64.


ECONOMIE

♦ Legislaţia internaţională; ♦ Existenţa acordurilor de cooperare internaţională, etc.

În final menţionăm că în general există trei tipuri de creştere economică:

intensivă, atunci când accentul este pus pe influenţa calitativă şi structurală a factorilor care determină creşterea;

extensivă dacă accentul este pus pe latura cantitativă; mixtă dacă se iau în considerare toate categoriile de influenţe.

9.4. Dezvoltarea economică durabilă

Dezvoltarea durabilă, introdusă ca termen în 1987 şi care în ultima vreme este denumită din ce în ce mai des dezvoltare sustenabilă, poate fi definită simplificat prin acel model de dezvoltare economică care permite şi asigură dezvoltarea actuală, fără ca prin aceasta să fie periclitate şansele de dezvoltare a generaţiilor următoare.

Dacă ne amintim, raţionalitatea utilizării resurselor nu se referă doar la avantajele individuale ale agenţilor economici.

Să fim raţionali în economia modernă nu

înseamnă să ţinem seama doar de interesele personale şi de atingerea unui nivel de satisfacere a nevoilor cât mai ridicat, ci să considerăm că resursele au un caracter limitat, unele sunt epuizabile, iar unele trebuie să fie conservate şi protejate pentru generaţiile care vor veni!

În 1972, la Conferinţa asupra mediului care a avut loc la Stockholm, s-a recunoscut că problemele mediului ambiant sunt legate direct de calitatea proceselor productive, cantitatea de bunuri economice realizate şi, nu în ultimul rând, de condiţiile de viaţă a populaţiei globului. În prezent, protejarea naturii reprezintă obiectivul prioritar al Organizaţiei

Naţiunilor Unite şi al strategiei Uniunii Europene de dezvoltare economică durabilă. Factorii de decizie ai Uniunii Europene au înţeles rapid că protejarea naturii nu se mai poate limita doar la nivelul continentului european.

De asemenea, s-a ajuns la concluzia că refuzul

încăpăţânat al marilor puteri economice de a se alinia prevederilor protocolului de la Kyoto (decembrie 1997) creează mari probleme la nivel planetar34!

34 D. Zirra, Tourism Soustainability in an enlarged Market, International Scientific Conference Tourism in the New Millenium, 15Th Anniversary of the Establishment of the Major of Tourism, Faculty of Economics, South-West University of Neofit Rilski, University Press, Blagoevgrad, Bulgaria, 2007, pp. 128-136.


ECONOMIE

Cei mai mari poluatori, incluzând aici S.U.A. cu 5,8 miliarde de tone de CO2 pe cap de locuitor şi China cu 4,15 la nivelul anului 200335, sunt cei care militează cel mai puternic împotriva investiţiilor majore în industriile generatoare de noxe, cu scopul reducerii nivelului de poluare, pretinzând că acest tip de acţiuni le-ar afecta negativ performanţele economice. În preajma celei de-a 12-a Conferinţe Internaţionale asupra Climatului, care s-a desfăşurat începând cu data de 6 noiembrie 2006 la Nairobi, capitala Kenyei, Sir Nicholas Stern, fost economist-şef al Băncii Mondiale, aprecia că «schimbările climaterice ar putea costa economia mondială aproape 7.000 de miliarde de dolari (circa 5.569 miliarde de EURO) până în anul 2050, ceea ce echivalează cu diminuarea creşterii economice cu 20%, dacă nu se iau măsuri de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră»36.

Ca urmare a atitudinii negative a ţărilor care nu doresc să facă eforturi considerabile pentru conservarea naturii, Uniunea Europeană alocă fonduri importante în protecţia mediului mondial, pornind de la următoarelor considerente:

Cele mai sărace ţări deţin cele mai bogate ecosisteme ale lumii; Ecosistemele bine conservate şi protejate sunt vitale pentru activitatea de

cercetare în diverse domenii (medicină, industria farmaceutică, etc.).

În acest sens, Bernard François, reprezentantul Comisiei Europene în Gabon, aprecia importanţa şi amploarea investiţiilor majore pe care le face Uniunea Europeană în crearea parcurilor naţionale pe continentul african şi, mai ales, în protejarea acestora!

Comunitatea ştiinţifică internaţională, implicată în studierea bio-

diversităţii, apreciază că pierderea acesteia generează costuri economice importante pentru întreaga societate, iar pagubele produse deja arată că Pământul se află în pragul unei crize ecologice majore37!

Ca o concluzie, menţionăm câteva cerinţe minime, care sunt necesare

pentru a se putea asigura condiţiile necesare pentru realizarea dezvoltării economice durabile:

Redimensionarea creşterii economice luând în considerare o distribuţie mult mai echitabilă a resurselor economice, punându-se accentul pe aspectele calitative şi structurale ale producţiei;

Combaterea sărăciei prin asigurarea unor condiţii de trai decente (hrană, locuinţe, apă, energie şi locuri de muncă);

Încercarea de a asigura o rată de creştere acceptabilă a populaţiei; Conservarea resurselor naturale existente şi sporirea resurselor naturale

disponibile;

35 Sursa: UN, Graphic News, October 2006. 36 Surse: Raportul Stern, I.P.C.C., DoE, Graphic News, october 2006. 37 Magazine on European Research, Nr. 51, December 2006, p. 26.


ECONOMIE

Reorientarea proceselor productive spre utilizarea tehnologiilor nepoluante la o scară cât mai extinsă, etc.

9.5. Echilibrul economic şi ciclicitatea dezvoltării economice

Dezvoltarea ciclică este o trăsătură comună mişcării materiei în

general, deci şi a economiei. Evoluţia economiei, atât la nivel microeconomic, cât şi la nivel macroeconomic, privită prin prisma principalilor săi indicatori, relevă faptul că, în anumite perioade, se înregistrează creşteri, în altele, stagnări sau chiar regrese. Prin urmare, activitatea economică nu are o evoluţie uniformă, liniară, ci instabilă, fluctuantă!

Astfel, pe baza analizei datelor disponibile, teoria economică evidenţiază

cu preferinţă trei tipuri esenţiale de cicluri, numite şi cicluri generale care se suprapun şi întrepătrund:

Cicluri lungi, seculare sau Kondratieff, de la numele economistului rus care le-a studiat pentru prima dată. Ele acoperă perioade de minim 50 de ani;

Cicluri decenale sau Juglar, purtând numele economistului francez, preocupat de evoluţia fluctuaţiilor economice pe termen mediu;

Cicluri scurte, minore sau hipocicluri, cunoscute sub denumirea de cicluri Kitchin, după numele economistului american care în 1923 a pus în evidenţă aceste cicluri, cu o durată de la 6 la 40 de luni, din rândul cărora se detaşează ciclul inflaţionist şi al variaţiei stocurilor, care afectează toate ramurile economiei.

Ciclurile Kondratieff sunt cicluri generale incluzând toate ramurile şi

majoritatea ţărilor. Analiza evoluţiei oricărei economii mature conturează două mari tendinţe, surprinzând astfel două mari faze:

una ascendentă (preponderenţa anilor de prosperitate economică şi ritmuri relativ înalte de creştere a venitului naţional, investiţiilor, producţiei, desfacerilor, inclusiv ridicarea susţinută a nivelului de trai);

alta descendentă (încetinirea ritmurilor de creştere a producţiei, investiţiilor, a veniturilor, iar gradul de ocupare se înrăutăţeşte etc., anii de recesiune sunt mai numeroşi, iar persistenţa unor fenomene negative în economie (inflaţie, şomaj) se accentuează), în fiecare dominând un anumit mod tehnic de producţie.

Faza principală care marchează începutul şi sfârşitul unui ciclu economic este criza!

Criza = o ruptură temporară dar deseori violentă şi profundă a unei

evoluţii a economiei, a echilibrului dintre producţie şi consum ce se exprimă printr-o inversare a tendinţei care face balansarea economiei de la creştere la depresiune.


ECONOMIE

Localizarea crizei între cele două faze ale ciclului economic, nu trebuie să conducă în nici un caz la asocierea şi confundarea sa cu perioada de depresiune care îi succede.

Precizări suplimentare: 1. Depresiunea este faza care succede crizei şi se caracterizează prin stagnarea şi

chiar diminuarea în continuare a producţiei, reducerea preţurilor, creşterea şomajului. 2. Relansarea sau înviorarea activităţii economice este strâns legată de înnoirea

capitalului fix şi mai ales a părţii sale active, ceea ce conduce la depăşirea punctului celui mai de jos a ciclului respectiv.

3. Expansiunea sau avântul, se caracterizează printr-o creştere a vânzărilor şi a preţurilor, o abundenţă de credit şi o creştere generală a veniturilor. Într-o asemenea conjunctură tot mai favorabilă, afacerile devin prospere iar cererea de bunuri de consum dinamică, cu perspective de consolidare.

După cum se poate observa criza este momentul cu efect maxim negativ pentru economia unei ţări, regiuni, etc. Autorităţile publice sunt datoare să minimizeze efectele negative ale crizei economice prin utilizarea unor instrumente proprii!

Astfel aceste instrumente şi politici pot fi structurate pe două mari categorii: 1. Politici anticiclice având ca obiectiv influenţarea cererii agregate; 2. Politici anticiclice bazate pe ofertă.

Fundamentate de către economistul englez Keynes, politicile anticriză din prima categorie se constituie într-o componentă a politicii economice pe termen scurt şi pot fi grupate în trei mari categorii:

Politica cheltuielilor publice, se bazează pe majorarea cheltuielilor bugetului administraţiei centrale în faza de recesiune chiar cu preţul unui deficit bugetar, cu scopul de a menţine sau impulsiona cererea agregată (pentru a stimula producţia în vederea trecerii la faza de expansiune).

Politica monetară şi de credit, are ca principale instrumente rata dobânzii, creditul şi masa monetară. Ele se aplică diferenţiat în funcţie de situaţia conjuncturală.

Politica fiscală, constă în a utiliza sistemul de impozite şi taxe în scopuri anticiclice, ridicând sau diminuând nivelul fiscalităţii, în vederea frânării sau stimulării investiţiilor şi producţiei.

Politicile anticiclice bazate pe ofertă, preconizează că pentru a influenţa evoluţia ciclică esenţială este ameliorarea stimulentelor pentru producători, pentru a-şi spori oferta agregată.

Test de autoevaluare 1) Elementul principal care deosebeşte creşterea economică de dezvoltarea economică

este:


ECONOMIE

a) schimbările economice de ordin calitativ (structural); b) diferenţa de ritm; c) înzestrarea cu resurse economice; d) scopul final al rezultatelor producţiei.

2) Dintre tendinţele majore care au determinat realizarea modelului creşterii zero regăsim: a) larga răspândire a subnutriţiei; b) extinderea utilizării tehnologiei informaţionale; c) creşterea impactului cotaţiilor bursiere asupra comerţului mondial; d) integrarea europeană.

3) Aportul fiecărui factor de producţie la creşterea economică trebuie să fie analizat sub aspect: a) global şi temporal; b) cantitativ, calitativ şi structural; c) matematic şi statistic; d) naţional şi regional.

4) Creşterea economică poate fi definită ca un proces de amplificare a: a) inflaţiei şi şomajului; b) masei monetare şi creditului bancar; c) PNN, PIB şi VN; d) fiscalităţii şi protecţionismului.

5) Echilibrul macroeconomic asigură: a) creşterea nivelului de trai a populaţiei; b) obţinerea profitului maxim; c) eliminarea şomajului; d) concordanţa relativă dintre cererea şi oferta agregată.

6) Fluctuaţiile sezoniere sunt determinate de: a) cauze naturale şi sociale; b) împrejurări şi evenimente neaşteptate; c) mecanismul de funcţionare al economiei; d) impactul fluctuaţiilor bursiere.

7) Ciclurile seculare se mai numesc şi cicluri: a) Juglar; b) Kitchin; c) Samuelson; d) Kondratieff.

8) Ciclicitatea economică reprezintă: a) sferă a reproducţiei sociale; b) formă de evoluţie a activităţii economice; c) raportul dintre rata dobânzii şi rata profitului; d) trecerea de la creşterea economică extensivă la cea intensivă;

9) Printre principalele tipuri de criză economică regăsim: a) criza de supraproducţie; b) criza de substituţie; c) criza de alimente; d) criza generată de hiperinflaţie.


ECONOMIE

10) Politicile anticiclice care au ca obiect influenţarea cererii agregate cuprind, printre altele: a) politica socială; b) politica cheltuielilor publice; c) politica regională; d) politica ofertei.

Răspunsuri 1. a. 2. a. 3. b. 4. c. 5. d. 6. a. 7. d. 8. b. 9. a. 10.

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări 1. Redimensionarea creşterii economice pe temeiul unei distribuţii mai echitabile a

resurselor şi accentuarea laturii calitative a producţiei. 2. Combaterea sărăciei prin asigurarea unui loc de muncă, hranei, locuinţei, energiei,

apei, etc. 3. Necesitatea asigurării unei rate acceptabile de creştere a populaţiei. 4. Conservarea şi creşterea volumului resurselor prin progresul tehnic. 5. Impactul reorientării tehnologiilor spre tehnologii nepoluante asupra dezvoltării

durabile.


ECONOMIE

Unitatea 10 Ocuparea şi şomajul38

10.1. Obiectivele unităţii de învăţare 4 10.2. Conceptul de ocupare a forţei de muncă 10.3. Factorii care influenţează ocuparea 10.4. Măsurarea şi evaluarea ocupării 10.5. Delimitări conceptuale ale noţiunii de şomaj 10.6. Clasificarea şomajului 10.7. Costurile generate de şomaj 10.8. Măsurarea şi evaluarea şomajului



Ocuparea forţei de muncă este o coordonată esenţială a sistemului economic. Nivelul ocupării este extrem de sensibil la modificările stării economiei, fiind influenţat direct de deciziile agenţilor economici la un moment dat, precum şi de evoluţii ale cadrului legislativ sau ale altor domenii de activitate.

Starea de şomaj este cea mai gravă situaţie în care ajunge o persoană care nu are un loc de muncă, iar supravegherea fenomenului de şomaj trebuie privită în lumina contextelor naţionale şi internaţionale.

Înţelegerea conceptelor cuprinse în acest capitol ne permite să aprofundăm semnificaţia dezechilibrelor economice şi, în aceeaşi măsură, să analizăm în profunzime cauzele care generează aceste dezechilibre şi mai ales efectele acestora. În fine, operând cu instrumente specifice, se pot elabora măsurile prin care fenomenul şomajului poate fi ameliorat, iar calitatea ocupării poate să crească.

10.2. Conceptul de ocupare a forţei de muncă

La baza descrierii pieţei muncii se află ocuparea, şomajul şi inactivitatea

economică. Ocuparea forţei de muncă reprezintă

nucleul dur al pieţei muncii, fiind cea mai importantă componentă a acesteia39!

38 Prelucrare după D. Zirra, Ocuparea forţei de muncă şi şomajul, în Ion Bulborea (coordonator), Microeconomie şi Macroeconomie, Partea a II-a, Ed. ProUniversitaria, Bucureşti, 2007, pp. 129-155. 39 S. Perţ, G. Zaman, Piaţa muncii în tranziţie: între liberalizare şi constrângeri instituţionale şi sociale, p. 117.


ECONOMIE

Din punctul de vedere al modului de evaluare, o persoană este considerată ocupată dacă în timpul perioadei de supraveghere se încadrează într-una dintre următoarele categorii40:

desfăşoară o activitate salariată într-o firmă privată sau publică; este asociat unic sau patron; este lucrător familial, deci nu încasează un salariu, pentru o perioadă de 15 ore

(dacă perioada de supraveghere este spre exemplu o săptămână) sau mai mult, într-o afacere familială sau o fermă;

este angajat, dar se află în concediu medical sau de odihnă, nu lucrează pe perioada unor conflicte de muncă, sau şi-a luat zile libere pentru diferite probleme.

10.3. Factorii care influenţează ocuparea

Ocuparea forţei de muncă este influenţată de o multitudine de cauze, care pot fi

grupate astfel41: Cauze care derivă din modul de gestionare a pieţei muncii, în special, precum şi a

resurselor de muncă, în general, privind: reducerea şomajului; crearea de noi locuri de muncă; tipologia măsurilor de reducere a şomajului şi de protecţie socială a şomerilor;

Cauze de natură instituţională, care se referă la: legislaţia muncii; instituţiile pieţei muncii, împreună cu modul de organizare, de conducere şi de

funcţionare a acestora; calitatea relaţiilor dintre partenerii sociali (guvern, patronate, sindicate);

Cauze de natură socială, care derivă din: insecuritatea locului de muncă; instabilitatea ridicată a veniturilor de natură salarială; insuficienţa veniturilor alocate şomerilor; reducerea puterii de cumpărare, pe fondul unei inflaţii prelungite; scăderea calităţii vieţii;

Cauze care derivă din calitatea procesului instructiv–educativ–formativ, privind elemente ca: nivelul calităţii şi al calificării forţei de muncă; competitivitatea resurselor de muncă, pe plan intern şi pe plan extern; gradul de adaptare al resurselor de muncă la noile cerinţe, atât din punct de

vedere calitativ, cât şi al comportamentului/atitudinii faţă de muncă; Cauze de natură economică: restructurarea economică; declinul economiei; dezechilibrele structurale, actuale şi moştenite, etc.

40 G. Ackley, Macroeconomic Theory, p. 91. 41 S. Perţ, G. Zaman, op. cit., pp. 117-118.


ECONOMIE

10.4. Măsurarea şi evaluarea ocupării

Din punct de vedere statistic şi administrativ, măsurarea ocupării este necesară în orice tip de organizare economică, deoarece, pe această bază, se pot elabora politici şi strategii de ocupare, în funcţie de situaţia de pe piaţa muncii, în corelaţie cu starea actuală şi de perspectivă a economiei naţionale.

Există diverse modalităţi de supraveghere şi de măsurare a ocupării, a

modificărilor anuale ale nivelurilor de ocupare şi şomaj, îndeosebi din punct de vedere calitativ şi structural.

În România, pentru supravegherea anuală a nivelului şi ratei ocupării se foloseşte

metoda sondajelor în cadrul anchetelor de tip AMIGO (Ancheta asupra forţei de muncă în gospodării), care s-a elaborat pentru prima oară în anul 1995 de către Institutul Naţional de Statistică (INS).

Începând cu 1996, această anchetă se elaborează trimestrial, nivelul

ocupării fiind relevat după: statutul profesional; tipul de acord de muncă încheiat şi durata acordului; modul de stabilire a programului de lucru; durata obişnuită a săptămânii de lucru; nivelul de pregătire; motivul lucrului în anumite condiţii de muncă; pe grupe de vârstă, sexe, medii (urban/rural), activităţi ale economiei

naţionale, regiuni geografice, etc.

10.5. Delimitări conceptuale ale noţiunii de şomaj

Şomajul: Este un fenomen negativ, generat de existenţa unor dezechilibre, fie în cadrul unor

sectoare ale economiei, fie în cadrul economiei în ansamblul său; Existenţa fenomenului reliefează un fenomen de risipire a resurselor economice,

care afectează toate aspectele vieţii economice şi sociale; A devenit o problemă macrosocială cu care se confruntă toate ţările lumii,

indiferent de nivelul lor de dezvoltare; Reprezintă suma agregată a persoanelor cu statut oficial de şomer, sau

excedentul ofertei de muncă faţă de cererea de muncă, având niveluri şi evoluţii diferite în diverse ţări şi intervale de timp;

Există mai multe modalităţi de analiză, precum şi metode de evidenţă şi de măsurare a acestui fenomen;

Poate fi exprimat ca număr, sau ca un procent, din totalul forţei de muncă; Tinde să urmeze un model ciclic:

la începutul anilor ’80 ai secolului al XX-lea, şomajul a crescut, economia lumii fiind în recesiune;


ECONOMIE

la mijlocul anilor ’80 şomajul a început să scadă, pe fondul unei expansiuni economice;

în deceniul următor, evoluţia şomajului a urmat acelaşi model, cu observaţia că tendinţa generală a şomajului a fost de creştere, în perioada 1970–1995, tendinţă care continuă şi în prezent.

Şomajul este considerat şi ca o disfuncţie a pieţei muncii la nivel naţional, sau un dezechilibru al acesteia, cauzat de42:

existenţa unui dezechilibru între cererea şi oferta de muncă, nivelul celei din urmă fiind mai ridicat;

manifestarea unui dezechilibru structural, datorat deficienţelor în repartizarea resurselor pe sectoare şi domenii ale economiei naţionale, pe profesii, regiuni, ocupaţii, niveluri de calificare, etc.;

dezechilibrul funcţional al economiei naţionale, promovat de modul de desfăşurare şi organizare a activităţii economice, care afectează negativ nivelul producţiei, al productivităţii, etc.

Este alcătuit din persoanele neangajate, aflate în căutarea unui loc de muncă, ce pot munci, dar care nu găsesc loc de muncă43, fiind determinat de slaba creştere economică, de persoanele nou intrate pe piaţa muncii şi de reţinerile angajatorilor.

Şomerul este persoana în vârstă aptă de muncă, nu lucrează, dar care este dispusă să lucreze pentru valori curente ale salariilor44.

Conform criteriilor Biroului Internaţional al Muncii, şomerii sunt persoanele în vârstă de 15 ani şi peste, care în cursul perioadei de referinţă îndeplinesc simultan următoarele condiţii: - nu au un loc de muncă şi nu desfăşoară nici o activitate în scopul

obţinerii unor venituri; - sunt în căutarea unui loc de muncă utilizând, în ultimele 4 săptămâni,

diverse metode pentru a-l găsi (publicarea de anunţuri, răspunsuri la anunţuri publicate, înscriere la agenţii de plasare a forţei de muncă sau la oficii de forţă de muncă şi şomaj, demersuri pentru a începe o activitate pe cont propriu, apel la rude, sindicate etc.);

- sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă s-ar găsi imediat un loc de muncă.

Şomajul poate fi caracterizat prin durată, intensitate, nivel şi structură.

Durata şomajului: Poate fi de la câteva zile, la câteva luni, sau ani în cazul şomajului de

lungă durată, după cum pot exista persoane care n-au avut niciodată un loc de muncă şi poate nici nu vor avea unul.

Depinde de mai mulţi factori, ca de exemplu numărul de şomeri, rata intrărilor şi a ieşirilor din şomaj, ciclul afacerilor (în recesiune şomajul

42 N. Dobrotă, Economie politică, pp. 402–403. 43 Ph. Hardwick, J. Langmead, B. Khan, An Introduction to Modern Economics, p. 594. 44 J. Sloman, Economics, pp. 401–402.


ECONOMIE

creşte dar este de scurtă durată, iar în perioadele de dezvoltare şomajul scade, dar durata şomajului creşte), etc.

Este intervalul de timp în care o persoană nu lucrează, fie până la găsirea unui alt loc de muncă, fie până când părăseşte piaţa muncii45.

În multe cazuri, se consideră că dacă durata şomajului depăşeşte 6 luni, grupul de persoane afectate reprezintă şomerii de lungă durată, dacă durata este de câteva săptămâni se vorbeşte despre şomajul de scurtă durată, iar dacă perioadele de şomaj sunt întrerupte de perioade în care se lucrează, atunci este vorba despre şomajul cronic.

Intensitatea şomajului: implică fie încetarea activităţii, fie reducerea sa, însoţită de reducerea

remunerării.

Nivelul şomajului se apreciază prin: Masa şomajului – se referă la forţa de muncă neocupată, care

întruneşte condiţiile încadrării în categoria şomajului; Rata şomajului – se calculează ca raport procentual între masa şomajului (numărul mediu al şomerilor) şi unul dintre parametrii de referinţă: populaţia activă, populaţia ocupată, etc.

Structura şomajului se referă la clasificarea şomerilor după diverse

categorii cum ar fi: nivelul calificării; categoria socio-profesională; vârstă, sex; mediu urban sau rural, etc.

10.6. Clasificarea şomajului

Teoria economică distinge, în genere, două tipuri caracteristice de şomaj: şomaj

de echilibru şi şomaj de dezechilibru. Şomajul de dezechilibru:

Poate fi urmărit prin decalajul care se manifestă la nivel macroeconomic între cererea agregată de muncă (numărul de locuri de muncă dintr-o economie, indiferent de domeniul de activitate) şi oferta agregată de muncă (numărul de persoane care caută de lucru).

Acest tip de şomaj este în principal determinat de următorii factori: presiunile externe (din partea sindicatelor) care promovează o politică de

creştere a salariului minim; scăderea cererii de muncă fără o reducere corespunzătoare a salariilor;

creşterea ofertei de muncă fără diminuarea salariilor. În cadrul şomajului de dezechilibru se disting:

Şomajul ciclic care se datorează reducerii cererii de muncă în condiţiile recesiunii economice;

45 R. Frank, B. Bernanke, op. cit., p. 476.


ECONOMIE

Şomajul clasic este generat de menţinerea salariului mediu la un nivel mai mare decât cel al salariului de echilibru, stabilit de către puterea guvernamentală;

Şomajul de presiune apare atunci când creşte numărul persoanelor tinere care intră pe piaţa muncii şi stagnează numărul de locuri de muncă;

Şomajul de echilibru:

Apare chiar şi atunci când activitatea economică este într-o stare relativă de echilibru, deoarece întotdeauna vor exista persoane care fie vor căuta un loc de muncă mai bine plătit, fie vor aştepta o perioadă până să accepte un loc de muncă satisfăcător;

Cauzele care generează acest tip de şomaj nu conduc la dereglarea activităţii economice la nivel naţional. Echilibrul economic global se menţine şi în condiţiile în care ocuparea forţei de muncă nu este deplină;

În această categorie se includ: Şomajul fricţional, denumit şi şomaj de căutare; Şomajul structural apare din cauza unor mutaţii în mecanismul funcţional al

economiei naţionale; Şomajul sezonier se produce în cazul activităţilor afectate de condiţiile

meteorologice şi de factorii climaterici. Starea de neocupare a forţei de muncă este reflectată şi sub forma şomajului

voluntar, respectiv involuntar, distincţie făcută de J. M. Keynes: Şomajul voluntar este dat de numărul de persoane care nu vor sau nu pot să

accepte un loc de muncă. Unele persoane preferă să înceteze lucrul, socotind că ajutorul de şomaj este mai favorabil pentru ele; Şomajul involuntar este format din persoane care vor să lucreze, dar nu găsesc un

loc de muncă. La menţinerea acestei forme de şomaj contribuie şi rigiditatea salariilor la scădere, în condiţiile în care pe piaţa muncii există persoane care doresc să lucreze la un salariu mediu mai mic decât cel practicat pe piaţă, dar care nu găsesc de lucru.

Se consideră că forţa de muncă este ocupată deplin atunci când circa 96-97% din populaţia activă este efectiv utilizată, diferenţa fiind socotită ca şomaj natural. De aici rezultă, aşa cum s-a arătat anterior, că ocuparea deplină este compatibilă cu existenţa unei rate a şomajului de 3-4%, respectiv cu şomajul normal sau natural. Motivele de îngrijorare apar când rata şomajului depăşeşte acest procent!

10.7. Costurile generate de şomaj

Costurile generate de şomaj îmbracă diferite forme:

Costul social al şomajului se exprimă prin:


ECONOMIE

efectul demoralizator al acestui flagel, care creşte odată cu durata lui şi cu înaintarea în vârstă a persoanei;

producerea unor tensiuni în familie, care de multe ori duc la divorţuri, alcoolism sau chiar la violenţă domestică;

reducerea drastică a nivelului de trai, uneori până la lipsa hranei şi a unui adăpost;

manifestarea unor fenomene antisociale (huliganism, vandalism, tâlhării, etc.).

Costul financiar este o povară grea pentru societate. Acesta implică eforturi deosebite, ca de exemplu:

plata ajutoarelor directe: ajutorul de şomaj, indemnizaţia de şomaj, plăţile compensatorii, indemnizaţia pentru locuinţă etc.;

pierderea veniturilor bugetare provenite pe de-o parte din impozitele pe salarii (directe), iar pe de altă parte din cauza reducerii costurilor salariale ale agenţilor economici (indirecte);

pierderea unor contribuţii, cum sunt cele pentru asigurările de sănătate, ajutorul de şomaj, fondul de pensii, etc.

Costul economic al şomajului se referă la diverse aspecte, ca de exemplu: reducerea cantităţii de bunuri şi servicii din cauza utilizării incomplete, sau a

subutilizării factorului de producţie muncă; risipirea unor cantităţi importante de resurse; pierderea abilităţilor persoanelor afectate; scăderea cererii de bunuri şi servicii din cauza reducerii veniturilor şomerilor.

Conceptul de cost psihologic al şomajului a apărut relativ recent în literatura de specialitate, ca un cost distinct, şi se exprimă prin46:

creşterea nivelului de stres pentru şomeri şi pentru familiile lor; pierderea încrederii şi a respectului de sine; teama pierderii controlului asupra propriei existenţe; prezenţa stărilor depresive, care produc de cele mai multe ori probleme grave

de sănătate, etc.

Toate aceste costuri sau consecinţe ale şomajului afectează calitatea vieţii, condiţiile de trai ale populaţiei, etc.!

10.8. Măsurarea şi evaluarea şomajului

Munca are două laturi principale, respectiv una economică şi una socială. Acesta este motivul pentru care evaluarea statistică a ocupării şi a şomajului este destul de dificilă!

46 R. Frank, B. Bernanke, op. cit., p. 477.


ECONOMIE

Ca urmare, fenomenul şomajului poate fi subevaluat, eventual din raţiuni politice, sau supraevaluat, prin includerea în această categorie a persoanelor care nu au dreptul să încaseze ajutor de şomaj, ca de exemplu:

femeile care nu lucrează deoarece îşi îngrijesc copiii; indivizii care desfăşoară muncă la negru; persoanele care lucrează nedeclarat în mai multe locuri, etc.

Pentru o analiză completă a ocupării şi a şomajului, nu este suficient să se

determine doar numărul persoanelor care fac parte din aceste categorii, ci este necesar să se realizeze şi:

evaluare structurală (pe grupe de vârstă, pe sexe sau etnie, la nivel regional, sectorial şi pe ramuri de activitate, etc.);

evaluarea în funcţie de factorul timp, prin măsurarea duratei medii a şomajului şi a perioadei dintre două locuri de muncă succesive.

Măsurarea şomajului are diferite particularităţi47. Fiecare persoană, în vârstă

de 16 şi peste, poate fi inclusă într-una dintre următoarele categorii:

angajat (A)–cu program întreg sau cu program redus, în ultima săptămână, sau se află în concediu de odihnă sau de boală (fiind angajat într-un loc de muncă);

şomer (S)–persoana care în ultima săptămână nu a lucrat, dar a desfăşurat diferite activităţi în ultimele patru săptămâni pentru a găsi un loc de muncă;

nu face parte din forţa de muncă (IAFM)–dacă nu a lucrat în ultima săptămână şi nici nu a căutat un loc de muncă în ultimele patru săptămâni (studenţi şi elevi la cursurile de zi, pensionari, persoane cu handicap, casnice).

Pe baza acestor informaţii se estimează numărul de persoane incluse

în cele trei categorii la nivel naţional şi se calculează:

rata şomajului (rs), calculată ca raport procentual dintre numărul de şomeri (S) şi forţa de muncă (A + S);

rata de participare (rp), care arată ponderea populaţiei apte pentru angajare, adică a forţei de muncă, în populaţia cu vârstă aptă de muncă (PVAM).

În vederea reducerii ratei şomajului şi a protejării persoanelor afectate de acest

flagel, în diverse ţări sunt promovate politici specifice. Între măsurile menite să diminueze numărul de şomeri se înscriu:

crearea de noi obiective economice şi sociale şi modernizarea celor existente, în vederea creării de noi locuri de muncă;

organizarea pregătirii şi calificării persoanelor aflate în şomaj; stimularea de către stat, prin politica fiscală, bugetară şi financiară, a

întreprinderilor mici şi mijlocii; 47 R. Frank, B. Bernanke, op. cit., p. 474.


ECONOMIE

atragerea de investiţii străine, îndeosebi investiţii directe, etc. La acestea se adaugă măsurile de protecţie socială, cum sunt asigurarea

dreptului la muncă şi garantarea unor drepturi pentru şomeri. Este vorba, în primul rând, de ajutorul sau indemnizaţia pentru şomaj.

În România, indicatorii principali privind evoluţia şomajului se referă la:

numărul şomerilor înregistraţi (NSI); numărul şomerilor BIM (SBIM); raportul procentual dintre numărul şomerilor înregistraţi sau al şomerilor BIM şi populaţia ocupată (rspo);

rata şomajului (rspa), calculată ca raport procentual între numărul de şomerilor înregistraţi sau BIM şi populaţia activă totală (PAT).

Test de autoevaluare 1) Transformările din domeniul ocupării forţei de muncă se manifestă cel mai pregnant

în: a) ţările slab dezvoltate; b) ţările cu economia în tranziţie; c) ţările dezvoltate; d) ţările cu economia în curs de dezvoltare.

2) Ocuparea deplină se realizează atunci când populaţia este ocupată în proporţie de: a) minimum 85%; b) maximum 95%; c) 90%; d) 96-97%.

3) Şomajul sezonier se produce atunci când: a) se reduce cererea de muncă în condiţiile recesiunii economice; b) creşte numărul persoanelor tinere care intră pe piaţa muncii şi stagnează numărul

locurilor de muncă; c) anumite tipuri de activităţi sunt afectate de factorii climaterici şi condiţiile meteo; d) se produc mutaţii în mecanismul funcţional al economiei naţionale.

4) Costul economic al şomajului se referă, printre altele, la: a) reducerea cantităţii de bunuri şi servicii din cauza utilizării incomplete, sau a

subutilizării factorului de producţie muncă; b) pierderea veniturilor bugetare provenite pe de-o parte din impozitele pe salarii

(directe), iar pe de altă parte din cauza reducerii costurilor salariale ale agenţilor economici (indirecte);

c) plata ajutoarelor directe: ajutorul de şomaj, indemnizaţia de şomaj, plăţile compensatorii, indemnizaţia pentru locuinţă etc.;

d) pierderea unor contribuţii, cum sunt cele pentru asigurările de sănătate, pentru ajutorul de şomaj, pentru fondul de pensii etc.


ECONOMIE

Răspunsuri 1. b; 2. d; 3. c; 4. a.

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări 1. Modul în care şomajul este influenţat de progresul tehnic. 2. Teorii ale şomajului. 3. Analiza evoluţiei mărimii şi structurii şomajului în România după 1990. 4. Modalităţi de reducere a şomajului în masă. 5. Principalele tendinţe privind evoluţia şomajului. 6. Inflaţie şi şomaj versus inflaţie sau şomaj.


ECONOMIE

Unitatea 11 Inflaţia48

11.1. Obiectivele unităţii de învăţare 5 11.2. Fundamentarea teoretică a conceptului de inflaţie 11.3. Efectele inflaţiei 11.4. Cauzele care generează inflaţie şi clasificarea inflaţiei 11.5. Măsurarea şi evaluarea fenomenului inflaţionist 11.6 Măsuri antiinflaţie



Inflaţia este un fenomen economic complex, care afectează orice tip de economie, într-o măsură mai mare sau mai mică, indiferent de nivelul său de dezvoltare.

Cu toate că în prezent specialiştii apreciază că inflaţia, alături de şomaj, reprezintă una dintre cele mai acute şi mai grave probleme ale economiei contemporane, manifestări ale acestui fenomen sunt semnalate încă din secolul al XVII-lea.

De-a lungul timpului, mulţi specialişti au studiat procesul inflaţionist, astfel că în teoria şi practica economică pot fi întâlnite diverse accepţiuni şi interpretări ale cauzelor generatoare de efecte inflaţioniste, dar şi ale conceptului de inflaţie în ansamblul său.

Obiectivul urmărit în acest capitol este explicarea într-o manieră cât mai cuprinzătoare a mecanismului inflaţiei, a cauzelor generatoare de inflaţie, a efectelor inflaţiei asupra dezvoltării economice individuale şi de ansamblu, etc. Nu în ultimul rând, vom evidenţia câteva dintre măsurile care se pot lua la nivel macroeconomic pentru reducerea fenomenului inflaţionist.

11.2. Fundamentarea teoretică a conceptului de inflaţie

Opinii privind inflaţia: 1. În general, putem asocia noţiunea de inflaţie cu raportul dintre masa

monetară aflată în circulaţie şi cererea de monedă a agenţilor economici, fie pentru desfăşurarea activităţii curente, respectiv pentru derularea tranzacţiilor, fie pentru constituirea de rezerve.

48 Prelucrare după D. Zirra, Inflaţia, în Ion Bulborea (coordonator), Microeconomie şi Macroeconomie, Partea a II-a, Ed. ProUniversitaria, Bucureşti, 2007, pp. 155-183.


ECONOMIE

2. Milton Friedman aprecia că inflaţia este întotdeauna şi pretutindeni un fenomen monetar, ceea ce reprezintă o abordare mult prea simplificată a fenomenului.

3. În fapt, inflaţia reflectă dezechilibrul de ansamblu al economiei, care se manifestă prin creşterea continuă şi generalizată a majorităţii preţurilor, scăderea puterii de cumpărare a banilor şi creşterea mai accentuată a cantităţii de monedă aflată în circulaţie, în raport cu dinamica producţiei de bunuri economice.

4. În economia contemporană, inflaţia poate fi definită ca un dezechilibru structural, monetar şi material, care arată că în economie se află în circulaţie o masă monetară care depăşeşte nevoile agenţilor economici, ceea ce determină creşterea generalizată şi pe termen lung a preţurilor bunurilor de consum, precum şi deprecierea banilor49.

5. Într-o altă accepţiune, noţiunea modernă a inflaţiei se referă la creşterea nominală a elementelor de preţ, salarii, profituri, etc. din cauza manifestării dezechilibrelor macroeconomice50.

6. Într-o formă concentrată, se poate spune că inflaţia este un proces de creştere generală a preţurilor, însoţită de scăderea puterii de cumpărare a banilor. Însă, trebuie să precizăm că nu orice creştere a preţurilor reprezintă inflaţie. Dacă într-o economie se produc majorări izolate ale preţurilor pentru unele produse de consum, nu se poate vorbi despre inflaţie.

Procesele inflaţioniste se manifestă doar dacă nivelul general al preţurilor creşte într-un mod continuu, pentru perioade relativ mari de timp, spre exemplu câteva luni, sau chiar un an51!

Deci, inflaţia, ca formă de dezechilibru macroeconomic, presupune:

- creşterea generală şi continuă a preţurilor, îndeosebi la bunurile de larg consum;

- scăderea puterii de cumpărare a banilor; - existenţa unui decalaj flagrant între procesele monetare şi procesele

economice reale, mai precis între masa monetară aflată în circulaţie şi volumul bunurilor materiale şi al serviciilor destinate pieţei.

În orice tip de economie se doreşte menţinerea inflaţiei la un nivel cât mai redus, sau măcar uşor de controlat. Însă, preponderent, până la sfârşitul deceniului al optulea al secolului precedent, aplicarea politicilor macroeconomice care vizau reducerea nivelului inflaţiei au

49 N. Dobrotă, Economie politică, p. 441. 50 E. Prahoveanu, Economie. Fundamente teoretice, p. 333. 51 Ph. Hardwick, J. Langmead, B. Khan, Introducere în economia politică modernă, p. 614.


ECONOMIE

avut ca efect secundar creşterea şomajului şi reciproc, politicile care priveau reducerea şomajului au influenţat negativ inflaţia!

În plus, realitatea economică a demonstrat că inflaţia şi şomajul

nu se compensează sistematic. Mai mult, în ultimele decenii, s-a constatat că inflaţia şi şomajul evoluează concertat, respectiv fie ambele cresc, fie ambele scad, ceea ce demonstrează încă o dată că nici unul dintre cele două fenomene nu pot fi folosite eficient pentru a-l combate pe celălalt!

11.3. Efectele inflaţiei

Indiferent de modul în care este definită inflaţia, putem spune că:

este un fenomen care ne afectează pe toţi într-un fel sau altul, direct sau indirect;

inflaţia afectează ansamblul mecanismelor economice, care se repercutează atât asupra producţiei, cât şi asupra condiţiilor de viaţă a populaţiei.

În teoria economică sunt relevate

îndeosebi urmările negative, fără a se pierde din vedere şi anumite urmări pozitive!

Prin urmare, menţionăm că există opinii conform cărora o inflaţie redusă (sub

3% pe an) influenţează mod pozitiv activitatea economică deoarece: elimină de pe piaţă firmele nerentabile (parazite sau uzate moral),

deblocând mecanismele economiei; favorizează redistribuirea avuţiilor în favoarea înclinaţiei spre consum,

deoarece indivizii fug de lichidităţi şi utilizează banii pentru cumpărarea de bunuri durabile, neproductive;

permite atenuarea oscilaţiilor cursului valutar, etc.

Atunci când fenomenul inflaţionist este scăpat de sub control, efectele negative ale acestuia se resimt la nivelul întregii societăţi, deoarece determină:

creşterea incertitudinii şi a riscurilor pe care trebuie să le ia în considerare agenţii economici în procesul de fundamentare a deciziilor, fapt care determină creşterea cheltuielilor pentru consum în defavoarea realizării de economii şi/sau investiţii;

instabilitatea accentuată a mediului de afaceri, care perturbează capacitatea firmelor de a-şi prognoza activitatea;

diminuarea valorică a volumului resurselor disponibile şi utilizarea neraţională a acestora;

degradarea economiei naţionale şi dezechilibrarea raportului dintre cererea şi oferta agregată de bunuri materiale şi servicii;


ECONOMIE

deteriorarea balanţei de plăţi şi a cursului monedei naţionale, ceea ce afectează grav calitatea relaţiilor economice internaţionale;

reducerea ritmului creşterii economice, sau chiar descreşterea producţiei naţionale;

încurajarea speculaţiilor şi descurajarea investiţiilor productive; înrăutăţirea standardului de viaţă a populaţiei, îndeosebi a persoanelor cu

venituri reduse şi fixe, etc.

Consecinţele inflaţiei sunt direct proporţionale cu intensitatea acesteia, iar majoritatea lor este dăunătoare economiei, generând o teamă accentuată privind ritmul creşterii preţurilor.

Exemple: A. Una dintre cele mai relevante situaţii în sprijinul acestei afirmaţii este cea a Germaniei, unde între anii 1919 şi 1923 masa monetară în circulaţie a crescut de 10 miliarde de ori. Dacă în 1919 cursul dolarului în raport cu marca era de 1 dolar = 9 mărci, în 1923 ajunsese la cursul incredibil de 1 dolar = 9,2 trilioane de mărci. B. Cazul Germaniei nu este singular. În Ungaria, în perioada 1945-1946, rata anuală a inflaţiei a ajuns la 3,81 octilioane la sută (adică 381 urmat de 27 de zerouri). C. Mai târziu, în 1984 în Bolivia, preţurile au crescut cu 2.700%, în Brazilia, în 1985, cu 11.750%, iar în Argentina, în anul 1989, cu 1.470%. D. Nici România nu a fost ocolită flagelul hiperinflaţiei în anumite perioade, mai ales imediat după cel de-al doilea război mondial şi în unii ani ai tranziţiei la economia de piaţă (ne referim îndeosebi la intervalul 1996 – 1998).

11.4. Cauzele care generează inflaţie şi clasificarea inflaţiei

În privinţa explicării cauzelor inflaţiei există diverse puncte de vedere,

care ar putea fi grupate în două categorii: Prima categorie consideră drept cauză principală a inflaţiei excedentul

masei monetare aflate în circulaţie, ca urmare a emisiunii de monedă peste oferta de bunuri economice. Aceasta ar atrage după sine un surplus de cerere care, la rândul său, va conduce la creşterea excesivă a preţurilor. De aici şi folosirea denumirii de inflaţie prin monedă.

Cea de-a doua categorie consideră că adevăratele cauze le constituie excedentul de cerere agregată peste oferta agregată şi creşterea costurilor de producţie. Cu alte cuvinte, cauzele trebuie căutate în procesele economice reale şi nu în cele monetare. Inflaţia generată de aceste cauze poartă denumirea de inflaţie prin cerere şi inflaţie prin costuri, care vor fi explicate în continuare. Pe baza cauzelor şi a altor criterii pot fi analizate tipurile de inflaţie şi specificul lor.

Având în vedere complexitatea proceselor

inflaţioniste, există diverse criterii care pot fi luate în considerare pentru stabilirea tipologiei inflaţiei.


ECONOMIE

În funcţie de capacitatea agenţilor economici de a cuantifica evoluţia viitoare a inflaţiei:

inflaţie anticipată, care poate fi prevăzută de către toţi agenţii economici şi împotriva căreia se pot lua măsuri de protecţie;

inflaţie neanticipată, care este imprevizibilă, produce efecte negative asupra activităţii agenţilor economici şi care se produce atunci când economia, în ansamblul său, prognozează incorect rata inflaţiei, depăşindu-se astfel rata aşteptată.

În funcţie de amploarea şi evoluţia indicelui general al preţurilor52:

inflaţie târâtoare, care se produce atunci când rata anuală de creştere a preţurilor nu depăşeşte nivelul de 3%, reprezentând palierul suportabil al fenomenului;

inflaţie moderată, în cazul în care ritmul anual al creşterii preţurilor se încadrează în intervalul 3%-6%, care de regulă poate fi prevăzută, iar efectele negative sunt relativ uşor de contracarat;

inflaţie rapidă, când preţurile cresc cu ritmuri anuale cuprinse între 6% şi 10%, caracteristică pentru ţările în curs de dezvoltare, sau aflate în tranziţie la economia de piaţă;

inflaţie galopantă, dacă creşterea preţurilor este mai mare de 10%-50% într-un an, care de regulă este însoţită de declin economic, respectiv de şomaj, reducerea ritmului de creştere a produsului naţional, etc.;

hiperinflaţia, care se produce atunci când ritmul creşterii preţurilor este mai mare de 50% pe lună, pentru o perioadă de cel puţin un an, iar producţia naţională este constantă sau chiar scade în perioada considerată.

După capacitatea procesului inflaţionist de a se dezvolta în viitor:

inflaţie ascunsă sau frânată, datorată intervenţiilor statului în economie prin decizii de natură monetară, fiscală şi/sau bugetară;

inflaţie explicită sau deschisă, care nu poate fi stopată prin intervenţii ale autorităţii statului, dezvoltându-se autonom.

Evaluarea inflaţiei se face ţinând seama de

evoluţia altor indicatori macroeconomici, în primul rând de creşterea economică.

În funcţie de cauzele generatoare de inflaţie, se pot lua în considerare

următoarele tipuri de inflaţie53: Inflaţia prin monedă, care conform teoriei monetariste se produce atunci

când are loc creşterea ofertei de monedă, ca urmare a deciziei unilaterale a organismelor de specialitate;

Inflaţia prin credit se datorează sporului de credite, obţinute ca urmare a îmblânzirii condiţiilor de creditare;

52 I. D. Adumitrăchesei, E. Niculescu, N. G. Niculescu, Economie politică. Teorie şi politică economică pentru România, p. 224. 53 E. Prahoveanu, op. cit., pp. 335-340.


ECONOMIE

Inflaţia prin cerere se produce din cauza creşterii cererii agregate de bunuri şi servicii, din partea consumatorilor, a statului, a agenţilor economici pentru realizarea de investiţii, etc., în situaţia în care oferta rămâne constantă, ceea ce pe termen scurt determină creşterea preţurilor.

Inflaţia prin costuri se produce atunci când în economie are loc o creştere a costurilor de producţie la nivelul agenţilor economici, în condiţiile în care cererea agregată de bunuri şi servicii rămâne constantă, ceea ce determină creşterea preţurilor şi reducerea producţiei realizate, deci oferite şi, implicit, a numărului de locuri de muncă;

Inflaţia prin ofertă este cauzată de insuficienţa sau reducerea ofertei agregate în corelaţie cu menţinerea cererii agregate la un nivel constant şi se manifestă atunci când se acordă creşteri salariale nejustificate de o creştere similară a productivităţii muncii sau a producţiei realizate;

Inflaţia combinată este de regulă cauzată de acţiunea concertată a doi factori majori, respectiv costurile şi cererea, situaţie în care este dificil de stabilit care dintre cei doi au declanşat fenomenul inflaţionist.

În cazul inflaţiei combinate, alternarea celor doi factori,

cererea şi costul, face ca procesul să se amplifice, intrându-se astfel într-o spirală inflaţionistă, de tip salarii - preţuri, situată la niveluri din ce în ce mai înalte, proces care este extrem de dificil de oprit şi care are efecte dramatice asupra întregii vieţi economice şi sociale!

De cele mai multe ori, datorită complexităţii sale, inflaţia

se declanşează din cauze multiple, care acţionează concomitent!

11.5. Măsurarea şi evaluarea fenomenului inflaţionist

Având în vedere complexitatea elementelor implicate şi a efectelor generate, pentru măsurarea şi evaluarea amplitudinii fenomenului inflaţionist se pot utiliza mai multe metode!

Cele mai reprezentative metode sunt: 1. Metoda indicelui general al preţurilor şi tarifelor de consum (IGPC) este expresia evoluţiei în timp a mediei ponderate a preţului ansamblului mărfurilor supuse tranzacţiilor în intervalul de analiză. 2. Metoda puterii de cumpărare a populaţiei (PCP) arată în fapt valoarea relativă a monedei naţionale, respectiv cantitatea de bunuri care poate fi procurată cu o unitate monetară, asigură comparabilitatea în timp a evoluţiei stării economiei de la o perioadă la alta, sau a unei ţări faţă de o alta. 3. Metoda indicelui preţurilor producţiei industriale arată evoluţia preţurilor bunurilor de consum exprimate în preţurile factorilor de producţie, adică fără a se lua în considerare influenţele exercitate de piaţă (TVA sau alte tipuri de taxe aplicate în procesul de distribuţie – vânzare).


ECONOMIE

4. Metoda indicelui de taxe şi preţuri urmăreşte să stabilească cu ce valoare trebuie să crească nivelul salariului/venitului brut astfel încât salariul/venitul net să nu se modifice. 5. Metoda decalajului relativ şi absolut dintre nivelul nominal al cererii solvabile şi oferta totală de bunuri şi servicii a agenţilor economici autohtoni reprezintă, după unii specialişti, cel mai relevant mod în care se poate evalua evoluţia fenomenului inflaţionist, ţinând seama de faptul că atât cererea cât şi oferta sunt apreciate ca mărimi agregate, la nivel de economie naţională. 6. Metoda ″coşului″ de bunuri de consum este relevantă, doar dacă structura bunurilor alese ca reprezentative pentru bugetul unei familii medii este stabilită prin luarea în considerare a unui eşantion reprezentativ de consumatori, la nivelul economiei naţionale.

Conform informaţiilor prezentate, fiecare metodă de

evaluare a amplitudinii procesului inflaţionist ia în considerare diferite aspecte. Astfel, pentru a avea o imagine relevantă privind inflaţia, este necesar ca măsurarea fenomenului să se realizeze prin mai multe metode, astfel încât aplicarea politicilor care vizează reducerea şi ţinerea sub control a inflaţiei, precum şi protecţia indivizilor afectaţi de inflaţie să fie eficiente!

11.7. Măsuri antiinflaţie

Controlul absolut al evoluţiei preţurilor, care să asigure un nivel redus al inflaţiei, nu se poate aplica într-o economie care funcţionează după regulile pieţei54!

Politicile antiinflaţioniste vizează două aspecte principale.

În primul rând, se urmăreşte protejarea celor mai afectate persoane, respectiv cele care au venituri mici şi fixe, categorie în care se încadrează angajaţii care încasează salarii plătite din bugetul statului, pensionarii, şomerii şi alte categorii de persoane defavorizate:

♦ aceste politici au ca scop protecţia socială; ♦ utilizează ca principal instrument indexarea veniturilor

(salarii, pensii, alocaţii, etc.), adică creşterea acestora în valoare absolută sau procentuală, pe un orizont scurt de timp (lunar, trimestrial, semestrial sau chiar anual), în funcţie de rata inflaţiei din perioada precedentă, luându-se în calcul (într-o oarecare măsură) anticipările privind evoluţia viitoare a inflaţiei.

În al doilea rând, se utilizează grupa politicilor care acţionează asupra cauzelor care generează inflaţie. Dintre acestea, cele mai importante sunt:

♦ politici de control a cererii agregate; ♦ politici de stimulare a ofertei agregate.

54 M. Didier, Economia:regulile jocului, pp. 233-235.


ECONOMIE

Să reţinem că:

1. Indiferent de amplitudinea inflaţiei, restabilirea echilibrului dintre cererea agregată şi oferta agregată impune utilizarea unor pachete de măsuri mixte.

2. În prezent, în teoria şi practica economică, inflaţia continuă să rămână un fenomen controversat, iar mecanismele care declanşează procesele inflaţioniste nu sunt pe deplin elucidate.

3. Latura socio-umană are o influenţă puternică asupra domeniului economic, imprimându-i un grad ridicat de imprevizibilitate. Acest aspect face ca orice măsură de corecţie a evoluţiilor negative din economie, incluzând aici inflaţia, să-şi facă simţite efectele benefice după perioade relativ îndelungate.

4. În acelaşi timp, eforturile financiare, umane, etc. sunt cu atât mai mari cu cât dezechilibrele din economie sunt mai accentuate.

Test de autoevaluare 1) Precizaţi care dintre următoarele afirmaţii este falsă:

a) inflaţia moderată se produce dacă ritmul creşterii preţurilor se încadrează în intervalul 3%-6% pe an;

b) inflaţia prin ofertă se produce dacă creşte nivelul producţiei peste nivelul cererii agregate de bunuri şi servicii;

c) inflaţia prin cerere se produce dacă creşte cererea agregată de bunuri şi servicii în situaţia în care oferta este constantă;

d) creşterea economică neinflaţionistă se produce dacă ritmul de creştere al principalilor indicatori macroeconomici este ridicat, iar inflaţia este moderată.

2) Printre efectele pozitive ale inflaţiei se numără: a) reducerea ritmului creşterii economice; b) diminuarea valorică a volumului resurselor disponibile; c) creşterea incertitudinii şi a riscurilor; d) elimină de pe piaţă firmele uzate moral.

3) Compensarea dintre inflaţie şi şomaj se realizează: a) doar pe termen scurt; b) pe termen lung; c) în orice condiţii de loc şi de timp; d) în nici una dintre situaţiile menţionate anterior.

4) Inflaţia combinată se datorează acţiunii concertate a doi factori majori, respectiv: a) costurile şi oferta; b) costurile şi creditul; c) costurile şi cererea; d) costurile şi moneda.

5) Să se calculeze rata inflaţiei (ri), ştiind că valoarea indicelui general al preţurilor şi tarifelor de consum din perioada de bază(IGPC0) este 120%, iar a celui din perioada curentă (IGPC1)este de 135%.


ECONOMIE

6) Să se determine cum a evoluat salariul real, dacă rata inflaţiei a fost de 55%, iar salariul nominal a crescut faţă de perioada precedentă cu 40%.

7) Să se determine puterea de cumpărare a banilor dintr-un depozit bancar la sfârşitul anului, dacă se ştie că valoarea depozitului la începutul anului a fost de 250.000 lei, rata anuală a dobânzii a fost de 10%, iar rata inflaţiei 4%.

Răspunsuri

1. b). 2. d). 3. a). 4. c). 5. 12,5%. 6. Salariul real s-a redus cu 10%. 7. Dobânda reală pozitivă a fost de 6%.

Valoarea depozitului la sfârşitul anului este de 265.000 lei. Puterea de cumpărare a crescut. Ceea ce la începutul anului se putea cumpăra cu 250.000 lei, la sfârşitul anului se poate cumpăra cu 235.000 lei.

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări 1. Teorii privind inflaţia. 2. Analiza cauzelor generatoare de inflaţie şi a efectelor inflaţiei în România. 3. Măsuri antiinflaţioniste – mecanisme de aplicare şi efecte. 4. Politici monetare sau politici fiscale? 5. Evaluarea evoluţiei inflaţiei în corelaţie cu indicele calităţii vieţii în România

ultimului deceniu.


ECONOMIE

Unitatea 12 Generalităţi privind relaţiile economice internaţionale 12.1. Obiectivele unităţii de învăţare 6 12.2. Procesul de globalizare 12.3. Mondializare şi regionalizare 12.4. Elemente definitorii şi mecanisme de lucru ale OMC

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări 12.1. Obiectivele unităţii de învăţare 6

Problematica fenomenelor de globalizare şi de regionalizare a fost dezbătută des în aceşti ultimi ani. Nu foarte mulţi termeni economici, cu excepţia acestora, au generat atâtea controverse şi au semănat atâta confuzie printre responsabilii politici dar şi în rândul oamenilor de afaceri, al cadrelor universitare şi al jurnaliştilor.

Dezbaterea se poartă, în primul rând, asupra semnificaţiei conceptelor, în special asupra celui de globalizare şi asupra felului în care cele două fenomene relaţionează. Ea se extinde apoi asupra unei game largi de probleme legate de schimbările politice şi economice care se produc la ora actuală la scară planetară.

Importanţa acestui capitol constă în faptul că încearcă să clarifice conceptele legate de fenomenele majore care se produc în economia mondială, precum şi să evidenţieze, încă odată, că deciziile economice sunt influenţate într-o măsură tot mai accentuată de evoluţiile la nivel global.

12.2. Procesul de globalizare

În ultimele decenii, omenirea trece prin schimbări

profunde. Unul dintre factorii care au generat aceste schimbări, cu implicaţii majore pentru toţi, este dezvoltarea tehnologică accentuată, care a schimbat aproape complet viziunea specialiştilor în ceea ce priveşte activitatea economică, mediul social, gestionarea resurselor, calitatea mediului de afaceri, etc.

Schimbarea este întotdeauna un proces dificil, care în prima fază

generează mai multe probleme decât beneficii.

Din puncte de vedere economic, schimbarea produsă de dezvoltarea societăţii bazate pe cunoaştere a forţat deschiderea către exterior a din ce în ce mai multe ţări, astfel că abordarea doar la nivel local a fenomenelor nu mai este posibilă.

Economiile naţionale îşi pierd treptat din prerogative în favoarea economiilor regionale, a economiei globale sau mondiale. Deci, putem afirma că


ECONOMIE

asistăm în prezent la un fenomen accentuat de globalizare, respectiv de mondializare economică.

Facem următoarele precizări privind globalizarea: Nu există o definiţie unanim acceptată a globalizării. Majoritatea

încercărilor de a încadra acest concept pornesc de la identificarea variatelor elemente componente care alcătuiesc fenomenul globalizării, sarcină relativ dificilă având în vedere faptul că discipline independente utilizează criterii diferite.

Este văzută sub forma amplificării integrării internaţionale a vieţii economice, care implică un risc major în comerţ şi în investiţiile străine directe legate de producţie.

Se apreciază că acest fenomen produce valuri enorme în tranzacţiile financiare internaţionale şi în creşterea instituţiilor economice globale55, cum sunt, spre exemplu, corporaţiile multinaţionale şi organizaţiile internaţionale, respectiv G8, Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, Banca Reglmentelor Internaţionale, etc.

Mulţi specialişti sunt de părere că acest proces, care este considerat în prezent cel mai înalt nivel de dezvoltare al doctrinei neoliberale, diminuează puterea economică a statelor naţionale.

Cele aproximativ 40.000 de companii multinaţionale, definite de UNCTAD (United Nations Conference on Trade and Development), au 12 milioane de angajaţi în afara ţărilor lor de origine, ceea ce reprezintă mai puţin de 1% din populaţia activă a lumii şi puţin peste 1% din populaţia ocupată.

Dată fiind amplitudinea transformărilor antrenate de fenomenul globalizării şi de accentuarea extinderii societăţii bazate pe cunoaştere, este absolut necesară reconsiderarea semnificaţiei conceptelor economice, pe noile coordonate ale dezvoltării economiei mondiale.

Semnifică extinderea pieţelor dincolo de graniţe, punând rolul statului naţional într-o nouă lumină, din punctul de vedere al autorităţii şi al prerogativelor56.

După unii autori, globalizarea este de fapt manifestarea capitalismului global, având ca instituţii principale corporaţiile transnaţionale şi instituţiile internaţionale.

După alţi autori, globalizarea reprezintă noua dezordine mondială. În fapt, prin globalizare se realizează reorganizarea relaţiilor interstatale şi nu diminuarea rolului statului în viaţa contemporană.

Procesul globalizării le oferă multor state oportunităţi deosebite pentru valorificarea resurselor proprii, intrarea pe pieţe noi şi asimilarea

55 Bob Sutcliffe, Freedom to Move in the Age of Globalisation, în Dean Baker, Gerald Epstein, Robert Pollin, Globalisation and Progresive Economic Policy, Cambridge University Press, 2000, pag. 325. 56 Ion Bulborea, Globalizarea şi noua ordine internaţională, în Cercetare ştiinţifică. Sesiunea cadrelor didactice, vol. 1, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1999, pag. 5 – 9.


ECONOMIE

tehnologiilor de ultimă generaţie, fiind un proces care nu mai poate fi oprit, indiferent de eforturile care s-ar depune în acest sens57.

În perioada actuală, o sarcină deosebit de dificilă îi revine

managementului schimbării, care trebuie să acopere trei planuri vaste, local, regional şi planetar, ţinând cont că motorul principal al schimbărilor din prezent îl reprezintă ştiinţa58.

Societatea actuală, din care facem parte cu toţii, este o societate a

cunoaşterii, care este concentrată pe trei direcţii: 1. Inovare; 2. Iniţiativă; 3. Formare continuă.

12.3. Mondializare şi regionalizare 59

Mondializarea şi globalizarea constituie şi

astăzi un subiect de controverse pentru economişti, nu puţini dintre ei susţinând că aceşti termeni sunt sinonimi.

Opinii privind mondializarea: 1. P. M. Defarges sublinia folosirea acestor două concepte în literatura de specialitate astfel: literatura franceză promovează conceptul de mondializare (mondialisation) iar cea anglo-americană îl preferă pe cel de globalizare (the growth). 2. Într-o publicaţie de referinţă în domeniul economic, şi anume, Les Problemes Economiques mondializarea este definită ca un proces ce presupune trei etape: internaţionalizarea, transnaţionalizarea şi globalizarea. Strict referitor la globalizare, aceeaşi publicaţie subliniază faptul că acest termen este un neologism de origine anglo-americană prin care respectivii definesc termenul francez de mondializare. 3. Pentru Ngaire Woods globalizarea este definită prin componentele sale: „economia globală” (bordless world economy) „politica globală” (global politics) şi “societate civilă globală” (global civil society). 4. P. M. Defarges în La Mondialisation Vers la fin des frontiers, subliniază şi el că nu există nici o diferenţă de conţinut între cele două noţiuni mondializare şi globalizare ci doar de terminologie cea de-a doua fiind preferată de economiştii anglo-americani. În viziunea sa, caracteristicile mondializării sunt ”expansiunea” şi „accelerarea fluxurilor” de mărfuri, servicii, informaţii,

57 Daniel Dăianu, Globalizarea: între elogii şi respingere, în Oeconomica, nr. 2, SRE, IRLI, Bucureşti, 2002, pag. 29 – 31. 58 Ibidem, pag. 108. 59 Prelucrare după M. Ivănescu, Procesul de mondializare şi globalizare economică, în Daniela Zirra, Economie politică pentru nespecialişti, Ed. Universitară, Bucureşti, 2009, pp. 275-290.


ECONOMIE

modele, idei, valori, etc. şi prin frenezia deplasărilor (turism, emigrări temporare sau definitive).

Regionalizarea este un proces de creare de noi grupări economice şi comerciale regionale care reunesc astăzi aproape toate ţările lumii.

Regionalismul este privit din două puncte de vedere:

negativ - răspuns defensiv la globalizare şi, implicit, un obstacol în calea liberalizării comerţului astfel regionalismul deschis nu este altceva decât un oximoron, “ţările aparţinând unui aranjament regional vor fi tentate să-şi menţină barierele comerciale faţă de exterior;

pozitiv – regionalismul este o curea de transmisie pentru globalizare şi blocurile regionale sunt cărămizile prin care se va construi liberalizarea comerţului la nivel mondial.

Complexitatea integrării europene a condus pe

economişti spre necesitatea evidenţierii unor stadii intermediare ale integrării economice regionale.

Ca şi în cazul globalizării, modalitatea în care este percepută

regionalizarea decurge din mai multe fenomene recente: declinul aparent al hegemoniei economice a SUA de după război, avântul

Japoniei şi anumitor economii europene, în special Germania, şi dispariţia lumii bipolare consacrată prin sfârşitul Războiului Rece şi implozia Uniunii Sovietice;

accelerarea, începând cu mijlocul anilor 80, a mişcărilor de formare sau adâncire a grupărilor economice regionale de jure şi/sau de facto în Europa, America de Nord şi Asia-Pacific;

creşterea interesului şi voinţei ţărilor în dezvoltare (T.C.D.) de a strânge legăturile regionale între ele şi, de asemenea, cu economiile dezvoltate. Există din acest punct de vedere o schimbare de situaţie faţă de deceniile 50 – 70. În timp ce în acea perioadă numeroase T.C.D. au încercat, cel mai adesea fără succes, să găsească în integrarea regională o alternativă la întărirea relaţiilor cu Nordul, acum ele consideră cele două axe complementare.

Opinii privind regionalizarea: 1. Fernard Baudhuin, în Dictionaire de l’économie contemporaine, defineşte regionalizarea drept “realizarea unei unificări complete între economii mai înainte distincte. Prin aceasta înţelegând nu doar o unificare vamală, ci o liberalizare a tuturor operaţiunilor comerciale sau financiare, astfel încât, posibilităţile de iniţiativă, în ansamblul teritoriului, să fie pentru fiecare de competenţa ţărilor în cauză, identice cu cele care existau anterior în fiecare teritoriu”.


ECONOMIE

2. Regionalizarea mai poate fi definită, grosso modo, şi ca o mişcare a două sau mai multe societăţi, în sensul integrării sau partajării crescute a suveranităţii lor. Este un proces centripet. 3. Majoritatea specialiştilor percep regionalizarea drept o adâncire a comerţului intra-regional, expansiunea investiţiilor străine directe reciproce şi armonizarea reglementărilor, standardelor şi practicilor. Cauzele integrării economice sunt numeroase şi pot avea naturi diferite – economică, socială, politică – avându-şi originea în condiţiile interne ale dezvoltării fiecărei ţări şi în mediul economic internaţional. 4. Atunci când regionalizarea este instituţionalizată – sub forma unui acord internaţional, unui organism supranaţional sau chiar sub forma unui stat-naţiune regrupând societăţi mai puţin integrate anterior – avem de a face cu un fenomen politic, condus de forţe politice care se bazează pe atribuţiile statului şi care sunt motivate de preocupări economice sau de securitate, căutând să întărească creşterea şi puterea participanţilor prin reducerea obstacolelor intraregionale din calea circulaţiei bunurilor, capitalurilor şi, în anumite cazuri, indivizilor. 5. Dar, regionalizarea nu este întotdeauna un fenomen politic, un proces de iure rezultat din forţe politice. Poate fi vorba de un fenomen economic “natural” sau de facto condus de aceleaşi forţe microeconomice ca şi în cazul globalizării. Importante fluxuri comerciale, de investiţii şi chiar de populaţie, datorate proximităţii geografice şi/sau culturale pot întări integrarea regională, şi aceasta chiar în absenţa instituţiilor regionale de jure.

Rezumând, putem spune că globalizarea şi regionalizarea se opun în măsură în care una este condusă de forţe micro-economice şi reprezintă un proces centrifug în timp ce cealaltă este condusă, adesea, de forţe politice şi reprezintă un proces centripet. Totuşi cele două procese nu sunt neapărat antitetice sau antagoniste. Integrarea regională contribuie la consolidarea jocului liber al concurenţei în regiuni, întărind astfel procesul de globalizare.

12.3. Elemente definitorii şi mecanisme de lucru ale OMC60

Principala ocupaţie a Organizaţiei Mondiale a Comerţului

o reprezintă convenirea regulilor la nivel global ce se aplică comerţului dintre state!

Elemente generale:

1. OMC a luat fiinţă la 1 ianuarie 1995, dar sistemul multilateral de

comerţ a început cu un secol mai înainte. 2. Obiectivul principal al OMC îl reprezintă liberalizarea comerţului.

Prin urmare, a creat un forum al guvernelor naţionale pentru a negocia acordurile

60 Prelucrare după G. Sterian, Elemente definitorii şi mecanisme de lucru ale OMC, în Daniela Zirra, Economie politică pentru nespecialişti, Ed. Universitară, Bucureşti, 2009, pp. 290-299.


ECONOMIE

comerciale, dar şi pentru a reglementa disputele ce apar în momentul aplicării principiilor şi mecanismelor specifice sistemului multilateral de comerţ.

3. La baza OMC stau acordurile, negociate şi semnate de majoritatea statelor lumii61. Aceste documente promovează regulile ce se aplică din punct de vedere legal în comerţul internaţional. Sunt contracte esenţiale, ce obligă guvernele să respecte politicile comerciale, incluzând limitele asupra cărora s-a convenit de comun acord.

4. Rezolvarea disputelor este o altă componentă importantă ce stă la baza OMC. Relaţiile comerciale duc adesea la conflicte de interese. Acordurile, incluzând unele negocieri realizate cu mare efort, sunt adesea interpretate. Cea mai bună metodă de a regla aceste diferenţe de opinie este recurgerea la proceduri neutre, bazate pe un fond legal, asupra căruia s-a convenit. 5. Acordurile OMC sunt încheiate pe o durată mare de timp şi sunt complexe având în vedere faptul că sunt texte legale ce acoperă o paletă largă de activităţi. Aceste acorduri abordează subiecte precum:

agricultură; textile şi îmbrăcăminte; sistemul bancar; telecomunicaţii; achiziţii guvernamentale; standarde şi protecţia produselor; reguli sanitare; proprietate intelectuală şi multe altele.

Deasupra tuturor acestor acorduri guvernează principiile fundamentale ale

OMC, ce stau la baza sistemului multilateral de comerţ: a) Comerţ fără discriminare:

• Clauza naţiunii celei mai favorizate: potrivit căreia orice facilitate, care este acordată de către un stat membru al OMC în favoarea unui alt stat membru, se extinde obligatoriu asupra tuturor statelor membre.

• Tratamentul naţional: străinii şi producătorii interni sunt trataţi în mod egal.

b) Comerţ liber: gradual, prin negocieri Reducerea barierelor din calea comerţului este una dintre cele mai

evidente semnificaţii ale încurajării comerţului62. Barierele despre care se discută sunt taxele vamale, restricţiile cantitative la import şi măsurile cu efect echivalent acestora. În anumite perioade discută şi alte probleme, cum ar fi politicile cursurilor de schimb între monede, care pot influenţa direct comerţul internaţional. c) Predictibilitate: prin transparenţă şi obligaţii

Câteodată, angajamentul de a nu majora nivelul unei bariere comerciale poate fi la fel de importantă ca şi în cazul reducerii barierei, deoarece aceasta dă oamenilor de afaceri o mai bună viziune asupra oportunităţilor lor viitoare. Cu

61 Articolul “World Trade Organization”, Enciclopedia Encarta, 2007. 62 Articolul “International Trade”, Enciclopedia Encarta, 2007.


ECONOMIE

stabilitate şi predictibilitate sunt încurajaţi investitorii, sunt create locuri de muncă, iar consumatorii se bucură de beneficiile concurenţei. d) Promovarea concurenţei loiale

OMC este adeseori descris ca o instituţie a ”liberalizării comerţului”, însă această afirmaţie trebuie interpretată în sensul dereglementării comerţului. Acordul OMC defineşte taxele vamale şi, în circumstanţe limitate, alte forme de protecţie. Mai exact, este un sistem de reguli dedicate unei competiţii deschise, corecte şi nedistorsionate. e) Încurajarea dezvoltării şi reformei economice

Sistemul OMC contribuie la dezvoltare, iar ţările în curs de dezvoltate au nevoie de flexibilitate în ceea ce priveşte perioada de care este nevoie pentru implementarea acordurilor convenite. Acestea conţin prevederi responsabile de previziunile GATT pentru acordarea asistenţei speciale şi concesiilor comerciale pentru ţările dezvoltate.

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări 1. Evoluţia şi structura comerţului extern al României înainte şi după 1990. 2. Factorii care determină mărimea şi dinamica comerţului extern al unei ţări. 3. Tendinţe în evoluţia comerţului internaţional. 4. Avantajele şi limitele globalizării. 5. Tendinţe în evoluţia schimburilor internaţionale. 6. Efectele conflictelor geo-politice asupra schimburilor internaţionale. 7. Efecte ale liberalizării circulaţiei forţei de muncă asupra comerţului internaţional.


ECONOMIE

Unitatea 13 Statul şi politicile economice63

13.1. Obiectivele unităţii de învăţare 7 13.2. Abordare generală 13.3. Rolul economic al statului şi funcţiile sale specifice 13.4. Modalităţi, mijloace / instrumente de intervenţie 13. 5. Politici economice 13.6. Bugetul de stat

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări 13.1. Obiectivele unităţii de învăţare 7

Implicarea statului în viaţa economică a unei naţiuni s-a dezvoltat foarte mult ca semnificaţie în ultimele decenii. Statul, ca orice agent economic, alături de sectorul predominant privat, se distinge printr-o acţiune pe multiple planuri, în cadrul unor organizări statale, care îi determină atât dimensiunile, cât şi structura intervenţiei.

Statul constituie o componentă a mecanismului de funcţionare a economiei, deşi forţele pieţei şi centrele private rămân hotărâtoare. În această calitate statul nu se substituie pieţei ci o completează, tinde să-i înlăture imperfecţiunile şi să asigure funcţionarea acesteia în general.

Obiectivul acestui ultim capitol este să sublinieze odată în plus cât de important este rolul statului în asigurarea funcţionării armonioase şi eficiente a mecanismelor şi principiilor de bază specifice economiei de piaţă moderne.

13.2. Abordare generală

Statul în sine reprezintă o formă de organizare a vieţii politice şi sociale

şi a apărut în Europa epocii moderne. Dar şi anumite societăţi din antichitate au cunoscut forme de organizare politică destul de perfecţionate. De unul sau două secole statele europene şi americane se caracterizează prin trăsături comune şi specifice care permit atribuirea unui conţinut precis noţiunii de stat. Statul modern este o formă de organizare politică ce se caracterizează prin trei

elemente: − statul deţine monopolul puterii de constrângere pe un teritoriux şi asupra

unei populaţii date. Adică statul dispune de capacitatea de a-i face pe oameni să se conformeze anumitor reguli de conduită edictate de el;

− realizând o activitate specifică, statul dispune de o administraţie proprie şi de o serie de reguli consemnate în legi, reglementări, principii juridice care nu trebuie să se modifice după dorinţa autorităţilor politice;

63 Prelucrare după S. Sava, Statul şi politicile economice, în Ion Bulborea (coordonator), Microeconomie şi Macroeconomie, Partea a II-a, Ed. ProUniversitaria, Bucureşti, 2007, pp. 214-233. x prin teritoriu se defineşte spaţiul geografic care depinde de o autoritate.


ECONOMIE

− statul presupune constituirea unei anumite clase conducătoare prin adâncirea diviziunii sociale a muncii, respectiv specializarea pe roluri prin crearea unui aparat politic şi a unui aparat administrativ.

13.3. Rolul economic al statului şi funcţiile sale specifice

Rolul economic al statului alături de sectorul privat derivă din două

componente diferite sub aspect juridic şi prin caracteristicile lor economice: Administraţiile - ansamblul serviciilor de interes general acoperite prin

resursele care ţin de dreptul public (impozite, taxe, contribuţii obligatorii); Întreprinderile.

Denumit şi sectorul public, statul reflectă

operaţiunile economice dintre administraţie şi administraţi!

Analiza rolului statului din punctul de vedere al administraţiilor

presupune două tipuri de abordări: − în sens restrâns, cuprinzând rolul administraţiilor centrale, adică al

ministerelor şi a organismelor publice. − în sens mai larg luându-se în consideraţie şi administraţiile

colectivităţilor locale (regiuni, judeţe, localităţi, comune) precum şi organismele de protecţie socială.

Numeroasele acţiuni ale puterilor publice sunt concepute în vederea

îndeplinirii unor funcţii specifice: − stabilirea cadrului juridic şi instituţional al funcţionării economiei; − producţia de bunuri şi servicii; − asigurarea creşterii şi dezvoltării economiei; − menţinerea coerenţei de ansamblu a economiei; − redistribuirea veniturilor şi participarea la repartiţia finală a venitului

naţional; − facilitarea accesului firmelor naţionale pe pieţele mondiale.

13.4. Modalităţi, mijloace / instrumente de intervenţie

În esenţă, modalităţile de intervenţie a statului în economie se concretizează în:

− reglementare prin stabilirea ansamblului regulilor, obligaţiilor juridice ce se impun agenţilor economici;

− instituirea unor organisme de stat - agenţii, oficii, comitete; − crearea unor întreprinderi publice; − participarea financiară la unele societăţi mixte; − subvenţionarea directă a sectorului privat; − intervenţia în domeniul bancar; − crearea unor rezerve de stat (diferite bunuri);


ECONOMIE

− programarea, planificarea şi prospectiva economică.

Complexitatea crescândă a vieţii economice şi sociale au generat o gamă largă de mijloace de intervenţie, pe care le putem detalia în interiorul celor trei categorii de funcţii ale statului (Banque Mondiale, Rapport sur le développement dans le monde, 1997):

1. FUNCŢII MINIMALE: Pentru remedierea disfuncţiilor pieţelor:

furnizarea de bunuri publice pentru apărare, ordine publică, protecţia proprietăţii, stabilitate macroeconomică, sănătate publică.

Pentru asigurarea echităţii sociale: Protejarea celor săraci; Programe de luptă contra sărăciei;

2. FUNCŢII INTERMEDIARE: Pentru remedierea disfuncţiilor pieţelor:

Abordarea şi supravegherea externalităţilor: Educaţia de bază; Protecţia mediului înconjurător.

Reglementarea monopolurilor: Reglementarea serviciilor de interes public; Politica antitrust.

Acoperirea lacunelor de informare privind: Asigurările de sănătate, de viaţă şi pensiile; Reglementările financiare; Protecţia consumatorului.

Pentru asigurarea echităţii sociale: Furnizarea de asigurări sociale:

Pensii prin redistribuire; Alocaţii familiale; Alocaţii pentru şomaj.

3. FUNCŢII DE TIP INTERVENŢIONIST: Pentru remedierea disfuncţiilor pieţelor:

Coordonarea sectorului privat: Promovarea pieţei; Consolidarea filierelor de acţiune.

Pentru asigurarea echităţii sociale: Asigurarea redistribuirii:

Redistribuirea activelor.

13. 5. Politici economice

Dintre numeroasele acţiuni din economie, politica economică apare şi este cea mai complexă formă de intervenţie a statului. Concret aceasta reprezintă ansamblul deciziilor şi acţiunilor puterilor publice pentru a influenţa fundamentat funcţionarea şi evoluţia economiei către realizarea anumitor finalităţi!


ECONOMIE

Orice politică economică presupune: − Fixarea obiectivelor, rata de creştere economică, gradul de ocupare a forţei

de muncă, echilibrul balanţei de plăţi, stabilitatea preţurilor, standardele de eficienţă, mărimea deficitelor suportabile, etc.;

− Ierarhizarea obiectivelor si evitarea anumitor incompatibilităţi cum ar fi micşorarea ratei profitului pentru a nu se provoca scăderea investiţiilor sau creşterea numărului şomerilor;

− Analiza interdependenţelor dintre obiective şi mijloacele de realizare ale acestora.

Obiectivele se exprimă prin mărimi cuantificabile

în valori absolute şi relative (valori globale, procente, ritmuri de creştere, rate, etc.)!

Alegerea corectă a modalităţilor şi a mijloacelor de intervenţie ca şi a

măsurilor specifice este strict necesară pentru atingerea obiectivelor.

În funcţie de obiective şi modalităţile de realizare a acestora se conturează câteva tipuri de politici economice: 1. Politici de reglare care vizează înlăturarea deficienţelor mecanismelor pieţei

(reducerea inflaţiei, înlăturarea deficitului bugetar şi al balanţei de plăţi, obţinerea ocupării depline a forţei de muncă).

2. Politici de stabilizare macroeconomică urmărindu-se deflaţia (scăderea inflaţiei) limitarea creşterii preţurilor şi cea nejustificată a salariilor din punctul de vedere al productivităţii şi controlul masei monetare.

3. Politici de relansare, de creştere şi dezvoltare a economiei prin utilizarea eficientă a factorilor de producţie, stimularea ofertei şi a cererii, reducerea şomajului, limitarea creşterii preţurilor şi creşterea rentabilităţii.

4. Politici structurale prin diferenţierea dezvoltării diverselor ramuri industriale, restructurarea agriculturii , realizarea infrastructurii necesare.

5. Politica monetară prin care se urmăreşte reglarea masei monetare, respectiv a cantităţii de monedă pusă în circulaţie şi a ratei de schimb.

6. Politica bugetară ce presupune să se acţioneze în economie pe baza variaţiilor veniturilor şi cheltuielilor autorităţilor de stat, inclusiv prin stabilirea unei anumite mărimi a deficitului.

7. Politica fiscală care include stabilirea tipurilor şi a mărimii impozitelor asupra veniturilor (profituri, salarii, dividende etc.) a taxelor şi a contribuţiilor obligatorii.

8. Politica veniturilor cu deosebire a salariilor prin stabilirea regulilor de negociere între patroni şi angajaţi.

9. Politica demografică, respectiv creşterea natalităţii, îmbunătăţirea asistenţei medicale.

10. Politicilor sociale cu deosebire prin influenţarea repartiţiei veniturilor, stabilindu-se venitul şi salariul minim, măsuri pentru asigurările sociale şi asistenţa medicală pentru diversele categorii ale populaţiei.


ECONOMIE

11. Politicile comerciale ce includ un ansamblu de măsuri privind schimburile economice cu străinătatea, inclusiv prin acorduri de comerţ exterior, credite şi asigurări pentru export şi import.

12. Politica de schimb valutar cuprinde acţiunile puterilor publice de supraveghere a ratei de schimb în sensul asigurării parităţii monetare dorite faţă de o monedă străină şi pentru a se facilita sau descuraja anumite variaţii ale cursului de schimb.

13. Politicile regionale sunt concepute pentru micşorarea decalajelor de dezvoltare între diverse provincii, zone sau localităţi ce pot genera disfuncţionalităţi şi distorsiuni economice şi sociale.

13.6. Bugetul de stat

Bugetul este un instrument prin care se evidenţiază ansamblul resurselor şi cheltuielilor statului pentru un an civil (fiscal) care poate coincide sau nu cu anul calendaristic!

Precizări:

1. Bugetul este un act legal aprobat prin vot de Parlament în care sunt prevăzute şi autorizate cheltuielile si veniturile (încasările) statului. Acesta este obiectul Legii finanţelor publice.

2. Bugetul se referă la stat în sens restrâns, adică la administraţiile centrale (ministere, autorităţi naţionale, etc.).

3. Din bugetul de stat, sunt excluse resursele şi cheltuielile colectivităţilor locale ca şi cele ale organismelor securităţii sociale (ansamblul resurselor şi cheltuielilor de protecţie socială) pentru care se elaborează bugete separate.

4. Bugetul consolidat rezultă din însumarea veniturilor şi a cheltuielilor din cele trei bugete:

Bugetul administraţiilor centrale; Bugetul colectivităţilor locale; Bugetul organismelor securităţii sociale.

În general, se apreciază că bugetul social constituie un

indicator al efortului social al naţiunii. Pe de altă parte, în analiza bugetelor diferitelor administraţii publice se aplică şi noţiunea de finanţe publice. Proiectul de buget se pregăteşte de guvern şi se votează de Parlament pentru a deveni aplicabil!

În România, bugetul de stat este un tablou cu 2 coloane, în care se includ: 1. VENITURILE TOTALE clasificate pe surse de provenienţă; 2. CHELTUIELILE TOTALE relevate pe destinaţii specifice.


ECONOMIE

În funcţie de raportul în care se află cele două componente ale bugetului de stat, respectiv veniturile totale şi cheltuielile totale, acesta poate fi caracterizat prin:

EXCEDENT dacă veniturile sunt mai mari decât cheltuielile; DEFICIT atunci când veniturile sunt mai mici decât cheltuielile.

Teme orientative pentru dezbateri, referate şi lucrări 1. Rolul statului în economia de piaţă contemporană. 2. Politici anticriză. 3. Mecanisme de intervenţie ale statului în economie. 4. Politici de reducere a şomajului şi inflaţiei. 5. Rolul programării şi planificării la nivel macroeconomic.


Documents

Curs ECONOMIE Drept