CAPITOLUL I

NOŢIUNEA DE DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI DE INSTITUŢII POLITICE.NORMELE DE DREPT CONSTITUŢIONAL.

RAPORTURILE JURIDICE DE DREPT CONSTITUŢIONALSUBIECŢII DREPTULUI CONSTITUŢIONAL

Orice sistem de drept este alcătuit din ramuri de drept, în sensul că normelesale sînt grupate pe diverse criterii în instituţii şi ramuri. Una din aceste ramuri estedreptul constituţional, care a apărut mult mai tîrziu decît alte ramuri, respectiv odatăcu primele constituţii scrise, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Obiectul săuîl constituie relaţiile sociale care se nasc în procesul de instaurare, menţinere şiexercitare a puterii de stat, incluzînd deci organizarea şi funcţionarea principalelororgane ale statului, precum şi drepturile şi libertăţile fundamentale ale individului,deoarece acestea se exercită în raport cu statul.

Noţiunea de instituţii politice se referă la organele de stat destinate săînfăptuiască puterea politică şi la instituţiile nestatale – cu sau fără personalitatejuridică – care contribuie la acelaşi scop, din ultima categorie făcînd parte partidelepolitice, mişcările politice, grupurile de presiune etc. Astfel, prin conţinutul einoţiunea se plasează la interferenţa dintre drept şi ştiinţele politice.

Rezultă din cele de mai sus că norma de drept constituţional este acea regulăcare prescrie conduita de urmat în relaţiile sociale ce apar în procesul de instaurare,menţinere şi exercitare a puterii de stat. Normele de drept constituţional se găsesc înprimul rînd în Constituţie, dar şi în alte categorii de acte juridice: regulamenteleparlamentare, legile, ordonanţele de guvern etc. Specificul lor faţă de alte normejuridice constă în faptul că ele nu conţin numai prescripţii directe de conduită ci şiprincipii care stau la baza puterii (reguli indirecte), precum şi definiţii ale instituţiilor(tot reguli indirecte). Apoi, sancţiunea nu este atît de evidentă ca în cazul altor normejuridice, de obicei ea fiind cuprinsă în altă normă decît dispoziţia sau chiar în altăramură de drept; dispoziţia este la rîndul ei de multe ori implicită. Exemple desancţiuni specifice dreptului constituţional: încetarea mandatului de parlamentar,declararea neconstituţionalităţii unei legi sau a unei ordonanţe, destituirea uneipersoane ce ocupă o funcţie publică, dizolvarea unui organ de stat etc.

Normele de drept constituţional pot fi: norme de aplicare nemijlocită şi normede aplicare mijlocită. Primele nu mai au nevoie de alte detalieri sau precizări aduseprin alte acte juridice decît Constituţia (de ex. egalitatea cetăţenilor în faţa legii,accesul la justiţie), celelalte constituie reglementări de principiu conţinute înConstituţie, avînd nevoie de legi organice sau ordinare care să le precizeze sfera deaplicare şi să le stabilească condiţiile de aplicare.

Raporturile juridice de drept constituţional sînt acele relaţii sociale care apar înprocesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat. Ele pot fi: relaţii specificedreptului constituţional, în sensul că constituie obiect de reglementare numai pentruaceastă ramură de drept, şi relaţii cu dublă natură juridică, adică reglementatedeopotrivă de Constituţie şi de alte ramuri de drept (de ex. cele care se referă la bazeleeconomico-sociale ale puterii, unele dintre cele care se referă la drepturile omului,cele care se referă la organele administraţiei de stat etc.).

Subiecţi ai raporturilor de drept constituţional pot fi atît persoanele fizice cît şipersoanele juridice sau structuri colective fără personalitate juridică. Specific acestorraporturi este faptul că un subiect al lor este totdeauna un deţinător al puterii, respectivstatul (cînd apare direct, căci altfel e reprezentat de un organ al său), o unitate

1

administrativ-teritorială (adică un grup de populaţie organizată pe o porţiune deteritoriu), un organ de stat (care reprezintă de fapt tot statul), poporul (când aparedirect, căci altfel este reprezentat de stat). Poporul apare direct atunci cînd transmiteexerciţiul suveranităţii sale unor organe reprezentative, cînd se instituie forma deguvernămînt sau structura de stat, cînd deciziile se iau prin referendum etc. Statulapare direct în raporturile privind cetăţenia şi în cele privind federaţia (acolo unde estecazul); de cele mai multe ori el apare indirect, prin organele sale, dintre care unele potfi subiecte de drept numai în dreptul constituţional (organele legiuitoare, organeleinterne ale acestora, preşedinţia, Curtea Constituţională), în timp ce altele pot apăreaşi în alte ramuri (Guvernul, organele administraţiei de stat, instanţele judecătoreşti şiparchetele de pe lîngă ele). Unităţile administrativ-teritoriale apar direct în procesulelectoral, în calitatea lor de circumscripţii electorale. Indivizii participă la astfel deraporturi fie în legătură cu drepturile şi libertăţile lor fundamentale, fie în legătură cucetăţenia, fie în exerciţiul unei demnităţi sau funcţii publice.

CAPITOLUL II

NOŢIUNEA DE PUTERE POLITICĂ ŞI NOŢIUNEA DE STAT.LEGĂTURA DINTRE STAT ŞI DREPT

Secţiunea 1. Puterea politică şi statul

Puterea politică este acea putere socială care se exercită asupra tuturorindivizilor de pe un teritoriu dat, în scopul conducerii lor într-o anumită direcţie. Înceea ce priveşte statul, într-o primă accepţiune el este puterea politicăinstituţionalizată, adică desprinsă, detaşată de persoana sau persoanele care o exercităşi constituindu-se într-un ansamblu complex de organe şi instituţii, într-un aparatabstract. În alte accepţiuni statul desemnează puterea politică centrală în opoziţie cucea locală, respectiv ansamblul autorităţilor publice – sau guvernanţii – în opoziţie cusocietatea civilă – sau guvernaţii. Sintetizînd toate aceste accepţiuni, statul sedefineşte ca fiind puterea politică instituţionalizată sau organizată ce se exercităasupra unei populaţii de pe un anumit teritoriu. Populaţia şi teritoriul sînt decielemente indispensabile definirii statului: prima deoarece puterea politică se exercitătotdeauna asupra oamenilor şi nu asupra lucrurilor, cel de-al doilea deoarece putereapolitică are nevoie de un cadru spaţial precis determinat pentru a guverna. Populaţiase compune din cetăţeni – persoane legate de puterea respectivă printr-un ansamblu dedrepturi şi obligaţii specifice – şi se poate compune şi din străini – adică persoanelegate de puterea ce se exercită pe alte teritorii – şi apatrizi – adică persoane nelegatede nici o putere. Teritoriul este delimitat prin frontiere sau graniţe şi este alcătuit din:uscatul cuprins între frontiere, subsolul corespunzător, spaţiul aerian corespunzător,apele interioare (adică cuprinse între graniţe) de orice fel, apele de graniţă în proporţiede ½, dacă este cazul, marea teritorială (uscatul de sub mare pînă la o anumitădistanţă) dacă statul are ieşire la mare, subsolul şi spaţiul aerian corespunzătoare măriiteritoriale.

Puterea de stat are următoarele trăsături:- este o putere politică, politica fiind arta şi deopotrivă ştiinţa de a guverna- este o putere politică instituţionalizată, organizată- este autoritate, adică constă în posibilitatea legitimă de a transmite ordine şi de

a comanda, corelată cu obligaţia celor guvernaţi de a se supune comenzilor; şialte forţe sociale pot da ordine şi comenzi dar autoritatea lor, în măsura în care

2

nu e permisă sau delegată de puterea de stat, nu are caracter legitim şi, deci, nuimplică obligaţia celorlalţi de a se conforma

- este unică sau supremă, în sensul că este superioară oricărui alt tip de puteresocială prin faptul că deţine monopolul constrîngerii (violenţei) legitime; aşacum am văzut anterior, constrîngerea pe care o exercită alte forţe socialetrebuie să fie permisă şi delegată de puterea de stat; pe de altă parte, numaiputerea de stat poate dispune de un anumit grad de constrîngere (de exempluprivarea de viaţă, privarea de libertate)

- este suverană, adică unică în interiorul teritoriului pe care se exercită şiindependentă faţă de puterile politice exercitate pe alte teritorii, ceea ce nuînseamnă însă că ea este absolută, adică fără limite

- are vocaţia de a fi globală, adică se poate exercita în toate domeniile şi subtoate aspectele

În ceea ce priveşte funcţiile statului, trebuie precizat că statul nu este un scop însine ci un instrument de organizare şi conducere a societăţii în serviciul şi interesulacesteia, în conformitate cu orientarea dominantă la un moment dat. Se poate distingeîntre funcţiile interne şi funcţiile externe. În cadrul funcţiilor interne avem:

- funcţia politico-juridică, constînd în elaborarea şi aplicarea de norme juridicepentru toţi membrii societăţii

- funcţia social-economică, constînd în intervenţia statului în viaţa economică şisocială în scopul prevenirii unor tensiuni sociale, al protejării unor categoriisau clase, al promovării culturii, educaţiei, sportului etc.; acest rol esteperceput în mod diferit de către diversele ideologii şi doctrine politice,mergînd de la "statul minimal", doar păzitor al ordinii publice şi al integrităţiiteritoriale, pînă la cel totalitar, stăpîn al întregii economii şi dirijînd întreagaviaţă socială

Funcţiile externe implică participarea statului pe plan internaţional, în relaţiile cualte state sau cu organizaţii internaţionale, atît pentru rezolvarea unor probleme propriicît şi pentru rezolvarea unor probleme specifice unei zone sau a celor general-umane.

Secţiunea 2. Legătura dintre stat şi drept

Statul şi dreptul sînt strîns legate unul de celălalt. Ambele sînt fenomenesociale, au apărut în acelaşi timp şi din aceleaşi cauze. Statul este autorul direct sauindirect al normelor juridice: fie le elaborează el, prin organele sale, fie le recunoaşteefect obligatoriu şi le garantează prin forţa sa de constrîngere pe cele de alt tip(normele morale, normele religioase, normele organizaţiilor nestatale, normeledeontologice, obiceiurile etc.). Fiindcă puterea de stat este unică în societate, oricealtă normă socială poate fi izvor de drept numai dacă puterea de stat o recunoaşte caatare. Prin normele de drept statul îşi exprimă puterea de comandă, organizează şiconduce societatea într-o anumită direcţie. Prin normele de drept se stabilesc organelestatului şi competenţele lor, relaţiile dintre ele şi dintre ele şi cetăţeni, drepturile şilibertăţile fundamentale ale acestora. De aici rezultă că, deşi este creat sau recunoscutde stat iar eficacitatea lui este garantată de acesta, dreptul reprezintă pentru stat onecesitate tot atît de mare. Dreptul îi conferă puterii de stat legitimitate, adică exactdreptul de a conduce societatea, aceasta din urmă asumîndu-şi obligaţia de a se lăsacondusă în scopul asigurării păcii sociale – cauza apariţiei statului. Corelaţia dintrestat şi drept este exprimată astăzi prin sintagma "stat de drept". Duguit spunea că"dreptul fără forţă este neputincios, dar forţa fără drept este o barbarie". Statul dedrept presupune domnia legii, adică supunerea statului faţă de drept, pentru a proteja

3

drepturile şi libertăţile celor guvernaţi în raport cu puterea de stat. Conceptul a apărutîn secolele XVII-XVIII, în contextul revoluţiilor din Europa Occidentală îndreptateîmpotriva sistemului feudal şi a monarhiei absolute, fiind reactualizat în urmaexperienţelor totalitare din secolul 20. Statul de drept reprezintă stadiul cel maiavansat de organizare social-politică, validat de experienţa istoriei, ceea ce nuînseamnă că în concret el nu este perfectibil.

CAPITOLUL III

IZVOARELE FORMALE ALE DREPTULUI CONSTITUŢIONAL

Prin izvor formal se înţelege forma de exprimare a normelor juridice, adicădiversele tipuri de acte normative, formă care este diferită în funcţie de modul deedictare şi sancţionare a lor de către stat, de organele de stat autoare ale lor, deatribuţiile în cadrul cărora sînt emise normele, de conţinutul lor. În ceea ce priveşteizvoarele dreptului constituţional, este de remarcat că nu toate izvoarele dreptului îngeneral sînt şi izvoare ale acestei ramuri. Sînt izvoare ale dreptului constituţionalnumai acele acte care emană de la organe de stat reprezentative (adunări legiuitoarealese) şi care au ca obiect relaţiile sociale apărute în procesul instaurării, menţinerii şiexercitării puterii de stat. În plus, tratatele internaţionale trebuie să îndeplinească şicondiţia aplicabilităţii imediate, adică ulterior ratificării lor să nu mai necesite legi derecepţionare (de introducere) în ordinea juridică internă a statelor părţi. În acest sensdeosebim între sistemul monist şi cel dualist (explicaţii la seminar). ConstituţiaRomâniei consacră sistemul monist.

În România avem următoarele izvoare ale dreptului constituţional:

1. Constituţia şi legile de modificare a ei (legile constituţionale)

În mod firesc Constituţia este principalul izvor de drept constituţional, doaracesta s-a constituit ca ramură distinctă de drept odată cu primele constituţii scrise.Chiar dacă nu toate normele cuprinse în ea reglementează organizarea şi funcţionareaputerii de stat, majoritatea covîrşitoare a lor se ocupă de acest aspect. În constituţiilemoderne există şi norme care nu au nici o legătură cu puterea de stat (de exemplu celereferitoare la religia de stat, la proprietate, la relaţiile de muncă, la relaţiile de familieetc.) sau norme care au o legătură indirectă cu ea (de exemplu cele referitoare lacetăţenie, la drepturile indivizilor, la limba oficială etc.), ele fiind incluse înConstituţie pentru a li se conferi forţă juridică superioară. În ceea ce priveşte legileconstituţionale, ele modifică Constituţia şi se încorporează în ea.

În timp ce Constituţia emană de regulă direct de la popor sau de la o adunarespecial aleasă de el în scopul adoptării ei (adunare constituantă), legile de modificarea ei emană de regulă de la adunarea legislativă ordinară (Parlamentul).

2. Legile organice şi legile ordinare

Legile emană totdeauna de la adunarea legislativă ordinară. Legile organicereglementează materiile menţionate expres în Constituţie şi, datorită importanţeiacordate acestor materii, se adoptă cu un cvorum de vot mai ridicat; prin excludere,orice altă materie este de competenţa legilor ordinare. Exemple de legi izvoare aledreptului constituţional: legile electorale, legea privind cetăţenia română, legeaprivind referendumul, legea răspunderii ministeriale.

4

3. Ordonanţele de guvern

Deşi guvernul nu este un organ reprezentativ, ordonanţele emise de el au forţajuridică a legilor - respectiv a celor organice sau ordinare, în funcţie de materia pecare o reglementează - întrucît sînt adoptate fie pe bază de delegare parlamentară datăprin legi de abilitare (ordonanţele simple), fie direct în baza Constituţiei (ordonanţelede urgenţă). În plus, ordonanţele simple pot fi supuse iar cele de urgenţă trebuiesupuse aprobării Parlamentului, dată prin lege, această aprobare avînd efectul însuşiriilor de către organul reprezentativ. Ca atare, prima condiţie menţionată este şi eaîndeplinită.

4. Tratatele şi acordurile internaţionale supuse ratificării parla mentare

Conform reglementărilor româneşti în materie, cele mai importante convenţiiinternaţionale sînt tratatele încheiate (semnate) în numele României de şeful statului(tratate de stat); pentru a intra în vigoare ele au nevoie de ratificarea Parlamentului,dată prin lege. Ca atare, tratatele au valoarea legilor organice sau ordinare, în funcţiede materia pe care o reglementează, sau o valoare superioară lor dacă au ca obiectdrepturi ale omului. Prin ratificare organul reprezentativ care este Parlamentul îşiînsuşeşte tratatul în discuţie, fiind deci îndeplinită prima condiţie menţionată.

Există şi acorduri încheiate la nivel de guvern, precum şi acorduri încheiate lanivel de ministere; din prima categorie unele sînt supuse de asemenea ratificăriiparlamentare sau, prin excepţie, ratificării prin ordonanţă de urgenţă. Şi în cazul lorratificarea face ca prima condiţie să fie îndeplinită. Forţa juridică a unor asemeneaacorduri este tot una echivalentă celei a legilor, organice sau ordinare, după caz.

Celelalte acorduri încheiate la nivel de guvern, precum şi acordurile încheiatela nivel de ministere, sînt supuse aprobării prin hotărâre de guvern şi nu mai necesităratificare; ele au, deci, valoarea juridică a unor hotărîri de guvern şi nu pot fi izvoareale dreptului constituţional.

5. Regulamentele parlamentare

Ele reprezintă expresia autonomiei parlamentare, fiind adoptate atît la nivelulfiecărei camere, cît şi la nivelul parlamentului în ansamblul său pentru şedinţelecomune ale camerelor. Forţa lor juridică este inferioară celei a legilor şi actelorechivalente, regulamentele fiind de fapt hotărîri parlamentare. Ele reglementeazăstructura internă a Parlamentului, statutul parlamentarului, modul de lucru alcamerelor şi al organelor lor interne, comportamentul în incinta parlamentului atît alparlamentarilor cît şi al unor terţe persoane aflate – întîmplător sau nu – acolo. Deci,ele au un efect juridic limitat în spaţiu.

În afară de actele arătate pînă acum, trebuie făcute nişte precizări în legăturăcu alte acte sau chiar cu fapte care ar putea fi considerate izvoare ale dreptuluiconstituţional.

Obiceiul juridic sau cutuma poate fi izvor de drept în general, predominantîn sistemele de common-law şi secundar, chiar nesemnificativ, în sistemele de dreptscris (civil). În acestea din urmă el reprezintă acel obicei recunoscut de puterea de statca izvor de drept. Cu alte cuvinte, forţa juridică a obiceiului este dată exclusiv dedreptul scris, adică de dreptul elaborat de puterea de stat. Odată recunoscut, obiceiul

5

nu poate contraveni dreptului scris, nu poate abroga sau modifica o normă scrisă,avînd deci un caracter subsidiar, de completare a dreptului scris. În acest sens cutumanu poate exista în dreptul constituţional, în ramurile dreptului public în general, cinumai în cele ale dreptului privat (civil, comercial, familiei etc.). Nu trebuieconfundată cutuma cu practica, adică cu obiceiul simplu, nerecunoscut de puterea destat. În dreptul constituţional pot apărea şi apar efectiv practici care se îndepărtează dela regulile scrise sau chiar le contravin făţiş; dar practica nu are nici o valoare juridică,ea este viabilă atîta timp cît este respectată de toţi subiecţii de drept pe care îi priveşte,nimeni nefiind obligat juridic să o respecte şi neexistînd nici o sancţiune juridicăpentru încălcarea ei.

Jurisprudenţa sau practica instanţelor judecătoreşti nu este şi nu are cumsă fie izvor de drept în sistemele de drept scris. Judecătorii sînt ţinuţi de norma emisăsau recunoscută de puterea de stat, nu de hotărîrile date de alţi judecători, care sîntobligatorii numai pentru părţile din proces. Un loc aparte îl ocupă însă în Româniadeciziile Curţii Constituţionale prin care aceasta admite excepţii deneconstituţionalitate ridicate împotriva unor legi sau unor ordonanţe; astfel de deciziisînt obligatorii la modul general, avînd ca efect imposibilitatea aplicării legilor sauordonanţelor invalidate. Dacă respectivele legi sau ordonanţe sînt izvoare ale dreptuluiconstituţional, s-ar putea considera că şi deciziile Curţii care le invalidează constituieastfel de izvoare. De asemenea, deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie date încadrul unui recurs în interesul legii sînt obligatorii pentru viitor pentru toate instanţelejudecătoreşti; în măsura în care asemenea decizii interpretează legi sau ordonanţe caresînt izvoare ale dreptului constituţional, s-ar putea considera, la fel ca mai sus, că şiele constituie astfel de izvoare.

Doctrina sau literatura juridică nu este şi nu poate fi vreodată izvor de dreptîn general, cu atît mai mult izvor de drept constituţional. Lucrările diferiţilorspecialişti în drept pot ajuta autorităţile statului în elaborarea dreptului şi instanţelejudecătoreşti în interpretarea şi aplicarea lui, dar nu au o valoare juridică ci doar unapur ştiinţifică.

CAPITOLUL IV

NOŢIUNEA DE CONSTITUŢIE. CONŢINUTUL NORMATIV AL CONSTITUŢIEI.

ADOPTAREA, MODIFICAREA, ABROGAREA ŞI SUSPENDAREACONSTITUŢIEI.

TIPURI DE CONSTITUŢII

Secţiunea 1. Noţiunea de C onst ituţie. Conţinutul normativ al Constituţiei

Termenul de "constituţie" este mai vechi, în Antichitatea greco-romană fiindfolosit cu sensul de lege în general; astfel, la Roma există constituţiile imperiale însensul de legi date de împărat. Abia în secolul al XVIII-lea, în perioada apariţieiconstituţiilor scrise moderne, noţiunea dobîndeşte semnificaţia de lege fundamentală,adică de document ce cuprinde principiile de organizare politică şi economico-socialăale unei societăţi, căruia trebuie să i se subordoneze legile obişnuite. Aceastăsemnificaţie este rezultatul noii ideologii politice şi juridice apărute, denumită"constituţionalism"; conform ei, puterea trebuie să fie îngrădită pentru a nu oprimaindivizii iar îngrădirea presupune, pe de o parte, existenţa unui document scris,fundamental, şi pe de altă parte un anumit conţinut al acestui document, de exemplu

6

principiul separaţiei puterilor, controlul de constituţionalitate, drepturile şi libertăţilefundamentale etc. Primele constituţii scrise moderne şi dealtfel cele mai cunoscutesînt: Constituţia americană din 1787, constituţiile statelor federaţiei americane,Constituţiile Franţei din perioada Revoluţiei de la 1789 etc. Mai mult chiar, statuteleunor organizaţii internaţionale se numesc tot "constituţii", marcîndu-se astfelimportanţa deosebită ce se acordă acestei noţiuni şi realităţii pe care o acoperă.Constituţia poate fi considerată astăzi un dublu document al societăţii: un documentpolitico-juridic şi unul (economico-)social. În prima sa ipostază Constituţia este legeafundamentală ce stabileşte guvernarea societăţii respective; în cea de-a doua ea dăexpresie unor valori ale acesteia din urmă, conţinînd principiile ce stau la bazaeconomiei şi a vieţii sociale, eventual şi un program de dezvoltare economică pentruviitor (constituţiile comuniste).

Definiţia Constituţiei trebuie să pornească de la noţiunea de stat. În acest sensConstituţia este, pe de o parte, instrumentul de instituţionalizare a puterii politice,certificatul ei de legitimitate, iar pe de altă parte instrumentul de limitare, de îngrădirea puterii. Avînd în vedere cele două funcţii, definirea se poate face fie pe bazacriteriului material, fie pe baza criteriului formal. Conform primului criteriu,Constituţia este ansamblul de reguli esenţiale care au ca obiect constituirea şiexercitarea puterii de stat, indiferent de locul pe care îl ocupă şi de forma lor; astfel,sînt considerate norme constituţionale, în afară de Constituţia propriu-zisă, şi cele carereglementează sistemul electoral, statutul partidelor politice, organizarea internă aparlamentului, deşi aceste norme sînt cuprinse în general în legi organice sau ordinaresau chiar în acte inferioare legilor. Conform celui de-al doilea criteriu, Constituţia esteansamblul de reguli adoptate de un anumit organ după o anumită procedură şi într-oanumită formă, indiferent de obiectul lor, ceea ce implică obligativitatea modificării,respectiv a abrogării lor de către acelaşi organ sau cel puţin de către unul similar, dupăaceeaşi procedură sau în orice caz după una solemnă şi în aceeaşi formă. Normeleconstituţionale apar astfel ca norme privilegiate şi protejate în mod special; dar tocmaide aceea ajung să fie incluse în Constituţie reglementări care nu au nici o legătură saucare au o legătură îndepărtată cu fenomenul puterii, aceasta pentru a li se conferi forţăjuridică superioară. Pentru a obţine o definiţie corespunzătoare a Constituţiei este însănecesar să conjugăm cele două criterii; astfel, Constituţia este ansamblul de reguliesenţiale adoptate de un anumit organ, după o anumită procedură şi într-o anumităformă, reguli care au în principal ca obiect instituirea şi exercitarea puterii de stat.

Normele din Constituţie pot fi grupate în: norme care au legătură directă cufenomenul puterii şi cu formele lui de manifestare (de exemplu cele care stabilescstructura organelor statului, funcţionarea şi atribuţiile lor, relaţiile dintre ele), normecare au o legătură indirectă cu puterea (de exemplu cele referitoare la cetăţenie, ladrepturile şi libertăţile fundamentale, la limba oficială) şi norme care nu au nici oastfel de legătură dar care sînt considerate suficient de importante pentru a fi incluseîn Constituţie, pentru a li se conferi forţa juridică supremă (de exemplu celereferitoare la legăturile cu românii din străinătate, la autonomia universitară, lafamilie, la armată, la răspunderea civilă pentru informaţia sau creaţia adusă lacunoştinţa publică).

Supremaţia Constituţiei exprimă calitatea, însuşirea ei de a se situa în vîrfulinstituţiilor politico-juridice dintr-o societate, de a fi izvorul tuturor normelor cestabilesc direcţiile dezvoltării politice şi economico-sociale. Supremaţia juridicăimplică consecinţe practice, garantate chiar de Constituţie, referitoare la adoptarea,abrogarea şi modificarea acesteia, aspecte ce vor fi studiate ulterior.

7

Legalitatea în sens larg constituie un principiu de bază al statului de drept, easemnificînd în general domnia legii în sens larg. Ea nu este o regulă flexibilă,devierile trebuind să fie permise expres de lege (adică de norma statală). Mai precisacest principiu presupune două cerinţe: obligaţia tuturor, guvernanţi şi guvernaţi, de arespecta legea în sens larg; organizarea tuturor normelor juridice într-un sistempiramidal, ierarhizat, în care normele aflate pe o treaptă inferioară trebuie să fieconforme, atît în conţinut cît şi în formă, cu cele aflate pe treapta superioară,exceptînd Constituţia, care se află în vîrful piramidei. Prima cerinţă este exprimată înConstituţia României în prevederile conform cărora "Nimeni nu este mai presus delege" şi "Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie". Înceea ce priveşte ierarhia actelor normative, în sistemul nostru de drept ea esteurmătoarea:

- Constituţia şi legile constituţionale- tratatele şi acordurile ratificabile la care România este i care care au ca obiectș

drepturi ale omului- legile organice, tratatele şi acordurile ratificabile ce reglementează materii din

domeniul legilor organice, ordonanţele de guvern din aceleaşi materii- legile ordinare, tratatele şi acordurile ratificabile ce reglementează materii din

domeniul legilor ordinare, ordonanţele de guvern din aceleaşi materii- regulamentele parlamentare, hotărîrile de guvern şi acordurile internaţionale

aprobate prin hotărâri de guvern, actele (ordine, instrucţiuni, circulare etc.)emise de ministere şi de alte organe centrale de specialitate, decreteleprezidenţiale, deciziile primului-ministru, actele organelor locale (consiliilocale, consilii judeţene, primari, prefecţi)Constituţionalitatea este un aspect al legalităţii în sens larg, ea semnificînd

conformitatea tuturor celorlalte norme cu Constituţia aflată în vîrful ierarhiei.Conformitatea trebuie să fie atît una materială, în sensul că conţinutul normelorinferioare trebuie să fie conform cu dispoziţiile materiale ale Constituţiei, cît şi unaformală, în sensul că respectivele norme trebuie să fie adoptate de către organele, înforma şi după procedurile prevăzute de Constituţie. Conformitatea trebuie să existeatît în momentul adoptării normelor inferioare cît şi ulterior, în momentul modificăriilor sau a legii fundamentale. Garanţia acestei conformităţi o reprezintă controlul deconstituţionalitate, aspect ce va fi abordat ulterior.

Secţiunea 2. Adoptarea constituţiei. Tipuri de constituţii

Adoptarea Constituţiei are loc atunci cînd se naşte un stat nou sau cînd seinstaurează un alt tip de societate, radical deosebit de cel anterior, în urma unorevenimente de natură revoluţionară; în aceste cazuri fie nu există o Constituţie învigoare, fie ea a fost "anihilată" de evenimentele revoluţionare şi nu mai este luatădrept criteriu de referinţă, din punct de vedere juridic, la adoptarea noii Constituţii.Adoptarea este opera a ceea ce se numeşte putere constituantă originară, în concretaceasta putînd fi încarnată de un individ, de un grup sau de colectivitatea naţională înansamblul ei, în funcţie de valorile sociale din acel moment. Tipul de putereconstituantă determină şi tipul de constituţie adoptat, în acest sens putîndu-se deosebi:constituţiile concedate (acordate), constituţiile-statut (plebiscitare), constituţiile-pact,constituţiile-convenţie şi constituţiile parlamentare, existînd şi variante ale celormenţionate.

Constituţia concedată este adoptată de monarhul absolut, acesta limitîndu-şibenevol puterea; monarhul face poporului o concesie acceptînd să guverneze cu

8

ajutorul unei constituţii. Exemple: Constituţia franceză din 1814 sau a lui Ludovic alXVIII-lea, Constituţia Sardiniei şi Piemontului din 1848, Constituţia Japoniei din1889.

Constituţia-statut este o combinaţie între cea concedată şi democraţiapopulară directă: statutul este adoptat de monarh şi aprobat de popor prin plebiscit;poporul nu face însă decît să accepte sau să respingă ceea ce i se oferă, plebiscitulfiind o alterare populistă a referendumului ca metodă democratică. Exemple:Constituţia franceză din 1852 sau a lui Napoleon al III-lea, Constituţia României din1938 sau a lui Carol al II-lea.

Constituţia-pact este un contract între monarh şi parlamentul acţionînd careprezentant al poporului, ambele părţi fiind pe picior de egalitate. Această formăapare într-un context mai favorabil mişcărilor de tip liberal-democratic şi maidefavorabil monarhiei absolute, precum şi în cazuri de acces la tron al unui principestrăin sau fără drept de succesiune conform regulilor existente. Exemple: ConstituţiileRomâniei din 1866 şi 1923, Constituţia franceză din 1830 sau a lui Ludovic-Filip,Constituţia engleză în componenta ei scrisă.

Constituţia-convenţie este opera unei adunări special alese în acest scop pebaza principiului suveranităţii poporului, adunare denumită convenţie sau adunareconstituantă (noţiunea de convenţie vine de la teoria contractului social, Constituţiareprezentînd tocmai acest contract). Exemple: Constituţia Statelor Unite din 1787,constituţiile statelor membre ale federaţiei americane, constituţiile franceze din 1791,1848 şi 1875. O variantă a acestui tip o reprezintă constituţia adoptată de o adunare şiaprobată prin referendum. Exemple: constituţiile franceze din 1793 şi 1946,Constituţia României din 1991.

Constituţia parlamentară reprezintă o variantă apropiată de constituţia-convenţie; ea este adoptată de parlament, de obicei cu o majoritate superioară celei deadoptare a legilor, şi eventual aprobată prin referendum. Exemple: constituţiileRomâniei din 1948, 1952 şi 1965, în general constituţiile fostelor state comuniste.

Dintre toate tipurile menţionate se poate observa că numai ultimele douăcorespund concepţiei democratice a suveranităţii poporului şi de aceea sînt singureleutilizate la ora actuală în statele democratice (exceptând Marea Britanie).

Secţiunea 3. Revizuirea Constituţiei

Revizuirea sau modificarea Constituţiei are loc atunci cînd anumite prevederiale ei nu mai corespund realităţilor sociale; ea este opera puterii constituante instituitesau derivate. În acest sens, pornind de la supremaţia Constituţiei, de la însuşirea ei delege fundamentală în stat, se pune problema cine încarnează în concret această putereconstituantă, adică cine are dreptul să modifice Constituţia, şi prin ce procedură opoate modifica. În mod normal, avînd în vedere principiul simetriei, Constituţia artrebui revizuită de către organul care a adoptat-o sau cel puţin de către unul similar şidupă aceeaşi procedură sau, în orice caz, după o procedură solemnă, dificilă; acestlucru face ca o constituţie să fie rigidă, caracterul rigid fiind singurul compatibil cusupremaţia constituţiei. Există însă şi constituţii suple sau flexibile, adică modificabilepe cale parlamentară şi după aceeaşi procedură ca cea a legilor ordinare. În orice caz,iniţiatorii revizuirii, organul care o dispune şi procedura care trebuie urmată sîntprevăzute de constituţia însăşi, dispoziţiile acesteia trebuind respectate întocmaipentru ca revizuirea să fie valabilă. În cazul României iniţiativa de revizuire aparţineurmătorilor: şeful statului la propunerea Guvernului, 1/4 din numărul deputaţilor sausenatorilor, cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot provenind din cel puţin

9

jumătate din judeţele ţării, în fiecare judeţ trebuind să se înregistreze cel puţin 20.000de semnături. De la orice subiect ar proveni, iniţiativa este supusă din oficiu (de cătreiniţiatori) controlului Curţii Constituţionale sub aspectul respectării condiţiilor deformă, a celor de fond referitoare la dispoziţiile care nu pot fi revizuite şi a perioadeiîn care revizuirea nu poate avea loc, decizia prin care se constatăneconstituţionalitatea unei iniţiative de revizuire împiedicând luarea acesteia îndiscuţie în Parlament. Autorul revizuirii este Parlamentul, cvorumul de vot cerut fiindînsă majoritatea calificată de 2/3 în fiecare cameră; dacă există divergenţe întrecamere, se instituie o comisie de mediere compusă din parlamentari din ambelecamere, comisie care încearcă elaborarea unui text comun; în caz de reuşită în acestsens textul comun este supus votului separat al camerelor, cu acelaşi cvorum de 2/3;în cazul în care textul comun este respins de una din camere, precum şi în cazul încare nu s-a ajuns la un acord în urma procedurii de mediere, textul în divergenţă estesupus votului în şedinţă comună a camerelor, cvorumul fiind însă de 3/4. Dupăadoptare legile constituţionale sunt publicate în Monitorul Oficial în termen de 5 zile,nemaifiind supuse însă promulgării şefului statului, aşa cum sunt legile organice şiordinare; de asemenea, în termen de 30 de zile de la adoptare ele trebuie aprobate prinreferendum. Din punct de vedere procedural, în cele mai multe constituţii se prevedefie că revizuirea nu va putea avea loc în anumite perioade, fie că ea nu poate avea locînainte de trecerea unui anumit interval de timp de la adoptarea constituţiei, fie/şi alteformalităţi. De exemplu, Constituţia României din 1991 nu poate fi revizuită peperioada prelungirii mandatului vechiului Parlament, pe perioada stării de urgenţă, astării de asediu sau a stării de război, Constituţia franceză din 1946 interzicea iar ceadin 1958 interzice revizuirea pe tot timpul ocupaţiei teritoriului de către armatestrăine, Constituţia SUA interzice orice revizuire mai înainte de a fi trecut 21 de ani dela adoptarea ei, Constituţia franceză din 1791 prevedea că nici o iniţiativă de revizuirenu va putea fi depusă în primele două legislaturi de la adoptarea ei şi că iniţiativatrebuie reînnoită pe parcursul a încă două legislaturi, Constituţia României din 1866prevedea că necesitatea revizuirii trebuie declarată de puterea legislativă şi cădeclaraţia trebuie citită şi aprobată de 3 ori din 15 în 15 zile. De asemenea, în uneleconstituţii se prevede că revizuirea nu poate avea ca obiect anumite dispoziţii. Deexemplu, Constituţia României din 1991 interzice revizuirea dispoziţiilor referitoarela forma de guvernămînt, la limba oficială, la drepturile şi libertăţile fundamentale (însensul suprimării sau al restrîngerii lor, nu şi al extinderii lor) şi la garanţiile lor, lacaracterul suveran, independent, unitar şi indivizibil al statului român, la integritateateritorială, la pluralism şi la independenţa justiţiei, Constituţia franceză din 1958interzice revizuirea dispoziţiei referitoare la forma de guvernămînt.

Secţiunea 4. Suspendarea şi abrogarea Constituţiei

Suspendarea Constituţiei semnifică scoaterea ei din vigoare, total sau parţial,pe o perioadă determinată de timp. Există constituţii care interzic expres suspendarealor, de exemplu Constituţiile României din 1866 şi 1923, după cum sînt şi constituţiicare nu prevăd nimic în acest sens. Or, suspendarea trebuie prevăzută de constituţiaînsăşi pentru a fi valabilă juridic, în caz contrar ea echivalînd cu o lovitură de stat şi,deci, cu abandonul statului de drept şi al sistemului democratic.

Abrogarea Constituţiei semnifică scoaterea ei din vigoare cu titlu definitiv şitotal şi se produce atunci cînd este adoptată o constituţie nouă. Deci, spre deosebire delegile obişnuite, pentru care abrogarea poate fi şi parţială, în cazul legii fundamentaleea trebuie să fie totală; o abrogare parţială semnifică de fapt o revizuire (chiar mascată

10

sub forma unei adoptări), care trebuie să aibă loc, aşa cum am arătat, în condiţiileprevăzute de constituţia existentă.

CAPITOLUL V

ISTORICUL APARIŢIEI CONSTITUŢIEI ÎN GENERAL. ISTORICUL CONSTITUŢIEI ÎN ROMÂNIA

Secţiunea 1. Istoricul Constituţiei în general

Momentul în care au apărut în lume constituţiile nu este determinat cuprecizie, deoarece nu există unanimitate printre jurişti, unii luând în considerarenumai constituţiile scrise solemne iar alţii şi pe cele cutumiare sau mixte. Deasemenea, din punctul de vedere al importanţei istorice unii consideră că au întîietateConstituţiile franceze din perioada Revoluţiei de la 1789, deşi acestea au apărut dupăConstituţia americană.

Dacă luăm în considerare doar constituţiile scrise solemne, constatăm că eleapar odată cu victoria forţelor democratico-liberale în Occidentul Europei şi în StateleUnite, în secolul al XVIII-lea, în urma revoluţiilor declanşate împotriva regimurilorfeudale; avem astfel constituţiile unor state ce vor compune federaţia americană - în1776, în 1777 etc. -, Constituţia Statelor Unite din 1787, Constituţiile Franţei din1791, 1793 şi 1795, urmate de Constituţia Suediei din 1809, a Norvegiei din 1814, aŢărilor de jos din 1815 ş.a.m.d., mai toate statele europene, chiar şi cele care maiaveau încă regimuri absolutiste, recurgînd la astfel de constituţii. Dar un asemeneapunct de vedere nu ţine cont de existenţa constituţiilor cutumiare sau mixte, cuformare îndelungată în timp; dealtfel ar fi fost şi de neconceput ca statele să nu aibăpînă atunci reguli, fie şi cutumiare, care să le stabilească organizarea şi funcţionarea.Meritul mişcării constituţionaliste este, pe de o parte, acela de a fi sistematizatrespectivele reguli în formă scrisă, într-un singur document, adoptat cu procedurisolemne şi investit cu cea mai mare forţă juridică, iar pe de altă parte acela de a fiintrodus noţiunea de stat de drept, adică de stat în care puterea însăşi este supusălegilor în scopul protejării libertăţii cetăţeanului. Dacă avem în vedere toate acesteconsideraţii, remarcăm faptul că prima constituţie cunoscută din lume este ceaengleză; formarea ei a început în 1215, odată cu Magna Charta Libertatum, şi acontinuat pînă în perioada adoptării primelor constituţii scrise solemne în alte state.De fapt, ceea ce numim constituţia engleză este un ansamblu de cutume de dreptcomun (common-law), de practici constituţionale (convenţii constituţionale) şi de legiordinare (statute-law) adoptate succesiv în timp de către Parlament (cele maicunoscute legi sînt Magna Charta, Petiţia Dreptului din 1628, Legea drepturilor din1689, Habeas Corpus din 1679, Actul de stabilire din 1701 – se referă la instituireadinastiei de Hanovra i excluderea celei a Stuar ilor -, Actul de unire din 1707 – cuș țIrlanda - şi 1800 – cu Sco ia)ț , adică o constituţie mixtă.

Din punctul de vedere al formei lor, constituţiile pot fi cutumiare, scrise şimixte. Constituţiile cutumiare, cele mai vechi dintre toate, sînt cele alcătuite exclusivdin cutume (obiceiuri), adică practici repetate apărute într-o perioadă îndelungată detimp ca rezultat al evoluţiei sociale şi mergînd constant în aceeaşi direcţie. Uneoricutumele sînt codificate în culegeri sau încorporate în hotărîri judecătoreşti cu valoaremai mult sau mai puţin generală, cum este cazul în sistemul de common-law (existentîn Marea Britanie, Noua Zeelandă, Australia, Canada şi relativ în SUA). Constituţiilemixte sînt combinaţii de cutume şi acte scrise, în cadrul lor predominînd însă ca

11

număr şi forţă juridică fie cutumele, fie, dimpotrivă, actele scrise; în această ultimăvariantă cutumele sînt reduse numeric şi au doar un rol subsidiar, de completare aactelor scrise pe care în nici un caz nu le pot contrazice; la rîndul lor, actele scrise potfi legi ordinare, adoptate de Parlament, sau, mai rar, documente solemne. În fine,constituţiile scrise pot consta în acte solemne (legi fundamentale), aşa cum am arătat,sau, mai rar, în legi ordinare. Nu există la ora actuală nici un stat cu constituţieexclusiv cutumiară. Ceea ce numesc unii constituţii cutumiare sînt în realitateconstituţii mixte din prima variantă.

Începînd cu secolele XVII-XVIII juriştii au început să considere canecorespunzătoare constituţiile cutumiare, acestea fiind neclare, incomplete, incerte înprivinţa existenţei unor cutume sau a sferei de aplicare a cutumelor (de exemplu, aşa-numita "lege salică" privind succesiunea exclusiv masculină la tron, în Franţa, a fostmultă vreme contestată, dovadă stînd numărul mare de lupte pentru tron). Ele sînt încontinuă mişcare, pentru că se mulează pe evoluţia societăţii, şi tocmai de aceea nureprezintă limite ferme pentru puterea politică. Acest ultim aspect nu trebuie însăabsolutizat, el depinzînd de mentalitatea societăţii respective: astfel, în Angliatradiţiile privind drepturile şi libertăţile individuale au fost mai respectate şi li s-aconferit o valoare mai mare decît documentelor scrise, în timp ce în alte ţări constituţiiscrise şi rigide nu au fost capabile să oprească abuzurile puterii.

Doctrina juridică a început deci să reclame constituţii scrise solemne, acesteaavînd meritul de a putea fi clare, certe, permanente şi relativ intangibile; relativa lorintangibilitate presupune că ele pot fi modificate numai după o procedură solemnă,clară şi dificilă, asemănătoare cu cea după care au fost adoptate; aceasta le conferă uncaracter rigid, deci stabilitate şi superioritate asupra voinţei guvernanţilor. La origineamişcării constituţionaliste au stat teoriile contractului social, conform cărora statul nueste altceva decît rezultatul unei înţelegeri între indivizi, viitorii cetăţeni; or, pentru afi eficace, înţelegerea trebuie să aibă formă scrisă, consemnînd clar drepturilesusceptibile de limitări în interes public şi limitele acestor drepturi, drepturile care nusînt susceptibile de limitări şi drepturile pe care cetăţenii le abandonează integralstatului (cum este cel de a-şi face singur dreptate prin folosirea constrîngerii).

Secţiunea 2. Istoricul Constituţiei în România

Avînd în vedere că epoca modernă a început în România mai tîrziu faţă deOccidentul şi Centrul Europei, din cauza dominaţiei otomane, o constituţie în sensulmodern al cuvîntului (adică de act solemn scris) a apărut tot tîrziu, în a doua jumătatea secolului al XIX-lea. Astfel, după lovitura de stat a lui Cuza din 1864 este adoptat"Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris" (aceasta datînd din 1858), constituţiede tip statut, aprobată prin plebiscit, care acorda puterea legislativă reprezentanţeinaţionale (bicamerale) şi domnitorului. Această constituţie nu avea un conţinut foarteamplu, de exemplu nu cuprindea drepturile şi libertăţile cetăţeanului şi nici principiireferitoare la organizarea întregii societăţi, ci numai reguli de organizare şifuncţionare a organelor statului. În 1866, odată cu abdicarea lui Cuza şi venirea unuiprincipe străin pe tronul României, se adoptă o nouă constituţie. Aceasta stipula cătoate puterile emană de la naţiune, care îşi exercită suveranitatea – adică puterealegislativă – prin rege şi prin reprezentanţii ei aleşi în Parlament. Monarhia erainstituită pe criteriul eredităţii, al primogeniturii masculine şi al provenienţei exclusivstrăine. Lucru important, erau înscrise în ea drepturile şi libertăţile fundamentale alecetăţenilor. Constituţia din 1923 a fost adoptată în urma creării statului naţional unitarromân în 1918, fără însă a se respecta procedurile prevăzute de Constituţia din 1866,

12

deşi ea reprezenta în fapt o revizuire a acesteia din urmă (chiar dacă deghizată subforma unei adoptări); din acest motiv doctrina a considerat-o nelegală. Constituţia din1923 se deosebeşte de cea anterioară prin faptul că introduce votul aşa-zis universalpentru alegerea Parlamentului şi controlul de constituţionalitate asupra legilorexercitat de instanţa supremă (Curtea de Casaţie), plus alte modificări de mai micăimportanţă, în rest fiind foarte asemănătoare. În urma instaurării dictaturii regale a luiCarol al II-lea este adoptată şi aprobată prin plebiscit Constituţia din 1938. Aceasta,deşi prevede că puterile emană de la naţiune, prevede totodată că naţiunea le exercităprin intermediul regelui; Parlamentul, compus în parte din persoane alese prin votorganizat pe profesii (bresle), în parte din persoane numite de rege şi în parte dinmembri de drept, nu mai este reprezentantul naţiunii ci al regelui, care îi deleagăexerciţiul puterii legislative; regele are în exclusivitate iniţiativa legislativă, iniţiativade revizuire a Constituţiei şi poate emite decrete-legi (acte cu valoare de lege) în oricedomeniu între sesiunile Parlamentului. Se restrîng drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.În urma evenimentelor din 1939-1940 Constituţia din 1938 este suspendată: se reducputerile regelui, cele două camere ale Parlamentului sînt dizolvate şi este investit cudepline puteri primul ministru, care devine şi conducător al statului; nu este adoptatăînsă o altă constituţie. Suspendarea durează pînă în 1944, cînd Constituţia din 1938este abrogată iar cea din 1923 este repusă în vigoare, fiind completată însă cu acteconstituţionale, unele cu caracter tranzitoriu. Se înfăptuieşte reforma agrară, sereorganizează Parlamentul în sensul că devine unicameral, femeile dobîndesc drept devot, se adoptă o nouă lege electorală, care instituie votul universal în sensul propriu alcuvântului; în 1947 este abolită monarhia şi instituită republica, cu consecinţaabrogării Constituţiei din 1923 şi a modificării structurii executivului, funcţia de şef alstatului fiind preluată de prezidiul Marii Adunări Naţionale (noul legislativ), căruia ise subordonează guvernul. Constituţia din 1948, prima constituţie comunistă, esteadoptată de Marea Adunare Naţională; ea instituie un regim de tip totalitar şi prevedenaţionalizarea şi planificarea economiei, menţinînd însă formal drepturile şi libertăţilecetăţenilor. Nu mai există separaţia puterilor, nici pluralismul politic, nici controlul deconstituţionalitate. Constituţiile din 1952 şi 1965 merg pe aceeaşi linie, ele fiindadoptate în urma schimbărilor ce au avut loc pe plan economic: în 1948 au avut locnaţionalizări în toate sectoarele industriei şi comerţului i chiar în privin a imobilelorș țde inute de unele categorii de persoane ț iar în 1962 s-a încheiat cooperativizareaagriculturii, proprietatea privată în economie reducîndu-se astfel pînă aproape dedispariţie.

În urma evenimentelor din decembrie 1989, care au înlăturat regimul comunistdin România, s-a abrogat parţial Constituţia din 1965, în vigoare în acel moment, şi s-a preconizat adoptarea uneia noi; pînă la data respectivă ţara urma să fie guvernatăparţial de Constituţia din 1965 şi parţial de acte constituţionale tranzitorii. S-aureinstaurat pluralismul politic, separaţia puterilor (implicit), statul de drept, caracteruldemocratic şi liberal al statului atît pe plan politic cît şi economic. Pînă la organizareade alegeri libere pentru o adunare constituantă, atribuţiile legislative şi de control alguvernului au fost exercitate de Consiliul Frontului Salvării Naţionale, organismsocial-politic născut în timpul evenimentelor din decembrie 1989; pe plan localputerea deliberativă era exercitată de consiliile teritoriale ale Frontului iar ceaexecutivă de primarii existenţi. Frontul a fost ulterior înlocuit cu Consiliul Provizoriude Uniune Naţională. Adunarea Constituantă rezultată din alegerile desfăşurate în mai1990 a îndeplinit, pe lîngă misiunea de a elabora o nouă constituţie, şi un rol legislativtemporar. Constituţia din 1991 a fost supusă aprobării prin referendum şi a intrat în

13

vigoare la 8.12.1991, dată la care a fost abrogat ceea ce mai rămăsese în vigoare dinConstituţia din 1965. În 2003 a avut loc revizuirea Constituţiei din 1991.

Tot ceea ce se va studia de acum înainte se va face pe baza ei.

CAPITOLUL VI

STRUCTURA DE STAT, FORMA DE GUVERNĂMÎNT,ORGANIZAREA TERITORIULUI.

Secţiunea 1. F orma de guvernă mânt

În dreptul constituţional, prin formă de guvernămînt se înţelege modul deconstituire a funcţiei de şef al statului şi de exercitare a ei în relaţia cu adunările alesereprezentative. Cele mai cunoscute forme de guvernămînt sînt monarhia şi republica.

Monarhia se caracterizează prin existenţa în funcţia de şef de stat a unuimonarh - cu diverse denumiri -, care poate fi ereditar sau electiv, în acest ultim cazalegerea fiind pe viaţă. Caracterul ereditar al funcţiei presupune transmiterea puteriide la titular la rudele sale care au gradele prevăzute de reguli, într-o anumită ordine aacestor grade. În ceea ce priveşte caracterul electiv, alegerea poate avea loc în diversemoduri. Monarhia poate fi absolută sau limitată. Cea absolută presupune că toateputerile sînt concentrate în monarh, acesta nefiind limitat nici de normele pe care leadoptă. Acest tip de monarhie a fost predominant în Evul Mediu, pînă la Revoluţiafranceză, în epoca modernă subzistînd doar Imperiul ţarist şi cel otoman. Monarhialimitată presupune că puterea monarhului este concurată de alte puteri ale statului, înprimul rînd de organul reprezentativ al naţiunii (adunare, parlament etc.), conformunei constituţii, existînd mai multe variante: cea în care monarhul are un rolpreponderent, cea în care monarhul şi organul reprezentativ au o poziţie egală –puterea de legiferare aparţinîndu-le în comun - şi cea în care monarhul are un rolredus, simbolic. Acest din urmă tip se întîlneşte azi în statele democratice. Exemple destate europene cu formă de guvernămînt monarhică: Marea Britanie, Olanda, Belgia,Spania, Suedia, Norvegia, Danemarca, Luxemburg, Liechtenstein, Monaco.

Republica se caracterizează prin alegerea periodică a şefului statului, acestapurtînd de regulă denumirea de preşedinte. Alegerea se poate face direct de electorat,de organul reprezentativ sau de un corp electoral special, diversele modalităţideterminînd şi clasificările republicii.

Republica parlamentară presupune alegerea şefului statului fie de cătreparlament, fie de către un colegiu electoral special în care predomină reprezentanţi aiparlamentului; poziţia lui este, din acest motiv, inferioară celei a parlamentului.Exemple: Italia, Germania, Finlanda, Ungaria. Republica prezidenţială şi cea semi-prezidenţială presupun alegerea şefului statului de către electorat, adică prin votdirect, sau de către un corp electoral special ales la nivelul electoratului, adică prin votindirect. În felul acesta preşedintele dobîndeşte o legitimitate egală cu cea aparlamentului, prerogativele sale fiind mari. Caracterul prezidenţial sau semi-prezidenţial vine de la existenţa sau inexistenţa unui prim-ministru, adică a unui şef alguvernului, prerogativele şefului statului fiind stabilite şi în funcţie de acest aspect.Exemple de republici de tip prezidenţial: Statele Unite, statele din America Centrală şide Sud; exemple de republici de tip semi-prezidenţial: Franţa şi, într-o măsură maiatenuată, România.

14

Funcţia de preşedinte este de regulă individuală (unipersonală), dar poate fi înmod excepţional şi colegială, de exemplu în fosta Iugoslavie, în România sub imperiulConstituţiei din 1948, în Elveţia.

Secţiunea 2. Structura de stat

Un element esenţial al statului este teritoriul. Structura de stat este tocmaiorganizarea puterii în raport cu teritoriul. Ea formează obiect de cercetare atît pentrudreptul constituţional cît şi pentru dreptul internaţional, acesta din urmă fiind interesatîn identificarea subiecţilor raporturilor juridice născute în sfera sa. Din punctul devedere al structurii de stat statele se împart în unitare sau simple şi federative saucompuse sau complexe.

Statul unitar se caracterizează prin aceea că, deşi împărţit în unităţiadministrativ-teritoriale care pot fi relativ autonome, această autonomie nuechivalează cu suveranitatea internă: organele deliberative locale nu au puterelegislativă, autonomia lor fiind consacrată şi limitele acesteia fiind stabilite deconstituţia adoptată la nivel central – singura existentă – şi de legile emise de putereacentrală. Astfel, există un singur nivel de organe centrale, adică un singur parlament,un singur guvern, un singur şef de stat, o singură instanţă judecătorească supremă.Există, de asemenea, o singură cetăţenie. Exemple: România, Ungaria, Polonia,Bulgaria, Franţa, Norvegia, Suedia, Finlanda, Danemarca.

Statul compus sau federativ se compune din două sau mai multe entităţi (carepot purta diferite denumiri: state, landuri, regiuni, provincii, cantoane etc.) a cărorautonomie o depăşeşte pe cea a unităţilor administrative din statele unitare, astfel căexistă două nivele de organe centrale ale puterii, nivelul federaţiei în ansamblul său şinivelul entităţilor sale: două parlamente, două guverne, două instanţe judecătoreştisupreme; nu există însă doi şefi de stat, deoarece şeful statului este expresia acestuiadin urmă iar statul este unul singur. Parlamentul federaţiei este întotdeauna bicameral,o cameră fiind aleasă prin vot universal, direct sau nu, iar cealaltă fiind alcătuită dindelegaţi ai componentelor federaţiei (ai parlamentelor sau ai guvernelor lor) deoarecele reprezintă pe acestea. Există două cetăţenii, cea a federaţiei şi cea a componentelorsale, ele implicîndu-se reciproc. În cadrul entităţilor componente se menţin,bineînţeles, şi unităţi administrativ-teritoriale conduse de organe locale. Numaifederaţia este de regulă subiect de drept internaţional, astfel că raporturile dintre ea şicomponentele sale sînt de drept intern, stabilite printr-o constituţie, chiar dacăfederaţia a putut lua naştere printr-un tratat, act de drept internaţional; deci,componentele sale beneficiază de suveranitatea internă dar nu şi de cea externă. Pe dealtă parte, atribuţiile cele mai numeroase aparţin componentelor federaţiei, aceastafiind guvernată de principiul subsidiarităţii: ea este competentă numai în măsura strictnecesară asigurării coeziunii statului, de exemplu în materie de apărare şi politicăexternă, de monedă, de comerţ exterior, de căi ferate, de poştă etc. Componentelepăstrează dreptul de a se retrage din federaţie. Exemple de state federale: StateleUnite, Australia, Germania, Austria, Belgia, Canada, Elveţia, Federaţia Rusă, fostaURSS, fosta Iugoslavie atât înainte cât şi după 1990, fosta Cehoslovacie.

Pot fi considerate variante ale statelor compuse acelea în care există uneleregiuni sau zone autonome fără ca întregul teritoriu să fie federalizat; e necesar, însă,ca autonomia acestor regiuni sau zone să echivaleze cu o suveranitate internă, deci săfie la fel de mare ca cea a componentelor unei federaţii. Exemple: Sco ia în cadrulțMarii Britanii, Tirolul de Sud în cadrul Italiei, Catalonia în cadrul Spaniei. Pe de altăparte, chiar în statele federale pot exista, în afară de componentele lor care sînt

15

subiecte ale federaţiei şi în cadrul acestor componente, regiuni sau zone autonome; elenu alcătuiesc însă un al treilea nivel de organe centrale ale puterii, autonomia lor încadrul respectivei componente a federaţiei nefiind echivalentă cu suveranitatea aceleicomponente în cadrul federaţiei, deşi depăşeşte simpla descentralizare întîlnită înstatele unitare. Exemple: Kosovo şi Voievodina în cadrul Serbiei, care a fostcomponentă a federaţiei iugoslave; Cecenia, Inguşetia etc, regiuni în cadrul fosteirepublici ruse, ea însăşi membră a fostei U.R.S.S.

Din punct de vedere istoric, federaţiile au luat naştere fie prin unirea a douăsau mai multor state suverane – eventual legate înainte prin relaţii de tip confederativ-, fie prin transformarea unor state unitare. Exemple din prima variantă: Statele Unite,Elveţia, Germania, fosta URSS, fosta Iugoslavie, fosta Cehoslovacie. Exemple din adoua variantă: Belgia, actuala Federaţie Rusă.

Asociaţiile de state nu sînt fenomene ale vieţii statale interne ci fenomene alevieţii internaţionale, componentele lor continuînd să rămînă subiecte distincte de dreptpe plan internaţional. Ele cunosc mai multe variante, cele mai răspîndite fiind uniuneapersonală, uniunea reală, confederaţia i organiza ia internaș ț țională. Ceea ce le estecomun tuturor acestora este faptul că statele asociate sînt legate între ele prin raporturide drept internaţional public, ele rămînînd subiecte ale dreptului internaţional chiardacă au o constituţie comună şi chiar dacă asociaţiile respective sînt şi ele subiecte aledreptului internaţional.

Uniunea personală presupune existenţa unui şef de stat comun pentru statelemembre. În trecut ea era frecventă, fiind consecinţa combinată a legilor de succesiunela tron şi a căsătoriei – teritoriul statului se moştenea ca un bun – sau a alegerii, cîndtronul era electiv. Exemple: Anglia şi Hanovra între 1714 şi 1837 (începînd cu regeleGeorge I şi pînă la regina Victoria), Olanda şi Luxemburg între 1890 şi 1915, Belgia şiCongo între 1885 şi 1908, Suedia, Danemarca şi Norvegia (cîte două sau toate trei),Spania şi Imperiul Romano-Germanic (Carol Quintul), Spania şi Austria (acelaşi).

Uniunea reală presupune un şef de stat şi alte organe comune, ea putînd aveapersonalitate juridică internaţională distinct de statele care o compun; de obiceicompetenţele sale privesc politica externă, apărarea, finanţele etc., de aceea unii ausituat această formă în categoria federaţiilor. Exemple: Principatele Române între1859 şi 1862; Austria şi Ungaria între 1867 şi 1918; Norvegia şi Suedia între 1815 şi1905; Commonwealth-ul britanic (format între Marea Britanie i foste coloniișdevenite state suverane, plus teritorii dependente de Marea Britanie) azi.

Confederaţia presupune de asemenea existenţa unor organe comune, acesteafiind însă mai importante decît în cazul uniunii reale (de exemplu o adunarereprezentativă); ea poate avea în plus o constituţie comună. Ca şi uniunea reală, eapoate avea personalitate juridică externă proprie. Exemple: confederaţia americană (astatelor din viitoarele Statele Unite) între 1778 şi 1787; confederaţia germanică între1815 şi 1871; confederaţia elveţiană între 1291 şi 1848; confederaţia Senegambia(Senegal şi Gambia) între 1981 şi 1982; confederaţia Republica Arabă Unită (Egipt,Siria şi Yemen) între 1958 şi 1961.

În general, confederaţiile şi uniunile reale au avut şi au o existenţă precară, fiedesfiinţîndu-se (cazul Senegambiei, al R.A.U., al Austro-Ungariei), fie transformîndu-se în state de regulă federale şi prin excepţie unitare (cazul Principatelor Române, alElveţiei, al Statelor Unite, al Germaniei).

Organiza ia internaț țională are personalitate internațională proprie și organecomune, acestea din urmă putând avea doar dreptul de a emite recomandări sau, cuaprobarea statelor, acte obligatorii pentru state i particulari, caz în care vorbim deșorganizații de cooperare, respectiv dreptul de a emite, pe lângă recomandări, i acteș

16

obligatorii pentru state și particulari fără aprobarea statelor, caz în care vorbim deorganiza ii suprana ionale. În cadrul organiza iilor de cooperaț ț ț re statele adoptăconven ii interna ionale.ț ț

În ceea ce priveşte România, Constituţia stipulează că este stat unitar şiindivizibil: unitar deoarece, deşi unităţile sale administrativ-teritoriale beneficiază deautonomie în gestionarea resurselor locale, există un singur parlament, un singurguvern, un singur for judecătoresc suprem şi o singură cetăţenie; indivizibil deoarecenici teritoriul i nș ici populaţia nu pot fi înstrăinate, după cum pe teritoriul ţării nu potfi colonizate sau strămutate populaţii străine.

Secţiunea 3. Organizarea teritoriului

Organizarea teritoriului este determinată de structura de stat, adică de formasimplă sau compusă a statului. Baza unităţilor administrativ-teritoriale o constituienumai porţiunile de teritoriu delimitate astfel, nu şi populaţia care le locuieşte; aceastadeoarece populaţia nu constituie în integralitatea ei baza puterii de stat, numaicetăţenii fiind implicaţi în exercitarea acesteia, nu şi străinii şi apatrizii; în plus,delimitările teritoriale sînt fixe, în timp ce populaţia este mobilă. Populaţia reprezintădoar un criteriu pentru împărţirea teritoriului, alături de alte criterii (economice,geografice, istorice etc.).

În trecut se folosea noţiunea de organizare administrativ-teritorială, deoarecedelimitarea teritorială servea exclusiv exercitării pe plan local a puterii administrativecentrale, sistemul fiind centralizat. Această noțiune nu mai este însă adecvată astăzi,deoarece trebuie avută în vedere autonomia locală caracterizată prin existenţa unororgane deliberative şi reprezentative, alese pe plan local prin vot universal direct, şiprin existenţa unor organe administrative alese direct de populaţie sau de organeledeliberative şi subordonate acestora din urmă. Deci, nu toate organele locale maireprezintă în teritoriu organele centrale.

Organizarea teritorială a devenit necesară în urma extinderii unor state, pe de oparte, iar pe de altă parte în urma creşterii rolului statului în viaţa socială; fiind tot mainumeroase cererile de prestare a unor servicii de către stat, organele de statcompetente în acest sens au fost distribuite în teritoriu, limitele unităţilor rezultate dinîmpărţirea teritoriului devenind limitele competenţei teritoriale a organelor respective.

Din punct de vedere istoric, prima organizare a teritoriului în sensul modern alcuvîntului a fost realizată în vremea lui A.I.Cuza, unităţile teritoriale fiind judeţele,plăşile şi comunele, acestea din urmă fiind urbane şi rurale. În 1938 este adăugat şiţinutul, unitate superioară judeţului, dar desfiinţat în 1940. În 1950 se instituieregiunile, raioanele, oraşele şi comunele iar în 1968 se revine la judeţe, oraşe şicomune, aceasta fiind deocamdată ultima organizare a teritoriului.

Judeţul, împărţit în oraşe şi comune, are un rol de coordonare şi control alcomponentelor sale, acestea nefiindu-i propriu-zis subordonate. Judeţele sînt în aşa feldelimitate ca suprafaţă, număr de locuitori, relief-climă şi resurse materiale încît să fieviabile pe plan economic şi să asigure satisfacerea nevoilor locale. ActualmenteRomânia are 41 de judeţe şi capitala, care este echivalentă cu un judeţ i esteș împărţităîn sectoare echivalente cu oraşele.

Cea mai importantă componentă în cadrul judeţului este oraşul, deosebit decomună prin aceea că este mai dezvoltat sub aspect economic şi are o viaţă socialămai complexă. Cele mai importante oraşe sînt declarate municipii; de asemenea, celmai important ora într-un jude este declarat ș ț reşedinţă de judeţ; acolo se află sediul

17

organelor alese pe plan judeţean şi cel al organelor ce reprezintă la nivel judeţeanorganele centrale ale puterii.

Comuna reuneşte populaţia rurală ce alcătuieşte o comunitate de interese şitradiţii; ea se compune din unul sau mai multe sate, în acest ultim caz satul cel maiimportant fiind cel care dă numele comunei şi reşedinţa acesteia – deci locul în care seaflă sediul organelor alese pe plan comunal.

În anumite condiţii geografice (climaterice, hidrografice, de relief etc.) unelelocalităţi pot fi declarate staţiuni balneo-climaterice; ca şi municipiile, ele nureprezintă însă unităţi teritoriale distincte.

CAPITOLUL VII

SEPARAŢIA PUTERILOR ÎN STAT

Teoria separaţiei puterilor a apărut odată cu filosofia iluministă, fiindîndreptată împotriva absolutismului feudal; ea este strîns legată de noţiunea de stat dedrept, acesta presupunînd o împărţire, o distribuire a puterilor (funcţiilor) tocmaipentru a se asigura respectarea libertăţilor individuale. Monarhia absolută însemnaconcentrarea tuturor atribuţiilor statului în persoana monarhului, care avea olegitimitate considerată divină. Separaţia înseamnă dispersarea atribuţiilor nu neapăratîn persoane diferite cît în organe diferite şi autonome unele faţă de altele, existîndposibilitatea ca o persoană să cumuleze funcţii ale mai multor organe (deşi aceasta nueste totuşi dezirabil). Teoria separaţiei a avut un rol decisiv în promovarea sistemuluidemocratic şi reprezentativ, în cadrul căruia suveranitatea – adică puterea supremă,cea legislativă – rezidă în naţiune şi este exercitată prin reprezentanţii acesteia aleşiprin vot universal.

Primul care a formulat această teorie a fost englezul J.Locke în cartea "Eseuasupra guvernării civile" din 1690, el vorbind însă numai de puterea legislativă şi decea executivă (considera puterea judecătorească mai puţin importantă, ea fiind înoptica lui o anexă a executivului). Abia francezul Montesquieu împarte puterile în trei,în lucrarea sa "Despre spiritul legilor" din 1748: puterea legislativă are dreptul de aface legi, de a le modifica şi abroga pe cele existente; puterea executivă declară războişi încheie pace, ia măsuri pentru asigurarea securităţii interne şi preîntîmpină atacurileexterne; puterea judecătorească pedepseşte faptele antisociale (infracţiunile) şisoluţionează conflictele dintre particulari. Aceste puteri trebuie să se poată îngrădireciproc, ideea lui Montesquieu fiind că "puterea opreşte puterea": de exemplu,executivul să aibă un drept de veto asupra legilor şi să poată dizolva legislativul,legislativul să fie format din două camere, legea urmând să fie rezultatul acorduluiamîndurora, şi să poată destitui executivul prin vot de blam (moţiune de cenzură),puterea judiciară să fie numită de una din celelalte două puteri dar să poată controlaactele lor etc. Dar separarea nu înseamnă doar autonomie în îndeplinirea unor funcţiidistincte ci şi colaborarea permanentă între puteri (organe); ea mai presupune unanumit echilibru între ele - nu egalitate -, fiind necesar ca nici o putere (organ) să nuaibă o preeminenţă covîrşitoare asupra celorlalte. În funcţie de aceste aspecteseparaţia poate fi mai rigidă sau mai suplă; în acest din urmă caz o putere (organ)poate participa la exercitarea atribuţiilor alteia sau o persoană poate exercita funcţiiaparţinînd unor organe diferite (de exemplu, în unele state şeful statului are dreptul dea aproba legile, membrii guvernului trebuie să fie sau pot fi şi membri aiparlamentului). De fapt, problema caracterului rigid sau suplu se pune numai înraporturile dintre şeful statului, guvern şi parlament. În acest sens se distinge între

18

regimuri de tip prezidenţial, regimuri de tip parlamentar şi regimuri de tip semi-prezidenţial.

Regimurile de tip prezidenţial se caracterizează prin faptul că şeful statuluieste ales prin vot universal, ca legislativul, avînd astfel o legitimitate egală cu aacestuia din urmă. El este şeful guvernului şi în acelaşi timp al executivului, deoareceguvernul şi executivul se confundă aici iar funcţia de prim-ministru lipseşte (executivmonocefal). Guvernul nu răspunde în faţa parlamentului, deci nu poate fi demis de el,compoziţia sa politică nu depinde de rezultatul alegerilor parlamentare şi de aceea elnu are nevoie de investitura parlamentară; membrii săi nu pot fi şi membri aiparlamentului. Parlamentul nu poate fi nici el dizolvat de executiv, dar şeful statuluiare un drept de veto relativ asupra legilor, în sensul că veto-ul poate fi înlăturat printr-un quorum mai ridicat. În cazuri excepţionale şeful statului poate fi destituit deparlament. Se observă o separare rigidă, în care puterile sînt echilibrate iarcolaborarea între ele este slabă.

Regimurile de tip parlamentar presupun fie existenţa unui monarh în funcţia deşef de stat, fie existenţa unui preşedinte ales de către parlament sau de un colegiuelectoral în care este implicat şi parlamentul. Şeful statului nu este nici şef alguvernului şi nici parte a lui, primul-ministru îndeplinind acest rol; el este însă parte aexecutivului iar în unele state chiar şef al acestuia, noţiunea de "executiv" înglobând-oaici pe cea de "guvern" (executiv bicefal). Guvernul răspunde în faţa parlamentului,ceea ce înseamnă că poate fi demis de acesta, iar compoziţia sa politică reflectămajoritatea parlamentară; membrii săi pot fi şi membri ai parlamentului. Deasemenea, guvernul poate avea dreptul de a emite acte echivalente cu legile ca forţăjuridică, ceea ce nu se întîmplă în regimurile de tip prezidenţial. Parlamentul poate fidizolvat de guvern sau de şeful statului, dar la rîndul lui poate destitui guvernul şi peşeful statului. Separaţia este mai suplă aici, funcţiile diferitelor organe interferează,ceea ce le obligă la colaborare.

Regimurile de tip semi-prezidenţial combină trăsături ale celor două tipuri demai sus: şeful statului este ales prin vot universal şi are prerogative mari, dar totodatăeste parte sau şef al executivului şi coexistă în acest sens cu un prim-ministru şef deguvern. Guvernul este expresia majorităţii parlamentare şi răspunde în faţaparlamentului; el poate avea dreptul de a emite acte cu valoare de lege. Parlamentulpoate fi dizolvat de şeful statului, dar şi el poate destitui guvernul şi în anumite cazuriîl poate suspenda, eventual chiar destitui, pe şeful statului.

Există însă şi nuanţe ale acestor tipuri. România este considerată o formăatenuată a regimului de tip semi-prezidenţial.

Separaţia puterilor, în măsura în care priveşte raporturile parlament-guvern-şeful statului, este inexistentă în regimurile nedemocratice – autoritare sau totalitare -,dar şi în regimurile bazate pe democraţia directă, numite regimuri "de adunare". Înprimul caz puterile sînt concentrate în mîinile şefului statului – dictatorul – care este şişeful guvernului, parlamentul putînd exista, dar cu rol decorativ, sau putînd lipsi,deoarece dictatura poate fi făţişă sau mascată. În al doilea caz puterile se concentreazăîn organul ales de popor – adunarea -, guvernul fiind o simplă anexă a acesteia,deoarece adunarea însăşi este un reprezentant cu puteri îngrădite; mandatul său este detip imperativ iar legile sînt aprobate adesea prin referendum.

Teoria separaţiei este astăzi criticată din mai multe motive. Se aduce caargument exemplul statelor cu separaţie suplă, apoi se afirmă că în zilele noastre auapărut instituţii şi organe care nu se încadrează în niciuna din cele trei puteri clasice(jurisdicţiile constituţionale, curţile de conturi, diverse organe administrativeautonome etc.), în fine se afirmă că teoria a fost elaborată într-o perioadă în care nu

19

existau partide politice; or, deşi acestea nu sînt organe de stat, participă la cucerirea şiexercitarea puterii de stat, reprezentanţii naţiunii fiind aleşi prin intermediul lor;consecinţa este că separarea nu mai are loc între parlament şi guvern, ci întremajoritate, care este parlamentară şi guvernamentală în acelaşi timp, şi opoziţie sauminoritate. Indiferent însă de aceste critici, teoria nu şi-a pierdut din rezonanţă însânul opiniei publice şi al clasei politice, fiind înscrisă în constituţiile statelordemocratice sau consacrată implicit în ele. Constituţia României o consacră expres înurma revizuirii din 2003, pînă atunci consacrarea fiind implicită.

CAPITOLUL VIII

PUTEREA LEGISLATIVĂ.PARLAMENTUL,

ORGANIZARE, FUNCŢIONARE, ATRIBUŢII

Parlamentul este expresia voinţei suverane a naţiunii, instrumentul prin careaceasta îşi exercită suveranitatea altfel inalienabilă; de aceea membrii săi sînt – sau artrebui să fie – aleşi prin vot universal, direct sau indirect, în caz contrar neputîndu-sevorbi de un organ reprezentativ al poporului. Existenţa lui este necesară în sistemeledemocratice în măsura în care naţiunea nu-şi poate exercita suveranitatea în moddirect legiferînd ea însăşi. De aceea doctrinarii au imaginat în locul democraţieidirecte democraţia reprezentativă, numai aceasta fiind compatibilă cu existenţa unorstate relativ întinse sau cu populaţie numeroasă; ca un corectiv şi totodată ca ogaranţie că reprezentanţii poporului nu se vor îndepărta prea mult de voinţa acestuia,s-a adăugat referendumul, modalitate a democraţiei directe.

Secţiunea 1. Organizare

Parlamentul României este bicameral, cele două Camere – Camera Deputaţilorşi Senatul – fiind alese în acelaşi mod şi avînd atribuţii uşor deosebite. Organizareainternă este expresia autonomiei lor, fiecare Cameră avînd propriul său regulament; înplus, ţinînd cont de faptul că unele şedinţe sînt comune, există şi un regulament alşedinţelor comune. Toate organele interne ale Parlamentului reflectă structura luipolitică, în sensul că partidele politice se regăsesc în ele în funcţie de procentul devoturi dobîndit în alegeri.

Un element al structurii interne a Parlamentului, mai precis al celei aCamerelor, îl reprezintă grupurile parlamentare, existente în fiecare Cameră şiconstituite fie exclusiv din membri ai aceluiaşi partid, fie din membri ai unor partideapropiate ca doctrină, fie din independenţi grupaţi între ei tot pe afinităţi doctrinare.Afilierea la un grup sau constituirea de grupuri este un drept, de aceea este posibilă şitrecerea de la un grup la altul, cu condiţia ca astfel să nu fie introdus în Parlament unpartid care nu a trecut pragul electoral sau care nu a obţinut deloc voturi în alegeri; cualte cuvinte, nu este posibilă constituirea de grupuri ale unor partide inexistente înParlament. Trecerea de la un grup la altul este posibilă datorită caracteruluireprezentativ al mandatului (vezi ulterior). Un parlamentar nu poate face parte însădin mai multe grupuri politice. Fiecare grup îşi alege un preşedinte sau un purtător decuvînt, care vorbeşte la şedinţe în numele grupului. Grupurile prezintă importanţă înmăsura în care pot ca atare participa la lucrările diverselor organe interne aleParlamentului, face propuneri, aduce amendamente etc.

20

Biroul este o altă componentă internă a Parlamentului, existentă la nivelulfiecărei Camere în parte; în cazul şedinţelor comune se constituie de asemenea unbirou dar numai pentru conducerea lor, deci pe durata lor. Biroul fiecărei Camere esteales pe durata unei legislaturi – preşedintele - sau a unei sesiuni – ceilalţi membri -,fiind compus din: preşedinte, vicepreşedinţi, secretari şi chestori. Preşedintelebiroului, care este şi preşedintele Camerei respective, are atribuţii de prezidare alucrărilor Camerei şi a celor ale biroului, de luare a măsurilor de ordine, de supunerela vot a unei probleme, de anunţare a rezultatului votului, de convocare a Camerei însesiune, de reprezentare a ei în relaţiile externe şi în relaţiile cu celelalte autorităţipublice, de semnare a legilor şi altor acte adoptate de Cameră(e). Biroul în ansamblulsău propune Camerei data de începere şi de închidere a sesiunii, cere preşedinteluiconvocarea unei sesiuni extraordinare, supune spre aprobarea Camerei regulamentulintern şi proiectul de buget al Camerei, pregăteşte lucrările Camerei – în care scopdistribuie propunerile şi proiectele de legi împreună cu rapoartele comisiilor despecialitate şi întocmeşte proiectul ordinii de zi -, aprobă statul de funcţii şiregulamentul serviciilor Camerei, conduce şi controlează aceste servicii etc.Secretarul biroului – care este şi secretarul Camerei respective – face apelul deprezență, întocmeşte lista înscrierilor la cuvînt, notează ceea ce s-a discutat laşedinţele Camerei şi ale biroului şi rezultatele votărilor, ţine evidenţa hotărîrilor luateetc. Chestorii au un rol de control financiar, ei supraveghind modul de gestionare apatrimoniului Camerei.

Comisiile sînt organe importante de lucru ale Parlamentului. Există patru tipuride comisii: permanente, temporare, de anchetă şi de mediere. Primele două categoriiau rolul de pregătire a lucrărilor Camerelor. În acest sens ele avizează propunerile şiproiectele legislative şi amendamentele aduse la acestea, respectiv întocmesc rapoarteasupra lor; diferenţa între un raport şi un aviz este aceea că primul este întocmit decătre comisia competentă în exclusivitate sau în principal pentru problema discutată,în timp ce al doilea este dat de comisia al cărei profil are o legătură cu problemadiscutată fără ca aceasta să constituie însă obiectul ei. Diferenţa între comisiilepermanente şi cele temporare este aceea că primele sînt constituite pe specialităţi, întimp ce celelalte sînt create pentru o problemă determinată apărută ad-hoc.Organizarea şi funcţionarea lor sînt însă aceleaşi: în structura lor intră un preşedinte,vicepreşedinte(ţi), secretari, un birou; şedinţele nu au caracter public dar la ele potparticipa, în afară de membrii lor, specialişti pe problemele discutate, miniştri,parlamentarii care au făcut propunerile în discuţie şi care nu sînt membri,reprezentanţi ai mass-media etc.; rapoartele şi avizele comisiilor sînt prezentate înplenul Camerelor de către raportori, ele conţinînd fie propuneri de admitere ca atare aproiectelor, fie propuneri de respingere a lor, fie propuneri de admitere cuamendamente. Bicameralismul a impus crearea unor comisii mixte sau comune celordouă Camere, cu acelaşi rol şi caracter ca cele prezentate. Un parlamentar trebuie săfacă parte din cel puţin o comisie permanentă. Comisiile de anchetă au rolul de aefectua anchete pe diferite probleme supuse Parlamentului, chiar dacă acesta nu ecompetent pentru acele probleme. Ele pot cita orice persoană care cunoaşteîmprejurări de natură să ducă la aflarea adevărului, cu excepţia anumitor autorităţipublice, şi au dreptul de a recurge la experţi; orice persoană care deţine un mijloc deprobă are obligaţia de a-l prezenta comisiei de anchetă şi orice instituţie are obligaţiade a ajuta această comisie, la solicitarea ei, în condiţiile legii. În fine, comisia demediere are rolul de a înlătura divergenţele apărute între cele două Camere în textullegii de revizuire a Constituţiei, fiind alcătuită dintr-un număr egal de membri aifiecărei Camere. Procedura de mediere a fost studiată la revizuirea Constituţiei.

21

Avocatul Poporului este o persoană numită de Parlament pentru un mandat de5 ani, fiind incompatibil cu orice funcţie publică sau privată cu excepţiaînvăţămîntului superior. El are rolul de a apăra drepturile şi libertăţile cetăţenilor,cercetînd, la cererea persoanelor fizice sau din oficiu, cazurile de abuz sau neglijenţă(proastă administrare) din activitatea instituţiilor publice, pe de o parte, iar pe de altăparte invocând excep ia de neconstitu ionalitate împotriva legilor sau ordonanț ț țelor pecare le consideră neconstitu ionale. În ț activitatea de cercetare a cazurilor de proastăadministrare el elaborează, anual şi la cererea Camerelor, rapoarte pe care le prezintăacestora, în care face propuneri de îmbunătăţire a legislaţiei sau recomandă altemăsuri; de asemenea, el adresează recomandări instituţiilor cercetate.

Secţiunea 2. Funcţionare

Un parlament lucrează în legislaturi, sesiuni şi şedinţe. Legislatura esteperioada de timp pentru care el este ales, deci durata mandatului său. În Românialegislatura este de 4 ani, mandatul încetînd la expirarea acestui termen sau înainte deexpirarea lui, prin dizolvare (în alte state şi prin autodizolvare); totuşi, pînă laîntrunirea legală a noului parlament rezultat din alegeri mandatul celui vechi seprelungeşte de drept; de asemenea, mandatul se mai prelungeşte de drept şi atuncicînd ţara se află în stare de război, de mobilizare, de asediu sau de urgenţă, dacă nupot avea loc alegeri. Dizolvarea se poate dispune de către şeful statului în cazul încare Parlamentul îi refuză Guvernului votul de încredere (vot de investitură) de celpuţin două ori în decurs de 60 de zile de la prima solicitare; ea nu poate avea loc decîto dată în cursul unui an şi nu în ultimele 6 luni ale mandatului preşedinţial, nici înperioada stării de asediu şi nici a celei de urgenţă.

În cadrul legislaturii sesiunile pot fi ordinare şi extraordinare. Perioadele desesiune ordinară sînt prevăzute de Constituţie, la noi fiind cuprinse între lunilefebruarie şi iunie, respectiv între septembrie şi decembrie. Convocarea este misiuneapreşedinţilor Camerelor, dar ea este obligatorie pentru ei. Sesiunile extraordinare potavea loc ori de cîte ori este necesar în afara perioadelor menţionate iar convocarea sedispune tot de către preşedinţii Camerelor, la iniţiativa birourilor acestora, a uneitreimi din deputaţi/senatori sau a Preşedintelui României. Prin excepţie, primaconvocare a Parlamentului nou ales se dispune de către şeful statului, în termen de 20de zile, tocmai pentru că încă nu există organele sale interne. Există şi o convocare dedrept, în cazul unei agresiuni armate, a proclamării stării de asediu sau a celei deurgenţă.

Şedinţele sînt forme de lucru în cadrul sesiunilor şi de regulă se desfăşoarăseparat pentru fiecare Cameră, fiind comune în cazurile expres prevăzute deConstituţie. De regulă ele sînt publice, cu excepţia cazului în care Camera sauCamerele decid şedinţă secretă. Şedinţele au loc în plen şi pe comisii; la cele în plenpot participa, dacă sînt invitaţi, membri ai Guvernului, diplomaţi, reprezentanţi aimass-media, cetăţeni. Ordinea de zi este întocmită, aşa cum am văzut, de birourileCamerelor; unele probleme trebuie însă să figureze în mod obligatoriu, de exemplu, înprima şedinţă de după alegeri validarea mandatelor parlamentarilor, alegereaorganelor interne ale Camerelor, adoptarea regulamentelor interne etc. Cvorumul devot este stabilit fie prin Constituţie, fie prin regulamentele interne, el fiind diferit înfuncţie de problema discutată sau de actul juridic adoptat. Astfel, legile ordinare şihotărîrile – altele decît regulamentele interne – se adoptă cu cel puţin 51% din totalulmembrilor prezenţi (majoritate simplă), în timp ce legile organice şi regulamenteleinterne se adoptă cu cel puţin 51% din totalul membrilor fiecărei Camere sau, după

22

caz, ai ambelor Camere (majoritate absolută); tot cu majoritate absolută – raportat lamembrii ambelor Camere - se dispun suspendarea Preşedintelui României, investireaGuvernului şi moţiunea de cenzură (votul de neîncredere) contra acestuia; revizuireaConstituţiei se decide cu majoritate calificată de cel puţin 2/3 din totalul membrilorfiecărei Camere, respectiv de cel puţin 3/4 din totalul membrilor ambelor Camere; cumajoritate calificată de 2/3 din totalul membrilor celor două Camere se decidepunerea sub acuzare a şefului statului.

Secţiunea 3. Statut

Parlamentarii români, ca parlamentarii oricărui stat democratic, sînt aleşi prinvot universal şi direct; nu există membri de drept sau numiţi. Mandatulparlamentarilor începe la data întrunirii legale a Camerei din care ei fac parte, subcondiţia validării lui; aceasta înseamnă verificarea regularităţii alegerii fiecăruia, atîtsub aspectul respectării condiţiilor de fond cît şi sub al celor de formă şi de procedură.Mandatul încetează fie odată cu mandatul Parlamentului, fie individual, în acest ultimcaz prin deces, demisie, incompatibilitate sau pierdere a drepturilor electorale (prinhotărîre judecătorească penală de condamnare la această pedeapsă complementară sauprin hotărîre judecătorească civilă de punere sub interdicţie pentru persoanele bolnavemintal).

În sistemul nostru, ca în cvasi-totalitatea sistemelor democratice, esteconsacrat mandatul reprezentativ, expresie a concepţiei suveranităţii naţionale şi ademocraţiei reprezentative, aflată în opoziţie cu concepţia suveranităţii populare şi ademocraţiei directe, a cărei expresie este mandatul imperativ. Concepţia suveranităţiinaţionale presupune caracterul indivizibil al suveranităţii, în sensul că doar naţiunea înîntregul ei este titulara suveranităţii şi nu fiecare individ sau grup, ceea ce are dreptconsecinţă faptul că, odată ales, fiecare parlamentar – ca şi Parlamentul în ansamblulsău - reprezintă naţiunea în ansamblul său şi nu pe alegătorii din circumscripţia în carea fost ales, după cum nu reprezintă nici partidul care l-a desemnat candidat. Tot ca oconsecinţă, un parlamentar nu poate fi revocat de alegători înainte de termen, nu poatefi obligat să dea în vreun fel socoteală, alegătorilor sau partidului său, pentruactivitatea sa, nu poate fi obligat să voteze conform vreunor indicaţii trasate dealegători sau de partidul său, el votînd doar în funcţie de convingerile sale personale,și poate trece de la partidul său la altul, deci de la grupul parlamentar inițial la altul,fără a- i pierde mandatul; de asemenea, excluderea unui parlamș entar din partidul săunu are efecte asupra mandatului său. Singura sancţiune posibilă este nerealegerea lui.În concepţia suveranităţii populare fiecare individ deţine o fracţiune de suveranitate,suveranitatea naţiunii apărînd ca o sumă a suveranităţilor individuale. Consecinţa estecă fiecare parlamentar îi reprezintă doar pe alegătorii din circumscripţia în care a fostales, el putînd fi revocat de alegători înainte de termen, putînd fi obligat să le deasocoteală pentru activitatea sa şi putînd fi obligat să voteze în Parlament conformindicaţiilor trasate de ei.

Parlamentarii au, în linii mari, următoarele drepturi şi obligaţii: dreptul şiobligaţia de a participa la lucrările Camerei lor şi ale Parlamentului în întregul său, înplen şi pe comisii (incluzând i obliga ia de a fi membri în cel pu in o comisie)ș ț ț ,dreptul de a pune întrebări şi de a adresa interpelări membrilor Guvernului, dreptul dea cere informaţii de la alte autorităţi publice pentru dezbateri sau pentru întrebări şiinterpelări, dreptul de a păstra legătura cu alegătorii din circumscripţia lor – în carescop ei au la dispoziţie o zi pe săptămînă -, dreptul de a fi indemnizaţi pentruactivitatea lor, dreptul de a beneficia de facilităţi materiale (scutiri sau reduceri) în

23

legătură cu activitatea lor, dreptul de a beneficia de imunităţi şi obligaţia de a respectaincompatibilităţile prevăzute pentru mandatul lor.

Imunităţile sînt prevăzute pentru a proteja activitatea parlamentarului deeventualele imixtiuni abuzive ale forţelor de poliţie şi ale Parchetului – instituţiisubordonate executivului – sau pur şi simplu de inevitabilele tracasări ale unui proces,care l-ar împiedica să-şi onoreze mandatul sau i-ar putea influenţa poziţia politică pecare o susţine în Parlament. În acest sens există două feluri de imunităţi: una de fondnumită iresponsabilitate şi una de procedură numită inviolabilitate. Prima vizeazăopiniile şi voturile exprimate în exerciţiul mandatului, fiind absolută şi permanentă:absolută deoarece exclude orice formă de răspundere juridică, permanentă deoarece eanu poate fi ridicată în cursul mandatului şi se menţine şi după expirarea acestuia. Ceade-a doua vizează faptele ilicite care nu au legătură cu exercitarea mandatului, fiindrelativă şi temporară: relativă întrucît exclude doar anumite acte procesuale şi doar încadrul răspunderii penale şi contravenţionale, temporară întrucît poate fi ridicată încursul mandatului de Camera căreia îi aparţine parlamentarul şi încetează la expirareamandatului. Astfel, parlamentarul poate fi urmărit penal/contravenţional şi trimis înjudecată penală/contravenţională, dar nu poate fi reţinut, arestat sau percheziţionatfără încuviinţarea Camerei din care face parte. Aceasta trebuie sesizată de ministrulJustiţiei, prin preşedintele Camerei. În caz de infracţiune flagrantă parlamentarulpoate fi reţinut şi/sau percheziţionat fără încuviinţare prealabilă, dar ministrul Justiţieitrebuie să informeze imediat Camera respectivă, aceasta putînd revoca măsura dacă oconsideră nejustificată.

Incompatibilităţile înseamnă imposibilitatea cumulării mandatului deparlamentar cu alte funcţii sau activităţi. În privinţa lor Constituţia stabileşte cămandatul de parlamentar este incompatibil cu orice funcţie publică de autoritate,exceptînd calitatea de membru al Guvernului, precum şi că o persoană nu poate fideputat şi senator în acelaşi timp. Alte cazuri de incompatibilitate sunt instituite prinlege organică: funcţii de conducere (preşedinte, vicepreşedinte, administrator,manager, director general, director, membru al consiliului de administraţie) la societăţicomerciale de orice tip, instituţii publice, regii autonome, companii şi societăţinaţionale; cenzor la societăţi comerciale şi instituţii publice; reprezentant al statului înadunările generale ale acţionarilor la societăţile comerciale cu capital integral sauparţial de stat; preşedinte sau secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sauasociaţilor societăţilor comerciale; comerciant individual; membru al unui grup deinteres economic; funcţii publice în cadrul unui stat străin (cu excepţiile prevăzute detratatele şi acordurile internaţionale ale României); funcţiile şi activităţileincompatibile cu calitatea de membru al unui partid politic; calitatea de membru înParlamentul European. Incompatibilităţile au menirea de a face mai eficientăactivitatea de parlamentar sau de a împiedica coruperea parlamentarilor de cătreGuvern sau de către un agent economic public sau particular cu un post avantajos.

Sancţiunile juridice stabilite pentru încălcarea de către parlamentari aobligaţiilor lor sînt: avertismentul, chemarea la ordine, eliminarea din sala de şedinţe,interdicţia de a participa la lucrări pentru maximum 15 zile şi suspendarea dinexerciţiul mandatului.

Secţiunea 4. Fun cţii

După criteriul conţinutului lor funcţiile Parlamentului pot fi considerate în liniimari următoarele: funcţia legislativă, funcţia de control politic, funcţia de

24

autoreglementare, funcţia externă, precum şi funcţia de decizie în sensul cel mai largal cuvîntului.

Funcţia legislativă (care nu se confundă cu funcţia de a adopta legi, deoareceşi alte funcţii se exercită prin legi, aşa cum vom vedea) este actualmente cea maiimportantă dintre funcţiile Parlamentului, ea constînd în reglementarea primară arelaţiilor sociale; în acest sens Constituţia consacră Parlamentul drept unica autoritatelegiuitoare a ţării. Ea nu stabileşte o listă de domenii rezervate acestei funcţii, aşa cumprocedează alte Constituţii. Astfel, Parlamentul are dreptul exclusiv de a reglementaprimar relaţii sociale în orice domeniu, executivul avînd acest drept de regulă numaipe bază de delegare parlamentară - care nu este obligatorie pentru Parlament –(ordonanţe simple) şi doar în cazuri excepţionale fără delegare (ordonanţe sdeurgenţă), în această ultimă variantă fiind însă obligatorie supunerea imediată aordonanţelor sale spre aprobare parlamentară pentru ca ele să poată fi publicate înMonitorul Oficial şi să intre astfel în vigoare. În caz de delegare Parlamentul este celcare fixează domeniul intervenţiei executivului, data pînă la care acesta poate emiteordonanţe şi, eventual, supunerea lor spre aprobarea sa într-un anumit termen; în acestultim caz nedepunerea ordonanţelor spre aprobare în termenul fixat atrage încetareaefectelor lor pentru viitor (caducitate). Se apreciază că pe perioada delegăriiParlamentul nu mai are dreptul de a adopta legi în acel domeniu. De asemenea, seapreciază că delegarea este posibilă numai pe perioada vacanţei parlamentare. Uniiautori au susţinut totuşi că puterea legislativă a Parlamentului ar fi limitată, mai precisîmpărţită cu executivul sau cu poporul în unele cazuri cum ar fi: delegarea legislativăîn favoarea Guvernului, iniţiativa legislativă - care aparţine şi Guvernului - ,promulgarea legilor – atribuţie a şefului statului -, solicitarea de reexaminare a legilor– atribuţie a şefului statului -, referendumul – expresie a democraţiei directe. Dar:delegarea nu este obligatorie pentru Parlament, aşa cum am arătat; iniţiativalegislativă şi promulgarea legilor nu fac parte din însăşi funcţia legislativă, deşi facparte din procesul de legiferare, iniţiativa fiind o etapă prealabilă iar promulgarea unaposterioară adoptării legii; în plus, promulgarea este obligatorie dacă nu s-a cerutreexaminarea legii, în lipsa ei legea intrînd oricum în vigoare; dreptul de a cerereexaminarea legii face parte aparent din funcţia legislativă, deoarece legea esterepusă în discuţie; dar această solicitare nu echivalează cu un veto, singurul care ar fiîndreptăţit afirmaţia că puterea legislativă este împărţită cu şeful statului, deoarece încursul reexaminării Parlamentul poate menţine legea cu acelaşi cvorum cu care aadoptat-o iniţial. Referendumul este singura limitare veritabilă, dar la noi el esteprevăzut numai pentru legile de revizuire a Constituţiei. Această funcţie se exercităprin adoptarea de legi, acte normative. Legile pot fi: organice – în domeniile stabiliteexpres de Constituţie – şi ordinare. Legea este cel mai important act din ierarhiajuridică românească, poziţia sa superioară exprimînd locul Parlamentului într-unsistem democratic; importanţa legii se reflectă în principiul legalităţii în sens restrîns(sau principiul supremaţiei legii), adică în necesitatea ca toate celelalte acte juridice,fie ele normative sau individuale, să fie conforme cu legea.

Funcţia de control politic se exercită diferenţiat, în funcţie de organul vizat şide natura activităţii supuse controlului. O primă modalitate constă în prezentarea cătreParlament de mesaje, rapoarte, dări de seamă, programe etc., de către alte autorităţipublice: şeful statului transmite mesaje, Guvernul îşi prezintă programul de guvernarecu ocazia votului de investitură, Curtea de Conturi prezintă rapoarte anuale, AvocatulPoporului prezintă rapoarte atît anual cît şi la cererea Parlamentului. O altă modalitateeste controlul prin comisii, respectiv prin comisiile de anchetă şi comisiile pentrupetiţii; petiţiile sînt adresate de cetăţeni în legătură cu activitatea oricărei autorităţi

25

publice. Apoi, parlamentarii pot pune întrebări şi îi pot interpela pe membriiGuvernului în legătură cu activitatea lor şi a Guvernului în întregul său; întrebărilesînt cereri de informaţii sau de precizări, interpelările sînt cereri de explicaţii ("luări larost") care se pot finaliza printr-o hotărîre sau printr-o moţiune, ultima putând fisimplă sau de cenzură. De asemenea, parlamentarii au dreptul de a cere de la alteautorităţi publice documente şi informaţii necesare activităţii lor, cu excepţia celorcare privesc secrete de stat de o importanţă deosebită. Tot o formă de control oreprezintă informarea sau consultarea Parlamentului de către alte autorităţi publice,respectiv aprobarea dată de el altor autorităţi, în anumite cazuri cum ar fi: producereaunei agresiuni armate împotriva ţării şi luarea de măsuri de respingere a ei de cătreşeful statului, acesta fiind obligat să încunoştiinţeze neîntîrziat Parlamentul;dizolvarea Parlamentului, şeful statului fiind obligat să consulte preşedinţii celor douăCamere; convocarea unui referendum popular, şeful statului fiind obligat să consulteParlamentul în ansamblul său; programul de guvernare, mobilizarea armatei,instituirea stării de asediu sau de urgenţă, adoptarea de ordonanţe de urgenţă şi, dacăeste prevăzut astfel în legea de abilitare, adoptarea de ordonanţe simple, Parlamentultrebuind să-şi dea aprobarea în prealabil sau posterior. În fine, Parlamentulalege/numeşte sau participă la alegerea/numirea altor autorităţi publice, aceastămodalitate exprimând o anumită preeminenţă a Parlamentului asupra acelor autorităţi,datorată caracterului său reprezentativ şi deci legitim: el îi acordă Guvernului votul deinvestitură; numeşte judecătorii Curţii Constituţionale (3 Senatul şi 3 CameraDeputaţilor) împreună cu şeful statului; îi numeşte pe directorii serviciilor deinformaţii; îi numeşte pe directorii Societăţii Române de Radio şi Televiziune; îinumeşte pe membrii Consiliului Superior al Magistraturii; îl numeşte pe AvocatulPoporului; îi numeşte pe consilierii Curţii de Conturi etc. Aceste alegeri/numiri au locîn şedinţa separată a fiecărei Camere sau în şedinţă comună, după cum prevedeConstituţia. În urma controlului Parlamentul poate cere altor instituţii sau organe alestatului să ia măsurile care se impun sau poate lua el însuşi anumite măsuri cum ar fi:suspendarea şefului statului pentru fapte grave de încălcare a Constituţiei, punerea luisub acuzare pentru înaltă trădare, destituirea colectivă a Guvernului prin votarea uneimoţiuni de cenzură, solicitarea începerii urmăririi penale a membrilor Guvernuluipentru fapte săvîrşite în exerciţiul funcţiei lor, revocarea consilierilor Curţii deConturi. Aceste măsuri sunt adoptate în şedinţa separată a fiecărei Camere sau înşedinţă comună, după cum prevede Constituţia. Funcţia de control se exercită cel maiadesea prin hotărîri individuale sau moţiuni, în mod excepţional prin legi în sensulformal al cuvîntului (care sînt individuale prin natura atribuţiei), de exemplu în cazulaprobării sau respingerii ordonanţelor de guvern.

Funcţia de autoreglementare dă expresie autonomiei interne a Parlamentului,ea exercitîndu-se în următoarele cazuri: validarea alegerii parlamentarilor, adoptarearegulamentelor interne ale Camerelor şi a regulamentului şedinţelor comune aleacestora, alegerea organelor interne ale Camerelor, adoptarea bugetului propriu,aplicarea regulamentelor interne la cazuri concrete cum ar fi adoptarea de sancţiuniîmpotriva parlamentarilor, ridicarea imunităţii lor etc. În exerciţiul acestei funcţiiParlamentul adoptă hotărîri, normative sau individuale, o varietate a primei categoriiconstituind-o regulamentele interne.

Funcţia externă constă în: declararea stării de război, suspendarea sauîncetarea ostilităţilor, ratificarea, aderarea la sau denunţarea tratatelor internaţionale, şise exercită prin legi (formale) sau prin hotărîri individuale.

Funcţia de decizie în sensul larg al cuvîntului poate fi numită astfel deoarececazurile care cad sub incidenţa ei nu se încadrează în nici una din categoriile de mai

26

sus, adică sînt atipice, ceea ce nu înseamnă că atribuţiile care o compun nu trebuieprevăzute expres de Constituţie. Aici intră: adoptarea bugetului de stat şi a bugetuluiasigurărilor sociale de stat, aprobarea mobilizării generale sau parţiale, organizarea şifuncţionarea diferitelor organe ale statului, adoptarea statutului funcţionarilor publici,organizarea administrativă a teritoriului, organizarea forţelor armate şi a apărăriinaţionale, înfiinţarea şi desfiinţarea instituţiilor de învăţămînt superior, adoptareastatutului deputaţilor şi senatorilor etc. În exercitarea acestei funcţii Parlamentuladoptă fie hotărîri individuale, fie legi în sens formal, care pot fi normative sauindividuale.

Atribuţiile Parlamentului care se exercită în şedinţă comună, indiferent denatura lor şi de actele în care se exprimă, sînt: adoptarea bugetului de stat şi abugetului asigurărilor sociale de stat, aprobarea mobilizării generale sau parţiale,adoptarea statutului deputaţilor şi senatorilor, declararea stării de război, suspendareasau încetarea ostilităţilor, aprobarea instituirii stării de asediu sau a celei de urgenţă,aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării, examinarea rapoartelor ConsiliuluiSuprem de Apărare a Ţării, primirea mesajului preşedintelui României, numireadirectorilor serviciilor de informaţii, numirea Avocatului Poporului, suspendareaşefului statului, punerea lui sub acuzare.

Secţiunea 5. Procesul de legiferare

Procesul de legiferare, adică procesul care se finalizează cu adoptarea în senslarg a unei legi organice sau ordinare, indiferent de natura formală sau materială aacesteia, cuprinde mai multe faze, dintre care unele sînt anterioare iar alteleposterioare adoptării propriu-zise a legii.

Iniţiativa legislativă presupune dreptul de a înainta propuneri sau proiecte delegi şi obligaţia corelativă a Parlamentului de a se pronunţa asupra lor. Deci, ea nuînseamnă pur şi simplu posibilitatea de a face propuneri, pe care o are oricine.Subiectele acestui drept sînt expres prevăzute în Constituţie: Guvernul, deputaţii şisenatorii (exceptînd legea bugetului, pentru care singurul iniţiator este Guvernul), celpuţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot care trebuie să provină din cel puţin un sfertdin judeţele ţării, în fiecare judeţ trebuind să se înregistreze cel puţin 5.000 desemnături; iniţiativa legislativă cetăţenească nu poate avea însă ca obiect problemefiscale, probleme internaţionale, amnistia şi graţierea. Iniţiativele trebuie, în prealabildezbaterii lor în Parlament, avizate sau aprobate de către alte organe, în diversescopuri, chiar dacă ele se depun întâi la Parlament şi se trimit de către acesta (prinpreşedinţii Camerelor) la organele respective. Astfel, Consiliul Legislativ trebuieîntotdeauna să dea un aviz, care este facultativ, privind corelarea viitoarei legi cu altelegi şi respectarea normelor de tehnică legislativă.; Curtea Constituţională verificăîntotdeauna iniţiativele cetăţeneşti în privinţa îndeplinirii condiţiilor de formă şi acelor referitoare la obiectul lor, hotărîrea prin care ea constată neconstituţionalitateaunei asemenea iniţiative împiedicînd luarea acesteia în discuţie în Parlament;Guvernul trebuie să-şi exprime totdeauna punctul de vedere iar în anumite cazuri i seva cere în mod obligatoriu o informare. Apoi, proiectul sau propunerea se depune,prin intermediul preşedintelui Camerei care trebuie sesizată prima sau, dacă estevorba de legi ce urmează a fi adoptate în şedinţă comună, al preşedintelui oricăreiCamere, la comisia permanentă competentă sau la comisiile permanente competenteale Camerei sesizate, respectiv, dacă este cazul, la comisia comună a Camerelor, careîl (o) examinează şi elaborează un raport, respectiv îşi dau avizul asupra lui (ei).Rapoartele şi avizele nu sînt obligatorii pentru plen; ele sînt prezentate în plen de către

27

un raportor şi sînt precedate de prezentarea motivelor proiectului/propunerii de legede către iniţiator. Urmează dezbaterea şi votarea în plen, de regulă în următoareaordine: dezbatere de ansamblu, dezbatere şi vot pe articole (numai dacă sîntamendamente) şi apoi vot pe ansamblu; cvorumul cerut trebuie întrunit atât de fiecarearticol în parte cît şi de legea în ansamblul ei. Există însă şi proceduri derogatorii, cumar fi: procedura de urgenţă, în care proiectul/propunerea este înscris(ă) cu prioritate peordinea de zi şi toate termenele sînt mai scurte, respectiv numărul luărilor de cuvînteste redus; procedura ratificării tratatelor internaţionale, în care dezbaterea şi votul auloc numai pe ansamblul legii; procedura angajării răspunderii Guvernului, în care nicinu se mai votează, proiectul de lege considerîndu-se adoptat dacă nu se depune sau,presupunînd că s-a depus, dacă nu se aprobă o moţiune de cenzură în termen de 3 zile.În cursul dezbaterilor, exceptînd procedura de urgenţă şi cea a ratificării tratatelor, potfi depuse amendamente; în cadrul angajării răspunderii Guvernului amendamentele sepot depune însă numai cu acordul acestuia; în cadrul procedurii de ratificare se potface rezerve sau declaraţii. Spre deosebire de varianta iniţială a Constituţiei, în careambele Camere aveau o competenţă egală şi ca atare proiectele sau propunerile de legiputeau fi trimise oricăreia dintre ele, în caz de divergenţă recurgîndu-se la procedurade mediere, actualmente se prevede că fiecare Cameră este competentă pentruanumite domenii sau tipuri de legi, proiectul fiind însă trimis mai întîi la Camera carenu este competentă, numită şi primă Cameră sesizată (care joacă rolul unei Camere dereflecţie). După ce aceasta s-a pronunţat asupra lui, indiferent de modalitate (adoptaresau respingere), proiectul este trimis la Camera competentă, care decide definitiv. Demenţionat că prima Cameră sesizată are la dispoziţie un termen pentru a se pronunţa,proiectul sau propunerea de lege fiind considerat(ă) adoptat(ă) în cazul depăşiriitermenului fără ca ea să se fi pronunţat. Legea este semnată de preşedinţii celor douăCamere, daca a fost adoptată în şedinţă comună sau, în caz contrar, dacă ambeleCamere au adoptat-o, respectiv de preşedintele Camerei competente, dacă legea a fostrespinsă de Camera sesizată prima. După adoptare şi semnare legea este trimisăşefului statului pentru promulgare şi publicare în Monitorul Oficial. În termenulprevăzut de Constituţie pentru promulgare – 20 de zile - preşedintele României poatecere, o singură dată, reexaminarea legii, caz în care Parlamentul este obligat s-o reia îndiscuţie; cu 5 zile înainte de a-i fi trimisă şefului statului pentru promulgare, respectivcu 2 zile în cazul procedurii de urgenţă, legea este comunicată Guvernului, AvocatuluiPoporului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru ca toţi aceştia, în afară de celpuţin 50 de deputaţi, respectiv 25 de senatori, să poată sesiza Curtea Constituţională învederea verificării conformităţii legii cu Constituţia. Promulgarea legii esteobligatorie dacă nu s-a cerut reexaminarea ei, dacă Parlamentul a revotat legea (cuacelaşi conţinut sau nu) în cursul reexaminării, dacă legea nu a fost atacată la CurteaConstituţională sau dacă aceasta s-a pronunţat în sensul constituţionalităţii ei. Astfel,promulgarea nu are semnificaţia unei aprobări a legii ci doar a atestării faptului călegea a fost într-adevăr votată de către Camera competentă sau, după caz, de către celedouă Camere. Publicarea legii în Monitorul Oficial condiţionează intrarea ei învigoare, adică obligativitatea ei pentru cetăţeni; intrarea în vigoare are loc la dataprevăzută în legea însăşi (care nu poate fi decît ulterioară publicării) sau, în lipsa uneiprevederi, după 3 zile de la publicare.

Există legi care, conform Constituţiei, se adoptă în şedinţa comună a celordouă Camere: bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat, statulul deputaţilorşi senatorilor.

O lege nu poate fi abrogată, modificată sau suspendată decît printr-o altă legesau printr-un act de aceeaşi valoare (vezi ordonanţele de guvern).

28

CAPITOLUL IX

GUVERNUL ŞI ADMINISTRAŢIA DE STAT CENTRALĂ ŞI LOCALĂ.ORGANELE AUTONOMIEI LOCALE.

ORGANIZARE, FUNCŢIONARE, ATRIBUŢII

Guvernul alcătuieşte împreună cu şeful statului puterea executivă iar împreunăcu organele subordonate lui sau Parlamentului, cu cele centrale autonome, custructurile teritoriale şi cu cele alese pe plan local formează ceea ce se numeşteautoritate administrativă sau administraţie publică. Această autoritate constituie unaparat complex, un ansamblu alcătuit din numeroase organe şi instituţii, tocmai pentrucă ea conduce şi administrează treburile curente ale ţării şi ale colectivităţilor locale.Principalele ei componente sînt: guvernul cu componentele sale numite ministere,structurile guvernului şi ale ministerelor în plan teritorial (prefecţi, direcţii judeţene,inspectorate etc.), alte organe centrale şi structurile lor teritoriale, organele alese înplan local (consilii judeţene, consilii locale – ale oraşelor şi comunelor -, primari,pre edin i de consilii jude ene). Guvernul cu componentele sale ș ț ț şi celelalte organecentrale alcătuiesc administraţia publică centrală iar structurile lor teritoriale şiorganele alese în teritoriu alcătuiesc administraţia publică locală. Crearea de structuriîn teritoriu ale administraţiei centrale se numeşte desconcentrare iar crearea de organealese local se numeşte descentralizare sau autonomie locală.

Secţiunea 1. Guvernul şi componentele sale, alte organe centrale (administraţiapublică centrală)

Guvernul se mai poate numi, în funcţie de ţară, şi Consiliu de Miniştri sauCabinet, iar şeful său se poate numi prim-ministru, premier, cancelar sau preşedinte alConsiliului de Miniştri, ceilalţi membri numindu-se în general miniştri. Formarea sadepinde de tipul de regim democratic, adică prezidenţial, parlamentar/monarhic sausemi-prezidenţial. În prima ipoteză nici nu există prim-ministru, această funcţie fiindexercitată de şeful statului care constituie singur guvernul; avem de-a face cu unexecutiv monocefal – adică cu o singură componentă – şi unipersonal – adică compusdintr-o singură persoană. Şeful statului îşi alege cum doreşte colaboratorii, numiţi deregulă altfel decît miniştri (de exemplu secretari de stat), fără a fi ţinut de compoziţiapolitică a legislativului, aceasta ca o consecinţă a separaţiei radicale a puterilor. Nuexistă investitură parlamentară, dar în Statele Unite se cere aprobarea Senatului pentrusecretarul de stat la externe. În cea de-a doua ipoteză executivul este bicefal – alcătuitdin şeful statului şi guvern – iar guvernul este colegial – alcătuit din mai mulţi membrinumiţi miniştri şi avîndu-l în frunte pe primul-ministru. Aici există mai multevariante: fie toţi membrii guvernului sînt desemnaţi de şeful statului sau aleşi deparlament, eventual la propunerea primului-ministru pentru ceilalţi miniştri, fie numaiprimul-ministru este desemnat de şeful statului sau ales de parlament, ceilalţi membrifiind selectaţi de el, investitura parlamentară acordată întregului guvern fiind etapaurmătoare (excepţie: Marea Britanie, unde ea nu există). Compoziţia politică aguvernului reflectă obligatoriu majoritatea parlamentară, primul-ministru fiind printradiţie sau chiar legal şeful partidului majoritar sau al partidului dominant din coaliţiamajoritară. Astfel, pe de o parte guvernul este mai eficace deoarece are încredereapartidelor dominante în parlament, dar pe de altă parte separaţia puterilor devine maiformală, mai suplă. În fine, regimurile din cea de-a treia ipoteză se situează întreprimele două amintite, putîndu-se apropia mai mult de unul sau de celălalt, în funcţie

29

de ţară. Executivul este tot bicefal iar guvernul tot colegial. În general, compoziţiapolitică a guvernului coincide cu majoritatea parlamentară, dar şeful statului are un rolmai important în desemnarea primului-ministru şi a celorlalţi miniştri: fie se implicădirect în acest proces, fie trebuie să-şi dea acordul la ceea ce hotărăşte partidulmajoritar privind persoana primului-ministru, respectiv la ceea ce hotărăşte primul-ministru privind pe ceilalţi miniştri. De regulă lipseşte investitura parlamentară, deşiprogramul de guvernare trebuie aprobat de parlament.

În ceea ce priveşte România, Constituţia prevede că şeful statului desemneazăun candidat pentru funcţia de prim-ministru în urma consultării partidului majoritarsau, dacă nici un partid nu deţine majoritatea absolută, a tuturor partidelorreprezentate în Parlament; premierul desemnat îi selectează pe ceilalţi membri aiguvernului, după care guvernul în ansamblul său este supus votului de investitură înParlament împreună cu programul de guvernare; pe baza acestui vot guvernul estenumit apoi de şeful statului.

Din cele spuse mai sus rezultă că mandatul guvernului și al membrilor săicoincide în mod normal cu cel al Parlamentului. În afară de cazul expirării durateisale, el mai poate înceta prin revocare (destituire), colectivă sau individuală, deces,demisie, incompatibilitate, pierderea drepturilor electorale sau imposibilitate,temporară sau definitivă, de exercitare a funcţiei.

În ceea ce priveşte posibilitatea de destituire a guvernului în general, înregimul de tip prezidenţial preşedintele nu poate fi destituit de legislativ ci cel multsuspendat; în ceea ce-i priveşte pe colaboratorii săi, este liber să-i înlocuiască,întocmai cum i-a şi numit, ei neputînd fi demişi nici colectiv, nici individual, de cătreparlament. În schimb, în regimurile de tip parlamentar/monarhic şi semi-prezidenţial,în care guvernul răspunde în faţa parlamentului, poate avea loc destituirea colectivăprintr-o moţiune de cenzură; primul-ministru nu poate fi revocat individual nici deparlament şi nici de şeful statului, ceilalţi miniştri pot fi revocaţi individual de cătreşeful statului, de regulă la propunerea primului-ministru. Această variantă esteconsacrată şi de Constituţia României. Schimbarea unor miniştri se numeşteremaniere guvernamentală. În România, dacă prin remaniere se modifică structura saucompoziţia politică a guvernului, este nevoie şi de aprobarea Parlamentului.

Guvernul României funcţionează în şedinţe prezidate de primul-ministru, cuexcepţia cazului în care la ele participă şi şeful statului, care le prezidează fără dreptde vot.

Din punct de vedere al statutului lor în general, miniştrii pot fi incompatibilicu alte funcţii sau demnităţi publice sau cu alte activităţi. În privinţa raportului dintrecalitatea de membru al guvernului şi cea de parlamentar există trei variante: miniştriinu pot fi şi parlamentari (exemple: Statele Unite, Franţa); miniştrii pot fi şiparlamentari (exemple: România); miniştrii trebuie să fie şi parlamentari, mai precissînt aleşi din rîndul acestora (exemple: Marea Britanie). Dacă în prima variantă avemde-a face cu o separaţie rigidă între puteri, ceea ce poate împiedica colaborarea lor, înultimele două separaţia devine pur formală, toată puterea concentrîndu-se de fapt înmîinile guvernului, ceea ce face ineficient controlul parlamentar asupra lui.

Pentru faptele săvîrşite în exerciţiul funcţiei lor miniştrii pot fi, în România,puşi sub urmărire penală la cererea Camerelor parlamentare sau a şefului statului; înacest caz şeful statului îi poate suspenda din funcţie iar în caz de trimitere în judecatăsuspendarea intervine de drept.

Atribuţia principală a unui guvern în general este aceea de a defini şi conducepolitica naţională, prin organizarea executării şi prin executarea efectivă a legilor(reale sau formale) şi altor acte de aceeaşi valoare; prima noţiune desemnează crearea

30

cadrului executării prin acte normative iar executarea poate consta atît în acteindividuale cît şi în operaţiuni materiale. Aceasta înseamnă că, pe baza legilor şi aactelor echivalente lor (exceptându-le pe cele cu caracter individual), care reprezintăreglementări primare, guvernul, ministerele şi celelalte organe centrale adoptă acteadministrative normative (în România hotărîri de guvern, ordine, instrucţiuni,circulare de ministru etc.), care reprezintă reglementări secundare; de asemenea, înbaza reglementărilor primare sau a celor secundare aceiaşi subiecţi emit acteindividuale (care pot avea aceeaşi denumire ca şi cele menţionate anterior). Conformprincipiului legalităţii în sens restrâns, reglementările secundare trebuie să fieconforme cu reglementările primare în baza cărora sunt emise iar actele individualetrebuie să fie conforme cu reglementările primare şi cu reglementările secundare înbaza cărora sînt emise, atît în conţinut cît şi din punctul de vedere al competenţeiorganului emitent şi al procedurii de adoptare. În plus de atribuţia menţionatăguvernele dispun de iniţiativă legislativă – care în fapt este preponderentă faţă de ceaparlamentară -, negociază tratatele care sunt semnate de şeful statului şi ratificate deparlament, pot avea dreptul de a încheia şi aproba acorduri supuse sau nu ratificăriiparlamentare, în fine pot avea dreptul de a emite acte echivalente legilor, pe bază dedelegare parlamentară (legislaţie delegată) sau direct pe baza prevederilorconstituţionale, în această ultimă ipoteză existînd două variante: fie Constituţiastabileşte expres domeniile rezervate parlamentului sau domeniile rezervateguvernului, restul domeniilor fiind automat de competenţa celuilalt organ, fieparlamentul este competent la modul general, pentru orice domeniu, guvernul avînddreptul de a interveni prin acte cu forţă legislativă numai în cazuri excepţionale, deurgenţă. Aşa cum am văzut, Constituţia României consacră posibilitatea pentruParlament de a delega guvernului dreptul de a adopta acte numite ordonanţe, precumşi posibilitatea pentru guvern de a emite fără vreo delegare parlamentară acte numiteordonanţe de urgenţă, în cazuri excepţionale. Parlamentul nu poate însă delega dreptulde a se emite ordonanţe în domeniul legilor organice şi cu atît mai puţin în domeniullegilor constituţionale. În schimb, ordonanţele de urgenţă pot fi emise şi în domeniullegilor organice. Aşa cum am mai menţionat, atît aprobarea cît şi respingereaordonanţelor are loc prin lege; respingerea lor atrage încetarea efectelor lor pentruviitor.

Legislaţia delegată şi delimitarea domeniilor parlamentului de cele aleguvernului au apărut în regimurile de tip parlamentar/monarhic şi semi-prezidenţialdatorită declinului parlamentar, declin cauzat la rîndul lui de apariţia partidelorpolitice şi de creşterea complexităţii vieţii sociale. Partidele politice sînt cele de lacare emană atît majoritatea parlamentară cît şi guvernul, acesta fiind format tocmaipentru a realiza programul politic al partidului învingător în alegeri, cu sprijinulmajorităţii parlamentare a aceluiaşi partid; astfel, deşi guvernul este, juridic vorbind,aprobat de parlament şi răspunzător în faţa lui, în fapt îl domină pe acesta din urmă, eldeţinînd rolul motor al politicii statului. Complexitatea crescîndă a vieţii sociale a dusla o intervenţie crescîndă a statului în societate în toate domeniile, noile sale sarcinineputînd fi însă îndeplinite de parlament; acesta se caracterizează prin dezbateri libereşi în contradictoriu, care au loc în cadrul unei proceduri relativ complexe, în timp ceguvernul dispune de un aparat administrativ complex, de specialişti şi tehnicieni, deforţa publică necesară executării deciziilor sale, şi este alcătuit din structuri ierarhizateîn care subordonaţii sînt obligaţi să execute ordinele superiorilor. Desigur, separaţiaatenuată a puterilor existentă în aceste regimuri a făcut posibil, din punct de vederejuridic, acest lucru. Paradoxal, tocmai în regimurile de tip prezidenţial, în care şefulstatului şi deci guvernul deţine o legitimitate egală cu cea a parlamentului, fiindcă este

31

ales prin vot universal, nici legislaţia delegată şi nici delimitarea domeniilor întreparlament şi guvern nu există, chiar dacă factorii menţionaţi sînt prezenţi şi aici;această situaţie este consecinţa caracterului rigid al separaţiei puterilor, fiecare puteretrebuind să-şi îndeplinească şi să se rezume la sarcinile sale specifice.

Distinct de guvern, primul-ministru are atribuţii proprii cum ar fi: coordonareacelorlalţi membri ai guvernului, numirea şi eliberarea din funcţie a personaluluicabinetului său, numirea şi eliberarea din funcţie a secretarului general al guvernului,numirea şi eliberarea din funcţie a secretarilor de stat care nu sînt membri aiguvernului şi a subsecretarilor de stat, numirea şi eliberarea din funcţie aconducătorilor organelor centrale de specialitate subordonate guvernului, înaintareacătre şeful statului a propunerii de revocare a unor miniştri şi de numire a altora,semnarea de acorduri internaţionale la nivel de guvern, semnarea actelor emise deguvern, contrasemnarea decretelor Preşedintelui României în cazurile prevăzute deConstitu ieț , prezentarea de rapoarte Parlamentului, prezentarea în Parlament adeclaraţiei de angajare a răspunderii guvernului, reprezentarea guvernului înraporturile cu alte organe ale statului şi pe plan internaţional. În exercitarea atribuţiilorsale primul-ministru emite în principal decizii.

În ceea ce priveşte alte organe ale administraţiei centrale, ele pot fisubordonate Parlamentului, Guvernului sau ministerelor, respectiv pot fi autonome.Exemple: Curtea de Conturi, Consiliul Naţional al Audiovizualului, ConsiliulConcurenţei, Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Comunicaţiilor,Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Gazelor Naturale, AgenţiaNaţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, Agenţia Naţională a FuncţionarilorPublici, Agenţia Naţională pentru Sport, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare etc.

Secţiunea 2. Administraţia publică locală

În plan teritorial există două categorii de organe statale: cele ale Guvernului,ministerelor şi altor organe centrale, ceea ce înseamnă desconcentrare, şi cele aleselocal, care dau expresie principiului descentralizării şi autonomiei locale. Din primacategorie fac parte prefecţii, direcţiile judeţene şi eventual municipale, inspectoratelesau inspecţiile judeţene, agenţiile judeţene etc., ele putînd purta diverse denumiri.Prefectul reprezintă guvernul la nivel judeţean, fiind numit de el; prefectul vegheazăla respectarea legii de către organele alese local, exercitînd asupra lor un control detutelă: poate ataca actele lor, pe motiv de nelegalitate, în faţa instanţelor judecătoreşticompetente, poate propune guvernului demiterea primarilor, respectiv dizolvareaconsiliilor locale sau a celor judeţene, în condiţiile legii, dispune de forţa publică; nuexistă, deci, nici un raport de supraordonare între el şi organele alese local, adică uncontrol ierarhic (nu poate abroga, anula, modifica sau suspenda actele acestoraconsiderate ilegale sau inoportune, nu poate adopta acte în locul lor). De asemenea, elcoordonează organele/serviciile ministerelor şi altor organe centrale, menţionate maisus, iar numirea în funcţie, respectiv eliberarea din funcţie a conducătorilor lor se facnumai la propunerea prefectului (numirea şi eliberarea sînt de competenţa, după caz, aministerelor sau a organelor centrale cărora le aparţin respectivele servicii). Prefectulnu are, în schimb, atribuţii de gestiune sau administrare a patrimoniului unităţiloradministrativ-teritoriale; în acest sens, el nu poate dispune de bunurile aflate înpatrimoniile respective şi nu poate încasa impozite şi taxe locale. În exercitareaatribuţiilor sale prefectul emite ordine.

Serviciile/organele ministerelor şi altor organe centrale sînt structuri care aumenirea de a înfăptui politica acestora în diverse domenii la nivel judeţean şi eventual

32

orăşenesc, colaborînd cu organele alese la respectivele niveluri; exemple: direcţiilejudeţene de cultură, de finanţe, de agricultură, inspectoratele şcolare judeţene şimunicipale, inspecţiile de stat în construcţii, agenţiile judeţene etc.

Organele alese pe plan local sînt: consiliile judeţene, pre edin ii de consiliiș țjude ene, consiliile loț cale şi primarii, toate fiind alese prin vot universal direct.Consiliile reprezintă organele de tip deliberativ, care hotărăsc politica judeţului,oraşului sau comunei, după caz, primarii fiind organele executive ale oraşelor şicomunelor iar pre edin ii de consilii jude ene organele executive ale jude elorș ț ț ț . Nuexistă raporturi de subordonare între consiliile locale şi cele judeţene, jude ele doarțcoordonînd activitatea localităţilor ce compun un judeţ; primarul însă este subordonatconsiliului local respectiv, după cum pre edintele de consiliu jude ean este subordonatș țacestuia. Organele locale au sarcina de a administra şi gestiona patrimoniul unităţiloradministrativ-teritoriale la nivelul cărora sînt constituite şi pe care le reprezintă, înacest sens ele avînd dreptul de a percepe impozitele şi taxele prevăzute de lege. Înexercitarea atribuţiilor lor consiliile locale şi judeţene emit hotărîri iar primarii şipreşedinţii de consilii judeţene emit dispoziţii. CAPITOLUL X

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI,ALEGERE, ATRIBUŢII

Instituţia şefului statului a apărut odată cu societatea, orice colectivitate umanăorganizată avînd în frunte un şef (de trib, de clan, de gintă, de familie etc.). Şeful destat se poate numi în diverse moduri, după cum avem de-a face cu monarhii saurepublici. De asemenea, atribuţiile sale şi raporturile cu alte organe ale statului diferăatît în funcţie de forma de guvernămînt cît şi de principiul care stă la baza organizăriistatului: cel al unicităţii puterii sau cel al separaţiei puterilor. În fine, instituţia şefuluide stat poate fi unipersonală – regula – sau colegială – excepţia.

În societăţile fundamentate pe separaţia puterilor şeful statului este încadrat laputerea executivă, deci împreună cu guvernul sau fiind însuşi guvernul. Astfel, înregimurile de tip prezidenţial el este guvernul şi executivul în acelaşi timp,guvern/executiv unipersonal şi nu colegial, aşa cum am mai arătat. În regimurile de tipsemi-prezidenţial şeful statului coexistă cu un guvern colegial care are în frunte unprim-ministru; prerogativele sale sînt relativ mari dar nu se suprapun peste cele aleguvernului. În fine, în regimurile de tip parlamentar şeful statului are prerogativereduse şi coexistă de asemenea cu un guvern colegial care are în frunte un prim-ministru; apartenenţa sa la executiv este în acest caz pur formală.

Secţiunea 1. Scurt istoric al instituţiei

Din punct de vedere istoric ţările române au avut întotdeauna în frunte unvoievod (domnitor, domn), pînă la regimul fanariot el fiind electiv şi prin excepţieereditar. Începînd cu regimul fanariot domnii au fost numiţi de Poarta otomană.Statutul lui Cuza din 1864 prevedea alegerea Domnului de către Adunarea ObşteascăExtraordinară; şeful statului avea largi atribuţii, exercitînd puterea legislativăîmpreună cu adunarea reprezentativă, prin dreptul de aprobare (sancţionare) a legilor,drept care era discreţionar, deţinînd monopolul iniţiativei legislative şi putînd emiteacte cu valoare de lege între sesiunile adunărilor. Constituţiile din 1866 şi 1923 auconsacrat monarhia ereditară bazată pe principiul masculinităţii şi al primogeniturii,

33

monarhul numindu-se domn sau principe pînă în 1881 iar din 1881 rege. Ambeleconstituţii revedeau că monarhul exercită puterea legislativă împreună cureprezentanţa naţională (parlamentul), prin dreptul (tot discreţionar) de aprobare alegilor, şi de asemenea că o exercită pe cea executivă, prin intermediul guvernului,care era colegial şi avea în frunte un prim-ministru. Monarhul mai deţinea şi iniţiativălegislativă, pe care o exercita tot prin intermediul guvernului. Guvernul în ansamblulsău şi fiecare ministru în parte era numit şi putea fi revocat de monarh, independent defaptul că el putea fi destituit şi colectiv de către parlament. Actele monarhuluitrebuiau însă contrasemnate de guvern, în lipsă ele neproducînd efecte juridice.Constituţia din 1938 schimbă substanţial fundamentul juridic al statului şi deci şi alatribuţiilor monarhului: acest exercită integral suveranitatea delegată de naţiune, chiardacă o face prin intermediul unei "reprezentanţe naţionale" în ceea ce priveşte puterealegislativă şi al guvernului în ceea ce priveşte puterea executivă; "reprezentanţa" aparedeci ca mandatară a monarhului, nemaideţinînd puterea legislativă în numele naţiunii.Toate puterile sînt concentrate astfel în mîinile monarhului. În perioada 1940-1944,cînd este suspendată Constituţia din 1938, regele rămîne şeful statului, cu prerogativeabsolut formale, dar apare şi funcţia de conducător (Antonescu), acesta concentrînd înmîinile sale aproape toate puterile, pe care le exercită singur sau prin intermediulguvernului (parlamentul fiind desfiinţat). După scurta perioadă în care este repusă învigoare Constituţia din 1923 – şi anume anii 1944-1947 -, prin Constituţia din 1948este înfiinţată o preşedinţie colegială – Prezidiul Marii Adunări Naţionale -, parte aadunării "reprezentative", sistem menţinut şi prin Constituţia din 1952 pînă în 1961.La această dată Prezidiul este înlocuit cu Consiliul de Stat, de asemenea colegial şiparte a M.A.N., consacrat şi de Constituţia din 1965. Abia în 1974 este înfiinţatăfuncţia de şef de stat propriu-zisă, deci distinctă de alte organe, ea devenind în acelaşitimp şi unipersonală. După evenimentele din decembrie 1989, în perioada deprovizorat de pînă la adoptarea noii Constituţii, atribuţiile de şef de stat au fostîndeplinite timp de cîteva luni de preşedintele Consiliului Frontului SalvăriiNaţionale, Consiliul fiind organul legislativ, iar prin Decretul-lege 92/90 s-a creatfuncţia de Preşedinte al Republicii ales prin vot universal direct. Constituţia din 1991a consacrat această ultimă variantă. Atît prin modul de desemnare a şefului statului,cît şi prin atribuţii şi prin raporturile lui cu celelalte puteri ale statului, România seînscrie în cadrul regimurilor de tip semi-prezidenţial atenuat.

Secţiunea 2. Modul de alegere şi mandatul şefului statului

Alegerea are loc prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat, putând fiorganizată într-un tur sau în două, în func ie de rezultatele ob inute în primul tur.ț țAstfel, în primul tur este necesară obţinerea a cel puţin 51% din voturilor alegătorilor,adică a unei majorităţi absolute; dacă nici un candidat nu obţine această majoritate, seorganizează un al doilea tur, la care participă primii doi candidaţi în ordineanumărului de voturi; de această dată este suficientă o majoritate relativă, adică unnumăr mai mare de voturi în raport cu celălalt candidat. Curtea Constituţionalăcontrolează legalitatea tuturor operaţiunilor electorale, deşi nu are monopolul decît alunora dintre ele, şi validează rezultatul alegerilor, proclamînd preşedinte pe candidatulcare a întrunit numărul cerut de voturi. Preşedintele depune jurămîntul în faţa celordouă Camere ale Parlamentului, reunite în şedinţă comună.

Condiţiile cerute pentru a putea candida la funcţia de preşedinte al Românieisînt deopotrivă de fond şi de formă. Astfel, din prima categorie fac parte: vîrstaminimă de 35 de ani, împlinită inclusiv în ziua alegerilor; candidatul să nu fi ocupat

34

deja de două ori funcţia de şef de stat; candidatul să nu deţină o funcţie sau demnitatepublică incompatibilă cu calitatea de membru al unui partid politic (de exemplujudecător la Curtea Constituţională, magistrat, Avocat al poporului, militar activ,poliţist etc.), în caz că deţine o asemenea funcţie sau demnitate fiind obligatorierenunţarea prealabilă la ea. Din punct de vedere formal, cel care candidează din parteaunui partid politic trebuie să depună o declaraţie de acceptare a candidaturii, odată cudepunerea acesteia de către respectivul partid, iar cel care candidează ca independenttrebuie să depună lista cu susţinătorii în numărul minim prevăzut de lege, listăautentificată de un notar public.

Mandatul preşedinţial este de 5 ani începînd de la data depunerii jurămîntuluişi, în condiţii normale, pînă la depunerea acestuia de către preşedintele nou ales; elpoate fi prelungit în caz de catastrofă sau de război, după cum poate înceta mai repedeprin demisie, deces, demitere (destituire), imposibilitate definitivă de exercitare afuncţiei, demitere de drept şi încetare de drept, în aceste cazuri creîndu-se astfelvacanţa funcţiei. Destituirea şefului statului poate avea loc numai prin referendum,avînd în vedere modul în care el a fost ales, dar referendumul trebuie precedat de osuspendare din partea Parlamentului pentru încălcări grave ale Constituţiei.Imposibilitatea definitivă poate fi cauzată de diverşi factori (mai puţin decesul),existenţa lor trebuind constatată de Curtea Constituţională. Demiterea de drept are locîn caz de condamnare a şefului statului pentru înaltă trădare iar încetarea de drept, deşineprevăzută de Constituţie, trebuie să aibă loc, logic, în caz de incompatibilitate (cu ofuncţie sau cu calitatea de membru de partid). În caz de vacanţă a funcţiei, pînă laorganizarea de noi alegeri şi depunerea jurământului de către preşedintele nou ales seinstituie interimatul funcţiei. Tot interimat există şi în situaţia suspendării şefuluistatului, care poate fi de drept - cînd şeful statului este pus de către Parlament subacuzare pentru înaltă trădare, el urmînd a fi judecat de către Înalta Curte de Casaţie şiJustiţie - şi pronunţată de către Parlament, precum şi în situaţia imposibilităţiitemporare de exercitare a funcţiei. Deci, interimatul are o sferă mai largă decît vacanţafuncţiei; el putând preceda vacanţa, aşa cum vom vedea mai jos, sau putând urmadupă ea, aşa cum am arătat mai sus; suspendarea şi imposibilitatea temporară pot ducela vacanţă, prin transformarea suspendării parlamentare în destituire, dacăreferendumul o confirmă, prin transformarea suspendării de drept în demitere dedrept, dacă preşedintele este condamnat pentru înaltă trădare, respectiv printransformarea imposibilităţii temporare în imposibilitate definitivă, după cum eposibil ca suspendarea de orice tip să nu se finalizeze iar imposibilitatea temporară săînceteze, preşedintele reluîndu-şi astfel atribuţiile. Interimatul constă în exercitareaunora dintre atribuţiile de şef al statului de către o persoană desemnată de regulă deConstituţie; în România această persoană este preşedintele Senatului, respectiv, în cazde imposibilitate din partea lui, preşedintele Camerei Deputaţilor.

Mandatul preşedinţial este incompatibil cu orice funţie publică sau privată şicu calitatea de membru al unui partid politic. De asemenea, preşedintele beneficiazăde imunitate de jurisdicţie pentru opiniile exprimate, actele emise şi faptele săvîrşiteîn exercitarea prerogativelor sale şi care au legătură cu acestea, atît pe duratamandatului cît şi ulterior, ea neputînd fi ridicată (este deci o iresponsabilitate). Pentrufaptele săvîrşite fără legătură cu funcţia sa (chiar dacă cu ocazia exercitării ei)preşedintele răspunde potrivit dreptului comun, dar penal i contraven ional numaiș țdupă încetarea mandatului, exceptînd fapta de înaltă trădare. Deci, în cursulmandatului preşedintele este total inviolabil sub aspectul răspunderii penale ișcontraven ionale, inviolabilitatea neputîndu-i fi ea ț ridicată. Răspunderea politică aşefului statului se manifestă sub două forme: refuzul electoratului de a-l realege şi

35

destituirea prin referendum după suspendarea sa de către Parlament; suspendareanecesită şi avizul facultativ al Curţii Constituţionale iar preşedintele trebuie să aibăposibilitatea de a da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. Referendumultrebuie organizat în cel mult 30 de zile de la hotărîrea de suspendare, în caz contraraceasta devenind caducă.

O persoană nu poate îndeplini func ia de preț ședinte al României decât pentrudouă mandate, fie ele succesive sau nu.

Secţiunea 2. Atribuţiile şefului statului

Atribuţiile preşedintelui pot fi împărţite după mai multe criterii. Astfel, dupăcriteriul conţinutului ele pot fi: de participare la activitatea legislativă (prinintermediul solicitării de reexaminare legilor şi al promulgării legilor), dealegere/numire sau revocare, respectiv de participare la alegerea/numirea saurevocarea altor autorităţi publice, de asigurare a ordinii publice şi a apărării ţării, depolitică externă (de exemplu încheierea tratatelor internaţionale ale României,acreditarea sau rechemarea reprezentanţilor diplomatici, aprobarea înfiinţării,desfiinţării sau a schimbării rangului misiunilor diplomatice, primirea scrisorilor deacreditare a reprezentanţilor diplomatici ai altor state, participarea la întîlniri cucaracter internaţional, la reuniuni ale organizaţiilor internaţionale etc.), de mediereîntre alte puteri ale statului şi altele mai puţin importante. După criteriul condiţionăriiexerciţiului lor de manifestările de voinţă ale altor autorităţi atribuţiile se împart îndouă categorii, şi anume: atribuţii a căror exercitare este condiţionată de manifestărilede voinţă ale altor autorităţi şi atribuţii exercitate independent. Aceste manifestări devoinţă pot consta în: aprobarea Parlamentului, consultarea acestuia sau a preşedinţilorCamerelor, informarea Parlamentului, contrasemnarea din partea primului-ministru,propunerea acestuia sau a Guvernului etc. Astfel, se cere aprobarea prealabilă sauulterioară a Parlamentului cînd şeful statului: numeşte Guvernul în ansamblul său(prealabilă); revocă miniştri şi numeşte alţii, dacă se schimbă compoziţia politică saustructura Guvernului (deşi Constituţia nu prevede, în mod logic aprobarea trebuie săfie ulterioară); declară mobilizarea totală sau parţială a forţelor armate (de regulăprealabilă şi prin excepţie ulterioară), instituie starea de asediu sau starea de urgenţă(ulterioară). Informarea Parlamentului este necesară cînd şeful statului ia măsuri derespingere a unei agresiuni externe. Consultarea Parlamentului este cerută cînd şefulstatului doreşte organizarea unui referendum pe probleme de interes naţional iarconsultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor politice estenecesară pentru a se putea dispune dizolvarea forului legislativ. Contrasemnăturaprimului-ministru, adică aprobarea acestuia, care are ca efect transferul răspunderiipolitice în faţa Parlamentului de la preşedinte la primul-ministru, intervine cînd: sedeclară mobilizarea forţelor armate; se iau măsuri de respingere a unei agresiuniexterne; se instituie starea de asediu sau de urgenţă; se încheie tratate internaţionalesupuse ratificării; sînt acreditaţi sau rechemaţi reprezentanţii diplomatici ai României;se aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice; seconferă decoraţii şi titluri de onoare, precum şi gradele de mareşal, amiral şi general;se acordă graţierea individuală; se promulgă legile. Propunerea prealabilă a primului-ministru este necesară pentru revocarea unor membri ai Guvernului şi numirea altora,pentru numirea unui ministru interimar (în cazurile de încetare înainte de termen amandatului, menţionate anterior), pentru acreditarea sau rechemarea reprezentanţilordiplomatici ai României şi pentru aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau a schimbăriirangului misiunilor diplomatice ale României, iar propunerea Guvernului în

36

ansamblul său se cere pentru iniţierea unei revizuiri constituţionale. PropunereaConsiliului Superior al Magistraturii se cere la numirea judecătorilor şi procurorilordefinitivi. Înainte de semnarea de către şeful statului a unor tratate supuse ratificăriieste necesară negocierea acestora de către Guvern, ele fiind parafate de primul-ministru şi de ministrul de externe. Suspendarea din funcţie a unui ministru necesităînceperea urmăririi penale faţă de el.

Dintre atribuţiile exercitate independent de către şeful statului, dintre careunele sînt facultative iar altele obligatorii, putem exemplifica cu: participarea laşedinţele Guvernului, primirea demisiei acestuia, transmiterea de mesajeParlamentului, solicitarea convocării acestuia în sesiune extraordinară, medierea întrealte puteri ale statului, numirea unui prim-ministru interimar (în cazurile de încetareînainte de termen a mandatului, menţionate anterior), solicitarea reexaminării legilorde către Parlament, sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la legi înainte depromulgare, consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente şi de importanţădeosebită (care nu intră în competenţa acestuia), îndeplinirea atribuţiilor de şef alarmatei şi de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, primirea scrisorilorde acreditare a reprezentanţilor diplomatici ai altor state, numirea a 3 judecători laCurtea Constituţională, înaintarea către Parlament a propunerii de numire adirectorilor serviciilor de informaţii, solicitarea începerii urmăririi penale a membrilorGuvernului, numirea în diverse funcţii publice (în măsura şi în condiţiile prevăzute delegile care le reglementează).

Anumite atribuţii nu pot fi exercitate în anumite perioade, de exempludizolvarea Parlamentului nu poate avea loc în ultimele 6 luni ale mandatuluiprezidenţial, în perioada de mobilizare a armatei şi în perioada stării de asediu, deurgenţă sau de război. Alte atribuţii nu pot fi exercitate de preşedintele interimar, cumar fi transmiterea de mesaje către Parlament, dizolvarea acestuia, deciderea organizăriiunui referendum pe probleme de interes naţional.

În exercitarea atribuţiilor sale şeful statului emite în principal decrete, caretrebuie publicate în Monitorul Oficial pentru a avea existenţă juridică. Există însă şialte tipuri de acte, atipice, emise în exercitarea unor atribuţii specifice, de exemplu:mesaje (adresate Parlamentului), solicitări de reexaminare a legilor (idem), solicităride începere a urmăririi penale a membrilor guvernului (adresate Parchetului), sesizăriCurţii Constituţionale, propuneri de revizuire a Constituţiei (adresate Parlamentului),tratate internaţionale.

CAPITOLUL XI

AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ,ORGANIZARE, FUNCŢIONARE, ATRIBUŢII

Ea este una dintre cele trei puteri ale statului, în viziunea clasică a separaţieiputerilor; spre deosebire de celelalte două puteri, care au caracter politic, aceasta aremenirea de a le controla şi supraveghea în scopul prezervării drepturilor şi libertăţilorindividuale, cu condiţia să fie independentă de ele. Ea se compune din totalitateainstanţelor judecătoreşti, de drept comun sau speciale, din parchetele carefuncționează pe lângă instan e i din Consiliul Superior al Magistraturii, organulț șreprezentativ al justi iei. Noț țiunea de autoritate judecătorească este astfel mai lagădecât cea de putere judecătorească, aceasta din umă cuprinzând doar instanțelejudecătore ti. De asemenea, nș oţiunea de putere/autoritate judecătorească nu estesinonimă cu cea de putere/autoritate jurisdicţională, aceasta din urmă incluzînd şi alte

37

organe de stat, de tip administrativ, politic sau mixt, care au în atribuţiile lor judecareaunor categorii de litigii sau de persoane; organele de tip administrativ cu asemeneaatribuţii se mai numesc şi organe administrativ-jurisdicţionale şi judecǎ litigii întrecetǎţeni şi administraţie, hotărîrile lor numindu-se acte administrativ-jurisdicţionale,totdeauna supuse controlului instanţelor judecătoreşti; jurisdicţia politică, existentă înunele state, este constituită de parlament sau de o cameră a lui, pentru anumitepersoane cu funcţii politice; jurisdicţia constituţională există de asemenea în unelestate, pentru controlul constituţionalităţii legilor şi a altor acte.

Secţiunea 1. Organizare şi compunere

Sistemul instanţelor judecătoreşti este organizat pe grade (trepte) de jurisdicţieşi pe nivele teritoriale. În România gradele de jurisdicţie sunt de regulă primă instanţă,apel şi recurs iar prin excepţie numai primă instanţă şi recurs. Din punct de vedereteritorial, la nivelul celor mai importante oraşe există judecătoriile, la nivel de judeţexistă tribunalele, la nivelul mai multor judeţe avem curţile de apel (în total 15) iar învîrful ierarhiei judiciare Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Instan ele pot fi de dreptțcomun sau specializate; există, de asemenea, secţii sau complete specializate în cadrulinstan elor de drept comun. În cadrul sistemului mț ai există şi instanţele militare,pentru infracţiunile comise de militari în legătură cu serviciul. Înalta Curte are, pelîngă atribuţia de a judeca litigii – mai rar în primă instanţă, de regulă în recurs -, şirolul de a asigura o practică unitară a instanţelor judecătoreşti din întreaga ţară; deasemenea, ea se numără printre subiecţii cu drept de sesizare a Curţii Constituţionaleîn privinţa legilor înainte de promulgare.

Pe lîngă instanţele judecătoreşti funcţionează Parchetele, la fiecare nivelteritorial; ele sînt compuse din procurori, în fruntea cărora se află Procurorul generalal României (conducătorul Parchetului de pe lângă Înalta Curte), dar ele nu sîntsubordonate instanţelor ci Ministerului Justiţiei. Parchetele formează ceea ce senumeşte Ministerul Public (deşi nu este un minister propriu-zis), rolul lor fiind acelade a reprezenta interesele generale ale societăţii, de a apăra ordinea de drept, precumşi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

Atît judecătorii cît şi procurorii sînt magistraţi. Disciplina magistraţilor,precum şi numirea magistraţilor stagiari, respectiv propunerea de numire a celordefinitivi, transferul, promovarea şi pensionarea magistraţilor sînt de competenţaConsiliului Superior al Magistraturii. Acesta este organul reprezentativ al justiţiei,alcătuit din magistraţi aleşi în adunările generale ale instanţelor şi validaţi de Senat,din jurişti reprezentînd societatea civilă şi aleşi de Senat, din ministrul Justiţiei, dinpreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi din Procurorul general; şeful statuluipoate participa la lucrările Consiliului Superior al Magistraturii, caz în care leprezidează, dar nu are drept de vot.

Secţiunea 2. Statut

Din punct de vedere al statutului lor judecătorii sînt independenţi faţă deputerea politică şi faţă de oricine altcineva, numai astfel putîndu-şi îndeplini misiunea.În acest sens Constituţia prevede că ei se supun numai legii; ei nu pot primi nici un felde indicaţii, ordine sau sugestii de la nimeni privind soluţiile pe care trebuie să le deaîn procese. Independenţa lor este chiar o condiţie a separaţiei puterilor. Garanţiileinstituite în favoarea ei sînt: inamovibilitatea, imunitatea, modul de recrutare ajudecătorilor şi modul de control asupra lor.

38

Inamovibilitatea semnifică faptul că judecătorii, cu excepţia celor stagiari, nupot fi revocaţi, retrogradaţi, transferaţi sau promovaţi fără consimţămîntul lor, în afaraprocedurii declanşate pentru abateri disciplinare sau pentru neîndeplinirea condiţiilornecesare funcţiei şi în afara pensionării. Judecătorii stagiari nu sînt numiţi depreşedintele României ci de Consiliul Superior al Magistraturii, de aceea ei nu sîntinamovibili; la sfîrşitul unui stagiu ei trebuie să susţină examenul de capacitate, în cazde nepromovare pierzîndu-şi calitatea de judecători. Pe de altă parte, judecătorii de laÎnalta Curte de Casaţie şi Justiţie au un mandat de 6 ani reînnoibil, astfel căinamovibilitatea există numai pe durata mandatului.

Imunitatea se referă, ca şi în cazul altor funcţii sau demnităţi, la două aspecte:la hotărîrile pronunţate în exerciţiul funcţiei şi la faptele săvîrşite fără legătură cu ea.Sub primul aspect judecătorii nu răspund decît în două cazuri de excepţie şi numaifaţă de stat, răspunderea fiind una exclusiv civilă: cazul în care statul este obligat ladespăgubiri faţă de justiţiabili pentru erorile judiciare comise în procesele penale şicazul în care statul este obligat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului laplata de despăgubiri în favoarea unor justiţiabili; chiar şi în aceste două ipoteze statulîi va acţiona, pentru recuperarea despăgubirilor plătite, pe judecătorii vinovaţi numaidacă aceştia au fost de rea credinţă, lucru care trebuie dovedit. Sub cel de-al doileaaspect există răspundere disciplinară, penală şi civilă. Răspunderea disciplinară sedeclanşează şi se finalizează exclusiv în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.Răspunderea penală se exercită cu avizul acestuia, iar răspunderea civilă se exercităpotrivit dreptului comun.

Recrutarea judecătorilor poate avea loc în general fie prin alegerea de cătrecetăţeni, fie prin numire. Prima modalitate nu le garantează independenţa, ei fiindnevoiţi să se alieze cu partidele politice pentru a ocupa sau a-şi păstra un post (deexemplu în Statele Unite la nivel de state, Elveţia, unele foste state comuniste).Numirea este considerată o modalitate mai potrivită, ea făcîndu-se de regulă de cătreexecutiv – guvern, şeful statului -, eventual cu avizul altor organe. În epoca noastră sepractică numirea pe bază de concurs, astfel că rolul organului care numeşte este maidegrabă formal. În România candidaţii la un post de judecător trebuie să susţină unconcurs organizat şi validat de Consiliul Superior al Magistraturii; pe baza rezultatelorconcursului acesta propune preşedintelui ţării numirea celor admişi; la fel se întîmplăşi cu examenul de capacitate pentru stagiari. Validarea semnifică doar verificarearespectării legii, nu şi cea a rezultatelor date de comisiile de concurs (adică testareadin nou a candidaţilor).

Controlul asupra judecătorilor este exercitat de Consiliul Superior alMagistraturii dar este doar unul administrativ; nu se pot verifica soluţiile date dejudecători ci numai modul în care ei îşi îndeplinesc atribuţiile, de exemplu dacă vin latimp la serviciu, dacă încep şedinţele la ora fixată, dacă îşi redactează hotărîrile întermene rezonabile etc. Hotărîrile judecătoreşti pot fi controlate numai prinintermediul căilor de atac prevăzute de lege şi exercitate la instanţele competentepotrivit legii.

În afară de independenţă judecătorii mai trebuie să fie şi imparţiali: pe de oparte, în soluţiile pe care le dau nu trebuie să se reflecte sentimentele sau convingerilelor personale; pe de altă parte ei sînt ţinuţi de respectul riguros al legii, independent deopinia pe care o au faţă de ea.

Procurorii nu se bucură integral de acelaşi statut, avînd în vedere rolulMinisterului Public; ei beneficiază doar de stabilitate în funcţie, în sensul că pe cîtposibil se caută să li se asigure aceeaşi funcţie şi acelaşi loc de muncă, fără a fiinamovibili. Obligaţia de a respecta legea şi de a fi imparţiali, adică de a ancheta atît

39

în favoarea cît şi în defavoarea celui învinuit de o faptă antisocială, mai precis înscopul aflării adevărului şi justei soluţionări a cauzei, le revine în egală măsură.Parchetele funcţionează pe baza principiului controlului ierarhic (sau al subordonăriiierarhice): soluţia dată de un procuror trebuie confirmată, ceea ce presupune că poatefi şi infirmată, de superiorul său, după cum acesta poate efectua în locul lui orice actde procedură; indicaţiile superiorului sînt obligatorii pentru el. Modul de recrutareeste acelaşi ca şi pentru judecători: concurs organizat şi validat de Consiliul Superioral Magistraturii şi urmat de numirea de către preşedintele ţării; procurorii stagiari sîntnumiţi de Consiliul Superior al Magistraturii, ca şi judecătorii stagiari; ei trebuie săpromoveze examenul de capacitate la sfîrşitul unui stagiu cu aceeaşi durată, pentru aputea fi numiţi definitiv.

Controlul exercitat de ministrul Justiţiei asupra parchetelor este mai larg decîtcel exercitat asupra judecătorilor, dar nu poate privi soluţia pe care procurorii o dauunui dosar. Astfel, ministrul poate, atunci cînd există indicii că s-a săvîrşit o faptăpenală iar parchetul competent nu acţionează, să-i ceară acestuia să înceapă urmărireapenală (finalizarea urmăririi fiind însǎ la aprecierea parchetului); el nu poate cere înnici un caz să înceteze o urmărire penală începută, nu poate confirma sau infirma osoluţie dată de un procuror, după cum nu poate efectua un act de procedură în locullui.

Secţiunea 3. Principii de funcţ ionare. Raporturile cu alte puteri ale statului

Organizarea justiţiei se bazează pe nişte principii, unele fiindu-i specifice iaraltele caracterizînd întregul sistem statal. Principiul legalităţii presupune, cu privire lajustiţie, următoarele aspecte: au calitatea de instanţe judecătoreşti şi, deci, potîndeplini funcţii jurisdicţionale numai acele organe calificate ca atare de Constituţie şide lege; instanţele îşi îndeplinesc atribuţiile numai în limitele competenţei conferite delege; procedura de soluţionare a litigiilor este cea prevăzută de lege; nu pot existainfracţiuni (adică fapte penale) şi pedepse decît dacă sînt prevăzute expres de lege.

Principiul unicităţii şi egalităţii justiţiei, aplicaţie a principiului egalităţiicetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, presupune că: toţi cetăţenii trebuie săfie judecaţi, în procese de acelaşi tip, de aceleaşi instanţe, fiind interzisă înfiinţarea deinstanţe extraordinare; regulile de procedură, precum şi drepturile şi obligaţiileprocesuale trebuie să li se aplice tuturor participanţilor la un proces şi în mod egal,chiar dacă aceste reguli diferă de la un tip de litigiu la altul. Acest principiu nuexclude existenţa de instanţe sau de secţii specializate pe categorii de litigii.

Principiul accesului la justiţie semnifică faptul că, indiferent ce alte organe arputea fi competente pentru soluţionarea anumitor litigii, cetăţenii trebuie să aibădreptul de a se adresa – de la început sau ulterior – instanţelor judecătoreşti pentrusoluţionarea litigiilor lor. Aceasta deoarece justiţia este garanta drepturilor şilibertăţilor, numai ea prezentînd anumite garanţii pentru corecta soluţionare a unuilitigiu: independenţă, imparţialitate, profesionalism datorat studiilor juridice, oprocedură specifică cu drepturi şi obligaţii specifice.

Principiul folosirii limbii oficiale şi a limbii materne în justiţie presupune că:limba procedurii judiciare este limba oficială, ceea ce obligă la redactarea tuturoractelor în această limbă şi, de regulă, la folosirea ei orală; persoanele aparţinîndminorităţilor şi cele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba oficială au dreptul de a vorbiîn limba maternă în instanţă şi de a lua cunoştinţă prin interpret de toate actele dindosar, interpretul fiind asigurat gratuit în procesele penale.

40

Dreptul la apărare presupune nu numai dreptul – şi uneori şi obligaţia - de a fiasistat de un avocat, ci şi pe acela de a beneficia de o anumită procedură numităcontradictorie: în cadrul ei părţile au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele depusede fiecare dintre ele, ceea ce obligă la comunicarea actelor, dreptul de a lua cunoştinţăde probele administrate, ceea ce presupune accesul la dosar, dreptul de a fi prezente îninstanţă, ceea ce obligă la citarea lor pentru primul termen iar pentru termeneleurmǎtoare numai în mǎsura în care pǎrţile nu au fost prezente la termenele imediatanterioare, dreptul de a-şi da replici orale sau scrise, dreptul de a propune probe şi dea invoca alte mijloace de apărare, dreptul de a ataca hotărîrea dată cu căile de atacprevăzute de lege etc.

Prezumţia de nevinovăţie semnifică faptul că o persoană învinuită într-unproces penal este considerată nevinovată pînă la pronunţarea împotriva ei a uneihotărîri judecătoreşti definitive de condamnare.

Principiul oralităţii şi cel al contradictorialităţii se corelează cu cel al dreptuluila apărare: în sistemul nostru procesele sînt preponderent orale tocmai pentru a existagaranţia că sînt respectate regulile procedurale prevăzute de lege.

Principiul publicităţii şedinţelor de judecată şi a pronunţării hotărîrii este menitsă garanteze tot respectarea regulilor procedurale; în acest sens şedinţele secrete sînt oexcepţie, în cazul în care ar dăuna onoarei, demnităţii sau vieţii intime a părţilor saubunei dezvoltări a minorilor. Pronunţarea soluţiei este însǎ totdeauna publică.

Principiul aflării adevărului presupune obligaţia judecătorilor şi a procurorilorde a depune toate eforturile pentru justa soluţionare a cauzei, administrînd în acestsens probe din oficiu şi chiar împotriva voinţei părţilor, dacă consideră necesar.Aceasta înseamnă un rol activ al instanţei şi al parchetului, specific sistemului nostrucare se numeşte inchizitorial, spre deosebire de cel acuzatorial în care judecătorul esteun simplu arbitru între părţi.

În fine, principiul dublului sau al triplului grad de jurisdicţie (adică existenţauneia sau a două căi de atac ordinare) este menit să garanteze că o hotărîre pretinsgreşită va fi corectată de instanţele superioare, prin intermediul a cel puţin o cale deatac.

În ceea ce priveşte raporturile justiţiei cu celelalte puteri ale statului, am văzutcă separaţia înseamnă colaborare şi un control reciproc. Astfel, în ceea ce priveşteraporturile cu legislativul sînt de subliniat următoarele aspecte: organizarea instanţelorşi a parchetelor se realizează prin lege; instanţele şi parchetele sînt obligate să aplicelegea. La rîndul ei, justiţia poate controla sau influenţa Parlamentul prin intermediulcontrolului de constituţionalitate, acolo unde acesta îi este încredinţat ei, prin faptul căinstanţa poate ridica din oficiu excepţia de neconstituţionalitate într-un proces, acolounde controlul este încredinţat unui organ special şi specializat, şi prin faptul căinstanţa supremă se numără, la noi, printre subiecţii ce pot sesiza CurteaConstituţională înainte de promulgarea unei legi. Raporturile cu executivul semanifestă, pe de o parte, în dreptul acestuia de a numi judecătorii şi procurorii – acolounde nu sînt aleşi -, eventual de a-i revoca, transfera sau promova, precum şi de aexercita un control administrativ asupra lor, iar pe de altă parte în dreptul justiţiei de acontrola actele executivului pe calea contenciosului administrativ şi, eventual, acontenciosului de constituţionalitate.

Secţiunea 4. Alte sensuri ale noţiunii de justiţie. Noţiunea de act jurisdicţional

Noţiunea de justiţie mai are şi alt sens, şi anume cel de activitate prin care sesoluţionează litigii sau cauze nelitigioase din diverse domenii, în scopul apărării

41

drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Din cele mai vechi timpuri s-a făcut simţitănecesitatea de a-i sancţiona pe cei care încalcă legile săvîrşind fapte antisociale,penale sau civile; ulterior această activitate a inclus şi aspecte care nu au caracterlitigios dar care, aşa cum s-a considerat, pot fi mai bine soluţionate sau chiar trebuiesă fie soluţionate de către puterea judecătorească, avînd în vedere implicaţiile asupralibertăţii sau vieţii intime a indivizilor (de exemplu punerea sub tutelă sau curatelă apersoanelor majore incapabile şi a celor minore, internarea bolnavilor mintal, adopţia,alte măsuri de protecţie a minorilor, partajul de bunuri între coproprietari, constatareaexistenţei unui drept etc.); de asemenea, s-a adăugat controlul exercitat asupra acteloremise de alte organe ale statului. Mai ales acest din urmă aspect este indispensabilîntr-un stat de drept, domnia legii neputînd fi pe deplin garantată decît de putereajudecătorească. Activitatea justiţiei este aşadar deosebită atît de cea a legislativului,care în principal reglementează primar relaţii sociale, cît şi de cea a guvernului, aexecutivului în general, care în principal aplică legile prin reglementări secundare şiprin acte individuale care conferă drepturi sau impun obligaţii. Or, dacă şi justiţiaaplică legile, ea o face într-un mod diferit: ea nu reglementează relaţii sociale, nici nuconferă drepturi sau obligaţii, ci soluţionează conflicte între particulari sau întreaceştia şi societate, nefăcînd decît să constate, să declare drepturi şi obligaţiipreexistente, prevăzute de normele juridice; aceasta în cadrul unei anumite proceduri,finalizate printr-un act individual numit hotărîre judecătorească. Deci, justiţia nucreează drept, cel puţin teoretic; totuşi, pentru că legile nu sînt totdeauna clare, pentrucă au lacune şi impreciziuni, judecătorul este nevoit să le interpreteze, respectiv să leacopere lacunele prin recurgerea la analogie; aceasta este o obligaţie legală, elneputînd refuza să soluţioneze un litigiu pe motiv că legea este neclară sau incompletăsau chiar că lipseşte. Or, interpretarea este creatoare prin natura ei, o normă avîndfinalmente acel înţeles pe care i-l descoperă judecătorul. Totalitatea practiciiinstanţelor judecătoreşti se numeşte jurisprudenţă.

Hotărîrea judecătorească este un act jurisdicţional. După criteriul formal el sedefineşte prin faptul că este adoptat de organe specializate, ierarhizate şiindependente, în cadrul unei proceduri caracterizate prin anumite trăsături (publicitate,oralitate, contradictorialitate etc.), şi că beneficiază de autoritate de lucru judecat,adică se prezumă că exprimă adevărul (adevăr legal). După criteriul material, actuljurisdicţional este acela care are ca scop fie soluţionarea unor litigii, fie soluţionareaunor cauze nelitigioase, fie controlul asupra actelor altor organe, în cadrul procesuluiconstatîndu-se mai întîi nişte împrejurări de fapt, care apoi sînt încadrate într-un textde lege (operaţiune care se numeşte calificarea lor juridică, stabilirea temeiuluijuridic), după care este stabilitǎ soluţia corespunzǎtoare. În timp ce constatareafaptelor este o operaţiune de apreciere a probelor, cea de-a doua operațiune este purjuridică iar cea de-a treia este o îmbinare între drept i fapteș . Definirea actuluijurisdicţional trebuie însă să pornească de la ambele criterii, întrucît niciunul nu-lcaracterizează integral sau în exclusivitate. Actul jurisdicţional are autoritate de lucrujudecat numai pentru părţile din proces, ceea ce se numeşte autoritate relativă sauinter partes (spre deosebire de cea generală sau erga omnes).

CAPITOLUL XII

CONTROLUL DE CONSTITUŢIONALITATE.CURTEA CONSTITUŢIONALĂ.

ATRIBUŢIILE CURŢII CONSTITUŢIONALE

42

Secţiunea 1. Controlul de constituţionalitate în general

Una dintre cele mai importante garanţii şi în acelaşi timp consecinţe practiceale supremaţiei Constituţiei o reprezintă controlul de constituţionalitate. Fără aceastăgaranţie, calitatea Constituţiei de a fi legea fundamentală a unui stat ar rămîne unprincipiu formal, exact ca şi interdicţia impusă individului de o lege care nu arprevedea şi sancţiunea corespunzătoare. Sancţiunea este una din componentele normeijuridice. Or, controlul de constituţionalitate este o sancţiune specifică dreptuluiconstituţional.

Am văzut că la baza supremaţiei Constituţiei stă principiul legalităţii în senslarg, o variantă a lui fiind principiul constituţionalităţii. Acesta presupune ca legeaordinară sau organică să fie adoptată de organul stabilit de Constituţie – adică deParlament -, după procedura stabilită de Constituţie şi cu respectarea în conţinut adispoziţiilor materiale ale acesteia. Controlul de constituţionalitate înseamnă tocmaiasigurarea conformităţii legii ordinare sau a celei organice cu legea fundamentală, atîtîn formă cît şi în conţinut, atît în literă cît şi în spirit. Acest control constituie oactivitate organizată de verificare a conformităţii, activitate desfăşurată de organul(organele) prevăzut(e) în Constituţia însăşi, după o anumită procedură şi cu anumiteefecte juridice.

În România obiectul controlului îl constituie în primul rînd legile şi actele cuvaloare de lege, adică ordonanţele de guvern. Deşi nu sînt legi ci hotărîri aleParlamentului, regulamentele interne ale acestuia fac totuşi obiectul controlului,deoarece nu pot fi supuse altui tip de control, aşa cum se întîmplă cu acteleadministrative şi hotărîrile judecătoreşti; pentru același motiv, celelalte hotărâriparlamentare, fie ele normative sau individuale, fac obiectul acestui tip de conttoldacă afecetază valori i principii constitu ionale, respectiv organizarea i funcș ț ș ționareaunor autorită i sau institu ii de rang constitu ional. De asemenea, tratateleț ț ținterna ionale ț şi acordurile internaţionale supuse ratificării parlamentare constituieobiect al controlului de constituţionalitate după semnare şi înainte de ratificare; dacăar putea fi controlate după ratificare, deci după intrarea lor în vigoare, s-ar creaprobleme în raporturile statului român cu partenerii de tratate; acestea nu reprezintămanifestări unilaterale de voinţă ale unui stat, ci manifestarea voinţei a cel puţin douăstate, ele avînd deci un caracter convenţional. Nu se prevede nimic însă pentruacordurile încheiate şi aprobate la nivel de guvern sau de ministere; în mod logic,deoarece asemenea acorduri au valoarea hotărîrilor de guvern sau a actelor emise deministere, ele trebuie să fie supuse doar controlului de legalitate specific acteloradministrative.

În unele ţări pot face obiectul controlului de constituţionalitate şi acteleadministrative, hotărîrile judecătoreşti, proiectele de legi; dar asemenea acte sîntsupuse oricum şi altui tip de control, cum ar fi cel de legalitate (de contenciosadministrativ) pentru primele, cel judiciar exercitat în cadrul căilor de atac pentru celedin a doua categorie şi cel exercitat implicit în faza de elaborare şi în cea de adoptarea legilor, precum şi cel exercitat asupra legilor, pentru proiectele acestora; nu sejustifică, deci, un control de constituţionalitate specific în privinţa acestor categorii.

Cauzele care determină încălcarea Constituţiei sînt multiple. În primul rînd,pot apărea contradicţii între interesele sociale exprimate în Constituţie şi celeexprimate în legi organice sau ordinare, fie pentru că aceste interese sînt ale unorgrupuri sociale diferite, fie pentru că ele sînt ale unor generaţii diferite; de exemplu,între adoptarea Constituţiei şi cea a unei legi care îi contravine s-a scurs o perioadămai lungă de timp, în care concepţia socială sau mentalităţile sociale s-au modificat.

43

În al doilea rînd, unele neconcordanţe pot apărea din cauza nerespectării unor regulide tehnică legislativă.

Cine ar trebui să controleze constituţionalitatea legilor? În funcţie de organulcompetent şi de modalitatea de control, doctrina a găsit mai multe clasificări. Astfel,după criteriul organului avem într-o primă variantă control prin opinia publică, controlpolitic – exercitat printr-un organ politic, inclusiv Parlamentul – şi controljudecătoresc – exercitat de către o instanţă judecătorească. O a doua variantă ia înconsiderare controlul parlamentar, controlul politic – exercitat printr-un organ politicaltul decît Parlamentul – şi control jurisdicţional – exercitat printr-un organ de tipjudiciar în sens larg. Într-o a treia variantă există control politic şi control judecătoresciar într-o a patra variantă există control exercitat de Parlament şi control exercitat deun organ din afara Parlamentului, respectiv politic, jurisdicţional şi politico-jurisdicţional.

Controlul prin opinia publică porneşte de la ideea că poporul are dreptul şiobligaţia de a se revolta împotriva oricărei guvernări care ar viola Constituţia,indiferent ce formă ar îmbrăca această violare. Constituţia franceză din 1793instaurează un asemenea tip de control; în epoca modernă însă ea nu mai esteconsiderată o veritabilă formă de control, deoarece este primitivă prin faptul că faceapel la violenţă.

Controlul politic în sens larg se exercită fie de către Parlament, fie de către unalt organ de natură politică, acest organ putînd avea printre altele şi atribuţia decontrol sau putînd fi înfiinţat special în acest scop. În ceea ce priveşte Parlamentul, elnu poate reprezenta o garanţie a respectării Constituţiei, mai întîi pentru că şi el poategreşi, adoptînd o lege a cărei neconstituţionalitate n-o observă, apoi pentru că poateadopta în cunoştinţă de cauză o astfel de lege, caz în care nu există nici o sancţiuneîmpotriva lui. Nici controlul exercitat de alte organe politice nu s-a dovedit mai bun,fie pentru că unele sunt dependente de Parlament, fie pentru că ele, fiind tocmai denatură politică, nu judecă pe criterii juridice ci pe criterii politice; or, controlul deconstituţionalitate este un control al legalităţii, deci de natură juridică. Exemple decontrol parlamentar sau politic: Comisia Centrală de la Focşani, organ distinct, subimperiul Convenţiei de la Paris din 1958, Corpul Ponderator, cameră a AdunăriiLegiuitoare, sub imperiul Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris, MareaAdunare Naţională sub imperiul Constituţiei României din 1965, Senatul conservator,organ distinct, sub imperiul Constituţiei franceze din 1799 şi Senatul conservator,cameră a Parlamentului, sub imperiul Constituţie franceze din 1852.

Controlul jurisdicţional în sens larg este exercitat fie de către instanţelejudecătoreşti – toate sau numai cele supreme -, fie de către alte organe cu atribuţiijurisdicţionale – pentru care controlul de constituţionalitate este singura sau principalaatribuţie (organe specializate). Controlul judecătoresc este întîlnit în multe state alelumii, el fiind prevăzut de Constituţie sau impus pe cale jurisprudenţială, pe bazaprincipiilor generale ale dreptului. În statele în care puterea judecătorească s-a bucuratîntotdeauna de independenţă, legală sau de fapt, controlul prin instanţele judecătoreştis-a dovedit şi se dovedeşte eficace. El există în Statele Unite (Constituţia din 1787),Grecia (Constituţia din 1864), Elveţia (Constituţia din 1848), Irlanda (Constituţia din1937), după cum a existat în trecut în România (Constituţiile din 1866, 1923 şi 1938),Germania (Constituţia din 1919), Portugalia (Constituţia din 1933). În ceea ce priveştecea de-a doua variantă, avem de-a face cu organe special create în scopul exercităriicontrolului de constituţionalitate; unele pot avea o natură politico-jurisdicţională,elementul politic fiind prezent alături de cel jurisdicţional. În general, aceste organeexercită controlul după o procedură asemănătoare celei judecătoreşti iar membrii lor

44

au un statut asemănător celui al judecătorilor, chiar şi în cazurile în care nu au opregătire juridică sau nu se numesc judecători. Exemple de control jurisdicţionalspecial: România (Constituţia din 1991), Franţa (Constituţia din 1958), Spania(Constituţia din 1978), Italia (Constituţia din 1947), Austria (Constituţia din 1919),Germania (Constituţia din 1949), Portugalia (Constituţia din 1976 modificată în acestsens în 1982), Ungaria (Constituţia din 1972 modificată în acest sens în 1989),Polonia (Constituţia din 1952 modificată în acest sens în 1992) etc.

În funcţie de modalităţile în care se exercită, controlul este de mai multe tipuri.Există astfel:a) - control direct sau pe cale de acţiune (ofensiv), când legea este atacată direct înfaţa organului competent, în scopul anulării ei (de regulă) - control indirect sau pe cale de excepţie (defensiv), când neconstituţionalitatealegii este invocată într-un proces în care aceasta este aplicabilă, rezultatul fiindneaplicarea ei numai în acel proces (de regulă); deci, nu poate fi atacată legea pur şisimplu, o persoană trebuind să aştepte ca ea să i se apliceb) - control anterior sau prealabil (a priori), exercitat înainte de promulgarea legii; areca efect fie anularea legii, fie obligaţia Parlamentului de a o reexamina, în acest ultimcaz existînd două variante: fie legea poate fi revotată, eventual cu o majoritatesuperioară celei iniţiale, caz în care promulgarea ei este obligatorie, fie ea trebuie pusăde acord cu Constituţia în sensul celor statuate în decizia organului de control, numaiaşa putînd fi promulgată; acest tip de control se exercită numai pe cale de acţiune şi deregulă numai la sesizarea unor autorităţi publice - control posterior (a posteriori), exercitat după promulgarea legii, deci dupăintrarea ei în vigoare; acest tip de control se exercită fie pe cale de acţiune, fie pe calede excepţie, în prima variantă la sesizarea unor autorităţi publice şi/sau a cetăţeniloriar în a doua la sesizarea celor care sînt părţi într-un proces, eventual şi a instanţei,respectiv a parchetului.

Secţiunea 2. Curtea Constituţională, organizare, funcţionare, atribuţii

În România organul competent pentru a controla constituţionalitatea legilor şia altor acte este Curtea Constituţională, organ special cu natură jurisdicţională sau,după unii, politico-jurisdicţională.

Membrii Curţii sînt în număr de 9 şi sînt numiţi, pentru un mandat de 9 aninereînnoibil, în felul următor: 3 de către Preşedintele României, 3 de către CameraDeputaţilor şi 3 de către Senat. Ei trebuie să aibă pregătire juridică şi o vechime de celpuţin 18 ani într-o activitate juridică sau în învăţămîntul superior juridic. Statutul loreste unul de independenţă, aceasta fiind garantată de inamovibilitate pe duratamandatului, de imunitate, de obligaţia de imparţialitate şi de incompatibilităţileprevăzute. Inamovibilitatea presupune că membrii Curţii nu pot fi demişi, avansaţi sautransferaţi fără consimţămîntul lor, în afara procedurii de răspundere disciplinară.Imunitatea semnifică faptul că ei nu pot fi traşi la nici un fel de răspundere pentruhotărîrile adoptate şi opiniile exprimate în legătură cu exercitarea mandatului; pentrufaptele penale sau contravenţionale care nu au legătură cu exercitarea mandatului einu pot fi arestaţi, reţinuţi, percheziţionaţi sau trimişi în judecată fără aprobareaautorităţii care i-a numit, iar pentru abaterile disciplinare răspunderea se declanşeazăşi se finalizează numai în cadrul Curţii; orice altă formă de răspundere se exercită încondiţiile dreptului comun. Obligaţia de imparţialitate are acelaşi conţinut ca şi pentrujudecătorii de la instanţele judecătoreşti. Incompatibilităţile privesc orice altă funcţiesau activitate, exceptînd-o pe cea de cadru didactic din învăţămîntul superior juridic.

45

Se observă că membrii Curţii au un statut asemănător celui al judecătorilor de lainstanţele judecătoreşti, ei fiind dealtfel numiţi tot judecători. Pe de altă parte Curteaeste unica autoritate de jurisdicţie constituţională, adică singura care poate controlaconformitatea legilor şi a altor acte cu Constituţia, este independentă faţă de oriceautoritate publică şi îşi apreciază singură competenţa, decizia prin care ea se declarăcompetentă neputînd fi atacată la nici un alt organ; Curtea nu aparţine nici uneia dincelelalte puteri ale statului. În afară de controlul constituţionalităţii legilor şi a altoracte juridice, care este principala sa raţiune de a fi, Curtea are şi alte atribuţii, tot dindomeniul dreptului constituţional.

Secţiunea 3. Controlul de constituţionalitate în România

În primul rînd controlul se exercită asupra mai multor categorii de actejuridice, dintre care cele mai importante sînt legile şi actele cu valoare echivalentă –ordonanţele de guvern, fie ele simple sau de urgenţă.

Legile pot fi controlate înainte sau după promulgare; în prima ipoteză doarPreşedintele României, preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, guvernul,Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Avocatul Poporului şi un număr de 50 de deputaţi,respectiv de 25 de senatori, pot sesiza Curtea Constituţională; în cea de-a doua ipotezăneconstituţionalitatea va putea fi invocată pe cale de excepţie fie într-un proces în carelegea este aplicabilă, de către orice parte, de Ministerul Public sau de instanţă dinoficiu, în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, fie în afara unuiproces, de către Avocatul Poporului.

Ordonanţele pot fi controlate numai pe cale de excepţie, deci după intrarea lorîn vigoare, ele nefiind supuse promulgării.

Tratatele interna ionale ț şi acordurile internaţionale ratificabile sînt supusecontrolului la sesizarea preşedinţilor celor două Camere, a unui număr de 50 dedeputaţi sau de 25 de senatori, înainte de ratificare.

Regulamentele parlamentare, adică regulamentul Camerei Deputaţilor,regulamentul Senatului şi regulamentul şedinţelor comune ale celor două Camere,precum și hotărârile parlamentare altele decât regulamentele, care îndeplinesccondi iile men ionate anterior, sînt de asemenea controlate. În cazul lor controlul seț țexercită la sesizarea preşedintelui Camerei respective (pentru regulamentul șihotărârile unei Camere) sau a preşedinţilor celor două Camere (pentru regulamentuledin elor comune ș ț și hotărîrile ambelor Camere), a unui grup politic din Camera

respectivă sau din oricare Cameră, după caz, a unui număr de 50 de deputaţi sau de 25de senatori, după caz.

Iniţiativele legislative populare sînt şi ele supuse, la sesizare obligatorie,controlului Curţii. Controlul priveşte atît condiţiile de formă în care trebuie să seexercite o iniţiativă populară, cît şi respectarea limitelor impuse de Constituţieobiectului ei. Deci, Curtea nu exercită un control de oportunitate a iniţiativei.

Iniţiativele de revizuire a Constituţiei sunt supuse din oficiu controlului, subaceleaşi aspecte ca iniţiativele legislative populare şi, în plus, sub aspectul perioadelorde timp în care revizuirea poate avea loc. Deci, şi aici Curtea verifică dacă sîntîndeplinite condiţiile menţionate, neexercitînd un control de oportunitate.

Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi înainte depromulgare obligă la reexaminarea ei de către Parlament în sensul celor statuate îndecizie, în caz contrar ea neputînd fi promulgată şi publicată în Monitorul Oficial. Înschimb, decizia prin care se constată că o lege este constituţională face capromulgarea ei să fie obligatorie pentru şeful statului i împieș dică punerea ei ulterioaă

46

în discu ie pe cale de excep ie pentru motivele invocate. ț ț Decizia prin care se constatăneconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe pe cale de excepţie are efectegenerale, legea/ordonanţa nemaiputînd fi aplicată deloc deşi formal ea nu esteînlăturată din ordinea juridică; efectele deciziei se produc însă definitiv abia după 45de zile, termen în care Parlamentul sau Guvernul, după caz, au posibilitatea să pună deacord legea/ordonanţa cu Constituţia şi în care legea/ordonanţa este suspendată. Înschimb, decizia prin care se constată pe cale de excepţie că o lege sau o ordonanţă esteconstituţională produce efecte numai pentru procesul respectiv, excepţia putînd firidicată din nou în alt proces fie de către alte părţi, pentru aceleaşi motive sau pentrualtele, fie de către aceeaşi parte dar pentru alte motive. Decizia prin care se constatăneconstituţionalitatea unui tratat interna ional sau a unui acord interna ional ratificabilț țîmpiedică ratificarea lui, cu excepţia cazului în care el este renegociat pentru a fi pusde acord cu Constituţia sau a cazului în care aceasta din urmă este revizuită. Înschimb, decizia prin care se constată că un tratat sau un acord este constituţionalîmpiedică punerea lui ulterioară în discuţie pe cale de excepţie. În cazul în care seconstată neconstituţionalitatea unui regulament parlamentar sau a unei hotărâriparlamentare de alt tip, autorul său este obligat să îl/o pună de acord cu Constituţia însensul celor statuate în decizie, în caz contrar el/ea neputînd fi aplicat(ă); ca la legi şiordonanţe, efectele deciziei se produc definitiv numai după 45 de zile, termen acordatautorului regulamentului/hotărîrii pentru a se conforma deciziei. Declarareaneconstituţionalităţii unei iniţiative legislative populare sau a unei iniţiative derevizuire împiedică luarea ei în discuţie de către Parlament.

În al doilea rînd Curtea verifică constituţionalitatea partidelor politice, prinprisma condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească acestea atît cu privire la scop cîtşi cu privire la activitatea lor: ele nu pot milita împotriva pluralismului politic, aprincipiilor statului de drept, a suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale aRomâniei. Controlul se exercită la sesizarea oricăruia din preşedinţii celor douăCamere, este posterior înregistrării partidului iar decizia prin care un partid e declaratneconstituţional are ca efect radierea acestuia din registrul special ţinut de TribunalulBucureşti.

Secţiunea 4. Alte atribuţii ale Curţii Constituţionale

În afară de exercitarea controlului de constituţionalitate Curtea Constituţionalămai are şi alte atribuţii ale Curţii, tot din domeniul dreptului constituţional. Ele sunt:- de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi de aconfirma rezultatele votului; în acest sens ea efectuează mai multe operaţiuni legatede alegeri iar la sfîrşit validează sau anulează alegerile, după caz; rezultatele vor fipublicate în Monitorul Oficial din dispoziţia Curţii- de a veghea la respectarea procedurii pentru desfăşurarea referendumului şi de aconfirma rezultatele acestuia; sînt de făcut aceleaşi precizări ca mai sus- de a aviza propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României; avizul arecaracter facultativ pentru Parlament în privinţa efectelor pe care le produce- de a constata existenţa împrejurărilor care justifică interimatul funcţiei prezidenţiale;Curtea comunică Parlamentului şi Guvernului constatările făcute- de a soluţiona conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice(Preşedinte, Parlament, Guvern, autoritatea judecătorească), la sesizarea PreşedinteluiRomâniei, a preşedinţilor celor două Camere, a preşedintelui Consiliului Superior alMagistraturii sau a primului-ministru.

47

CAPITOLUL XIII

DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALEPRINCIPIILE CARE LE GUVERNEAZĂ

Secţiunea 1. Consideraţii generale

Problema drepturilor şi libertăţilor omului este una de maxim interes pentrudreptul constituţional, avînd în vedere că ele constituie – sau trebuie să constituie –finalitatea oricărei activităţi umane şi deci şi a celei juridice; statul de dreptdemocratic nu ar putea exista fără ele, el nefiind decît un mijloc creat pentru a leproteja. De aceea, orice constituţie democratică cuprinde în conţinutul său sau înanexă un catalog al drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Această problemă adepăşit graniţele statelor, devenind o preocupare internaţională. Astfel, în 1948 a fostadoptată sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite Declaraţia Universală a DrepturilorOmului, document ce nu e considerat însă unul juridic ci doar unul politic; în 1966 aufost adoptate, tot în acelaşi cadru, Pactul internaţional referitor la drepturile civile şipolitice şi Pactul internaţional referitor la drepturile economice şi social-culturale; înfine, în 1950 s-a semnat la Roma, în cadrul Consiliului Europei, Convenţia pentrusalvgardarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (denumită şi Convenţiaeuropeană a drepturilor omului). Acestea sînt cele mai importante documente înmaterie, care tratează global problema, existînd însă numeroase altele care se ocupăde un drept sau de o libertate anume. Conform Constituţiei României, în caz deconflict între o lege internă şi o reglementare internaţională are prioritate cea dinurmă, cu excepţia cazului cînd este mai puţin favorabilă, iar prevederile legiifundamentale înseşi se interpretează şi se aplică prin prisma unei astfel dereglementări; tot conform Constituţiei, Declaraţia Universală menţionată dobîndeşteîn ordinea internă a României valoare juridică.

Drepturile şi libertăţile fundamentale sînt drepturi subiective, ele beneficiindde forţa de constrîngere a statului în caz de nerespectare a lor de către ceilalţi subiecţide drept (autorităţi ale statului, persoane fizice sau persoane juridice). În raport cu altedrepturi subiective ele sînt esenţiale pentru individ, adică pentru viaţa, sănătatea,libertatea şi afirmarea personalităţii sale. Ca o consecinţă a caracterului lor esenţial elesînt înscrise în Constituţie sau într-o anexă a ei, în felul acesta conferindu-li-se oformă şi o forţă juridică aparte şi deci garanţii superioare, legile obişnuite neputîndu-le încălca.

Terminologic, diferenţa între drepturi şi libertăţi constă în faptul că prinlibertăţi se înţeleg acele drepturi care nu reclamă din partea statului nici o prestaţiepozitivă pentru realizarea lor, statul trebuind doar să se abţină de la a le încălca sau dea le împiedica exerciţiul, pe cînd drepturile propriu-zise, dimpotrivă, presupun castatul să pună la dispoziţia titularilor lor mijloacele materiale necesare exercitării lorsau să creeze condiţiile în acest sens. Dacă este adevărat că unele drepturi reclamă dela început prestaţii materiale iar altele nu, nu este mai puţin adevărat că şi libertăţilereclamă intervenţia statului atunci cînd sînt încălcate; mai mult chiar, unele libertăţireclamă de la început un minim de prestaţie din partea statului. Pe de altă parte, unelelibertăţi au fost transformate în epoca noastră în drepturi propriu-zise, consacrîndu-seo obligaţie pentru stat de a face ceva pentru a le permite deplina exercitare sau pentrua le facilita exerciţiul. Trebuie precizat că, deşi uneori ele sînt denumite drepturi aleomului iar alteori drepturi ale cetăţeanului (sau cetăţeneşti), nu există de fapt nici odeosebire de esenţă: pe plan internaţional-universal ele sînt drepturi ale omului, fiind

48

valabile pentru toate fiinţele umane indiferent de apartenenţa statală a acestora, iar peplan intern ele sînt drepturi ale cetăţeanului deoarece omul trăieşte totdeauna într-unanumit stat, acesta fiind primul care i le protejează şi garantează. Pe de altă parte,cetăţenii se bucură de plenitudinea drepturilor şi libertăţilor iar străinii şi apatriziinumai de cele indispensabile fiinţei umane (de fapt majoritatea).

Îndatoririle fundamentale sînt obligaţii juridice subiective înscrise înConstituţie, acordîndu-li-se astfel o valoare mai mare decît altor obligaţii; elepresupun ca individul să aibă o anumită conduită, necesară pentru realizareadrepturilor proprii, a drepturilor altuia sau a interesului general.

Conţinutul drepturilor şi libertăţilor s-a îmbogăţit pe măsura evoluţieisistemelor democratice. Întîi au apărut cele civile şi politice, primele fiind numite şilibertăţi individuale şi neavînd nevoie de vreo prestaţie din partea statului sau aaltcuiva pentru a se realiza; ambele categorii sînt independente obiectiv de stadiul dedezvoltare al societăţii respective. În secolul 20 au apărut cele economice şi social-culturale, care necesită mijloace materiale importante şi a căror garantare depinde decide nivelul de dezvoltare a societăţii respective, iar în zilele noastre au apărut şi altegrupe de drepturi, pe care le vom analiza ulterior.

În ceea ce priveşte clasificarea drepturilor şi libertăţilor, ea nu trebuie săinducă ideea unei ierarhizări în acest sens, toate drepturile şi libertăţile fundamentaletrebuind protejate în aceeaşi măsură; ele formează un tot unitar, indivizibil. O primăclasificare, pe criteriul titularului, duce la împărţirea în drepturi individuale şicolective: primele au ca titular persoana fizică iar celelalte o colectivitate – etnică,lingvistică, religioasă - organizată ca persoană juridică, cu precizarea însă că nu intrăaici drepturile naţiunilor sau popoarelor, care sînt drepturi aparte; exemple de drepturicolective: dreptul organizaţiilor minorităţilor naţionale de a obţine un loc în Parlamentdacă la alegeri nu obţin un număr minim de voturi, dreptul cultelor religioase de a seorganiza autonom şi liber faţă de stat, de a beneficia de egalitate în faţa legii şi aautorităţilor statului şi de a beneficia de sprijin din partea statului. Trebuie precizat cădrepturile colective nu se confundă cu drepturile individuale exercitabile colectiv.Exemple de drepturi exercitabile colectiv: dreptul de asociere, libertatea întrunirilor,dreptul persoanelor aparținând minorită ilor de a-ț și folosi propria limbă. Dupăconţinutul lor drepturile şi libertăţile se clasifică în: inviolabilităţi, care protejeazăviaţa, integritatea fizică şi psihică, siguranţa individuală şi libertatea de mişcare apersoanei; drepturi economice şi social-culturale, care asigură individului condiţiicorespunzătoare de viaţă; drepturi politice, care asigură participarea directă laguvernare, la exprimarea voinţei politice a naţiunii; drepturi social-politice, careasigură participarea indirectă la guvernare sau realizarea altor aspiraţii; garanţii, careau rolul de a asigura realizarea altor drepturi. Această clasificare lasă însă pe dinafarădrepturi cum ar fi dreptul la cetăţenie, dreptul la identitate al persoanelor aparţinîndminorităţilor, dreptul la protecţia statului român în străinătate, dreptul de azil, dreptulde a nu fi expulzat sau extrădat. În fine, o altă clasificare se poate face pornind de ladualitatea omului, adică de la apartenenţa sa deopotrivă naturală şi socială; astfel, vomavea drepturi ale persoanei ca fiinţă bio-psihică şi drepturi ale persoanei ca fiinţăsocială, acestea din urmă subdivizîndu-se la rîndul lor în drepturi ale persoaneiderivînd din calitatea ei de cetăţean al statului român şi drepturi fără legătură cucetăţenia, unele dintre ele fiind colective sau exercitîndu-se colectiv. Le vom analizadupă această ultimă clasificare.

Secţiunea 2. Drepturile persoanei ca fiinţă bio-psihică

49

a) Dreptul la viaţă este garantat prin faptul că pedeapsa cu moartea este interzisă iardreptul la integritate fizică şi psihică prin faptul că sînt interzise tortura şi tratamentelesau pedepsele crude, inumane sau degradante.b) Dreptul individului de a dispune de el însuşi, ca şi dreptul la respectul vieţii saleintime, familiale şi private presupun, de exemplu, dreptul de a refuza un tratamentmedical sau o operaţie, dreptul de a se supune unei operaţii, dreptul de a-şi păstrasecretul identităţii, al stării sale familiale sau al situaţiei materiale, dreptul de a aveaviaţa sexuală pe care o crede de cuviinţă etc.c) Dreptul de a întemeia o familie presupune dreptul de a se căsători prin liberconsimţămînt (ceea ce înseamnă că nimeni nu poate fi obligat să o facă, nu că aredreptul absolut de a se căsători cu oricine), soţii fiind egali atît în momentul încheieriicăsătoriei cît şi ulterior, pe toată durata căsătoriei, atît în relaţiile dintre ei cît şi înrelaţiile cu copiii.

Secţiunea 3. Drepturile persoanei ca fiinţă socială aparţinînd statului român

a) Dreptul la protecţie diplomatică se exercită în condiţiile în care cetăţeanul român seaflă pe teritoriul altui stat, fiind supus unor şicane sau vexaţiuni din partea acestuia;statul român este obligat să intervină diplomatic. b) Dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat, cu excepţia cazului cînd extrădarea esteprevăzută prin convenţii internaţionale (cînd se cere şi condiţia reciprocităţii).Extrădarea constă în predarea unei persoane către un stat pe teritoriul căruia sauîmpotriva căruia a săvîrşit o infracţiune, în scopul judecării ei sau a executării uneipedepse de către ea, iar expulzarea este o măsură de siguranţă constînd în îndepărtareade pe teritoriul României a persoanei care a săvîrşit o infracţiune, dacă prezintăpericol social. Deci, prin natura ei expulzarea se aplică numai cetăţenilor străini sauapatrizilor.c) Dreptul la liberă circulaţie presupune: libertatea de deplasare pe tot teritoriul şi destabilire a domiciliului în orice punct al teritoriului, libertatea de deplasare şi destabilire a domiciliului în străinătate (cu sau fără schimbarea cetăţeniei), dreptul de areveni în ţară fără nici o restricţie.d) Dreptul la cetăţenia română presupune interdicţia pentru statul român de a-i retrageunei persoane cetăţenia dobîndită prin naştere, indiferent de comportamentul ei faţă deRomânia.e) Dreptul de acces la orice informaţie de interes public implică obligaţia autorităţilorde a-i informa pe cetăţeni asupra a tot ceea ce interesează treburile publice, inclusivasupra a ceea ce ţine de interesul personal.f) Dreptul de a alege şi de a fi ales în organele reprezentative ale statului român seexercită cu condiţia ca persoana să aibă deplină capacitate de exerciţiu, ceea cepresupune să fi împlinit vîrsta de 18 ani, să nu fie pusă sub interdicţie (ca alienată sauca debilă mintal) şi să nu fi fost condamnată prin hotărîre judecătorească la pierdereadrepturilor electorale; în plus, pentru a fi ales se cere o vîrstă mai ridicată, diferită dela un organ la altul, şi condiţia ca persoana să poată face parte din partide politice.g) Dreptul de a ocupa funcţii publice, civile şi militare, se poate exercita numai decătre cei de deţin cetăţenia română şi au domiciliul stabil în ţară, alte condiţii specificefiecărei funcţii fiind stabilite prin legile corespunzătoare.h) Dreptul la păstrarea identităţii presupune nu atît libertatea persoanelor aparţinîndminorităţilor etnice, religioase, lingvistice de a-şi cultiva limba, cultura sau religia îninstituţii create de ele (libertate independentă de apartenenţa la un stat), cît mai alesobligaţia statului român de a asigura acest lucru în organele şi instituţiile sale. Aceasta

50

înseamnă existenţa unor instituţii de învăţămînt şi de cultură în care aceste persoanesă-şi poată cultiva limba şi cultura, posibilitatea de a-şi folosi limba în justiţie şi înadministraţia de stat, posibilitatea pentru organizaţiile minorităţilor naţionale de abeneficia de un loc în Parlament dacă la alegeri nu obţin numărul minim de voturi(pragul electoral). În marea majoritate a componentelor sale acest drept se exercităcolectiv iar ultima componentă este chiar un drept colectiv.

Secţiunea 4. Drepturile persoanei ca fiinţă socială independente de apartenenţa la unstat

a) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei (ambele înţelese în sens fizic)presupun că: percheziţia corporală, reţinerea şi arestarea unei persoane nu se pot facedecît cu procedura şi în cazurile prevăzute de lege; reţinerea nu poate dura mai multde 24 de ore iar arestarea preventivă mai mult de 30 de zile în cursul urmăririi penale,respectiv 60 de zile în cursul judecăţii, arestarea putînd fi prelungită de mai multe oridar fără a putea depăşi 180 de zile în cursul urmăririi; arestarea poate fi dispusă numaide un judecător; persoana arestată trebuie să aibă dreptul de a ataca măsura pe motivde legalitate, în faţa unei instanţe judecătoreşti; persoana reţinută sau arestată aredreptul să ia la cunoştinţă motivele măsurii şi învinuirea ce i se aduce, în cel mai scurttermen şi în prezenţa unui avocat; punerea în libertate este obligatorie dacă măsura nuse mai justifică iar persoana trebuie să aibă dreptul, în orice caz, să ceară eliberarea sape cauţiune sau sub control judiciar; pînă la pronunţarea unei hotărîri judecătoreştidefinitive de condamnare penală persoana beneficiază de prezumţia de nevinovăţie;nici o pedeapsă şi nici o infracţiune nu pot fi stabilite decît în temeiul unei legi(principiul nullum crimen sine lege şi nulla poena sine lege); sancţiunile privative delibertate nu pot fi decît de natură penală.b) Dreptul la apărare cuprinde mai multe aspecte decît asistarea de către un avocat,dar ceea ce legea fundamentală garantează este în primul rînd aceasta. Avocatul poatefi liber ales sau numit din oficiu.c) Dreptul la inviolabilitatea domiciliului presupune că nimeni nu poate intra saurămîne în locuinţa cuiva fără consimţămîntul său, cu excepţia cazurilor expresprevăzute de Constituţie: pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărîrijudecătoreşti; pentru a înlătura pericolul la viaţa, integritatea fizică sau bunurile uneipersoane; pentru apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice; pentru a prevenirăspîndirea unei epidemii. Percheziţiile domiciliare se pot efectua numai în baza unuimandat emis de un magistrat şi cu procedura prevăzută de lege şi, în cazul celor denoapte, numai în caz de delict flagrant.d) Dreptul la secretul corespondenţei vizează atît conţinutul cît şi integritatea ei fizică,în acest sens fiind sancţionate deschiderea, distrugerea, reţinerea sau întîrziereavoluntară a remiterii corespondenţei, fotocopierea ei etc.; prin corespondenţă seînţeleg nu numai scrisori, telegrame şi alte documente scrise, ci şi convorbiriletelefonice şi orice alte mijloace de comunicaree) Libertatea conştiinţei vizează opiniile de orice fel, concepţiile filosofice şicredinţele religioase, presupunînd că: nimeni nu poate fi obligat să adere la o opinie,concepţie sau religie; nimeni nu poate fi împiedicat să profeseze o opinie, concepţiesau religie sau să practice public o religie; cultele religioase sînt autonome faţă de statşi se organizează singure; în relaţiile dintre culte sînt interzise acţiunile de intoleranţăşi de învrăjbire religioasă; obiectorii de conştiinţă au dreptul să nu efectueze serviciulmilitar, în locul lui putînd presta alte activităţi în serviciul comunităţii; învăţămîntulreligios este asigurat în învăţămîntul de stat.

51

f) Libertatea de expresie se corelează cu cea precedentă, ea presupunînd exprimareapublică a opiniilor, gîndurilor, concepţiilor sau credinţelor religioase prin oricemijloace de comunicare (verbal, în presa scrisă, la radio, la televiziune, la cinema, peinternet etc.); în acest sens se pot înfiinţa liber publicaţii, posturi de radio şiteleviziune, alte instituţii deţinătoare de mijloace de comunicare. Publicaţiile nu pot fisuprimate iar cenzura de stat este interzisă.g) Dreptul la învăţătură presupune obligaţia statului de a înfiinţa instituţii deînvăţămînt de toate gradele şi de a asigura gratuitatea în cadrul lor; de asemenea, elmai presupune libertatea de a înfiinţa instituţii particulare de învăţămînt. Autonomiauniversitară este garantată.h) Accesul la cultură implică, pe de o parte, libertatea persoanei de a-şi dezvoltaspiritualitatea şi de a accede la valorile culturii naţionale şi universale, iar pe de altăparte obligaţia statului de a asigura păstrarea identităţii spirituale şi sprijinirea culturiiromâne şi de a promova în lume valorile culturale ale României.i) Dreptul la ocrotirea sănătăţii presupune obligaţia statului de a organiza un sistempublic de asistenţă medicală şi de asigurări de sănătate şi de a lua măsuri de protejarea sănătăţii publice, precum şi libertatea de a înfiinţa instituţii particulare de ocrotire asănătăţii şi de a practica profesiile medicale în sistem liberal (adică privat).j) Dreptul la un mediu sănătos este de asemenea garantat prin crearea unui cadrulegislativ adecvat, persoanele fizice şi juridice avînd şi ele îndatorirea de a proteja şiameliora mediul înconjurător.k) Dreptul la un nivel de trai decent cuprinde de fapt mai multe aspecte, uneleimplicite – de exemplu dreptul la o locuinţă, la o alimentaţie corespunzătoare, laîmbrăcăminte etc. – iar altele prevăzute expres – cum ar fi dreptul la pensie, laconcediu de maternitate plătit, la ajutor de şomaj, la ajutor social, la asistenţămedicală în unităţile sanitare de stat etc. Acest drept implică obligaţia statului de a luamăsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială corespunzătoare.l) Dreptul copiilor şi tinerilor de a beneficia de un regim special de protecţie şiasistenţă cuprinde şi el mai multe aspecte, unele menţionate în Constituţie iar altele înlegi. Astfel, legea fundamentală face referire la alocaţiile de stat pentru copii, laajutoarele pentru îngrijirea copiilor bolnavi sau handicapaţi, la interdicţia ca minoriisub 15 ani să fie angajaţi în muncă sau ca minorii în general să fie folosiţi în activităţicare ar dăuna vieţii, sănătăţii, moralităţii sau dezvoltării lor normale. Statul esteobligat să asigure condiţii pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa economică,socio-culturală, sportivă şi politică a ţării.m) Dreptul persoanelor handicapate de a beneficia de o protecţie specială presupuneobligaţia statului de a lua măsuri de prevenire, de tratament, de readaptare, deînvăţămînt şi de integrare socială a handicapaţilor.n) Dreptul la muncă şi la protecţia ei socială semnifică libertatea alegerii profesiei şi alocului de muncă, dreptul de a nu munci mai mult de 8 ore pe zi (în medie), dreptul lasecuritatea şi igiena muncii, la un salariu minim, la un repaos săptămînal şi laconcediu anual de odihnă plătit, la negocieri colective (între patronat şi salariaţi) şi lagarantarea caracterului obligatoriu al convenţiilor colective. Munca forţată esteinterzisă. Nu constituie muncă forţată: activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlormilitare şi cele prestate în locul acestora de către obiectorii de conştiinţă; muncaprestată în condiţii normale de o persoană condamnată, în perioada de detenţie sau delibertate condiţionată; prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi sau de altpericol; obligaţiile civile normale.

52

o) Dreptul la grevă poate fi exercitat numai pentru apărarea intereselor profesionale,economice şi sociale ale salariaţilor şi altor categorii, fiind exclusă greva cu caracterpur politic.p) Dreptul de proprietate include şi creanţele faţă de stat, fiind stabilite următoarelegaranţii: privarea de proprietate poate avea loc numai prin expropriere pentru caz deutilitate publică, cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire şi conform proceduriiprevăzute de lege, fiind interzisă naţionalizarea sau alte forme de trecere forţată înproprietatea statului; subsolul unui imobil poate fi folosit de autorităţi numai pentrulucrări de interes general şi cu obligaţia de despăgubire a proprietarului pentruprejudiciile aduse; averea dobîndită licit nu poate fi confiscată iar caracterul licit aldobîndirii se prezumă relativ; în schimb, pot fi confiscate bunurile dobîndite sauproduse prin infracţiuni sau contravenţii, folosite sau destinate să fie folosite lasăvîrşirea unei infracţiuni sau a unei contravenţii; proprietatea privată este protejată înmod egal, independent de titular.q) Dreptul la moştenire, în strînsă legătură cu cel anterior, este garantat şi el.r) Libertatea economică sau a comerţului se referă la faptul că România este un stat cueconomie de piaţă, bazat pe libera iniţiativă şi pe concurenţa liberă şi loială totodată.În principiu, deci, o activitate economică poate fi exercitată de către oricine altcinevadecît statul dar în condiţiile prevăzute de lege, ceea ce înseamnă că pot fi impusecondiţii referitoare la posesia unui titlu sau a unei calificări, la obţinerea unor avizesau autorizaţii, la respectarea unor reguli de desfăşurare a activităţii etc.s) Dreptul de petiţionare reprezintă atît un mijloc de a solicita autorităţilor să-şiîndeplinească atribuţiile ce le revin, cît şi un mijloc de control asupra lor. Petiţiile potfi individuale sau colective şi dau dreptul la un răspuns în termenul prevăzut de lege.ş) Dreptul celui vătămat într-un drept sau într-un interes legitim al său de o autoritatepublică vizează, pe de o parte, posibilitatea de a ataca în justiţie actele administrativenelegale care încalcă un drept sau un interes, precum şi nesoluţionarea de către oautoritate publică, în termenul legal, a unei cereri referitoare la un drept, iar pe de altăparte răspunderea patrimonială a statului pentru erorile judiciare comise în proceselepenale şi care au adus un prejudiciu persoanei.t) Dreptul străinilor şi apatrizilor de a beneficia de protecţia statului român înseamnă,de fapt, că ei se bucură de toate drepturile care nu sînt specifice condiţiei de cetăţeanromân, fie ele înscrise în Constituţie sau în legi. Extrădarea lor poate interveni numaiîn baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate şi în orice caz prinhotărîre judecătorească; de asemenea, expulzarea lor poate avea loc tot numai înanumite condiţii. Nu beneficiază de această protecţie cei care au comis o crimă gravăde drept comun în alt stat decît statul român şi înainte de intrarea pe teritoriul acestuia,o crimă de război, o crimă contra păcii sau o crimă contra umanităţii, precum şi ceicare au acţionat şi acţionează contra principiilor şi scopurilor Naţiunilor Unite, aşacum prevede Convenţia din 1960 asupra statutului apatrizilor.ţ) Dreptul de azil este, de această dată, un drept specific străinilor şi apatrizilor, fiindvorba de o protecţie specială acordată lor, în mod individual, de statul român.Beneficiază de el persoana persecutată în statul de origine pentru opiniile şi/sauactivităţile ei democratice, progresiste, puse în slujba umanităţii; sînt excluşi, înschimb, cei urmăriţi pentru comiterea unei infracţiuni de drept comun, cei careacţionează împotriva principiilor şi scopurilor Naţiunilor Unite şi cei care sînt bănuiţicu temei că au săvîrşit o crimă contra păcii, o crimă contra umanităţii sau o crimă derăzboi, conform Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi Convenţiei asupraazilului teritorial.

53

u) Libertatea întrunirilor vizează mitingurile, marşurile, manifestaţiile, procesiunileetc. ce au loc în scopul exprimării unor idei, atitudini, opinii sau în scopul apărăriipropriilor interese. Este vorba, evident, de întruniri publice; ele trebuie să sedesfăşoare paşnic şi fără arme.v) Dreptul de asociere vizează, spre deosebire de cel de mai sus, forme stabile dereunire a indivizilor, cu sau fără personalitate juridică, create în scopul apărării unorinterese proprii cu caracter material sau moral sau în scopuri ideale (civice, cultural-artistice, sportive, caritabile etc.). Indiferent însă de forma lor, toate asocierile trebuiesă aibă un caracter public, adică să poată fi cunoscute de stat, fiind interzise cele cucaracter secret. Constituţia menţionează anume, pentru a arăta importanţa ce le-oacordă, sindicatele - apărătoare ale intereselor profesionale şi ale drepturilorsalariaţilor şi altor categorii -, şi partidele politice – forme de exprimare a voinţeinaţionale în privinţa guvernării şi a puterii politice.

Secţiunea 5. Îndatoririle fundamentale

a) Fidelitatea faţă de ţară vizează, de fapt, persoanele ce ocupă funcţii sau demnităţipublice, precum şi pe militari, toţi aceştia fiind obligaţi să depună jurămîntul decredinţă.b) Apărarea ţării se referă atît la obligaţia de satisfacere a serviciului militar, ce revinetuturor persoanelor de sex masculin care au împlinit 20 de ani, cu unele excepţii(obiectorii de conştiinţă, cei inapţi etc.), pînă la 35 de ani maximum, cît şi la obligaţiade a o apăra în caz de agresiune, ce revine tuturor cetăţenilor indiferent de sex,ocupaţie profesională etc.c) Obligaţia de a contribui la cheltuielile publice se materializează în plata de impoziteşi taxe; legile trebuie să stabilească însă o repartiţie justă, echitabilă, rezonabilă şiproporţională a sarcinilor fiscale.d) Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor (în sens larg) este în acelaşitimp şi un principiu, o condiţie a statului de drept democratic; cetăţenii români auaceastă obligaţie inclusiv cînd se deplasează în afara ţării, exceptînd cazul în care eaeste incompatibilă cu absenţa lor.

Secţiunea 6. Principiile ce guvernează drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale

a) Universalitatea presupune că toţi cetăţenii beneficiază de toate drepturile şilibertăţile, respectiv că sînt ţinuţi de toate îndatoririle.b) Egalitatea cetăţenilor – de fapt şi a străinilor şi apatrizilor, pentru drepturile de carebeneficiază, respectiv pentru îndatoririle de care sunt ţinuţi – în faţa legii şi aautorităţilor publice este de asemenea o condiţie a statului de drept şi un dreptsubiectiv în acelaşi timp, corelîndu-se cu principiul supremaţiei legii în sens larg. Eanu presupune uniformitate ci nediscriminare, adică tratament similar în cazuri similareşi tratament diferit în cazuri diferite, astfel că nu este incompatibilă cu anumite măsuride protecţie pentru categorii pentru care, în virtutea funcţiei, a particularităţilorbiologice de un anumit tip, a vîrstei, a situaţiei materiale etc., aceste măsuri sîntobiectiv necesare; mai mult chiar, necesitatea egalităţii reale cere astfel de măsuri,care se mai numesc şi discriminări pozitive, de aceea ele nu constituie privilegii (deexemplu incriminarea faptelor care lezează funcţiile şi demnităţile publice, interdicţiaca tinerii şi femeile să lucreze noaptea, măsurile în favoarea copiilor, a handicapaţilor,imunităţile de care beneficiază unele funcţii sau demnităţi publice etc.). Ceea ce

54

Constituţia interzice sînt discriminările negative pe temeiul rasei, originii etnice,limbii, religiei, averii, stării sociale, sexului sau orientării sexuale, profesiei sauocupaţiei.c) Superioritatea reglementărilor internaţionale asupra celor interne în materie, amintitdeja, operează doar dacă primele sînt mai favorabile.d) Exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor, fără a le încălca pe alealtuia, este un principiu care are legătură cu problema abuzului de drept; acestaînseamnă exercitarea unui drept în scopul de a prejudicia o altă persoană şi nu înscopul pentru care el este recunoscut şi protejat, adică pentru satisfacerea unui interespropriu material sau moral, precum şi producerea efectivă a unui prejudiciu. Elimplică, deci, atît o stare de spirit – reaua-credinţă – cît şi un comportamentprejudiciabil.e) Restrîngerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor poate avea loc numai pentruapărarea siguranţei naţionale, a ordinii publice, a bunelor moravuri (moralei publice),a sănătăţii publice, a drepturilor şi libertăţilor altuia, pentru desfăşurarea instrucţieipenale, pentru prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale sau ale unui sinistrudeosebit de grav. Nu toate drepturile şi libertăţile pot fi restrînse, unele fiindintangibile (de exemplu viaţa, integritatea fizică şi psihică, libertatea de gîndire).Restrîngerile nu pot opera pe criteriile interzise de principiul egalităţii, menţionateanterior, trebuie stabilite prin lege sau printr-un act echivalent, trebuie să privească undrept determinat sau o componentă determinată a unui drept, să fie proporţionale şirezonabile, adică pe măsura împrejurărilor care le-au determinat, şi să facă posibilăexercitarea celorlalte drepturi. În fine, ele nu pot duce la suprimarea dreptului sau alibertăţii însăşi.f) Neretroactivitatea legii înseamnă că aceasta nu se poate aplica la situaţii,împrejurări, raporturi juridice născute anterior intrării ei în vigoare, pentru perioadaanterioară intrării ei în vigoare; sînt exceptate legile penale şi contravenţionale maifavorabile, deoarece ele nu-l afectează în nici un fel pe cel învinuit de săvîrşirea uneicontravenţii sau a unei fapte penale ci, dimpotrivă, sînt în favoarea lui.g) Accesul liber la justiţie, care este în acelaşi timp o garanţie a apărării celorlaltedrepturi şi libertăţi, presupune că cetăţenii se pot adresa instanţelor judecătoreşti încaz de nerespectare a unui drept, a unui interes legitim sau a unei libertăţi, nici o legeneputînd exclude din competenţa justiţiei această misiune; legile pot încredinţasoluţionarea unor litigii specifice altor organe, de exemplu cele administrative, celeale organizaţiilor profesionale etc., dar recursul la acestea este facultativ iar hotărîrilelor trebuie să poată fi totdeauna atacate la instanţele judecătoreşti.

Drepturile şi libertăţile sînt garantate practic prin interdicţia revizuiriiConstituţiei în privinţa lor, dacă revizuirea presupune suprimarea lor sau a garanţiilorlor stipulate în Constituţie, şi prin instituţionalizarea controlului de constituţionalitateşi a celui de contencios administrativ (materializare a liberului acces la justiţie), toatecelelalte mijloace fiind la rîndul lor garantate chiar prin acestea.

CAPITOLUL XIV

CETĂŢENIA ROMÂNĂ

Secţiunea 1. Noţiunea de cetăţenie

55

Cetăţenia este deopotrivă o noţiune juridică şi politică. Din punct de vederejuridic ea este o instituţie ce aparţine dreptului constituţional în primul rînd, darinteresează şi alte ramuri de drept. În dreptul constituţional cetăţenia intereseazădeoarece: ea dă expresie elementului "populaţie", care este o componentăindispensabilă a statului; statul este cel care, în temeiul suveranităţii lui, stabileştestatutul juridic al cetăţenilor săi; numai cetăţenii au anumite drepturi (de a alege şi dea fi aleşi, de a ocupa funcţii şi demnităţi publice, de a participa la referendum, de aexercita iniţiativa legislativă populară, de a se înscrie în partide politice, de liberădeplasare şi stabilire a domiciliului pe tot teritoriul propriei ţări şi de a intra nestînjenitîn ea, de a nu fi expulzat din propria ţară, de a beneficia de protecţia diplomatică apropriului stat în străinătate) şi numai lor le revin anumite îndatoriri (de satisfacere aserviciului militar, de apărare a ţării, de fidelitate faţă de ea, de depunere ajurămîntului de credinţă, de a contribui la anumite cheltuieli publice).

Cetăţenia nu este însă numai o instituţie (o grupă de norme juridice din aceeaşiramură sau din mai multe ramuri) ci şi o situaţie juridică sau un statut, adicăansamblul drepturilor şi obligaţiilor ce constituie conţinutul raporturilor juridicestabilite între o persoană fizică şi un stat, drepturi şi obligaţii predeterminate de lege.În prima ipoteză ea ţine de dreptul obiectiv, în cea de-a doua de drepturile subiective.O vom analiza sub acest aspect. Cu privire la natura ei juridică s-au exprimat maimulte opinii. Astfel, rezumînd, se consideră că cetăţenia este fie legătura dintre unindivid, un grup de indivizi sau anumite bunuri cu un anumit stat, fie că este unelement constitutiv al statului, confundîndu-se cu populaţia, fie că este un raport dedominaţie sau supuşenie, în care individul este un supus al statului chiar dacă are şidrepturi faţă de acesta, raport stabilit totdeauna în mod unilateral de către stat, fie căeste, dimpotrivă, un raport voluntar, contractual, reflectînd teoria contractului social alcărei rezultat este statul, fie că este un statut personal alături de sex, vîrstă, stare civilă,clasă socială etc., fie că este un element al capacităţii juridice generale a persoanei, fiecă este un raport de apartenenţă la un stat. De fapt, aşa cum am văzut, cetăţenia esteun ansamblu de raporturi juridice; acestea pot fi stabilite unilateral de către stat sauprin acord cu titularul, după cum încetarea lor poate fi dispusă unilateral de către stat,prin acordul părţilor sau prin voinţa titularului.

Secţiunea 2. Principiile cetăţeniei române

În ceea ce priveşte principiile ce guvernează reglementarea cetăţeniei române,ele se găsesc atît în Constituţie cît şi în legea organică specifică.

Principiul universalităţii presupune că numai cetăţenii se bucură de toatedrepturile şi libertăţile înscrise în Constituţie şi în celelalte legi, cele de carebeneficiază în mod exclusiv fiind menţionate anterior. De asemenea, numai cetăţeniipot fi ţinuţi de îndeplinirea tuturor obligaţiilor înscrise în Constituţie şi în celelaltelegi, cele specifice fiind şi ele menţionate anterior.

Principiul egalităţii presupune că toţi cetăţenii sînt egali în drepturi şi îndatoririîn faţa legii şi a autorităţilor publice, fără discriminări bazate pe criteriul naţionalităţii,rasei, originii etnice, limbii, religiei, sexului, orientării sexuale, stării sociale, averii,apartenenţei politice, opiniilor. O aplicaţie particulară a acestui principiu o reprezintaegalitatea dintre soţi, atît la încheierea căsătoriei cît şi pe durata ei, atît în relaţiiledintre ei cît şi în relaţiile lor cu copiii lor minori. Astfel, încheierea, desfacerea sauanularea căsătoriei nu produc nici un efect asupra cetăţeniei soţilor, care nu se poatedobîndi şi nici pierde în acest mod. La fel, dobîndirea sau pierderea cetăţeniei românede către unul dintre soţi nu produce nici un efect asupra cetăţeniei celuilalt soţ. De

56

asemenea, copilul minor dobîndeşte la naştere cetăţenia română dacă oricare dinpărinţi o deţine, după cum dobîndirea sau pierderea cetăţeniei române de către unuldintre soţi nu produce automat efecte asupra cetăţeniei copiilor minori.

Ca o consecinţă a caracterului unitar al statului român, în România nu existădecît o singură cetăţenie. Dubla sau multipla cetăţenie nu are tangenţă cu acestprincipiu, acesta semnificînd că în raporturile cu statul român individul are o singurăcetăţenie, spre deosebire de statele compuse (federative) în raport cu care el are două;dubla sau multipla cetăţenie presupune că fiecare este deţinută în raport cu un stat,celelalte cetăţenii neexistînd în raport cu celelalte state.

Principiul "ius sanguinis", care este criteriul dominant în dobîndirea cetăţeniei,presupune că persoana care se naşte din cel puţin un părinte cetăţean român estecetăţean român, indiferent de locul naşterii sale; el exprimă concepţia conform căreiaceea ce contează este legătura de sînge dintre generaţii şi succesiunea lor pe teritoriulţării, fapte de natură să dea naştere unei legături puternice între persoana respectivă şiţara respectivă.

Principiul "ius soli" semnifică dobîndirea cetăţeniei în virtutea locului naşteriisau a locului de domiciliu, dar în România el nu se poate aplica niciodată singur cinumai în combinaţie cu alte criterii.

Cetăţenia română nu-i poate fi retrasă persoanei care a dobîndit-o prin naştere,indiferent ce fapte ar fi săvîrşit faţă de statul român; aceasta este tot o expresie aconcepţiei care stă la baza principiului "ius sanguinis".

Regula "tempus regit actum" – actele juridice sînt guvernate de legea învigoare în momentul emiterii sau încheierii lor – se reflectă aici în faptul căpersoanele care au dobîndit şi păstrat cetăţenia română în conformitate cu legislaţiaanterioară sînt şi rămîn cetăţeni români.

Secţiunea 3. Dobândirea cetăţeniei române

În ceea ce priveşte dobîndirea cetăţeniei române, există două mari modalităţi:de drept şi ca efect al unui act juridic.

Dobîndirea de drept are loc ca efect al naşterii – care este un fapt juridic:copilul născut din cel puţin un părinte cetăţean român este cetăţean român indiferentde locul naşterii sale; copilul găsit pe teritoriul României din părinţi necunoscuţi estecetăţean român pînă la proba contrară (adică pînă la stabilirea filiaţiei faţă de cel puţinun părinte, cînd se va stabili şi care este cetăţenia acestuia).

Dobîndirea prin act juridic poate avea loc prin: adopţie, cerere, acordulpărinţilor în cazul copiilor minori, hotărîre judecătorească în cazul copiilor minori. Deprecizat că ultimele două modalităţi sînt accesorii primelor două, ele neputîndu-seaplica decît împreună cu acestea. De asemenea, ultima modalitate este la rîndul eisubsidiară faţă de cea de-a treia, ea aplicîndu-se numai în lipsa acordului părinţilor.

Adopţia unui minor cetăţean străin sau apatrid de către cetăţeni români sau decătre un cetăţean român are ca efect în ceea ce-l priveşte dobîndirea automată acetăţeniei române; în cazul în care numai unul din adoptatori este cetăţean român eidecid prin acord cetăţenia adoptatului, în lipsă hotărînd instanţa judecătoreascăcompetentă să încuviinţeze adopţia; consimţămîntul copilului de 14 ani este necesar înultima ipoteză.

Cererea poate duce fie la dobîndirea, fie la redobîndirea cetăţeniei române decătre cetăţeni străini sau apatrizi. Dobîndirea necesită îndeplinirea următoarelorcondiţii de către persoana care o face: să fie majoră; să domicilieze la data cererii peteritoriul României, dacă s-a născut aici, respectiv să domicilieze legal de cel puţin 8

57

ani dacă s-a născut în alt stat şi nu este căsătorită cu un cetăţean român sau de celpuţin 5 ani de la data căsătoriei dacă este căsătorită şi convieţuieşte cu un cetăţeanromân; să dovedească prin comportare, acţiuni şi atitudine loialitate faţă de statulromân şi să declare că nu întreprinde sau sprijină, nici nu a întreprins sau sprijinitacţiuni împotriva ordinii de drept sau a siguranţei naţionale; să cunoască limbaromână şi să posede noţiuni elementare de cultură şi civilizaţie românească, ambeleîntr-o măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială; să aibă mijloace legalepentru o existenţă decentă; să fie cunoscută cu o bună comportare şi să nu fi fostcondamnată în ţară sau străinătate pentru infracţiuni care o fac nedemnă de a ficetăţean român; să cunoască Constituţia şi imnul naţional. Nu se precizează care sîntinfracţiunile ce împiedică dobîndirea cetăţeniei române, nici în ce constă loialitateafaţă de statul român. Termenele menţionate pot fi reduse pînă la jumătate dacăsolicitantul este o personalitate recunoscută pe plan internaţional sau a investit înRomânia sume ce depăşesc 500.000 euro. Copiii minori dobîndesc automat cetăţeniaromână dacă ambii părinţi sau singurul părinte a(u) dobîndit-o, evident dacă s-a născutînainte de dobîndirea ei de către părinte sau părinţi. În caz că numai unul din părinţi adobîndit cetăţenia română ei decid cetăţenia copiilor prin acord, în lipsă hotărîndinstanţa judecătorească cu consimţămîntul copiilor care au împlinit 14 ani. În ceea cepriveşte redobîndirea cetăţeniei române, problema se pune pentru străinii sau apatriziicare au mai avut-o şi au pierdut-o; ea se mai numeşte şi repatriere. Redobîndireacetăţeniei române poate avea loc cu păstrarea cetăţeniei străine şi cu menţinereadomiciliului în străinătate sau stabilirea lui în România. Solicitantul trebuie săîndeplinească unele din condiţiile dobîndirii cetăţeniei la cerere, şi anume: să fiemajor; să dovedească loialitate faţă de statul român şi să declare cele menţionate maisus; să deţină mijloace legale de existenţă; să aibă o bună conduită şi să nu fi fostcondamnat în ţară sau străinătate pentru infracţiuni care îl fac nedemn de a fi cetăţeanromân. Persoanele care înainte de 22.12.1989 au deţinut cetăţenia română şi aupierdut-o din motive neimputabile sau li s-a luat fără voia lor mai trebuie săîndeplinească, în plus, condiţia trecerii unui termen de 4 ani de la stabilireadomiciliului – dacă revin în România – şi pe cea de a cunoaşte Constituţia şi imnulnaţional, în schimb nu li se mai cere să posede mijloace de existenţă iar descendenţiilor pînă la gradul II pot beneficia şi ei de aceste prevederi în aceleaşi condiţii. Soţulsau soţia celui care se repatriază poate dobîndi sau redobîndi cetăţenia română înfuncţie de situaţia în care se află el (ea) personal, în aceleaşi condiţii. Copiii minori aicelor care redobîndesc cetăţenia română, indiferent că numai unul din părinţi sauambii se află în această ipoteză, respectiv că unul se află în ipoteza dobîndirii iarcelălalt în ipoteza redobîndirii, dobîndesc această cetăţenie prin acordul părinţilor, înlipsa acestuia hotărînd instanţa judecătorească cu consimţămîntul copiilor de 14 ani.

Acordul părinţilor ca mod de dobîndire este necesar în cazurile amintite pînăacum, la fel şi pentru hotărîrea judecătorească.

Secţiunea 4. Pierderea cetăţeniei române

Spre deosebire de dobîndire, pierderea cetăţeniei române nu poate avea locdecît prin efectul unui act juridic.

O primă modalitate o constituie retragerea cetăţeniei române persoanei caresăvîrşeşte în străinătate fapte grave ce lezează prestigiul României sau intereselestatului român, se înrolează în armata unui stat cu care România a rupt relaţiilediplomatice sau cu care se află în stare de război, a dobîndit cetăţenia română prinmijloace frauduloase, are legături cu sau sprijină grupări teroriste, a săvîrşit fapte ce

58

pun în pericol siguranţa naţională. În virtutea principiului egalităţii între soţi şi pentrucă este o sancţiune, retragerea nu are efecte decît faţă de persoana care se facevinovată de cele de mai sus şi nu şi faţă de soţul sau copiii ei minori. Ea nu esteobligatorie, autorităţile statului român apreciind dacă este necesar să fie aplicată.

O altă modalitate este renunţarea la cetăţenie, care trebuie aprobată de statulromân. Condiţiile care se cer persoanei care renunţă sînt următoarele: să fie majoră; săaibă motive temeinice în acest sens; să nu fie învinuită sau inculpată într-o cauzăpenală sau să nu aibă de executat o pedeapsă penală; să nu fie urmărită pentru datoriifaţă de statul român sau faţă de persoane fizice sau juridice române, respectiv, dacăare astfel de datorii, să le achite sau să prezinte garanţii pentru achitarea lor; să fidobîndit sau să fi cerut şi să aibă asigurarea că va dobîndi o altă cetăţenie. Copiiiminori pierd cetăţenia română numai în caz de renunţare a ambilor părinţi, asingurului lor părinte sau a părintelui căruia i-au fost încredinţaţi prin hotărîrejudecătorească şi cu care locuiesc (în acest ultim caz numai cu acordul celuilaltpărinte care este cetăţean român), în toate cazurile cu consimţămîntul celor care au 14ani, şi numai dacă părăsesc ţara pentru a-şi stabili domiciliul în străinătate, momentulpierderii în ceea ce-i priveşte fiind momentul părăsirii efective a ţării de către ei.

Desfacerea adopţiei unui copil minor cetăţean străin sau apatrid de cătrecetăţeni români sau de către un cetăţean român are ca efect pierderea cetăţenieiromâne de către cel adoptat numai dacă acesta este încă minor şi dacă părăseşte ţarapentru a domicilia în străinătate sau este deja în străinătate, momentul pierderii fiindcel al părăsirii efective a ţării sau cel al desfacerii adopţiei, după caz. La fel, anulareaunei asemenea adopţii duce la pierderea cetăţeniei române în aceleaşi condiţii, cudeosebirea că aici pierderea este retroactivă, adică se consideră că adoptatul nu a avutniciodată cetăţenia română.

Adoptarea unui copil minor cetăţean român de către cetăţeni străini sau decătre un cetăţean străin are ca efect pierderea cetăţeniei române de către cel adoptat,cu condiţia ca adoptatorii sau adoptatorul să fi obţinut pentru copil cetăţenia statuluilor/lui şi cu consimţămîntul adoptatului de 14 ani. Pierderea cetăţeniei române are locla data dobîndirii cetăţeniei străine. În caz de anulare a unei asemenea adopţii, legeaconsideră că adoptatul minor nu a pierdut niciodată cetăţenia română; nu se spune însăce se întîmplă în cazul desfacerii adopţiei internaţionale, desfacerea avînd prin naturaei efecte doar pentru viitor.

Stabilirea filiaţiei copilului găsit pe teritoriul României duce la pierdereacetăţeniei române de către copilul minor dacă singurul părinte este cetăţean străin sauapatrid, respectiv dacă ambii părinţi sînt cetăţeni străini sau apatrizi, momentulpierderii fiind acela al stabilirii filiaţiei.

Secţiunea 5. Proce dură. Problema dublei sau multiplei cetăţenii

Din punct de vedere procedural, atît acordarea la cerere a cetăţeniei cît şiretragerea şi aprobarea renunţării la ea se dispun de către Guvern la propunereaministrului Justiţiei. În cazul acordării este obligatorie depunerea jurămîntului decredinţă în termen de 6 luni, dobîndirea cetăţeniei producîndu-şi efectele abia de ladata depunerii acestui jurămînt. În cazul nedepunerii lui, hotărîrea Guvernului deacordare a cetăţeniei îşi încetează efectele.

Dubla sau multipla cetăţenie este menţionată expres în lege, în sensul admiteriiei, numai în cazul persoanelor care au mai deţinut odată cetăţenia română, au pierdut-o şi vor s-o redobîndească, categorie care include şi persoanele care au pierdut-o dinmotive neimputabile sau cărora li s-a luat fără voia lor înainte de 22.12.1989. De aici

59

s-ar putea trage concluzia că cei care vor să devină cetăţeni români la cerere trebuie sărenunţe în prealabil la cetăţenia străină pe care o deţin, în caz contrar neputînd dobîndicetăţenia română deoarece legea nu admite în această ipoteză mai multe cetăţenii; deasemenea, nici cei care sînt deja cetăţeni români nu ar putea dobîndi ulterior o altăcetăţenie. Totuşi, mai multe argumente pot infirma o asemenea concluzie. Astfel,printre condiţiile de acordare a cetăţeniei române nu figurează şi cea a renunţăriiprealabile la cetăţenia străină şi nici autorităţile competente nu mai au dreptul de arespinge o cerere pe acest motiv, ca înainte; nu se poate interpreta că nu esteîndeplinită condiţia loialităţii faţă de statul român, pe motiv că legăturile pe carepersoana le are cu alt stat sau cu alte state fac să pară incertă această loialitate. Deasemenea, printre cazurile de retragere nu figurează şi dobîndirea altei cetăţenii şi,fiind vorba de o sancţiune, ele nu pot fi extinse prin interpretare; dealtfel, cetăţeniaromână nu i se poate retrage celui care a dobîndit-o prin naştere, deci cel puţinpersoana care se află în această ipoteză poate dobîndi ulterior o altă cetăţenie. În fine,persoana care dobîndeşte la naştere cetăţenia română poate dobîndi în acelaşi momentşi o altă cetăţenie sau mai multe, dacă părinţii au cetăţenii diferite iar legea celuilaltpărinte aplică tot criteriul "ius sanguinis". Urmează să se admită că dubla sau multiplacetăţenie este posibilă, legea fiind defectuos concepută şi redactată.

60