PARTEA GENERALA

Tema: Noţiunea, metoda şi sistemul dreptului familiei

1. Noţiunea dreptului familiei2. Metoda dreptului familiei3. Sistemul dreptului familiei4. Corelaţia dreptului familiei cu alte ramuri de drept

§ 1. Noţiunea dreptului familiei

Societatea umană constituie un sistem logic orânduit şi bine închegat de elemente care se află în raporturi şi legături reciproce şi care formează un tot întreg. Pentru a asigura ordinea şi disciplina în societate este necesară o reglementare socială a organizării şi funcţionării elementelor ei constitutive. Reglementarea socială poate fi de două feluri: individuală şi normativă. Dacă reglementarea individuală se face prin adresări personale concrete, pentru cazuri concrete şi sunt valabile pentru o singură dată, atunci reglementarea normativă este cu mult mai complexă şi presupune o dirijare a comportării umane prin intermediul anumitor modele, etaloane, adică prin intermediul unor reguli generale de conduită, care se atribuie la toate cazurile de genul respectiv, reguli cărora trebuie să se supună toate persoanele ce nimeresc în situaţiile programate.Dat fiind faptul că relaţiile sociale sunt extrem de variate, extrem de variate sunt şi normele sociale ce reglementează aceste relaţii. In cadrul sistemului de norme sociale pot fi evidenţiate următoarele categorii de norme: etice (de morală), obişnuielnice (obiceiuri), religioase, juridice, politice, tehnice, etc.Normele juridice într-un stat, oricât ar fi de deosebite unele de altele prin conţinutul şi forma lor, reprezintă totuşi, o anumită unitate în ansamblul lor, fiind legate între ele şi organizate într-un anumit sistem. Ansamblul normelor juridice, organizate, structurate într-un sistem pe baza anumitor principii, urmând o anumită finalitate ni se înfăţişează ca dreptul unui stat. Astfel, sistemul dreptului apare ca un obiect complex, alcătuit dintr-un număr de elemente indisolubil legate între ele.

Reglementarea complexului de relaţii sociale care se formează în legătură cu familia şi în cadrul familiei se face de un ansamblu de norme juridice ce se grupează în cadrul dreptului familiei ca ramură distinctă de drept.

Deci, prin obiectul reglementării dreptului familiei trebuie să înţelegem domeniul specific de relaţii familiale asupra cărora îşi exercită acţiunea toate normele ce alcătuiesc ramura dreptului familiei.Relaţiile sociale asupra cărora îşi exercită acţiunea toate normele ce alcătuiesc ramura dreptului familiei sunt evidenţiate în art. 3 din Codul familiei (în continuare C.F.) care stipulează: "Prezentul cod stabileşte condiţiile şi modalitatea de încheiere, încetare si declarare a nulităţii căsătoriei; reglementează relaţiile personale nepatrimoniale şi patrimoniale născute din căsătorie, rudenie şi adopţie; condiţiile, modalitatea, formele şi efectele protecţiei juridice a copiilor orfani şi a celor rămaşi fără ocrotire părintească sau aflaţi în alte situaţii vulnerabile; precum şi alte relaţii sociale similare celor familiale "Putem distinge unele momente specifice relaţiilor familiale şi anume:- ele apar din fapte juridice specifice - căsătorie şi rudenie, maternitate şi paternitate, adopţie şi tutelă etc;- din aceste fapte apar atât relaţii personale nepatrimoniale (de exemplu, dreptul la stimă şi sprijin moral, la nume şi domiciliu, la viaţă şi sănătate; obligaţia de fidelitate conjugală, de educaţie şi protejare a copiilor etc.), cât şi relaţii patrimoniale (de exemplu, dreptul de proprietate, de abitaţie; obligaţia de întreţinere etc);- reglementarea raporturilor patrimoniale dintre subiectele de drept familial nu-şi are temeiul principal în consideraţii de ordin patrimonial, ci în comunitatea şi separarea de interese ale lor, relaţiile patrimoniale fiind o consecinţă a relaţiilor personale nepatrimoniale, şi nu invers;- drepturile şi obligaţiile familiale sunt legate de titularii lor şi nu pot fi cedate persoanelor terţe etc.

Dreptul familiei, ca orişice altă ramură de drept, reprezintă unitatea mai multor instituţii juridice strâns legate între ele prin obiectul lor şi prin anumite principii şi metode comune: instituţia căsătoriei, rudeniei, filiaţiei, adopţiei etc.Ţinînd seama de cele expuse mai sus, putem defini dreptul familiei ca fiind totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile personale nepatrimoniale şi patrimoniale ce rezultă din căsătorie, rudenie, înfiere, precum şi alte relaţii sociale similare celor familiale ce se stabilesc între subiectele de drept familial aflate pe poziţii de egalitate. "Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.47-48/2IO din 26.04.2001, Codul familieiConsiderăm că definiţia dată cuprinde toate elementele caracteristice dreptului familiei şi anume:

1

- dreptul familiei este o ramură a sistemului de drept din ţara noastră, adică o totalitate de norme juridice. Normele juridice aplicate în dreptul familiei în majoritatea lor sunt imperative şi mai puţin dispozitive. Ele sunt cuprinse în izvoarele dreptului familial (Constituţie, Codul familiei şi alte acte normative), acestea formând conţinutul dreptului familiei;- al doilea element al definiţiei dreptului familiei îl constituie obiectul reglementării. După cum reiese din definiţie dreptul familiei reglementează relaţiile familiale, adică relaţiile personale nepatrimoniale şi patrimoniale ce rezultă din căsătorie, rudenie, înfiere, cât şi raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie;- cel de-al treilea element se referă la subiectele relaţiilor de familie. Subiectele dreptului familiei necesită o calitate specială - cea de soţ, părinte, copil, rudă. Aşa dar, acestea pot fi: soţi sau foşti soţi, părinţi şi copii, fraţi şi surori, nepoţi şi bunei, copil şi educator, tutore, curator, autoritate tutelară etc.- şi în sfârşit, al patrulea element al definiţiei se referă la poziţia juridică a subiectelor dreptului familial de egalitate juridică, prin care se înţelege că una din părţi nu se subordonează celeilalte, adică în raportul juridic de drept familial părţile se află pe poziţie de egalitate juridică.Termenul "dreptul familiei" poate fi întâlnit şi în alte sensuri: "dreptul familiei" - ca ştiinţă; "dreptul familiei" - ca obiect de studiu.Dreptul familiei ca ştiinţă are ca sarcină crearea bazei ştiinţifico-ideologice pentru cadrul de reglementări ce ţin de domeniul dreptului familiei ca ramură. Deci, prin "dreptul familiei" ca ştiinţă înţelegem învăţătura (studiul) despre dreptul familiei, adică sistemul de categorii, concluzii şi concepţii despre raporturile juridice familiale. Ştiinţa dreptului familiei studiază o serie de probleme legate de raporturile de familie în coraportul lor cu alte ştiinţe: juridice (de drept civil, penal, administrativ, al muncii şi protecţiei sociale etc.); istorie, sociologie, psihologie etc. Ca şi alte ştiinţe, ştiinţa dreptului familiei se află în continuă dezvoltare, apar noi concepţii care reflectă evoluţia familiei. Prin concluziile sale ştiinţifice fundamentate, ştiinţa dreptului familiei ajută practicii să aplice corect legile şi contribuie la: ocrotirea familiei întemeiată pe stimă şi afecţiune reciprocă; realizarea egalităţii depline în drepturi între soţ şi soţie; exercitarea drepturilor părinteşti şi îndeplinirea obligaţiilor lor în interesul copilului etc.

Dreptul familiei ca obiect de studiu (disciplină didactică) are ca sarcină asigurarea, în baza noilor realizări ale ştiinţei şi a normelor existente, instruirii studenţilor facultăţilor de drept în acest domeniu, cât şi a informării persoanelor cointeresate cu un sistem de cunoştinţe şi informaţii despre dreptul familiei.Trebuie să deosebim categoria "dreptul familiei" ca sistem de norme de drept de categoria "legislaţie familială", care deseori sunt calificate drept identice. Termenul "legislaţie familială" înseamnă sistemul de legi şi alte acte normative ale organelor de stat în care sunt consfinţite normele de drept familial.

§ 2. Metoda dreptului familiei

Dacă obiectul dreptului familiei răspunde la întrebarea: care sunt relaţiile sociale reglementate de normele dreptului familiei, atunci metoda dreptului familiei răspunde la întrebarea, cum şi în ce mod se realizează această reglementare. Aşa dar, prin metoda de reglementare se înţelege totalitatea de mijloace, procedee cu ajutorul cărora dreptul influenţează relaţiile sociale, comportarea oamenilor în aceste relaţii.Ca ramură de sine stătătoare de drept, dreptului familiei, pe de o parte, îi sunt proprii toate caracteristicile dreptului ca atare, pe de altă parte, are specificul ei.

Aşa cum, printre principalele metode ale cercetării juridice pot fi menţionate: metoda logică, metoda istorică, metoda comparativă, metoda sociologică, metoda experimentului, metoda cantitativă etc., aceste metode generale sunt proprii şi pentru dreptul familiei ca ştiinţă.Potrivit metodei istorice dreptul familiei cercetează căsătoria şi familia în perspectiva şi dezvoltarea lor istorică. Urmărind particularităţile specifice modului de încheiere a căsătoriei, a relaţiilor personale patrimoniale şi nepatrimoniale dintre membrii familiei, a dimensiunii familiei etc. în anumite perioade istorice, putem evidenţia nu numai evoluţia acestor fenomene în timp, dar şi anumite aspecte şi legături ale dreptului familiei cu celelalte fenomene şi procese sociale.Folosind metoda logică au putut fi stabilite condiţiile necesare încheierii actelor juridice ale căsătoriei şi adopţiei, condiţiile desfacerii şi nulităţii căsătoriei sau adopţiei etc., precum şi efectele încheierii, desfacerii sau nulităţii acestor acte juridice. Toate actele juridice familiale trebuie să corespundă unui anumit conţinut şi să aibă o anumită formă. Atât părinţii, cât şi societatea şi statul participă la îngrijirea, educarea şi protejarea copilului reieşind din realitatea vieţii şi posibilitatea fiecăruia.Pe fondul scenariilor dezvoltării economico-sociale, în cadrul strategiilor dezvoltării fenomenul căsătoriei, divorţialităţii, natalităţii etc., se aplică pe larg metoda sociologică.

2

Cu toate acestea, fiecare ramură de drept dispune de mijloace specifice de influenţă asupra comportării părţilor în raporturile juridice. Majoritatea absolută a raporturilor juridice de drept al familiei au un caracter complex. Acestor raporturi le este caracteristic faptul că fiecare parte este titular atât de drepturi, cât şi de obligaţii. Aceasta practic înseamnă că dreptului unei părţi în raportul juridic îi corespunde în mod imperativ o obligaţie a celeilalte părţi. De exemplu: art. 51 C.F. prevede dreptul copilului la abitaţie şi educaţie în familie, iar art. 74 C.F. prevede obligaţia părinţilor de aşi întreţine copiii; dreptului copilului de a fi protejat (art.53 C.F.) îi corespunde obligaţia părinţilor de a apăra drepturile şi interesele copiilor (art. 61 C.F.) etc. Ca urmare, într-un raport juridic de drept familial nu poate fi vorba de vreun drept al subiectului dacă celuilalt subiect nu-i corespunde o anumită obligaţie.O particularitate generală al dreptului familiei este metoda calităţii juridice a părţilor, în sensul că în raportul juridic familial o parte nu este subordonată celeilalte, ele fiind pe picior de egalitate juridică. Toate problemele vieţii familiale se soluţionează de către soţi în comun, în conformitate cu principiul egalităţii lor în relaţiile familiale (art. 16 alin. l C.F.) sau "părinţii au drepturi şi obligaţii egale faţă de copii, indiferent de faptul dacă copiii sunt născuţi în căsătorie sau în afara ei, dacă locuiesc împreună cu părinţii sau separat" (art. 58 alin. L C.F.).Acest statut de egalitate se extinde asupra oricărei schimbări produse de relaţia celor doi. El continuă să fie valabil şi în cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ.Egalitatea juridică, însă, nu înseamnă că nu sunt permise anumite abateri cu privire la recunoaşterea egalităţii în sfera raporturilor patrimoniale. Principiul egalităţii nu înseamnă că bunurile urmează să fie atribuite, întodeauna, în părţi egale soţilor cu prilejul încetării comunităţii de bunuri, deoarece criteriul în raport cu care se determină părţile soţilor este contribuţia pe care fiecare din ei a avut-o la dobândirea şi conservarea bunurilor, munca depusă în gospodărie şi pentru creşterea copiilor fiind o asemenea contribuţie, împărţirea bunurilor comune în cote-părţi egale şi nu în raport de contribuţia prestată de fiecare dintre soţi ar fi însemnat numai o împărţire egală, dar nu şi o împărţire corectă.

O altă metodă specifică relaţiilor de familie poate servi metoda acceptării statutului legal a căsătoriei. Pentru încheierea căsătoriei este necesar acordul de voinţă al viitorilor soţi, dar, odată încheiată, ea devine independentă de acest acord de voinţă, pentru a fi cârmuită în întregime de normele legale. Astfel, spre exemplu, în acest sens, C.F. la art. 17 prevede că soţii aleg numele de familie ce urmează a-1 purta "în timpul căsătoriei", iar la art. 19 prevede regimul bunurilor dobândite de către soţi "în timpul căsătoriei" etc. Deci, situaţia juridică, în principiu permanentă a celor căsătoriţi este determinată de reglementarea legală privind căsătoria, care devine aplicabilă prin încheierea actului juridic al căsătoriei şi există pe tot timpul cât durează raportul de căsătorie. Deci, prin încheierea căsătoriei viitorii soţi consimt să li se aplice regimul legal al căsătoriei, fără a avea posibilitatea de a-1 modifica.

Încă o particularitate a metodei de reglementare a dreptului familiei constă în aplicarea combinată a metodelor naţionale şi internaţionale de instalare a drepturilor şi obligaţiilor subiecţilor, metoda aplicabilă, conform Constituţiei care stipulează: "Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care Republica Moldova este parte.Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale".În concluzie am putea spune că prin metoda de reglementare a relaţiilor dintre subiectele de drept familial trebuie să înţelegem mijlocul specific cu ajutorul căruia statul, printr-un sistem de norme juridice, impune participanţilor la raporturile juridice de drept familial o anumită conduită. Cu alte cuvinte, metoda de reglementare precizează poziţia părţilor în raporturile juridice.

§ 3. Sistemul dreptului familiei

După modul în care sunt conectate diferitele componente de sistem ale dreptului - norma juridică şi metoda de reglementare deosebim o serie de diviziuni generale ale dreptului. Astfel, M. Djuvara distinge între normele de drept cele care se aplică numai statelor care le-au eliberat, în relaţiile interne şi care formează dreptul intern de normele de drept care se referă la raporturile dintre state sau dintre cetăţenii unor state diferite şi care formează dreptul extern.

A doua diviziune menţionată este cea de drept determinator, care determină ce trebuie să facă persoanele şi drept sancţionar, cel care organizează sancţiunile. Cea de a treia diviziune abordată de M. Djuvara este aceea care împarte dreptul în drept public şi drept privat, deosebirea dintre care este foarte veche şi care se găseşte formulată chiar şi în dreptul roman şi care depinde de faptul a cui interes priveşte norma - a unui

3

particular sau a statului. Dacă luăm ca bază această distincţie, atunci cu referire la dreptul familiei putem afirma: dreptul familiei face parte din componenţa dreptului privat intern si are un caracter determinativ.

Aşa dar, dreptul familiei ca ramură distinctă de drept grupează ansamblul de norme juridice ce reglementează complexul de relaţii sociale ce se formează în legătură cu familia şi în cadrul familiei. Instituţiile juridice din cadrul dreptului familiei sunt: căsătoria, rudenia, filiaţia adopţia, tutela etc.

Din punct de vedere structural sistemul dreptului familiei se divizează în două părţi: I. Partea generală II. Partea specială.

Partea generală a dreptului familiei include normele generale care exprimă principiile şi obiectivele de reglare legitimă a drepturilor şi obligaţiilor fundamentale a subiectelor de drept familial. Ea însumează totalitatea de opinii teoretice, idei, concluzii referitoare la problemele de reglementare juridică a relaţiilor familiale.Numeroase acte normative de drept familial şi în primul rând Codul familiei, pe lângă unele prevederi reglementative foarte clare şi normativ evidente, conţin unele prevederi de principiu, prin care sunt consfinţite unele relaţii ale vieţii de familie. Este ilustrată corelaţia dintre normele de drept familial şi actele normative în conformitate cu dezvoltarea economică, politică şi socială a societăţii în ansamblu. Sistemul normelor dreptului familiei şi a actelor normative sunt caracterizate şi preţuite din punctul de vedere al democraţiei lor, justiţiei sociale, comparându-se sistemul de drept familial al Republicii Moldova cu sistemele de drept familial ale altor ţări de peste hotare (România, Federaţia Rusă), în mod special se urmăreşte compatibilitatea legislaţiei familiale naţionale cu prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, a Convenţiei cu privire la Drepturile Copilului, a pactelor şi tratatelor internaţionale la care republica Moldova este parte (ce reglementează relaţiile familiale)

Normele părţii speciale a dreptului familiei concretizează partea generală. Ele reglementează tipurile de relaţii sociale aparte şi anumite elemente ale lor, gupându-le în instituţii: instituţia căsătoriei, rudeniei şi filiaţiei, a adopţiei, tutelei (curatelei), a obligaţiei de întreţinere etc.Mai desfăşurat sistemul acestor norme juridice sunt redate în Codul familiei al Republicii Moldova. Structura normelor juridice de drept al familiei. Analiza structurii normei poate fi făcută sub două aspecte:a) structura logico-juridică şib) structura tehnico-legislativă.

a) Structura logico-juridică a normei e stabilă şi în ea se disting următoarele elemente:1) ipoteza, care determină cercul de persoane cărora le este adresată norma, precum şi împrejurările în care ea se realizează;2) dispoziţia, care exprimă regula propriu-zisă de conduită, formulată ca determinare a îndatoririlor şi drepturilor părţilor în raportul juridic);3) sancţiunea, care indică măsurile de constrângere de către stat pentru nerespectarea dispoziţiei.

b) Structura tehnico-juridică a normei de drept al familiei se referă la forma exterioară de exprimare a conţinutului şi structurii logice a acesteia, la redactarea ei, care trebuie să fie clară , concisă, concretă. Normele juridice de drept al familiei sunt cuprinse în acte normative care pot fi: legi, hotărâri, regulament, statut, instrucţiune şi alte acte normative adoptate în cazurile şi în limitele prevăzute de Legea Republicii Moldova «Codul familiei». Acest act normativ, la rândul său, este structurat pe titluri, capitole şi articole. Articolul este elementul structural de bază al Codului familiei care conţine, în principiu, prevederi de sine stătătoare. Se cade de subliniat că o normă nu trebuie confundată cu un articol, deoarece foarte rar un articol conţine o normă juridică. De cele mai multe ori, un articol ori conţine unele elemente ale normei, ori conţine elemente ale mai multor norme.Vorbind despre normele de drept al familiei trebuie de specificat modalităţile de clasificare a normelor juridice.O clasificare de importanţă deosebită poate fi făcută din punctul de vedere al caracterului conduitei, a naturii conduitei pe care o prescriu, în funcţie de aceasta , normele juridice sunt: norme imperative, care prescriu comportamentul subiecţilor şi nu admit nici o abatere de la acesta şi norme dispozitive, care acordă posibilitatea unui larg comportament al subiecţilor.Normele imperative pot fi: onerative, care prescriu în mod expres obligaţia săvârşirii unei acţiuni: «Persoanele care doresc să se căsătorească sunt obligate să se informeze reciproc despre starea sănătăţii lor» (art. 11, alin. 2 C.F.) şi prohibitive, care interzic săvârşirea unor acţiuni: «Nu se admite încheierea căsătoriei între: persoane dintre care cel puţin una este deja căsătorită; rude în linie dreaptă până la al IV-lea grad inclusiv, ...» (art. 15, alin. l C.F.).Normele dispozitive pot fi: permisive, care permit o anumită conduită: «Prin contractul matrimonial soţii pot modifica regimul legal al proprietăţii în devălmăşie stabilit la art. 20» (art. 29, alin l C.F.) sau supletive, care acordă subiectului posibilitatea să aleagă una din variantele de conduită prevăzute de normă: «la încheierea

4

căsătoriei, soţii, la dorinţă, îşi aleg numele de familie al unuia dintre ei sau cel format prin conexarea numelor ambilor drept nume de familie comun, ...»(art. 17, alin. l C.F.).Un loc important îl au normele de împuternicire sau de competenţă, norme prin care se formulează anumite drepturi, obligaţii sau competenţe. Astfel: «Părinţii sunt reprezentanţii legali ai copiilor lor şi acţionează în numele lor în relaţiile cu toate persoanele fizice şi juridice, inclusiv în autorităţile administraţiei publice şi instanţele judecătoreşti, fără a avea nevoie de împuterniciri legale» (art.61, alin. 2 C.F.) ori «Apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale copiilor se pune pe seama autorităţii tutelare în cazurile de deces al părinţilor, de decădere a lor din drepturile părinteşti, de declarare a părinţilor ca fiind incapabili...» (art. 112, alin. l C.F.).

§ 4. Corelaţia dreptului familiei cu alte ramuri de drept

Deşi fiecare ramură de drept are un obiect propriu de reglementare, ramurile dreptului nu sunt izolate unele de altele, ele aflându-se într-o strânsă legătură. Această legătură este determinată de existenţa unor principii comune pentru toate ramurile dreptului, precum şi de faptul că fiecare ramură de drept include nu numai raporturi specifice ramurii respective, ci şi raporturi de alt gen, legate de cele specifice.Dat fiind faptul că relaţiile sociale reglementate de legislaţia familială sunt extrem de complexe, în multe cazuri ele au caracteristici sau trăsături proprii mai multor ramuri de drept. Astfel, normele cuprinse în diferite ramuri de drept se aplică separat sau concomitent cu normele de drept familial, potrivit cu materia care o reglementează, soluţionându-se în aşa mod problema corelaţiei ramurilor de drept.Dreptul familiei prezintă strânse legături cu o serie de ramuri de drept, printre care putem aminti: dreptul civil şi dreptul de procedură civilă; dreptul administrativ; dreptul protecţiei sociale şi dreptul muncii; dreptul penal şi dreptul de procedură penală etc. In cele ce urmează, vom puncta unele interferenţe ale dreptului familiei şi alte ramuri de drept.

Dreptul familiei şi dreptul civil

Faptul că dreptul familiei s-a desprins din ramura dreptului civil, devenind o ramură de sine stătătoare relativ recent (odată cu intrarea în vigoare a Codului căsătoriei şi familiei al Republicii Moldova, ne permite să afirmăm că, între aceste două ramuri de drept există legături reciproce, în sensul că normele de dreptul familiei se completează cu numeroase norme ale dreptului civil, pe de o parte, iar pe de altă parte reglementările codului civil se completează cu unele dispoziţii ale codului familiei. Astfel, în prima categorie putem include:- calitatea de persoană fizică a subiectelor de drept familial care se face prin nume, domiciliu, stare civilă. Starea civilă reprezintă un ansamblu de calităţi personale de care legea leagă anumite consecinţe juridice cu ajutorul cărora persoana fizică se individualizează. Ea cuprinde următoarele elemente: naşterea, moartea, încheierea căsătoriei, înfierea, stabilirea paternităţii, schimbarea numelui şi prenumelui.- capacitatea de folosinţă a subiectelor de drept familial care reiese din prevederea dreptului civil: "Capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii civile este recunoscută în mod egal tuturor cetăţenilor Republicii Moldova...". - capacitatea de exerciţiu a subiectelor de drept familial - aptitudinea lor de a-şi dobândi prin acţiunile proprii orice drept personal nepatrimonial ori patrimonial şi de a-şi asuma orice obligaţie, adică de aşi realiza capacitatea de folosinţă care îi aparţine. Capacitatea de exerciţiu deplină ia naştere la momentul atingerii vârstei majoratului -18 ani.

În a doua categorie putem include succesiunea legală. Moştenirea reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează modul de transmitere a drepturilor şi obligaţiilor decedatului la moştenitorii acestuia.

Toate contractele încheiate de către soţi, inclusiv contractul matrimonial şi contractul privind plata pensiei de întreţinere se întocmesc în conformitate cu normele codului civil.Cu toate că dreptul civil şi dreptul familiei au ca obiect de reglementare atât raporturi patrimoniale cit şi ne patrimoniale, relaţiile familiale au unele momente specifice.în primul rând, dacă raporturile de drept civil apar din fapte juridice obişnuite (convenţii), atunci relaţiile de familie apar din fapte juridice speciale: de căsătorie, de rudenie şi adopţie.

În al doilea rând, în relaţiile de familie prioritare sunt relaţiile personale nepatrimoniale (încheierea şi desfacerea căsătoriei, statutul de soţi, drepturile şi obligaţiile părinţilor pentru educarea copiilor etc.) şi apoi cele patrimoniale (proprietatea comună şi proprie a soţilor, obligaţia de întreţinere), pe cînd în dreptul civil situaţia este alta -prevalează relaţiile patrimoniale în baza dreptului de proprietate şi a relaţiilor de marfă - bani, iar cele personale au un rol nesemnificativ.

5

În al treilea rând, drepturile şi obligaţiile familiale sunt legate de titularii lor şi nu pot fi cedate persoanelor terţe. Drepturile şi obligaţiile civile, însă, pot fi transmise persoanelor terţe cu întoarcere sau fără.

În dreptul civil predomină normele de reglementare dispozitive, pe cînd în dreptul familiei majoritatea normelor sunt cele imperative.

Dreptul familiei şi dreptul de procedură civilă

Şi între aceste două ramuri de drept există o legătură strânsă, cu referire la care am putea face următoarele precizări:- regulile cu privire la desfăşurarea procesului civil se aplică la soluţionarea litigiilor de drept familial, conform procedurii de drept comun.

Dreptul familiei şi dreptul administrativ

Dreptul familiei are multe legături cu dreptul administrativ, deoarece organele administrative de stat au atribuţii privitoare la căsătorie şi familie. Aşa, de exemplu, reducerea vârstei matrimoniale a bărbatului, pentru motive temeinice (dar nu mai mult de doi ani), va fi încuviinţată de autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază teritorială îşi au domiciliul persoanele care doresc să se căsătorească, în baza cererii acestora şi a acordului părinţilor minorului.

Înregistrarea actelor de stare civilă: de naştere, de căsătorie, de desfacere a căsătoriei (de divorţ), de schimbare a numelui şi/sau a prenumelui, de deces este de competenţa organului administrativ, care are un serviciu special în acest sens - Serviciul de stare civilă.

Dreptul familiei şi dreptul penal

Dreptul familiei prezintă legături şi cu dreptul penal. Astfel, Codul penal în partea generală cuprinde prevederi speciale referitoare la: răspunderea minorilor; decăderea din drepturile părinteşti; aplicarea faţă de minori a măsurilor de constrângere cu caracter educativ; circumstanţe atenuante şi agravante la stabilirea pedepsei pentru săvârşirea infracţiunii de către un minor sau o femeie gravidă şi respectiv, faţă de un copil, De asemenea, partea specială a Codului penal prevede dispoziţii privitoare la: omorul premeditat săvârşit asupra unei femei care era gravidă; omorul pruncului de către mamă;

Dreptul familiei şi dreptul procesual penal

Ocrotirea relaţiilor de familie se realizează prin diverse norme ale dreptului procesual penal. Astfel:din completul, care judecă cauza penală (judecător, procuror, interpret etc.), nu pot face parte persoanele, care sunt rude între ele;participarea apărătorului la dezbaterile judiciare în cauza penală este obligatorie în procesele în care figurează minori, muţi, surzi, orbi sau alte persoane, care din cauza defectelor fizice sau mintale nu-şi por exercita singure dreptul de apărare;sunt civilmente responsabili şi pot fi chemaţi în proces părinţii, tutorii, curatorii sau alte persoane, care în virtutea legii poartă răspundere materială pentru paguba pricinuită de învinuit;pot participa la proces în calitate de reprezentanţi ai părţii vătămate, ai părţii civile şi ai părţii civilmente responsabile: rudele apropiate, rude apropiate fiind părinţi-', copiii, înfietorii, copiii înfiaţi, fraţii şi surorile drepte, bunicul, bunica, nepoţii, precum şi soţul.Dacă femeia condamnată este gravidă sau dacă are copii cu vârste de pînă la 8 ani, executarea sentinţei de condamnare poate fi amânată pînă cînd copilul cel mai mic v-a împlini vârsta de 8 ani, cu excepţia persoanelor condamnate la privaţiune de libertate pe un termen ce depăşesc 7 ani etc.

Dreptul familiei şi dreptul protecţiei sociale

Multiple sunt legăturile dreptului familiei cu dreptul protecţiei sociale, deoarece la baza generării raporturilor juridice în dreptul protecţiei sociale sunt fixate astfel de evenimente ca naşterea individului, decesul, boala, şomajul, bătrâneţea, precum şi alte situaţii cînd persoana, în virtutea unor evenimente majore, are nevoie de protecţie. Aşa dar, ca subiect al dreptului protecţiei sociale poate apărea persoana fizică, precum şi familia ei.

Una din problemele esenţiale a protecţiei sociale o constituie acordarea unui ajutor adecvat familiei în

6

scopul întreţinerii şi educării copiilor. Astfel, sunt prevăzute indemnizaţii: pentru concediul de maternitate şi concediul medical pentru îngrijirea copilului bolnav; indemnizaţii unice la naşterea copilului; indemnizaţii lunare pentru îngrijirea copilului până la vârsta de 1,5 ani; indemnizaţii lunare pentru mame solitare, după cum şi înlesniri şi compensaţii.O altă problemă importantă în protecţia socială a familiei o constituie acordarea pensiei de invaliditate celor două categorii de invalizi din copilărie

Tema: 2 Raportul juridic de drept familial

1. Noţiunea, caracteristicile şi structura raportului juridic de drept familial.2. Subiectele dreptului familiei.3. Conţinutul raportului juridic de drept al familiei.4. Obiectul raportului juridic familial

§ 1. Noţiunea, caracteristicile şi structura raportului juridic dedrept familial.

Atât timp cât o relaţie socială nu este reglementată de norme juridice ea nu poate fi o relaţie juridică. Din momentul în care apare o normă juridică care o reglementează, ea devine juridică. De exemplu, relaţiile ce se stabilesc între persoanele ce şi-au ales drept mod de convieţuire concubinajul, cu toate că sunt cunoscute de-a lungul istoriei şi sunt reglementate de astfel de norme sociale cum ar fi: obiceiurile, tradiţia, morala, nu sunt relaţii familiale. Ele pot deveni relaţii de drept familial din momentul în care concubinii se căsătoresc, respectând condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege pentru încheierea acestui act juridic. Drept urmare, contractul matrimonial încheiat între concubini este privit ca un raport de drept comun. El va intra în vigoare doar odată cu încheierea căsătoriei. Dacă persoanele care trăiesc în concubinaj nu intenţionează să încheie căsătoria, atunci încheierea contractului matrimonial este lipsită de sens, deoarece el nu poate intra în vigoare.

Deci, raportul de drept familial este o relaţie socială reglementată prin intermediul normelor de drept familial.

Privite prin prisma normelor juridice, raporturile juridice de drept familial apar ca o realizare a normelor prevăzute în legislaţia familială. Aceste norme prevăd anumite „modele” de comportament (de exemplu, metodele de educare a copiilor, alese de părinţi, vor exclude comportamentul abuziv, insultele şi maltratările de orice fel, discriminarea, violenţa psihică şi fizică, antrenarea în acţiuni criminale, iniţierea în consumul de băuturi alcoolice etc.). Dar conduita descrisă de norme devine realitate numai atunci, când se concentrează în anumite raporturi sociale, când se cunosc subiecţii raportului, se cunoaşte în legătură cu ce a apărut acest raport, ce drepturi şi ce obligaţii au subiecţii raportului, care vor fi consecinţele abaterii de la modelul prescris de norma juridică etc.

Subiectele de drept familial intră în raporturi juridice pentru că urmăresc realizarea anumitor scopuri, fie personale (nevoia de afecţiune şi sprijin moral, dorinţa de a avea moştenitori pentru a transmite bunurile familiale etc.), fie sociale (legate de instruirea şi pregătirea profesională a copiilor, instituirea tutelei şi curatelei etc.), fie impuse de normele juridice (obligaţia de a păstra secretul adopţiei, păstrarea dreptului copilului la pensie şi indemnizaţii etc.).

Numărul raporturilor juridice ce i-au naştere între subiecţii de drept familial este destul de mare şi, totuşi, aceste raporturi au anumite trăsături specifice ce le deosebesc de alte relaţii sociale. Aceste trăsături fundamentale ale raporturilor juridice constau în următoarele: 1. Raportul juridic de drept familial este un raport social. Dacă orice raport juridic este o relaţie socială, atunci nu orice relaţie socială este raport juridic. Relaţia socială devine raport juridic numai în măsura în care a fost obiectul de preocupare a legiuitorului, sub forma adoptării unei norme juridice care s-o reglementeze. Caracterul social al raportului juridic de drept familial se manifestă prin faptul că el se stabileşte întotdeauna fie între oameni – soţi ori foşti soţi, părinţi şi copii, bunei şi nepoţi etc., fie între aceştia şi organele statului, organizaţii, instituţii (oficiul stării civile, autoritatea tutelară, comisia pentru minori, instanţa de judecată, organizaţii neguvernamentale etc.).

2. Raportul juridic de drept familial este un raport voliţional. Prin caracterul voliţional al raportului juridic se înţelege: în primul rând, faptul că el este reglementat de norme juridice, iar norma juridică (într-un stat democratic, cum pretinde a fi Republica Moldova) înseamnă voinţa poporului ridicată la rang de lege; în al

7

doilea rând, caracterul voliţional al raportului juridic se manifestă şi prin voinţa subiectelor ce participă la raportul dat (de exemplu – consimţământul liber al viitorilor soţi la încheierea actului juridic al căsătoriei; pentru adoptarea copilului este necesar acordul părinţilor, tutorelui (curatorului), soţului adoptatorului, a copilului care a atins vârsta de 10 ani; soţii, de comun acord, posedă, folosesc şi dispun de bunurile comune etc.). In asemenea cazuri, se vorbeşte despre dublul caracter voliţional ai raporturilor juridice de drept familial: cel exprimat de norma juridică şi cel exprimat de subiecţii raportului juridic concret.

3. Raportul juridic de drept familial este un raport valoric. Intr-un raport juridic de drept familial îşi găsesc concretizarea valorile esenţiale ale familiei. Prin intermediul normelor juridice, statul încurajează, promovează şi apără aceste valori. De exemplu, reglementând comunitatea şi separarea de bunuri între soţi, Codul familiei nu a făcut decât să tragă consecinţele necesare din raporturile personale la care căsătoria dă naştere între aceştia. Viaţa în comun a soţilor, gospodărirea lor comună şi creşterea copiilor determină împletirea intereselor patrimoniale ale celor doi soţi atât cu privire la drepturi, cât şi la obligaţii.

4. Raportul juridic de drept familial este o categorie istorică. Apărut la o anumită etapă de dezvoltare istorică, odată cu apariţia familiei, raportul juridic de drept familial poartă pecetea epocii istorice respective. Aşa, de exemplu, la baza familiei în dreptul roman stătea puterea capului de familie cu o împătrită sferă de aplicare: putere părintească asupra copiilor, putere maritală asupra soţiei, putere asupra sclavilor şi asupra persoanelor cumpărate, putere considerată ca o proprietate. Căsătoria legală putea aduce soţia în puterea soţului fie prin solemnitate religioasă, fie prin cumpărare, fie prin convieţuire mai mult de un an. In perioada sec. IV-VIII, forma veche de cumpărare a miresei nu este recunoscută legală de către biserica creştină; încheierea căsătoriei avea loc prin cununia în biserică . Astăzi, pentru încheierea căsătoriei este necesar consimţământul reciproc, neviciat, exprimat personal şi necondiţionat, al bărbatului şi femeii care se căsătoresc, precum şi atingerea de către ei a vârstei matrimoniale , iar toate persoanele căsătorite au drepturi şi obligaţii egale în relaţiile familiale, indiferent de sex, rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, opinie, apartenenţă politică, avere şi origine socială.

Structura raportului juridic de drept familial. Structural, raporturile juridice presupun trei elemente:1) subiectele raportului juridic;2) conţinutul raportului juridic;3) obiectul raportului juridic.Subiectele sunt părţile între care se încheie raportul juridic, conţinutul este format din drepturile subiective ale părţilor şi din obligaţiile corelative lor, iar obiectul îl formează conduita părţilor, acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndrituite sau de care sunt ţinute acestea.

§ 2. Subiectele dreptului familiei

Aşa cum nu se poate concepe un raport juridic decât numai între oameni, numai oamenii au calitatea de subiect de drept, însă omul în sine nu este subiect de drept, ci numai dacă din punctul de vedere al dreptului i se recunoaşte şi i se atribuie această calitate, dacă i se oferă capacitatea de a fi subiect de drept – capacitatea juridică. Cele mai multe raporturi juridice apar între persoane fizice (subiecte individuale). Dar părţi ale unui raport juridic pot deveni şi anumite colective, organe de stat, organizaţii obşteşti sau chiar statul (subiecte colective).

Fiecare ramură de drept se caracterizează printr-un cerc propriu de subiecte, care de rând cu obiectul şi metoda de reglementare, determină specificul ramurii date în sistemul de drept. Aceasta înseamnă că însuşirea (calitatea) de subiect de drept al familiei este condiţionată de recunoaşterea capacităţii sale juridice de drept al familiei. Ca subiecte de drept al familiei ştiinţa juridică îi recunoaşte pe acei participanţi ai relaţiilor sociale, care conform legislaţiei familiale în vigoare posedă drepturi subiective şi obligaţii corespunzătoare. Subiectele de drept familial necesită o calitate specială – cea de soţ, părinte, copil etc., adică de persoane apropiate, care în marea majoritate a cazurilor au un domiciliu comun, sunt legate între ele prin relaţii de căsătorie, rudenie sau înfiere şi care urmăresc un scop comun – stabilitatea, bunăstarea şi prosperarea, atât a familiei în întregime, cât şi a fiecărui membru al ei în parte. Pot fi, deci, subiecte de drept familial soţii şi foştii soţi, părinţii şi copiii, buneii şi nepoţii, fraţii şi surorile, adoptatorul şi adoptatul, tutorele (curator) şi persoana minoră aflată sub tutelă (curatelă) etc.Calitatea de soţ apare odată cu înregistrarea căsătoriei la oficiul de stare civilă. Calitatea de fost soţ apare din ziua înregistrării divorţului (cînd desfacerea căsătoriei are loc la oficiul stării civile) ori din ziua cînd hotărîrea instanţei judecătoreşti a rămas definitivă (în cazul desfacerii căsătoriei pe cale judecătorească). Calitatea de părinte şi copil rezultă din provenienţa copilului atestată în modul stabilit de lege, copil fiind considerată persoana de la naştere până la împlinirea vârstei de 18 ani. În cazul rudeniei civile drepturile şi obligaţiile

8

adoptatorului şi adoptatului (ca părinte şi copil) iau naştere din momentul cînd a rămas definitivă hotărîrea instanţei judecătoreşti privind încuviinţarea adopţiei.

Individualizarea subiectelor de drept familial se realizează prin anumite mijloace de identificare, denumite şi atribute de identificare şi anume:1) numele (cuvântul sau grupul de cuvinte prin care este identificată o persoană, compus din nume de familie şi prenume);2) domiciliul ( locul unde persoana respectivă îşi are locuinţa sa statornică sau principală);3) starea civilă, determinată de anumite evenimente sau acte juridice ce sunt supuse înregistrării în „ Registrul de stare civilă” şi care poate fi dovedită prin : certificate de naştere, căsătorie, deces etc.In ceia ce priveşte capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu a subiectelor de drept familial, putem afirma următoarele:- soţii, de comun acord, posedă, folosesc şi dispun de bunurile comune;- dreptul de proprietate al soţilor şi al copilului este realizat în modul stabilit de Codul civil’,- copilul nu are drept de proprietate asupra bunurilor părinţilor, iar părinţii – asupra bunurilor copiilor, cu excepţia dreptului la moştenire şi dreptul la întreţinere;- părinţii şi copiii care locuiesc împreună posedă şi folosesc bunurile fiecăruia dintre ei de comun acord;- capacitatea de exerciţiu a persoanelor fizice apare odată cu împlinirea vârstei de 18 ani, adică majoratul, în cazul în care căsătoria a fost admisă înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, minorul ce nu a împlinit vârsta de 18 ani dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu din momentul încheierii căsătoriei;

Pentru reglementarea relaţiilor personale nepatrimoniale şi patrimoniale dintre membrii familiei, nereglementate de legislaţia familială, se aplică legislaţia civilă în măsura în care aceasta nu contravine esenţei relaţiilor familiale.

§ 3. Conţinutul raportului juridic de drept al familiei

Conţinutul raportului juridic de drept al familiei este format din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor subiectelor ce participă la acest raport. Tocmai prin aceste drepturi şi obligaţii, care în cadrul raportului juridic de drept familial sunt reciproce sunt legate subiectele.Unele raporturi de drept al familiei sunt raporturi juridice simple, adică o parte este titularul dreptului, iar cealaltă parte este titularul obligaţiei. De exemplu: Copilul are dreptul la educaţie din partea părinţilor, la dezvoltarea capacităţilor intelectuale, la libertatea gândirii şi conştiinţei, la apărarea demnităţii şi onoarei , iar părinţii sunt obligaţi să-şi educe copiii conform propriilor convingeri, ei poartă răspunderea pentru dezvoltarea fizică, intelectuală şi spirituală a copiilor şi au prioritate la educaţia lor faţă de oricare alte persoane.

Majoritatea absolută a raporturilor juridice de drept al familiei au, însă, un caracter complex. Acestor raporturi le este caracteristic faptul că fiecare parte este titular atât de drepturi cât şi de obligaţii. De exemplu, părinţii sunt obligaţi să-şi întreţină copiii minori şi copiii majori inapţi de muncă care necesită sprijin, material, iar în conformitate copiii majori apţi de muncă sunt obligaţi să-şi întreţină şi să-şi îngrijească părinţii inapţi de muncă care necesită sprijin material.Prin urmare, normele juridice de drept al familiei stabilesc pentru fiecare participant la raportul juridic (pentru fiecare subiect de drept), anumite prerogative, anumite posibilităţi individuale Astfel, persoanele care doresc să se căsătorească sau soţii, pot încheia benevol un contract matrimonial. Deci, încheierea contractului matrimonial este un drept care poate fi folosit sau nu. În contractul matrimonial soţii (viitorii soţi) sunt în drept să determine drepturile, dar şi obligaţiile privind întreţinerea reciprocă şi modul de participare a fiecăruia la veniturile obţinute de fiecare dintre ei şi la chetuielile comune, bunurile ce vor fi transmise fiecăruia dintre soţi în caz de partaj, precum şi să se stabilească alte clauze patrimoniale, inclusiv sancţiuni patrimoniale pentru soţul culpabil de desfacerea căsătoriei . Dacă contractul matrimonial conţine clauze care lezează drepturile şi interesele unuia dintre soţi, ale copiilor minori, ori ale altor persoane ocrotite prin lege, atunci, la cererea unuia dintre soţi sau a procurorului, instanţa judecătorească este în drept să declare nulitatea, totală sau parţială a contractului matrimonial .

Dreptul familiei reglementează două mari categorii de relaţii familiale: relaţii personale nepatrimoniale şi patrimoniale.Particularităţile relaţiilor personale nepatrimoniale constau în următoarele:a) ele sunt lipsite de orice conţinut economic;b) obiectul raporturilor personale nepatrimoniale îl forează următoarele bunuri nepatrimoniale: numele, cinstea, demnitatea, fidelitatea conjugală, sprijin reciproc moral, grija pentru viaţa, sănătatea şi educaţia copiilor etc.c) raporturile (relaţiile) personale nepatrimoniale sunt considerate raporturile privind drepturile şi obligaţiile

9

familiale care sunt legate de titularii lor şi nu pot fi cedate persoanelor terţe.Este necesar să deosebim două categorii de raporturi patrimoniale reglementate de dreptul familiei:

raporturi reale şi raporturi obligaţionale. Raporturi reale sunt acele raporturi care au în conţinutul lor drepturi reale, în cazul nostru – dreptul de proprietate a membrilor familiei. Raporturile patrimoniale reale dintre soţi apar odată cu încheierea actului căsătoriei şi sunt supuse regimului proprietăţii în devălmăşie a bunurilor. Acest regim legal al bunurilor soţilor acţionează în măsura în care nu este modificat de contractul matrimonial.Caracteristic pentru drepturile reale este faptul că ele sunt legate de posesie, folosinţă şi administrare (dispunere) a bunurilor aflate în proprietate. Soţii, de comun acord, posedă, folosesc şi dispun de bunurile comune , fiecare dintre ei fiind în drept să încheie convenţii prin care să dispună de bunurile comune, cu excepţia bunurilor imobile (acordul celuilalt soţ fiind prezumat).Raporturile obligaţionale sunt raporturile legate de trecerea bunurilor de la un subiect la altul. Obligaţia subiectului de drept al familiei este îndatorirea pe care acesta trebuie să o îndeplinească. Ea poate consta în a da, a face sau a nu face ceva, conduită care poate fi impusă, în caz de necesitate prin forţa coercitivă a statului. Astfel, Codul familiei prevede:a) obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copii;b) obligaţia de întreţinere dintre soţi şi foştii soţi;c) obligaţia de întreţinere dintre alţi membri ai familiei (dintre fraţi şi surori, bunei şi nepoţi, copii şi părinţi vitregi, copil şi educator). Ca urmare, într-un raport juridic de drept al familiei nu poate fi vorba de vreun drept al unui subiect dacă celuilalt subiect nu-i corespunde o anumită obligaţie. Deci, o caracteristică definitorie a conţinutului raportului juridic de drept familial reprezintă faptul că drepturile şi obligaţiile subiectelor nu sunt rupte unele de altele, ele se presupun şi se coordonează reciproc, mai mult, ceea ce poate pretinde subiectul activ este exact ceea ce constituie îndatorirea subiectului pasiv.

§ 4. Obiectul raportului juridic de drept al familiei

Obiectul raportului juridic reprezintă următorul element din structura raportului juridic, în privinţa obiectului raportului juridic în literatura de specialitate se întâlnesc mai multe păreri. Unii autori consideră că obiect al raportului juridic pot fi doar acţiunile (interacţiunile), adică comportarea subiectelor. Conduita umană ce se realizează de către subiecţii raportului juridic ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor constituie obiectul raportului juridic.

Alţi autori vorbesc despre un triplu obiect al raportului juridic: obiectul juridic, adică conduita părţilor; obiectul ideologic, adică voinţa părţilor; obiectul material, adică lucrul (bunul) la care se referă.

Intr-o altă accepţiune, obiectul raporturilor juridice îl formează anumite acţiuni pe care titularul dreptului subiectiv le efectuează sau le poate pretinde şi pe care celălalt subiect este obligat a le săvârşi.După părerea mai multor autori, ca urmare a diversităţii raporturilor juridice , obiecte ale raportului juridic pot fi:a) acţiunile pe care titularul dreptului subiectiv le îndeplineşte ori le poate pretinde şi pe care celălalt subiect este obligat a le săvârşi sau a se abţine de la săvârşirea lor;b) lucrurile şi alte bunuri materiale;c)valori nemateriale (cinstea, onoarea, demnitatea, numele, sănătatea, integritatea fizică şi psihică etc.);d) rezultatul creaţiei intelectuale (operă literară, artistică, ştiinţifică etc.).

Nici într-o altă ramură de drept valorile nemateriale nu joacă un rol atât de semnificativ ca în ramura dreptului familiei. Coexistenţa simultană în familie a unui număr imens de obiceiuri, norme de convieţuire, norme morale, norme religioase etc. Duc la faptul că anume valorile nemateriale guvernează relaţiile de familie.

C.F. prevede că, relaţiile dintre soţi se bazează pe stimă şi ajutor reciproc, pe obligaţii comune de întreţinere a familiei, de îngrijire şi educaţie a copiilor.De fapt, biserica creştină a fost cea care a prevăzut în canoanele ei necesitatea consimţământului la căsătorie, a vârstei minime pentru căsătorie, obligaţia părinţilor pentru creşterea şi educarea copiilor, interdicţia căsătoriei între rude până la un anumit grad de rudenie etc., precepte ce au fost preluate de normele de drept.

Tema 3: Principiile dreptului familiei

1. Privire generală asupra principiilor dreptului familiei2. Principiul ocrotirii familiei din partea statului3. Principiul monogamiei

10

4. Principiul liberului consemţămînt între bărbat şi femeie5. Principiul egalităţii în relaţiile familiale6. Principiul priorităţii educaţiei copilului în familie7. Principiul de sprijin moral reciproc şi fidelitate conjugală 8. Principiul grijii pentru întreţinerea, educaţia şi apărarea drepturilor şi intereselor membrilor

minori şi ale celor inapţi de muncă ai familiei

§ 1. Privire generală asupra principiilor dreptului familiei

Termenul "principiu" provine din limba latină "principium" ceia ce înseamnă "început", "element fundamental". Orice principiu este, deci, un început în plan ideal, el poate fi de asemenea o sursă, o cauză a activităţii. Prin principii în drept înţelegem acele idei catalizatoare, în conformitate cu care se reglementează relaţiile sociale şi care stau la baza activităţii juridice. Caracteristic pentru un principiu fundamental de drept familial este faptul că el guvernează toate regulile de drept familial.Conţinutul principiilor dreptului familial se află nemijlocit în normele dreptului familial în Constituţie (art. 48), după cum pot fi deduse şi din alte legi. în sistemul Părţii generale a dreptului familiei, instituţia principiilor se studiază împreună cu asemenea instituţii ca obiectul, metoda, structura, istoria dezvoltării dreptului familiei, izvoarele dreptului familiei formând alături de ele elementele de bază ale ramurii dreptului familiei.Sistemul principiilor dreptului familiei, după cum rezultă din izvoarele indicate, cuprinde următoarele principii:- ocrotirea familiei din partea statului;- monogamia;- căsătoria liber consimţită între bărbat şi femeie; - egalitatea în drepturi a soţilor în familie;- sprijinul reciproc material şi moral;- fidelitatea conjugală;- prioritatea educaţiei copilului în familie;- manifestarea grijii pentru întreţinerea, educaţia şi apărarea drepturilor şi intereselor membrilor minori şi a celor inapţi de muncă;- soluţionarea pe cale amiabilă a tuturor problemelor vieţii familiale;- inadmisibilitatea amestecului deliberat în relaţiile familiale, accesul liber la apărarea, pe cale judecătorească, a drepturilor şi intereselor legitime ale dreptului familiei, etc.

§ 2. Principiul ocrotirii familiei din partea statului

Statul este obligat să ia măsuri pentru ca orice om să aibă un nivel de trai decent, care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea, lui şi familiei lui, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare. Cetăţenii au dreptul la asigurare în caz de şomaj, boală, invaliditate , văduvie, bătrâneţe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă în urma unor împrejurări independente de voinţa lor (art.47 din Constituţie).In conformitate cu art. 16 alin. 3 al Declaraţiei Universale a , Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948, care a proclamat familia drept element natural şi fundamental al societăţii ce are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului, Constituţia Republicii Moldova, în art. 48 alin. l prevede: "Familia constituie elementul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statuluiAceste prevederi constituţionale sunt reafirmate şi în art. 2 alin. l al Codului familiei: "Familia şi relaţiile familiale în Republica Moldova sunt ocrotite de către stat". Pentru a asigura o stabilitate în raporturile de familie în Codul familiei sunt reglementate strict condiţiile de fond şi de formă la încheierea actelor juridice familiale, drepturile şi obligaţiile personale şi patrimoniale ale soţilor, relaţiile dintre părinţi şi copii etc.Volumul beneficiilor materiale ce i se cuvine fiecărui membru al unei familii concrete depinde atât de venitul total al familiei, cît şi de corelaţia dintre membrii apţi şi inapţi de muncă.Analizând legislaţia în vigoare putem face concluzia că în prezent în republică există un sistem integral de protecţie socială a generaţiei tinere, a persoanelor în etate şi a altor membri ai familiei inapţi de muncă. Datorită faptului că copii, de regulă sunt educaţi în familie, asigurarea lor socială se exercită pe calea acordării de ajutor familiei. Ajutorul acordat de stat familiei pentru creşterea şi educarea copiilor se exprimă atât informă

11

bănească, cît şi sub formă de servicii. Deoarece familiile diferă după numărul de persoane care se află la întreţinere, ele totodată diferă şi după

volumul necesităţilor materiale ale membrilor. Spre deosebire de familiile tipice, în familiile numeroase concomitent se educă 5, 6 sau chiar mai mulţi copii. Aceste familii necesită acordarea unui ajutor bănesc suplimentar din partea statului pentru întreţinerea copiilor. Asemenea ajutor actualmente se prezintă sub formă de indemnizaţii, compensaţii si înlesniri.Indemnizaţiile constituie diferite plăţi care, în funcţie de caracterul şi destinaţia lor, sunt stabilite şi acordate de către stat. După scopul cu care se acordă pot fi diferenţiate indemnizaţiile: care au drept scop acordarea ajutorului în locul salariului pierdut din motive întemeiate în decursul unei perioade scurte de timp (indemnizaţiile de boală, sarcină şi naştere, în cazul stării de carantină etc.); acordate ca ajutor suplimentar pe lîngă izvoarele principale de existenţă: plata muncii (salariul), pensii sau indemnizaţii din prima grupă (indemnizaţii acordate la naşterea copilului, indemnizaţii unice şi lunare mamelor singure sau cu mulţi copii, indemnizaţii copiilor din familiile nevoiaşe etc.); acordate în calitate de ajutor persoanelor care nu au izvoare sau mijloace de existenţă.După termenul de plată al lor, indemnizaţiile pot fi împărţite în: unice (acordate la naşterea copilului, pentru înmormântare, pentru tratament baleno-sanatorial, pentru mame unice sau cu mulţi copii etc.); periodice (se plătesc în cazuri de boală, sarcină sau naştere, în cazurile de carantină, recalificare, protezare etc.); lunare (plata indemnizaţiilor pe viaţă sau pe timpul invalidităţii, indemnizaţii persoanelor în vârstă şi invalizilor de gradul I şi II care nu au surse de existenţă şi dreptul de pensionare).

§ 3. Principiul Monogamici

Conform acestui principiu, cetăţenii Republicii Moldova pot să fie concomitent numai într-o singură căsătorie, care este înregistrată în modul şi ordinea stabilită de lege. C.F. prevede expres că, nu se admite căsătoria între persoane dintre care cel puţin una este deja căsătorită.În cadrul familiei monogame, atât în republica Moldova, cît şi în majoritatea ţărilor lumii, s-au individualizat trei structuri:a) Familia extinsă;b) Familia nucleară;c) Familia derivată.

Familia extinsă este modelul patriarhal de tip tradiţional. Ea include relaţii relative şi nonrelative între membrii care locuiesc în acelaşi spaţiu (cămin) şi care reprezintă două - trei generaţii reunite şi, uneori, colaterale (fraţii). Familia extinsă subordonează familia nucleară, fiind formată, adesea, din cel puţin două familii nucleare (bunici, părinţi şi copii) şi dispunând de un sistem de norme şi reguli deconveţuire care se perpetuiază de la o generaţie la alta. Caracteristica ei funcţională este conservatorismul, păstrarea tradiţiilor, obiceiurilor şi stilului familial dominant, pe cît se poate. Funcţionând prin reguli oarecum rigide, menite să asigure stabilitatea şi "spiritul de clan", ea nu este lipsită de "dramatism interacţional", favorizând frecvent apariţia conflictelor între generaţie.

Familia nucleară (conjugală), redusă numeric la soţi şi copiii lor necăsătoriţi (proprii sau adoptaţi), este, în variantele ei armonioase, sănătoase o structură democratică, bazată pe consens, egalitate şi complementaritate a rolurilor de soţ, soţie, precum şi pe o participare crescândă a copiilor. Alegerea partenerului în cadrul acestui tip de familie este motivată de afecţiune mutuală şi de libertatea opţiunii, scopul său fiind fericirea ambilor soţi şi a copiilor lor. Cuplul modern este profund marcat de libertatea alegerii şi de exercitarea dreptului la autodezvoltare, iar cînd sentimentul iubirii dispare cuplul îşi pierde raţiunea de a fi şi, de cele mai multe ori, se separă. Aşa se explică de ce cuplul modern este mai expus instabilităţii, divorţul survenind cu o frecvenţă mereu în creştere în lumea contemporană, în condiţiile vieţii moderne, în special în localităţile urbane, familia nucleară îşi construieşte un nou stil de viaţă, caracterizat prin: concentrarea afectivă, comunicaţională şi acţională; separarea treptată şi, uneori, rapidă de la întreaga ramificaţie de rudenie, ceia ce îi conferă o independenţă proprie, cu marcată posibilitate de autoconducere şi autodezvoltare.Familia nucleară este o structură preferată de majoritatea oamenilor în cea mai mare parte a globului terestru, ea fiind aptă să asigure cel puţin patru funcţii esenţiale: cooperarea economică între soţi, relaţiile sexuale, reproducerea şi socializarea copiilor. Şi din punct de vedere psihologic familia nucleară are o posibilitate crescută de asigurare a suportului emoţional de satisfacere a nevoilor de securizare, protecţie şi apartenenţă a fiecărui membru, precum şi a nevoilor de comunicare şi creştere a personalităţii.

Forme derivate ale familiei. Ne vom opri la următoarele forme derivate:a) familia mixtă;

12

b) familia monoparentală.Familia mixtă este o structură bazată pe căsătoria dintre doi părinţi (singuri sau divorţaţi) cu copii proprii şi, eventual, copii comuni. Astfel, relaţiile de frăţie vitregă sau prin alianţă sunt specifice familiilor mixte, deobicei coabitând în acelaşi spaţiu.

4. Principiul consţămîntului liber între bărbat şi femeie

Consimţământul matrimonial nu este un act uman oarecare, ci unul cu totul special, în sensul că, pe lingă faptul că trebuie să fie liber total şi responsabil, e necesar să fie adecvat obiectului, adică legământului conjugal, care prin natura sa include obligaţii şi drepturi esenţiale.

Uneori voinţa de a încheia căsătoria, deşi există, poate fi viciată, adică persoana s-a decis în urma unor circumstanţe care i-au alterat într-un fel sau altul cursul psihologic moral. Fără aceste circumstanţe alegerea ei ar fi fost total diferită. Există trei vicii de consimţământ: eroarea, dolul şi violenţa sau teama.

Eroarea poate fi cu privire la persoană (persoana este alta) şi în acest caz ea invalidează căsătoria. Eroarea cu privire la o calitate a persoanei, chiar dacă este cauză a contractului, nu invalidează căsătoria, decît dacă această calitate este voită în mod direct şi principal. Dolul (viclenia) este voinţa deliberată şi culpabilă de a determina o persoană, prin înşelăciuni, minciuni sau reticenţe, de a săvârşi o acţiune pe care în alte condiţii nu ar săvârşi-o. Libertatea consimţământului poate fi diminuată sau chiar poate lipsi cu totul datorită violenţei şi fricii.

Violenţa este constrângerea din exterior a unei persoane, adică o constrângere provenită din partea altei persoane, care nu poate fi respinsă şi care provoacă teama. Violenţa poate fi fizică (trupească) şi morală (psihică). Căsătoria încheiată din constrângere fizică este nulă în virtutea dreptului natural, întrucât consimţământul lipseşte cu desăvârşire. Este nulă căsătoria şi în cazul cînd ea se încheie în urma violenţei psihice sau morale ce dă naştere fricii. Frica sau teama, adică ameninţarea cu un rău iminent sau viitor, produce în sufletul omului o tulburare, care nu-i permite să acţioneze cu deplină seninătate şi libertate.

Potrivit acestui principiu, viitorii soţi consimt la încheierea căsătoriei în baza afecţiunii şi dragostei reciproce, fără ca decizia lor să fie influenţată de vre-un factor extern. Nici părinţii, nici rudele şi nici orice altă persoană nu poate interveni în alegerea de către un viitor soţ, al celuilalt soţ sau partener de viaţă. La fel, nimeni nu poate interveni în nici un fel la exprimarea consimţământului de către viitorii soţi la încheierea actului juridic al căsătoriei. Viitorii soţi îşi exprimă voinţa de a se căsători personal şi simultan, această voinţă trebuie să fie actuală, neviciată şi, ca-o ultimă condiţie, să fie constatată în mod direct de către persoana ce oficiază încheierea actului juridic al căsătoriei.Pentru a fi valabil şi a produee efecte juridice consimţământul, la căsătorie trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:a) să nu fie alterat de vre-un viciu (eroare, doi sau violenţă);b) să fie actual;c) să fie dat personal şi simultan de către viitorii soţi;d) să fie constatat în mod direct de către funcţionarul oficiului de stare civilă, de primarul sau secretarul primăriei, care oficiază celebrarea încheierii căsătoriei.

§ 5. Principiul egalităţii în relaţiile familiale

In timpul căsătoriei soţul şi soţia au drepturi şi responsabilităţi egale în cadrul familiei. Acest statut de egalitate se extinde asupra oricărei schimbări produse în relaţia celor doi, ea continuă să fie valabilă în cazul unor aranjamente privind separarea legală sau desfacerea căsătoriei, tutela copilului, dreptul la vizite, pierderea sau recuperarea autorităţii părinteşti şi este recunoscut atât de dreptul internaţional şi cel naţional.Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată şi proclamată de Adunarea Generală a ONU din 10 decembrie 1948, în art. l proclamă: "Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi... " Fiecare se poate bucura de toate drepturile şi de toate libertăţile proclamate în Declaraţie, fără nici o deosebire, în special de rasă, de culoare, de sex, de limbă, de religie, de opinie politică sau de orice altă opinie, de origine naţională sau socială, de avere, de naştere sau decurgând din orice altă situaţie."Cu începere de la vârsta nubilă, bărbatul şi femeia fără nici o restricţie în privinţa rasei, cetăţeniei sau religiei, au dreptul să se căsătorească şi să întemeieze o familie. Ei au drepturi egale la încheierea căsătoriei, în decursul căsătoriei şi la desfacerea ei" (art. 16, alin. l din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului).Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femeie, în art. 15, recunoaşte egalitatea femeii cu bărbatul în faţa legii.

13

Astfel, în sensul acestui articol:- Statul trebuie să asigure egalitatea în căsătorie şi în relaţiile familiale;- Femeile trebuie să dispună de acelaşi drept la căsătorie ca şi bărbaţii, în baza consimţământului liber, şi să beneficieze de libertate la alegerea soţului;- Statele se obligă să stabilească vârsta minimă de căsătorie şi înregistrare a tuturor căsătoriilor. Logodna între copil nu are putere juridică;- Femeile trebuie să aibă drepturi egale cu bărbaţii atât în perioada căsniciei, cît şi la desfacerea ei;- Femeile au aceleaşi drepturi asupra propriilor copii, numărului lor, asupra planificării naşterilor, au acelaşi acces la informaţii şi la mijloacele necesare pentru exercitarea drepturilor sus-menţionate. Ele trebuie să se bucure de drepturi egale cu bărbaţii în materie de tutelă, curatelă şi adopţie;- De asemenea, femeile vor avea aceleaşi drepturi ca şi soţii lor la alegerea numelui, profesiei sau ocupaţiei, precum şi în materie de proprietate şi administrare a bunurilor.

Aceste prevederi sunt confirmate şi în Codul familiei care în art. 5 alin. l stipulează: "'Toate persoanele căsătorite au drepturi şi obligaţii egale în relaţiile familiale, indiferent de sex, rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, opinie, apartenenţă politică, avere şi origine socială.". Toate problemele vieţii familiale se soluţionează de către soţi în comun, în conformitate cu principiul egalităţii lor în relaţiile familiale C.F.

În modelul tradiţional al familiei soţul deţinea autoritatea. Noul ideal marital este egalitarismul în toate dimensiunile vieţii maritale. Aceasta implică o participare în măsură egală a soţilor, într-o cooperare privind suportul financiar, îngrijirea domestică şi îngrijirea copiilor.

§ 6. Principiul priorităţii educaţiei copilului în familie

''''...fără iubire copiii ajung să moară. Copilul care nu a fost iubit este foarte diferit din punct de vedere biologic, fiziologic şi psihologic de cel care a fost iubit. Primul chiar se va dezvolta diferit de celălalt.."A.Montagn

Familia este cea mai importantă celulă a influenţei sociale asupra formării personalităţii copilului: anume aici crescând, copilul îşi formează pentru prima dată deprinderile elementare de muncă; însuşeşte valorile şi normele de comportare recunoscute de toţi; învaţă limba şi normele de gândire care-i dau posibilitatea de a se familiariza cu valorile general-umane ale culturii; anume aici el începe să-şi formeze o anumită înţelegere a vieţii ca fenomen obştesc; în familie începe procesul de socializare a omului.31

Unul dintre principalele efecte ale căsătoriei este şi acela privind dreptul şi obligaţia părinţilor de a se îngriji în cel mai înalt grad de educaţia copiilor lor.

In primul rând, părinţii, deoarece au dat viaţă copiilor, au obligaţia foarte gravă de a-i educa, şi de aceia trebuie consideraţi primii şi principalii educatori. Această funcţie educativă este atât de importantă, încît, acolo unde lipseşte, cu greu poate fi suplinită, în al doilea rând, educarea copiilor este un drept primar al părinţilor, întrucât societatea familială este, din punct de vedere natural şi istoric, anterioară societăţii statale.Importanţa familiei este subliniată şi în preambulul Convenţiei cu privire la drepturile copilului, unde aceasta este văzută ca: "... uniunea fundamentală a societăţii şi mediul natural pentru creşterea şi bunăstarea tuturor membrilor săi, în mod deosebit a copiilor, care trebuie să beneficieze de protecţie şi asistenţa de care au nevoie pentru ca ei să-şi poată juca pe deplin rolul lor în societate". Mai mult decît atât, "copilul trebuie să crească într-un mediu familial, într-o atmosferă de fericire, dragoste şi înţelegere ". Mediul familial este decisiv pentru exercitarea dreptunlor copilului. Anume de aici încep drepturile civile ale copilului. Dacă dezvoltarea fizică, psihologică sau intelectuală a copilului este diminuată din neglijenţa părinţilor, în acest caz se consideră că părinţii nu şi-au îndeplinit responsabilităţile. In cazul în care părinţii nu îşi pot îndeplini responsabilităţile fundamentale faţă de copil, statul trebuie să intervină, acordând ajutorul necesar pentru a asigura îndeplinirea drepturilor şi necesităţilor copilului.

Codul familiei în acest sens prevede: "fiecare copil are dreptul să locuiască în familie, să-şi cunoască părinţii, să beneficieze de grija lor, să coabiteze cu ei, cu excepţia cazurilor cînd aceasta contravine intereselor copilului.Astfel, copiii rămaşi fără ocrotirea părintească pot fi plasaţi pentru îngrijire şi educaţie:a) adoptatorului sau soţilor adoptatori;b) sub tutelă (curatelă);c) în casele de copii de tip familial;d) în instituţiile de stat pentru copiii orfani şi cei rămaşi fără ocrotirea părintească, de orice tip (educative, de

14

instruire, curative, de asistenţă socială), dacă nu există alte posibilităţi Adopţia unui copil care este cetăţean al Republicii Moldova poate fi efectuată în următoarea succesiune:

a) de către rudele copilului, indiferent de cetăţenia lor;b) de către alte persoane, cetăţeni ai Republicii Moldova;c) de către cetăţeni străini sau apatrizi cu domiciliu în Republica Moldova.

§ 7. Principiul de sprijin moral reciproc şi fidelitate conjugală

Soţii îşi datorează reciproc sprijin moral şi fidelitate conjugală dispune Codul Familiei. Această obligaţie reciprocă a soţilor este mai mult de natură morală decît juridică.

§ 8. Principiul grijii pentru întreţinerea, educaţia şi apărarea drepturilor şi intereselor membrilor minori şi ale celor inapţi de muncă ai familiei

"...E imposibil progresul şiarmonia veşnică cu preţulcopiilor suferinzi şi chiar aunei singure lacrimi de copil".F. Dostoevski

În spiritul Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului, părinţii sunt cei care au obligaţia de a crea un mediu favorabil pentru asigurarea, în întreaga măsură a posibilului, a supraveţuirii şi dezvoltării fizice, psihice, spirituale, morale, psihologice şi sociale a copilului, într-o manieră demnă şi care să-l pregătească pentru viaţa într-o societate liberă.

Primii responsabili pentru creşterea şi dezvoltarea copilului sunt părinţii. Conceptul de "dezvoltare" nu se referă doar la pregătirea copilului pentru maturitate, ci înseamnă asigurarea de condiţii optime în prezent pentru deplina exercitare a drepturilor sale.Indiferent de faptul dacă părinţii locuiesc împreună cu copilul sau separat, ei poartă răspundere pentru dezvoltarea fizică, intelectuală şi spirituală a copiilor şi au prioritate la educaţia lor faţă de oricare alte persoane. Obligaţia de creştere, întreţinere, educaţie reprezintă cea mai importantă caracteristică a ocrotirii părinteşti de care se bucură copilul minor.

Pentru evaluarea deplinei dezvoltări a copilului sunt relevante îndeplinirea responsabilităţilor părinţilor legate de ocrotirea sănătăţii copilului, deformarea aptitudinilor şi capacităţilor mentale şi fizice ale copilului la nivelul potenţialului lui maxim, de crearea unui nivel de viaţă satisfăcător pentru dezvoltarea psihică, spirituală, morală şi pregătirea copilului pentru o viaţă responsabilă în societate.Aceste responsabilităţi sunt amplificate în cazul, cînd în familie creşte un copil cu cerinţe educative speciale, deoarece părinţii sunt obligaţi să-şi întreţină şi copiii majori, inapţi de muncă, care necesită sprijin material. Noţiunea inapt de muncă include capacitatea de muncă limitată ce permite stabilirea invalidităţii. Astfel, în 1982 Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat Programul mondial de acţiune privind persoanele cu deficienţe în care se sublinia că persoanele cu deficienţe psihice, fizice sau cu deficienţe senzoriale trebuie să beneficieze de aceleaşi drepturi ca şi orice altă fiinţă umană şi să li se ofere oportunităţi egale. Prea des vieţile lor suferă din cauza unor bariere fizice şi sociale impuse de societate şi care le împiedică astfel implicarea totală. Din această cauză, milioane de copii şi adulţi din toate părţile lumii deseori înfruntă o viaţă izolată şi degradantăPersoanele cu deficienţe sunt membri ai societăţii şi au dreptul de a rămâne în cadrul comunităţilor locale. Aceştia trebuie să primească ajutorul de care au nevoie, în cadrul structurii existente de educaţie, sănătate, forţă de muncă şi servicii sociale .În ceia ce priveşte legislaţia naţională, art. 51 din Constituţie prevede: "Persoanele handicapate beneficiază de o protecţie specială din partea întregii societăţi. Statul asigură pentru ele condiţii normale de tratament, de readaptare, de învăţămînt, de instruire şi de integrare socială.", iar legea cu privire la drepturile copilului stipulează în art. 24: "Statul garantează copiilor invalizi şi copiilor cu handicap fizic sau mental asistenţă medicală gratuită, ajutor psihologic special, instruire generală şi profesională, plasare în câmpul muncii potrivit capacităţilor, resocializare pentru a se putea bucura de o viaţă decentă în condiţii care să le faciliteze participarea activă la viaţa socială, statul asigură copiii invalizi cu pensii de invaliditate ".

Drepturile şi interesele legitime ale copiilor sunt apărate de părinţii lor, care sunt reprezentanţii legali ai copiilor lor şi acţionează în numele lor în relaţiile cu toate persoanele fizice şi juridice, inclusiv în autorităţile administraţiei publice şi instanţele judecătoreşti, fără a avea nevoie de împuterniciri speciale.

15

în majoritatea statelor occidentale copiii cu dizabilităţi sunt educaţi în familii. Dezvoltarea, conducerea, organizarea şi planificarea educaţiei speciale sunt puse la punct, totul este realizat la nivel local şi regional.

La noi, însă, în Republica Moldova, situaţia în acest sens este departe de a ne face onoare, în şcolile speciale mai avem încă mulţi copii suferinzi de un anume handicap.

PARTEA SPECIALĂTEMA:4 CĂSĂTORIA

1. Noţiunea căsătoriei.2. Condiţiile de fond ale căsătoriei3. Condiţiile de formă ale căsătoriei4. Procedura încheierii căsătoriei

1. Noţiunea căsătorieiTermenul "căsătorie " provine din termenii latini "casa " (bordei, colibă), "torus " (pat conjugal), şi exprimă

unirea totală dintre bărbat şi femeie.Atât Codul familiei al Republicii Moldova, cât şi alte acte normative din republică nu definesc căsătoria. In doctrina juridică însă căsătoria, ca fundament al familiei, a devenit obiect de numeroase definiţii.

"Alianţa de căsătorie prin care un bărbat si o femeie stabilesc între ei o comunitate a întregii vieţi, orânduită prin caracterul său natural pentru binele soţilor, naşterea şi educarea copiilor".

Dicţionarul de Dreptul familiei o defineşte ca fiind "unitatea liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie, realizată în condiţiile prevăzute de lege în scopul întemeierii unei familii" Se consideră că cel mai exact şi mai amplu este reflectat sensul noţiunii de căsătorie în definiţia dată de Ion P. Filipescu, potrivit căruia: "Căsătoria este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată potrivit dispoziţiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie şi reglementată de normele imperative ale legii"

Atât în accepţiunea doctrinei juridice, cât şi a Codului familiei termenul de căsătorie este utilizat în două înţelesuri:1) în sens de act juridic pe care îl încheie cei ce vor să se căsătorească. Pentru încheierea căsătoriei este necesar acordul de voinţă a viitorilor soţi. Acest acord este necesar numai la încheierea căsătoriei, dar, odată încheiată, ea devine independentă de acest acord de voinţă, deoarece căsătoria este de acum cârmuită în întregime de normele legale. Aşadar, prin încheierea căsătoriei, viitorii soţi consimt să li se aplice regimul legal al căsătoriei, fără a avea posibilitatea de a-1 modifica. Condiţiile şi modalitatea de încheiere a căsătoriei sunt prevăzute în articolele 9 - 15 ale Codului familiei;2) în sens de situaţie juridică, adică de statut legal al soţilor referitor la raporturile personale şi patrimoniale dintre ei. Drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor şi regimul legal al bunurilor lor sunt prevăzute în articolele 16-26 ale Codului familiei.

Ca atare, actul căsătoriei este numai izvorul juridic al stării de căsătorie necesar pentru dobândirea situaţiei legale de persoană căsătorită.Privit în general, actul căsătoriei se aseamănă mult cu contractul prin faptul că:a) este un act juridic bilateral ca şi multe contracte;b) încheierea căsătoriei este liberă în înţelesul contractual că orice persoană are libertatea neîngrădită de a se căsători sau de a nu se căsători;c) viitorii soţi sunt egali în sensul contractului de Drept civil general, consimţământul lor la căsătorie fiind exprimat în condiţii de egalitate juridică şi nu de subordonare a unuia faţă de celălalt, ca la actele juridice administrative.Însă actul juridic prin care se încheie căsătoria nu poate fi considerat un contract, deoarece între ele există mai multe deosebiri:

a) în cazul căsătoriei ambele părţi urmăresc un scop comun întemeierea unei familii - pe când în cazul contractului fiecare parte urmăreşte un scop diferit de al celeilalte părţi;

b) efectele căsătoriei sunt prestabilite de lege, părţile având numai posibilitatea de a accepta ori nu statutul legal al căsătoriei, fără posibilitatea de a-1 modifica în vre-un fel, pe când efectele contractului sunt determinate de părţi în limitele stabilite de lege iar părţile, în baza acordului de voinţă, pot modifica efectele contractului încheiat;

c) căsătoria nu poate fi afectată de modalităţi, ea se încheie pe tot timpul vieţii soţilor, pe când contractele pot fi susceptibile de termen sau condiţie, deci pot fi afectate de modalităţi;

d) căsătoria este un act juridic strict personal şi nu se poate încheia prin reprezentarea viitorilor soţi pe când contractele pot fi încheiate prin reprezentare; Căsătoria are mai multe caracteristici aşa cum sînt

16

1) Căsătoria este o uniune dintre un bărbat şi o femeie, uniune ce se întemeiază prin consimţământul celor ce se căsătoresc 2) Căsătoria este liber consimţită, exprimarea consimţământului liber al celor ce se căsătoresc fiind garantată prin dispoziţiile legale 3) Căsătoria este monogamă, caracter ce decurge în mod firesc din fundamentul căsătoriei 4) Căsătoria se încheie în formele prevăzute de lege şi are un caracter solemn, ce se exprimă , printre altele, prin aceea că se încheie numai într-un anumit loc, în faţa unei autorităţi de stat, într-o zi înainte fixată şi în prezenţa efectivă şi concomitentă a ambilor viitori soţi, cu posibilitatea pentru public de a asista (art. 9 şi 12dinC.F.);5) Căsătoria are caracter civil, încheierea şi înregistrarea ei fiind de competenţa exclusivă a autorităţii de stat. Soţii au posibilitatea să procedeze şi la celebrarea religioasă a căsătoriei, dar aceasta numai după încheierea căsătoriei în faţa autorităţii de stat. Această celebrare religioasă nu produce nici un efect juridic, tot astfel, uniunea încheiată numai religios nu are valoare juridică ( art. 2, alin.2 şi art. 9 din C.F.);6) Căsătoria se încheie pe viaţă, în principiu legătura căsătoriei este menită să existe între soţi pe tot timpul vieţii lor. Ea se desface, însă, pentru motive temeinice, prin divorţ (art. 33, alin. 2 din C.F.);7) Căsătoria se întemeiază pe deplina egalitate în drepturi dintre bărbat şi femeie, egalitate ce se referă atât la condiţiile în care se încheie căsătoria, cât şi la relaţiile dintre soţi sau dintre aceştia şi copiii lor

2.Condiţiile de fond ale căsătorieiÎn scopul întemeierii unei familii trainice şi sănătoase, atât din punct de vedere fizic, cât şi moral, care să-şi poată îndeplini funcţiile ce-i revin în cadrul societăţii, încheierea căsătoriei este supusă anumitor cerinţe legale. Astfel, pentru ca încheierea unei căsătorii să fie valabilă, ea presupune îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă.

Condiţiile de fond ale căsătorieiCondiţiile de fond la încheierea căsătoriei sunt acele condiţii care trebuie să existe pentru a se putea încheia căsătoria. Lipsa lor determină imposibilitatea încheierii căsătoriei, de aceea ele se înfăţişează sub formă pozitivă.Condiţiile de fond sunt:A) Diferenţa de sex;B) Vârsta matrimonială;C) Consimţământul la căsătorie;D) Comunicarea reciprocă a stării sănătăţii viitorilor soţi.

A) Diferenţa de sexDupă modul de reglementare a relaţiilor familiale, rezultă că o căsătorie se poate încheia numai între persoane de sex diferit. De fapt, această condiţie este menţionată expres în art. 48, alin. 2 din Constituţia Republicii Moldova care prevede: "Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între bărbat şi femeie...", precum şi în art. 15, alin. l, lit. h stabileşte: "Nu se admite încheierea căsătoriei între persoane de acelaşi se|".Legislaţia unor state permite înregistrarea căsătoriei între persoanele de acelaşi sex. De exemplu în Olanda, din anul 1991, în unele municipii se permite homosexualilor să-şi înregistreze căsătoria, în Danemarca, din anul 1989, se permite înregistrarea căsătoriei între persoanele de acelaşi sex, cu condiţia ca ele să fie cetăţeni ai acestei ţări şi să locuiască în ea. O astfel de căsătorie nu este recunoscută peste hotarele acestui stat, iar persoanele aflate într-o asemenea căsătorie nu au dreptul să înfieze copii şi nici să fie tutori sau curatori.

B) Vârsta matrimonială în conformitate cu art. 14, alin. l din C.F "Vârsta matrimonială minimă este de 18 ani.". Această cerinţă legală, atât la bărbat, cât şi la femeie, are la bază următoarele raţiuni:- De ordin biologic şi eugenie. Viitorii soţi trebuie să aibă aptitudinea fizică de a se căsători, ceea ce înseamnă că ei trebuie să fi ajuns la vârsta pubertăţii. Pentru a nu fi periculoasă sănătăţii viitorilor soţi şi a permite acestora a procrea copii sănătoşi şi normali. Aşa cum vârsta pubertăţii diferă de la o persoană la alta, s-a stabilit o vârstă minimă pentru căsătorie, superioară vârstei pubertăţii reale;- De ordin psihic, moral şi social. Viitorii soţi trebuie să aibă aptitudinea morală de a încheia căsătoria, să fie în măsură să înţeleagă însemnătatea unei căsătorii şi să-şi asume în mod conştient drepturile şi oblgaţiile pe care aceasta le implică. Vârsta minimă pentru căsătorie este determinată şi de consideraţii privind comuniunea spirituală care trebuie să existe între soţi pentru a asigura un consimţământ conştient, liber şi personal al viitorilor soţi.De la această regulă generală ce stabileşte vârsta minimă de căsătorie, legislaţia prevede şi o excepţie care o întâlnim în art. 14, alin. 2 din C.F., şi anume: "Pentru motive temeinice, se poate încuviinţa încheierea căsătoriei cu reducerea vârstei matrimoniale , dar nu mai mult decât cu doi ani. Reducerea vârstei matrimoniale

17

va fi încuviinţată de autoritatea administraţiei publice locale, în a cărei rază teritorială îşi au domiciliul persoanele care doresc să se căsătorească, în baza cererii acestora şi acordului părinţilor minorului".Legea nu stabileşte o vârstă până la care să se poată încheia căsătoria. De aceea căsătoria se poate încheia chiar la extremă bătrâneţe. Legea nu exclude nici căsătoria în pragul morţii, care se încheie pentru a legaliza situaţii de fapt preexistente.De asemenea, nu este stabilită nici diferenţa de vârstă maximă între viitorii soţi. Teoretic, căsătoria se poate încheia oricare ar fi diferenţa de vârstă între soţi, însă o diferenţă prea mare poate fi un indiciu că se voieşte a se încheia o căsătorie fictivă.

C) Consimţământul la căsătorieConsimţământul liber la căsătorie este o condiţie esenţială pentru încheierea căsătoriei. Această condiţie este menţionată expres în art. 48, alin. 2 din Constituţie: "Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între bărbat şi femeie... ", la fel şi în art. 11, alin l din C.F.: "Pentru încheierea căsătoriei este necesar consimţământul reciproc, neviciat, exprimat personal şi necondiţionat al bărbatului şi femeii care se căsătoresc... ".Consimţământul la căsătorie este liber în sensul că au fost înlăturate limitările de categorie socială, rasiale, religioase şi juridice în ceea ce priveşte libera alegere între viitorii soţi. El se manifestă, de obicei, prin răspunsul afirmativ la întrebările reprezentantului organului de stare civilă adresate fiecăruia dintre viitorii soţi, în sensul dacă vor să se căsătorească unul cu altul. Când unul dintre soţi este în imposibilitatea de a vorbi ( de exemplu, este surdomut), consimţământul se poate da prin orice mod, însă el trebuie să fie neîndoielnic.în sens juridic, consimţământul liber la căsătorie înseamnă lipsa viciilor de consimţământ, şi anume a erorii, dolului şi violenţei.

Eroarea constă într-o reprezentare falsă a realităţii la încheierea unei căsătorii. Ea constituie viciu de consimţământ la încheierea căsătoriei numai dacă se referă la identitatea fizică a celuilalt soţ. Deci, eroarea trebuie să reprezinte împrejurarea în care cel care o invocă s-a căsătorit cu o altă persoană, şi nu cu cea cu care intenţiona să se căsătorească. Datorită condiţiilor în care se încheie căsătoria - prezenţa personală a ambilor viitori soţi, identificarea lor de către persoana care oficiază căsătoria, cunoaşterea prealabilă a viitorilor soţi, în mod obişnuit, timp de cel puţin o lună - anularea căsătoriei pentru acest viciu de consimţământ este aproape imposibilă.

Eroarea asupra identităţii civile, adică asupra stării civile a celuilalt viitor soţ (de exemplu, acesta era divorţat, deşi celălalt a crezut că este celibatar, sau este copil din afara căsătoriei, deşi celălalt viitor soţ a crezut că este din căsătorie, ori s-a crezut că aparţine unei anumite familii, iar el aparţine alteia) nu constituie viciu de consimţământ la căsătorie. De asemenea, nu este viciu de consimţământ eroarea asupra calităţii ori însuşirilor celuilalt viitor soţ, chiar dacă a fost determinată la încheierea căsătoriei.Dolul (viclenia) constă în inducerea în eroare a viitorului soţ prin mijloace viclene, în scopul de a-l determina să încheie actul de căsătorie.

Domeniul de aplicare a dolului este mai întins decât al erorii, putând purta şi asupra altor elemente decât identitatea fizică a celuilalt soţ, şi anume asupra unor calităţi ale viitorului soţ, pe care , dacă le-ar fi cunoscut, nu ar fi încheiat căsătoria, însă aceste calităţi trebuie să fie necesare pentru încheierea unei căsătorii. De exemplu, dacă un viitor soţ a fost indus în eroare prin mijloace viclene de către celălalt cu privire la starea sa materială, acesta nu este viciu de consimţământ prin dol la încheierea căsătoriei. Dimpotrivă, eroarea provocată prin mijloace viclene asupra stării sănătăţii unuia dintre viitorii soţi constituie viciu de consimţământ la căsătorie, deoarece acest element este corespunzător concepţiei dreptului nostru privind căsătoria, viitorii soţi fiind chiar obligaţi să-şi comunice reciproc starea sănătăţii.

Violenţa constă în constrângerea fizică sau morală a viitorului soţ în scopul de a-i provoca teamă şi de a-l determina să încheie actul de căsătorie.

Datorită condiţiilor în care se încheie căsătoria, este aproape imposibil să se întâlnească violenţa prin constrângere fizică. Această violenţă, însă, nu se confundă cu răpirea. Aşa cum violenţa poate fi provocată şi prin constrângere morală, s-a hotărî că, în cazul în care la încheierea căsătoriei consimţământul unuia dintre viitorii soţi a fost viciat prin violenţa exercitată de tatăl acestuia, căsătoria va fi declarară nulă dacă acţiunea a fost introdusă în termenul legal. Trebuie de subliniat că temerea reverenţioasă , adică respectul datorat părinţilor ori altor ascendenţi, nu este viciu de consimţământ.Deoarece C.F. nu face nici o derogare de la dispoziţiile dreptului comun, atât eroarea cât şi dolul şi violenţa se determină după regulile acestuia, ţinându-se seama de caracterul specific al căsătoriei.

D) Comunicarea reciprocă a stării sănătăţii Pentru a încheia căsătoria, viitorii soţi sunt obligaţi să declare că şi-au comunicat reciproc starea sănătăţii lor. Prin această cerinţă legală se urmăreşte un dublu scop:

18

- Fiecare din viitorii soţi să cunoască starea sănătăţii celuilalt, în acest fel, viitorii soţi au posibilitatea să cunoască pericolul pe care-1 poate prezenta pentru ei şi pentru copiii lor încheierea unei căsătorii în condiţii necorespunzătoare din punctul de vedere al sănătăţii. Boala de care suferă unul din viitorii soţi, cu excepţia celor de o anumită gravitate prevăzută de lege, nu constituie o piedică la încheierea unei căsătorii De aceea, dacă unul dintre viitorii soţi suferă de o asemenea boală, hotărârea de a încheia ori nu căsătoria, aparţine acestora; - Consideraţii de ordin medical. Legea opreşte căsătoria celor care suferă de anumite boli, chiar dacă viitorii soţi ar fi de acord şi ar dori încheierea ei. Astfel, art. 15, alin. l, lit. f. din C.F. prevede: "Nu se admite încheierea căsătoriei între persoane dintre care cel puţin una a fost lipsită de capacitatea de exerciţiu". Art. 13 din C.F. care stabileşte:"Persoanele care doresc să se căsătorească sunt supuse unui examen medical gratuit obligatoriu. Lipsa impedimentelor la căsătorieImpedimente la căsătorie sunt împrejurările de fapt sau de drept a căror existenţă împiedică încheierea căsătoriei. Ele pot fi considerate condiţii de fond negative, deoarece căsătoria se poate încheia dacă ele nu există. Impedimentele nu se prezumă, de aceia trebuie considerate ca atare, adică numai cele stabilite de legiuitor.

Impedimentele se invocă împotriva viitorilor soţi pe calea opoziţiei la căsătorie sau din oficiu de către reprezentantul organului de stare civilă. Legea noastră cunoaşte diferite impedimente la căsătorie, specificate în art. 15 din C.F.. In conformitate cu acest articol, nu se admite încheierea căsătoriei între:a) persoane dintre care cel puţin una este deja căsătorită;b) rude în linie dreaptă până la al Vl-lea grad inclusiv, fraţi şi surori, inclusiv cei care au un părinte comun;c) adoptator şi adoptat;d) adoptat şi rudă a adoptatorului în linie dreaptă, până la al II-lea grad inclusiv;e) curator şi persoană minoră aflată sub curatela acestuia, în perioada curatelei;f) persoane dintre care cel puţin una a fost lipsită de capacitatea de exerciţiu;g) persoane condamnate la privaţiune de libertate în perioada când ambele îşi ispăşesc pedeapsa;h) persoane de acelaşi sex.

Orice persoană poate face opunere la căsătorie, dacă există un impediment legal ori dacă nu sunt îndeplinite alte cerinţe ale legii, expunîndu-şi în scris motivele şi anexând dovezile invocate.

Organul de stare civilă este obligat să verifice opunerile şi, dacă acestea se confirmă, să refuze încheierea căsătoriei.

3. Condiţiile de formă ale căsătorieiElementul constitutiv al căsătoriei este consimţământul conştient şi liber manifestat de un bărbat şi o

femeie, capabili din punct de vedere somatic şi psihic. Conform dreptului natural, nu sunt necesare alte condiţii şi formalităţi pentru o căsătorie validă. Totuşi, având în vedere faptul că oamenii fac parte din societate şi că o căsătorie are consecinţe importante atât pentru soţi şi copiii lor, cât şi pentru societate, este să se stabilească anumite formalităţi necesare pentru ca un pact matrimonial să fie valid şi recunoscut şi din punct de vedere social.Conform legislaţiei, încheierea căsătoriei este supusă anumitor condiţii de formă în următoarele finalităţi:a) ca mijloc pentru a asigura îndeplinirea condiţiilor de fond şi lipsa impedimentelor la căsătorie;b) ca formă a recunoaşterii publice a căsătoriei;c) pentru a asigura mijlocul de dovadă a căsătoriei.

Condiţiile de formă ale căsătoriei se împart în formalităţi premergătoare sau anterioare căsătoriei şi formalităţi privind însăşi încheierea căsătoriei.Formalităţi premărgătoare căsătoriei. Reglementarea formalităţilor premărgătoare căsătoriei urmăreşte mai multe scopuri:a) de a asigura consimţământul liber al celor ce vor să se căsătorească, aceştia trebuind să-şi exprime voinţa de a se căsători în faţa autorităţii de stat competente;b) de a informa reprezentantul organului de stare civilă, asupra statutului civil al viitorilor soţi, care pe baza acestor informaţii va verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile de fond şi lipsa impedimentelor la căsătorie;c) de a aduce la cunoştinţa terţilor încheierea căsătoriei proiectate şi de a pune în mişcare, dacă este cazul, opoziţiile la căsătorie.Prima formalitate anterioară căsătoriei este declaraţia de căsătorie, prin care viitorii soţi îşi manifestă voinţa în vederea încheierii căsătoriei, în conformitate cu art. 10 din C.F., declaraţia de căsătorie, în formă scrisă, se depune personal de cetăţenii care doresc să se căsătorească la organul de stare civilă în a cărui rază teritorială se află domiciliul unuia dintre ei sau al părinţilor unuia dintre ei. Dacă unul din viitorii soţi nu se

19

află în aceeaşi localitate, declaraţia de căsătorie se poate face la organul de stare civilă din localitatea unde se află, care o va transmite, din oficiu şi fără întârziere, organului de stare civilă competent să încheie căsătoria.

Declaraţia de căsătorie trebuie să cuprindă: voinţa neîndoielnică a viitorilor soţi de a se căsători; declaraţia acestora că au luat cunoştinţă reciproc de starea sănătăţii lor; declaraţia viitorilor soţi că lipsesc impedimentele la căsătorie; declaraţia acestora cu privire la numele pe care s-au înţeles a-1 purta în timpul căsătoriei.

Declaraţia de căsătorie se semnează de către declarant şi de către reprezentantul organului de stare civilă.

Odată cu declaraţia de căsătorie viitorii soţi trebuie să prezinte actele de identitate, certificatele de naştere, certificatele prin care se atestă trecerea controlului medical şi, în funcţie de caz, dovezile prevăzute de C.F. necesare încheierii căsătoriei. Aceste dovezi se referă la desfacerea sau încetarea căsătoriei anterioare, precum şi a deciziei privind reducerea vârstei matrimoniale

După îndeplinirea acestor formalităţi, declaraţia de căsătorie se înregistrează, iar pe declaraţie se face menţiunea despre actele aduse de declaranţi.Încheierea căsătoriei se face după expirarea unui termen de cel puţin o lună din momentul depunerii de către persoanele care se căsătoresc a declaraţiei de căsătorie" Dacă există motive temeinice, la cererea persoanelor care doresc să se căsătorească, şeful oficiului de stare civilă poate reduce termenul de o lună, iar în cazuri excepţionale (pericol pentru viaţă, graviditate, naşterea copilului etc.), căsătoria poate fi încheiată chiar în ziua depunerii declaraţiei, în cazul încheierii căsătoriei într-un termen redus.

Termenul maximal ce se stabileşte pentru încheierea căsătoriei nu va depăşi două luni de la data depunerii declaraţiei de căsătorie.O altă formalitate premărgătoare încheierii căsătoriei este opoziţia la căsătorie - act prin care o persoană aduce la cunoştinţa reprezentantului organului de stare civilă existenţa unei împrejurări de fapt sau de drept care nu permite încheierea căsătoriei

Identificarea impedimentelor la căsătorie urmează a fi confirmată prin acte doveditoare. Opoziţia se poate face în perioada de timp cuprinsă între data depunerii declaraţiei de căsătorie şi momentul încheierii căsătoriei.

4. Procedura încheierii căsătorieiLocalitatea şi locul unde se încheie căsătoria

În conformitate cu art. 9 C.F., încheierea căsătoriei are loc la organele de stare civilă în a căror rază teritorială se află domiciliul unuia dintre viitorii soţi sau al părinţilor unuia dintre ei. Alegerea aparţine viitorilor soţi. în mod obişnuit, domiciliul se confirmă cu buletinul de identitate. În localitatea determinată mai sus, căsătoria se va încheia într-un anumit loc, şi anume - la sediul oficiului de stare civilă , în oraşele unde lipsesc oficiile de stare civilă, în comune şi sate, actele de stare civilă, deci şi căsătoria, se înregistrează de către primării în limita competenţei lor. Căsătoria se poate încheia în afara sediului organului de stare civilă (acasă, la spital etc.), dacă, din motive temeinice, unul din viitorii soţi se află în imposibilitatea de a se prezenta personal la organul de stare civilă.

Încheierea căsătorieiLa dorinţa viitorilor soţi, căsătoria se oficiază în mod solemn. De fapt, solemnitatea încheierii căsătoriei presupune următoarele:- Căsătoria se încheie în faţa unei anumite autorităţi ( funcţionar al organului de stare civilă);- Căsătoria se încheie într-un anumit loc;- Căsătoria se încheie în prezenţa efectivă şi concomitentă a viitorilor soţi, care trebuie să-şi exprime personal consimţământul;- Căsătoria trebuie încheiată în astfel de condiţii, încât să permită oricărei persoane să asiste.în ziua fixată pentru încheierea căsătoriei, funcţionarul organului de stare civilă procedează în felul următor:- identifică viitorii soţi;- constată că sunt îndeplinite condiţiile de fond şi nu există impedimente la încheierea căsătoriei;- constată că nu există opoziţii întemeiate la căsătorie;- ia consimţământul viitorilor soţi în vederea încheierii căsătoriei;- declară căsătoria încheiată pe baza consimţământului viitorilor soţi;- întocmeşte actul de căsătorie în registrul respectiv, care se semnează de funcţionarul de stare civilă care oficiază căsătoria, de soţi şi de martori, dacă sunt.

În actul de căsătorie se înscriu:

20

a) data întocmirii actului şi numărul de ordine al acestuia;b) denumirea organului de stare civilă care a înregistrat căsătoria;c) numele de familie până la şi după căsătorie, prenumele, data şi locul naşterii, domiciliul fiecăruia dintre soţi;d) datele (numele şi prenumele) privind părinţii viitorilor soţi;e) datele privind încetarea căsătoriei precedente - dacă declaranţii au fost anterior căsătoriţi;f) datele de identificare ale actelor de identitate ale declaranţilor;g) seria şi numărul certificatului de căsătorie eliberat - face menţiune pe buletinul de identitate al soţilor de schimbarea numelui, intervenită prin căsătorie, în actele de identitate ale persoanelor care s-au căsătorit se fac menţiuni cu privire la încheierea căsătoriei, indicându-se numele de familie, prenumele şi anul naşterii celuilalt soţ, numărul actului de căsătorie şi locul înregistrării căsătoriei;- eliberează soţilor certificatul de căsătorie, în certificatul de căsătorie se înscriu:a) numele de familie până la şi după căsătorie, prenumele, data şi locul naşterii fiecăruia dintre soţi;b) data înregistrării căsătoriei şi numărul actului întocmit;c) denumirea organului de stare civilă care a înregistrat căsătoria;d) data eliberării certificatului de căsătorie;e) denumirea organului care a eliberat certificatul.

În situaţia în care persoanele care se căsătoresc nu s-au prezentat la timpul fixat, dacă ele n-au comunicat cauza neprezentării sau dacă neprezentarea este considerată nemotivată, atunci declaraţia de înregistrare a căsătoriei se consideră nulă. Dacă persoanele care se căsătoresc nu şi-au schimbat intenţia, ele trebuie să depună o declaraţie nouă şi organul de stare civilă trebuie să fixeze din nou termenul de înregistrare a căsătoriei.

Cazuri neordinare de înregistrare a căsătorieia. încheierea căsătoriei cu o persoană condamnată sau arestatăîncheierea căsătoriei cu o persoană condamnată sau arestată se înfăptuieşte în condiţiile legii, iar înregistrarea acestei căsătorii de către organul de stare civilă se face în localul penitenciarului sau al izolatorului de anchetă penală. Data, ora şi locul încheierii căsătoriei se coordonează în prealabil cu administraţia penitenciarului sau cu anchetatorul care întocmeşte dosarul.Pentru completarea declaraţiei de căsătorie, persoanei condamnate sau arestate i se pune la dispoziţie formularul respectiv. Exactitatea datelor înscrise în declaraţie se confirmă de către şeful instituţiei respective, care autentifică şi semnătura declarantului.Căsătoria cu o persoană care îşi ispăşeşte pedeapsa administrativă va fi înregistrată după expirarea termenului sancţiunii aplicate.

Tema: 5 Drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor

1. Egalitatea în relaţiile de familie2. Numele soţilor3. Relaţiile nepatrimoniale ale soţilor

1. Egalitatea în relaţiile de familie

Căsătoria încheiată şi înregistrată în conformitate cu legislaţia în vigoare, la momentul încheierii ei dă naştere neapărat la efecte juridice. Prin efecte ale unei căsătorii se înţeleg relaţiile personale şi patrimoniale care apar între soţi. C.F. reglementează drepturile şi obligaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi în capitolele IV şi V.

Relaţiile personale dintre soţi constituie principalul conţinut al relaţiilor dintre ei. De aceea, raporturile patrimoniale dintre soţi şi de familie sunt subordonate finalităţii relaţiilor personale şi sarcinilor principale ale familiei.

Principiile ce stau la baza raporturilor personale dintre soţi sunt acelea al egalităţii în drepturi şi obligaţii prevăzute de art. 16, alin l din C.F., potrivit căruia: "Toate problemele vieţii familiale se soluţionează de către soţi în comun, în conformitate cu principiul egalităţii lor în relaţiile familiale " şi de alin. 4 al aceluiaşi articol: " Relaţiile dintre soţi se bazează pe stimă şi ajutor reciproc, pe obligaţii comune de întreţinere a familiei, de îngrijire şi educare a copiilor."

Aceste prevederi determină aplicarea în domeniul relaţiilor de familie a principiului constituţional al egalităţii sexelor în toate domeniile vieţii sociale. Principiul egalităţii în drepturi a bărbatului şi femeii trebuie

21

înţeles în sensul că ambii soţi sunt egali nu numai în privinţa relaţiilor personale dintre ei, ci şi în privinţa relaţiilor patrimoniale la care dă naştere căsătoria.

Dat fiind domeniul foarte vast pe care-1 cuprind relaţiile personale dintre soţi, Dreptul familiei reglementează numai o parte dintre acestea, conferindu-le astfel un caracter juridic, în timp ce altele au numai un caracter moral, nefiind cuprinse în normele de drept. De altfel, art. 18, alin. 2 din C.F. prevede că soţii îşi datorează reciproc sprijin moral şi fidelitate conjugală.

Ca o consecinţă a principiului egalităţii depline dintre soţ şi soţie cu privire la raporturile personale dintre ei, unele efecte ale căsătoriei nu sunt posibile. Deşi secretul corespondenţei este garantat prin Constituţie, există tendinţa de a crede că intimitatea creată în relaţiile de familie ar permite soţilor să exercite controlul asupra corespondenţei celuilalt, în fapt nici unul dintre soţi nu este îndreptăţit să exercite asemenea control atât în ce priveşte corespondenţa, cât şi în ce priveşte relaţiile sociale pe care celălalt soţ înţelege să le întreţină. Neînţelegerea dintre soţi cu privire la aceste raporturi personale de asemenea pot constitui motiv de divorţ în conformitate cu articolul 33, alin. 2 din C.F.. în ce priveşte alegerea profesiei sau ocupaţiei fiecăruia dintre soţi, aceasta se poate face liber, fără încuviinţarea celuilalt soţ, cu specificarea că soţii se vor consulta în prealabil în privinţa alegerii profesiei sau ocupaţiei lor. Art. 16 C.F. prevede: "Fiecare dintre soţi este în drept să-şi continue ori să-şi aleagă de sine stătător îndeletnicirea şi profesia."Căsătoria nu are nici un efect în ceea ce priveşte cetăţenia soţilor, într-adevăr, cetăţenia nu se dobândeşte şi nici nu se pierde prin căsătorie (art.art. 10, 21 din Legea cetăţeniei Republicii Moldova).

2. Numele soţilorAlegerea numelui de familie de către soţi. La încheierea căsătoriei viitorii soţi trebuie să declare

numele pe care s-au învoit să-1 poarte în timpul acesteia. Potrivit principiului deplinei egalităţi a sexelor, art. 17 C.F. acordă viitorilor soţi următoarele posibilităţi:- să-şi aleagă numele de familie al unuia dintre ei;- să-şi aleagă numele format prin conexarea numelor ambilor drept nume de familie comun;- fiecare dintre ei îşi păstrează numele de familie pe care 1-a purtat până la căsătorie;- conexează numele de familie al celuilalt soţ la numele de familie propriu.

Conexarea numelor de familie nu se admite cînd cel puţin unul dintre ele este dublu. Schimbarea numelui de familie al unuia dintre soţi nu implică schimbarea numelui de familie al celuilalt soţ. în momentul înregistrării divorţului, soţii pot păstra numele de familie ales la încheierea căsătoriei sau pot reveni la numele de familie purtat până la încheierea acestei căsătorii. Decizia luată este comunicată de către soţ în ziua întocmirii sau completării actului de divorţ, în situaţia în care unul dintre soţi care are un nume comun cu celălalt soţ a fost adoptat cu efecte depline în timpul căsătoriei, acesta nu ia numele adoptatorului, dar rămâne cu numele comun; dacă celălalt soţ consimte, odată cu încheierea adopţiei, soţul adoptat poate dobândi numele adoptatorului, în cazul în care soţul adoptat rămâne cu numele comun, iar căsătoria se desface prin divorţ, acel soţ nu va mai lua numele avut înainte de căsătorie dar numele adoptatorului.

Dacă soţii nu au nume comune, ei se vor putea învoi ce nume va purta copilul din căsătoria lor; în această situaţie copilul va primi numele de familie al unuia dintre părinţi sau numele lor reunite şi acest fapt va fi declarat odată cu naşterea copilului la oficiul de stare civilă.Dacă soţii nu se învoiesc, dreptul de a hotărî cu privire la numele de familie al copilului trece asupra autorităţii tutelare, conform art. 55 C.F.

3. Relaţiile nepatrimoniale ale soţilor. Obligaţiile dintre soţia) Obligaţia de sprijin moral

Căsătoria, fiind o uniune liber consimţită între bărbat şi femeie, implică relaţii de prietenie şi afecţiune între soţi. Potrivit alin. 2, art. 18 C.F. soţii îşi datorează reciproc sprijin moral. Această obligaţie se bazează pe comunitatea şi înţelegerea ce trebuie să caracterizeze viaţa conjugală. Obiectul obligaţiei îl constituie sprijinul moral reciproc şi poate consta în ajutorul dat de un soţ celuilalt pentru depăşirea unei situaţii critice, pentru îndeplinirea proiectelor profesionale ori sociale, în îngrijiri cu caracter personal pe care un soţ trebuie să le dea celuilalt în cazul în care vârsta, starea sănătăţii sau infirmitatea acestuia o cere sau, în sfârşit, pentru ca soţul sau soţia să se poată afirma în diferite planuri, să existe o permanentă stimulare din partea fiecăruia dintre soţi către celălalt soţ. Neîndeplinirea obligaţiei de sprijin moral este susceptibilă, în principiu, să justifice desfacerea căsătoriei prin divorţ.

b) Obligaţia de fidelitateObligaţia de fidelitate a fiecăruia dintre soţi faţă de celălalt se impune ca un caracter al căsătoriei, fiind reglementată în mod expres în alin. 2, art. 18 C.F.. Din punctul de vedere al îndatoririlor soţiei, obligaţia de

22

fidelitate stă la baza prezumţiei de paternitate consacrată de art. 47 C.F., prezumţie în temeiul căreia copilul născut din părinţi căsătoriţi ori în timp de 300 de zile din momentul desfacerii căsătoriei, declarării căsătoriei nule sau decesului soţului mamei copilului, are ca tată pe soţul (fostul soţ) al mamei, dacă nu a fost stabilit contrariul. Avînd în vedere principiul egalităţii dintre sexe, din moment ce această obligaţie există pentru femeie, ea există şi pentru bărbat.

c) Obligaţia de a locui împreunăIn conformitate cu art. 16, alin. 3 C.F., soţii îşi determină domiciliul în mod liber şi independent. De regulă, soţii trebuie să aibă acelaşi domiciliu, în caz contrar însemnând să nesocotească scopul instituţiei căsătoriei, domiciliul comun constituind o condiţie necesară pentru o viaţă de familie normală şi trainică. Pentru motive justificate, soţii pot avea temporar locuinţe separate: în caz de exercitare de către unul din soţi a unei profesiuni în altă localitate, pentru studii sau frecventarea unor cursuri, pentru îngrijirea sănătăţii sau în oricare alte situaţii asemănătoare ce nu pot fi considerate ca un refuz de a conveţui într-un domiciliu comun şi deci, ca o nesocotire a scopului căsătoriei.

În situaţia în care soţii nu cad de acord în ce priveşte domiciliile separate şi nici nu există motive temeinice în acest sens, neînţelegerea dintre soţi poate constitui un element în cadrul motivelor de divorţ, deoarece se consideră că refuzul nejustificat al unuia dintre soţi de a locui cu celălalt soţ face cu neputinţă continuarea căsătoriei.

Soţul care pleacă din locuinţa comună, indiferent dacă a fost izgonit sau a părăsit-o din proprie iniţiativă, însă în urma unor conflicte familiale, nu-şi pierde dreptul de a reveni la domiciliul conjugal, deoarece, atâta timp cât căsătoria nu este desfăcută ori nu s-au luat măsuri temporare cu privire la reşedinţa soţilor în cadrul unei acţiuni de divorţ, nu ar fi indicat a se încuraja despărţirea soţilor şi destrămarea familiei.

d) îndatoririle conjugaleConţinutul îndatoririlor conjugale, deşi nu este în mod expres arătat de lege, constă în datoria soţilor de a avea relaţii intime împreună. De aceea, refuzul nejustificat al unuia dintre soţi de a-şi îndeplini îndatorirea conjugală, poate constitui un motiv de divorţ pentru celălalt soţ.

Tema 6: Relaţiile patrimoniale dintre soţi

1. Noţiunea regimului legal al bunurilor2. Proprietatea în devălmăşie a soţilor3. Dreptul soţilor de a poseda, folosi şi dispune de 4. Proprietatea personală a soţilor5. Recunoaşterea bunurilor personale ale soţilor drept proprietate în devălmăşie a acestora

Împărţirea proprietăţii în devălmăşie a soţilor6. Noţiunea şi încheierea contractului matrimonial7. Forma şi conţinutul contractului matrimonial8. Modificarea, rezilierea, încetarea şi declararea nulităţii contractului matrimonial

1. Noţiunea regimului legal al bunurilor

Prin regim legal al bunurilor soţilor trebuie de înţeles ordinea, stabilită nemijlocit în lege, cu referire la proprietatea soţilor dobândită în timpul căsătoriei şi care funcţionează în lipsa contractului matrimonial. Regimului legal al bunurilor îi este dedicat capitolul 5 din Codul familiei.

De regulă, căsătoria dă naştere între soţi la raporturi patrimoniale. Dreptul de proprietate se prezintă ca un drept pur şi simplu, aparţinând în exclusivitate unui singur titular, însă în anumite situaţii acest drept aparţine concomitent mai multor persoane, în acest caz este vorba despre proprietatea comună.

Totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile dintre soţi cu privire la bunurile lor şi pe cele care se stabilesc între soţi şi terţele persoane privind bunurile soţilor, constituie regimul juridic al bunurilor soţilor, adică regimul matrimonial. Regimurile matrimoniale se pot clasifica după mai multe criterii:

a) după izvorul lor, regimurile matrimoniale sunt legale atunci, când sunt stabilite prin lege şi convenţionale atunci, când sunt stabilite prin convenţie;

b) după structura lor, regimurile matrimoniale sunt de comunitate universală sau parţială de bunuri şi de separaţie.În conformitate cu art. 19 C.F., bunurile dobândite de către soţi în timpul căsătoriei sunt supuse regimului proprietăţii în devălmăşie şi acest regim legal al bunurilor soţilor acţionează în măsura în care nu este modificat de contractul matrimonial. Ca formă a proprietăţii comune, proprietatea în devălmăşie se

23

distinge prin aceea că aparţine nefracţionat tuturor titularilor devălmaşi şi are ca obiect bunuri comune nefracţionate în materialitatea lor.

În cazul acestei forme de proprietate comună, titularii nu au determinată nici măcar o cotă-parte iedală, matematică din dreptul de proprietate. Devălmăşia este legată de anumite relaţii existente între titularii dreptului, în primul rând - de relaţii de familie. Deci, proprietatea în devălmăşie, în conformitate cu art. 114 C.C., este proprietatea comună a membrilor familiei asupra bunurilor, fără cote definite.Potrivit acestui regim de proprietate soţii au două categorii de bunuri:1) comune ambilor soţi;2) proprii fiecăruia dintre ei.

Regula este că bunurile dobândite de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei sunt comune, iar excepţia este că anumite bunuri limitativ prevăzute de lege sunt proprii.

2. Proprietatea în devălmăşie a soţilorConform legislaţiei (art. 20 C.F.) bunurile dobândite de către soţi în timpul căsătoriei aparţin ambilor

cu drept de proprietate în devălmăşie. Se consideră proprietate în devălmăşie bunurile procuratedin contul:a) veniturilor obţinute de fiecare dintre soţi din:- activitatea de muncă;- activitatea de întreprinzător;- activitatea intelectuală.b) premiilor, indemnizaţiilor şi altor plăţi, cu excepţia celor care au un caracter de compensare (ajutor material, despăgubire pentru vătămarea sănătăţii etc.);c) altor mijloace comune.

De asemenea, sunt proprietate în devălmăşie a soţilor bunurile mobile şi imobile, valorile mobiliare, depunerile şi cotele de participaţie în capitalul social din instituţiile financiare sau societăţile comerciale, care au fost construite, constituite, procurate sau făcute din contul mijloacelor comune, precum şi alte bunuri dobândite în timpul căsătoriei, chiar dacă sunt procurate sau depuse pe numele unuia dintre soţi. Dreptul de proprietate în devălmăşie se extinde şi asupra soţului care nu a avut un venit propriu, fiind ocupat cu gospodăria casnică, cu educaţia copiilor sau din alte motive temeinice.Sunt proprietate în devălmăşie a soţilor bunurile care au fost dobândite din ziua încheierii căsătoriei până în ziua încetării acesteia. Bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei şi cele dobândite după data încetării sau desfacerii acesteia nu sunt comune. Momentul încheierii căsătoriei este acela în care reprezentantul organului de stare civilă constată existenţa consimţământului viitorilor soţi si îi declară căsătoriţi, în ceea ce priveşte data desfacerii sau încetării căsătoriei deosebim:a) Căsătoria încetează prin decesul unuia dintre soţi, fizic constatat. Bunurile dobândite de soţul supraveţuitor vor fi proprii, deoarece nu sunt dobândite în timpul căsătoriei;b) Căsătoria încetează prin moartea unui dintre soţi, declarată judecătoreşte. În acest caz bunurile dobândite până la data hotărârii judecătoreşti vor fi comune, iar cele dobândite după această dată vor fi proprii în cazul în care data morţii stabilită prin hotărîrea judecătorească declarativă de moarte este apoi rectificată, bunul este comun dacă este dobândit pînă la noua dată a morţii, care - în funcţie de caz - poate fi anterioară sau posterioară faţă de prima, în cazul în care cel declarat mort este în realitate în viaţă şi obţine anularea hotărîrii declarative de moarte, comunitatea de bunuri nu a încetat să existe, deşi aparent căsătoria a încetat de la data fixată prin hotărâre declarativă. Bunurile dobândite după data astfel stabilită a morţii sunt comune, deoarece data dobândirii se află în timpul căsătoriei. Dacă cel declarat mort se reîntoarce şi, între timp, fostul soţ s-a recăsătorit, comunitatea de bunuri ca rezultat al primei căsătorii există până în momentul încheierii noii căsătorii. Această soluţie presupune că soţii din noua căsătorie au fost de bună-credinţă la încheierea ei. În cazul că ei au fost de rea-credinţă, noua căsătorie este lovită de nulitate, deoarece a fost încheiată în frauda legii, în consecinţă, comunitatea de bunuri ca efect al primei căsătorii nu a încetat să aibă fiinţă iar pentru noua căsătorie nu se poate vorbi de comunitate de bunuri, în toate aceste situaţii, bunuri proprii pot deveni, retroactiv, comune şi invers, bunuri comune pot deveni proprii, după cum ele au fost dobândite ori nu în timpul căsătoriei, în raport cu noua situaţie juridică.c) Căsătoria se desface, în mod excepţional, prin divorţ, în acest caz, bunurile sunt comune dacă sunt dobândite până la data când hotărirea de divorţ rămâne definitivă, deoarece căsătoria se consideră desfăcută de la această dată (art. 39, alin. l C.F.). Dacă s-au dobândit bunuri în intervalul dintre data pronunţării hotărîrii şi data rămânerii eidefinitive, acestea sunt comune.

24

d) Căsătoria încetează prin nulitate sau anulare, în acest caz, căsătoria este desfiinţată cu efect retroactiv, astfel că soţii se consideră că nu au fost căsătoriţi înainte. De aceea ei nu au putut avea bunuri comune.

O situaţie particulară există în cazul căsătoriei putative. Dacă amândoi soţii au fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, comunitatea de bunuri a existat, deoarece bunurile au fost dobândite în timpul căsătoriei. Dacă numai un soţ a fost de bună-credinţă, acesta beneficiază de comunitatea de bunuri, în ceea ce priveşte situaţia soţului de rea-credinţă, s-au exprimat mai multe păreri: - beneficiază de comunitatea de bunuri şi soţul de rea-credinţă; - beneficiază de comunitatea de bunuri numai soţul de bună-credinţă, iar nu cel de rea-credinţă, deoarece faţă de acesta nulitatea căsătoriei produce efecte retroactive.

Conform art. 14 din Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, întreprinderea individuală este întreprinderea care aparţine cetăţeanului cu drept de proprietate privată sau membrilor familiei acestuia cu drept de proprietate comună. Deci, atât persoanele fizice ce practică activitatea de antreprenoriat, cât şi membrii familiei acestora sunt subiecte ale dreptului de proprietate. Obiecte ale dreptului de proprietate a întreprinderii individuale pot fi mijloace de producţie, utilaje, clădiri, mijloace de transport, materia primă, producţia fabricată de această întreprindere etc. Anume aceste obiecte pot aparţine soţilor, cu drept de proprietate comună, dacă printr-o convenţie aparte nu este prevăzut altfel.Legea cu privire la proprietate prevede, în art. 17, alin 2, că bunurile gospodăriei ţărăneşti aparţin proprietarului individual sau tuturor membrilor familiei cu drept de proprietate comună în devălmăşie sau de proprietate comună în diviziune, în baza unui contract dintre ei.

Sunt proprietate în devălmăşie a soţilor şi bunurile procurate din contul activităţii intelectuale. Activitatea intelectuală dă naştere unui complex de drepturi de autor cu caracter patrimonial (economic) şi nepatrimonial (personal, moral) după cum este prevăzut în art. 4 al Legii privind dreptul de autor.

Esenţa drepturilor patrimoniale constă, în primul rând, în aceea că, conform art. 10 al legii deja menţionate, autorului îi aparţine dreptul exclusiv de valorificare a operei sub orice formă şi sub orice procedeu. Realizarea dreptului exclusiv asupra operei permite autorului să primească remunerarea pentru munca intelectuală şi creatoare depusă. O problemă în legătură cu remunerarea autorilor este aceea a determinării momentului în care se consideră dobândită, pentru a şti dacă este sau nu bun achiziţionat în timpul căsătoriei. In această privinţă sunt mai multe soluţii:a) remunerarea autorilor se consideră bun dobândit în timpul căsătoriei, dacă opera pentru care s-a acordat a fost creată în timpul acesteia (această soluţie nu este acceptată de literatura juridică şi de practica judiciară);b) remunerarea autorilor se consideră dobândită în timpul căsătoriei, dacă dreptul de a o primi (dreptul de creanţă) s-a născut în timpul căsătoriei, chiar dacă încasarea efectivă ar avea loc după desfacerea ori încetarea acesteia;c) remunerarea autorilor se consideră dobândită în timpul căsătoriei, dacă ea a fost efectiv încasată în timpul acesteia. Dacă drepturile patrimoniale de autor sunt dobândite de un soţ prin testament sau donaţie, acestea sunt proprii, afară de dispoziţia contrară din partea testatorului sau donatorului.Se consideră venituri asimilate retribuirii şi sumele de bani primite de către unul dintre soţi cu titlu de pensie în cadrul asigurărilor sociale, pentru munca desfăşurată în trecut; bursa primită de către unul dintre soţi; sumele de bani care au fost încasate de către unul dintre soţi ca indemnizaţie de asigurare pentru pagube aduse bunurilor comune; premiile ce fac parte din sistemul premial de retribuire, care reprezintă o formă specială de retribuire, având acelaşi regim juridic ca şi retribuirea.

3. Dreptul soţilor de a poseda, folosi şi dispune de bunurile comune

Relaţiile patrimoniale dintre soţi se întemeiază pe principiul egalităţii femeii cu bărbatul. Astfel, bunurile soţilor sunt, în condiţiile legii, comune sau proprii, fără a deosebi după cum ele au fost dobândite ori aparţin bărbatului sau femeii. Tot astfel, soţii posedă, folosesc şi dispun de bunurile comune. Ce înseamnă a poseda, a folosi şi a dispune.

Conform art. l, alin. 2 din Legea cu privire la proprietate, posedarea bunurilor constă în stăpânirea activă a bunurilor. O asemenea stăpânire poate aparţine direct şi nemijlocit proprietarului, exercitându-se în interes propriu şi în putere proprie. Proprietarul însă, poate conveni ca stăpânirea de fapt să fie făcută şi de o altă persoană în numele şi în interesul său. Orice proprietar trebuie să aibă posibilitatea materială de a se folosi de bunul său, în caz contrar, proprietatea rămâne o simplă utopie

Conform art.l, alin. 2 din Legea cu privire la proprietate, folosirea bunurilor constă în întrebuinţarea calităţilor utile ale bunurilor. Folosinţa constituie acea prerogativă, în temeiul căreia proprietarul poate întrebuinţa bunul în interesul său. Deci, folosirea bunului, în ultimă instanţă, înseamnă întrebuinţarea bunului,

25

în literatura de specialitate există mai multe păreri relativ la conţinutul şi corelaţia dintre dreptul de folosinţă şi dreptul de dispoziţie, se consideră cea mai bună ideia potrivit căruia orice folosire a bunului în ultima instanţă va duce la distrugerea bunului. Distrugerea bunului poate duce la apariţia raporturilor juridice dintre proprietar şi terţi, dar aceste raporturi juridice apar nu ca rezultat al administrării bunurilor, ci ca rezultat al acţiunilor proprietarilor, care vin în contradicţie cu interesele altor persoane.Principala deosebire dintre folosirea bunului şi dispunerea bunului ca atribute ale dreptului de proprietate constă în faptul că folosirea bunului include în sine întrebuinţarea calităţilor utile ale bunului, iar dispunerea bunului include în sine schimbarea statutului juridic al bunului (vânzarea, donarea, transmiterea etc.).

Dispoziţia (administrarea) ca atribut al dreptului de proprietate, în conformitate cu art. l, alin.2 din Legea cu privire la proprietate, constă în determinarea destinului bunurilor. Dreptul de dispoziţie este unul din cele mai importante atribute ale proprietarului. Anume datorită acestui drept proprietarul intră în relaţii juridice cu terţe persoane, în concluzie am putea spune că proprietarului îi aparţine dreptul de a poseda bunurile, de a le folosi şi de a le administra (a dispune), dar în unele cazuri de ele pot să dispună şi neproprietarii. Astfel, dispoziţia art. 21, alin. l, C.F.: "Soţii de comun acord posedă, folosesc şi dispun de bunurile comune"

Astfel, art. 21, alin. 2, C.F. stabileşte că, fiecare dintre soţi este în drept de a încheia convenţii, exercitând singur dreptul de a poseda, folosi şi dispune de bunurile comune. Exercitând acest drept, fiecare dintre soţi acţionează atât în nume propriu, cât şi ca reprezentant al celuilalt soţ, întrucât partea lor din bunurile comune nu este o cotă-parte. Dreptul de reprezentare pe care îl au soţii în mod reciproc izvorăşte dintr-un mandat tacit, pe care legea îl presupune că ei şi 1-au dat unul altuia pentru actele de posesie, folosinţă şi dispoziţie.Totuşi, pentru unele convenţii cu privire la bunurile ce fac parte din proprietatea comună în devălmăşie de către soţi, se cere în mod expres consimţământul celuilalt soţ. Astfel, de exemplu, nici unul dintre soţi nu va putea înstrăina casa de locuit, dacă ea este proprietate comună în devălmăşie, dacă nu are consimţământul expres a celuilalt soţ.Convenţia, contrară dispoziţiilor art. 21 C.F. prin care se micşorează ori se suprimă comunitatea de bunuri, este declarată nulă de către instanţa judecătorească (art. 42 C.F.). Convenţia încheiată de unul dintre soţi poate fi declarată nulă de către instanţa judecătorească la cererea celuilalt soţ, dacă se va stabili că cealaltă parte a convenţiei a ştiut sau trebuia să fi ştiut că al doilea soţ este împotriva încheierii convenţiei respective. Cererea privind declararea nulităţii convenţiei poate fi depusă în termen de trei ani din momentul cînd celălalt soţ a aflat sau trebuia să fi aflat despre încheierea acesteia. După cum s-a mai spus, unul dintre soţi nu poate, fără consimţământul expres al celuilalt, să rezilieze contractul de închiriere a spaţiului de locuit, să înstrăineze casa sau apartamentul ori să limiteze prin acte juridice dreptul la locuinţă a celuilalt soţ (art. art. 89, 91 C.L.).Regula potrivit căreia soţii posedă, folosesc şi dispun de bunurile comune îşi găseşte aplicare în tot timpul cât durează căsătoria.

4. Proprietatea personală a soţilorPornind de la prevederea art. 20 C.F., care stabileşte că bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt

comune, se înţelege că bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei sunt proprii, deoarece acestea nu mai reprezintă rezultatul efortului comun al ambilor soţi. Chiar dacă soţii au dobândit împreună un bun înainte de încheierea căsătoriei, acesta nu devine comun, soţii fiind coproprietari asupra lui.

Astfel, conform alin. l, art. 22: "Bunurile care au aparţinut fiecăruia dintre soţi până la încheierea căsătoriei şi bunurile primite în dar, obţinute prin moştenire sau în baza altor convenţii gratuite de către unul dintre soţi în timpul căsătoriei, sunt proprietate personală a fiecăruia dintre soţi".Bunurile primite prin donaţie sunt proprii, indiferent dacă este vorba de donaţie directă, indirectă, deghizată sau dar manual. Ele sunt proprii, fie că donaţia este între vii, fie că este din cauză de deces, adică donaţia între vii pentru bunuri viitoare, care este întotdeauna revocabilă. Donaţiile între soţi se pot face numai din burilirile proprii, nu şi din bunurile comune, deoarece, în ultimul caz, ar însemna să se micşoreze comunitatea de bunuri.Bunurile dobândite, de unul din soţi prin moştenire sunt proprii, deşi sunt dobândite în timpul căsătoriei, datorită caracterului personal al dobândirii lor. Într-adevăr, în ceea ce priveşte moştenirea, pe de o parte, aceasta este atribuită de lege în considerarea legăturii de rudenie sau de căsătorie dintre moştenitor şi cel ce lasă moştenirea, la data deschiderii ei, ceea ce înseamnă că vocaţia succesorală are un caracter strict personal, iar pe de altă parte, dacă bunurile dobândite prin moştenire ar deveni comune, s-ar schimba devoluţiunea succesorală stabilită de lege. Rezultă că textul înţelege prin "moştenire" succesiunea legală.În practica judiciară s-a decis ca bunurile primite de unul dintre soţi prin testament sunt şi rămân bunuri proprii ale acestuia

26

În privinţa darurilor de nuntă, s-a decis ca acestea urmează a se considera bunuri comune ale soţilor, deoarece sunt dobândite în timpul căsătoriei, si anume la serbarea nuntii, adică după încheierea căsătoriei, iar scopul lor este să formeze începutul patrimoniului comun. Darurile de nuntă făcute de părinţii unuia dintre soţi sunt bunuri comune. Fiind liberalităţi, darurile de nuntă sunt bunuri comune nu numai pentru că sunt dobândite în timpul căsătoriei, ci şi pentru motivul că se presupune intenţia dispunătorului ca ele să devină comune.

Lucrurile de uz personal (îmbrăcămintea, încălţămintea şi alte obiecte), cu excepţia bijuteriilor de preţ şi altor obiecte de lux, sunt proprietate personală a soţului care le foloseşte, indiferent de timpul şi modul de dobândire ( art.22, alin.2 C.F.).Pentru a fi considerate proprii, bunurile de uz personal trebuie, totuşi, să îndeplinească anumite condiţii, printre care:

a) Bunul devine propriu soţului care-1 foloseşte, fără a deosebi între modurile de dobândire. Bunul dobândit de soţul care-1 foloseşte pentru uzul său personal devine propriu, chiar dacă a fost procurat cu bunuri comune. Se cere, însă, condiţia ca procurarea bunului să se fi făcut în acest scop, nu pentru investirea unor economii realizate în timpul căsătoriei;

b) Bunul trebuie să fie atectat în mod efectiv uzului exclusiv şi personal al unuia dintre soţi, cum sunt, de exemplu, îmbrăcămintea şi încălţămintea. Numai destinaţia bunului, prin natura sa, nu este suficient pentru ca bunul să fie propriu, fiind necesară şi folosinţa efectivă a acestuia de către unul din soţi. În categoria bunurilor de uz personal se încadrează, în primul rând, bunurile destinate folosinţei exclusive a unuia dintre soţi. Bunurile nu sunt proprii datorită naturii lor, în sensul, de exemplu, că îmbrăcămintea pentru bărbat este bun propriu al soţului şi îmbrăcămintea pentru femeie este bun propriu al soţiei, ci datorită folosinţei efective a acestora de către unul dintre soţi. Sunt unele bunuri care, prin natura lor, sunt susceptibile de a fi folosite de către oricare dintre soţi. De aceea, natura bunurilor nu este un criteriu pentru determinarea acestora ca bunuri proprii, ci destinaţia lor exclusivă uzului personal al unuia dintre soţi. Acest uz personal poate fi fizic (de exemplu, încălţămintea) sau intelectual (cum sunt cărţile de agrement scrise într-o limbă pe care numai unul dintre soţi o cunoaşte).Bunurile de lux, cum sunt bijuteriile, datorită valorii lor mari, nu sunt socotite bunuri proprii, ci comune, chiar atunci când sunt folosite de către un singur soţ Asemenea bunuri sunt comune dacă au o valoare deosebit de mare, disproporţionată faţă de veniturile soţilor. Bunul este propriu dacă este destinat exercitării profesiei unuia dintre soţi, indiferent dacă el este dobândit cu mijloace bunuri proprii ale soţului dobânditor sau cu mijloace bunuri comune. Esenţial este ca acest bun să fie destinat îndeletnicirii cu titlu profesional, şi nu unei activităţi temporare şi întâmplătoare. Când ambii soţi au aceiaşi profesie, bunurile pe care le folosesc pentru exercitarea ei nu sunt comune, ci se găsesc în coproprietatea acestora, deoarece îşi păstrează caracterul de bunuri proprii;

d) Sumele de bani care au fost încasate de către un soţ sub formă de indemnizaţii şi alte plăţi cu caracter de compensare ( ajutor material, despăgubire pentru vătămarea sănătăţii etc.) sunt bunuri proprii, deoarece sunt destinate să repare o pagubă exclusiv personală, să contribuie la refacerea sănătăţii şi la redobândirea capacităţii de a munci ori la asigurarea existenţei persoanei, dacă refacerea capacităţii sale de muncă nu mai este posibilă.

5. Recunoaşterea bunurilor personale ale soţilor drept proprietate în devălmăşie a acestora. Împărţirea proprietăţii în devălmăşie a soţilor

Bunurile ce aparţin fiecăruia dintre soţi pot fi recunoscute de instanţa judecătorească proprietate în devălmăşie a acestora dacă se va stabili că, în timpul căsătoriei, din contul mijloacelor comune ale soţilor sau al mijloacelor unuia dintre soţi, ori în urma muncii numai a unuia dintre soţi, valoarea acestor bunuri a sporit simţitor (reparaţie capitală, reconstrucţie, reutilare, reamenajare etc.). (art. 23 C.F.).

Este necesar să deosebim situaţia în care se efectuează - de către ambii soţi sau de un soţ, dar cu mijloace comune construcţii alăturate, învecinate, suprapuse, deci construcţii noi, adăugate la o construcţie veche, proprietate numai a unuia dintre soţi, de situaţia când ambii soţi sau numai unul dintre ei ridică o construcţie pe terenul proprietate a celuilalt soţ, soluţia fiind asemănătoare cu situaţia în care se face reconstrucţie, renovare, reamenajare, deci se realizează un spor de valoare imobilului, proprietate a numai unuia dintre soţi, dar cu mijloace din bunurile comune, fie de către un soţ, fie de ambii soţi.In prima situaţie, construcţiile devin bun comun (proprietate în devălmăşie), iar terenul şi construcţiile vechi rămân proprietatea soţului titular al dreptului de proprietate; soţul constructor, neproprietar al terenului, dobândeşte un drept de folosinţă asupra acestuia, care va greva dreptul de proprietate al celuilalt soţ asupra terenului.In cea de-a doua situaţie, suntem în prezenţa a ceea ce numim "sporul valorii imobilului", proprietate a numai unuia dintre soţi, când trebuie avute în vedere mai multe aspecte. Dacă acest spor de valoare se realizează cu

27

mijloacele soţului proprietar al imobilului, el are aceiaşi natură juridică, adică este bun propriu. Dacă sporul de valoare se realizează cu mijloace comune, deosebim următoarele situaţii:a) îmbunătăţirile sau reparaţiile capitale efectuate în timpul căsătoriei nu au dus la transformarea esenţială a imobilului, dar numai la sporirea valorii acestuia, în acest caz, reparaţiile sau îmbunătăţirile nu schimbă natura juridică a imobilului, transformându-1 din bun propriu în bun comun. Constituie, însă, bun comun sporul la valoare dobândit de imobil prin îmbunătăţiri sau reparaţii. Dacă însă, recondiţionarea bunului propriu s-a făcut ca urmare a uzurii normale determinate de folosirea lui în comun, cheltuiala nu mai reprezintă bun comun, deoarece a fost inerentă şi obişnuită în căsătorie şi nu reprezintă o creştere a valorii bunului egală cu suma plătită pentru reparaţie sau reconstrucţie.b) îmbunătăţirile sau reparaţiile capitale efectuate în timpul căsătoriei au dus la transformarea esenţială a imobilului, astfel, că acesta a devenit un bun cu totul deosebit, un bun nou, în acest caz, s-a decis ca participarea soţului neproprietar la renovările sau reparaţiile ce se fac unui imobil, bun propriu al celuilalt soţ, nu duce la schimbarea naturii lui juridice, transformându-1 din bun propriu în bun comun. Constituie bun comun numai sporul de valoare dobândit de imobil. Dacă imobilul a fost transformat în aşa măsură încât în fapt a devenit un bun nou, el este bun comun în devălmăşie al soţilor.Urmărirea bunurilor soţilorDupă cum soţii au două categorii de bunuri, tot aşa ei au două feluri de datorii: personale şi comune. Corespunzător celor două feluri de datorii, soţii au două categorii de creditori: personali şi comuni. Creditorii personali ai soţilor pot urmări numai bunurile proprii ale soţului debitor, în acest sens, art. 24, alin. l C.F. prevede: "Fiecare soţ răspunde pentru obligaţiile proprii cu bunurile proprietate personală şi cu cota-parte din proprietatea în devălmăşie, care poate fi determinată de către instanţa judecătorească la cererea creditorului".

Aşa dar, în cazul când bunurile proprii ale soţului debitor nu sunt suficiente pentru acoperirea integrală a creanţelor creditorilor personali, aceştia pot cere împărţirea bunurilor comune, prin hotărîre judecătorească, dar numai în măsura în care creanţa a rămas nesatisfăcută. Prin urmare, împărţirea bunurilor comune poate fi cerută numai după epuizarea bunurilor proprii ale soţului debitor

Numai creditorii comuni pot să urmărească bunurile comune ale soţilor. Dacă bunurile comune nu sunt suficiente pentru a acoperi integral creanţa, atunci creditorii comuni pot urmări şi bunurile personale ale soţilor.

ÎMPĂRŢIREA PROPRIETĂŢII ÎN DEVĂLMĂŞIE A SOŢILORÎmpărţirea proprietăţii în devălmăşie a soţilor este prevăzută în art. 25 C.F. şi poate fi făcută atât în

timpul căsătoriei, cât şi după desfacerea ei, la cererea fiecăruia dintre soţi. Împărţirea proprietăţii în devălmăşie în timpul căsătoriei se poate face numai în următoarele cazuri:a) la cererea oricăruia dintre soţi;b) la cererea creditorilor personali ai oricăruia dintre soţi;c) în cazul confiscării averii unuia dintre soţi.

Împărţirea proprietăţii în devălmăşie la cererea unuia dintre soţi poate fi făcută numai pentru motive temeinice, aprecierea cărora se face de către instanţa judecătorească. Ar putea fi considerate motive temeinice: unul dintre soţi va putea obţine împărţirea bunurilor comune prin hotărâre judecătorească, pentru ca apoi aceste bunuri, devenite proprii în urma împărţirii, să le poată înstrăina cu scopul de a ajuta un copil de al său, dintr-o căsătorie anterioară, care se află în nevoie;

Se pot împărţi, în întregime sau în parte, numai bunurile comune existente în momentul în care se face împărţirea. Bunurile a căror împărţire nu s-a cerut, precum şi cele ce se vor dobândi în viitor de către soţi, au calitatea de bunuri comune, ceea ce înseamnă că această împărţire nu afectează regimul comunităţii de bunuri

La împărţirea bunurilor comune ale soţilor nu pot participa şi copiii, neexistând nici un text de lege care să autorizeze o atare măsură.Împărţirea proprietăţii în devălmăşie în timpul căsătoriei se poate face şi la cererea creditorului personal al unuia dintre soţi. La împărţirea proprietăţii în devălmăşie, instanţa judecătorească, la cererea soţilor, stabileşte bunurile ce urmează să fie transmise fiecăruia dintre soţi. Dacă unuia dintre soţi îi sunt transmise bunuri care depăşesc cota ce-i revine, celuilalt soţ i se poate stabili o compensaţie bănească sau în altă natură.Bunurile procurate pentru copiii minori (îmbrăcăminte, încălţăminte, rechizite şcolare, instrumente muzicale, jucării etc.) se transmit gratuit soţului cu care locuiesc împreună copiii.Depunerile făcute de soţi pe numele copiilor lor minori sunt proprietate a copilului şi nu se iau în consideraţie la partaj.

28

Dacă bunurile comune au fost împărţite în timpul căsătoriei, acestea devin bunuri personale ale soţilor, iar bunurile care nu au fost împărţite, precum şi bunurile dobândite ulterior de către soţi, sunt proprietate în devălmăşie a acestora.Pentru împărţirea bunurilor proprietate în devălmăşie a soţilor a căror căsătorie a fost desfăcută, se stabileşte un termen de prescripţie de trei ani.

Determinarea cotelor-părţi în proprietatea în devălmăşie a soţilorDacă soţii nu se înţeleg cu privire la împărţirea proprietăţii în devălmăşie, atunci, la cererea oricăruia

dintre soţi, în această privinţă va decide instanţa judecătorească. Cererea pentru împărţirea bunurilor comune se poate introduce fie după desfacerea căsătoriei, prin divorţ, pe calea unei acţiuni principale, fie odată cu acţiunea de divorţ sau în orice moment după aceea.împărţirea bunurilor comune se face în felul următor.a) dacă există o învoială a soţilor cu privire la determinarea cotei fiecăruia dintre soţi în bunurile comune, atunci împărţirea se face potrivit cotelor-părţi astfel stabilite;b) dacă nu există o învoială a soţilor, stabilirea cotei-părţi ce revine fiecărui soţ în bunurile comune se face prin hotărîre judecătorească, împărţirea efectuându-se în conformitate cu aceste cote.

Instanţa judecătorească este în drept să diferenţieze cotele-părţi în proprietatea în devălmăşie a soţilor, ţinând cont de interesele unuia dintre soţi şi/sau de interesele copiilor minori.La împărţirea proprietăţii în devălmăşie a soţilor, datoriile comune se împart între ei proporţional cotelor-părţi ce le-au fost repartizate.Sunt considerate datorie comună cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia din bunurile comune; obligaţiile contractate de către soţi împreună; obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru îndeplinirea nevoilor obişnuite ale căsătoriei; obligaţia de a repara prejudiciul cauzat prin însuşirea ilicită a unor bunuri proprietate publică sau personală.

6 Noţiunea de contract matrimonial

Ultimii ani, din ce în ce mai frecvent, în faţa cetăţenilor republicii noastre apar probleme legate de apărarea dreptului de proprietate, inclusiv în relaţiile de familie. O modalitate de reglare civilizată a relaţiilor patrimoniale dintre soţi în timpul căsătoriei ori în caz de desfacere a căsătoriei o constituie contractul matrimonial.

Noţiunea de contract matrimonial apare pentru prima dată în legislaţia Republicii Moldova odată cu adoptarea Codului Familiei din 26.10.2000, care în art.27 prevede: „Contractul matrimonial este convenţia încheiată benevol între persoanele care doresc să se căsătorească sau între soţi, în care se determină drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale acestora în timpul căsătoriei şi/sau cazul desfaceriiacesteia ".

1. Se consideră că încheierea contractului matrimonial este necesară pentru un număr mic de persoane bogate şi nu prezintă interes pentru majoritatea populaţiei. După unele date, numai 5% din cei ce se căsătoresc în ţările în care legislaţia recunoaşte contractul matrimonial, îl încheie. Aceasta se întâmplă, mai ales, la a doua căsătorie.

2. Experienţa ultimilor ani demonstrează că numărul persoanelor cu câştig mediu, care încheie contractul matrimonial, este în creştere. Una din cauzele principale a acestui fenomen este legată de faptul creşterii numărului divorţurilor şi tendinţa cetăţenilor de a se proteja, dacă nu de prejudiciile morale, apoi, cel puţin, de cele patrimoniale , în caz de căsătoria v-a fi nereuşită.

3. Majoritatea soţilor care încheie contractul matrimonial aparţin claselor sociale bine asigurate material, care tind să-şi păstreze după sine bunuri familiale moştenite, încheierea contractului matrimonial este preferată de cuplurile în care diferenţa de vârstă între soţi este destul de evidentă, în aceste situaţii, unul dintre soţi, având o bază economică solidă şi, deseori copii din căsătoria precedentă, tinde a le proteja acestora drepturile şi interesele patrimoniale.

Încheierea contractului matrimonialIn conformitate cu art.28 alin. l C.F.: „contractul matrimonial poate fi încheiat până la înrejistrarea căsătoriei sau, în orice moment, în timpul căsătoriei." în ceia ce priveşte momentul încheierii contractului matrimonial practica altor state demonstrează, că, de regulă, încheierea contractului matrimonial are loc până la înregistrarea căsătoriei.

Legea nu prevede expres cu cât timp înainte de înregistrarea căsătoriei poate fi încheiat contractul matrimonial, nelimitând astfel acest interval de timp. Alegerea momentului potrivit aparţine în exclusivitate

29

părţilor contractante. Faptul încheierii contractului matrimonial până la căsătorie nu trebuie să fie privit ca un stimul psiholgic pentru înregistrarea cât mai repede posibilă a căsătoriei. Cu atât mai mult, acest fapt nici nu obligă părţile contractante să înregistreze căsătoria într-un anumit termen.În cazul în care, contractul matrimonial a fost încheiat până la înregistrarea căsătoriei, el v-a intra în vigoare odată cu înregistrarea căsătoriei, până atunci contractul nu este valabil.

În cazul în care contractul matrimonial este încheiat după înregistrarea căsătoriei - el întră în vigoare din momentul încheierii lui.

Pentru unii cetăţeni prezintă interes întrebarea, dacă poate fi încheiat contractul matrimonial între persoane ce au ales concubinajul ca mod de conveţuire. Răspunsul ar fi următorul: aşa cum concubinajul nu se află sub incidenţa C.F., adică persoanele respective nu sunt recunoscute drept soţi, contractul matrimonial încheiat între aceste persoane este privit ca un raport de drept comun. Aceasta înseamnă că, contractul v-a întră în vigoare odată cu înregistrarea căsătoriei. Dacă persoanele ce trăiesc în concubinaj nu intenţionează să înregistreze căsătoria, atunci încheierea contractului matrimonial este lipsită de sens, deoarece el nu poate intra în vigoare.

E necesar de menţionat că încheierea contractului matrimonial nu este o condiţie necesară pentru înregistrarea căsătoriei. Acesta este un drept al soţilor sau al viitorilor soţi, dar nu o obligaţie.

7. Forma şi conţinutul contractului matrimonialLegea prevede forma contractului matrimonial. Astfel , art. 28, alin. 3 C.F. dispune: „contractul

matrimonial se încheie informă scrisă şi se autentifică notarial. Nerespectarea acestor prevederi atrage nulitatea contractului", în sensul acestei prevederi se impune redactarea unui document care să exprime conţinutul actului respectiv, în caz de necesitate, persoanele cointeresate în alcătuirea proiectului contractului matrimonial pot solicita ajutorul competent fie al unui avocat, fie al unui notar.

Textul documentului trebuie să fie scris citeţ, cifrele să fie scrise, cel puţin o singură dată, şi cu litere, iar numele şi prenumele cetăţenilor să fie scrise fără prescurtări, indicându-se adresa ori domiciliul.Contractul trebuie să fie semnat de către părţi în prezenţa notarului. Dacă o parte, din cauza unei deficienţe fizice, a unei boli sau din alte cauze, nu poate semna personal, atunci ea poate împuternici o altă persoană să semneze documentul în prezenţa sa şi a notarului, în acest caz se va indica din ce cauză partea care a cerut efectuarea acestui act nu poate semna personal documentul. Contractul matrimonial se alcătuieşte în trei exemplare - câte un exemplar la fiecare parte, iar unul se păstrează la biroul notarial. Toate exemplarele se semnează de către părţi, fiind egal autentice.

Conţinutul contractului matrimonial trebuie să corespundă anumitor cerinţe stipulate în art. 29 din Codul Familiei:„Prin contractul matrimonial soţii pot modifica regimul legal al proprietăţii în devălmăşie stabilit la art. 20 C.F.Contractul matrimonial poate stabili că toate bunurile dobândite de fiecare dintre soţi în timpul căsătoriei sunt proprietate personală a soţului care le-a dobândit.Contractul matrimonial încheiat în timpul căsătoriei nu are acţiune retroactivă. Bunurile dobândite până la încheierea contractului sunt supuse regimului legal prevăzut de Codul Familiei.Soţii sunt în drept să determine în contractul matrimonial drepturile şi obligaţiile privind întreţinerea reciprocă şi modul de participare a fiecăruia la veniturile obţinute de fiecare dintre ei şi la cheltuielile comune, bunurile ce vor fi transmise fiecăruia dintre soţi în caz de partaj, precum şi să stabilească alte cauze patrimoniale, inclusiv sancţiuni patrimoniale pentru soţul culpabil de desfacerea căsătoriei."Deci: în primul rând, soţii sunt în drept să determine în contractul matrimonial drepturile şi obligaţiile privind întreţinerea reciprocă. Aceste drepturi şi obligaţii pot fi stabilite pentru perioada căsătoriei şi în caz de divorţ. Contractul matrimonial permite soţilor să rezolve singuri întrebarea cu privire la temeiurile întreţinerii reciproce. De exemplu, în contract ei pot stipula că acela dintre soţi care a fost nevoit, în interesul familiei, să-şi schimbe profesia, să lase lucrul, să se dezică de la cariera profesională (soţia a fost nevoită să abandoneze studiile superioare şi să se dedice în întregime familiei şi educaţiei copiilor), - în caz de divorţ, căpăta de la celălalt soţ întreţinerea necesară pentru a avea posibilitatea de a recupera scăpările în plan profesional.în al doilea rând, soţii sunt în drept să determine modul de participare a fiecăruia la veniturile obţinute de fiecare dintre ei. De regulă prin venituri se înţelege atât sume de bani, cât şi alte mijloace antrenate în circuitul civil. De exemplu, la venituri se referă dividendele de la acţii şi alte hârtii de valoare, procentele de la conturile bancare, plata de arendă etc. în unele cazuri termenul venit se foloseşte în sens mai larg, incluzându-se fructul acestor mijloace (roadă de pe terenul din posesie, vitele ce se înmulţesc etc.)

30

În contractul matrimonial soţii pot schimba ordinea prevăzută de dreptul civil, stabilind, de exemplu, că procentul de pe un cont bancar ce aparţine soţului, este proprietate a ambilor soţi.în al treilea rând, soţii pot determina în contractul matrimonial modul de participare la cheltuielile comune familiale. Cheltuielile familiale prezintă o noţiune destul de largă şi nu sunt detaliate în lege, în practică, prin aceste cheltuieli se subînţeleg acele cheltuieli ce există în familia dată şi care depind, în primul rând, de nivelul de asigurare materială a ei. De asigurarea materială a familiei depinde volumul posibilităţilor şi cel al necesităţilor. Aceste cheltuieli am putea să le grupăm convenţional în următoarele grupe: din prima grupă fac parte cele mai prozaice şi mai necesare cheltuieli curente - plata pentru locuinţă şi servicii comunale pentru transport; întreţinerea automobilului (benzină, arenda garajului); alimentaţie; telefon, telefax, poşta electronică etc.; întreţinerea vilei; a terenului etc. Următoarea grupă de cheltuieli familiale o constituie cheltuielile legate de plata pentru instruire, asigurare medicală, lecuire sanatorială etc. A treia grupă o constituie cheltuielile legate de odihnă, călătorii etc. în a patra grupă sunt incluse aşa - zisele cheltuieli de buzunar, adică acele sume pe care fiecare dintre soţi sunt în drept să le cheltuie după cum consideră necesar.Enumerarea propusă nici pe departe nu epuizează toate formele de cheltuieli familiale şi a fost dată doar cu scopul de a arăta multitudinea lor, pentru ca la alcătuirea contractului matrimonial soţii să se orienteze mai uşor, formulând condiţiile şi modul de participare la aceste cheltuieli. Includerea în contract a acestei prevederi presupune că soţii vor determina, cine şi în ce măsură - parţial ori în întregime - v-a purta povara cheltuielilor familiale cu indicarea sumei care poate fi numită în întregime sau divizată în funcţie de felul cheltuielilor.In al patrulea rând, în contract pot fi indicate bunurile, care vor trece în posesia fiecărui soţ în caz de desfacere a căsătoriei

Soţii ori viitorii soţi sunt în drept să prevadă în contractul matrimonial drepturi şi obligaţii locative ale fiecăruia în caz de divorţ. Printre multitudinea de probleme posibile de ordin locativ ce apar între foştii soţi, cea mai frecventă este problema legată de apariţia şi încetarea dreptului de folosinţă a spaţiului locativ. Este vorba despre locuirea soţilor într-un apartament, casă, odaie care, după lege, este proprietatea unui soţ, ori este arendată printr-un contract încheiat înainte de înregistrarea căsătoriei, în ambele situaţii, al doilea soţ are numai dreptul de a se folosi de spaţiul locativ , proprietar sau arendaş al căruia este primul soţ. Deci, dacă motiv pentru apariţia dreptului de folosinţă a spaţiului locativ este înregistrarea căsătoriei, atunci temei pentru dispariţia acestui drept este desfacerea căsătoriei, în legătură cu aceasta în contractul matrimonial se poate de prevăzut, că odată cu desfacerea căsătoriei, dreptul de folosinţă a spaţiului locativ de către soţul al doilea încetează cu toate consecinţele ce reies din această situaţie şi, în primul rând, cu obligaţia de a elibera locuinţa. Practic, în contractul matrimonial soţii pot indica termenul în care soţul al doilea se obligă să elibereze locuinţa în caz de divorţ.Contractul matrimonial poate fi încheiat cu condiţia de suspendare ori anulare.Contractul se consideră încheiat cu condiţia de suspendare, dacă părţile au prevăzut apariţia drepturilor şi obligaţiilor în funcţie de o situaţie despre care nu se ştie dacă v-a surveni sau nu. De exemplu, în contractul matrimonial soţii au indicat, că în cazul cînd în primii doi ani de căsătorie se naşte primul copil-băiat, dreptul de proprietate asupra automobilului procurat în timpul căsătoriei trece la soţie.Contractul se consideră încheiat cu condiţie de anulare în cazul când soţii au prevăzut încadrarea drepturilor sau obligaţiilor în funcţie de survenirea sau nesurvenirea anumitor condiţii. De exemplu, în contractul matrimonial soţii au prevăzut că, dacă motiv pentru desfacerea căsătoriei v-a fi comportamentul neadecvat al unuia dintre ei (infidelitate conjugală, beţie etc.), atunci împărţirea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei se v-a face reieşind din regimul de cote-părţi şi nu din regimul în devălmăşie a soţilor, iar cota parte a soţului vinovat v-a fi mai mică decât a celuilalt.- Părţile nu sunt în drept să stipuleze în contractul matrimonial clauze care ar afecta capacitatea juridică sau de exerciţiu a soţilor. De exemplu, întreţinerea pe care soţia urmează a o primi de la soţ nu trebuie să fie condiţionată de datoria ei de a lăsa serviciul şi de a se ocupa exclusiv de munca casnică.

- Nu pot fi stipulate în contract şi clauze care ar afecta drepturile şi obligaţiile dintre părinţi şi copiii lor. în conformitate cu art. 74 C.F.:„ Părinţii sunt obligaţi să-şi întreţină copiii minori şi copiii majori inapţi de muncă care necesită sprijin material. Modul de plată a pensiei de întreţinere se determină în baza unui contract încheiat între părinţi sau între părinţi şi copilul major inapt de muncă".

Pe lîngă condiţiile stipulate în art. 29 C.F., mai putem indica ţi alte cerinţe ce trebuie respectate la încheierea contractului matrimonial.Aşa cum copilul nu are drept de proprietate asupra bunurilor părinţilor, iar părinţii - asupra bunurilor copiilor (cu excepţia dreptului la moştenire şi la întreţinere), la încheierea contractului matrimonial trebuie delimitate bunurile soţilor de cele ale copiilor. Depunerile băneşti pe numele copiilor comuni minori, făcute din contul

31

bunurilor soţilor dobândite în timpul căsătoriei, aparţin copiilor şi nu sunt luate în consideraţie la încheierea contractului matrimonial, în particular, copilul este coproprietar al bunurilor primite în dar, moştenite sau dobândite într-un alt mod, şi al tuturor bunurilor procurate din mijloacele lui.Este necesar de subliniat că contractul matrimonial nu determină toate drepturile, dar numai drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor în căsătorie sau în caz de divorţ. Drepturile şi îndatoririle personale dintre soţi nu pot fi obiect al contractului matrimonial. Nu poate fi, de exemplu, stabilită în contract datoria soţilor de a se stima reciproc, de a-şi păstra fidelitate conjugală, de a determina cercul datoriilor casnice pentru fiecare dintre ei etc.

8. Modificarea şi rezilierea contractului matrimonial

"Contractul matrimonial poate fi modificat sau reziliat în orice moment în baza acordului dintre soţi. Acordul privind modificarea sau rezilierea contractului matrimonial se întocmeşte în scris şi se autentifică notarial" (art. 30, alin. l C.F.) în acelaşi timp, nu se admite refuzul unilateral de executare a clauzelor contractului matrimonial, în caz de divirgenţe între soţi cu privire la contractul matrimonial, la cererea unuia dintre soţii, instanţa judecătorească poate modifica sau rezilia contractul matrimonial în modul şi temeiurile prevăzute de Codul civil.

Ca temei de bază pentru modificarea contractului matrimonial poate fi privită încălcarea esenţială a prevederilor contractuale de către o parte. In conformitate cu regula generală este considerată esenţială încălcarea care a adus unei părţi daune considerabile în comparaţie cu prevederile contractului. Prin daună se înţelege orice prejudiciu, inclusiv cel moral, adus părţii. Soţii sunt în drept să prevadă singuri care încălcări ale contractului vor servi ca temei pentru modificarea sau rezilierea contractului matrimonial.Alt temei pentru modificarea sau rezilierea contractului matrimonial poate servi modificarea esenţială a situaţiei din care soţii au reieşit când au încheiat contractul matrimonial. Modificare esenţială a situaţiei se consideră atunci, când situaţia s-a schimbat în aşa măsură, încât, dacă părţile ar fi prevăzut aceasta, atunci ele nu ar fi încheiat contractul matrimonial sau 1-ar fi încheiat în alte condiţii. De exemplu, schimbarea situaţiei materiale familiale poate fi privită ca modificare esenţială a situaţiei din care soţii au reieşit la încheierea contractului matrimonial.Obligaţiile părţilor încetează în funcţie de momentul rezilierii contractului matrimonial. Cu acordul ambilor soţi contractul matrimonial poate fi reziliat din momentul autentificării lui notariale, iar în caz că litigiul este soluţionat în instanţa de judecată - din momentul în care hotărîrea judecătorească rămâne definitivă.Pe lângă cauzele menţionate, clauzele contractului matrimonial se sting din momentul încetării căsătoriei. Excepţii fac acele obligaţii care au fost stipulate în contractul matrimonial anume pentru perioada de după încetarea căsătoriei - obligaţia de întreţinere dintre foştii soţi, obligaţiile legate de împărţirea bunurilor etc.Garantarea drepturilor creditorilor la încheierea, modificarea şi rezilierea contractului matrimonial"Fiecare dintre soţi este obligat să înştiinţeze creditorii săi despre încheierea, modificarea sau rezilierea contractului matrimonial. In cazul neexecutării acestei obligaţii, soţul debitor răspunde pentru obligaţiile sale, indiferent de conţinutul contractului" (art. 32 alin. l C.F.). Această normă are drept scop protejarea drepturilor şi intereselor patrimoniale ale creditorilor, care nu trebuie să sufere în urma încheierii, modificării ori rezilierii contractului matrimonial de către debitor. De exemplu, este posibilă situaţia când unul dintre soţi, care a împrumutat o sumă mare de bani nu se achită la timp cu creditorul şi încheind contractul matrimonial, trece toate bunurile lui în proprietatea celuilalt soţ. Drept urmare, creditorul este lipsit de posibilitatea de a-şi întoarce împrumutul prin urmărirea bunurilor debitorului.

Încetarea şi declararea nulităţii contractului matrimonialClauzele contractului matrimonial se sting din momentul încetării căsătoriei, cu excepţia celor care au fost stipulate pentru perioada de după încetarea căsătoriei (art.31 alin.l.).Contractul matrimonial, în baza temeiurilor prevăzute de codul civil, poate fi declarat nul, total sau parţial, de către instanţa judecătorească. Se consideră nul contractul încheiat cu nerespectarea condiţiilor de valabilitate. La cererea unuia dintre soţi sau a procurorului, instanţa judecătorească este în drept să declare nulitatea, totală sau parţială, a contractului matrimonial, dacă acesta conţine clauze care lezează drepturile şi interesele unuia dintre soţi, ale copiilor minori ori ale altor persoane ocrotite prin lege ( art. 32, alin. 3 C.F.).Nulitatea totală desfiinţează contractul matrimonial şi nu permite ca el să producă vre-un efect chiar din momentul încheierii. Nulitatea parţială desfiinţează numai o parte a contractului matrimonial, celelalte efecte producându-se, întrucât nu contravin legii. Ca urmare a declarării nulităţii contractului matrimonial, fiecare din părţi este obligată să reîntoarcă bunurile primite în conformitate cu prevederile contractului.

32

Tema: 7 Încetarea căsătoriei

1. Temeiurile încetării căsătoriei2. Modalitatea de desfacere a căsătoriei3. Efectele desfacerii căsătoriei4. Momentul încetării căsătoriei

1. Temeiurile încetării căsătoriei

Dreptul familiei prevede atât condiţiile legale de încetare a căsătoriei, cât şi cele de desfacere a ei (divorţ).În sensul stabilităţii familiei, un rol însemnat revine reglementării legale privind divorţul. Divorţul este desfacerea căsătoriei în timpul vieţii soţilor fie printr-o hotărîre judecătorească pronunţată pentru motive temeinice care fac imposibilă continuarea căsătoriei, fie în baza acordului de voinţă al soţilor.

În conformitate cu prevederile articolului 33 din Codul Familiei:"Căsătoria încetează în urma decesului sau a declarării pe cale judecătorească a decesului unuia dintre soţi" (art. 33, alin. l C.F.).

Căsătoria poate înceta prin divorţ (desfacere), în baza cererii unuia sau a ambilor soţi ori a tutorelui soţului declarat incapabil (art. 33, alin. 2 C.F.).Aşa dar, legislaţia face distincţie între încetarea şi desfacerea căsătoriei, încetarea căsătoriei are loc de drept. Temeiuri pentru încetarea căsătoriei sunt:- decesul unuia dintre soţi şi- declararea pe cale judecătorească a decesului unuia dintre soţi.

Decesul unuia dintre soţi este modul firesc de încetare a căsătoriei. Deşi căsătoria încetează pentru viitor, unele efecte ale acesteia se menţin şi după această dată. Astfel:a) Soţul supraveţuitor care a luat la încheierea căsătoriei numele celuilalt soţ îl menţine şi după încetarea acesteia;b) Capacitatea de exerciţiu deplină, dobândită de soţul supraveţuitor, în urma încheierii căsătoriei cu soţul care decedează, i se menţine acestuia;c) încetează proprietatea comună devălmaşă a soţilor;d) La moartea unui soţ, celălalt soţ dobândeşte dreptul la moştenire.

Declararea pe cale judecătorească a decesului unuia dintre soţi este alt mod de încetare a căsătoriei, care produce aceleaşi efecte ca şi moartea fizică. Declararea morţii şi a efectelor apariţiei sau descoperirii locului de aflare a soţului declarat mort este reglementată de art. 254 şi 255 C.P..C. Data morţii se consideră aceea stabilită prin hotărîrea judecătorească declarativă de moarte. Ca urmare a declarării morţii unuia dintre soţi prin hotărîre judecătorească, căsătoria încheiată se consideră încetată prin deces, iar celălalt soţ este liber de a se recăsători. La apariţia soţului declarat mort, instanţa de judecată anulează printr-o nouă hotărâre hotărârea pe care a dat-o anterior. Această hotărâre constituie un temei pentru anularea înscrierii morţii cetăţeanului respectiv în registrul actelor stării civile.

Ce se întâmplă, dacă între timp celălalt soţ a încheiat o nouă căsătorie? în acest caz pot fi deosebite două situaţii:a) Soţul care s-a recăsătorit a fost de bună-credinţă, adică nu a ştiut că cel declarat mort trăieşte, în această situaţie, cu toate că hotărârea de anulare a hotărârii declarative de moarte produce efecte retroactive şi soţul recăsătorit ar urma să fie considerat că a încheiat cea de-a doua căsătorie în timp ce era deja căsătorit cu o altă persoană, legea dă preferinţă celei de-a doua căsătorii, care există în fapt. Prima căsătorie se desface de la data încheierii celei de-a doua căsătorii;b) Soţul care s-a recăsătorit a fost de rea-credinţă, adică a ştiut că cel declarat mort este în viaţă, în această situaţie, noua căsătorie se consideră încheiată cu încălcarea prevederilor art. 15 C.F. şi este lovită de nulitate.

În conformitate cu art. 41 din Legea privind actele de stare civilă, temeiurile pentru înregistrarea divorţului (desfacerii căsătoriei) sunt:a) declaraţia comună a soţilor privind divorţul - dacă aceştia nu au copii minori comuni;b) declaraţia unuia dintre soţi privind divorţul şi hotărârea (sentinţa) judecătorească - dacă celălalt soţ este:- declarat incapabil sau dispărut;- condamnat la privaţiune de libertate pe un termen mai mare de 3 ani;c) hotărârea instanţei judecătoreşti cu privire la desfacerea căsătoriei.

33

2. Modalitatea de desfacere a căsătorieiAşa cum temeiurile pentru desfacerea căsătoriei sunt diferite, diferite sunt şi modalităţile de desfacere a

ei.În primul rând, în anumite situaţii sunt limitate drepturile soţului de a cere desfacerea căsătoriei.

Astfel, în lipsa acordului soţiei, soţul nu poate cere desfacerea căsătoriei în timpul gravidităţii acesteia şi timp de un an după naşterea copilului, dacă acesta s-a născut viu şi trăieşte (art. 34, C.F.).

În al doilea rând, în anumite situaţii este prevăzută desfacerea căsătoriei la oficiul de stare civilă şi anume: "în cazurile în care există acordul comun al soţilor care nu au copii minori comuni sau înfiaţi de ambii soţi, în cazurile când între aceştia nu există litigii referitoare la partaj sau la întreţinerea soţului inapt de muncă, căsătoria poate fi desfăcută de către oficiul de stare civilă, în a cărui rază teritorială se află domiciliul unuia dintre soţi, cu participarea obligatorie a ambilor soţi (art. 36, alin.l,C.F.).La oficiul de stare civilă poate fi desfăcută căsătoria, la cererea unuia dintre soţi, în următoarele cazuri:a) dacă celălalt soţ a fost recunoscut incapabil;b) dacă celălalt soţ a fost declarat dispărut;c) dacă celălalt soţ a fost condamnat la privaţiune de libertate pe un termen mai mare de trei ani (art. 36, alin. 2 C.F.).Desfacerea căsătoriei şi eliberarea certificatului de divorţ au loc după expirarea termenului de o lună din ziua depunerii cererii de divorţ.

În al treilea rând, în cazul apariţiei litigiilor între soţi cu privire la copii, la partaj sau la întreţinerea soţului inapt de muncă, care necesită sprijin material, desfacerea căsătoriei se face pe cale judecătorească (art. 36, alin. 4 C.F.).

Dacă după desfacerea căsătoriei de către oficiul de stare civilă între soţi apar litigii referitoare la partaj, la întreţinerea copiilor minori sau a soţului inapt de muncă, acestea se vor soluţiona pe cale judecătorească (art. 36, alin. 5 C.F.).

Desfacerea căsătoriei la oficiul de stare civilăIn situaţia în care desfacerea căsătoriei este de competenţa oficiului de stare civilă, înregistrarea divorţului are loc la oficiul stare civilă în a cărui rază teritorială îşi au domiciliul ambii sau numai unul dintre soţi, ori la oficiul stare civilă în care a fost înregistrată căsătoria.

Soţii, care nu au copii minori comuni sau înfiaţi de ambii, în cazurile cînd între ei nu există litigii referitoare la partaj sau la întreţinerea soţului inapt de muncă, depun la oficiul stare civilă o declaraţie comună de divorţ. Primind declaraţia de divorţ, funcţionarul oficiului stare civilă este obligat să prevină soţii că absenţa nemotivată a unuia dintre ei la înregistrarea divorţului nu împiedică desfacerea căsătoriei. In declaraţia de divorţ se înscriu următoarele date:- numele de familie, prenumele, data şi locul naşterii, cetăţenia, domiciliul fiecăruia dintre soţi;- numele de familie de până la căsătorie al fiecăruia dintre soţi;- numele de familie la care se pretinde după desfacerea căsătorieipentru soţul care şi-a schimbat numele de familie la încheierea acestei căsătorii;- datele privind căsătoria, cu referire la actul de căsătorie respectiv;- datele de identificare ale actelor de identitate ale soţilor;- data depunerii declaraţiei.Divorţul se înregistrează în prezenţa ambilor sau a unuia dintre soţi, la expirarea termenului de o lună de la data depunerii declaraţiei.

În cazurile în care unul dintre soţi a fost declarat incapabil, dispărut sau a fost condamnat la privaţiune de libertate pe un termen mai mare de 3 ani, declaraţia de divorţ se depune de către soţul care solicită desfacerea căsătoriei, în declaraţia de divorţ se indică:- numele de familie, prenumele, data şi locul naşterii, cetăţenia, domiciliul solicitantului;- temeiurile divorţului prevăzute de lege;- numele de familie, prenumele, data şi locul naşterii, cetăţenia, ultimul domiciliu al celuilalt soţ;- datele privind căsătoria, cu referire la actul de căsătorie respectiv;- numele de familie la care pretinde solicitantul după divorţ;- datele de identificare ale actului de identitate al solicitantului;- domiciliul tutorelui soţului incapabil, al tutorelui averii soţului, declarat dispărut, sau locul aflării (localitatea şi denumirea penitenciarului) soţului condamnat;- data depunerii declaraţiei.

34

La declaraţia de divorţ se anexează hotărârea (sentinţa) instanţei judecătoreşti, precum şi certificatul de căsătorie (dacă solicitantul îl are în posesie).

Înregistrarea divorţului va avea loc în prezenţa solicitantului, la expirarea termenului de o lună de la data depunerii declaraţiei de divorţ.Oficiul stare civilă va comunica , în termen de 3 zile, tutorelui soţului incapabil, tutorelui averii soţului declarat dispărut (iar în cazul în care nu este numit tutorele - autorităţii tutelare) sau soţului care îşi ispăşeşte pedeapsa despre declaraţia de divorţ înaintată şi data stabilită pentru înregistrarea divorţului.

Desfacerea căsătoriei de către instanţa judecătoreascăSituaţiile în care desfacerea căsătoriei are loc pe cale judecătorească sunt prevăzute în art. 37, C.F. în

conformitate cu aceste prevederi, dacă soţii au copii minori comuni, sau în lipsa acordului la divorţ al unuia dintre soţi, desfacerea căsătoriei are loc pe cale judecătorească.Desfacerea căsătoriei are loc pe cale judecătorească şi în cazurile când există acordul la divorţ al ambilor soţi, însă unul dintre ei refuză să se prezinte la oficiul de stare civilă pentru soluţionarea problemei.Potrivit competenţei în materie, toate procesele privind raporturile juridice de familie în primă instanţă se judecă de către judecătoriile de sector şi municipale , iar acţiunea se intentează la instanţa domiciliului pârâtului.Cererea de divorţ se depune la instanţă în scris. Ea trebuie să cuprindă:- denumirea instanţei, căreia îi este adresată;- numele reclamantului şi domiciliul lui;- numele pârâtului şi domiciliul lui;- arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea, precum şi a dovezilor pe care se sprijină fiecare pretenţie. Cînd se cere dovadă cu martori, se arată numele, prenumele şi domiciliul martorilor;- numele copiilor minori născuţi din căsătorie sau înfiaţi de ambii soţi;- pretenţiile reclamantului;- enumerarea documentelor anexate la cerere.La cerere se vor anexa copii legalizate de pe certificatul de căsătorie şi de pe certificatul de naştere al copiilor minori. Prin cererea de divorţ , soţul respectiv mai poate solicita să i se încredinţeze copiii minori şi să se fixeze contribuţia celuilalt soţ pentru întreţinerea acestuia.

Deoarece legiuitorul nu a făcut o enumerare a motivelor de divorţ, instanţele de judecată sunt cele care în funcţie de situaţiile apărute în practică pot aprecia temeinicia motivelor invocare, dacă ele într-adevăt au vătămat raporturile dintre soţi în aşa măsură, încât convieţuirea de mai departe nu mai este posibilă, în practica judecătorească au fost recunoscute drept motive temeinice de divorţ următoarele situaţii:- soţul (soţia) pârât (pârâtă) suferă de alienaţie mintală sau de debilitate mintală cronică, ori de o boală gravă şi incurabilă, survenită înainte sau în timpul căsătoriei;- nepotriviri de ordin fiziologic, care afectează raporturile conjugale;- comportarea imorală a unuia dintre soţi, care, chiar în locuinţa comună, trăieşte în concubinaj cu o altă persoană;- despărţirea în fapt a soţilor, precum şi refuzul nejustificat al unuia dintre ei de a locui împreună cu celălalt. Pentru a fi considerat motiv temeinic de divorţ, despărţirea în fapt trebuie să aibă caracter definitiv, iar refuzul convieţuirii să-i fie imputabil soţului pârât, aspecte de natură să facă imposibilă continuarea căsătoriei pentru soţul reclamant;- soţul pârât şi-a părăsit soţia, stabilindu-se cu traiul în străinătate;- soţul pârât a fost condamnat pentru tentativă sau complicitate la tentativă de omor împotriva soţului reclamant, instigare de omor împotriva acestuia, îi vătăma grav integritatea corporală, sau a fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni privitoare la viaţa sexuală;- soţul pârât a fost condamnat pentru una sau mai multe infracţiuni săvârşite cu intenţie, altele decât cele prevăzute mai sus, să execute o pedeapsă cu închisoare de cel puţin 3 ani, pe care o execută sau urmează să o execute;- neândeplinirea obligaţiilor conjugale chiar în condiţiile în care traiul în comun nu a fost întrerupt;- alcoolismul, care determină degradarea morală a soţului care are acest viciu etc.

Dacă în procesul examinării cererii de desfacere a căsătoriei, unul dintre soţi nu-şi dă acordul la divorţ, instanţa judecătorească va amâna examinarea cauzei, stabilind un termen de împăcare de la o lună la 6 luni.Dacă măsurile de împăcare nu au dat efecte şi soţii continuă să insiste asupra divorţului, instanţa judecătorească va satisface cererea respectivă.

35

Pe baza hotărârii judecătoreşti privind desfacerea căsătoriei de către oficiul stare civilă din raza teritorială a instanţei judecătoreşti respective, atât la cererea foştilor soţi (a unuia dintre ei), cât şi în lipsa acestora, se întocmeşte actul de divorţ.

3. Efectele desfacerii căsătorieiDesfacerea căsătoriei produce efecte pentru viitor şi nu pentru trecut. Prin efecte ale desfacerii căsătoriei

se înţeleg acele consecinţe pe care le produce divorţul cu privire la relaţiile personale şi patrimoniale atât dintre foştii soţi, cât şi dintre părinţi şi copii.

Efectele divorţului cu privire la relaţiile personale dintre soţi.Odată cu desfacerea căsătoriei încetează pentru viitor calitatea de soţ. Soţii devin foşti soţi, independenţi unul faţă de celălalt. Fiecare dintre soţii divorţaţi este în drept să se recăsătorească, după cum se pot recăsători între ei.Ca urmare a încetării calităţii de soţ, încetează obligaţia de sprijin moral, la fel nu mai există obligaţia de fidelitate, drepturile şi obligaţiile conjugale.În cazul în care divorţul are loc mai înainte de împlinirea vârstei de 18 ani de către unul dintre soţi, nu se pierde capacitatea deplină de exerciţiu, dobândită de către acel soţ, odată cu încheierea căsătoriei.Soţul care şi-a schimbat numele de familie la încheierea căsătoriei, luând numele de familie al celuilalt soţ sau un nume de familie dublu prin conexare, are dreptul să-şi menţină acest nume şi după desfacerea căsătoriei sau să revină la numele de familie de până la căsătorie, indiferent de temeiurile desfacerii acesteia. Decizia sa o va comunica în ziua întocmirii sau completării actului de divorţ.

În actul de divorţ se înscriu: data întocmirii actului şi numărul de ordine al acestuia; denumirea oficiului stare civilă care a înregistrat divorţul; numele de familie până la şi după divorţ, prenumele, locul şi data naşterii, cetăţenia, naţionalitatea, domiciliul fiecăruia dintre foştii soţi; datele de identificare ale actului pe baza căruia are loc desfacerea căsătoriei; data desfacerii căsătoriei; datele de identificare ale actelor de identitate ale foştilor soţi; seria şi numărul certificatului de divorţ eliberat.Certificatul de divorţ se eliberează fiecărui soţ aparte.Efectele căsătoriei cu privire la relaţiile patrimoniale dintre soţi. La desfacerea căsătoriei, soţii pot prezenta instanţei judecătoreşti un acord privind împărţirea bunurilor lor proprietate în devălmăşie şi plata pensiei de întreţinere a copiilor şi soţului inapt de muncă ce necesită sprijin material, indicând mărimea acesteia, precum şi privind determinarea părintelui împreună cu care vor locui copiii minori comuni (art.38, alin.l, C.F.). Se înţelege că anume calea împărţirii bunurilor prin învoiala soţilor este cea mai rezonabilă. Totuşi, instanţa de judecată este datoare de a verifica învoiala prezentată, cu privire la împărţirea proprietăţii în devălmăşie a soţilor, pentru ca aceasta să nu ascundă scopuri ilicite: uşurarea divorţului; fraudarea drepturilor creditorilor etc.

Învoiala soţilor poate avea ca obiect fie numai stabilirea întinderii drepturilor fiecăruia dintre soţi asupra bunurilor comune, fie determinarea în natură a lucrurilor pe care urmează să le primească fiecare. Soţii pot conveni să împartă fie toate bunurile comune, fie numai o parte din ele.

În cazul în care există copii minori se pune problema încredinţării acestora.În cazul lipsei unui acord între soţi, prevăzut la alin.l, art. 38, C.F., sau dacă se va dovedi că acordul

lezează drepturile şi interesele copiilor minori, sau ale unuia dintre soţi, instanţa judecătorească este obligată:a) să împartă, la cererea soţilor (a unuia dintre ei), bunurile lor proprietate în devălmăşie;b) să determine care dintre părinţi va plăti pensia de întreţinere a copiilor minori şi mărimea acesteia;c) să stabilească, la cererea soţului inapt de muncă, care are dreptul la pensia de întreţinere de la celălalt soţ, mărimea şi modul de plată a acestei pensii;d) să stabilească cu cine dintre părinţi vor locui copiii minori după divorţ.Litigiile, altele decât cele expuse mai sus, nu pot fi soluţionate în procesul de desfacere a căsătoriei, cu excepţia acţiunii de contestare a paternităţii la cererea soţului.Dacă, la împărţirea bunurilor proprietate în devălmăşie a soţilor, vor fi atinse interesele persoanelor terţe, instanţa judecătorească va dispune examinarea cererii respective într-un proces aparte.

5. Momentul încetării căsătorieiÎn cazul desfacerii căsătoriei la oficiul de stare civilă, aceasta încetează din ziua înregistrării divorţului.

Desfacerea căsătoriei şi eliberarea certificatului de divorţ au loc după expirarea termenului de o lună din ziua depunerii cererii de divorţ. La data stabilită, funcţionarul oficiului stare civilă, în prezenţa ambilor sau a unuia dintre soţi, completează actul de divorţ şi îl elibirează ambilor soţi.In cazul desfacerii căsătoriei pe cale judecătorească, căsătoria încetează din ziua când hotărîrea instanţei judecătoreşti a rămas definitivă.

36

Soţii nu au dreptul să încheie o nouă căsătorie până la obţinerea certificatului de divorţ de la oficiul de stare civilă, în a cărui rază teritorială se află domiciliul acestora.Instanţa judecătorească este obligată să transmită, în termen de 3 zile de la data cînd hotărârea privind desfacerea căsătoriei a rămas definitivă, o copie a acesteia oficiului de stare civilă din raza ei teritorială.

Restabilirea căsătoriei în cazul apariţiei soţului declarat decedat sau dispărut.În cazul apariţiei soţului declarat în modul stabilit de lege, decedat sau dispărut, şi anulării hotărîrii

respective a instanţei judecătoreşti, oficiul de stare civilă poate restabili căsătoria respectivă, la cererea comună a soţilor, dacă celălalt soţ nu a încheiat o nouă căsătorie.în cazul restabilirii căsătoriei, se consideră că aceasta nu a fost întreruptă. Bunurile dobândite în perioada de absenţă a unuia dintre soţi, aparţin soţului care le-a dobândit.

Tema:8. Declararea nulităţii căsătoriei

1. Definiţia şi clasificarea nulităţii căsătoriei2. Declararea nulităţii căsătoriei3. Împrejurările care înlătură nulitatea căsătoriei4. Consecinţele de declarare a nulităţii căsătoriei

T) Definiţia şi clasificarea nulităţii căsătoriei

Datorită importanţei actului căsătoriei şi a gravităţii deosebite a consecinţelor pe care le implică desfiinţarea ei, dreptul familiei conţine dispoziţii derogatorii de la dreptul comun al actelor juridice. Aceste dispoziţii derogatorii se referă şi la cauzele de nulitate şi efectele acesteia.

În dreptul civil întâlnim definiţia nulităţii ca fiind acea sancţiune civilă îndreptată împotriva efectelor convenţiei încheiate cu nerespectarea condiţiilor de validitate cerute de lege.

Convenţia sancţionată cu nulitate este lipsită de efecte juridice. Ea există în mod material, însă nu produce efecte juridice. Regula generală despre nulitatea convenţiei este formulată în felul următor: este nulă convenţia care nu corespunde prevederilor legii.Într-o altă accepţiune, nulitatea este definită ca fiind sancţiunea civilă ce intervine în cazul încheierii unor acte juridice cu nerespectarea condiţiilor de fond şi de formă impuse de lege.” Conform aceleiaşi accepţiuni, nulitatea actului juridic civil desemnează consecinţele nerespectării condiţiilor esenţiale (de valabilitate) ale actului juridic, la încheierea acestuia. Actul juridic sancţionat cu nulitate este lipsit de efectele juridice în vederea cărora a fost încheiat.

Nulitatea căsătoriei, deci, în temeiul definiţiei oferite de dreptul civil, intervine ca sancţiune care se aplică actului juridic al căsătoriei, când acesta s-a încheiat cu nerespectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege.Clasificarea nulităţii căsătoriei poate fi făcută în funcţie deurmătoarele criterii:a) în funcţie de clasificarea utilizată în dreptul civil;b) în funcţie de consacrarea legislativă.

În funcţie de clasificarea utilizată în dreptul civil, nulitatea căsătoriei poate fi absolută – care sancţionează încheierea actului juridic de căsătorie cu nerespectarea dispoziţiilor legale, încălcări care aduc atingere intereselor generale ale societăţii, şi relativă – care sancţionează căsătoria încheiată prin vicierea consimţământului unuia dintre viitorii soţi.

În funcţie de consacrarea legislativă, nulităţile se clasifică în nulităţi exprese – nulităţi expres prevăzute de Codul familiei sau de alte acte legislative şi nulităţi virtuale – nulităţi care rezultă, în mod implicit, din dispoziţiile Codului familiei.În ceea ce priveşte distincţia dintre aceste feluri de nulităţi există unele deosebiri faţă de dreptul comun. Astfel, în unele cazuri, în interesul menţinerii căsătoriei, aceasta poate fi confirmată, chiar dacă este vorba de nulitatea absolută. Tot astfel, în cazul căsătoriei putative, efectul retroactiv al nulităţii căsătoriei este înlăturat în privinţa soţului de bună credinţă.

2. Declararea nulităţii căsătorieiDeclararea nulităţii căsătoriei, după cum reiese din capitolul 8 al Codului familei, se face de către

instanţa de judecată. Dreptul de a cere declararea nulităţii căsătoriei, în conformitate cu art. 42, C.F. îl au următoarele persoane:

37

a) soţul minor, părinţii lui (tutorii), autoritatea tutelară sau procurorul, dacă căsătoria a fost încheiată de o persoană care nu a atins vârsta matrimonială şi această vârstă nu a fost redusă în modul stabilit. După atingerea de către soţul minor a vârstei de 18 ani, dreptul de a cere declararea nulităţii căsătoriei îi aparţine numai lui;

b) soţul ale cărui drepturi au fost încălcate prin încheierea căsătoriei, precum şi procurorul în cazurile viciului de consimţământ;

c) soţul care nu a ştiut despre existenţa impedimentelor la căsătorie, tutorele soţului declarat incapabil, soţul din căsătoria precedentă nedesfacută, alte persoane ale căror drepturi şi interese au fost lezate în urma căsătoriei încheiate cu încălcarea prevederilor art. 15, precum şi autoritatea tutelară sau procurorul, în cazurile menţionate mai sus;

d) soţul de bună-credinţă şi procurorul, în cazul în care a fost încheiată o căsătorie fictivă.Examinarea cererii privind declararea nulităţii căsătoriei încheiate cu un minor care nu a atins vârsta matrimonială sau cu o persoană declarată incapabilă are loc cu participarea obligatorie a reprezentantului autorităţii tutelare.Instanţa judecătorească va declara nulă căsătoria dacă aceasta:a) a fost încheiată cu încălcarea prevederilor art.l l, 13, 14 sau 15;b) a fost încheiată când soţii sau unul dintre ei nu a avut intenţia de a crea o familie (căsătorie fictivă).Pentru încheierea căsătoriei, după cum este prevăzut în art. art. 11, 13 şi 14 ale C.F., este necesar consimţământul reciproc, neviciat, exprimat personal şi necondiţionat, al bărbatului şi femeii care se căsătoresc, precum şi atingerea de către ei a vârstei matrimoniale. De asemenea, persoanele care doresc să se căsătorească sunt obligate să se informeze reciproc despre starea sănătăţii lor, încălcarea uneia din aceste condiţii legale de încheiere a căsătoriei implică declararea nulităţii căsătoriei. Căsătoriile se pot încheia numai dacă nu există impedimente la încheierea ei. Impedimentele la căsătorie sunt evidenţiate expres în art. 15, C.F. Existenţa impedimentelor la căsătorie duce la declararea nulităţii ei.O simplă enumerare a cazurilor în care încheierea actului de căsătorie este sancţionată cu nulitatea absolută poate fi următoarea:Căsătoria a fost încheiatăa) cu încălcarea dispoziţiilor legale cu privire la vârsta matrimonială;b) fără consimţământul reciproc al viitorilor soţi;c) de o persoană care era deja căsătorită;d) între persoane care sunt rude în linie dreaptă până la al IV-lea grad inclusiv;e) între adoptator şi adoptat; între adoptat şi rudă a adoptatorului pe linie dreaptă, până la al doilea grad inclusiv;f) între curator şi persoana minoră aflată sub curatela acestuia, în perioada curatele!;g) între persoane dintre care cel puţin una a fost lipsită de capacitatea de exerciţiu; h) între persoane condamnate la privaţiune de libertate în perioada când ambele îşi ispăşesc pedeapsa; i) între persoane de acelaşi sex.Nulitatea relativă intervine în cazul viciilor de consimţământ: eroarea, dar numai asupra identităţii fizice a celuilalt soţ, dolul şi violenţa.Căsătoria declarată nulă se consideră ca atare din momentul încheierii ei.Instanţa judecătorească este obligată să transmită, în termen de 3 zile de la data când hotărârea privind declararea nulităţii căsătoriei a rămas definitivă, o copie a acesteia oficiului de stare civilă din raza teritorială a instanţei judecătoreşti.În baza hotărârii judecătoreşti privind declararea nulităţii actului de încheiere a căsătoriei, oficiul stare civilă face menţiunea cu privire la modificările intervenite în starea civilă a soţilor în actul şi certificatul de căsătorie.

T) Împrejurările care înlătură nulitatea căsătorieiInstanţa judecătorească poate recunoaşte valabilă căsătoria dacă, în momentul examinării cauzei de

nulitate, împrejurările care împiedicau încheierea acesteia au dispărut. Aceste împrejurări pot fi diferite în fiecare situaţie în parte.Astfel, deşi căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor legale cu privire la vârsta matrimonială este o nulitate absolută, se întâlnesc, totuşi, împrejurări care înlătură nulitatea căsătoriei. Aceste situaţii sunt:a) Dacă soţul care nu avea vârsta legală pentru căsătorie a împlinit-o între timp, adică până la constatarea nulităţii;

38

b) Dacă soţia a dat naştere, până la constatarea nulităţii, unui copil, în această situaţie trebuie apărat interesul copilului născut. Acesta urmează să fie crescut şi educat în cadrul familiei. De fapt, naşterea copilului demonstrează că părinţii au atins vârsta pubertăţii;c) Dacă în aceeaşi perioadă de timp soţia a rămas însărcinată. Şi în această situaţie înlăturarea nulităţii se justifică prin considerentele menţionate mai sus.

În ultimile două situaţii nu se face diferenţierea, dacă soţul sau soţia nu a împlinit vârsta matrimonială.Nulitatea absolută ce apare la încheierea căsătoriei de către o persoană care este deja căsătorită are ca scop apărarea principiului monogamici. O situaţie deosebită este aceea la care se referă art. 40, C.F. pentru cazul, când soţul declarat mort sau dispărut pe cale judecătotească se reîntoarce iar celălalt soţ este deja căsătorit. S-ar putea concepe că prima căsătorie este cea valabilă, deoarece a fost desfăcută printr-o hotărâre judecătorească, ulterior anulată, cu efect retroactiv, astfel că cea de-a doua căsătorie este lovită de nulitate pentru bigamie. Această soluţie ar fi nedreaptă pentru soţii din cea de-a doua căsătorie, care au fost de bună credinţă la încheierea ei, neştiind că cel declarat mort este în viaţă şi au avut în sprijinul lor hotărârea judecătorească declarativă de moarte. Situaţia copiilor din cea de-a doua căsătorie ar fi, de asemenea, nedreaptă. Se poate concepe şi soluţia după care ce-a de-a doua căsătorie este valabilă, deoarece prima căsătorie a încetat în fapt pentru o lungă perioadă, iar efectul retroactiv al anulării hotărârii declarative de moarte nu poate să nu ţină seama de anumite realităţi, adică încheierea noii căsătorii şi, eventual copiii rezultaţi din aceasta. Aşa cum legea nu distinge, hotărârea instanţei de judecată depinde de circumstanţele concrete pentru fiecare caz în parte.

Căsătoria, încheiată în vederea realizării unor efecte secundare căsătoriei sau pentru fraudarea legii fără a deosebi dacă acest scop a fost urmărit de ambii sau de un singur soţ, este considerată fictivă şi este sancţionată prin nulitate absolută. Nulitatea căsătoriei se va declara numai dacă căsătoria într-adevăr este fictivă. Dacă, însă, în cazul conveţuirii soţilor dispar acele cauze care duceau la nulitate, din motive că între soţi se stabilesc raporturi personale şi patrimoniale specifice căsătoriei, nulitatea căsătoriei poate fi înlăturată.

În cazul viciilor de consimţământ: eroarea asupra identităţii fizice a celuilalt soţ, dolul şi violenţa, căsătoria este sancţionată de nulitate relativă. Este anulată căsătoria încheiată în prezenţa erorii privind starea sănătăţii, eroare provocată de către unul dintre soţi prin mijloace viclene. Malformaţia care nu constituie o nediferenţiere de sex dar are caracterul unei maladii, ce nu a fost cunoscută de celălalt soţ, constituie o cauză de nulitate relativă. S-a decis, că ascunderea bolii de către soţie, care nu poate avea copii, este dol prin reticenţă. De asemenea, ascunderea stării de graviditate este un motiv legal de anulare a căsătoriei. Cu toate acestea, faptul necunoaşterii de către reclamant, la data încheierii căsătoriei cu pârâta, că aceasta este însărcinată, nu constituie un motiv de anulare a căsătoriei, neputând fi vorba de vicierea consimţământului prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ, din moment ce s-a vrut ca pârâta să fie cea cu care să se încheie căsătoria.Instanţa judecătorească este în drept să respingă cererea de declarare a nulităţii căsătoriei în cazurile când aceasta a fost încheiată de către un minor care nu a atins vârsta matrimonială, dacă aceasta o cer interesele minorului sau dacă nu există acordul lui pentru încetarea căsătoriei.Căsătoria nu poate fi declarată nulă după desfacerea ei, cu excepţia cazurilor când a fost încheiată între rude a căror căsătorie este interzisă sau de către o persoană care, la momentul înregistrării căsătoriei, se află într-o altă căsătorie.

T) Consecinţele de declarare a nulităţii căsătorieiDupă cum deja a fost menţionat, căsătoria poate fi declarată nulă numai prin hotărâre judecătorească. Căsătoria declarată nulă de către instanţa judecătorească se consideră ca atare din ziua încheierii ei şi nu dă naştere la drepturi şi obligaţii între soţi

Aşa cum căsătoria se consideră ca şi cum nu s-ar fi încheiat, din punct de vedere juridic, soţii tot sunt consideraţi că nu au fost căsătoriţi niciodată între ei. Drept rezultat, soţii nu au avut obligaţii rezultând din situaţia de căsătoriţi, ei se pot căsători, fiecare cu altcineva, sau chiar între ei, dacă între timp a dispărut cauza de nulitate.Bunurile procurate în comun de către persoanele a căror căsătorie a fost declarată nulă, aparţin acestora cu drept de proprietate în diviziune, iar contractul matrimonial se consideră nul.

În cazul în care căsătoria este declarată nulă:a) instanţa judecătorească, la cererea soţului de bună-credinţă, este în drept să-1 oblige pe celălalt soţ la plata pensiei de întreţinere, să aplice, la împărţirea bunurilor dobândite în comun până la declararea nulităţii căsătoriei, regulile stabilite precum şi să recunoască valabil, total sau parţial, contractul matrimonial;b) soţul de bună-credinţă este în drept să ceară, în modul stabilit de legislaţia civilă, repararea prejudiciului moral şi material cauzat.

39

Soţul de bună-credinţă, după declararea nulităţii căsătoriei, este în drept să păstreze numele de familie ales la încheierea acesteia.Declararea nulităţii căsătoriei nu afectează drepturile copiilor născuţi din această căsătorie. De aceea, constatând nulitatea căsătoriei, instanţa de judecată trebuie să dispună căruia dintre soţi urmează să-i fie încredinţaţi copiii, ascultând în această privinţă pe părinţi, autoritatea tutelară şi pe copii, dacă aceştia au împlinit 10 ani; totodată instanţa va stabili şi contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională, aplicându-se, prin asemănare, dispoziţiile privitoare la divorţ.

Tema: 9. Rudenia (filiaţia) şi afinitatea . Relaţiile juridice dintre copiiI şi părinţi1. Definiţia rudeniei. Felurile rudeniei2. Atestarea provenienţii copilului3. Drepturile copiilor minori4. Drepturile şi obligaţiile părinţilor

1. Definiţia şi felurile rudeniei.Rudenia este legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că

mai multe persoane au un ascendent comun. In primul caz, rudenia este in linie dreaptă, iar în al doilea caz in linie colaterală, (art.45, alin. L, C.F.).

Dacă legătura dintre două sau mai multe persoane care descind unele din altele, cum sunt, de exemplu, tatăl, fiul, nepotul de fiu, sau care, fără a descinde unele din altele, au un ascendent comun, cum sunt, de exemplu, fraţii între ei, verii primari, între ei este o legătură de sânge, atunci rudenia se numeşte firească. Deci, rudenia firească se întemeiază pe faptul naşterii.

În afară de rudenia bazată pe legătura de sânge există şi rudenia care rezultă din adopţie, în literatura de specialitate, rudenia ce rezultă din adopţie se mai numeşte rudenie civilă, în acest caz, legătura de rudenie nu se mai întemeiază pe comunitatea de sânge.Şirul de persoane între care există rudenia se numeşte linia de rudenie. Ea se poate prezenta sub două forme: dreaptă (directă) si colaterală.Legătura de rudenie dintre persoane care descind unele din altele, fie în mod nemijlocit, în sensul că o persoană este copilul celeilalte, fie în mod mijlocit, indirect, în sensul că persoanele respective nu sunt născute una din alta, dar între ele există un şir neîntrerupt de naşteri, un şir neîntrerupt de persoane între care s-a stabilit, prin faptul naşterii, legătura de la părinte la copil, se numeşte rudenie în linie dreaptă (directă). Sunt rude în linie dreaptă tatăl, fiul, nepotul de fiu.Rudenia în linie dreaptă poate fi ascendentă (suitoare) sau descendentă (coborâtoare). Prima este aceea care leagă o persoană cu cei din care coboară )de exemplu, plecând de la copil spre părinţi, bunici), iar cea de-a doua leagă o persoană cu acei care coboară din aceasta )de exemplu, plecând de la părinţi spre copil, nepot de fiu).Legătura de rudenie dintre două persoane care, fără a descinde una din alta, au un ascendent comun, se numeşte rudenie în linie colaterală. Astfel, de exemplu, fraţii între ei, verii primari între ei sunt rude în linie colaterală

In cazul în care concepţia sau naşterea unei persoane, temei de rudenie, se situează în cadru căsătoriei părinţilor săi, filiaţia este din căsătorie. Rudenia bazată pe această filiaţie se numeşte din căsătorie. Ce este filiaţia? În literatura de specialitate întâlnim lămurirea noţiunii de filiaţie în sens larg şi în sens resrtrâns. Astfel, în sens larg filiaţia desemnează un şir neîntrerupt de naşteri care leagă o persoană de un strămoş al ei, în sens restrîns, filiaţia este raportul de descendenţă dintre un copil şi fiecare din părinţii lui. Filiaţia se întemeiază pe legătura de sînge dintre copil şi părinţi, care rezultă din faptul naşterii şi cel al concepţiei, în Codul familiei din republica noastră în sensul de filiaţie se foloseşte termenul de provenienţă.

În cazul în care atât concepţia, cât şi naşterea unei persoane intervin fără ca părinţii acesteia să fie căsătoriţi, filiaţia este din afara căsătoriei. Rudenia bazată pe această filiaţie este din afara căsătoriei.Dreptul nostru acordă aceiaşi ocrotire rudeniei din căsătorie şi aceleia din afara căsătoriei. Copiii născuţi în afara căsătoriei au aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de părinţii şi rudele lor ca şi cei născuţi de la persoane căsătorite (art. 50 C.F.).În cadrul unei familii, o persoană poate avea calitatea se soţ, rudă, afin (afinitatea fiind in rezultat al căsătoriei şi al rudeniei). Prin urmare, rudenia alcătuieşte numai unul din izvoarele relaţiilor de familie. Aşa cum familia are o accepţiune specială în materie de proprietate, în materia unor convenţii internaţionale etc., reiese că ea nu se întemeiază numai pe căsătorie, rudenie şi afinitate, ci şi pe unele fapte.Art. 45, alin. 2, C.F. prevede: „Gradul de rudenie se stabileşte prin numărul de naşteri”. Aşa dar, distanţa între rude se măsoară cu ajutorul gradului de rudenie. Acest grad se stabileşte după numărul naşterilor intervenite, adică al generaţiilor. Stabilirea gradului de rudenie se face diferit după felul liniei de rudenie.

40

Astfel, la rudenia în linie directă, gradul de rudenie se stabileşte după numărul de naşteri prin care se află legătura de sânge între două persoane, în acest sens, fiul şi tatăl sunt rude de gradul întâi, nepotul de fiu cu bunicul sunt rude de gradul al doilea. La rudenia în linie colaterală, gradul de rudenie se stabileşte după numărul naşterilor, pornind de la una din rude, în linie ascendentă până la autorul comun, şi apoi de la acesta, în linie descendentă, până la cealaltă rudă. Astfel, de exemplu, fraţii sunt rude de gradul al doilea, unchiul şi nepotul de frate – de gradul al treilea, verii primari – de gradul al patrulea. Deci, în linie colaterală nu există rude de gradul întâi.

În cazul rudeniei prin adopţie gradul de rudenie se stabileşte ca şi la rudenia firească. Intre adoptator şi adoptat rudenia este de gradul întâi, ca între părinte şi copil.În conformitate cu alin. 3 al aceluiaşi articol din Codul familiei, rudele unuia dintre soţi sunt afinii celuilalt soţ. Linia şi gradul de afinitate sunt similare liniei şi gradului de rudenie. Aşa dar, afinitatea este legătura dintre soţ şi rudele celuilalt soţ (de exemplu: între ginere şi socru, între cumnaţi). Afinitatea nu există între rudele unui soţ şi rudele celuilalt soţ, de exemplu, între cuscri. De asemenea, nu există afinitate (nici rudenie) între soţi. De aceea, concubinajul nu dă naştere legăturii de afinitate. Afinitatea există şi în cazul în care rudenia rezultă din adopţie. Prin urmare, afinitatea nu se bazează pe legături de sânge.Fiind un efect a căsătoriei şi a rudeniei, afinitatea există numai în măsura în care acestea sunt stabilite legal, în situaţiile în care căsătoria încetează sau se desface în cazuri excepţionale prin divorţ, ori rudenia prin adopţie ia sfârşit, legătura de afinitate încetează.

În ceea ce priceşte felurile şi gradul afinităţii, aşa cum legea nu spune nimic, felurile rudeniei fireşti şi stabilirea gradului acesteia se aplică, prin asemănare, şi afinităţii, în consecinţă, un soţ este afinul rudelor celuilalt soţ în acelaşi fel şi grad în care acest din urmă soţ este rudă cu rudele sale. Astfel, de exemplu, unul dintre soţi este afin de gradul doi, în linie colaterală, cu cumnatul său.

2. Stabilirea provenienţei copiluluiLegislaţia naţională prevede că drepturile şi obligaţiile reciproce ale părinţilor şi copiilor rezultă din

provenienţa copiilor, atestată în modul stabilit de lege. Modul de atestare a provenienţei copilului este prevăzut în art. 47 C.F. în conformitate cu alin. L al acestui articol, provenienţa copilului de la mamă (maternitatea) se stabileşte în baza documentelor care confirmă naşterea copilului de la mamă într-o instituţie medicală, iar alin. 2 prevede că, în cazul când copilul nu este născut într-o instituţie medicală, maternitatea se stabileşte pe baza documentelor medicale, a depoziţiilor martorilor sau pe baza altor probe.

După cum rezultă din dispoziţiile legale de mai sus, provenienţa copilului de la mamă (filiaţia faţă de mamă) se numeşte maternitate. Stabilirea provenienţei copilului de la mamă cunoaşte aceiaşi reglementare juridică, fie că este din căsătorie, fie că este din afara căsătoriei. Elementele provenienţei copilului de la mamă sunt: faptul naşterii copilului şi identitatea acestuia cu cel despre a cărui provenienţă este vorba. Pentru a stabili provenienţa copilului, ambele aceste elemente trebuiesc dovedite.Copilul născut din părinţi căsătoriţi ori în timp de 300 de zile din momentul desfacerii căsătoriei, declarării căsătoriei nule sau decesului soţului mamei copilului are ca tată pe soţul (fostul soţ) al mamei, dacă nu a fost stabilit contrariul.Provenienţa copilului de la tată (filiaţia faţă de tată) se numeşte paternitate. Stabilirea paternităţii copilului faţă de tată din căsătorie diferă de cea faţă de tatăl din afara căsătoriei. Astfel, în conformitate cu art. 47, C.F.:Prezumţia de paternitate a soţului (fostului soţ) poate fi înlăturată printr-o declaraţie a soţilor (foştilor soţi) depusă personal la organul de stare civilă.Paternitatea copilului născut în afara căsătoriei poate fi recunoscută de către tatăl său printr-o declaraţie comună a acestuia şi mamei copilului, depusă la organul de stare civilă.

În cazurile când mama este decedată, declarată decedată, incapabilă sau dispărută ori când nu i se cunoaşte locul aflării, precum şi în cazul decăderii ei din drepturile părinteşti, paternitatea se stabileşte în baza declaraţiei tatălui şi a acordului scris al autorităţii tutelare sau prin hotărârea instanţei judecătoreşti dacă lipseşte un astfel de acord.Declaraţia comună a mamei şi tatălui copilului privind paternitatea poate fi depusă la oficiul de stare civilă şi până la naşterea copilului.În situaţia în care copilul este născut din părinţi necăsătoriţi între ei şi lipseşte declaraţia comună a părinţilor sau a tatălui copilului, paternitatea se stabileşte de către instanţa judecătorească în baza declaraţiei unuia dintre părinţi, a tutorelui (curatorului) copilului sau a copilului însuşi la atingerea majoratului.Prezumţia de paternitate nu are un caracter absolut. Acţiunea care are ca obiect răsturnarea acestei prezumţii se numeşte contestarea paternităţii (maternităţii). Se înţelege că, în marea majoritate a cazurilor, provenienţa de paternitate corespunde cu realitatea. Dar se pot întâmpla cazuri în care să nu existe această concordanţă, în

41

asemenea împrejurări, dacă prezumţia de paternitate ar continua să se aplice, s-ar transforma în ficţiune şi n-ar mai corespunde scopului pe care este destinată să-1 realizeze. De aceea, legislaţia familială prevede posibilitatea contestării paternităţii.In acest sens, art. 49 C.F. dispune:Paternitatea (maternitatea) poate fi contestată numai pe cale judecătorească de către persoanele înscrise drept tată sau mamă, sau de către persoanele care sunt mama sau tatăl firesc al copilului, de către copil la atingerea majoratului, de către tutorele (curatorul) copilului sau tutorele părintelui declarat incapabil.Cererea privind contestarea paternităţii (maternităţii) poate fi depusă timp de un an din momentul cînd a aflat sau trebuia să fi aflat despre înscrierea privind paternitatea (maternitatea) sau din momentul atingerii majoratului, în cazul unui minor.Nu au dreptul să conteste paternitatea:a) soţul care şi-a dat acordul scris la fecundarea artificială sau implantarea embrionului soţiei;b) persoana care a fost înscrisă drept tată al copilului în baza declaraţiei comune a acesteia şi a mamei copilului sau în baza declaraţiei proprii, dacă în momentul depunerii acesteia, ştia că nu este tatăl firesc al copilului.Drepturile şi obligaţiile copiilor născuţi în afara căsătoriei. Copiii născuţi în afara căsătoriei au aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de părinţii şi rudele lor ca şi cei născuţi de la persoane căsătorite.

3 Drepturile copiilor minoriRecunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane, precum şi egalitatea şi caracterul

inalienabil al drepturilor lor sunt fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume. Ţinând seama de faptul, că în toate ţările lumii sunt copii care trăiesc în condiţii deosebit de dificile, iar copilul, din cauza lipsei sale de maturitate fizică şi intelectuală, are nevoie de o protecţie specială, Naţiunile Unite, la Adunarea Generală din 20 noiembrie 1989, au adoptat Convenţia privind Drepturile Copilului. In art. l al Convenţiei se dă definiţia copilului – orice fiinţă umană sub vârsta de 18 ani, cu excepţia cazurilor când, în baza legii aplicabile copilului, majoratul este stabilit sub această vârstă.

În concordanţă cu această prevedere, art. 51, alin. L, C.F. dispune: „Se consideră copil persoana care nu a atins vârsta de 18 ani (majoratul)”. Stabilirea unei vârste pentru dobândirea unor drepturi sau pentru pierderea unor privilegii este o problemă complexă. Copilul este privit ca o fiinţă ce se bucură de anumite drepturi şi ale cărui însuşiri trebuie respectate, ţinându-se seama de evoluţia lui, fapt ce implică şi obligaţia părinţilor şi a statului de a-1 proteja, în anumite privinţe. Convenţia postulează o linie de conduită clară şi în mare parte aceste postulate sunt luate în consideraţie în legislaţia noastră naţională. De exemplu: interzicerea pedepsei capitale sau a închisorii pe viaţă a celor ce nu au împlinit încă 18 ani (art.23, alin. 2 C.Penal..); neacceptarea ca recruţi sau ca participanţi la conflictele armate a celor ca n-au împlinit încă vârsta de 16 ani (art. 223/2 C.Penal.) etc. Se cere să fie fixate vârstele minime pentru angajare în câmpul muncii (art. 48,alin l C. Muncii.) şi răspunderea penal (art. 10 C.P.), stabilirea vârstei minime pentru căsătorie (art. 14 C.F.) etc.Astăzi legislaţia naţională conferă dreptului copilului un spaţiu destul de vast, recunoscând acestuia la nivel declarativ drepturi civile, politice, sociale, economice, culturale. Drept urmare, în ultima vreme copilul a început să fie „văzut”. Această tendinţă este în expansiune şi urmăreşte să-i acorde copilului suficient spaţiu pentru a fi ascultat şi respectat. Legile cu caracter general: Constituţia Republica Moldova (29.07.1994), Codul familiei (26.04.2001), Legea cu privire la drepturile copilului (15.12.1994), prin care au fost detaliate prevederile Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului, Legea cu privire la tineret (11.02.1999) etc. Constituie cadrul legal fundamental prin care copilului îi sunt recunoscute drepturile general umane: dreptul inerent la viaţă, la nume şi cetăţenie, la integritate psihică şi fizică, la libertatea conştiinţei, a opiniei şi a exprimării, la informaţie, la asociere şi libertate de reuniune etc.

Dreptul copilului de a fi protejatPreambulul Convenţiei ONU privind drepturile copilului prevede: „...copilul, din cauza lipsei sale de maturitate fizică şi intelectuală, are nevoie de o protecţie specială şi de îngrijire specială, mai ales de o protecţie juridică potrivită, înainte şi după naştere „. Momentul din care copilul necesită o protecţie juridică specială de la concepere sau din momentul naşterii este legat de dreptul la reproducere al părinţilor, de dreptul femeii de a avorta sarcina, precum şi de obligaţia părinţilor de a asigura îngrijirea cuvenită a fătului conceput, în acest sens intervine şi responsabilitatea statului de a acorda îngrijire şi protecţie specială femeilor gravide pentru a asigura dreptul copilului la o îngrijire decentă.

În vederea respectării convenţiei art. 15 al Legii cu privire la drepturile copilului prevede obligaţia părinţilor de a naşte un copil sănătos. Persoanele care depun cerere de căsătorie sunt obligate să fie supuse

42

examenului medical în scopul descoperirii la ele a bolilor sau agenţilor patogeni ce pot fi transmişi copiilor (art. 13 C.F.). Femeilor gravide trebuie să li se ofere o altă muncă mai uşoară care ar exclude influenţa factorilor de producţie nafavorabili (art.172 C.M.). Protecţia juridică a copilului înainte de naştere este prevăzută şi în articolul 564 C.Civil. în conformitate cu care poate fi moştenitor, atât legal, cât şi testamentar, persoana născută după decesul a celui moştenit, cu condiţia că a fost concepută până la decesul acestuia şi s-a născut vie.Apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale copilului se asigură de părinţi sau persoanele care îi înlocuiesc, iar în cazurile prevăzute de lege – de procuror, autoritatea tutelară sau de alte organe abilitate.Minorul care a căpătat capacitatea deplină de exerciţiu până la atingerea majoratului, îşi apără drepturile şi interesele legitime de sine stătător.Copilul are dreptul la protecţie contra abuzurilor din partea părinţilor sau a persoanelor care îi înlocuiesc.În cazul încălcării drepturilor şi intereselor legitime ale copilului, inclusiv prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către părinţi (a unuia dintre ei) a obligaţiilor de întreţinere, educaţie şi instruire sau în cazul abuzului de drepturile părinteşti, copilul poate să se adreseze de sine stătător autorităţii tutelare pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime, iar de la vârsta de 14 ani –instanţei judecătoreşti.Persoanele cu funcţii de răspundere şi alţi cetăţeni care ştiu despre existenţa unui pericol pentru viaţa sau sănătatea copilului, despre încălcarea drepturilor şi intereselor lui legitime sunt obligate să comunice acest fapt autorităţii tutelare, făcând tot posibilul pentru a proteja drepturile şi interesele legitime ale copilului.”Aşa dar, responsabilitatea pentru a acorda copiilor protecţia necesară o poartă familia, societatea şi statul.Conform art. 18 al Legii cu privire la dreptul copilului: ‚’’’Ambii părinţi, în egală măsură, sau persoanele subrogatorii legale poartă răspunderea principală pentru dezvoltarea fizică, intelectuală, spirituală si socială a copilului, ţinând cont, în primul rând, de interesele acestuia”. Conform art. 60 din C.F., părinţii au dreptul şi sunt obligaţi să-şi educe copiii, să aibă grijă de sănătatea lor, de dezvoltarea lor fizică, spirituală şi morală, de instruirea şi de pregătirea lor pentru munca social-utilă.Apărarea drepturilor şi intereselor copiilor minori revine părinţilor lor, care sunt reprezentanţi legali ai copiilor, fără o împuternicire specială. Toate chestiile referitoare la educaţia copiilor se rezolvă de către părinţi pe baza înţelegerii reciproce dintre ei, urmărind ca interesul copiilor să fie cel superior. Dacă părinţii (sau numai unul din ei) nu-şi îndeplinesc cum se cuvine îndatoririle de educare a copiilor sau abuzează de drepturile lor părinteşti, copiii au dreptul să se adreseze organelor de tutelă şi curatelă pentru apărarea drepturilor şi intereselor lor.Apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale copiilor se pune pe seama autorităţii tutelare în cazurile de deces al părinţilor, de decădere a lor din drepturile părinteşti, de declarare a părinţilor ca fiind incapabili, de boală sau absenţă îndelungată, de eschivare de la educaţia copiilor, de la apărarea drepturilor şi intereselor lor legitime, inclusiv în cazul refuzului părinţilor de a-şi lua copiii din instituţiile educative, curative sau din alte instituţii în care se află aceştia, precum şi în alte cazuri de lipsă a grijii părinteşti.Aşa dar, exercitarea drepturilor şi obligaţiilor părinteşti trebuie să fie monitorizată de către organele de tutelă şi curatelă. În acest scop organele respective au dreptul de a vizita copilul la domiciliu şi de a culege, pe orice alte căi, informaţii despre modul în care părinţii îşi îndeplinesc obligaţiile. Printre drepturile şi obligaţiile organului de tutelă şi curatelă putem menţiona: dreptul de a cere decăderea din drepturile părinteşti a persoanelor care exercită drepturile şi obligaţiile părinteşti contrar intereselor copilului, de a numi un ocrotitor legal al copiilor care nu au părinţi sau a căror părinţi din anumite motive nu-şi pot exercita drepturile şi obligaţiile.Pentru garantarea şi promovarea dreptului de protecţie al copilului şi, în exercitarea răspunderii care le revine de a creşte copilul, părinţilor şi reprezentanţilor legali li se acordă ajutorul corespunzător din partea statului. Obligaţia statului de a asigura protecţia copiilor şi responsabilitatea lui pentru aceasta rezultă din prevederile art. l din Constituţie, care stipulează că Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate, precum şi din prevederile art. 4 din Constituţie, conform căruia, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte, inclusiv, deci, cu Convenţia Internaţională cu privire la Drepturile Copilului, iar dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Republica Moldova este parte, şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale.

Pentru a garanta şi promova drepturile menţionate, statul asigură crearea instituţiilor, lăcaşelor şi serviciilor însărcinate să vegheze asupra bunăstării copiilor şi ia toate măsurile necesare pentru a asigura

43

copiilor, părinţii cărora muncesc, dreptul de a beneficia de serviciile şi instituţiile de îngrijire a copiilor, pentru care ei îndeplinesc condiţiile cerute.

Dreptul copilului la securitate socială în legislaţia naţională este reglementat de un şir de acte normative, care prevăd mecanismul de acordare a diferitelor tipuri de plăţi (pensii, indemnizaţii) prin sistemul de securitate socială.

Accesul copiilor la beneficii nu trebuie să depindă doar de îngrijitorii lor adulţi.În vederea implementării dreptului constituţional la asistenţa socială a părinţilor sau a persoanelor subrogatorii legale, legislaţia naţională prevede un şir de prestaţii financiare, printre care: compensaţii nominative pentru servicii comunale familiilor cu 4 şi mai mulţi copii; alocaţii pentru copiii luaţi în adopţie; indemnizaţii pentru copiii ai căror părinţi se eschivează de la plata pensiei alimentare; alocaţii pentru copii sub tutelă şi curatelă; alocaţii pentru întreţinerea caselor de tip familial etc.

Dreptul copilului la un nume şi la o cetăţenieDin momentul naşterii copilul are dreptul la un nume şi este înregistrat conform prevederilor legale, înregistrarea copiilor este importantă din mai multe motive.

În primul rînd, înregistrarea este prima recunoaştere oficială a existenţei copilului; ea reprezintă recunoaşterea de către stat a importanţei fiecărui copil luat în sine şi a statutului legal al acestuia. Acolo unde copiii nu sunt înregistraţi, ei devin cetăţeni mai puţini vizibili – iar uneori, cetăţeni de mâna a doua. Neînregistrarea generală a tuturor copiilor la naştere înseamnă nerecunoaşterea acestor copii ca persoane în faţa legii, ceia ce afectează gradul de exercitare a drepturilor şi libertăţilor lor fundamentale. Mai mult decât atât, aceşti copii nu sunt incluşi în statisticile relevante sau în alte surse de informaţii cu privire la copii şi la situaţia lor, neputînd fi astfel monitorizaţi în mod adecvat.

În al doilea rînd, înregistrarea naşterii este un moment esenţial al planificărilor referitoare la copii, la nivel naţional – adică a bazei demografice pe care pot fi elaborate diferite strategii. Fără o înregistrare adecvată a copiilor la naştere, este foarte puţin probabil ca ţările respective să aibă cunoştinţă de rata mortalităţii infantile, un indiciu.

In al treilea rând, înregistrarea la naştere este un mijloc de a se garanta celelalte drepturi ale copiilor – cum ar fi identificarea lor în caz de război, abandonare sau răpire, cunoaşterea propriilor părinţi (daca este vorba de copii nelegitimi), beneficierea de facilităţi acordate de stat de a se preveni traficul cu copii.Convenţia cu privire la drepturile copilului prevede înregistrarea copilului „imediat după naştere”, ceia ce înseamnă mai degrabă un interval de câteva zile, decât unul de câteva luni. Pentru a se asigura o înregistrare generalizată a naşterilor, trebuie: în primul rând, ca aceasta să fie prevăzută în legislaţie drept o obligaţie a părinţilor şi a autorităţilor administrative responsabile, a căror ignorare poate atrage sancţiuni pe măsură; în al doilea rând, este nevoie de resurse suficiente, înregistrarea naşterii trebuie făcută pentru fiecare copil, inclusiv pentru cei de altă naţionalitate, pentru azilanţi (care cer azil), refugiaţi sau apatrizi.Datele minime prevăzute pentru a fi consemnate sunt: numele copilului la naştere; sexul copilului; data naşterii copilului; locul naşterii; numele părinţilor şi adresa lor; naţionalitatea părinţilor.În conformitate cu articolul 55, C.F. Copilul dobândeşte numele de familie al părinţilor săi. Dacă părinţii poartă nume de familie diferite, copilul va lua numele de familie al tatălui sau al mamei, în baza acordului comun al acestora.Copilul va purta un prenume simplu sau unul compus din două prenume, potrivit voinţei ambilor părinţi. În caz de litigiu între părinţi privind numele de familie şi/sau prenumele copilului, decide autoritatea tutelară.Legislaţia naţională prevede şi modul de schimbare a numelui copilului.În baza cererii comune a părinţilor (sau a unuia dintre ei), oficiul de stare civilă poate schimba numele de familie şi/sau prenumele copilului care nu a atins vârsta de 16 ani. În caz de litigiu între părinţi, problema privind schimbarea numelui de familie şi/sau a prenumelui copilului este soluţionată de către oficiul de stare civilă, cu concursul autorităţii tutelare în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul minorul, ţinându-se cont în exclusivitate de interesele copilului.Schimbarea numelui de familie al ambilor părinţi atrage după sine schimbarea numelui de familie al copilului, iar în cazul schimbării numelui de familie al unuia dintre părinţi, numele de familie al copilului poate fi schimbat în baza acordului comun al părinţilor, în lipsa unui atare acord, decide autoritatea tutelară.Schimbarea numelui de familie şi/sau a prenumelui copilului care a atins vârsta de l0 ani se face, în toate cazurile, cu acordul acestuia (art. 56 C.F.).Cetăţenia poate fi dobândită pe cale parentală (jus sanguinis) sau în virtutea locului de naştere (jus soli). Legile islamice favorizează obţinerea cetăţeniei pe cale parentală; anumite ţări interzic dubla cetăţenie, astfel că o alegere între cele două cetăţenii va trebui să fie făcută de către copii; unele ţări au legi prin care se încearcă împăcarea celor două criterii, însă ele au efecte discriminatorii. O altă practică ce are asemenea urmări constă în

44

preluarea automată de către copil a cetăţeniei tatălui, mai degrabă decât pe cea a mamei. Deciziile în privinţa naţionalităţii sunt de cele mai multe ori luate de părinţi Ia naşterea copilului. Totuşi, copiii mai mari trebuie să aibă posibilitatea de a-şi schimba cetăţenia dacă doresc.Temeiurile dobândirii cetăţeniei Republicii Moldova sunt prevăzute în art. 10 din Legea cetăţeniei Republicii Moldova, în conformitate cu care cetăţenia Republicii Moldova se dobândeşte prin:a) naştere;b) recunoaştere;c) înfiere;d) redobândire;e) naturalizare.Este considerat cetăţean al Republicii Moldova copilul:a) născut din părinţi, ambii sau numai unul dintre care, la momentul naşterii copilului este cetăţean al RepubliciiMoldova;b) născut pe teritoriul Republicii Moldova din părinţi apatrizi;c) născut pe teritoriul Republicii Moldova din părinţi care au cetăţenia unui alt stat sau unul dintre care este apatrid, iar celălalt cetăţean străin, dacă statul acela nu acordă copilului cetăţenie.Copilul găsit pe teritoriul Republicii Moldova este considerat cetăţean al ei, atâta timp, cât nu este dovedit contrariul, până la atingerea vârstei de 18 ani.

Dreptul copilului la viaţă, inviolabilitate fizică şi psihicăDreptul copilului la viaţă şi la inviolabilitatea fizică şi psihică este garantat (art. 4 din Legea privind

drepturile copilului).Nici un copil nu poate fi supus torturii, pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau degradante. Toate ţările trec printr-un proces de conştientizare a extinderii violenţei asupra copiilor în cadrul familiei, instituţiilor sau comunităţilor din care fac parte, în ultimele decenii s-a constatat că predomină cazurile în care copiii sunt supuşi premeditat unor violenţe exercitate de părinţi sau de persoanele care au grijă de ei. Printre formele de maltratare a copilului, întâlnite în mediul familial, pot fi menţionate: abuzul fizic; abuzul sexual; expluatarea sexuală; punerea în primejdie fizică; neglijarea fizică; neglijarea medicală; abuz emoţional; neglijare în dezvoltare; supraveghere etică nepotrivită; neglijare educaţională, abandonul.Referitor la abuz faţă de copii în Republica Moldova, un studiu comparativ a fost realizat de Centrul Naţional de Prevenire a Abuzului fată de Copii împreună cu Institutul Societăţii Deschise din Letonia (1999-2000). Analiza statistică ne oferă următoarele date ale ratei abuzului în funcţie de diverşi factori: 67,4% au fost supuşi cel puţin unei forme de abuz (fizic-34,8%, emoţional-10,4%, sexual-8,45%, fizic şi emoţional-20,4%, fizic şi sexual-9,45% etc.); ponderea cea mai mare o are abuzul fizic, urmat de abuzul fizic şu emoţional; fetele sunt supuse mai mult abuzului fizic, emoţional şi sexual, iar băieţii – formei combinate de abuz fizic şi sexual.Reieşind din cele expuse statul trebuie să ia toate măsurile legislative, administrative, sociale şi educative corespunzătoare pentru protejarea copilului împotriva oricăror forme de violenţă, vătămare sau abuz fizic sau mental, de abandon sau neglijenţă, de rele tratamente sau de expluatare, inclusiv violenţă sexuală, în timpul cât se află în îngrijirea părinţilor sau a unuia dintre si, a reprezentantului sau reprezentanţilor săi legali sau a oricărei persoane căreia i-a fost încredinţat.Unica pedeapsă prevăzută de Codul familiei în art. 68 pentru abuzul faţă de copil este decăderea din drepturile părinteşti.Statul recunoaşte dreptul copilului la folosirea celor mai bune tehnologii de tratament şi recuperare, profilaxie a bolilor. Astfel, în conformitate cu art. 47 din Legea ocrotirii sănătăţii, părinţii sunt obligaţi să aibă grijă de sănătatea copilului, de sănătatea lui prenatală şi posibilitatea de educaţia lui fizică, spirituală şi morală, să-i cultive un mod sănătos de viaţă. Părinţii, alţi reprezentanţi legali, la solicitarea unităţilor medico-sanitare trebuie să prezinte copilul pentru examinarea medicală şi aplicarea măsurilor de profilaxie. În cazul în care părinţii refuză asistenţa medicală pentru copilul bolnav, aceasta se acordă contrar voinţei lor la decizia consiliului de medici, luată în prezenţa reprezentantului puterii.

Dreptul copilului la abitaţie şi educaţie în familieDreptul la abitaţie în familie este prevăzut la art. 16 din Legea privind drepturile copilului. Dispoziţia articolului menţionat coincide exact cu cea din art. 51, alin. L C.F., care prevede: „Fiecare copil are dreptul să locuiască în familie, să-si cunoască părinţii, să beneficieze de grija lor, să coabiteze cu ei, cu excepţia cazurilor când aceasta contravine intereselor copilului”.

45

În mod normal, orişice copil trebuie să crească într-un mediu familial, într-o atmosferă de fericire, dragoste şi înţelegere, deoarece anume familia este instituţia de bază a societăţii pentru supraveţuirea, protejarea şi dezvoltarea lui.Astăzi în lumea întreagă se optează pentru politică de instituţionalizare a copiilor cu disabilităţi. Se consideră că aceste instituţii şi-au trăit traiul, în ele copilul este desconsiderat, dezvoltarea lui decurge mai greu, deoarece mâinile străine nu au căldura şi gingăşia celor părinteşti, iar în ochii străini nu vede dragostea părintească. Doar în familie, alături de părinţi, de bunei, de surori şi fraţi, care îl iubesc, cu toate deficienţele şi neajunsurile lui, copilul deficient poate fi cu adevărat reabilitat, recuperat.Alin. 2 al aceluiaşi art. 51 C.F. prevede: „Copilul are dreptul la educaţie din partea părinţilor, la dezvoltarea capacităţilor intelectuale, la libertatea gândirii si conştiinţei, la apărarea demnităţii si onoarei”. Responsabilitatea primară în asigurarea acestor drepturi o au părinţii. Statul trebuie să asiste părinţii în vederea asigurării exercitării acestui drept în mod progresiv şi pe baza egalităţii de şanse. Asistenţa statului nu se limitează doar la haine, hrană, alte ajutoare materiale, ci, în primul rând, se extinde asupra dezvoltării intelectuale, fizice, spirituale şi sociale. Responsabilitatea primară a părinţilor este expres calificată în măsura posibilităţilor şi a mijloacelor lor financiare. Aceasta înseamnă, că dacă părinţilor le lipsesc cunoştinţele sau resursele necesare, statul trebuie să asiste părinţii în necesităţile lor.

Recunoscând dreptul copiilor la educaţie şi în vederea asigurării acestui drept în mod progresiv şi pe baza egalităţii de şanse, art. 28 al Convenţiei prevede că:1. Statele părţi vor urmări în special:a) să facă învăţământul primar gratuit şi obligatoriu pentru toţi;b) să încurajeze diferite forme de învăţământ secundar, atât general, cât şi profesional, să le facă deschise şi accesibile oricărui copil şi să ia măsuri corespunzătoare, cum sunt instituirea gratuităţii învăţământului şi acordarea unui ajutor financiar în caz de nevoie;c) să asigure tuturor accesul la învăţământul superior, în funcţie de capacităţile fiecăruia, prin toate mijloacele adecvate;d) să facă deschise şi accesibile tuturor copiilor informarea şi orientarea şcolară şi profesională;e) să ia măsuri pentru a încuraja frecventarea şcolii cu regularitate şi reducerea ratei de abandonare a şcolii. În sensul acestor prevederi Legea învăţământului nr. 547-XIII din 21 iulie 1995 prevede:Art. 6. Dreptul la învăţăturăDreptul la învăţătură este garantat, indiferent de naţionalitate, sex, rasă, vârstă, de originea şi starea socială, de apartenenţa politică sau religioasă, de antecedentele penale. Statul asigură şanse egale de acces în instituţiile de stat liceal, profesional şi superior, în funcţie de aptitudini şi capacităţi;

Dreptul copilului de a comunica cu părinţii şi alte rudeCopilul are dreptul să comunice cu ambii părinţi, cu buneii, fraţii, surorile şi cu celelalte rude. Desfacerea căsătoriei părinţilor, nulitatea ei sau traiul separat al acestora nu afectează drepturile copilului, în cazul când părinţii au domiciliul separat, copilul are dreptul să comunice cu fiecare dintre ei.

În conformitate cu articolul 9 al Convenţiei privind Drepturile Copilului, nici un copil nu trebuie separat de părinţii săi împotriva voinţei lor, cu excepţia situaţiei în care autorităţile competente decid, sub rezerva revizuirii judiciare şi în conformitate cu legile si procedurile aplicabile, că această separare este necesară, în interesul superior al copilului. O decizie în acest sens poate să fie necesară în anumite cazuri particulare, de exemplu atunci când părinţii maltratează sau neglijează copiii sau când părinţii trăiesc separat şi urmează să se ia o hotărâre cu privire la locul de reşedinţă al copilului, în această situaţie toate părţile interesate trebuie să aibă posibilitatea de a participa la dezbateri şi de a-şi face cunoscute părerile lor. Trebuie respectat dreptul copilului, separat de cei doi părinţi ai săi sau de unul din ei, de a întreţine relaţii personale şi contacte directe cu cei doi părinţi ai săi, afară de cazul în care acest lucru este contrar interesului superior al copilului. Când separarea rezultă din măsuri luate de către stat, precum detenţia, închisoarea, exilul, expulzarea celor doi părinţi, a unuia din ei sau a copilului, statul dă, la cererea părinţilor, a copilului sau, dacă este cazul, a unui alt membru al familiei, informaţiile esenţiale asupra locului unde se găseşte membrul sau membrii familiei, afară de cazul când divulgarea acestor informaţii ar aduce prejudicii bunăstării copilului.Din cele spuse mai sus rezultă: în primul rând, faptul că nici un copil nu va fi separat de părinţii săi, în afara cazurilor în care aceasta se face în interesul superior al copilului, iar în al doilea rând, că toate procedurile cu privire la separarea copilului trebuie să fie corecte. Se precizează, totodată, dreptul copilului de a-şi păstra relaţiile cu ambii părinţi şi datoria statului de a informa atât copilul, cât şi părinţii cu privire la locurile unde se găsesc fiecare, în cazul în care statul este direct răspunzător de separarea lor (de exemplu, prin deportare sau detenţie).

46

Copilul are dreptul să-şi exprime opinia la soluţionarea în familie a problemelor care îi ating interesele şi să fie audiat în cursul dezbaterilor judiciare sau administrative. De opinia copilului care a atins vârsta de 10 ani se va ţine cont în mod obligatoriu, dacă aceasta nu contravine intereselor lui (art. 54 C.F.).Art. 63 C.F. stabileşte dreptul copilului de a-şi exprima opinia privind domiciliul când părinţii locuiesc separat: În cazul când părinţii locuiesc separat, domiciliul copilului care nu a atins vârsta de 14 ani se determină prin acordul părinţilor.Dacă un atare acord lipseşte, domiciliul minorului se stabileşte de către instanţa judecătorească, ţinându-se cont de interesele şi părerea copilului (dacă acesta a atins vârsta de 10 ani). In acest caz, instanţa judecătorească va lua în considerare ataşamentul copilului faţă de fiecare dintre părinţi, faţă de fraţi şi surori, vârsta copilului, calităţile morale ale părinţilor, relaţiile existente între fiecare părinte şi copil, posibilităţile părinţilor de a crea condiţii adecvate pentru educaţia şi dezvoltarea copilului (îndeletnicirile şi regimul de lucru, condiţiile de trai etc.)

Drepturile patrimoniale ale copiluluiCopilul este proprietar al veniturilor obţinute, al bunurilor primite în dar, moştenite sau dobândite într-un alt mod, şi al tuturor bunurilor procurate din mijloacele lui.Dreptul de proprietate al copilului este realizat în modul stabilit de Codul civil.Copilul nu are drept de proprietate asupra bunurilor părinţilor, iar părinţii – asupra bunurilor copiilor, excepţie făcând dreptul la moştenire şi dreptul la întreţinere. Părinţii şi copiii care locuiesc împreună posedă şi folosesc bunurile fiecăruia dintre ei de comun acord.In cazul apariţiei bunurilor comune ale părinţilor şi copiilor, drepturile de posesie, de folosinţă şi de dispoziţie a acestora sunt reglementate de legislaţia civilă (art. 57 C.F.).

§ 3. Drepturile şi obligaţiile părinţilorFaţă de persoana copilului minor, părinţii au drepturi şi obligaţii. Dat fiind că ocrotirea părintească

există în interesul minorului, pe primul plan sunt obligaţiile părinteşti, căci drepturile sunt recunoscute în vederea îndeplinirii obligaţiilor. Aşa cum dreptul familiei reglementează relaţiile personale nepatrimoniale şi patrimoniale ce iau naştere din căsătorie, rudenie şi adopţie, rezultă că drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt atât cu privire la persoana copilului, cât şi la bunurile acestuia, în determinarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti care aparţin fiecăreia din aceste categorii, în literatura de specialitate se exprimă păreri diferite. Aşa, de exemplu:

Drepturile şi obligaţiile cu privire la persoana copilului sunt: a) dreptul şi îndatorirea de a îngriji de sănătatea şi dezvoltarea fizică a copilului; b) dreptul şi îndatorirea de a educa pe copil; c) îndatorirea de a asigura învăţătura şi pregătirea profesională a copilului; d) dreptul de a creşte personal copilul; e) dreptul de a lua anumite măsuri disciplinare faşă de copil; f) dreptul de a avea copilul lângă părinte; g) dreptul de a avea legături personale cu copilul; h) dreptul de a decide cu privire la întinderea obligaţiei de întreţinere datorată copilului; i) dreptul de a cere modificarea măsurilor privitoare la drepturile şi obligaţiile personale sau patrimoniale dintre părinţii divorţaţi şi copii; j) dreptul de a consimţi la adopţia copilului minor ori de a cere desfacerea adopţiei.

Drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la bunurile copilului sunt: a) dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului; b) dreptul şi îndatorirea de a reprezenta copilul în vârstă de sub 14 ani în acte juridice şi în faţa instanţelor judecătoreşti; c) dreptul şi îndatorirea de a încuviinţa actele minorului care are vârsta între 14 şi 18 ani.Reglementarea legală a drepturilor şi obligaţiilor părinţilor este prevăzută în Capitolul 11 al Codului familiei din Republica Moldova. Această reglementare legală se bazează pe următoarele principii:a) Părinţii trebuie să-şi exercite drepturile şi să-şi îndeplinească obligaţiile lor părinteşti numai în interesul copilului. Noţiunea de interes al copilului include un interes superior obştesc, căci părinţii sunt obligaţi să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educaţia, instruirea şi pregătirea profesională a acestuia, în conformitate cu capacităţile copilului şi posibilităţile părinţilor;b) Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti se fac sub îndrumarea şi controlul efectiv şi continuu al autorităţii tutelare. Aceasta urmăreşte scopul asigurării unei ocrotiri mai depline a minorului;c) Independenţa (separaţia) patrimonială în raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori, în sensul că părinţii nu au nici un drept asupra bunurilor copiilor şi nici aceştia asupra bunurilor părinţilor, în afară de dreptul la moştenire şi întreţinere;d) Conţinutul ocrotirii părinteşti nu diferă după cum copilul este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţiune. Acest principiu este o consecinţă, pe de o parte, a asimilării depline a situaţiei legale a copilului din

47

afara căsătoriei cu cel din căsătorie şi, pe de altă parte, a faptului că drepturile şi obligaţiile părinteşti trec, prin adopţie, asupra adoptatorului;e) Egalitatea părinţilor privitor la drepturile şi obligaţiile faţă de copilul minor, care este un aspect al egalităţii în drepturi dintre femeie şi bărbat.

Dispoziţiile legale din Codul familiei privind ocrotirea părintească au un caracter imperativ. De aceea, tatăl şi mama, prin contract ori fiecare dintre ei prin voinţă unilaterală, nu pot să extindă ori să restrângă drepturile şi obligaţiile părinteşti.În conformitate cu art. 58, alin. L C. F : „Părinţii au drepturi şi obligaţii egale faţă de copii, indiferent de faptul dacă copiii sunt născuţi în căsătorie sau în afara ei, dacă locuiesc împreună cu părinţii sau separat”. Deci, măsurile cu privire la persoana şi bunurile copilului se iau de către părinţi de comun acord, în viaţă, însă, sunt situaţii în care nu este cu putinţă ca minorul să fie ocrotit de ambii părinţi, ci numai de către unul din aceştia. Asemenea situaţii sunt următoarele:a) Decesul unuia dintre părinţi. Ocrotirea copilului revine părintelui rămas în viaţă. Situaţia este aceiaşi şi când unul dintre părinţi este declarat decedat, prin hotărâre judecătorească, în cazul reapariţiei celui declarat mort şi a anulării hotărârii declarative, părintele recapătă exerciţiul drepturilor şi obligaţiilor părinteşti în privinţa copilului;b) Decăderea unui părinte din drepturile părinteşti. Spre deosebire de situaţia precedentă, când în mod necesar drepturile şi obligaţiile părinteşti revin unui singur părinte, în cazul de faţă autoritatea tutelară poate da încuviinţare părintelui decăzut din drepturile părinteşti de a avea legături personale cu copilul, dacă prin asemenea legături creşterea, educarea, instruirea sau pregătirea profesională a acestuia nu sunt în primejdie.c) Punerea sub interdicţie a unuia dintre părinţi. Părintele pus sub interdicţie nu este scutit de obligaţia de a da întreţinere copilului minor.d) Unul dintre părinţi este în imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa. Asemenea situaţii ar putea fi: dispariţia unui părinte, divirgenţa de interese între minor şi unul dintre părinţii săi, condamnarea unui părinte la o pedeapsă privativă de libertate etc.De asemenea se întâlnesc situaţii în care ocrotirea părintească nu revine în mod egal ambilor părinţi sau revine numai în parte părinţilor. In prezenţa primei situaţii, ambii părinţi se găsesc în viaţă si ar trebui să exercite, în mod egal, drepturile si obligaţiile părinteşti faţă de copilul lor, totuşi, acestea, potrivit unor dispoziţii speciale, revin, în mod neegal, părinţilor. Aceste cazuri sunt următoarele:a) Desfacerea căsătoriei prin divorţ, în cazul divorţului instanţa judecătorească este obligată să se pronunţe şi asupra încredinţării copilului minor. Părintele divorţat, căruia i s-a încredinţat copilul, exercită, cu privire la acesta, drepturile părinteşti, atât în ceea ce priveşte persoana, cât şi în ceea ce priveşte bunurile copilului. Părintele divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul, are dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum şi dreptul de a veghea la creşterea, educarea şi instruirea copilului;b) Desfiinţarea căsătoriei. Nulitatea căsătoriei nu produce efecte asupra copilului din respectiva căsătorie. După desfiinţarea căsătoriei părinţii nu vor mai locui împreună. Drepturile şi obligaţiile părinţilor se vor aplica, prin asemănare, cu dispoziţiile privitoare la divorţ;c) Încredinţarea copilului din afara căsătoriei, în cazul în care filiaţia copilului din afara căsătoriei a fost stabilită faţă de ambii părinţi, ei vor fi asimilaţi cu soţii divorţaţi, în consecinţă, părintele căruia i s-a încredinţat copilul exercită, cu privire la acesta, drepturile părinteşti, iar celălalt părinte păstrează dreptul de a avea legături personale cu copilul, precum şi dreptul de a avea grijă de educarea şi instruirea acestuia.Drepturile şi obligaţiile părinţilor, cu excepţiile prevăzute de Codul familiei, încetează din momentul atingerii majoratului sau obţinerii capacităţii depline de exerciţiu de către copil. Drepturile şi obligaţiile părinţilor privind educaţia şi instruirea copiilorResponsabilitatea părinţilor pentru orientarea şi dezvoltarea capacităţilor copilului este stipulată în art. 5 al Convenţiei ONU cu privire la Drepturile Copilului: Recunoscând familia ca „unitate fundamentală a societăţii şi mediul natural pentru creşterea şi împlinirea bunăstării tuturor membrilor săi, în mod deosebit copiii.In acest sens Codul familiei prevede: „Părinţii au dreptul şi suni obligaţi să-şi educe copiii conform propriilor convingeri, indiferent de faptul dacă locuiesc împreună sau separat. Ei poartă răspundere pentru dezvoltarea fizică, intelectuală şi spirituală a copiilor şi au prioritate la educaţia lor faţă de oricare alte persoane” (art. 60, alin. L şi 2 C.F.).

În caz că părinţii nu-şi îndeplinesc cu această obligaţie a lor, statul este obligat să le acorde ajutorul şi asistenţa necesară pentru creşterea şi educarea copilului, în conformitate cu art. 36 din Constituţie, dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat, iar minimul asigurării medicale oferite de stat este gratuit. Copiii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor. Statul acordă alocaţii de stat pentru

48

copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori handicapat. Exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi ce le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală sunt interzise.

Recunoscând dreptul copiilor la educaţie, părinţii sunt obligaţi să asigure frecventarea de către copil a şcolii până la sfârşitul anului de învăţământ în care acesta atinge vârsta de 16 ani. Instituţia de învăţământ şi forma de instruire sunt alese de către părinţi, cu luarea în considerare a opiniei copilului (art. 60, alin. 3 C.F.). Dreptul la învăţătură face parte din drepturile fundamentale ale cetăţenilor. El este asigurat tuturor cetăţenilor fără deosebire de naţionalitate, rasă, sex sau religie şi fără vre-o altă îngrădire.Litigiile dintre părinţi privind educaţia şi instruirea copiilor se soluţionează de către autoritatea tutelară, iar decizia acesteia poate fi atacată pe cale judecătorească. Domiciliul copilului minor.Potrivit art. 51, alin. L, C F, fiecare copil are dreptul să locuiască în familie, să-şi cunoască părinţii, să beneficieze de grija lor, să coabiteze cu ei, cu excepţia cazurilor când aceasta contravine intereselor copilului.In cazul când părinţii locuiesc separat, domiciliul copilului, care nu a atins vârsta de 14 ani, se determină prin acordul părinţilor (art. 63, alin. L, C F).Dacă un atare acord lipseşte, domiciliul minorului se stabileşte de către instanţa judecătorească. Instanţa este învestită prin cererea de chemare în judecată pe care o formulează părintele copilului sau reprezentantul legal al acestuia.La luarea măsurii de stabilire a domiciliului minorului la unul dintre părinţi, instanţa trebuie să aibă în vedere un întreg proces de împrejurări care să evidenţieze existenţa celor mai prielnice condiţii pentru dezvoltarea acestuia, atât sub aspect fizic, cât şi sub aspect moral şi afectiv.

La judecarea pricinii se va ţine cont de interesele şi părerea copilului (dacă acesta a atins vârsta de 10 ani), în acest caz, instanţa judecătorească va lua în consideraţie ataşamentul copilului faţă de fiecare dintre părinţi, faţă de fraţi şi surori, vârsta copilului, relaţiile existente între părinte şi copil (art. 63, alin.2, C.F.).Problema cea mai dificilă apare atunci, când este vorba de mai mulţi copii şi unul dintre părinţi îi pretinde pe toţi, iar celălalt părinte cere ca minorii să fie separaţi, împărţiţi, mod de a scăpa de plata contribuţiei de întreţinere la care ar fi obligat în cazul în care cererea nu i s-ar admite. Este firesc ca în aceste cazuri să se examineze cu multă atenţie situaţia fiecărui părinte, faptul că unul dintre ei poate asigura condiţii morale şi materiale suficiente pentru creşterea şi educarea tuturor copiilor şi, în caz afirmativ, să nu se adopte măsura separării copiilor. Adesea, măsura separării copiilor, între care s-au format strânse legături morale şi afective, generează grave traume psihice, excluzând situaţia că, în general, asemenea hotărârii rămân nefinalizate datorită refuzului copilului de a le executa. Sunt aspecte care vin în sprijinul părerii că măsura separării copiilor trebuie să fie luată numai în cazul în care nici unul dintre părinţi nu dispune de posibilităţi pentru a-i creşte şi a-i educa pe toţi copiii. Exercitarea drepturilor părinţilor

Drepturile părinţilor nu pot fi exercitate contrar intereselor copilului lor. Părinţii nu pot prejudicia sănătatea fizică şi psihică a copilului (art. 62, alin. L C.F.). în toate deciziile care privesc situaţia copiilor, interesele superioare ale copilului trebuie să fie luate în consideraţie cu prioritate.Dacă dezvoltarea fizică, psihologică sau intelectuală a copilului este diminuată din neglijenţa părinţilor, în acest caz se consideră că părinţii nu şi-au îndeplinit responsabilităţile.

În contextul celor relatate, art. 62 C.F. vine să aducă unele precizări cu privire la modul de exercitare a drepturilor părinteşti în conformitate cu interesul suprem al copilului. Astfel: „Metodele de educaţie a copilului, alese de părinţi, vor exclude comportamentul abuziv, insultele şi maltratările de orice fel, discriminarea, violenţa psihică şi fizică, antrenarea în acţiuni criminale, iniţierea în consumul de băuturi alcoolice, folosirea substanţelor stupefiante şi psihotrope, practicarea jocurilor de noroc, cerşitul şi alte acte ilicite.Toate problemele privind educaţia şi instruirea copilului se soluţionează de către părinţi de comun acord, ţinându-se cont de interesele şi de părerea copilului”, (art. 62, alin. 2 şi 3 C.F.).Principiul, potrivit căruia ambii părinţii au o răspundere comună pentru creşterea şi dezvoltarea copilului, este prevăzut în art. 18 al Convenţiei cu privire la drepturile copilului, iar Comitetul pentru drepturile omului declară, într-o apreciere generală: „În timpul căsătoriei, soţul şi soţia au drepturi şi responsabilităţi egale în cadrul familiei. Acest statut de egalitate se extinde asupra oricărei schimbări produse de relaţia celor doi...Această egalitate continuă să fie valabilă în cazul unor aranjamente privind separarea legală sau desfacerea căsătoriei.

49

Art. 64 C.F. prevede: „Părintele care locuieşte împreună cu copilul nu are dreptul să împiedice contactul dintre copil şi celălalt părinte care locuieşte separat, cu excepţia cazurilor când comportamentul acestuia din urmă este în detrimentul intereselor copilului sau prezintă pericol pentru starea lui fizică şi psihică.Părinţii au dreptul să încheie un acord privind exercitarea drepturilor părinteşti de către părintele care locuieşte separat de copil. Litigiile apărute se soluţionează de către autoritatea tutelară, iar decizia acesteia poate fi atacată în instanţa judecătorească, care va emite hotărârea respectivă. Apărarea drepturilor părinteşti

Părinţii au dreptul să ceară înapoierea copilului de la orice persoană care îl reţine tară un temei legal, în caz de litigiu, părinţii se pot adresa instanţei judecătoreşti (art.66, alin. L, C.F.).Prevederii legii privind domiciliul minorului îi corespunde dreptul si obligaţia celora cărora le-a fost încredinţat de a-l ţine să locuiască împreună cu ei. În baza acestui drept părinţii pot să ceară înapoierea copilului de la orice altă persoană care îl ţine fară drept. Acţiunea de chemare în judecată a persoanei care ţine copilul fără drept se judecă de judecătoria în a cărei rază teritorială domiciliază pârâtul.Instanţa judecătorească este în drept să respingă acţiunea prevăzută la alin.(l), dacă va stabili că înapoierea copilului părinţilor săi contravine intereselor acestuia.Dacă instanţa judecătorească va stabili că nici părinţii şi nici persoanele la care se află copilul nu sunt în stare să asigure întreţinerea, educaţia şi dezvoltarea adecvată a acestuia, ea va obliga autoritatea tutelară să transmită copilul unei instituţii de stat şi să-1 ia la evidenţă, asigurându-i în continuare apărarea drepturilor şi intereselor legitime.În cazul în care copilul a rămas fără ocrotire părintească, el poate fi plasat pentru îngrijire şi educare la părintele (părinţii) adoptator (adoptatori), tutore (curator), în casă de tip familial sau într-o instituţie de stat de orice tip (art. 115, C.F.) Din moment ce copilul a fost încredinţat unei persoane, familii sau instituţii de stat, acestora le revine obligaţia de a întreţine copilul minor. Deci, adoptatorul, tutorele (curatorul), familia, instituţia respectivă pot să ceară înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept, în sfera celor care deţin copilul fără drept, prin urmare, se includ şi părinţii copilului. Răspunderea pentru neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti

Pentru neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti codul familiei prevede următoarele sancţiuni: decăderea din drepturile părinteşti şi luarea copilului fără decădere din drepturile părinteşti.Sancţiunea decăderii din drepturile părinteşti este cea mai severă sancţiune prevăzută de Codul familiei. Ea se aplica în cazul în care părinţii, prin felul de exercitare a drepturilor părinteşti sau prin purtarea lor abuzivă, ori prin abateri grave de la îndeplinirea îndatoririlor de părinte, pun în primejdie sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului, precum şi în cazurile în care părinţii nu-i dau o educaţie conformă cu morala. Deci, decăderea se poate lua împotriva părinţilor numai pentru greşeli de o anumită gravitate în exercitarea drepturilor ori îndeplinirea îndatoririlor părinteşti cu privire la persoana copilului.Motivele pentru decăderea din drepturile părinteşti sunt limitativ prevăzute de lege. Astfel, art. 67 C.F. stipulează: „Părinţii pot fi decăzuţi din drepturile părinteşti dacă:a) se eschivează de la exercitarea obligaţiilor părinteşti, inclusiv de la plata pensiei de întreţinere;b) refuză să ia copilul din maternitate sau dintr-o altă instituţie curativă, educativă, dintr-o instituţie de asistenţă socială sau alta similară;c) fac abuz de drepturile părinteşti;d) se comportă cu cruzime faţă de copil, aplicând violenţa fizică sau psihică, atentează la inviolabilitatea sexuală a copilului;e) prin comportare amorală, influenţează negativ asupra copilului;f) suferă de alcoolism cronic sau de narcomanie;g) au săvârşit infracţiuni premeditate contra vieţii şi sănătăţii copiilor sau a soţului; h) în alte cazuri când aceasta o cere interesele copilului.În ceea ce priveşte modalitatea de decădere din drepturile părinteşti legislaţia prevede:Decăderea din drepturile părinteşti are loc numai pe cale judecătorească.Acţiunea privind decăderea din drepturile părinteşti poate fi pornită de celălalt părinte, tutorele copilului, autoritatea tutelară sau procurorul.Cererea privind decăderea din drepturile părinteşti se examinează cu participarea obligatorie a autorităţii tutelare.Copilul, chiar dacă a împlinit 10 ani, nu trebuie ascultat, deoarece, pe de o parte legea nu prevede ascultarea lui, ceea ce este prevăzut expres ori de cât ori s-a voit aceasta, şi, pe de altă parte, faptele grave comise de părinţi împotriva copilului nu pot fi absolvite de acesta din urmă, prin eventuala sa declaraţie că se opune la decăderea părinţilor din drepturile părinteşti.

50

Sancţiunea decăderii din drepturile părinteşti se poate pronunţa numai împotriva unuia dintre părinţi, cazul în care drepturile părinteşti se vor exercita de către celălalt părinte, sau împotriva ambilor părinţi, caz în care copilul va fi pus sub tutelă.Efectul principal al decăderii constă în pierderea de către părintele respectiv a drepturilor părinteşti cu privire la persoana copilului, după cum şi a îndatoririlor părinteşti, cu excepţia îndatoririi de a întreţine copilul. Astfel, în conformitate cu art. 69 C.F.: „Copilul ai cărui părinţi (unul dintre ei) sunt decăzuţi din drepturile părinteşti păstrează dreptul de folosinţă asupra spaţiului locativ şi toate drepturile patrimoniale bazate pe rudenia cu părinţii şi rudele sale fireşti, inclusiv dreptul la succesiune.Dacă copilul nu poate fi transmis celuilalt părinte sau dacă ambii părinţi sunt decăzuţi din drepturile părinteşti, copilul se pune la dispoziţia autorităţii tutelare.Părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti pot avea întrevederi cu copilul lor numai cu permisiunea autorităţii tutelare, întrevederile nu se acordă dacă contactul părinţilor cu copilul poate cauza daune dezvoltării lui fizice sau intelectuale, dacă este evident că părinţii nu sunt capabili de acest contact, dacă, din anumite motive, contactul contravine intereselor copilului sau dacă acesta, în timpul dezbaterilor judiciare, a avut obiecţii serioase privind contactul cu părinţii decăzuţi din drepturi”. Părinţii pot fi restabiliţi în drepturile părinteşti dacă au încetat împrejurările care au condus la decăderea lor din aceste drepturi şi dacă restabilirea în drepturile părinteşti este în interesul copilului.Restabilirea în drepturile părinteşti se face pe cale judecătorească, în baza cererii persoanei decăzute din aceste drepturi, cu participarea obligatorie a autorităţii tutelare.Restabilirea în drepturile părinteşti faţă de copilul care a atins vârsta de 10 ani se admite ţinându-se cont de opinia copilului.Dacă copilul a fost adoptat şi adopţia nu a fost desfăcută, hotărârea privind decăderea din drepturile părinteşti poate fi anulată fără restabilirea drepturilor şi obligaţiilor de părinte.

O altă sancţiune, mai puţin severă, aplicată în cazul neîndeplinirii adecvate a îndatoririlor părinteşti este luarea copilului fără decădere din drepturile părinteşti.La cererea autorităţii tutelare, instanţa judecătorească poate hotărî luarea copilului de la părinţi fără decăderea acestora din drepturile părinteşti, dacă aflarea copilului împreună cu părinţii prezintă pericol pentru viaţa şi sănătatea lui, şi punerea acestuia la dispoziţia autorităţii tutelare.

În cazuri excepţionale, dacă există un pericol iminent pentru viaţa şi sănătatea copilului, autoritatea tutelară poate decide luarea copilului de la părinţi, comunicând acest fapt procurorului în termen de cel mult 24 de ore.În cazurile prevăzute anterior, autoritatea tutelară, în termen de 7 zile, va porni o acţiune în instanţa judecătorească privind decăderea din drepturile părinteşti sau luarea copilului de la părinţi fără decăderea lor din aceste drepturi. Dacă această cerinţă nu este îndeplinită, copilul va fi înapoiat părinţilor.Cererea privind luarea copilului de la părinţi fără decăderea acestora din drepturile părinteşti se examinează cu participarea obligatorie a autorităţii tutelare.La cererea părinţilor, instanţa judecătorească poate să le înapoieze copilul, dacă aceasta nu contravine intereselor copilului.În cazurile luării copilului fără decădere din drepturile părinteşti, părinţii pierd dreptul de a comunica cu acesta, de a participa personal la educaţia lui şi de a-i reprezenta interesele.Părinţii de la care a fost luat copilul pot avea întrevederi cu acesta, în unele cazuri, doar cu permisiunea autorităţii tutelare.

Autoritatea tutelară este obligată să examineze condiţiile de trai ale copilului şi ale persoanei care pretinde la educaţia copilului şi să prezinte instanţei judecătoreşti avizul respectiv.

Tema 10 Obligaţia de întreţinere dintre membrii familiei

1. Obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copii 2. Obligaţia de întreţinere dintre soţi şi foştii soţi3. Obligaţia de întreţinere dintre alţi membri ai familiei4. Contractul privind plata pensiei de întreţinere

1. Obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copiiLegislaţia Republicii Moldova, deşi reglementează obligaţia de întreţinere între părinţi şi copii şi între

alţi membri ai familiei, nu o defineşte expres. Astfel, C.F. în Titlul 4, capitolele 12 - 16, prevede îndatorirea părinţilor şi copiilor, precum şi îndatorirea altor membri ai familiei, de a plăti pensie alimentară şi, de

51

asemenea, modul de plată sau de urmărire a pensiei alimentare, în cazul obligaţiei de întreţinere reglementată de C.F. suntem în prezenţa unei întreţineri ce se realizează în temeiul legii.Capitolul 15 din C.F. prevede obligaţia de întreţinere în bază de contract. Codul civil, de asemenea, prevede obligaţiile de întreţinere ce se instituie în baza unui contract şi anume art. 445 "Contractul de înstrăinare a casei de locuit cu condiţia întreţinerii pe viaţă.", în literatura de specialitate se mai spune că obligaţia de întreţinere mai poate lua naştere şi ca urmare a unei donaţii cu sarcini sau unui legat cu sarcină.Deci, nu trebuie confundate obligaţia legală de întreţinere si obligaţia de întreţinere ce ia naştere în urma încheierii unui act juridic.Din cele expuse anterior, putem defini obligaţia legală de întreţinere ca fiind îndatorirea impusă de lege unei persoane de a acorda altei persoane mijloace necesare traiului, inclusiv satisfacerea nevoilor spirituale, precum şi în cazul obligaţiei de întreţinere a părinţilor faţă de copiii minori, mijloacele necesare pentru educarea, învăţătura şi pregătirea lor profesională.Obligaţia legală de întreţinere apare ca efect al rudeniei, ca efect al calităţii de soţ sau ca efectul unor relaţii asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu relaţii de familie şi are fundamentul în sentimentele de prietenie şi afecţiune existente între membrii familiei, precum şi regulile de conveţuire socială.Obligaţia de întreţinere realizează, pe de o parte, un scop personal, prin ajutarea celui aflat în nevoie din cauza incapacităţii de a munci, iar pe de altă parte, un scop social, societatea neputând rămâne străină şi absentă de la îndeplinirea unor îndatoriri dintre membrii unei familii.Din literatura de specialitate şi din dispoziţiile C.F. care se referă şi reglementează obligaţia legală de întreţinere, rezultă că aceasta are următoarele caractere juridice:

1 .Obligaţia de întreţinere este legală, deoarece normele juridice o creează şi o reglementează în mod imperativ;

2. Această obligaţie există numai între persoanele expres prevăzute de lege;3. Obligaţia legală de întreţinere are un caracter personal, fiind strâns legată atât de persoana

creditorului, cât şi de cea a debitorului întreţinerii, decesul unuia dintre aceştia determinând stingerea obligaţiei de întreţinere;

4. Obligaţia de întreţinere are un caracter reciproc;5. Această obligaţie are un caracter succesiv, exercitându-se periodic în timp şi variabil, stabilindu-

se în funcţie de nevoile creditorului şi posibilităţile materiale ale debitorului;6. Obligaţia de întreţinere are un caracter divizibil, adică o pot presta şi primi mai mulţi debitori şi

creditori.C.F. prevede că, obligaţia legală de întreţinere există numai între persoanele determinate de lege. Aceste persoane sunt:1. părinţii şi copiii (art. 74-81 C.F.);2. soţii şi foştii soţi (art. 82-85 C.F.);3. alţi membri ai familiei (art. 86-91 C.F.).Pentru ca o persoană să poate beneficia de întreţinere (să fie creditorul întreţinerii) trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

1. Să fie minor. Obligaţia de întreţinere poate fi invocată de către minor (descendent sau adoptat) numai părinţilor săi;

2. Să nu aibă posibilitatea unui câştig din muncă. Această imposibilitate de a munci poate să fie determinată atât de incapacitatea de muncă (boală, bătrâneţe, o infirmitate, sarcina femeii etc.), cât şi faptului că unul dintre soţi (foşti soţi) îngrijeşte de un copil până la trei ani sau invalid până la vârsta de 18 ani. Condiţia este ca copilul să fie comun.

Pentru a putea obliga o persoană să presteze alteia întreţinerea (să fie debitorul întreţinerii) se cere ca aceasta să întrunească cumulativ condiţiile:

1) Pentru ca persoana să poată întreţine pe cineva, trebuie să aibă mijloacele necesare pentru a putea presta această întreţinere. La aprecierea acestei posibilităţi se iau în calcul toate resursele materiale ale debitorului întreţinerii, câştigurile din muncă şi alte venituri, bunurile care nu-i sunt necesare şi pot fi înstrăinate pentru asigurarea întreţinerii. De asemenea, trebuie să se ţină cont şi de faptul dacă acesta prestează deja cuiva întreţinere, de starea lui familială, câţi copii are etc. Dacă o persoană, din motive întemeiate, nu realizează un venit din muncă, nu va putea fi obligat la prestarea unei obligaţii. Aceste motive întemeiate pot fi: executarea serviciului militar, continuarea studiilor la învăţământul la zi, executarea unei pedepse de privaţiune de libertate.

2) A doua condiţie presupune că, pentru a exista obligaţia legală de întreţinerii, între creditorul şi debitorul acestei obligaţii trebuie să fie o legătură de rudenie sau aceştia trebuie să fie foşti soţi, deoarece

52

obligata legală de întreţinere are fundamentul pe sentimentele de solidaritate şi întrajutorare, circumscrise familiei, sau altor raporturi asimilate celor de familie. Obligaţia părinţilor de a-şi întreţine copiii

Pentru a asigura condiţii materiale bune pentru creşterea şi educarea copiilor minori, legiuitorul a instituit obligaţia legală de întreţinere între părinţi si copii. Această obligaţie legală de întreţinere şi-a găsit reglementare prin dispoziţiile C.F., care în art. 74, alin l prevede: "Părinţii sunt obligaţi să-şi întreţină copiii minori si copiii majori inapţi de muncă, care necesită sprijin material"

Dovada incapacităţii de muncă se poate face prin certificate medicale eliberate de medie, care poate stabili existenţa şi gradul acestei incapacităţi.Debitorii obligaţiei de întreţinere sunt părinţii. Părinţii au aceleaşi drepturi şi îndatoriri, fără a deosebi dacă copiii sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori adoptatori. Părintele din afara căsătoriei datorează întreţinere numai dacă s-a stabilit filiaţia faţă de el. În cazul adopţiei, obligaţia de întreţinere în favoarea copilului minor este datorată de către adoptator.Modul de plată a pensiei de întreţinere se determină în baza unui contract încheiat între părinţi sau între părinţi şi copilul major inapt de muncă.Contractul privind mărimea, condiţiile şi modul de plată a pensiei de întreţinere poate fi încheiat între persoana care datorează întreţinere (debitorul întreţinerii) şi persoana care are dreptul la întreţinere (creditorul întreţinerii), în cazul când debitorul întreţinerii şi/sau creditorul întreţinerii sunt declaraţi incapabili, contractul este încheiat de către reprezentanţii legali ai acestora. Persoanele cu capacitatea limitată de exerciţiu încheie contractul cu acordul curatorului.Dacă lipseşte un atare contract şi părinţii nu participă la întreţinerea copiilor, pensia de întreţinere se încasează pe cale judecătorească, la cererea unuia dintre părinţi, a tutorelui copilului sau a autorităţii tutelare, (art. 74 C.F.).Cuantumul pensiei de întreţinere se determină potrivit cu nevoia celui care o solicită şi cu mijloacele celui ce urmează a o plăti şi nu trebuie să depăşească plafonul maxim până la care poate fi acordată. Cuantumul pensiei încasate pentru copilul minor se determină în conformitate cu art. 75 C.F., care prevede că, pensia de întreţinere pentru copilul minor se încasează din salariul şi/sau din alte venituri ale părinţilor în mărime de 1/4 - pentru un copil, 1/3 - pentru 2 copii şi 1/2 pentru 3 şi mai mulţi copii. Aşa dar, dacă părintele este obligat să presteze întreţinerea la mai mulţi copii, instanţa judecătorească va trebui să stabilească cuantumul întreţinerii pentru fiecare copil în parte şi durata întreţinerii la care fiecare este îndreptăţit.La stabilirea cuantumului întreţinerii se ţine seama de mijloacele ambilor părinţi, deoarece ambii sunt debitorii obligaţiei de întreţinere.Cuantumul cotelor stabilite poate fi micşorat sau majorat de instanţa judecătorească, ţinându-se cont de starea materială şi familială a părinţilor, de alte circumstanţe importante.Pensia alimentară a copilului minor care a rămas fără protecţie părintească se plăteşte tutorelui (curatorului) acestuia.Dacă copilul se află într-o instituţie educativă, curativă, de asistenţă socială sau altă instituţie similară, 50 la sută din pensia de întreţinere încasată de la părinţi se transferă pe contul instituţiei respective şi se ţine evidenţa pentru fiecare copil în parte, depunerile folosindu-se pentru întreţinerea copilului. Restul de 50 la sută se transferă într-un cont deschis pe numele copilului la o instituţie financiară (art. 77 C.F.).Părinţii sunt obligaţi să-şi întreţină copiii majori inapţi de muncă care necesită sprijin material.In caz de litigii privind achitarea pensiei de întreţinere, instanţa judecătorească stabileşte cuantumul acesteia pentru copiii majori inapţi de muncă într-o sumă bănească fixă plătită lunar, ţinându-se cont de starea materială şi familială, de alte circumstanţe importante (art. 78 C.F.).

Pensia de întreţinere se acordă de la data pronunţării hotărârii rămasă definitivă.Pentru ameliorarea situaţiei materiale a minorilor, ai căror părinţi se eschivează de la achitarea pensiei

alimentare. Guvernul Republicii Moldova prevede unele măsuri suplimentare. Astfel, se introduc indemnizaţii temporare pentru minori, ai căror părinţi fiind obligaţi să plătească pensia alimentară sunt urmăriţi de către organele afacerilor interne în baza deciziilor instanţelor de judecată şi hotărârilor organelor de anchetă în legătură cu eschivarea lor de la plata pensiei alimentare, cu tragerea la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunilor şi din alte motive sau îşi ispăşesc pedeapsa în instituţiile de muncă corecţională, fără să primească un salariu din care să fie încasată pensia alimentară în mărime minimă stabilită de lege, sau se află la tratament într-o instituţie curativă fără plătirea indemnizaţiei pentru asigurarea socială, precum şi în alte cazuri, când încasarea pensiei alimentare este imposibilă din motive care nu depind de persoanele obligate să o plătească.

53

Pentru copilul în vârstă de la 1,5 până la 16 ani se stabileşte o indemnizaţie lunară în mărime de 25 lei, în cazul în care copilul nu beneficiază de alte indemnizaţii şi plăţi Obligaţia copiilor majori de a-şi întreţine părinţii

Deşi obligaţia legală de întreţinere îşi are fundamentul în sentimentele de solidaritate şi întrajutorare care guvernează raporturile dintre membrii unei familii, nu rare sunt situaţiile când copiii se eschivează de la întreţinerea părinţilor lor, care sunt în nevoie, nemaiputând munci fie din cauza vârstei, fie din cauza unei boli sau din alte cauze obiective. Pentru a descuraja aceste fapte, legiuitorul a introdus în Codul familiei şi obligaţia copiilor majori, apţi de muncă şi de a-şi întreţine părinţii. Astfel, art. 80 C.F. prevede: "Copiii majori apţi de muncă sunt obligaţi să-şi întreţină şi să-şi îngrijească părinţii inapţi de muncă care necesită sprijin material...".Dacă nu există un contract privind întreţinerea părinţilor inapţi de muncă care necesită sprijin material, problema achitării pensiei de întreţinere de către copiii majori se soluţionează pe cale judecătorească.Cuantumul pensiei de întreţinere se stabileşte de instanţa judecătorească într-o sumă bănească fixă plătită lunar, ţinându-se cont de starea materială şi familială a părinţilor şi a copiilor, de alte circumstanţe importante.La stabilirea cuantumului pensiei, instanţa judecătorească este în drept să ţină cont de toţi copiii majori ai părintelui respectiv, indiferent de faptul dacă acţiunea a fost pornită faţă de unul, câţiva sau toţi copiii.Copiii ai căror părinţi sunt decăzuţi din drepturile părinteşti se scutesc de obligaţia de întreţinere a acestora.Instanţa judecătorească este în drept să elibereze copiii majori de participarea la cheltuielile suplimentare în favoarea părinţilor, dacă se va stabili că aceştia s-au eschivat de la îndeplinirea obligaţiilor părinteşti faţă de aceşti copii, chiar şi în cazul când copiii plătesc pensia de întreţinere (art. 81 C.F.).

2. Obligaţia de întreţinere dintre soţi şi foştii soţiIn cazul când soţii au o conveţuire normală, problema obligaţiei legale de întreţinere practic dispare,

deoarece fiecare din ei contribuie prin mijloacele dobândite prin muncă la toate cheltuielile căsniciei. Astfel, în acest caz, prin sentimentele de solidaritate, prietenie şi afecţiune, care domină raporturile dintre soţi şi stau la baza familiei, problema obligaţiei de întreţinere e rezolvată de la sine.Totuşi, chiar în această situaţie, problema obligaţiei de întreţinere între soţi se poate pune.Dacă unul dintre soţi nu-şi îndeplineşte obligaţia de întreţinere faţă de celălalt soţ şi dacă apar neînţelegeri, soţul incapabil de muncă sau soţia în perioada sarcinii şi în curs de trei ani după naşterea copilului au dreptul să intenteze acţiuni în judecată, pentru ca celălalt soţ să-i presteze mijloacele pentru întreţinere. Această acţiune poate să nu fie intentată atât timp, cât soţul care nu realizează venituri are bunuri proprii sau comune valorificabile, care i-ar putea asigura cele necesare unui trai decent.Noţiunea de trai decent trebuie apreciată în funcţie de nivelul general de trai în societate, de nivelul general de trai avut anterior de creditorul întreţinerii şi de nivelul de trai al debitorului, pentru a se păstra echilibrul între aceste, de sarcinile şi de alte obligaţii de întreţinere pe care le prestează debitorul, care-i pot afecta posibilităţile materiale în vederea asigurării cu mijloacele necesare pe cei îndreptăţiţi a primi întreţinere de la aceasta.Obligaţia soţilor de a se întreţine reciproc este prevăzută în art. 8 .F., care dispune:"Soţii îşi datorează întreţinerea materială reciprocă.În cazul refuzului de a acorda întreţinere şi dacă între soţi nu există un contract privind plata pensiei de întreţinere, dreptul de a porni o acţiune în instanţa judecătorească privind încasarea acesteia de la celălalt soţ îl au:a) soţul inapt de muncă (care a atins vârsta de pensionare sau este invalid de gradul I, II sau III) şi care necesită sprijin material;b) soţia în timpul gravidităţii;c) soţul care îngrijeşte copilul comun timp de 3 ani după naştereaacestuia;d) soţul care îngrijeşte până la vârsta de 18 ani un copil comun invalid sau care îngrijeşte un copil comun invalid de gradul I din copilărie, dacă acest soţ nu lucrează şi copilul necesită îngrijire.Pensia de întreţinere se plăteşte persoanelor enumerate numai în cazul când acestea nu au un venit propriu suficient, iar soţul care datorează întreţinere are posibilitatea de a o plăti".Cuantumul pensiei de întreţinere încasate de la un soţ în favoarea celuilalt soţ se stabileşte de către instanţa judecătorească într-o sumă bănească fixă plătită lunar. La stabilirea sumei pensiei de întreţinere se ţine cont de situaţia materială şi familială a soţilor, de alte circumstanţe importante.Instanţa judecătorească este în drept să-1 elibereze pe unul dintre soţi de obligaţia de întreţinere sau să limiteze această obligaţie la un anumit termen, dacă incapacitatea de muncă a soţului inapt de muncă care necesită

54

sprijin material este rezultatul abuzului de băuturi alcoolice sau substanţe stupefiante, ori al unei infracţiuni premeditate. Obligaţia de întreţinere dintre foştii soţi

În raport cu obligaţia de întreţinere care a existat între soţi, obligaţia de întreţinere dintre foştii soţi este distinctă. Această obligaţie se fundamentează pe regulile morale de conveţuire, care impun celor care au fost apropiaţi să-şi acorde la nevoie sprijin material sau moral.Obligaţia de întreţinere între foştii soţi trebuie stabilită prin hotărârea de divorţ sau printr-o hotărâre judecătorească ulterioară. De aceea, fostul soţ se poate opune, după desfacerea căsătoriei prin divorţ, pe calea contestaţiei la executare, la urmărirea pensiei de întreţinere fixată în timpul căsătoriei.Condiţiile în care există obligaţia de întreţinere între foştii soţi sunt stipulate în prevederile Codului familiei şi acestea sunt următoarele:

- Fostul soţ are dreptul la întreţinere dacă se află în stare de nevoie datorită incapacităţii de a munci intervenită în anumite condiţii;

- Fostul soţ datorează întreţinere celuilalt soţ dacă are mijloace materiale.În acest sens, art. 83 C.F. prevede: "Dreptul de a pretinde întreţinere de la fostul soţ pe cale judecătorească îl are:a) fosta soţie în timpul gravidităţii;b) fostul soţ, care necesită sprijin material, ocupat cu îngrijirea copilului comun timp de 3 ani după naşterea acestuia;c) fostul soţ, care necesită sprijin material, ocupat cu îngrijirea copilului comun invalid până la vârsta de 18 ani sau a copilului comun invalid de gradul I din copilărie;d) fostul soţ, care necesită sprijin material, devenit inapt de muncă în timpul căsătoriei sau timp de un an după desfacerea acesteia;e) fostul soţ care necesită sprijin material şi a atins vârsta de pensionare, în termen de cel mult 5 ani din momentul desfacerii căsătoriei, dacă soţii au fost căsătoriţi cel puţin 15 ani".

Cuantumul pensiei de întreţinere încasate de la un soţ (fost soţ) în favoarea celuilalt soţ se stabileşte de către instanţa judecătorească într-o suma bănească fixă plătită lunar. La stabilirea sumei pensiei de întreţinere se ţine cont de situaţia materială şi familială a soţilor (foştilor soţi), de alte circumstanţe importante".Art. 85 C.F. dispune: "Instanţa judecătorească este în drept să-1 elibereze pe unul dintre soţi (fostul soţ) de obligaţia de întreţinere sau să limiteze această obligaţie la un anumit termen dacă:a) incapacitatea de muncă a soţului (fostului soţ) inapt de muncă, care necesită sprijin material, este rezultatul abuzului de băuturi alcoolice sau substanţe stupefiante, ori al unei infracţiuni premeditate;b) soţul (fostul soţ) care necesită sprijin material a avut o comportare amorală în familie;c) s-a dovedit, pe cale judecătorească, că căsătoria a fost desfăcută din culpa fostului soţ care necesită sprijin material."

3. Obligaţia legală de întreţinere între alţi membri ai familieiCodul familiei prevede şi obligaţia legală de întreţinere între alţi membri ai familiei.

1. Prima categorie de rude colaterale, care în condiţiile legii îşi datorează reciproc întreţinere sunt fraţii şi surorile. Această obligaţie de întreţinere există, indiferent, dacă aceştia sunt din căsătorie, din afara ei sau din adopţie. Astfel, în conformitate cu art. 86 C.F.: "Fraţii şi surorile minore, care necesită sprijin material, în imposibilitatea întreţinerii lor de către părinţi, au dreptul la întreţinere de la surorile şi fraţii majori apţi de muncă care dispun de mijloace suficiente.Acelaşi drept îl au surorile şi fraţii majori inapţi de muncă, care necesită sprijin material, dacă s-a stabilit imposibilitatea întreţinerii acestora de către copiii lor majori apţi de muncă, de către soţi (foştii soţi) sau de către părinţi".

2. A doua categorie de membri ai familiei care îşi datorează ajutorul reciproc sunt buneii şi nepoţii. Astfel, nepoţii minori, care necesită sprijin material, în imposibilitatea întreţinerii lor de către părinţi, au dreptul la întreţinere de la bunicii care dispun de mijloace suficiente.Acelaşi drept îl au şi nepoţii majori inapţi de muncă, care necesită sprijin material, dacă s-a stabilit imposibilitatea întreţinerii lor de către soţi (foştii soţi), copiii majori apţi de muncă sau de către părinţi.

3. A treia categorie de persoane între care există obligaţia legală de întreţinere sunt copiii şi părinţii vitregi.

55

Această obligaţie este formulată în prevederile art. 89 C.F., în conformitate cu care: "Părinţii vitregi inapţi de muncă, care necesită sprijin material, în imposibilitatea întreţinerii lor de către copiii lor fireşti majori apţi de muncă sau de către soţ (fostul soţ), au dreptul la întreţinere de la copiii vitregi majori apţi de muncă care dispun de mijloace suficiente.Instanţa judecătorească este în drept să scutească copiii vitregi de obligaţia de a-şi întreţine părinţii vitregi, dacă aceştia i-au întreţinut şi educat mai puţin de 5 ani sau nu şi-au onorat obligaţiile".

4. Ultima categorie de persoane, între care există obligaţia de întreţinere şi este prevăzută de dispoziţiile Codului familiei sunt copiii şi educatorii lor. Astfel, persoanele inapte de muncă, care necesită sprijin material şi care au întreţinut şi educat copii minori (denumiţi în continuare educatori), au dreptul Ia întreţinere de la aceştia dacă ultimii au atins vârsta majoratului, sunt apţi de muncă şi dispun de mijloace suficiente şi dacă s-a stabilit imposibilitatea întreţinerii educatorilor de către propriii lor copii majori apţi de muncă sau de către soţ (fostul soţ).Instanţa judecătorească este în drept să scutească copiii de obligaţia de a-şi întreţine educatorii, dacă aceştia i-au întreţinut şi educat mai puţin de 5 ani sau nu şi-au onorat obligaţiile.Legislaţia noastră, în special Codul familiei, prevede cuantumul şi modul de încasare a pensiei de întreţinere pentru alţi membri ai familiei şi anume: Cuantumul şi modul de încasare a pensiei de întreţinere pentru fraţi şi surori, bunei şi nepoţi, copii şi părinţi vitregi, copii şi educatori pot fi stabilite printr-un contract între părţi.Dacă nu există un contract între părţi, pensia de întreţinere se stabileşte de către instanţa judecătorească în sumă bănească fixă achitată lunar, ţinându-se cont de starea materială şi familială a persoanei care datorează întreţinere şi a persoanei care are dreptul la întreţinere, precum şi de alte circumstanţe importante.

4. Contractul privind plata pensiei de întreţinerePărţile contractuale. Contractul privind mărimea, condiţiile şi modul de plată a pensiei de întreţinere,

după modul de executare este un contract cu executare succesivă şi poate fi încheiat între persoana care datorează întreţinere (debitorul întreţinerii) şi persoana care are dreptul la întreţinere (creditorul întreţinerii), în cazul când debitorul întreţinerii şi/sau creditorul întreţinerii sunt declaraţi incapabili, contractul este încheiat de către reprezentanţii legali ai acestora. Persoanele cu capacitatea limitată de exerciţiu încheie contractul cu acordul curatorului.Conţinutul contractului Clauzele principale ale contractului, în corespundere cu legislaţia civilă, sunt următoarele:- denumirea contractului;- datele de identitate a părţilor;- obiectul contractului (mărimea pensiei);- modul de achitare;- termenul contractului;- drepturile şi obligaţiile părţilor;- răspunderea pentru executarea necorespunzătoare ori pentru neexecutare, - cauzele care înlătură răspunderea- semnătura părţilor.Forma contractului. Contractul privind plata pensiei de întreţinere se întocmeşte în scris şi se autentifică notarial. Forma scrisă a contractului impune redactarea unui document care să exprime conţinutul actului respectiv, în caz de necesitate, notarul (avocatul) oferă ajutorul competent în alcătuirea proiectului contractului. Textul contractului trebuie să corespundă prevederilor art. 43 al Legii cu privire la notariat. Nerespectarea acestor prevederi atrage nulitatea contractului. Contractul privind plata pensiei de întreţinere se încheie, se execută, se modifică, se reziliază şi se declară nul în conformitate cu normele Codului civil (art. 94 C F).Contractul privind plata pensiei de întreţinere poate fi, în orice moment, modificat sau reziliat în baza acordului dintre părţi. Modificarea sau rezilierea (desfiinţarea contractului pentru motivul că una din părţi nu-şi execută obligaţia) contractului se perfectează în scris şi se autentifică notarial.Modificarea unilaterală a contractului privind plata pensiei de întreţinere sau refuzul unilateral de a-1 executa sunt inadmisibile.

Dacă contractul privind plata pensiei de întreţinere contravine intereselor copilului minor sau major incapabil, acesta poate fi declarat nul de către instanţa judecătorească la cererea reprezentanţilor legali ai copilului, a autorităţii tutelare sau a procurorului.Cuantumul pensiei de întreţinere stabilite prin contract se determină de către părţi la încheierea contractului corespunzător.

56

Cuantumul pensiei de întreţinere pentru copiii minori prevăzut în contract nu poate fi mai mic decât cel stabilit la art.75 C.F., adică, în mărime de % din salariu şi/sau din alte venituri ale părinţilor - pentru un copil, 1/3 - pentru doi copii şi 1/2 - pentru 3 şi mai mulţi copii.

Modul de plată a pensiei de întreţinere stabilite prin contract se determină de către părţi la încheierea contractului corespunzător. Modul de încasare şi de plată a pensiei de întreţinereModul de plată a pensiei de întreţinere se determină în baza unui contract încheiat între debitorul şi creditorul întreţinerii.Persoana care are dreptul la întreţinere poate porni o acţiune privind încasarea pensiei de întreţinere, indiferent de termenul care a trecut de la momentul apariţiei dreptului respectivă.Pensia de întreţinere poate fi încasată pentru perioada anterioară adresării în instanţa judecătorească, dacă se va stabili că în perioada respectivă s-au întreprins măsuri de acordare a întreţinerii, dar debitorul întreţinerii s-a eschivat de la plata pensiei.Obligaţia patronului de a reţine pensia de întreţinere. Patronul este obligat să reţină lunar, în baza contractului privind plata pensiei de întreţinere, autentificat notarial, sau a titlului executoriu, sau a cererii debitorului întreţinerii, pensia de întreţinere din salariul şi/sau din alte venituri ale debitorului întreţinerii şi să o transmită sau să o transfere, din contul acestuia, creditorului întreţinerii într-un termen de cel mult 3 zile de la data fixată pentru plata salariului şi/sau a altor venituri.Reţinerea pensiei de întreţinere din salariu şi/sau din alte venituri în baza contractului privind plata pensiei de întreţinere, autentificat notarial, se admite şi în cazul când suma reţinerilor, în baza contractului şi a altor titluri executorii, depăşeşte 50 la sută din salariul şi/sau din alte venituri ale debitorului întreţinerii. Patronul este obligat să comunice, în termen de 3 zile, instanţei judecătoreşti despre concedierea persoanei debitor al întreţinerii.Debitorul întreţinerii este obligat să comunice, în termen de 3 zile, instanţei judecătoreşti despre schimbarea locului său de muncă şi/sau a domiciliului.Persoanele care nu respectă această prevedere sunt trase la răspundere în modul stabilit de legislaţie.Stingerea obligaţiei de întreţinere. Obligaţia de întreţinere, apărută în baza contractului privind plata pensiei de întreţinere, încetează în urma decesului uneia dintre părţi, a expirării duratei contractului sau conform clauzelor acestuia.Plata pensiei de întreţinere, în baza hotărârii instanţei judecătoreşti, încetează în cazurile:a) atingerii de către copil a vârstei de 18 ani sau obţinerii de către acesta a capacităţii depline de exerciţiu sub vârsta de 18 ani;b) adopţiei copilului care primeşte pensia de întreţinere;c) căsătoriei descendentului inapt de muncă;d) restabilirii capacităţii de muncă a persoanei care primeşte pensia de întreţinere;e) recăsătoririi fostului soţ inapt de muncă care primeşte pensia de întreţinere;f) decesului creditorului întreţinerii sau al debitorului întreţinerii;

Tema: 11 Educaţia copiilor rămaşi fără ocrotirea părintească

1. Depistarea şi plasamentul copiilor rămaşi fără ocrotire părintească2. Adopţia. Noţiuni generale cu privire la adopţie.3. Cerinţele încheierii adopţiei4. Efectele juridice ale adopţiei5. Încetarea adopţiei6. Tutela şi curatela7. Casele de copii de tip familial

1. Depistarea şi plasamentul copiilor rămaşi fără ocrotire părintească.

Asigurarea educării copiilor minori, care din diferite cauze au rămas fără îngrijire părintească, apărarea drepturilor şi intereselor personale şi patrimoniale ale copiilor minori, precum şi apărarea drepturilor şi intereselor personale şi patrimoniale ale persoanelor majore, care din cauza stării sănătăţii nu-şi pot exercita de sine stătător drepturile şi să-şi îndeplini îndatoririle, sunt puse în sarcina autorităţilor tutelare.Autorităţi tutelare sunt:a) autoritatea centrală pentru protecţia copilului;

57

b) organele executive ale autorităţilor administraţiei publice locale din unităţile administrativ-teritoriale de nivelul II;c) autorităţile deliberative din unităţile administrativ-teritoriale de nivelul I.Exercitarea funcţiilor autorităţii tutelare se pune pe seama direcţiilor (secţiilor) de învăţământ - referitor la minori, a direcţiilor (secţiilor) de asistenţă socială - referitor la persoanele majore şi copiii care se află în instituţiile din subordinea acestora, iar în localităţile unde lipsesc aceste organe - pe seama secretarilor consiliilor locale.

Apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale copiilor se pune pe seama autorităţii tutelare în cazurile de deces al părinţilor, de decădere a lor din drepturile părinteşti, de declarare a părinţilor ca fiind incapabili, de boală sau absenţă îndelungată, de eschivare de la educaţia copiilor, de la apărarea drepturilor şi intereselor lor legitime, inclusiv în cazul refuzului părinţilor de a-şi lua copiii din instituţiile educative, curative sau din alte instituţii în care se află aceştia, precum şi în alte cazuri de lipsă a grijii părinteşti.Autorităţile tutelare depistează copiii rămaşi fără ocrotire părintească, ţin evidenţa acestora şi, în fiecare caz aparte, în funcţie de circumstanţele concrete în urma cărora copiii au rămas fără ocrotire părintească, aleg forma de plasament a copiilor în scopul protecţiei lor asigurând controlul sistematic asupra condiţiilor de întreţinere, educaţie şi instruire a acestora.Depistarea şi evidenţa copiilor rămaşi fără ocrotire părinteascăPersoanele cu funcţii de răspundere din instituţiile de instruire, curative, de asistenţă socială şi din altele similare, precum şi alte persoane care deţin informaţii despre copiii rămaşi fără ocrotire părintească, sunt obligate să le comunice, în termen de 3 zile, autorităţii tutelare de la locul aflării copiilor.Autoritatea tutelară care a fost informată despre copilul rămas fără ocrotire părintească este obligată, în termen de 3 zile, să efectueze un control al condiţiilor de trai ale copilului şi, dacă se confirmă lipsa îngrijirii din partea părinţilor, să ia copilul la evidenţă, asigurând apărarea drepturilor şi intereselor lui legitime printr-un plasament provizoriu, admis de lege, până la determinarea, în modul prevăzut de prezentul cod, a formei de protecţie adecvată.In termen de 10 zile din momentul luării la evidenţă a copilului rămas fără ocrotire părintească, autoritatea tutelară este obligată să comunice informaţia respectivă autorităţii centrale pentru protecţia copilului.

Copiii rămaşi fără ocrotire părintească pot fi plasaţi pentru îngrijire şi educaţie:a) adoptatorului sau soţilor adoptatori;b) sub tutelă (curatelă);c) în casele de copii de tip familial;d) în instituţiile de stat pentru copiii orfani şi cei rămaşi fără ocrotire părintească, de orice tip (educative, de instruire, curative, de asistenţă socială), dacă nu există alte posibilităţi.

2. Adopţia Noţiuni generale cu privire la adopţieDefiniţia adopţiei. Adopţia (înfierea) este actul juridic complex, în temeiul căruia se stabilesc raporturi

de rudenie între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi adoptator şi rudele acestuia, pe de altă parte. Aceste legături de rudenie ce se stabilesc sunt asemănătoare cu cele care există în cazul rudeniei fireşti. Raporturile dintre adoptator şi adoptat sunt asemănătoare acelora existente între părinţi şi copii. Prin adopţie, copilul care este lipsit de părinţi sau de o îngrijire corespunzătoare este primit în familia adoptatorului, unde urmează a fi crescut ca şi un copil firesc al adoptatorului.

În literatura de specialitate se întâlnesc şi alte definiţii ale adopţiei, dintre care pot fi aduse următoarele:a) Adopţia este o instituţie juridică în virtutea căreia între o persoană numită adoptat şi o altă persoană numită adoptator se stabilesc raporturi de rudenie asemenea celor dintre părinţi şi copii.In sensul acestor definiţii, noţiunea de adopţie este folosită pentru a desemna totalitatea normelor juridice care se află la bază şi reglementează atât actul juridic, cât şi raportul juridic de adopţie, astfel, termenul adopţie reprezintă o instituţie juridică, adică - instituţia juridică a adopţiei.Codul familiei reglementează adopţia în Capitolul 18, art. 116 -141, noţiunea de adopţie fiind folosită în următoarele sensuri:- ca act juridic încheiat în baza consimţământului persoanelor indicate expres de lege;- ca raport juridic rezultat din actul juridic al înfierii, încheiat în baza unei hotărâri a instanţei judecătoreşti.În literatura de specialitate şi în legislaţia unor ţări, printre care şi România, se întâlnesc două feluri de adopţie:1) adopţia cu efecte restrânse, în temeiul căreia adoptatul şi descendenţii săi devin rude cu adoptatorul, păsrtîndu-se totodată, legăturile de rudenie cu rudele lor fireşti;

58

2) adoptarea cu efecte depline, în temeiul căreia adoptatul şi descendenţii săi devin rude cu adoptatorul şi cu rudele acestuia, încetând totodată legăturile de rudenie dintre adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi părinţii fireşti ai adoptatului şi rudele acestora, pe de altă parte.Codul familiei din Republica Moldova reglementează ambele feluri ale adopţiei, fără ca să deosebească, dacă aceasta este cu efecte restrânse sau depline. Reglementări internaţionale în materia adopţiei de copii.Deşi instituţia adopţiei copiilor se găseşte în legislaţia tuturor statelor membre ale Consiliului Europei şi ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, în aceste ţări există divirgenţe asupra principiilor care ar trebui să guverneze adopţia, precum şi deosebiri în privinţa procedurii de adopţie şi a efectelor juridice ale adopţiei. Există persoane şi state care consideră că adopţia este cea mai bună soluţie pentru copiii fără familie. De exemplu: "în cazurile în care un copil nu poate fi îngrijit de părinţii săi sau de alţi membri ai familiei biologice, autorităţile competente trebuie să ia măsurile necesare pentru a înlesni adopţia permanentă a copilului" (SUA) sau: "în cazul în care copiii sunt lipsiţi definitiv de posibilitatea de a creşte în mediul familial să se recurgă la adopţie cât mai urgent" (Franţa). La polul opus se află acele state care acţionează în conformitate cu legea islamică şi care, prin urmare, nu recunosc adopţia de nici un fel. Legea islamică nu recunoaşte conceptul de adopţie prin care se ascund părinţii naturali şi relaţiile de sânge ale copilului. Copiii fără familie pot trăi prin forme permanente de plasament familial, de tip kafalab, conform cărora în cele mai multe state islamice este posibilă să nu ia numele şi să nu aibă dreptul de moştenire în familia în care trăiesc.

Astfel, art. 21 al Convenţiei privind Drepturile Copilului dispune: "Statele -părţi care acceptă şi/sau autorizează adopţia se vor asigura că raţiunea primordială în materie este interesul superior al copilului.

Legislaţia nu poate permite adopţia unui copil decât de către două persoane unite prin căsătorie, fie că adoptă simultan, fie succesiv, sau de către un singur adoptator.

Legislaţia nu poate permite o nouă adopţie a unui copil decât într-unul sau mai multe din următoarele cazuri:a) când este vorba de un copil adoptiv al soţului adoptatorului;b) când precedentul adoptator a decedat;c) când precedenta adopţie este anulată;d) când precedenta adopţie a încetat.Un copil nu poate fi adoptat decât dacă adoptatorul a atins vârsta minimă prescrisă în acest scop, această vârstă neputînd fi mai mică de 21 de ani, nici mai mare de 35 de ani.Totuşi, legislaţia poate să prevadă posibilitatea de derogare de la condiţia vârstei minime:a) dacă adoptatorul este tatăl sau mama copilului; saub) ţinînd seama de circumstanţele excepţionale (art. 7). Autoritatea competentă nu va pronunţa o adopţie decât dacă şi-aformat convingerea că adopţia va fi în interesul copilului.Autoritatea competentă va da o deosebită importanţă fiecărui caz în aşa fel, încât această adopţie să-i ofere copilului un cămin stabil şi armonios.Ca regulă generală, autoritatea competentă nu va considera îndeplinite condiţiile mai sus citate, dacă diferenţa de vârstă între adoptator şi copil este sub cea care separă în mod obişnuit părinţii de copiii lor (art. 8).Autoritatea competentă nu va pronunţa o adopţie decât după o anchetă corespunzătoare privind adoptatorul, copilul şi familia sa.Ancheta va trebui, corespunzător fiecărui caz, să cuprindă, printre altele, următoarele elemente:a) personalitatea, starea sănătăţii şi situaţia economică a adoptatorului, viaţa sa familială, condiţiile de locuit, aptitudinea sa de educare a copilului;b) motivele pentru care adoptatorul doreşte să adopte copilul;c) motivele pentru care, în cazul în care numai unul dintre cei doi soţi solicită să adopte un copil, celălalt soţ nu se asociază la cerere;d) potrivirea reciprocă între copil şi adoptator, durata perioadei în care el a fost încredinţat în grija adoptatorului;e) personalitatea şi starea sănătăţii copilului, dacă nu există interdicţie legală, antecedentele copilului;f) sentimentul copilului cu privire la adopţia propusă;g) religia adoptatorului şi religia copilului dacă este cazul.

Adopţia conferă adoptatorului, cu privire la copilul adoptat, drepturile şi îndatoririle de orice natură ale unui tată sau ale unei mame cu privire la copilul său legitim. Adopţia conferă adoptatului faţă de adoptator drepturile şi îndatoririle de orice natură ale unui copil legitim faţă de tatăl sau mama sa.Ca regulă generală, adoptatul va putea fi în măsură să dobândească numele de familie al adoptatorului sau să-1 adaoge la propriul său nume de familie.

59

Dacă un părinte firesc are dreptul la folosinţa asupra bunurilor copilului său, dreptul de folosinţă al adoptatorului asupra bunurilor adoptatului poate să fie limitat prin legislaţie.

În materie succesorală, în măsura în care legislaţia dă copilului legitim un drept la succesiunea tatălui sau mamei sale, copilul adoptat este tratat în această privinţă la fel ca şi copilul legitim al adoptatorului.Numărul de copii care pot fi adoptaţi de un singur adoptator nu va fi limitat prin legislaţie.Nu se va putea interzice prin legislaţie unei persoane să adopte un copil pentru motivul că ea are sau ar putea avea un copil legitim.Dacă adopţia îmbunătăţeşte situaţia juridică a copilului, nu se va putea interzice prin legislaţie unei persoane, să adopte copilul său nelegitim.

Convenţia prevede însă şi dispoziţii suplimentare şi anume:

Adopţia în dreptul naţionalCopiii care pot fi adoptaţi

Legea privind drepturile copilului în art. 22 - Ocrotirea copiilor orfani şi a copiilor rămaşi fără îngrijire părintească - prevede: "Copiii, care temporar sau permanent sunt lipsiţi de mediul familiei sau care, în propriul lor interes, nu pot fi lăsaţi în acest mediu, se bucură de protecţie şi ajutor special din partea statului, conform legislaţiei".Copiii orfani şi copiii rămaşi fără îngrijire părintească sunt înfiaţi sau plasaţi în altă familie, sau în instituţie de stat pentru copii.

În conformitate cu articolul 116 C F: "Pot fi adoptaţi numai copii minori, cu excepţia celor care au obţinut capacitatea deplină de exerciţiu sub vârsta de 18 ani."Adopţia fraţilor şi surorilor de către persoane diferite este interzisă, cu excepţia cazurilor când această cerinţă contravine intereselor copiilor sau când unul dintre fraţi (surori) nu poate fi adoptat din motive de sănătate.Adopţia unui copil care este cetăţean al Republicii Moldova de către cetăţeni străini sau apatrizi se admite numai în cazuri excepţionale când nu există posibilitatea ca acest copil să fie adoptat sau pus sub tutelă (curatelă):a) de către rudele copilului, indiferent de cetăţenia lor;b) de către alte persoane cetăţeni ai Republicii Moldova. Adopţia, în aceste cazuri, se face în conformitate cu prevederilegenerale şi dacă s-a dovedit că, timp de cel puţin 6 luni din momentul luării copilului la evidenţă, acesta nu a fost acceptat pentru adopţie sau luat sub tutelă (curatelă):a) de către rudele sale, indiferent de cetăţenia lor;b) de către cetăţenii Republicii Moldova, cetăţenii străini sau apatrizii cu domiciliul în Republica Moldova.Prevederile indicate anterior nu se aplică dacă:a) soţul adoptă copilul celuilalt soţ;b) copilul suferă de o boală gravă care necesită un tratament special ce nu poate fi acordat în Republica Moldova. Evidenţa copiilor care pot fi adoptaţiSunt luaţi la evidenţă şi propuşi pentru adopţie copiii:a) ai căror părinţi au decedat;b) ai căror părinţi sunt decăzuţi din drepturile părinteşti, sunt declaraţiincapabili sau dispăruţi;c) care au fost abandonaţi de ambii părinţi sau de unicul părinte;d) care au fost propuşi pentru adopţie de ambii părinţi sau de uniculpărinte.Evidenţa copiilor care pot fi adoptaţi se efectuează de către autorităţile tutelare respective şi autoritatea centrală pentru protecţia copilului.Accesul la informaţia privind copiii care pot fi adoptaţi Accesul la informaţia privind copiii care pot fi adoptaţi este liber pentru persoanele care solicită adopţia şi persoanele împuternicite de ele.

Codul familiei în articolele 116 - 141 prevede categoriile de copii în privinţa cărora se admite adopţia; modalitatea încuviinţării adopţiei; persoanele care au dreptul la adopţie; acordul părinţilor la adopţie; adopţia copilului fără acordul părinţilor; acordul copilului la adopţie; încetarea adopţiei; temeiurile desfacerii adopţiei; efectele încetării adopţiei.

3. Cerinţele încheierii adopţiei

60

Pentru încheierea adopţiei sunt necesare a fi îndeplinite anumite cerinţe. Prin analogie cu modul de încheiere a actului de căsătorie, în cazul adopţiei tot vom considera necesare existenţa următoarelor cerinţe:a) existenţa condiţiilor de fond;b) lipsa impedimentelor la adopţie;c) existenţa condiţiilor de formă. A. Condiţiile de fond ale adopţieiCondiţiile de fond trebuie să existe pentru a se putea încheia adopţia, încheierea adopţiei necesită în primul rând:a) consimţământul la adopţie;b) existenţa unei autorităţi competente;c) existenţa capacităţilor depline de exerciţiu a adoptatorilor;d) adopţia să fie în interesul copilului; Consimţământul la adopţie

Încheierea adopţiei necesită în primul rând manifestare de voinţă a unor anumite persoane, în conformitate cu Codul familiei se cere acordul părinţilor Ia adopţie, acordul tutorelui (curatorului) la adopţiei, acordul soţului adoptatorului acordul copilului la adopţie.1) Consimţământul părinţilor la adopţie. Pentru adopţia copilului se cere acordul părinţilor lui.Acordul părinţilor la adopţie va fi exprimat printr-o declaraţie scrisă autentificată de notar sau de autoritatea tutelară în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului ori al părinţilor.Acordul părinţilor poate fi exprimat şi personal în instanţa judecătorească.Administraţia instituţiei în care este întreţinut şi educat copilul este în drept să ceară acordul părinţilor pentru o eventuală adopţie a acestuia, fără indicarea identităţii adoptatorilor.Părinţii pot să-şi retragă acordul la adopţie în orice moment, dar numai până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti privind încuviinţarea acesteia (art. 124 C.F.).În anumite situaţii legislaţia prevede încheierea actului adopţiei copilului fără acordul părinţilor. Astfel, nu este necesar acordul părinţilor pentru adopţia copilului dacă aceştia:a) sunt decăzuţi din drepturile părinteşti;b) sunt declaraţi incapabili;c) sunt declaraţi dispăruţi;d) nu sunt cunoscuţi;e) nu locuiesc împreună cu copilul şi se eschivează nemotivat de la întreţinerea şi educaţia acestuia mai mult de 6 luni (art. 125 C.F.).2) Acordul tutorelui (curatorului) la adopţieÎn cazul când copilul se află sub tutelă (curatelă), este necesar şi acordul scris al tutorelui (curatorului) la adopţie, autentificat de notar sau de autoritatea tutelară în a cărei rază teritorială se află domiciliul minorului sau al tutorelui (curatorului). Acordul poate fi exprimat de tutore (curator) şi personal în instanţa judecătorească.Instanţa judecătorească, în funcţie de caz, poate încuviinţa adopţia şi fără acordul tutorelui (curatorului), ţinînd cont de avizul autorităţiitutelare (art. 126 C.F.).3) Acordul soţului adoptatoruluiÎn cazul când copilul este adoptat numai de unul dintre soţi, este necesar acordul scris al celuilalt soţ, autentificat de notar sau de autoritatea tutelară. Acest acord poate fi exprimat şi personal în instanţa judecătorească.Acordul celuilalt soţ nu se cere dacă acesta:a) a fost declarat incapabil;b) a fost declarat dispărut;c) a întrerupt relaţiile familiale cu adoptatorul, nu locuieşte împreună cu acesta mai mult de un an şi domiciliul lui nu este cunoscut (art. 128).4) Consimţământul copilului la adopţiePentru adopţia copilului care a atins vârsta de 10 ani este necesar şi acordul acestuia exprimat în instanţa judecătorească.Ca excepţie, copilul poate fi adoptat fără acordul lui dacă, până la momentul adopţiei, el a locuit în familia adoptatorilor şi nu ştie că aceştia nu sunt părinţii lui fireşti (art.127 C.F.).In cazul în care adoptatorul are copii proprii cu vârsta mai mare de 10 ani se cere şi consimţământul acestora. Existenţa autorităţii competente la adopţie

61

Adopţia unui copil va fi încuviinţată doar de autorităţile competente care verifică, conform legii şi procedurilor aplicabile şi pe baza tuturor informaţiilor pertinente şi demne de încredere, că adopţia poate să aibă loc avînd în vedere situaţia copilului în raport cu părinţii săi, rudele şi reprezentanţii legali şi, dacă este cazul că persoanele interesate şi-au dat consimţământul la adopţie în cunoştinţă de cauză, pe baza tuturor consultărilor necesare.Apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale copiilor rămaşi fără ocrotire părintească se pune pe seama autorităţii tutelare în cazurile de deces al părinţilor, de decădere a lor din drepturile părinteşti, de declarare a părinţilor ca fiind incapabili, de boală sau absenţă îndelungată, de eschivare de la educaţia copiilor, de la apărarea drepturilor şi intereselor lor legitime, inclusiv în cazul refuzului părinţilor de a-şi lua copiii din instituţiile educative, curative sau din alte instituţii în care se află aceştia, precum şi în alte cazuri de lipsă a grijii părinteşti.Autorităţile tutelare depistează copiii rămaşi fără ocrotire părintească, ţin evidenţa acestora şi, în fiecare caz aparte, în funcţie de circumstanţele concrete în urma cărora copiii au rămas fără ocrotire părintească, aleg forma de plasament a copiilor.Organelor, altele decât autorităţile tutelare, persoanelor fizice şi juridice le sunt interzise activităţile de depistare şi de plasament ale copiilor rămaşi fără ocrotire părintească.

În scopul perfecţionării activităţii în domeniul protecţiei copilului prin adopţie de către cetăţenii străini, prin Hotărârea Guvernului nr. 228 din 27.02.98 a fost adoptat Regulamentul Comitetului pentru înfiere al Republicii Moldova. Comitetul pentru înfiere al Republicii Moldova este organ guvernamental abilitat să contribuie la ocrotirea copiilor prin adopţie. Este o persoană juridică ce dispune de conturi bancare, care în activitatea sa se călăuzeşte de legislaţia în vigoare a Republicii Moldova referitoare la ocrotirea drepturilor copiilor, Convenţiei internaţionale cu privire la drepturile copilului, precum şi de Regulamentul Comitetului. Constituirea Comitetului, funcţiile lui şi organizarea activităţii sunt prevăzute în Regulamentul Comitetului publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 30-33/252 din 09.04.1998. Existenţa capacităţii depline de exerciţiuAceastă condiţie rezultă din prevederea potrivit căreia poate adopta numai persoanele de ambele sexe care au atins vârsta de 25 de ani (art. 121, alin. l C.F.), precum şi din prevederea legală că:Diferenţa de vârstă între adoptator şi adoptat va fi de cel puţin 15 ani. Această regulă nu se aplică în cazurile când unul dintre soţi adoptă copilul celuilalt soţ.Pentru motive temeinice, această diferenţă de vârstă poate fi redusă, dar nu mai mult decât cu 5 ani (art. 123 C.F.).Aici se cade de făcut încă câteva completări şi anume: Persoana cu capacitate deplină de exerciţiu poate adopta fără deosebire de naţionalitate, rasă sau religie, împrejurarea că acesta are un copil nu constituie un impediment pentru încheierea adopţiei. Persoana poate adopta fie că este căsătorită, fie că nu este căsătorită. Poate adopta numai persoana care îndeplineşte condiţiile cerute pentru a fi tutore -dispune de capacitatea deplină de exerciţiu şi se iau în considerare calităţile morale şi alte calităţi personale, posibilităţile de a-şi îndeplini obligaţiile de adoptator, relaţiile lui şi ale membrilor familiei lui cu copilul care urmează a fi adoptat. Interesul suprem al copilului

În adopţie interesele majore ale copilului trebuie să reprezinte "cea mai importantă raţiune". Nici un alt interes, fie acesta economic, politic, de securitate a statului sau al celui care adoptă, nu are o importanţă mai mare sau nu este egal cu cel al copilului. Principiul primordialităţii ar trebui prevăzut clar prin lege. "Copilul este, desigur, acela care urmează a fi adoptat, dar subiectul interesului major nu trebuie neapărat limitat la aceşti copii; alţi copii pot fi afectaţi în urma procesului de adopţie

B. Lipsa impedimentelor la adopţie.Pentru a se putea încheia adopţia este necesar să nu existe impedimente la adopţie, în conformitate cu

articolul 121 C.F., adoptatori pot fi persoane de ambele sexe care au atins vârsta de 25 de ani.Nu pot fi adoptatori următoarele persoane:a) decăzute din drepturile părinteşti;b) declarate incapabile sau cu capacitate limitată de exerciţiu;c) care au adoptat copii, dar adopţia a fost anulată din culpa lor;d) eliberate de obligaţiile de tutore (curator) din cauza neîndeplinirii culpabile a obligaţiilor lor;e) care, în virtutea calităţilor morale sau a stării sănătăţii, nu sunt în stare să-şi îndeplinească drepturile şi obligaţiile părinteşti de întreţinere şi de educaţie a copilului adoptat;f) care urmăresc scopul de a obţine o adopţie fictivă;g) care au prezentat documente false;

62

h) care au atins vârsta de 50 de ani (această regulă nu se aplică în cazul când adoptatorii sunt căsătoriţi între ei şi unul din ei nu a atins vârsta de 50 de ani, precum şi atunci când părintele adoptiv este soţul părintelui copilului adoptat sau când copilul a trăit în familia eventualilor părinţi adoptivi înainte ca aceştia să împlinească vârsta de 50 de ani).

Cetăţenii străini şi apatrizii care îşi au domiciliul în afara hotarelor Republicii Moldova pot fi adoptatori ai copiilor cetăţeni ai Republicii Moldova, numai dacă întrunesc atât condiţiile impuse de legislaţia statului ai cărui cetăţeni sunt sau în care îşi au domiciliul, cât şi condiţiile impuse de legislaţia Republicii Moldova, precum şi dacă ţara lor este membră a Convenţiei asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale sau dacă în acest domeniu există un acord bilateral între state.Nu se admite adopţia copilului de un cuplu necăsătorit.Lista contraindicaţiilor medicale pentru persoanele care intenţionează să adopte copii se aprobă de Guvern. C. Condiţiile de formă ale adopţiei

Aceste condiţii sunt prevăzute de lege în scopul de a asigura îndeplinirea condiţiilor de fond şi lipsa impedimentelor la adopţie. Condiţiile de formă se referă la declaraţia de adopţie (cererea de înfiere) şi la modalitatea încuviinţării adopţiei.

Declaraţia de adopţieAdopţia necesită în primul rând acordul anumitor persoane. Actul care cuprinde acest acord se numeşte declaraţie de adopţie. Acordul de voinţă în vederea adopţiei se dă printr-o declaraţie scrisă autentificată de notar sau de autoritatea tutelară în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului ori al părinţilor. Persoanele chemate să consimtă la adopţie îşi pot manifesta voinţa fie printr-un singur act, fie prin acte separate, în mod obişnuit, consimţământul în vederea adopţiei se manifestă prin declaraţie autentică dată separat de fiecare persoană chemată să consimtă la adopţie.

Modalitatea încuviinţară adopţieiCererea de adopţie se depune la instanţa de judecată de la domiciliul înfiatului sau, în cazurile când o necesită interesele înfiatului, de la domiciliul înfietorului (art. 278/2 C.P.C.). Pricinile cu privire la încuviinţarea înfierii se examinează de către instanţa de judecată în cadrul procedurii speciale (art. 244, alin. 8 C.P.C.).La cererea de adopţie se anexează următoarele acte:- copia autentificată a certificatului de naştere a înfiatului şi extrasul din registrul de înscriere a naşterilor;- copiile autentificate ale certificatelor de naştere şi, în funcţie de caz de căsătorie sau deces ale părinţilor înfiatului- declaraţia autentificată de consimţământ la înfiere, depusă de părinte sau părinţi, tutore (curator), de alţi ocrotitori legali ai copilului;- certificatul medical al înfiatului;- certificatul medical al înfietorului;- certificatul privind starea materială a înfietorului; - consimţământul în scris al copilului, dacă a împlinit vârsta de 10 ani, autentificat de organul de tutelă şi curatelă;- copiile autentificate ale buletinului de identitate şi certificatului de căsătorie ale înfietorului, dacă acesta este căsătorit;- avizul organului de tutelă şi curatelă dat în temeiul examinării condiţiilor de trai ale persoanei care doreşte să înfieze copilul şi verificării lipsei de piedici pentru îngăduirea înfierii, actul examinării condiţiilor de trai;- avizul Comitetului pentru înfiere al Republicii Moldova, în cazul înfierii de către cetăţeni străini, şi confirmarea că copilul a fost prezentat pentru înfiere cetăţenilor Republicii Moldova, dar în decurs a cel puţin 6 luni după ce a fost luat la evidenţă nu a fost înfiat;- actul ce confirmă dreptul cetăţeanului străin la înfiere în condiţiile legislaţiei ţării sale, eliberat de autorităţile competente ale acestei ţări, în cazul înfierii de către cetăţeni străini; ^- ancheta socială a înfietorului, în cazul înfierii de către cetăţeni străini, efectuate de autorităţile competente de la domiciliul acestuia în care să se indice opinia lor cu privire la înfiere.

Examinarea cererii de înfiere se face cu participarea obligatorie a înfietorului, a reprezentantului organului de tutelă şi curatelă şi a procurorului, în proces pot fi atraşi de instanţă sau interveni din iniţiativă proprie şi alte persoane interesate în actul înfierii. La solicitarea înfietorului sau la decizia instanţei de judecată cererea se examinează în şedinţă judiciară închisă (art. 278/4 C.P.C.).Hotărârea instanţei judecătoreşti privind încuviinţarea adopţiei poate fi pronunţată numai atunci când copilul s-a aflat în îngrijirea viitorilor adoptatori (adoptator) nu mai puţin de 6 luni.

63

Adoptatorii se înscriu în actul de naştere al adoptatului în calitate de părinţi ai acestuia. În caz de necesitate, la cererea adoptatorilor, instanţa judecătorească poate păstra datele despre părinţii copilului adoptat (art. 131C.F.).Secretul adopţiei este ocrotit de lege.Persoanele oficiale cărora le este cunoscut faptul adopţiei sunt obligate să păstreze secretul acestui fapt. În caz contrar, ele poartă răspundere în conformitate cu legea. Sancţiunea pentru divulgarea secretului adopţiei este prevăzută expres de C. P. în art. 112.

Se interzice eliberarea, fără acordul adoptatorilor sau al autorităţii tutelare, a extraselor din registrele de stare civilă ori a copiilor de pe acestea, din care să se vadă că adoptatorii nu sunt părinţii fireşti ai copilului adoptat (art. 134C.F.).

4. Efectele juridice ale adopţieiRudenia civilă. Drepturile şi obligaţiile adoptatorului şi adoptatului iau naştere din momentul când a

rămas definitivă hotărârea instanţei judecătoreşti privind încuviinţarea adopţiei.Adoptatul şi descendenţii lui, în raport cu părinţii adoptivi şi rudele acestora, iar adoptatorii şi rudele acestora, în raport cu copilul adoptat şi descendenţii lui, sunt asimilaţi în drepturile şi obligaţiile personale nepatrimoniale şi patrimoniale cu rudele fireşti.Adoptatul pierde drepturile personale nepatrimoniale şi patrimoniale şi este eliberat de îndeplinirea obligaţiilor faţă de părinţii săi fireşti şi rudele acestora.În cazul când copilul este adoptat de o singură persoană, drepturile personale pot fi păstrate, la cererea mamei, dacă adoptatorul este bărbat. sau, la cererea tatălui, dacă adoptatorul este femeie.Despre aceasta se menţionează în hotărârea instanţei judecătoreşti privind încuviinţarea adopţiei.Aceste efecte juridice survin indiferent de faptul dacă adoptatorii sunt sau nu sunt înscrişi în calitate de părinţi ai copilului adoptat (art. 132C.F.).Dacă, la momentul adopţiei, copilul avea dreptul la pensie şi indemnizaţii în legătură cu pierderea întreţinătorului, acest drept va fi păstrat şi după adopţie (art. 133 C.F.).Numele de familie al adoptatorului. După adopţie, copilul îşi poate păstra numele de familie şi prenumele.La cererea adoptatorilor, instanţa judecătorească poate schimba numele şi prenumele copilului adoptat, atribuindu-i numele de familie al adoptatorilor sau al unuia dintre ei, dacă aceştia poartă nume de familie diferite, iar prenumele poate fi ales de adoptatori.Pentru schimbarea numelui de familie şi a prenumelui copilului adoptat care a atins vârsta de 10 ani se cere şi acordul acestuia.În caz de schimbare a numelui de familie şi a prenumelui copilului adoptat, faptul se menţionează în hotărârea instanţei judecătoreşti privind încuviinţarea adopţiei (art. 129 C.F.).Schimbarea locului de naştere al copilului adoptat, în scqpul asigurării secretului adopţiei, la cererea adoptatorilor, este posibilă schimbarea locului de naştere al copilului.În caz de schimbare a locului de naştere al copilului adoptat, faptul se menţionează în hotărârea instanţei judecătoreşti privind încuviinţarea adopţiei (art. 130C.F.).Domiciliul şi locuinţa adoptatorului. Domiciliul minorului adoptat este la părinţii adoptatori sau la acela dintre adoptatori la care locuieşte, în cazul în care numai unul dintre părinţii adoptatori reprezintă pe adoptat sau îi încuviinţează actele, domiciliul adoptatului este la acel părinte, în ceia ce priveşte locuinţa minorului adoptat, aceasta este la părinţii săi. Dacă soţii adoptatori nu locuiesc împreună, aceştia decid la care dintre ei va locui copilul, în caz că părinţii adoptatori nu cad la învoială, decide instanţa judecătorească ţinînd cont de interesele copilului după ce ascultă pe părinţi şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani.Dobândirea cetăţeniei prin înfiere. Copilul apatrid dobândeşte automat cetăţenia Republicii Moldova prin înfiere dacă înfietorii (înfietorul) sunt cetăţeni ai Republicii Moldova.Asupra cetăţeniei copilului apatrid înfiat de soţi unul dintre care este cetăţean al Republicii Moldova, iar celălalt cetăţean străin, hotărăsc, de comun acord, înfietorii. În cazul în care înfietorii nu cad de comun acord, asupra apartenenţei copilului la Republica Moldova va decide instanţa de judecată, ţinînd cont de interesele acestuia, în cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani, se cere consimţământul lui, autentificat de notar.

5. Încetarea adopţiei.Adopţia încetează în urma desfacerii sau declarării nulităţii acesteia în baza hotărârii instanţei

judecătoreşti.Adopţia desfăcută încetează din momentul când hotărârea respectivă a instanţei judecătoreşti a rămas definitivă.

64

Adopţia declarată nulă încetează din momentul încuviinţării acesteia.Cererea privind desfacerea sau declararea nulităţii adopţiei se înaintează adoptatorilor.Dacă părinţilor nu le sunt cunoscuţi adoptatorii, cererea se depune la autoritatea tutelară din raza teritorială a instanţei judecătoreşti care a adoptat hotărârea privind încuviinţarea adopţiei, în acest caz, adoptatorilor li se comunică despre acţiunea pornită şi ei au dreptul să participe la proces sau să încredinţeze autorităţii tutelare apărarea drepturilor lor.La examinarea cauzelor privind desfacerea sau declararea nulităţii adopţiei, instanţa judecătorească este în drept să oblige adoptatorii să participe la proces (art. 135. C.F.).Temeiurile desfacerii adopţiei. Adopţia poate fi desfăcută, dacă aceasta o cer interesele copilului adoptat, în cazul când:a) adoptatorii nu-şi îndeplinesc sau nu-şi pot îndeplini obligaţiile privind întreţinerea şi educaţia adoptatului;b) adoptatorii abuzează de drepturile părinteşti sau se comportă cu cruzime faţă de copil;c) adoptatorii suferă de alcoolism cronic sau de narcomanie;d) adopţia s-a făcut fără acordul părinţilor copilului sau al soţului adoptatorului, dacă acest acord se cerea conform legii.Instanţa judecătorească este în drept să desfacă adopţia şi în alte cazuri, dacă aceasta o cer interesele adoptatului.Instanţa judecătorească va expedia, în termen de 3 zile de la data când a rămas definitivă hotărârea privind desfacerea adopţiei, o copie a acesteia oficiului de stare civilă şi autorităţii tutelare din raza teritoriala a instanţei judecătoreşti (art. 136 C.F.).Dreptul de a cere desfacerea adopţiei. Au dreptul să ceară desfacerea adopţiei copilului:a) părinţii acestuia;b) adoptatorii lui;c) soţul adoptatorului, în cazul în care adopţia a fost făcută fără acordul lui, dacă acest acord se cerea conform legii;d) însuşi adoptatul care a atins vârsta de 14 ani;e) autoritatea tutelară;f) procurorul.Persoanele fizice şi juridice, altele decât cele menţionate la alin.(l), nu au dreptul să ceară desfacerea adopţiei (art. 137 C.F.).Desfacerea adopţiei după atingerea majoratului de către adoptat. Dacă, în momentul pornirii acţiunii privind desfacerea adopţiei, adoptatul a atins vârsta de 18 ani, adopţia poate fi desfăcută numai cu acordul atât al adoptatorului, cât şi al adoptatului (art. 138 C.F.).Temeiurile declarării nulităţii adopţiei. Adopţia poate fi declarată nulă numai dacă se va stabili că:a) încuviinţarea ei s-a întemeiat pe acte false;b) adopţia a fost fictivă;c) la momentul încuviinţării adopţiei, adoptatorul era decăzut din drepturile părinteşti, declarat incapabil sau cu capacitate limitată de exerciţiu (art. 139C.F.).Dreptul de a cere declararea nulităţii adopţiei. Au dreptul de a cere declararea nulităţii adopţiei:a) autorităţile tutelare;b) procurorul (art. 140 C.F.). Efectele încetării adopţiei.Din momentul încetării adopţiei, se sting toate drepturile şi obligaţiile personale nepatrimoniale şi patrimoniale dintre copilul adoptat şi descendenţii lui, pe de o parte, şi adoptatorii şi rudele lor, pe de altă parte, şi se restabilesc drepturile şi obligaţiile dintre adoptat şi descendenţii lui, pe de o parte, şi părinţii şi rudele fireşti ale adoptatului, pe de altă parte.În cazul încetării adopţiei, problema privind restabilirea numelui de familie şi a prenumelui copilului adoptat se soluţionează de instanţa judecătorească. Dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, se ia în considerare şi părerea lui.

În cazul desfacerii adopţiei, instanţa judecătorească poate obliga adoptatorii să acorde copilului minor întreţinere în mărimea şi modul prevăzute de prezentul cod.După încetarea adopţiei, copilul este înapoiat părinţilor. Dacă părinţii lipsesc sau înapoierea lui părinţilor contravine intereselor copilului, el este dat în grija autorităţii tutelare (art. 141 C.F.).În cazul declarării nulităţii sau al anulării înfierii copilului apatrid sau cetăţean străin acesta este considerat că nu a fost niciodată cetăţean al Republicii Moldova dacă domiciliază legal şi obişnuit în străinătate sau dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate (art. 14 al Legii cetăţeniei Republicii Moldova).

65

6. Tutela şi curatela copiilorInstituirea tutelei şi curateleiTutela şi curatela se instituie asupra copiilor rămaşi fără ocrotire părintească în scopul educaţiei şi instruirii acestora, precum şi al apărării drepturilor şi intereselor lor legitime.Tutela se instituie asupra copiilor care nu au atins vârsta de 15 ani. La atingerea vârstei de 15 ani, tutela se transformă în curatela, fără adoptarea de către autoritatea tutelară a unei hotărâri suplimentare.Curatela se instituie asupra copiilor în vârstă de la 15 la 18 ani.Tutela şi curatela se instituie de către autorităţile administraţiei publice locale, în termen de cel mult o lună din momentul primirii cererii respective, în baza avizului scris al autorităţii tutelare.Persoanele care pot fi numite tutori (curatori)Drept tutori (curatori) pot fi numite numai persoane majore care dispun de capacitate deplină de exerciţiu.La numirea tutorelui (curatorului) se iau în considerare calităţile morale şi alte calităţi personale, posibilităţile candidatului de a-şi îndeplini obligaţiile de tutore (curator), relaţiile lui şi ale membrilor familiei lui cu copilul.Numirea tutorelui la copilul care a atins vârsta de 10 ani se face numai cu acordul copilului.Nu pot fi numiţi tutori (curatori) persoanele:a) decăzute din drepturile părinteşti;b) înlăturate anterior de la îndeplinirea obligaţiilor de tutore (curator) din culpa lor;c) care au fost adoptatori, dar adopţia a fost desfăcută din culpa lor;d) care, din cauza stării de sănătate, nu pot îndeplini obligaţiile de tutore (curator);e) care suferă de alcoolism cronic sau de narcomanie;f) care nu au domiciliul pe teritoriul Republicii Moldova.Tutela (curatela) asupra copiilor care sunt întreţinuţi şi educaţi în instituţiile de statÎn cazul în care asupra copiilor întreţinuţi şi educaţi în instituţiile de stat nu este instituită tutela (curatela), obligaţiile tutorelui (curatorului) sunt puse pe seama administraţiei instituţiei respective.Plasamentul temporar al copilului aflat sub tutelă (curatela) în instituţia de stat nu anulează drepturile şi obligaţiile tutorelui (curatorului) faţă de acesta.Apărarea drepturilor copiilor externaţi din instituţiile de stat este preluată de către autorităţile tutelare.Drepturile copiilor aflaţi sub tutelă (curatela) Copiii aflaţi sub tutelă (curatela) au dreptul:a) de a locui împreună cu tutorele (curatorul) lor;b) la condiţii normale de întreţinere, educaţie şi instruire;c) la dezvoltare multilaterală şi la respectarea demnităţii umane;d) la pensia de întreţinere şi la alte plăţi sociale;e) la spaţiul locativ ocupat anterior de către părinţii lor sau la asigurarea cu spaţiu locativ, în modul stabilit;f) la apărarea drepturilor lor în modul stabilit;g) la comunicare cu părinţii şi rudele;h) la exprimarea propriei opinii în procesul soluţionării problemelor care le ating drepturile şi interesele legitime. Drepturile şi obligaţiile tutorelui (curatorului)Tutorele (curatorul) are dreptul şi este obligat să se ocupe de educaţia copilului aflat sub tutela (curatela) sa, să aibă grijă de sănătatea şi dezvoltarea fizică, psihică, spirituală şi morală a copilului.Tutorele (curatorul) determină de sine stătător procedeele şi mijloacele de educaţie a copilului aflat sub tutelă (curatela), luând în considerare eventualele recomandări ale autorităţii tutelare.Tutorele (curatorul), ţinînd cont de opinia copilului, poate alege instituţia de învăţământ şi forma de studii pe care le va urma copilul fiind obligat să asigure frecventarea de către copil a şcolii până la sfârşitul anului de învăţământ în care acesta atinge vârsta de 16 ani.Tutorele (curatorul) este în drept să ceară de la orice persoană, inclusiv rudele apropiate, înapoierea copilului pe care acestea îl reţin fără temei legal sau fără o hotărâre corespunzătoare a instanţei judecătoreşti.Tutorele (curatorul) nu este în drept să împiedice contactele copilului cu rudele lui, cu excepţia cazurilor în care contactele respective contravin intereselor acestuia.Tutorele (curatorul) este obligat să locuiască împreună cu copilul aflat sub tutela (curatela) sa. Locuirea separată a tutorelui (curatorului) poate fi permisă de autoritatea tutelară, dacă aceasta nu va influenţa negativ asupra educaţiei copilului.Tutorele (curatorul) este obligat să comunice autorităţii tutelare informaţiile privind starea sănătăţii, îngrijirea şi educaţia copilului, precum şi schimbarea domiciliului.Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor de tutore (curator)

66

Drepturile şi obligaţiile de tutore (curator) sunt exercitate exclusiv în interesul minorului aflat sub tutelă (curatela).Obligaţiile de tutore (curator) sunt exercitate gratuit, cu excepţiile prevăzute de lege.Abuzul de drepturile sau de obligaţiile de tutore - folosirea în interes de profit a tutelei (curatela) în dauna intereselor celui pus sub tutelă (curatela) sau lăsarea copiilor puşi sub tutelă (curatela) fără supraveghere sau ajutorul material necesare, pedepseşte în conformitate cu prevederile art. 112 C.P.Primirea de către tutore (curator) sau alt ocrotitor legal al copilului a unei recompense sub orice formă pentru darea consimţământului de a lua copilul sub tutelă (curatela), fie pentru transmiterea copilului altor persoane, care nu-i sunt părinţi, în alt mod decât cel prevăzut de legislaţie, precum şi pentru prezentarea unor date neveridice pentru legitimarea transmiterii copilului, se pedepseşte în conformitate cu legislaţia penală.

7. Casele de copii de tip familialNoţiunea de casă de copii de tip familialCasa de copii de tip familial este o instituţie particulară, creată pe baza unei familii, ţinându-se cont de situaţia materială şi nivelul spiritual al acesteia, în scopul întreţinerii parţiale şi educaţiei copiilor orfani şi a celor rămaşi fără ocrotire părintească.Crearea caselor de copii de tip familialCasa de copii de tip familial se creează conform hotărârii autorităţii administraţiei publice locale, adoptate în baza avizului autorităţii tutelare, a cererii părinţilor educatori şi a actelor anexate la aceasta.În casa de copii de tip familial pot fi cel mult 10 copii, inclusiv copiii proprii ai părinţilor educatori, dar nu mai puţin de 5 copii plasaţi.Părinţii educatoriFondatorii caselor de copii de tip familial se numesc părinţi educatori. Pot fi părinţi educatori persoanele cu domiciliul pe teritoriul " Republicii Moldova, care au atins vârsta de 25 de ani şi ale căror calităţi morale şi stare a sănătăţii permit îndeplinirea obligaţiilor respective.Nu pot fi părinţi educatori persoanele:a) decăzute din drepturile părinteşti;b) declarate incapabile sau cu capacitate limitată de exerciţiu;c) eliberate de obligaţiile de tutore (curator) din culpa lor;d) care au fost adoptatori, dar adopţia a fost desfăcută din culpa lor;e) care suferă de boli cronice grave sau contagioase. Drepturile şi obligaţiile părinţilor educatoriPărinţii educatori au faţă de copiii plasaţi în casele de copii de tip familial drepturi şi obligaţii similare celor ale tutorelui (curatorului), adică părintele educator are dreptul şi este obligat:- să se ocupe de educaţia copilului, să aibă grijă de sănătatea şi dezvoltarea fizică, psihică, spirituală şi morală a copilului; - să determine de sine stătător procedeele şi mijloacele de educaţie a copilului luat pentru educaţie, luând în considerare eventualele recomandări ale autorităţilor tutelare;- ţinînd cont de opinia copilului, poate alege instituţia de învăţământ şi forma de studii pe care le va urma copilul, fiind obligat să asigure frecventarea de către copil a şcolii până la sfârşitul anului de învăţământ în care acesta atinge vârsta de 16 ani- este în drept să ceară de la orice persoană, inclusiv rudele apropiate, înapoierea copilului pe care acestea îl reţin fără temei legal sau fără o hotărâre corespunzătoare a instanţei judecătoreşti;- nu este în drept să împiedice contactele copilului cu rudele lui, cu excepţia cazurilor în care contactele respective contravin intereselor acestuia etc.Părinţii educatori beneficiază de remunerare şi înlesniri în modul stabilit de Guvern.Copiii care pot fi plasaţi în casele de copii de tip familialÎn casele de copii de tip familial pot fi plasaţi pentru întreţinere şi educaţie copiii orfani şi copiii rămaşi fără ocrotire părintească în vârstă de până la 14 ani.Alegerea prealabilă a copiilor pentru casa de copii de tip familial se face de către părinţii educatori, cu concursul autorităţii tutelare, ţinându-se cont, în mod obligatoriu, de provenienţa etnică a copilului, de apartenenţa lui la o anumită cultură, de religia, limba, starea sănătăţii şi dezvoltarea copilului, în vederea creării condiţiilor de viaţă care ar asigura continuitatea educaţiei acestuia.La plasarea în casele de copii de tip familial este interzisă despărţirea fraţilor şi surorilor, cu excepţia cazurilor când aceasta o cer interesele copiilor.Copilul care a împlinit vârsta de 10 ani poate fi plasat în casa de copii de tip familial numai cu acordul acestuia.

67

Drepturile copiilor plasaţi în casele de copii de tip familial Copiii plasaţi în casele de copii de tip familial au dreptul:- la condiţii normale de întreţinere, educaţie şi instruire;- la dezvoltarea multilaterală şi la respectarea demnităţii umane; - la pensia de întreţinere şi la alte plăţi sociale;- la apărarea drepturilor lor în modul stabilit;- la comunicarea cu părinţii şi rudele; la exprimarea propriei opinii în procesul soluţionării problemelor care le ating drepturile şi interesele legitime etc.Pentru întreţinerea copiilor din casele de copii de tip familial se plătesc indemnizaţii lunare în modul şi cuantumul prevăzute de Guvern. Mijloacele băneşti, prevăzute pentru alimentarea copiilor, procurarea îmbrăcămintei. încălţămintei, obiectelor de igienă personală, medicamentelor sunt transferate lunar pe conturile personale ale părinţilor educatori.Mijloacele necesare pentru deservirea clădirilor, încălzire, energie electrică şi alte cheltuieli de gospodărire se eliberează caselor de copii de tip familial în baza chitanţelor de achitare sau altor documente financiare, conform normativelor şi tarifelor stabilite în localitatea respectivă.Copiii din casele de copii de tip familial deţin calitatea de membru al acestora până la atingerea vârstei de 18 ani. În cazul continuării studiilor în colegii sau instituţii superioare de învăţământ ei îşi păstrează această calitate până la încheierea studiilor. Dacă în acest caz ei locuiesc separat de părinţii educatori, beneficiază de toate înlesnirile prevăzute pentru copiii orfani şi rămaşi fără îngrijire părintească.

§ 8. Caracteristica generală a dreptului familiei în ţările străine (reglementarea realatiilor familiale cu elemente de extranietate??????????)

Din cadrai relaţiilor sociale reglementate de normele juridice raporturile de căsătorie şi familie reprezintă un şir de legături reciproce complexe care, pe de o parte, sînt bazate pe rudenie sau îndreptate spre crearea acestei rudenii, iar pe de altă parte, ele poartă un caracter patrimonial şi sînt tradiţional reglementate de normele de drept civil.

Izvoarele reglementării juridice în ţările cu drept civil codificat sînt titlurile special destinate dreptului familiei din codurile civile: în Germania - Cartea IV a Codului Civil, în Elveţia - Cartea II a Codului Civil, în Franţa o parte a normelor ce reglementează raporturi de căsătorie şi familie este codificată în Cartea I a Codului Civil (titlurile V-IX), iar normele referitoare la relaţiile patrimoniale ale soţilor şi normele privitoare la contractul matrimonial sînt incluse în Cartea III (titlul V), în ţările de drept comun raporturile de familie sînt reglementate de cîteva acte normative. Astfel, în Marea Britanic izvorul de bază al reglementării juridice este Legea cu privire la căsătorie din anul 1949, care a codificat 40 de acte normative ce au fost în vigoare în momentul adoptării legii. Actele normative speciale reglementează problemele pensiilor alimentare şi stabilirea tutelei, în Statele Unite ale Americii dreptul familiei este reglementat de normele juridice ale fiecărui stat federal, care, deseori, diferă considerabil.

Pînă nu demult trăsătura principală ce caracteriza dreptul familiei era stabilitatea şi conservatismul reglementării. Uneori în legislaţiile statelor se introduceau modificări neesenţiale, însă princiipiile riguroase, precum poziţia superioară a soţului, atitudinea negativă faţă de divorţ, discriminarea copiilor născuţi în afara căsătoriei, stabilite încă în secolul XIX - începutul secolului XX, rămîneau neschimbate.

După cel de-al doilea Război Mondial au intervenit schimbări substanţiale în societate: se modifică situaţia economică şi socială a femeii, creşte numărul divorţurilor şi copiilor născuţi în afara căsătoriei. Aceşti factori de bază au condiţionat necesitatea reformelor în urma cărora, începînd cu anii'60, în legislaţiile majorităţii statelor au intervenit modificări. Noile reglementări au fost adoptate de legislativul Franţei în 1970, al Germaniei în 1976, de cel al Marii Britanii în 1969 şi 1984, al SUAîn 1970, al Rusiei în 1995.

Reformele efectuate au atins într-o măsura mai mare sau mai mică toate instituţiile dreptului familiei: se dezvoltă principiul egalităţii soţilor, se introduc modificări în materia relaţiilor patrimoniale între soţi, se admit condiţii mai puţin riguroase în privinţa divorţului, se îmbunătăţeşte situaţia copiilor născuţi în afara căsătoriei. Totuşi, se menţine poziţia dublă cu privire la reglementarea relaţiilor patrimoniale între soţi: soţii pot să supună relaţiile dintre ei atît legii, cît şi contractului matrimonial.

Noţiunea, ordinea şi condiţiile încheierii căsătoriei. Actele normative nu conţin definiţia căsătoriei şi problema naturii ei juridice, pînă în prezent nu este complet rezolvată în legislaţie sau în doctrina juridică. Putem menţiona următoarele trei concepte referitoare la căsătorie: căsătoria contract, căsătoria statut, căsătoria parteneriat.Pînă nu demult cel mai frecvent concept întîlnit era acel de căsătorie contractuală, bazat pe un şir de cerinţe înaintate de lege faţă de ordinea încheierii căsătoriei, condiţiile valabilităţii ei, posibilităţile compensării

68

daunelor materiale survenite din cauza desfacerii căsătoriei, adică cerinţele înaintate de lege faţă de contracte. Pentru conceptul căsătoriei contract este logic aplicabil regimul contractual referitor la patrimoniul soţilor.

Oponenţii concepţiei contractuale consideră că căsătoria nu poate fi contract, deoarece drepturile şi obligaţiile soţilor sînt stabilite de lege şi ei nu pot să le modifice după voinţa lor. Faptul că soţii pot încheia un contract matrimonial, ce ar reglementa regimul patrimonial, nu este un argument suficient în favoarea concepţiei contractuale, deoarece scopul principal al căsătoriei este crearea unei familii, naşterea şi educarea copiilor.JDe aceea căsătoria reprezintă un statut pe care îl obţine persoana după îndeplinirea anumitor acte prevăzute de lege. Acest statut permite includerea persoanei în categoria celor căsătoriţi.

În ultimii ani se dezvoltă ideea că căsătoria reprezintă un partene-riat. Această concepţie a apărut ca rezultat al cercetărilor sociologice. Anume în cadrul acestei concepţii evidenţiem principiile poziţiei independente a femeii şi egalităţii soţilor în căsătorie. Specialiştii în domeniu totuşi obiectează afirmînd că această concepţie nu explică faptul reglementării riguroase a drepturilor şi obligaţiilor părţilor.

Căsătoria poate fi încheiată în formă civilă sau religioasă. In acest sens putem clasifica legislaţia ţărilor străine în trei categorii:

1) efecte juridice pot avea numai căsătoriile încheiate în formă civilă (Germania, Franţa, Elveţia, Japonia etc.);

2) căsătoria poate fi încheiată în formă civilă sau în formă religioasăm (Danemarca, Spania, Italia, unele provincii din Canada, unele state din SUA);

3) există doar forma religioasă a încheierii căsătoriei (Israel, Irak, Iran, unele state din SUA şi unele provincii din Canada).

Ceremonia încheierii căsătoriei întotdeauna se petrece în prezenţa unui număr de persoane majore (de la două pînă la şase), în majoritatea statelor există cerinţa anunţării publice a încheierii căsătoriei (la biserică sau prin anunţ afişat în faţa clădirii primăriei). Din momentul anunţării publice şi pînă la încheierea căsătoriei persoanele interesate se pot adresa cu o opoziţie la organele de înregistrare a căsătoriei, în Anglia şi SUA ceremonia este posibilă şi fără un anunţ prealabil, dar persoanele care doresc să se căsătorească trebuie să primească permisiune şi săjure că nu există impedimente la căsătorie. Permisiunea menţionată are termenul de valabilitate de la o lună pînă la un an.

Prezenţa părţilor la încheierea căsătoriei este obligatorie, în timpul războaielor, în unele state americane, se permitea încheierea căsătoriei prin procură, iar în ce priveşte militarii - chiar şi fără procură, dar cu acordul exprimat în scris. Totuşi, aceasta este mai degrabă o excepţie, chiar şi în cazul cînd din motive de boală persoana nu poate fi prezentă, în asemenea cazuri căsătoria se încheie la locul aflării bolnavului.

Căsătoria poate fi încheiată doar cu respectarea condiţiilor stabilite de lege. Deşi problema condiţiilor încheierii căsătoriei este rezolvată în mod diferit în ţările străine, totuşi am putea evidenţia şi unele momente comune:

a) în primul rînd, persoanele, care doresc să se căsătorească, trebuie să fie de sex opus, iar în cazul anomalilei fizice această problemă este rezolvată de judecată sau de procuratură în baza examinării medicale;

b) părţile trebuie să atingă o vîrstă anumită, care în majoritatea statelor este de 18 ani, deşi în unele state limitele de vîrstă pentru femei sînt diferite: de exemplu, în Franţa - 18 ani pentru bărbaţi, 16 ani pentru femei, în Anglia vîrstă cerută este de 16 ani atît pentru bărbaţi, cît şi pentru femei. Dacă sînt temeiuri serioase, vîrstă poate fi micşorată: în Franţa - de Preşedintel Republicii, în Germania - de Consiliul de Tutelă, în Anglia şi SUA - de instanţa de judecată, în Elveţia - de Guvernul cantonului. Căsătoria minorilor se încheie doar cu acordul reprezentanţilor lor legali;

c) în legislaţia tuturor statelor europene şi în toate statele SUA de mult există norma analogică celei prevăzute de Codul Civil Francez, şi anume, "nu există căsătorie fără acord", şi pentru încheierea căsătoriei este suficientă exprimarea formală a acestui acord;

d) în legislaţia statelor străine sînt stabilite un şir de impedimente. In toate ţările europene şi în SUA persistă principiul căsătoriei monogame, încălcarea acestui principiu duce la răspunderea penală. Se interzice căsătoria între persoane ce se află în legătura de rudenie de un anumit grad. De asemenea, este interzisă căsătoria între înfietor şi înfiat. Un alt impediment la căsătorie poate fi o anumită boală, care prezintă pericol pentru sănătatea celuilalt soţ. în legislaţia Angliei se interzice căsătoria cu persoanele bolnave mental. Pînă acum putem întîlni în legislaţia unor ţări interdicţia pentru femei de a se căsători într-un termen anumit după decesul soţului (Germania - 10 luni, în Franţa şi în Elveţia - 300 zile).

Căsătoria încheiată cu încălcarea condiţiilor stabilite de lege se consideră nulă. în toate ţările este nulă căsătoria încheiată între rude de un anumit grad, precum şi căsătoria cu o persoană deja căsătorită, încălcarea

69

altor condiţii poate avea consecinţe diferite. Astfel, în unele state ale SUA neanunţarea publică a căsătoriei poate duce la nulitatea ei.

Căsătoria cu persoana care nu a atins vîrsta necesară este nulă în Franţa şi Anglia şi poate fi declarată nulă în unele state federale americane. De asemenea, sînt nule căsătoriile cu persoanele lipsite de capacitatea de exerciţiu ca rezultat al bolii mentale sau al debilităţii. Viciile de consimţămînt pot duce la declararea nulităţii relative a căsătoriei.

în sistemele juridice ale statelor străine doar căsătoria încheiată curespectarea condiţiilor prevăzute de lege duce la apariţia drepturilor şi obligaţiilor soţilor, aceste relaţii avînd caracter personal şi patrimonial. Dreptul familiei reglementează detaliat trei categorii de relaţii patrimoniale între soţi: regimul juridic al patrimoniului soţilor în căsătorie, ordinea administrării patrimoniului şi relaţiile legate de întreţinerea soţului.

O trăsătură specifică în reglementarea relaţiilor patrimoniale între soţi în majoritatea ţărilor este posibilitatea stabilirii regimului contractual sau legal al patrimoniului soţilor.

Regimul contractual apare în rezultatul încheierii între soţi a contractului matrimonial. Practica încheierii contractelor matrimoniale există, de regulă, în familii cu patrimoniu substanţial, în contractul matrimonial se prevăd aspecte referitoare la dreptul de proprietate asupra patrimoniului soţului şi soţiei, ce le aparţinea pînă la căsătorie, dobîndit în timpul căsătoriei şi, uneori, se prevăd sancţiuni în cazul divorţului, în cazul apariţiei unui litigiu între soţi instanţa judecătorească nu va aplica prevederile legii, ci pe cele ale contractului.

O mare parte a populaţiei nu încheie contract matrimonial, prin umare, supune relaţiile patrimoniale prevederilor legii, adică stabileşte un anumit regim juridic al patrimoniului soţilor.

Regimul legal al patrimoniului poate fi de trei feluri: regimul comunităţii (Franţa, Elveţia, 8 state ale SUA); regimul separării (Anglia, Germania, unele state ale SUA) şi regimul comunităţii alocate (Suedia, Norvegia, Danemarca).

în cazul regimului comunităţii patrimoniului, soţii au dreptul de proprietate comună asupra bunurilor dobîndite în timpul căsătoriei, păstrînd în proprietatea personală bunurile ce le-au aparţinut pînă la căsătorie sau obţinute în timpul căsătoriei prin donaţie sau moştenire. Regimul comunităţii a fost stabilit şi reglementat cel mai amplu în dreptul francez, deşi unele modificări introduse în ultimul timp reprezintă o anumită derogare de la concepţia tradiţională, în regimul comunităţii au fost introduse elementele ce caracterizează regimul separării din cauza că lista patrimoniului comun a devenit mai îngustă şi după reformele din 1965 în patrimoniul comun se include acel pa patrimoniu ce era procurat pe contul cîştigurilor profesionale, precum şi a veniturilor obţinute de la patrimoniul aflat în proprietatea personală. Acest regim a obţinut denumire de "comunitate a veniturilor". Principiul comunităţii veniturilor persistă şi în legislaţia ulterioară. Astfel, Legea din 1967 a prevăzut că în cazul cînd unul dintre soţi primeşte în calitate de donaţie sau moştenire o sumă bănească, el devine proprietarul ei, iar bunurile procurate pe contul acestei sume sînt proprietate comună a soţilor.

Pentru regimul separării este caracteristic faptul că fiecăruia dintre soţi îi aparţine în mod personal patrimoniul prezent pînă la căsătorie şi cel obţinut ca rezultat al veniturilor proprii. Astfel, dacă femeia nu lucrează, ci se ocupă cu gospodăria, în timpul căsătoriei ea nu are venit. In Anglia şi SUA în regimul separării au fost introduse unele modificări referitoare la posibilitatea pentru ca unuia din soţi să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unei părţi din patrimoniul celuilalt soţ în cazuri strict stabilite de lege.

La fel, în regimul comunităţii patrimoniului, reglementat de Codul Civil German în 1957, au fost introduse unele modificări prin care patrimoniul soţilor în timpul căsătoriei este supus proprietăţii comune, iar în cazul divorţului fiecare din soţi are dreptul la jumătatea diferenţei între echivalentul bănesc al patrimoniului la momentul încheierii căsătoriei şi la momentul desfacerii ei.

In ţările cu regimul comunităţii alocate, soţii dispun de patrimoniu la fel ca şi în cazul regimului separării, iar în caz de divorţ întregul patrimoniu al soţilor se divizează în părţi egale.

In cadrul reformelor efectuate în domeniul dreptului familiei a fost modificată şi ordinea administrării patrimoniului soţilor, în condiţiile recunoaşterii femeii măritate, ca fiind lipsită de capacitatea de exerciţiu, întregul patrimoniu aparţinea soţului. După recunoaşterea femeii ca avînd capacitatea de exerciţiu, s-au păstrat totuşi unele avantaje substanţiale pentru bărbaţi în sfera administrării patrimoniului. In unele ţări (Argentina, Brazilia, Spania) aceste avantaje se păstrează şi pînă în prezent, în acest sens, dreptul francez reprezenta varianta cea mai atenuantă a rezolvării acestei probleme. Pînă acum în Franţa soţul administrează patrimoniul comun, iar tranzacţiile cele mai importantepot fi încheiate doar cu acordul soţiei, în alte ţări soţul este lipsit de dreptul exclusiv de administrare, iar cele mai importante tranzacţii se pot încheia doar cu acordul ambilor soţi.Problemele legate de întreţinerea reciprocă a soţilor au o reglementare dublă, în majoritatea statelor legislaţia prevede obligaţia soţului de a-şi întreţine soţia (Anglia, SUA, Franţa, Elveţia). Soţul poate cere întreţinerea din partea soţiei doar în cazurile prevăzute de lege - - boală, accident, atingerea unei anumite vîrste. In alte ţări, cum este, de exemplu, Germania, soţii sînt obligaţi să se întreţină reciproc.

70

în reglementarea relaţiilor personale pînă nu demult persista principiul precum că soţul ocupă o poziţie superioară, ceea ce are o influenţă serioasă asupra mai multor factori: de exemplu, domiciliul soţiei se consideră locul aflării soţului, iar în cazul refuzului soţiei căsătoria putea fi desfăcută. Din punct de vedere juridic domiciliul soţiei se localizează după domiciliul soţului, chiar şi în cazul cînd ei nu locuiesc împreună. Soţia putea să se ocupe de activitatea profesională doar cu acordul soţului.

în prezent, ca rezultat al reformelor efectuate într-un şir de state, situaţia s-a schimbat esenţial. Reglementarea juridică a relaţiilor între soţi se bazează pe principiul egalităţii în drepturi a soţilor. Astfel, Codul Civil Francez nu mai conţine noţiunea de „capul familiei" şi soţii împreună se ocupă de rezolvarea tuturor problemelor familiei, iar domiciliul soţilor se determină la acord comun. Reglementări similare există şi în codurile Germaniei, Elveţiei, Italiei,

Se modifică astfel de reglementări cum ar fi cele referitoare la dreptul de a-şi alege numele de familie în momentul înregistrării căsătoriei (Franţa, Germania), în Anglia şi SUA problema alegerii numelui de familie de către soţi nu este reglementată, iar practica formată ne dovedeşte existenţa dreptului de a alege numele de familie, în dreptul Franţei şi Germaniei nu se mai conţin prevederi ce ar limita dreptul femeii măritate de a-şi alege profesia şi sfera activităţii.

Relaţiile personale între soţi sînt reglementate, în mod specific, în Anglia şi SUA. Soţii trebuie să creeze o aşa-numită comunitate a vieţii conjugale - consortium. Deşi definiţia strictă şi concretă a con-sorţiumului nu există nici în legislaţie, şi nici în practica judecătorească judecătorească, totuşi unul din elementele unanim recunoscute ale acestui institut este obligaţia soţilor de a locui împreună, încălcarea consorţiumului îndreptăţeşte înaintarea unei acţiuni delictuale faţă de persoana din vina căreia acesta a fost încălcat, în 1973, printr-o lege, s-a stabilit domiciliul separat al femeii căsătorite, care nu depinde de domiciliul soţului.

Raporturile dintre părinţi şi copii în forma sa naturală sînt bazate pe rudenia de sînge. Provenienţa copilului de la soţi se prezumă şi se stabileşte în baza cererii comune a soţului şi soţiei pentru înregistrarea nou-născutului. în cazul morţii tatălui, copilul se consideră din căsătorie dacă el s-a născut în termenul stabilit de legislaţie: 300 zile în Franţa şi Elveţia, 302 zile în Germania.

în ceea ce priveşte provenienţa copiilor născuţi în afara căsătoriei, un timp îndelungat nu se admitea stabilirea provenienţei copilului născut în rezultatul adulterului şi se permitea cu mari rezerve stabilirea provenienţei copilului născut în rezultatul concubinajului. Cea mai aspră soluţionare a problemei în cauză s-a menţinut pînă în anii'20 ai sec. XX în dreptul Angliei, unde astfel de copii se considerau fillius nullius. în prezent, dreptul admite stabilirea legăturii juridice între copilul născut în afara căsătoriei şi a părinţilor lui prin intermediul legitimării copilului ca rezultat al încheierii căsătoriei înstre părinţii lui după naştere. Acest copil va fi considerat ca născut în căsătorie. Dacă părinţii copilului născut în afara căsătoriei nu încheie o căsătorie, provenienţa lui poate fi stabilită de instanţa de judecată în baza cererii tatălui.

Posibilitatea stabilirii paternităţii în baza voinţei tatălui este reglementată diferit. Spre deosebire de Anglia, unde legislaţia nu prevede stabilirea paternităţii în baza cererii tatălui, dreptul ţărilor Europei continentale prevede o atare posibilitate.în toate ţările stabilirea paternităţii se face de către instanţa de judecată şi se reglementează amănunţit de legislaţie. Pentru a soluţiona problema, judecata se bazează pe expertiza medicală, pe faptul întreţinerii benevole a copilului, precum şi pe alte circumstanţe. Apariţia în practica medicală a metodelor de concepere artificială cu folosirea materialului biologic primit de la un donor a pus societatea în faţa unei probleme de caracter moral şi juridic. Problema provenienţei copilului născut în aşa mod nu este rezolvată definitiv, dar se consideră că nu există legătura juridică între donor şi copil. Deşi există unele hotărîri judecătoreşti care recunosc în calitate de tată pe soţul mamei copilului născut în rezultatul conceperii artificiale cu folosirea ma terialului biologic de la donor, în cazul dacă o astfel de operaţie s-a făcut cu acordul prealabil al soţului.

Problema stabilirii provenienţei copilului de la mamă nu apare în practica judecătorească (de obicei poate apărea în cazul răpirii copilului). Dar în ultimul timp problema în cauză are un nou aspect. Posibilitatea conceperii artificiale a copilului în afara organismului mamei cu implantarea ulterioară în organismul altei femei pentru naşterea copilului a pus un şir de probleme juridice. Femeia, în organismul căreia a fost implantat embrionul, se numeşte „mamă surogată". în afara problemelor cu caracter moral există şi problema relaţiilor între mama surogată şi soţi. Aceste relaţii se bazează pe contract. Pînă nu demult nu se recunoştea legătura juridică între mama surogată şi copilul născut de ea, dar în SUA, într-o speţă în care mama surogată a refuzat să se despartă de copil, ei i s-a recunoscut dreptul de a vizita copilul, în prezent este imposibil de stabilit care sînt tendinţele dezvoltării legislaţiei referitoare la o problemă atît de complexă.

Raporturile juridice între persoanele care nu se află în rudenie de sînge sînt analogice celor între părinţi şi copii şi apar în cazul adopţiei. Reglementarea juridică a adopţiei reiese din principiul care stabileşte că adopţia trebuie să corespundă ordinii naturale a lucrurilor. Adoptatorul poate fi o persoană de o anumită vîrstă: în

71

Germania - de cel puţin 25 de ani, în Franţa - de cel puţin 35 de ani, în Elveţia - de cel puţin 40 de ani. între adoptat şi adoptator trebuie să fie diferenţa de vîrstă de cel puţin 15 ani (Franţa), 18 ani (Elveţia, Germania).

în reglementarea juridică a relaţiilor dintre părinţi şi copii în ţările Europei continentale organele legislative se axează pe ideea că din momentul naşterii copilului părinţii exercită asupra lui puterea părintească, în Anglia şi SUA copilul este sub protecţia părinţilor.

Noţiunea puterii părinteşti s-a format încă în dreptul privat roman sub denumirea de patria potestas. în prima jumătate a sec. XX în legislaţia unor ţări există dreptul părinţilor la pedepsirea corporală a copilului. Dar în rezultatul protestelor societăţii astfel de reglementări au fost abrogate. Părinţii sînt obligaţi să aibă grijă de dezvoltarea fizică, intelectuală şi morală a copilului, să-i asigure protecţia.

Raporturile patrimoniale între părinţi şi copii sînt legate de întreţinerea reciprocă. De regulă, copilului îi sînt plătite pensii alimentare pînă la 18 ani, în timp ce în Marea Britanie termenul plăţii pensiei alimentare se stabileşte de instanţa judecătorească pînă la vîrsta ce nu depăşeşte 21 de ani. Evoluţia reglementării juridice a relaţiilor patrimoniale între părinţi şi copii tind spre îmbunătăţirea situaţiei juridice a copiilor născuţi în afara căsătoriei. Astfel, în Germania, printr-o lege adoptată în 1969, s-a stabilit dreptul preferenţial de a fi întreţinut pentru copilul născut în afara căsătoriei: în cazul în care cineva are mai multe persoane care trebuie întreţinute, dreptul preferenţial aparţine copilului născut în afara căsătoriei. In unele ţări, cum este, de exemplu, Franţa, se declară principiul egalităţii tuturor copiilor indiferentde provenienţă.

Legislaţia tuturor statelor prevede că căsătoria încetează în cazul morţii unuia dintre soţi, declarării morţii unuia dintre soţi, considerat absent fără veste, sau în rezultatul divorţului.

Problema desfacerii căsătoriei prin intermediul divorţului era, pînă nu demult, una din cele mai greu soluţionate în ţările cu tradiţii creştine, conform căreia căsătoria este sfîntă şi pe viaţă. Deşi această normă riguroasă s-a confruntat tot timpul cu realităţile vieţii, divorţul totuşi nu se admitea în Italia, Spania şi în unele ţări din America Latină, în aceste sisteme de drept desfacerea căsătoriei prin divorţ era în principiu posibilă, dar, pe de o parte, procedura era foarte dificilă, iar, pe de altă parte, divorţul se admitea de lege doar în cazuri strict stabilite de lege şi doar în baza temeiurilor prevăzute de lege. Mai mult ca atît, divorţul era privit drept o sancţiune pentru conduita ilegală a soţului. Ulterior, în Italia în 1975 şi în Spania în 1985, prin modificarea legislaţiei divorţul a fost legiferat.

La începutul sec. XIX, în Franţa divorţul era interzis, dar după reforma din 1884 şi pînă în 1975 divorţul a fost permis doar în cazuri strict prevăzute de lege: infidelitatea conjugală, abuzuri, intrarea în vigoare a sentinţei judecătoreşti ce prevedea o pedeapsă înjositoare, în 1975 a fost adoptată o lege conform căreia se admite desfacerea căsătoriei în baza a trei temeiuri:

a) acordul reciproc al soţilor - în acest caz ei trebuie să depună o cerere în instanţa judecătorească, anexînd la ea un document ce ar oglindi modul de reglementare a relaţiilor patrimoniale între foştii soţi, condiţiile de educare a copiilor, plata compensaţiilor şi pensiilor alimentare;

b) încetarea de facto a vieţii în comun - în cazul în care soţii nu locuiesc împreună cel puţin şase ani ori dacă în această perioadă capacităţile intelectuale ale unuia dintre soţi nu permit continuarea vieţii în comun a lor;

c) conduita ilegală a unuia dintre soţi — în cazul dat soţul vinovat pierde dreptul la compensaţie în cazul divorţului. Acest ultim temei este mai mult o reflectare a tradiţiei decît o cerinţă a perioadei actuale.

Legislaţia SUA cu privire la divorţ diferă de la stat la stat. In 11 state divorţul poate fi întemeiat numai în baza desfacerii de facto şi ireparabile a căsătoriei, în alte state divorţul poate fi bazat şi pe faptul săvîrşirii de către pîrît a unor încălcări de lege suficiente pentru desfacerea căsătoriei.

Hotărîrea cu privire la desfacerea căsătoriei duce la încetarea raporturilor dintre soţi. în afară de divorţ părţile pot să ceară de la instanţa judecătorească şi o altă rezolvare a problemei prevăzută de legislaţie şi anume separaţia, în cazul dat căsătoria nu încetează, dar soţii au dreptul legal să locuiască separat. Deseori separaţia este o stadie premărgătoare divorţului. Dacă în timpul cînd soţii erau separaţi unul din ei moare, atunci altul nu va pierde dreptul de moştenire.

Protecţia drepturilor personale şi patrimoniale a minorilor se exercită prin intermediul unui şir de măsuri ce formează instituţia de drept - tutela, în dreptul ţărilor Europei continentale tutela se stabileşte asupra copiilor minori care au pierdut părinţii sau părinţii cărora sînt lipsiţi de drepturi părinteşti sau de capacitatea de exerciţiu şi nu pot reprezenta minorii în relaţiile patrimoniale şi personale.în Franţa, tutorii copilului din momentul naşterii sînt părinţii lui. în dreptul Angliei şi SUA, tutela este strîns legată de protecţia copilului, deoarece tutorii copilului, la fel ca şi în Franţa, sînt în primul rînd părinţii acestuia sub protecţia cărora el se află din momentul naşterii.

72

în cazul morţii părinţilor, a lipsirii lor de drepturile părinteşti sau a pierderii capacităţii de exerciţiu tutorii minorului sînt numiţi persoane capabile să îndeplinească această funcţie sau numite anterior de părinţi. Doar persoana cu capacitate de exerciţiu deplină poate fi tutore. De asemenea legislaţia prevede cercul persoanelor care nu pot fi tutori. Aceste limitări nu sînt reglementate în mod uniform, dar cele mai comune sînt: nu poate fi tutore persoana care se află sub tutelă, care se află sub curatelă, care este lipsită de acest drept prin hotărîrea instanţei judecătoreşti rămasă definitivă, care are stilul de viaţă amoral, interesele căreia sînt în contradicţie cu interesele persoanei aflate sub tutelă etc.

In Franţa, tutorii sînt numiţi de către Consiliul pentru familii, în Germania-de către Consiliul de tutelă, în Anglia şi SUA-de instanţa judecătorească. Consiliul pentru familii este un organ colegial creat de instanţa judecătorească.

Sistemele de drept francez, german şi elveţian cunosc institutul curatelei care se instituie asupra minorilor atunci cînd părinţii temporar nu-şi pot exercita obligaţiile. Curatelă poate fi stabilită şi asupra persoanelor care nu pot să-şi apere drepturile din cauza unor deficienţe fizice, precum şi asupra persoanelor cu o capacitate de exerciţiu limitată. Deosebirea curatelei de tutelă constă în aceea că curatorul nu încheie convenţii în locul celui aflat sub curatelă, ci doar îşi dă acordul asupra încheierii acestor convenţii de către ultimul. Curatorul nu are dreptul să administreze patrimoniul celui aflat sub curatelă. Numirea curatorilor este analoagă cu cea a tutorilor. Activitatea curatorilor, de asemenea, este sub controlul instanţei tutelare sau a Consiliului pentru familii.

Intrebarea 26RELAŢIILE PERSONALE ÎNTRE SOŢI

Conform art. 9 alin. 2 Codul Familiei, drepturile şi obligaţiile juridice ale soţilor iau naştere din ziua înregistrării căsătoriei la organele de stare civilă.

Nu toate relaţiile de familie sînt reglementate de normele dreptului familiei. Aşa raporturi ca dragostea, prietenia, stima etc. sînt reglementate de normele etice şi morala societăţii.

Reglementarea juridică poate fi aplicată numai în relaţiile nepatrimoniale asupra cărora statul poate influenţa, cum ar fi educaţia copiilor, egalitatea în drepturi a bărbatului cu femeia, libertatea credinţei corespondenţei personale etc.

Personale sînt drepturile şi obligaţiile soţilor care nu au un conţinut economic. Ele sînt reglementate de capitolul IV Codul Familiei care cuprinde doar trei articole.

Drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor sînt inseparabile de persoanele soţilor şi nu pot fi înstrăinate. Ele nu pot fi obiect al contractului matrimonial şi nici al oricăror altor contracte.

Egalitatea soţilor în drepturi şi obligaţii prevăzută de art. 16 Codul Familiei presupune:1) dreptul fiecăruia dintre soţi de a-şi alege ocupaţia şi profesia,de a-şi determina domiciliul;2) soluţionarea de comun acord a problemelor maternităţii şi paternităţii, educaţiei şi creşterii copiilor şi a altor chestiuni familiale;3) obligaţia soţilor de a crea raporturi familiale bazate pe stimă şi sprijin moral reciproc, pe grija pentru bunăstarea familiei, obligaţia de a ocroti şi întări familia, de a avea grijă pentru creşterea şi dezvoltarea copiilor săi.Toate problemele vieţii de familie se soluţionează de către soţi în comun în conformitate cu principiul egalităţii

lor în drepturi şi obligaţii. Amestecul în problemele vieţii de familie nu se permite nici rudelor apropiate şi nici organelor care reprezintă puterea de stat.

Relaţiile personale dintre soţi care apar în urma încheierii căsătoriei şi care sînt reglementate de legislaţie sînt cele care privesc:

- numele soţilor; - domiciliul soţilor;- alegerea profesiei şi îndeletnicirii;- cetăţenia;- capacitatea de exerciţiu a minorului care se căsătoreşte;- corespondenţa şi relaţiile sociale;- obligaţia de sprijin moral reciproc;- obligaţia de fidelitate.La încheierea căsătoriei soţii îşi aleg numele de familie pe care îl vor purta în timpul căsătoriei. Articolul 17

Codul Familiei acordă soţilor următoarele posibilităţi:- să-şi aleagă şi să poarte ambii ca nume comun numele unuia dintre soţi;- să-şi păstreze fiecare numele avut pînă la căsătorie;- să poarte amîndoi, ca nume comun, numele lor conexate;

73

- la numele său de familie să conexeze numele de familie al celuilalt soţ.Conexarea numelor de familie nu se admite cînd cel puţin unul dintre ele este dublu. De regulă soţii îşi aleg un

nume comun, pentru ca în viitor să poarte acelaşi nume şi copiii lor. Numele comun este un simbol al familiei şi uşurează realizarea drepturilor şi înlesnirilor legate de căsătorie şi copii.

Alegerea numelui de familie se face pînă la înregistrarea căsătoriei. Dacă pînă la momentul înregistrării căsătoriei soţii nu au decis în privinţa numelui, schimbarea numelui poate fi făcută numai printr-o cerere separată în conformitate cu regulile generale prevăzute de secţiunea a cincea a Legii privind actele de stare civilă (art. 49-53).

Artucolul 17 alin. 3 Codul Familiei stipulează că schimbarea numelui de familie al unuia dintre soţi nu implică schimbarea numelui de familie al celuilalt soţ.

Codul Familiei (art. 16 alin. 3) prevede că soţii îşi determină domiciliul în mod liber şi independent. Dreptul oricărui cetăţean al Republicii Moldova de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, dreptul de a ieşi, de a imigra şi de a reveni în ţară este garantat de art. 27 al Constituţiei Republicii Moldova.

Domiciliul soţului, conform art. 30 Codul Civil, este locul unde acesta îşi are locuinţa statornică sau principală. Aceasta poate fi o casă proprie, un apartament, o încăpere de serviciu, cămin, hotel etc. în care el domiciliază permanent în calitate de proprietar sau în baza contractului de locaţiune. În ce priveşte locuinţa, soţii decid de comun acord. Ei se pot înţelege să locuiască împreună, ceea ce se întîniplă mai des, sau se pot înţelege ca fiecare să aibă domicilii separate. Unele acte normative cuprind dispoziţii care facilitează viaţa în comun a soţilor. De exemplu, la transferarea salariatului, în baza unei înţelegeri prealabile cu angajatorul, la muncă într-o altă localitate angajatorul este obligat să-i compenseze cheltuielile legate de mutarea într-o altă localitate a salariatului şi a membrilor familiei sale (art. 177 alin. l Codul Muncii). Dacă unul dintre soţi are o locuinţă cu drept de proprietate personală, prin încheierea căsătoriei celălalt soţ dobîndeşte dreptul de folosinţă asupra acestei locuinţe. Soţul care închiriază un spaţiu locativ are dreptul să-1 aducă pe celălalt soţ în spaţiul locativ închiriat. Ambii soţi vor avea aceleaşi drepturi asupra spaţiului locativ închiriat.

Fiecare dintre soţi este în drept să-şi continue ori să-şi aleagă de sine stătător îndeletnicirea şi profesia (art. 16 alin. 2 Codul Familiei). Desigur, această prevedere trebuie interpretată de soţi reieşind din stima reciprocă, înţelegerea în familie, răspunderea faţă de membrii familiei. Pentru a continua îndeletnicirea sau profesia, soţii nu au nevoie de încuviinţare din partea celuilalt, dar asta nu înseamnă că ei nu se vor consulta în privinţa alegerii făcute. Chiar de cele mai multe ori alegerea profesiei şi ocupaţiei se face în interesul familiei şi spre binele familiei. Ignorarea intereselor familiei la alegerea profesiei şi ocupaţiei poate duce la divorţ, îndeosebi în cazurile cînd unul dintre soţi se ocupă de o activitate ilegală sau antisocială (traficul de droguri sau arme, prostituţia etc.). De comun acord se hotărăsc în familie şi problemele îndeletnicirii şi profesiei atunci cînd se nasc copiii. Legislaţia în vigoare permite să i se acorde concediu pentru îngrijirea copilului în vîrstă de pînă la 3 ani atît mamei cît şi tatălui şi ei decid, reieşind din ocupaţia şi cîştigul fiecăruia, cine să se folosească de acest concediu. Dacă copiii au nevoie de îngrijire pînă la o vîrstă mai mare, soţii la fel iau o decizie cine să îngrijească de ei, avînd în vedere ocupaţia şi cîştigurile fiecăruia şi interesele familiei în întregime.

Soţii îşi datorează reciproc sprijin moral (art. 18 alin. 2 Codul Familiei). Aceasta este o consecinţă a prieteniei şi a afecţiunii pe care se întemeiază raporturile de căsătorie. Obligaţia constă în sprijinul pe care un soţ trebuie să-1 acorde celuilalt pentru a-şi ridica nivelul intelectual şi profesional, sau în îngrijirile cu caracter personal pe care unul dintre soţi trebuie să le acorde celuilalt în caz de boală, infirmitate sau este la o vîrstă înaintată şi are necesitatea acestor îngrijiri. Obiectul obligaţiei este sprijinul moral reciproc, ceea ce, de fapt, este scopul unei căsătorii reuşite.

Soţii îşi datorează fidelitate conjugală (art. 18 alin. 2 Codul Familiei), încălcarea acestei obligaţii de către unul dintre soţi constituie adulterul, care este un motiv grav pentru desfacerea căsătoriei. Pe obligaţia de fidelitate a soţiei se întemeiază prezumţia de paternitate prevăzută de art. 47 alin. 3 Codul Familiei: "copilul născut din părinţi căsătoriţi are ca tată pe soţul mamei". Dacă această obligaţie există pentru femeie, ea există, în virtutea principiului egalităţii dintre sexe, şi pentru bărbat.

Fiecare dintre soţi are cetăţenia sa. După regula generală, căsătoria nu are nici un efect în ceea ce priveşte cetăţenia soţilor. Femeia sau bărbatul care s-au căsătorit cu un cetăţean al altei ţări nu pierd cetăţenia Republicii Moldova, în cazul cînd cetăţeanul Republicii Moldova s-a căsătorit cu un apatrid, acestuia din urmă i se poate acorda cetăţenia Republicii Moldova dacă căsătoria a durat cel puţin trei ani, regula generală fiind zece ani (art. 17 Legea cetăţeniei Republicii Moldova).

Corespondenţa şi relaţiile sociale, în relaţiile sociale şi corespondenţa proprie soţii sînt liberi. Această prevedere este bazată pe art. 30 din Constituţia Republicii Moldova, care stipulează că statul asigură fiecărei persoane secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare. Aşadar, nici unul dintre soţi nu este îndreptăţit să exercite controlul asupra corespondenţei sau a relaţiilor sociale a celuilalt soţ. încălcarea acestui drept poate servi ca motiv de divorţ.

74

Articolele 16-18 ale Codului Familiei, care reglementează relaţiile personale ale soţilor, sînt nişte norme declarative ce nu conţin sancţiuni pentru încălcarea prevederilor stipulate în ele. Totuşi ele au o importanţă deosebită, deoarece subliniază cele mai principale momente, care au o însemnătate deosebită în asigurarea egalităţii soţilor în familie, ocrotirea intereselor fiecăruia dintre ei şi asigură scopul educării eficiente a copiilor în familie. Faptul se lămureşte prin aceea că relaţiile de familie au un caracter strict personal, sînt bazate pe încredere reciprocă şi reies din principiul inadmisibilităţii amestecului în relaţiile de familie al oricăror persoane sau organe de stat.

Intrebarea 17 +18Noţiunea de familie şi funcţiile ei

Articolul 48 din Constituţia Republicii Moldova stipulează că familia constituie elementul natural şi fundamental al societăţii, fiind întemeiată pe căsătoria liber consimţită între bărbat şi femeie, pe egalitatea lor în drepturi şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.

Fiind obiect de cercetare a mai multor ştiinţe, noţiunea de familie poate avea multiple diversităţi, în jurispradenţă ea este definită sub două aspecte: din punct de vedere sociologic şi din punct de vedere juridic.

În sens sociologic, familia - ca formă specifică de comunitate umană - desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viaţă, interese şi întrajutorare.Familia este:- o realitate biologică prin uniunea ce se realizează între un bărbat şi o femeie şi prin procreare;- o realitate socială prin comunitatea de viaţă între soţi, dintre părinţi şi copii şi alte rude. Uniunea familială este o relaţie specifică, complexă, care îmbină diferite aspecte ce nu pot fi găsite la alte categorii sociale.

Conţinutul social al familiei constă din următoarele raporturi:a) de căsătorie, care constituie baza familiei;b) cele dintre soţi, care constituie efectele căsătoriei;a) cele dintre părinţi şi copii, care sînt rezultatul raporturilor dintre soţi. În unele cazuri mai pot exista şi

alte raporturi, cum ar fi raportul dintre mama necăsătorită şi copilul ei, dintre adoptat şi adoptator etc.În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi şi obligaţii care izvorăsc

din căsătorie, rudenie, adopţie, precum şi din alte raporturi asimilate raporturilor de familie.

Aceste două noţiuni ale familiei - cea sociologică şi cea juridică - în mod obişnuit se suprapun, însă sînt situaţii cînd această coincidenţă nu există. Spre exemplu, în cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ relaţiile în sens sociologic încetează, deoarece între soţi nu mai există o comunitate de viaţă şi de interese, însă între copil şi părinte se păstrează relaţia juridică, care se manifestă prin dreptul copilului de a primi întreţinerea şi educaţia de la părintele care locuieşte separat de el, de a-i purta numele de familie primit prin stabilirea filiaţiei etc.Legislaţia în vigoare nu dă o definiţie unică a familiei şi nici nu indică cine ar putea fi considerat ca membru al familiei, definiţie ce ar putea fi folosită oricînd. Poate asta e şi raţional, deoarece familia formează obiect de reglementare în domeniul de aplicare a unor legi speciale şi de aici şi sensurile speciale ale familiei. De exemplu, potrivit legislaţiei locative din aceeaşi familie fac parte soţii, copiii lor necăsătoriţi şi părinţii soţilor care locuiesc împreună cu ei. La fel şi legislaţia fiscală consideră că membri ai unei familii sînt soţii, copiii lor necăsătoriţi şi părinţii soţilor întreţinuţi de acestea. Potrivit Codului Civil, cercul moştenitorilor legali este foarte mare, cuprinzînd pe soţul supravieţuitor, pe descendenţi, ascendenţi, rudele în linie colaterală pînă la al IV-lea grad inclusiv. Conform Codului Familiei, familia desemnează toate persoanele care au obligaţii de întreţinere reciprocă, fiind în relaţii de căsătorie, rudenie, afinitate sau alte relaţii asimilate de lege cu relaţiile de familie (între adoptat şi adoptator, între educator şi copil).

Mai mulţi autori sînt de părerea că în existenţa ei familia are trei funcţii principale:- biologică;- economică;- educativă.Funcţia biologică a familiei, care determină creşterea numărului populaţiei şi a situaţiei demografice în

orice ţară, este dictată de însăşi natura existenţei omului. Atracţia către sexul opus, precum şi necesitatea de a naşte şi creşte copii este inerentă naturii umane. Desigur, această necesitate este influenţată de societate, fiind în strînsă legătură cu dezvoltarea mijloacelor de producţie în societatea concretă, în diferite perioade istorice statul poate să încurajeze natalitatea prin diferite măsuri economice (ca exemplu anii'80 ai secolului XX pe teritoriul fostei URS S) sau să frîneze (ca exemplu China în aceeaşi perioadă) procesul de creştere a populaţiei, întreaga dezvoltare a umanităţii este evoluţia formelor de colectivitate, printre care familia este una dintre cele mai vechi şi mai specifice pentru afirmarea deplină a fiinţei umane.

75

Funcţia economică a familiei se manifestă prin comunitatea de bunuri a soţilor, prin faptul că familia poate fi o unitate de producţie prin care se asigură o bunăstare a soţilor şi a copiilor lor, prin susţinerea materială reciprocă între membrii familiei şi, îndeosebi, a membrilor inapţi de muncă şi care necesită ajutor material. Funcţia economică a familiei, fiind un element nu mai puţin important ca funcţia biologică, permite aplicarea, în anumite limite, a normelor juridice pentru reglementarea relaţiilor ce apar între membrii familiei.

Funcţia educativă. Educaţia în familie este unul dintre aspectele socializării individului, apropierea lui de viaţa obştească şi de cea culturală. Datorită intensităţii emoţionale a relaţiilor familiale, educaţia din familie acţionează într-o măsură mai mare decît cea obştească asupra emoţiilor şi calităţilor sufleteşti ale omului. Comunicarea dintre părinţi şi copii a fost şi rămîne una dintre cele mai profunde şi vitale necesităţi ale omului. Părinţii au dreptul şi sînt obligaţi să-şi educe copiii conform propriilor convingeri (art. 60 alin. l CF). Tot astfel ei poartă răspundere pentru dezvoltarea fizică, intelectuală şi spirituală a copiilor. Există o unitate între educaţia în familie şi educaţia în societate. Statul edictează norme juridice şi stabileşte atribuţii anumitor organe de stat, în vederea asigurării desfăşurării corespunzătoare a procesului educativ în familie.

Din punct de vedere structural sistemul dreptului familiei se divizează în două părţi: I. Partea generală II. Partea specială.

Partea generală a dreptului familiei include normele generale care exprimă principiile şi obiectivele de reglare legitimă a drepturilor şi obligaţiilor fundamentale a subiectelor de drept familial. Ea însumează totalitatea de opinii teoretice, idei, concluzii referitoare la problemele de reglementare juridică a relaţiilor familiale.

Normele părţii speciale a dreptului familiei concretizează partea generală. Ele reglementează tipurile de relaţii sociale aparte şi anumite elemente ale lor, gupându-le în instituţii: instituţia căsătoriei, rudeniei şi filiaţiei, a adopţiei, tutelei (curatelei), a obligaţiei de întreţinere etc.

Intrebarea 19. Actele de stare civilă, înregistrarea actelor de stare civilă

Starea civilă reprezintă un ansamblu de calităţi personale de care legea leagă anumite consecinţe juridice cu ajutorul cărora persoana fizică se individualizează.

În sens larg, starea civilă este totalitatea calităţilor inerente persoanei fizice care constituie condiţia juridică a acesteia în stat, în societate, în familie. Elemente ale stării civile sînt naţionalitatea, cetăţenia, vîrsta, sexul, capacitatea, căsătoria, rudenia, alianţa, filiaţia. Cu ajutorai acestor elemente se produce o reală individualizare a persoanei fizice ca subiect de drept, a identităţii sale juridice, apartenenţei la o anumită uniune familială sau conjugală.

Starea civilă este determinată de lege şi are drept izvoare actele şi faptele de stare civilă. Ea se dobîndeşte: ca urmare a producerii unor fapte juridice (naşterea, moartea); ca urmare a încheierii unor acte juridice (căsătoria, adopţia, recunoaşterea filiaţiei); sau ca urmare a pronunţării şi rămmerii definitive a unor hotărîri judecătoreşti cu efecte asupra stării civile (hotărîrea de divorţ, de stabilire sau contestare a paternităţii sau maternităţii, de declarare a căsătoriei nule, de desfacere a adopţiei sau declararea nulităţii ei, de declarare a morţii).

Actele de stare civilă sînt înscrisuri autentice de stat prin care se confirmă faptele şi evenimentele ce influenţează apariţia, modificareasau încetarea drepturilor şi obligaţiilor persoanelor şi se caracterizează statutul de drept al acestora (art. 3 Legea privind actele de stare civilă).

Actele de stare civilă servesc ca mijloc de identificare a persoanei fizice şi, totodată, pot fi folosite ca mijloc de probă privind înregistrările de stare civilă. Fiind înscrisuri autentice, actele de stare civilă au puterea doveditoare a oricărui înscris autentic prevăzut de lege pînă la proba contrară.

În art. 4 din Legea privind actele de stare civilă se prevede că înregistrarea actelor de stare civilă este stabilită în scopul protecţiei drepturilor patrimoniale şi personale nepatrimoniale ale persoanelor, precum şi în interesul statului.

Aşadar, elementele esenţiale ale înregistrărilor de stare civilă sînt următoarele:1) ele sînt operaţii juridice care constau în întocmirea actelor de stare civilă, astfel ca înregistrarea naşterii,

căsătoriei, decesului, divorţului şi înregistrarea prin înscrierea de menţiuni care poate avea loc în cazul stabilirii sau contestării paternităţii; încuviinţării, desfacerii sau anulării adopţiei; declarării nulităţiicăsătoriei sau desfacerii ei prin divorţ; schimbării numelui de familie şi/sau a prenumelui;

2) înregistrările se fac în registrele de stare civilă care au un regimspecial de ţinere, completare şi păstrare reglementat de art. 6,77-81 din Legea privind actele de stare civilă;

3) obiectul înregistrărilor îl constituie actele şi faptele de stare civilă: de naştere, de căsătorie, de desfacere a căsătoriei, de schimbare a numelui şi/sau a prenumelui, de deces şi după caz, alte date prevăzute de legislaţie condiţionate de anumite particularităţi ale înregistrării;

76

4) înregistrările se fac de către anumite organe special împuternicite cu asemenea atribuţii care formează un sistem. Sistemul organelor de stare civilă se compune din Direcţia principală stare civilă, serviciile stare civilă şi oficiile de stare civilă de sector ale Departamentului Tehnologii Informaţionale, în componenţa Direcţiei principale intră Arhiva registrelor (art. 14 din Legea privind actele de stare civilă);

5) înregistrarea actelor de stare civilă se face cu respectarea regulilor de procedură stabilite de lege.Conform Legii privind actele de stare civilă, registrele de stare civilă se organizează şi se ţin în două exemplare, ambele originale, pentru fiecare tip aparte. Primul exemplar al registrelor de stare civilă se păstrează la oficiul de stare civilă care a înregistrat actele respective. Al doilea exemplar se transmite şi se păstrează permanent la Arhiva registrelor. Necesitatea exemplarului doi este o asigurare a dovezii stării civile în caz că un exemplar este distrus. Pentru o siguranţă dublă astăzi informaţia din actele de stare civilă poate fi păstrată pe alţi purtători fizici de informaţie (Fllopy disk, CD, CD-RW, USB, Hard disk etc.), în formă numerică.

Conform art. 5 din Legea privind actele de stare civilă, înregistrările de stare civilă se fac în temeiul declaraţiei persoanei obligate la aceasta sau din oficiu. Declarantul trebuie să anexeze actele ce confirmă faptele care urmează a fi înregistrate şi actele ce atestă identitatea lui. Funcţionarul organului de stare civilă întocmeşte actul de stare civilă, îl citeşte declarantului şi actul întocmit se semnează de către declarant, apoi se autentifică de funcţionarul responsabil, aplicîndu-se sigiliul.

La întocmirea actului de stare civilă este interzis să se facă ştersături, răzuiri, prescurtări şi adăugiri.Funcţionarul organului de stare civilă nu are dreptul să înregisreze actul de stare civilă dacă el este parte al

acestuia sau declarant. In aceste cazuri el va delega, în condiţiile legii, o altă persoană.În art. 11 al Legii privind actele de stare civilă este reglementat cazul cînd organul de stare civilă respinge o

cerere privind problemele înregistrării actului de stare civilă sau înscrierii unei menţiuni pe acesta ce ţin de competenţa sa. In acest caz persoana poate sesiza instanţa judecătorească care va hotărî problema de urgenţă. La fel şi în cazul apariţiei unui litigiu privind modificarea, rectificarea sau completarea actului de stare civilă, acesta urmează a fi soluţionat de instanţa judecătorească (art. 66 alin. 3 din Legea privind actele de stare civilă).

În baza actelor de stare civilă se eliberează certificate de stare civilă: de naştere, de căsătorie, de divorţ, de schimbare a numelui şi/sau a prenumelui - titularilor sau reprezentanţilor legali ai acestora; de deces - membrilor familiei, rudelor decedatului sau altor persoane îndreptăţite, în caz de deteriorare sau pierdere a certificatelor originale, legea permite eliberarea duplicatelor în aceleaşi condiţii cu unele excepţii prevăzute în art. 8 alin. 3 din Legea privind actele de stare civilă. Conform acestor prevederi, nu se admite eliberarea duplicatului certificatului de naştere pe numele copilului părinţilor care au fost decăzuţi din drepturile părinteşti şi al certificatului de căsătorie persoanelor a căror căsătorie a fost desfăcută sau declarată nulă.

77