Embed Size (px)
Citation preview
REFLEXO-VITAL Reflexo-Vital Bacau
REFLEXO-VITAL
2010
MASAJ CLASIC
Suport de curs
Reflexo-Vital Bacau
Curs realizat de:
Prof. Dr. Gabriela Ochiana
Prof.instructor Valentin Olaru
B A C A U , B D . U N I R I I N R . 2 , 0 7 4 4 / 6 6 1 6 5 1 , 0 7 2 4 / 6 6 1 6 5 1
W W W . R E F L E X O - V I T A L . R O
1
CUPRINS
Nr crt. Capitol Pagina
1 Definiţii 2
2 Scop, indicaţii, contraindicaţii generale 4
3 Generalităţi despre anatomia şi fiziologia
pielii
12
4 Procedeele şi tehnicile masajului clasic 18
5 Procedeele secundare de masaj 32
6 Efectele masajului clasic asupra
structurilor organismului
44
2
Definiții
După Adrian Ionescu ’’masajul este o prelucrare metodică a părților moi ale corpului,
prin acțiuni manuale sau mecanice, în scop fiziologic sau curativo-profilactic’’.
În urmă cu câteva zeci de ani, atunci când a fost formulată această definiție, se consideră
că masajul este o “prelucrare”, deoarece se acționează din afara corpului, subiectul masat nu
cheltuiește energie și nu i se cere o participare activă la efectuarea lui. Din acest punct de vedere,
cercetările ulterioare și mai ales din ultima perioadă dovedesc faptul că subiectul nu poate fi
privit ca un “obiect” asupra căruia se acționează. Astfel, situația intersubiectivă (relațională) în
care se află terapeutul și subiectul în timpul aplicării masajului nu poate fi asimilabilă actului în
sens unic direcționat doar de cel ce dă la cel ce primește, de la un subiect care acționează la un
subiect pasiv asupra căruia se acționează. Această atitudine trasează limite abuziv restrictive și
minimalizează participarea subiectului la actul terapeutic.
Conștient sau nu, subiectul răspunde gestului terapeutic, organismul sau declanșând un
număr foarte mare de acțiuni adaptive sau de înlăturare a perturbărilor. Pornind de la nivelul
muscular, masajul activează reactivitatea întregului sistem nervos; aceste stimulări determinate
de masaj stabilesc un continuu dialog cu centrii superiori, fenomen cu atât mai uimitor cu cât s-a
dovedit că este și foarte bine diferențiat calitativ. Se poate vorbi în acest context de o “trăire” a
masajului, care presupune din partea subiectului o reacție, reacție care se declanșează având
punct de plecare vârful ierarhic al reglării nervoase și care urmărește o perfectă conștientizare a
imaginii corporale. Dialogul astfel stabilit între cei doi, protagonist-terapeut și subiect, este un
dialog fără cuvinte, dar real, prin simțuri, reacții în care aceștia sunt implicate în paralel, la fel de
active (din acest punct de vedere este greșită atitudinea unor terapeuți care încurajează
pseudosomnolența sau sporovaiala superficială).
3
Fie că urmărește examinarea/testarea sau terapia, atingerea terapeutică în cadrul
masajului, nu are sens decât în funcție de răspunsul dat, răspuns care presupune un nou demers
terapeutic, continuând în acest fel, într-un feed-back permanent.
Dialogul masat-maseur se dezvoltă într-o lume a semnelor, reprezentată de
caracteristicile suprafeței de masat, puncte și zone specifice de acționare, implicarea maseurului
și reacțiile de răspuns ale subiectului, în care stabilirea unei interrelații între, bazată pe încredere
reciprocă și comunicare, este de o importanță covârșitoare.
Având în vedere toate aceste aspecte, definiția pe care în momentul de față o considerăm
a fi mai corectă este: ”Masajul constă în aplicarea manuală, mecanică sau electrică, metodică și
sistematică a unor procedee specifice asupra părților moi ale corpului, în scop igienic (fiziologic)
profilactic și terapeutic-recuperator”(Marza D.2002).
Aplicarea este ‘’metodică’’ deoarece se desfășoară după anumite principii și reguli, are
un început, o desfășurare prealabilă și un sfârșit. Procedeele fiind metodic selecționate, îmbinate
și aplicate, ținând cont de efectele posibile a fi obținute și de scopurile urmărite, se poate afirma
că masajul este o activitate sistematic organizată. ”Părțile moi ale corpului” asupra cărora se
acționează sunt tegumentele (pielea, mucoasele) țesuturile conjunctive subcutanate, mușchii,
tendoanele, ligamentele, elementele articulare, vasele și nervii, organele interne.
Masajul se execută folosind o serie de acțiuni numite “procedee”, specifice fiecărei
metode. În cadrul fiecărui procedeu se diferențiază o serie de tehnici de aplicare. Succesiune:
metodă-procedee-tehnici.
Aplicarea procedeelor de masaj se poate realiza “manual, mecanic sau electric”.
Aparatele mecanice sau electrice, foarte des folosite astăzi, nu pot înlocui - în niciun caz mâna,
singurul “instrument” care posedă calitățile necesare adaptării corecte și permanente a gestului
terapeutic în funcție de reacțiile subiectului: mâna se mulează perfect pe regiunile masate în
funcție de relieful lor, are aproximativ aceeași temperatură cu tegumentele masate, ”simte” exact
gradarea și dozarea intensității de acționare, transmite energie, examinează în permanență și
comunică - prin tehnica executată - cu organismul subiectului, oferindu-i exact ceea ce are
nevoie.
4
Scop, indicații și contraindicații generale
Așadar masajul are ca obiect de studiu omul și modalitățile de acționare prin intermediul
cărora poate contribui la asigurarea unei stări de sănătate optime. Masajul se ocupă de
menținerea/îmbunătățirea capacității funcționale a întregului organism la cote optime (masajul
igienic/fiziologic): prevenirea apariției unor perturbări în funcționalitatea organismului (masaj
profilactic) tratarea în paralel cu alte metode terapeutice a unor afecțiuni (masajul terapeutic) și
recuperarea după traumatisme sau afecțiuni prin înlăturarea sechelelor (masajul recuperator).
În general masajul prezintă o gamă largă de indicații, dar are și unele contraindicații, fie
totale și definitive, fie parțiale și temporare, grupate în funcție de localizarea lor pe țesuturi și
organe.
Astfel contraindicațiile totale și definitive sunt relativ puține, acestea fiind dictate de
îmbolnăviri maligne grave, care s-ar putea înrăutăți. Și din acest punct de vedere însă în ultima
perioadă aria s-a restrâns, deoarece s-a constatat că există posibilități de acționare care nu
dăunează ci dimpotrivă - fără a trata afecțiunea – își aduc contribuția la diminuarea unor
simptome.
Mai frecvente sunt contraindicațiile temporare care sunt determinate de unele îmbolnăviri
sau tulburări ușoare și trecătoare, masajul fiind indicat după vindecarea acestora. Dacă pornim de
la țesuturile superficiale, primele contraindicații ale masajului sunt bolile de piele (de natură
parazitară, inflamatorie, eczemă, erupții, arsuri și plăgi, tumori maligne). Nici în cazul unor
inflamații ale organelor nu este indicat masajul, în cazul bolilor infecțio-contagioase în
hemoragii cerebrale, contraindicațiile sunt totale. În hemoragii, boli de cord și vase (cu caracter
acut), boli acute ale sistemului respirator, ale aparatului digestiv, sistemul endocrin,
contraindicațiile sunt definitive sau temporare, în funcție de particularitățile individuale ale
bolnavului și ale bolii.
Chiar și în unele dintre aceste situații se poate acționa cu tehnici speciale, la distanța de
regiunea sau organul afectat, putându-se obține efecte pe cale reflexă. Astăzi, în cadrul ședintelor
de masaj, masajul clasic este completat de o serie de tehnici și procedee din cadrul altor metode
terapeutice, în special, naturiste și fizicale.
5
Clasificarea formelor de masaj clasic:
a) După scopul urmărit: - igienic (fiziologic);
- profilactic;
- terapeutic/recuperator;
- specific activității sportive.
b) După mijlocul cu care se realizează: - manual;
- mecanic;
- electric.
c) După întinderea suprafeței pe care se efectuează: - general;
- extins;
- redus;
- parțial;
- regional;
- local;
- segmentar.
d) După profunzimea la care acționează: - superficial;
- profund.
e) După mediul folosit: - umed (cu soluții unguente, în apă);
- uscat (cu pulberi).
6
Condiții de bază materială
Masajul se practică de preferință într-o încăpere specială numită sală sau cabinet de
masaj. Acest cabinet de masaj se poate amenaja într-o sală mai mică sau într-o sală mare prin
împărțirea sa în boxe mai mici separate prin paravane sau draperii. Pe lângă acest cabinet de
masaj ideal ar fi să existe o sală de așteptare, o sală de dușuri, toaletă și o sală de odihnă după
aplicarea tratamentului.
Cabinetul de masaj trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
- să fie suficient de spațios, luminos, bine aerisit și călduros (temperatura optimă pentru
masaj fiind aproximativ 18-20°C);
- să prezinte posibilități de întreținere a unei igiene perfecte: pereții placați cu faianță sau
vopsiți în ulei, podea acoperită cu gresie sau linoleum pentru a putea fi curățate și dezinfectate
cât mai ușor;
- să fie prevăzut cu instalație de apă curentă;
- să aibă mobilierul strictul necesar:
- banchetă de masaj (de preferință cu posibilități de reglare a poziției și înălțimii);
- scaun pentru maseur;
- dulap pentru diverse materiale ajutatoare (aparate, unguente, etc);
- masă sau birou pentru acte.
Cadrele de specialitate
Maseurul trebuie să îndeplinească următoarele condiții specifice:
- să aibă foarte bune cunoștințe de anatomie, biomecanică, fiziologie, simptomatologie;
- să cunoască și să respecte principiile moralității și etica profesională;
7
- să fie sănătos, armonios dezvoltat, rezistent la oboseală, prin menținerea și dezvoltarea
permanentă a calităților motrice de bază, psihice și intelectuale, printr-un regim corect de viață și
muncă. El va evita muncile fizice grele și chiar sporturile ce obosesc excesiv și activitățile care
pot înăspri sau leza mâinile;
- să posede o foarte bună coordonare și abilitate manuală întreținută prin exerciții
specifice executate zilnic;
- să aibă un simț tactil foarte bine dezvoltat, auz fin și vedere bună;
- să posede aptitudini psihice deosebite;
- să aibă simț de autoconservare, pentru a-și putea doza corespunzător efortul în vederea
desfășurării întregii activități în condiții egale de eficiență. Pentru aceasta el va trebui să
cunoască execuția corectă a procedeelor și tehnicilor de masaj, să lucreze cu calm și fără grabă,
să facă mici pauze în care să-și relaxeze membrele superioare (după fiecare regiune masată, după
fiecare pacient sau la fiecare oră de lucru) să-și însușească și să practice tehnici de relaxare
- să-și controleze poziția corpului (a coloanei vertebrale) și să-și controleze și dozeze
respireția;
- autoinstruirea se poate face prin consultarea literaturii de specialitate sau prin
participare periodică la cursuri de pregătire. Sursele de informare sunt: publicaţii de specialitate,
cărţi referitoare la tehnicile de masaj, prospecte de produse noi de igienizare şi de masaj.
- capacitatea de decizie în situaţii neprevăzute;
- capacitatea de a acţiona cu răbdare, calm, entuziasm în relaţia cu pacientul pe toată
perioada desfăşurării şedinţei de masaj.
Pentru profesia de maseur nu sunt indicate persoanele:
- Cu boli psihice: schizofrenie, depresie, sindroame neuroastenice
8
- cu hiperhidroza palmară (transpirație excesivă a mâinilor) sau cu boli de piele; maseurii
își vor întrerupe activitatea în perioadele în care mâinile lor prezintă leziuni sau alte afecțiuni
până la vindecarea lor complete;
Reguli pentru aplicarea masajului
Reguli de igienă
Pentru maseur:
- igiena strictă a echipamentului de lucru (fără a omite aspectul estetic);
- igiena și estetica capului și a mâinilor maseurului;
- mâini: sănătoase, curate, cu unghii tăiate foarte scurt și bine pilite; înainte de a aplica un
masaj mâinile trebuie obligatoriu spălate și încălzite;
- nu va folosi deodorant, parfumuri și creme puternic mirositoare care l-ar putea deranja
pe pacient;
- ideal este să nu se fumeze în timpul programului sau dacă acest lucru nu se poate, să nu
se fumeze în sală de masaj şi după aceea să se spele pe dinţi pentru a îndepărta mirosul;
- nu se consuma băuturi alcoolice în timpul programului.
Pentru subiect (pacient):
- respectarea unei igiene corecte a corpului şi îmbrăcăminţii;
- golirea înainte de aplicarea masajului a vezicii urinare şi dacă este posibil a colonului;
- se recomandă ca subiectul să-şi aducă un prosop mare sau un cearsaf pe care să-l aşeze
pe bancheta de masaj peste cel existent;
9
Pentru aplicarea masajului:
- masajul igienic (fiziologic) se recomandă să se aplice în cursul dimineţii,
obligatoriu la un interval de 2-3 ore înainte sau după servirea mesei şi în aşa fel încât şedinţa de
masaj să se încheie cu cel puţin ½ ora înaintea mesei următoare;
Comunicarea la locul de muncă
- La începutul şedinţelor de masaj, va avea loc o convorbire între maseur şi pacient,
din care terapeutul va extrage datele personale, precum şi cele legate de boală, de problema cu
care pacientul a venit la cabinetul; toate acestea se fac în vederea întocmirii fişei individuale.
- Dar discuţia nu se opreşte aici. Pe parcursul şedinţelor de masaj, trebuie să existe
o legătură strânsă între terapeut şi pacient. Pacientul trebuie să-i comunice în permanenţă
terapeutului tot ceea ce simte în urma actului terapeutic. Astfel, terapeutul îşi va putea doza forţa
cu care lucrează şi îşi va putea adapta modul de lucru, în funcţie de fiecare pacient în parte,
pentru a nu creea vreun disconfort celui masat şi pentru a avea eficiență maximă.
- De asemenea, terapeutul trebuie să ştie cum să abordeze pacientul. Acestuia
trebuie să i se inducă o stare generală de bine, neinvazive şi fără efecte secundare cunoscute.
Întocmirea documentelor de evidentă
Fiecărui pacient trebuie să i se întocmească o fişă individuală, care trebuie să cuprindă:
• datele personale: nume, prenume, vârsta, adresă, un număr de telefon la care poate fi
găsit, ocupaţia;
• starea de sănătate: de ce afecţiuni suferă, ce afecţiuni a avut până în prezent, datele
analizelor efectuate, dacă a fost internat şi cât timp, ce tratament a urmat şi ce efecte a avut
tratamentul respectiv;
• care este dorinţa pacientului, ce doreşte el să obţină în urma masajului clasic somatic;
• evoluţia pe parcursul masajului;
• starea de sănătate a pacientului la sfârşitul masajului.
Toate fişele individuale vor fi păstrate în dosare într-un dulap special.
10
Stabilirea tehnicilor şi formelor de masaj
Scopul masajului trebuie analizat în corelare cu vârsta și starea pacientului pentru
stabilirea formei de masaj adecvate. Se pot cere pacientului date suplimentare despre starea de
sănătate pentru a stabili corect forma de masaj și tehnicile efectuate. Acestea se stabilesc în
funcție de starea țesuturilor moi, sensibilitatea locală și generală a persoanei.
Reguli metodice:
- în timpul şedinţelor de masaj, subiectul trebuie să aibă o poziţie cât mai confortabilă, să-
şi relaxeze musculatura şi să evite încordarea fizică şi psihică;
- poziţiile cele mai relaxante pentru subiect sunt: decubit (culcat) şi culcat-rezemat, cu
membrele superioare şi inferioare uşor flectate, ele asigurând corpului suprafaţă mare de sprijin
şi facilitând relaxarea musculară şi respiraţia;
- maseurul trebuie să lucreze în poziţii cât mai favorabile şi cât mai puţin obositoare;
- masajul va începe cu procedee simple, uşoare, ample cu caracter de testare/examinare şi
pregătitor, care vor progresa încet ca amplitudine şi ritm, până la atingerea intensităţii necesare,
după care va începe să scadă treptat, şedinţa încheindu-se cu procedee şi tehnici lungi şi
liniştitoare. Această curbă a intensităţii de aplicare a procedeelor şi tehnicilor de masaj se repetă
pe fiecare regiune sau segment în parte;
- intensitatea, ritmul şi numărul de repetări a procedeelor şi tehnicilor de masaj depind
atât de scopul urmărit cât şi de sensibilitatea celui masat. Apariţia unor “jene” locale, a durerii,
contracturii sau a unor semne de nelinişte şi încordare la subiect, denotă o tehnică defectuoasă
sau existenţa unor afecţiuni care, de fapt, sunt contraindicate pentru aplicarea masajului;
- durata şedinţei de masaj poate varia în primul rând după necesităţi dar şi după
preferinţe. Uneori sunt mai agreate procedeele aplicate cu tehnici lente şi uşoare care prelungesc
durata masajului şi au efect calmant, liniştitor; alteori se preferă procedeele aplicate cu tehnici
11
scurte, executate cu intensitate crescută care scurtează durata şedinţei de masaj şi au efect
stimulator, excitant;
- după şedinţele de masaj lungi cu efect calmant, relaxator, se recomandă un repaos
pentru menţinerea efectului, de la câteva minute până la ½ oră şi chiar mai mult. După şedinţele
de masaj cu efect stimulator se recomandă executarea unor exerciţii fizice de înviorare asociate
cu exerciţii de respiraţie, care vor facilita reluarea activităţii.
Mijloace ajutătoare
În decursul timpului din dorinţa de a proteja maseurul s-au inventat şi folosit o serie de
aparate, la început mecanice, acestea fiind treptat înlocuite cu cele electrice. Dintre acestea,
efectele benefice ale unora nu trebuie neglijate. Astfel:
- aparate de masaj pneumatic, construite pe principiul manşoanelor gonflabile de diverse
forme şi mărimi, mergând de la manşoane mici, pentru membrele superioare, până la adevărate
costume gonflabile, care se folosesc pentru întregul corp. Compresiunea care se obţine în
momentul punerii lor în acţiune, are efectele unei presiuni locale, pe suprafaţă mai mare, pe care
mâna nu o poate realiza la fel de eficient.
- aparate de percuţie - folosite mai ales pentru stimularea sensibilităţii superficiale şi
profunde, datorită ritmicităţii şi ritmului de acţionare necesar în acest scop, greu de obţinut prin
execuţie manuală, fără a plăti cu preţul unei oboseli mari.
- perne vibratoare și mese vibratoare, cu posibilităţi de realizare a vibraţilor (cu efect
relaxator) asupra întregului corp. Aparatele de infrasunete şi ultrasunete fac parte tot din gama
acestor vibratoare.
- aparate pentru detectarea punctelor de presopunctură (care prin specificitatea lor permit
receptarea unei rezistenţe electrice la nivelul pielii mai scăzute) care pe baza unor impulsuri
electrice sunt prevăzute şi cu posibilităţi de acţionare asupra acestora (de tip Acutherapy).
12
De asemenea în practica masajului se folosesc o serie de ingrediente care pot fi împărţite
în două categorii: unele care se folosesc doar din punct de vedere mecanic, pentru a facilita
alunecarea mâinii pe tegumente de genul talc, uleiuri, creme şi altele, folosite în scop terapeutic
de genul alifiilor care conţin substanţe cu efect farmacologic.
GENERALITĂŢI DESPRE ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA PIELII
Pielea este un înveliş conjunctiv epitelial care îmbracă corpul în întregime cu excepţia
orificiilor natural (nas, gura, uretră, vagin, anus).
La acest nivel rolul de înveliş este preluat de mucoase şi submucoase.
Caracteristicile pielii
Suprafaţa pielii, pentru o talie mijlocie este de 1,70 m; ea variază de la 1 la 3 m; suprafaţa
pielii la un nou născut este de 0,25 m.
Greutatea pielii variază după regiunea corpului, vârstă, sex. La nivelul palmelor şi
plantelor, pielea este mai groasă (2-3 mm) iar la nivelul pleoapelor, prepuţului şi feţei interne a
coapsei, pielea este foarte subţire (0,5-0,7 mm). Copii au pielea mai subţire decât adulţii, femeile
au pielea mai subţire decât bărbaţii.
Culoarea pielii variază după rasă, de la un alb deschis până la negru închis, cu nuanţe
între cele două extreme. Vârsta şi sexul produc modificări de coloraţie. Femeile şi copii au pielea
mai deschisă.
Conţinutul în pigment al pielii precum şi irigaţia sanguină plus factorii interni şi externi
modifică culoarea pielii. Factorii externi sunt factori de climă, iar cei interni sunt unele boli care
modifică culoarea pielii.
13
Pe corpul omului aceste modificări de culoare apar mai evidente la nivelul aureolei
mamare, precum şi în zona genitală unde pielea este mai pigmentată (închisă la culoare) şi se
vede mult la gravidă.
Culoarea pielii rezultă din amestecul mai multor culori:
- culoarea proprie a pielii este galbenă dată de stratul cornos;
- culoarea albă se datorează keratohialinei, substanţa care se găseşte în epiderm, în stratul
granulos;
- culoarea brun închis se datorează melaninei, pigmentul pielii;
- culoarea roşie se datorează sângelui din reţeaua sanguină a dermului;
Consistenţa pielii: pielea este moale, grasă, catifelată, ușor umedă, calități condiționate
și de calitatea secrețiilor fiziologice.
Elasticitatea este foarte mare, ea putându-se întinde foarte mult fără a se rupe. În cazurile
de întindere lentă a pielii (graviditate, creştere în greutate) fibrele elastice din derm se rup,
apărând vergeturile. Se observă că ruptura pielii se produce într-o directivă bine determinate aşa
numita “linie de clivaj”.
Mobilitatea pielii este mare, deoarece pielea aderă de planurile subiacente şi se mulează
pe ele. Această mobilitate variază în funcţie de regiune şi de ţesutul adipos ce se află sub piele.
Luciul pielii este mai pronunţat acolo unde haşurarea reliefului lipseşte (buza, pavilionul
urechii, faţa internă a prepuţului, în jurul unghiei).
Proeminenţele şi depresiunile alcătuiesc un aşa numit relief. Depresiunile se traduc prin
şanturi numite cute. Ele pot fi de 2 tipuri:
- cute structurale, produse de structura specială a tegumentului;
- cute de locomotive, provocate de mişcările pe care le suportă pielea.
14
Cele structurale sunt fine şi se întretaie formând cadrilajul hasurat. Între aceste cute
structurale există unele mai groase: sunt congenitale: cute interfesiere mamare.
Cutele de locomotive sunt mai adânci şi se formează în jurul articulaţiilor şi muşchilor
prin flexia şi extensia lor, ele fiind perpendicular pe direcţia de mişcare sau transversal.
Proeminenţele sunt de 2 feluri:
- tranzitorii;
- permanente;
Proeminenţele tranzitorii sunt condiţionate de diverşi factori interni şi externi,
producându-se pe cale reflexă prin contracţia muşchiului erector.
Proeminenţele permanente se găsesc la nivelul articulaţiilor şi rofeurilor şi aici o
categorie aparte de proeminenţe este formată de crestele interpapilare separate prin şanţuri
interpapilare, localizate pe pulpele degetelor şi având o dispoziţie particulară unică ce se menţine
de la naştere la moarte şi constituie amprente.
Funcţiile pielii
- protejează organismul de agresiunile mediului extern;
- constituie o barieră faţă de invazia microorganismelor;
- ajută la reglarea temperaturii corpului;
- participă prin transpiraţie la excreţia apei şi a variaţilor produşi de catabolism;
- este cel mai întins organ de simţ pentru recepţionarea stimulilor tactili, termici, dureroşi;
- prin expunere la ultraviolet, în piele se produce vitamina D, cu rol antirahitic.
a) Protecţia poate fi mecanică şi chimică. Cea mecanică se datorează atât cheratinei cât şi
grăsimii din stratul cornos al epidermului, precum şi fibrelor colagene şi elastic din derm.
15
b) Pielea poate opune rezistenţă mare când anumite forţe tind să o deformeze. Se poate
întinde şi în funcţie de diferitele poziţii pe care le ia corpul în mişcare.
Protecţia chimică se realizează datorită conţinutului în grăsimi al stratului cornos care
asigură impermeabilitatea pielii faţă de apă, substanţe acide şi alcaline slabe. Protecţia acidă a
pielii cu pH=5,5 îi conferă o rezistenţă faţă de microorganism = barieră biologică.
d) Pielea se comportă ca un intermediar al schimburilor de căldură dintre organism şi
mediu. Frigul produce vasoconstricţie, care împiedică o pierdere de căldură, în timp ce căldura
produce vasodilataţie care excită secreţia sudoripară. Sudoarea se elimină pe suprafaţa pielii în
cantitate mai mare, unde prin evaporare produce o răcire a organismului. În condiţii de
hipertermie se poate elimina o cantitate foarte mare de sudoare.
Pierderea de căldură prin piele se face prin radiaţie, convecție, conducție şi evaporare.
Fenomenul de termoreglare este controlat prin 2 centrii care se găsesc în hipotalamus, iar
receptorii de la nivelul pielii sunt pentru frig - organitele Krauss, iar pentru cald - corpusculii
Rufini.
e) Pielea poate simţi următoarele feluri de senzaţii:
- tactilă, inclusiv mecanorecepţia;
- dureroasă, inclusiv arsura şi pruritul.
Toate se reunesc sub numele de algorecepţie şi recepţionează senzaţia termică de frig şi
cald.
Receptorii care se găsesc în piele pentru simţul tactil sunt terminaţii nervoase libere,
corpusculii Pacini, Rufini, discurile Merkel. S-a demonstrat că pe 1-2 cm de suprafaţă cutanată
se găsesc 100-200 puncte dureroase, 25 puncte sensibile la presiune, 12-13 sensibile la frig şi 1-2
la cald.
Cele mai multe puncte sensibile la presiune se află pe vârful degetelor, palme, tălpi şi
vârful limbii.
16
Respiraţia: pielea captează oxigenul atmosferic şi elimină bioxidul de carbon produs al
metabolismului celulelor respective.
Permeabilitatea cutanată - pielea este o cale de introducere a medicamentelor şi
produselor cosmetice. Absorţia substanţelor se face prin orificiile pilosebacee şi sudoripare; în
general, soluţiile apoase pătrund mai repede decât grăsimile. Există 2 metode de pătrundere:
- prin inhibare lentă şi aplicaţie simplă timp de 2-3 ore. Penetraţia este mai mare şi mai
profundă cu cât substanţa este mai fluidă.
- prin fricţiune 5-10 minute. Absorţia este condiţionată de vâscozitatea substanţei.
Anatomia pielii
Pielea se compune din trei straturi: hipoderm, derm şi epiderm.
Epidemul este stratul periferic şi este alcătuit din periteliu pavimentos stratificat.
Celulele epidermului sunt aşezate în 6 straturi.
- Membrana bazală - pe ea se găseşte stratul bazal germinativ. Acesta este format
dintr-un singur strat de celule aşezate paralel - keratinocite.
Tot aici se găsesc şi pigmenţi de melanină care dau culoarea pielii.
- Stratul filamentos (strat mucos al lui Malpighi) - format din 6-12 rânduri de celule
poligonale: celulele mai tinere împing spre suprafaţă celulele mai bătrâne.
- Stratul granulos - format din 1-5 rânduri de celule romboidale, cu marea axă situată
orizontal şi nucleul degenerate. Citoplasma conţine keratohialina.
- Stratul lucid - format din celule fuziforme cu nucleu puțin vizibil.
- Stratul cornos - format dintr-o suprapunere de celule cornoase, turtite, a căror grosime
variază în funcţie de vârstă, sex, profesie.
- Stratul exfoliativ - format din celule cornoase mai bătrâne, care fiind slab unite între ele
se exfoliază continuu. Acest proces puţin vizibil se numeşte descuamaţie fiziologică.
17
Celulele stratului cornos şi exfoliative sunt de fapt celule moarte care sunt înlocuite
continuu prin înlocuire cu noi celule.
Dermul - ţesut conjunctiv format din fibrile, celule şi substanţe fundamentale. Este
format din 2 straturi:
- dermul superficial;
- corionul (dermul propriu-zis) reprezintă 4/5 din grosimea dermului.
Fibrele care compun dermul sunt de 3 feluri: conjunctive, elastic şi reticulate. Ele se
întretaie constituind o reţea în interiorul căreia se mai găsesc celule de diverse tipuri, vase
sanguine, limfatice şi terminaţii nervoase.
Odată cu vârsta dermul îşi pierde elasticitatea şi apar riduri.
Hipodermul este stratul cel mai profund format din ţesut conjunctiv lax în ochiurile
căruia se găsesc celule grăsoase, grupate care constituie paniculul adipos. În hipoderm pătrund
uneori glomerulii glandelor sudoripare; îşi au locul muşchii pieloşi şi corpusculii senzitivi.
Vascularizaţia pielii
Epidermul este lipsit de vase. El se îmbibă cu plasma provenită din vasele dermului.
Dermul şi hipodermul sunt bogat vascularizate.
18
PROCEDEELE ŞI TEHNICILE MASAJULUI CLASIC
În decursul timpului, procedeele masajului clasic s-au structurat în procedee principale
(fundamentale) şi procedee secundare (ajutătoare).
Procedee principale (fundamentale)
Se numesc principale sau fundamentale procedeele care de regulă nu pot lipsi din
aplicaţiile mai importante ale masajului. Acestea sunt:
- NETEZIREA (efleurajul);
- FRICŢIUNEA;
- FRĂMÂNTATUL (petrisajul);
- TAPOTAMENTUL;
- VIBRAŢIILE.
NETEZIREA (efleurajul)
Netezirea – constă în alunecări ritmice şi uşoare, aplicate cu diferite părţi ale mâinilor, în
sensul circulaţiei de întoarcere. Mişcările seamănă cu mângâierea şi sunt în realitate acţiuni de
împingere şi tragere a mâinilor, pe suprafeţe mai mult sau mai puţin întinse ale pielii cu o
anumită apăsare (presiune) şi cu un anumit ritm variabil în funcţie de necesităţi.
19
Tehnicile de netezire pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere:
1) După tehnica de execuţie:
- neteziri executate cu degetele - folosite pentru suprafeţe mici, tronconice (degete);
- neteziri executate cu faţa palmară sau dorsală a mâinii, cu degetele apropiate sau
depărtate, folosite pentru suprafeţe plane şi întinse.
2) După intensitate:
- neteziri uşoare, superficial, când se acţionează numai asupra pielii;
- neteziri de profunzime medie, folosind la nevoie o mână aplicată peste cealaltă (mână
peste mână) pentru ţesuturi subcutanate;
- neteziri profunde, cu rădăcinile mâinilor, cu marginea cubitală sau chiar cu pumnii
închişi (cu partea palmară sau cubitală) pentru straturile profunde.
3) După modul cum lucrează mâinile:
- neteziri simultane - cu ambele mâini în acelaşi timp, se aplică de obicei longitudinal
fiind deci foarte lungi, pe toată întinderea regiunii.
- neteziri alternative - mâinile lucrează pe rând - lungimea lor fiind variabilă, în funcţie de
necesităţi.
a) După sensul de acţionare:
- neteziri longitudinale - în lungimea membrelor, a grupelor de muşchi sau a vaselor de
sânge;
- neteziri transversal;
- neteziri oblice;
- neteziri în cerc, şerpuite sau în zig-zag.
20
b) După lungimea lor:
- neteziri lungi - se aplică longitudinal, pe toata întinderea segmentului sau regiunii;
- neteziri medii - au în general directiva oblică şi se aplică pe segmentele membrelor, la
spate, în regiunea scapulară, torace, abdomen;
- neteziri scurte și foarte scurte - au în general directive transversale și se folosesc mai
ales la articulații și degete.
c) Din punct de vedere metodic:
- neteziri introductive (iniţială) cu care se începe sedinţa de masaj, tehnicile de aplicare
succedându-se de la simultane la lungi, până la alternative scurte; ritmul şi intensitatea lucrului
vor creşte treptat urmărindu-se pregătirea suprafeţei pentru următoarele procedee.
- netezirea finală (de închidere) cu care se termină şedinţa de masaj, cu succesiune
inversă (de la alternative scurte la simultane lungi) ritmul şi intensitatea descrescând treptat,
urmărindu-se obţinerea unui efect calmant.
d) După specificul regiunii:
- neteziri cu o mână – pe suprafeţele mici;
21
- neteziri cu ambele mâini - pe suprafeţe mari;
- neteziri ‘’în pieptene’’- pe regiunile cu pilozitate crescută;
- neteziri ‘’în brăţară’’- pe membre;
- cu ambele mâini la acelaşi nivel dacă segmentul este gros;
- cu o mână mai sus decât cealaltă, dacă segmental este subţire.
Recomandări:
Sensul netezirii este cel al circulaţiei de întoarcere, astfel:
- pe membre, de la extremităţi spre rădăcini;
- pe trunchi, în sensul circulaţiei de întoarcere - spre inimă;
- pe cap, gât şi ceafă - de la cap spre umeri şi omoplaţi;
22
- netezirea se asociază cu presiunile (pentru a le creşte efectul în profunzime) şi cu
vibraţiile (întărind acţiunea relaxatoare).
FRICŢIUNEA
Procedeul vizează în general ţesutul subcutanat reprezentat de hipoderm şi are efectul
analgezic cel mai important.
Fricţiunea constă în presarea ţesuturilor moi, subcutanate pe ţesuturile profunde sau pe un
plan dur (osos sau cartilaginos) şi deplasarea lor în limita elasticităţii proprii.
Tehnicile fricţiunii
1) După suprafeţele care se prelucrează:
- fricţiuni cu vârfurile degetelor sau cu faţa palmară - pe suprafeţe foarte mici;
23
- fricţiuni cu o mână - pe suprafeţe mici;
- fricţiuni cu marginea cubitală a mâinii;
- fricţiuni cu rădăcina mâinii;
- fricţiuni cu faţa palmară sau dorsală a mâinii;
- fricţiuni cu pumnul închis;
24
- fricţiuni cu ambele mâini, simultan şi simetric - pe suprafeţe foarte mari.
2) După sensibilitatea regiunii:
- fricţiuni cu rădăcina mâinii (eminent tenara şi hipotenara) - pe porţiuni mai sensibile;
- fricţiuni cu nodozităţile degetelor, pumnul fiind închis - pe porţiuni mai voluminoase şi
mai puţin sensibile.
3) După sensul de execuţie:
- fricţiuni circulare;
- fricţiuni liniare cu mişcări scurte şi ritmice de ‘’dute-vino’’, pe regiunile sărace în
ţesuturi moi şi mai puţin suple (în lungul ligamentelor, tendoanelor, al spaţiilor interosoase şi
intermusculare). Tendonul ahilian, cutele de piele şi ţesuturi se masează prin fricţiuni ‘’în clește’’
fie între police și index , fie între marginile cubitale ale palmelor;
- fricțiuni ‘’ondulate’’ sau ‘’în zig-zag’’ paravertebrale.
25
4) După intensitate:
- fricțiuni superficiale;
- fricțiuni medii;
- fricțiuni profunde.
Intensitatea fricțiunilor variază de la un moment la altul și se poate mări sau micșora
oricând; în acest sens se va modifica unghiul sub care se aplică degetele sau mâinile pe
tegument, unghi care variază între 30 și 70-80 grade. Dacă dorim să acționăm mai puternic și
asupra țesuturilor mai profunde, accentuăm presiunea fie înclinând degetele și mâna față de
planul regiunii, fie aplicând a doua mâna peste cea care lucrează.
5) Din punct de vedere metodic:
- fricțiunea simplă - când se execută cu unul din elementele tehnice descries (pe suprafețe
reduse);
- fricțiune combinată (pe suprafețe mari și foarte mari) care se realizează în două moduri:
- prin asocierea mai multor posibilități tehnice de execuție a fricțiunii;
- prin combinarea fricțiunii cu alte procedee de masaj (frământatul, vibrațiile).
Recomandări:
- se recomandă dozarea intensității în funcție de sensibilitatea pielii și a celorlalte
țesuturi;
- pentru evitarea oboselii, maseurul va lucra folosindu-și mâinile alternativ;
- când se lucrează circular, fricțiunea se va realiza într-un sens, apoi în celălalt, mâinile
executând aceeași mișcare când se masează părți simetrice ale corpului;
26
- după un număr oarecare de mișcări pe loc, mâna se deplasează în imediata vecinătate,
continuând prelucrarea; nu sunt premise mișcări “pe sărite”;
- pe membre fricțiunea se realizează mai bine dacă sprijinim segmental pe un plan dur la
o înălțime potrivită.
FRĂMÂNTATUL (petrisajul)
Este procedeul cel mai bun pentru masarea țesuturilor profunde și în special al mușchilor.
Frământatul reprezintă prinderea mușchilor și a altor țesuturi profunde, ridicarea lor atât
cât le permite elasticitatea proprie și stoarcerea prin comprimarea sau prin presiuni pe planul
profund.
Tehnicile frământatului
- frământatul “în cută” și “în val” - se efectuează atât pe regiunile întinse și plane, cât și la
nivelul segmentelor: prizele variază în funcție de grosimea stratului de prelucrat:
- priza mică - între police și index (cută);
- priza medie – între degete și rădăcina mâinii (val);
- priza mare - între vârfurile degetelor de la cele două mâini.
Cel mai frecvent este folosit frământatul în cută medie, în care cuta realizată între degete
și rădăcina mâinii este stoarsă prin împingerea mâinii înainte spre degete, și comprimarea,
apăsarea, presarea sa pe planul dur profund. Pe suprafețele plane, precum și pe marile mase
musculare, frământatul se execută formând o cută de mușchi, cu priză medie (se strânge, se
ridică, apoi se presează pe planul profund fără a o scăpa din mână și fără a desprinde palmele de
pe piele, mâinile deplasându-se apoi, din aproape în aproape).
27
- frământatul “în brățară” - se aplică la nivelul membrelor, cu cele două police la același
nivel sau etajat (unul mai sus decât celălalt) - mușchii fiind prinși și strânși între police și palme
și apoi presați pe planul dur;
- circular - ambele mâini lucrează simultan;
- șerpuit - mâinile lucrează alternativ (la nivelul suprafețelor plane, această formă de
frământat poartă numele de frământat “în zig-zag”;
- frământatul cu pumnii (cu partea cubitală sau palmară) sau alternativ, cubital palmar,
folosit pentru mase mari musculare;
- frământat “în cută” între marginile cubitale ale mâinilor - folosit mai ales pentru
abdomen.
Recomandări:
- după fiecare mișcare de frământat, presiunea slăbește și muschiul se relaxează;
28
- forța de apăsare (presiune) poate fi mică și mijlocie, după volumul și rezistența
mușchilor;
- pe regiunile plane, frământatul se execută în lungimea mușchiului;
- pe regiunea abdominal, frământatul se aplică numai dacă sunt prezente țesuturi grase
abundente (este un frământat al stratului adipos).
TAPOTAMENTUL
Aplicat pe piele și țesuturi moi, constituie cel mai intens și stimulativ procedeu de masaj.
Tapotamentul constă în aplicarea unor lovituri ritmice și usoare, executate cu diferite
părți ale mâinii.
Tehnici de tapotament:
- tapotament tocat: - tocat cu partea cubito-palmară a mâinii;
- tocat cu partea cubito-dorsală a mâinii.
29
- tapotament tangențial (vârfurile degetelor cad tangențial pe suprafața pielii) - folosit
pentru regiunile mai sensibile (abdomen, față) – periaj;
- tapotament “în ploaie” - tehnică specială în care degetele cad pe rând pe piele și
continuă mișcarea printr-un efleuraj ușor (folosit pentru față, cap, abdomen);
Tehnici de bătătorit:
- bătătorit în căuș (mai puțin aspru);
- bătătorit cu pumnul (pentru regiunile cu mase mari musculare) - cu partea palmară.
- cu partea cubitală.
30
Pentru a varia intensitatea se poate lucra fie cu pumnul complet închis, fie semiînchis, sau
asociind sau nu o mișcare de rotație a mâinii, în momentul contactului cu regiunea de masat.
- plescăit - se execută cu fața palmară a degetelor și palmelor care cad moi, ușoare,
alternative sau simultan;
Recomandări:
- în bătătorit intensitatea rezultă mai mult din greutatea degetelor și a mâinii decât din
contracția activă a mușchilor;
- intensitatea variază în funcție de sensibilitatea regiunii de masat și de masa musculară
existent;
- pentru a acoperi o suprafață cât mai mare se poate folosi baterea cu pumnul și treimea
inferioară a antebrațului (pentru fese și coapse).
VIBRAȚIILE
Vibrațiile constau din mișcări oscilatorii ritmice și din presiuni intermitente, executate cu
frecvență mare și uniform, cu ajutorul mâinii sau al unor aparate, numite vibratoare. Aceste
mișcări realizează deplasări mici (de câțiva mm) ale pielii, țesuturilor și presiuni ondulatorii
foarte variate.
31
Tehnicile vibrațiilor:
- cu vârfurile degetelor sau cu fața lor palmară;
- cu palma;
- cu rădăcina mâinii;
- cu pumnul închis sau semiînchis.
Presiunea vibrată (aplicată într-un singur punct sau cu deplasare liniară):
- cu un deget;
- cu 3 degete (index, inelar, medius);
- pe rădăcina sau traiectul unui nerv, pe inserția unui tendon sau mușchi în jurul unei
articulații sau în lungul unei vene.
Trepidații sunt mișcări vibratorii cu amplitudine mai mare decât cele obișnuite (pe torace
în expirație).
Percuțiile - se execută cu vârfurile degetelor, ușor îndoite, mișcarea pornind din
articulația pumnului simultan, dar mai ales alternative, în ritm viu (degetele cad perpendicular pe
suprafața de prelucrat).
Recomandări:
- vibrațiile manuale sunt preferate celor cu aparate, deoarece sunt adaptate cu ușurință în
ceea ce privește amplitudinea, ritmul, presiunea;
- tehnica de aplicare a vibrațiilor depinde de regiune și necesități;
- vibrațiile se asociază cu netezirile (efleurajul), fricțiunile și chiar cu frământatul.
32
PROCEDEE SECUNDARE DE MASAJ
Se intercalează printre cele principale sau se adaugă la sfârșitul ședinței de masaj.
Întregesc acțiunea procedeelor de bază și îmbogățesc tehnica masajului.
Unele derivă din cele principale pe care le și însoțesc.
Altele au caracteristici tehnice proprii și se aplică independent.
Procedeele secundare de masaj clasic se împart în cinci grupe:
1. Cernutul și rulatul;
2. Presiunile;
3. Tracțiunile și scuturături, tensiuni;
4.Procedee diverse de masaj.
Cernutul și rulatul
- se aplică pe segmentele tronconice (membrele superioare și membrele inferioare);
- după procedeele de frământat și tapotament, în masajul stimulativ;
- după neteziri sau fricțiuni, în masajul relaxant.
Cernutul se execută cu ajutorul mâinilor aplicate de o parte și de alta a segmentului de
masat.
Masa musculară se mișcă (cu degetele ușor flectate) printr-o mișcare asemănătoare
cernutului cu o sită: se execută în ritm viu, insistent, deplasând mâinile din aproape în aproape.
33
Rulatul se execută asemănător cu cernutul, dar cu degetele întinse și cu palmele apăsând
pe țesuturi.
Presiunile
- în masajul general, presiunile întăresc acțiunile procedeelor de netezire, fricțiune,
frământat, cu care se asociază;
- se aplică mai ales pe spate, paravertebral (la tineri și adulți sănătoși);
- se execută astfel: palmele cu degetele întinse de o parte și de alta a coloanei, execută
presiuni apoi se deplasează din aproape în aproape amândouă odată sau pe rând;
- pentru a crește intensitatea se folosește greutatea corpului prin aplecarea trunchiului
înainte;
- se asociază cu vibrațiile și trepidațiile.
34
Tracțiunile și scuturături. Tensiuni
- acționează îndeosebi asupra articulațiilor și țesuturilor periarticulare;
- se execută de obicei la sfârșitul masajului segmentar sau articular.
Tracțiunile – se apucă segmentele de deasupra și de dedesubtul articulației și se trage de
segmental terminal, în sensul axei lungi.
Scop: întinderea și alungirea în limite fiziologice a elementelor articulare și periarticulare,
precum și degajarea de sub presiune a elementelor intraarticulare.
Tracțiunile – scuturăturile contribuie la prevenirea și combaterea redorilor, a îngroșărilor
patologice a țesuturilor periarticulare, a modificărilor artrozice.
- la nivelul coloanei vertebrale acest procedeu = elongații - se realizează pe mese
special.
Scuturăturile:
- sunt înrudite cu tracțiunile și trepidațiile;
- constau din mișcări oscilatorii mai ample, executate ritmic, cu segmente de membre, cu
membrele în întregime, sau cu corpul întreg;
- tehnica variază în raport cu regiunea căreia se aplică;
- scuturăturile spațiilor interosoase de la mâini și picioare înlocuiesc frământatul care la
acest nivel nu se poate aplica;
- se execută aplicând amândouă mâinile astfel încât policele și porțiunea corespunzătoare
a palmelor să cuprindă marginile mâinilor și picioarelor, după care se imprimă mișcări ritmice,
alternative, realizând un fel de frământare reciprocă a țesuturilor din spațiile interosoase,
metacarpiene sau metatersiene.
35
- scuturăturile mâinilor sau picioarelor - priza se aplică pe marginile laterale sau
apucând primul și ultimul deget.
- scuturăturile degetelor - se execută cu mâna căuș peste ele, cu cealaltă fixând
pumnul sau glezna.
- scuturăturile membrelor superioare și membrelor inferioare - se aplică la sfârșit,
făcând priza pe degete (la MS) sau pe călcâi (la MI) și executând tracțiuni în axul lung al
segmentului.
Tensiunile sunt mișcări active sau pasive care întregesc mișcarea unei articulații.
36
Procedee diverse de masaj
Pensările (sau ciupirile pielii și țesuturilor) - se execută astfel: se apucă între degete o
cută de piele și țesut subcutanat sau chiar mușchi, se strânge ușor și se ridică atât cât permite
elasticitatea acestor țesuturi, apoi se lasă să scape brusc. Se aplică mai ales pe porțiunile cărnoase
ale mușchilor.
Ridicările de mușchi se execută astfel: o cută de piele, de țesuturi subcutanate și de
muschi este prinsă cu putere între degete și palmă și trasă în sus, ca și cum am dori să o
desprindem de pe planul profund. Se aplică mai ales pe regiunea spatelui.
Efectele obținute prin aplicarea procedeelor și tehnicilor de masaj classic, indiferent de
procedeul sau tehnica la care ne referim efectele se obțin pe două căi:
- una mecanică (directă);
- una reflexă (indirectă).
Efectele obținute pe cale mecanică sunt rezultatul schimbărilor fizice ale tensiunii din
țesuturi și se obțin ca urmare a aplicării tuturor procedeelor și tehnicilor care produc modificări
în concentrația umorilor.
Efectele reflexe se realizează prin excitarea terminațiilor nervoase de la periferia corpului
prin stimularea receptorilor (extero, intero și proprioceptori) care declanșează o serie de reacții
fiziologice, biochimice cu efect asupra circulației, nutriției, excreției, sensibilității s.a.m.d. prin
mecanisme foarte complexe a căror intensitate este condiționată și de tehnica folosită în cadrul
fiecărui procedeu.
37
Netezirea (efleurajul)
Cele mai importante efecte se răsfrâng asupra circulației sanguine în capilare, vene
superficiale și vase limfatice. Efleurajul este un “deschizător de drum” pentru celelalte procedee
prin aplicarea cărora se ajunge la sfârșitul ședinței să fie deschise circulației și cele mai mici
capilariole, care nu intră astfel aproape niciodată în activitate.
Acțiunea efleurajului asupra circulației se realizează pe cale mecanică și pe cale reflexă.
Pe cale mecanică: - prin tehnicile efleurajului se acționează direct asupra vaselor de sânge
superficiale, influențând împingerea coloanei de sânge venos în sens centripet. Atunci când
tehnicile de efleuraj se însoțesc cu presiuni (presiuni alunecate) și vibrații, efectul se extinde și
asupra circulației profunde.
În cazul membrelor superioare și inferioare, circulația profundă este influențată prin
neteziri sacadate cu prize ‘’în inel’’ sau ‘’în brățară’’. Datorită faptului că tunica medie a venelor
este formată din strat muscular în care dispoziția fibrelor este transversal sub formă de inele, ele
sunt influențate foarte eficient prin această priză ‘’în inel’’și astfel efleurajul sacadat stimulează
contracția musculaturii netede, favorizând circulația de întoarcere. Venele de calibru mai mare
(cu lumenul mai mare) mai prezintă în afară acestor inele musculare și un rând de fibre
musculare longitudinale asupra cărora se acționează alternativ prin masajul sacadat și prin
masajul cu tehnici lungi, medii, scurte intercalate printre tehnicile sacadate.
În vasele limfatice, circulația lichidelor este activată prin alunecări lente și relative
apăsate (presiuni alunecate) care de fapt ușurează și munca inimii, contracțiile sistolice devenind
mai rare și mai ample. Creșterea amplitudinii contracțiilor sistolice determină creșterea fracției
de ejecție, acest lucru contribuind la îmbunătățirea aportului energetic către periferie.
Efleurajul căruia mulți specialiști îi spun ’’procedeu cu tehnici de suprafață’’ mai are ca
efect deosebit de important, acomodarea subiectului cu terapeutul și cu actul terapeutic, în așa fel
încât posibilele reacții negative de la început, pe parcurs se diminuează și chiar dispar. Este ceea
ce se numește ’’începutul relației directe de colaborare între terapeut și subiect’’. Treptat
subiectul obține o stare de relaxare fizică și psihică în producerea căreia în afara aplicării
masajului, maseurul joacă un rol deosebit de important de sugestoterapeut.
38
Ca procedeu cu tehnici de suprafață, efleurajul are efecte deosebite asupra pielii.
Astfel, pe cale mecanică (directă) se determină exfolierea celulelor cornoase de la nivelul
stratului disjunct, stimulând noi diferențieri ale celulelor bazale și scurtând în acest fel timpul
necesar reînnoirii epidermei. Aceasta este modalitatea de ameliorare a proprietăților fizico-
mecanice ale pielii, cum ar fi: elasticitatea, contractilitatea și secundar, tensiunea și rezistența
cutanată la presiune.
Elasticitatea pielii este manifestată prin extensibilitatea datorată fibrelor elastice care intră
în structura dermului: aceasta scade pe măsura înaintării în vârstă.
Alături de celelalte procedee, pe cale mecanică, efleurajul activează secreția de sebum
prin stimularea contracției mușchilor secretori a firelor de păr. Cunoscând rolul sebumului în
formarea filmului acid de suprafață, ajungem la concluzia că, în acest fel, se îmbunătățește
funcția de antimicrobiană și antiparazitară a pielii. Acțiunea asupra glandelor sebacee nu este
izolată și glandele sudoripare răspund la excitantul mecanic care stimulează deschiderea
canalelor secretorii. În acest fel se completează filmul acid de suprafață cu componența
sudoripară și se influențează funcția de termoreglare prin pierderea de căldură ca urmare a
transpirației. Prin transpirație se elimină toxinele și sărurile de Na, K, Ca, etc, care rezultă în
urma degradării substanțelor proteice (amoniac, creatină, acid uric, uree, etc) și a compușilor
organici neazotați (acid lactic) substanțe care sunt rezultatul biochimismului contracției
musculare. Detoxificarea poate fi accelerată și completată prin masaj, în mod intervenindu-se
asupra prevenirii oboselii musculare, dar și în refacerea proprietăților funcționale ale țesuturilor.
Pe cale reflexă (indirectă), prin excitarea receptorilor senzitivo-senzoriali, tehnicile din
efleuraj, transmit centrilor superiori informația, iar aceștia declanșează pe cale reflexă, reacțiile
de răspuns ale țesuturilor și organelor.
Efectul tehnicilor din efleuraj asupra terminațiilor nervoase periferice este diferit, astfel:
- efleuraj lung cu ritm și intensitate redusă, are o acțiune calmantă, liniștitoare asupra
sistemului nervos, relaxantă și decontracturantă asupra musculaturii scheletice; determină
încetinirea funcțiilor țesuturilor sau organelor, diminuează sau inhibă sensibilitatea,
conductibilitatea și reactivitatea nervilor (produce desensibilizarea);
39
- tehnicile scurte, viguroase cu ritm și intensitate crescute, au efecte inverse celor
enumerate anterior;
- prin efleuraj, excitarea pielii sau a terminațiilor nervoase din piele determină
declanșarea unui reflex cu efect vasodilatator, care se exteriorizează prin hiperemie cutanată.
Este de reținut faptul că vasodilatația este persistent și se menține și după încetarea tehnicilor de
efleuraj;
- intrucât temperatura pielii este implicată în perceperea senzațiilor dureroase,
temperatura scăzută diminuându-le, în leziuni postraumatice se efectuează efleurajul cu punga de
gheață până la obținerea anesteziei (criomasajul).
Fricțiunea
Efectele fricțiunii se datorează în cea mai mare parte acțiunii mecanice a tehnicilor
specifice acestui procedeu, dar cea mai importantă este calea reflexă.
Fricțiunea se adresează țesutului subcutanat fibro-grăsos care formează stratul
hipodermic (sau paniculul adipos). Aceasta asigură o protecție mecanică a organismului, stratul
grăsos subcutanat aflându-se într-un circuit continuu de mobilizare și depozitare care se
desfășoară sub influența a foarte mulți factori. Tehnicile fricțiunii au ca rezultat înclinarea
balanței în favoarea factorilor lipolitici determinând o scădere a stratului adipos.
Pe cale mecanică - prin fricțiune se mobilizează țesuturile subiacente (epiderm, derm)
asigurându-li-se o suplețe mărită prin creșterea elasticității. Elasticitatea este dată de fibrele
elastice din structura dermului, fibre care odată cu înaintarea în vârstă îşi pierd elasticitatea (prin
acumularea sărurilor de Ca, Mg, Na se hipermineralizează). Prin aplicarea sistematică a
tehnicilor de fricţiune asupra persoanelor de vârsta a III-a (masaj igienic) se previn și se înlătură
depunerile abundente de minerale, ceea ce duce la neîngroşarea fibrelor elastice, ele păstrându-şi
suplețea.
40
Odată cu înaintarea în vârstă procesul de regenerare şi cicatrizare se diminuează de circa
3 ori în comparaţie cu vârsta tânără. Fricțiunile mențin (influențează dacă nu au fost aplicate
până atunci) regenerarea și cicatrizarea.
Vindecarea unor leziuni se produce prin țesut conjunctiv (țesut de susținere) care prin
fricțiunile profunde executate pe porțiuni mici (presopunctura, punctoterapie, masaj) transversal
profund - determină desfacerea aderențelor cicatriceale, favorizând formarea de țesuturi elastice.
În cadrul masajului special articular, fricțiunile executate profund ”intrând’’ în articulație
stimulează proprioceptorii, cu efect în reducerea durerilor și eliminarea substanțelor de uzură.
Articulația este un organ senzorial în măsură să informeze sistemul nervos central asupra
variațiilor posturale, gradului de tensiune în care este pusă musculatura și chiar a gradului de
scurtare a acesteia, a accidentelor produse prin întinderea sau smulgerea tendoanelor de pe perios
sau os.
Activarea rețelei arteriale și vasculare periarticulare, determinate de aplicarea fricțiunilor,
intervine în menținerea supleții și rezistenței acestor structuri.
Efectele asupra circulației venoase și limfatice au ca rezultat prevenirea stazei sanguine și
limfatice.
În procesele inflamatorii și hemoragice acute sunt contraindicate tehnicile de masaj.
Fricțiunile se efectuează în scop profilactic, de prevenire a întinderilor sau smulgerilor
apărute de obicei la nivel tendino-muscular ca urmare a efectului lor de mobilizare a circulației.
Prin fricțiuni se mai stimulează permeabilitatea cutanată pentru anumite medicamente, absorția
lor realizându-se prin orificile pilosebacee și sudoripare, lucru deosebit de util în tratamentul
leziunilor și sechelelor apărute frecvent în activitatea sportivă, după accidentări, dar și în alte
situații în care se produc traumatisme.
Pe cale reflexă, fricțiunea își realizează efectele prin refluxul axonic antidronic
(vasodilatator) în urma declanșării căruia, la nivelul vaselor cutanate, se eliberează bradikinina,
histamine, acetilcolina, eliberarea acestora fiind urmată de o vasodilatație locală, manifestată prin
hiperemie. Rezultatul nu se limitează numai la hipermie declanșându-se reglarea circulației
41
sângelui în întreg organismul, prin mecanisme complexe nervoase, umorale și hormonale.
Afluxul crescut de sânge la nivelul pielii explică mecanismele intrinseci de asuplizare în toate
condițiile în care suplețea ei scade sau se pierde (datorită vârstei sau unor cicatrici).
Atunci când tehnicile de fricțiune se execută într-un ritm lent, prelung și profund, au
drept rezultat scăderea sensibilității locale, a încordării nervoase generale, au efecte pozitive în
relaxarea musculară și chiar în reducerea oboselii musculare.
Atunci când tehnicile de fricțiune sunt executate scurt, într-un ritm rapid și viguros,
efectele sunt stimulative atât pentru sistemul nervos central cât și pentru cel periferic.
În activitatea sportivă, fricțiunea se efectuează atât în scop analgezic cât și în cadrul
masajului de preîncălzire, dar și în scop calmant înainte de probă și după aceasta.
Frământatul
Efectele acestui procedeu se instalează atât pe cale mecanică cât și pe cale reflexă.
Pe cale mecanică - datorită caracteristicilor specifice tehnicilor de frământat se
stimulează deschiderea capilarelor de rezervă și a capilarelor, favorizându-se circulația profundă
care asigură eliminarea produșilor toxici ai metabolismului (substanțelor de uzură). Acest lucru
este deosebit de important, în primul rând la sportivii de performanță dar și în profesiile care
solicită o activitate fizică deosebită, în condiții deosebite (de ex. mineritul).
Frământatul menține mușchiul într-o stare de funcționare și troficitate normală,
împiedicând atrofiile musculare. Datorită stoarcerii se dezvoltă pe cale mecanică, elasticitatea
mușchilor, prevenindu-se apariția rupturilor, care apar frecvent în sport dar și în unele profesii și
care se caracterizează prin ruperea unor fibre sau a tuturor fibrelor unui mușchi, în condițiile unei
contracții bruște, puternice, efectuată cu mușchiul neîncălzit.
De asemeni, prin frământat sunt stimulate fiziologic și celelalte proprietăți ale
mușchiului: excitabilitatea, contractilitatea, conductibilitatea. Rezultatul favorabil benefic asupra
excitabilității se caracterizează prin asigurarea posibilității de executare a unor eforturi menținute
42
de lungă durată, datorită faptului că prin frământat se prelungește în timp bariera de instalare a
oboselii. Un efect deosebit se realizează asupra contractilității, care se apreciază prin creșterea
forței musculare de contracție fapt pus în evidență atât la sportivii de înaltă performanță cât și în
profesiile la care efortul fizic este foarte solicitant și în timpul căruia există o solicitare
prelungită, cu efecte asupra mobilizării sistemului nervos central, determinând o mobilizare mai
eficientă a unităților motorii.
În cazul frământatului efectele pur mecanice nu pot fi disociate clar de cele pur reflexe,
ele interferându-se.
Pe cale reflexă toate tehnicile frământatului și efectele acestora obținute pe cale mecanică
sunt implicate și în efectele obținute pe cale reflexă.
Frământatul asigură o creștere a tonicității musculară, o îmbunătățire a troficității și are
influență favorabilă asupra unor insuficiențe musculare care apar ca urmare a imobilizărilor
prelungite în aparate gipsate, după traumatisme.
Tapotamentul
Efectele tapotamentului se obțin pe cale mecanică și pe cale reflexă. Ele variază în
funcție de ritmul și intensitatea lovirilor din cadrul fiecărei tehnici, dar mai sunt condiționate și
de suplețea sau de ridigitatea mâinilor kinetoterapeutului cât și de sensibilitatea pielii sau a
țesuturilor masate.
Pe cale mecanică, tehnicile de tapotament mobilizează lipidele din adipocite, înclinând
balanța metabolic în favoarea factorilor lipolitici. Se intervine în acest fel asupra scăderii
țesutului adipos. Tot pe cale mecanică se acționează și asupra vasomotricității, crescându-se
afluxul de sânge spre zona masată. Hiperemia cutanată este evidentă și de lungă durată.
Ecoul tehnicilor tapotamentului se face simțit și din punct de vedere reflex, prin
influențele asupra ramurilor periferice ale nervilor senzitivi și motori. Excitarea nervilor somatici
senzitivi este urmată, în timp (după un anumit număr de ședințe) de scăderea sensibilității
dureroase. Excitarea fibrelor nervoase motorii determină prin motoneuronii fazici, o contracție
43
rapidă a fibrelor musculare, iar prin motoneuronii tonici, o contracție lentă, exteriorizată prin
creșterea tonusului.
Gradul de contracție depinde de ritmul și intensitatea cu care sunt aplicate tehnicile de
tapotament. Astfel, atunci când tehnicile sunt aplicate cu ritm și intensitate scăzută, sunt urmate
de contracții parțiale, producând un efect mecanic scăzut. Când ritmul și intensitatea acestora
sunt crescute, se produce o contracție mai amplă dar tot cu efect mecanic scăzut. Executate ușor
și ritmic, tehnicile tapotamentului stimulează proprietățile fiziologice ale mușchilor și le
îmbunătățește funcționalitatea.
Vibrațiile
Tehnicile executate prelungit și cu finețe sunt liniștitoare, reduc sensibilitatea pielii și a
țesuturilor superficiale, producând o senzație de amorțire, încălzire și relaxare.
Tehnicile mai ample și mai puternice au ca efect intensificarea circulației locale
profunde, care se exteriorizează prin hiperemie cutanată.
Tehnicile vibrațiilor se combină de cele mai multe ori cu tehnicile de efleuraj, cu
fricțiunile, presiunile, contribuind la sporirea eficienței acestora. Efectul lor este calmant,
relaxator și decongestiv; motiv pentru care sunt indicate, atât în tratamentul unor afecțiuni
dureroase și congestive ale organelor interne, a unor leziuni însoțite de contracturi musculare, cât
și în cazuri de supraîncordări psihice.
Vibrațiile mecanice executate în ritm rapid și cu amplitudine crescută, au un efect dublu,
împiedicând depozitarea adipocitelor și mobilizându-le din straturile adipoase subcutanate.
Pentru acest motiv, ele sunt indicate în tratamentul celulitei și a obezității.
44
Efectele masajului clasic asupra structurilor organismului
Efectele masajului asupra pielii
Pielea acoperă întreaga suprafață a corpului adaptându-se perfect la relieful formațiunilor
anatomice pe care le acoperă. Acest țesut a cărui suprafață măsoară la adultul de talie medie între
1,5 și 2 mp, constituie un organ bine definit, cu funcții proprii destul de complexe și de mare
importanță pentru organism.
Principalele funcții ale pielii sunt cele de protecție, de termoreglare, de excreție și de
respirație; se poate adăuga și funcția endocrină (mai puțin studiată) și ea de sediu al unui
răspândit sistem de exteroceptori și proprioceptori, dispuși în mare număr în straturile și
formațiunile pielii.
Efecte directe (mecanice)
- îmbunătățirea calităților fizice ale pielii, a consistenței și legăturilor cu straturile
profunde a elasticității și mobilității;
- îndepărtarea celulelor cornoase pe cale de descuamare și curățarea pielii de alte
impurități stimulând creșterea celulelor tinere;
- deschiderea canalelor de excreție ale glandelor, favorizând eliminarea produșilor de
excreție;
- păstrarea echilibrului dintre circulația periferică și cea profundă, intervenind în reglarea
dinamicii circulatorii a organismului;
- prin activarea circulației se influențează schimburile nutritive (în sensul îmbunătățirii
lor) contribuind astfel la stimularea nutriției pielii, prevenirea atrofiei și atoniei, regenerarea
celulelor.
45
Efecte indirecte (reflexe)
- influențarea circulației și a metabolismului contribuind la îmbunătățirea funcției de
termoreglare; stimularea producerii unor substanțe hormonale cu puternică acțiune vasomotoare
a căror acțiune este reglată prin intermediul sistemului nervos vegetativ;
- prin procedee și tehnici de masaj aplicate pe zone sau segmente cutanate (dermatoame)
bine delimitate (corespunzătoare unor țesuturi și organe inervate pe același segment nervos
metameric al măduvii spinării) putem influența în sens fiziologic sau curativo-profilactic,
țesuturile și organele profunde.
Efectele masajului asupra țesutului conjunctiv
Țesuturile subcutanate sunt formate din celule și fibre dispuse în straturi mai mult sau
mai puțin voluminoase; aceste straturi sunt străbătute de foarte numeroase vase de sânge și limfă,
precum și de o vastă rețea de ramificații nervoase. Acest țesut are un rol important în întreținerea
formei și reliefurilor corpului, în favorizarea funcțiunilor de sprijin și mișcare, în protecția
organismului împotriva unor agenți patogeni, în regenerarea țesuturilor și vindecarea lor după
leziuni traumatice, operatorii, inflamatorii, toxice sau de altă natură.
Efecte directe (mecanice)
- întreținerea și refacerea la nevoie a elasticității și supleții elementelor care favorizează
mișcările corpului;
- dezvoltarea tonusului și rezistenței elementelor cu rol de fixare și protectiv a țesuturilor
și organelor;
- reglarea și menținerea echilibrului circulator;
- resorbția și scăderea depozitelor de țesut adipos.
46
Efecte indirecte (reflexe)
- influențarea circulației sângelui și limfei;
- influențarea schimburilor metabolice, a excreției, a funcțiilor hormonale, stimularea
reacțiilor neurovegetative;
- stimularea proceselor de vindecare în cazul unor îmbolnăviri acute sau cronice, a unor
procese de atrofiere și degenerescența sau a leziunilor cu sau fără pierdere de substanță - știut
fiind faptul că în țesutul conjunctiv se elaborează mijloacele de apărare;
- influențarea favorabilă a evoluției spre vindecare a organelor suferinde.
Efectele masajului asupra elementelor aparatului locomotor
a) MUȘCHII - reprezintă, din punct de vedere cantitativ, cea mai mare parte a
țesuturilor moi ale corpului; prin masajul aplicat asupra musculaturii scheletice, se poate
influența întreg organismul.
Mușchii fiind sediul unor laborioase procese fizice și chimice, metabolice și energetice,
acestea pot fi, mai mult sau mai puțin stimulate sau încetini, prin aplicarea masajului și a
tehnicilor complementare, a căror efecte la acest nivel, ar putea fi sintetizate astfel:
- îmbunătățirea proprietăților funcționale ale mușchilor prin creșterea excitabilității,
conductibilității și a contractilității lor, prin masajul clasic stimulativ;
- îmbunătățirea elasticității musculare;
- relaxarea musculară folosind masajul clasic relaxator;
- stimularea impulsului motor și creșterea capacității de contracție a mușchiului, prin
excitarea nervilor motori;
47
- activarea circulației, lărgirea capilarelor existente și deschiderea unor capilare de
rezervă, creșterea debitului sanguin local, accelerarea curentului de limfă, prin masaj clasic
stimulativ;
- intensificarea proceselor metabolice din mușchi, fie pentru a produce energia necesară
desfășurării efortului fizic, fie pentru a reface rezervele de glicogen, contribuind astfel la
refacerea capacității de efort și la prevenirea și combaterea oboselii musculare.
b) TENDOANELE ȘI TECILE TENDINOASE - au un important rol static și dinamic,
integritatea lor fiind deosebit de importantă, sunt adesea sediul unor traumatisme (mai mici sau
mai mari, dar la fel de importante, deoarece netratate la timp pot conduce la traumatisme grave).
Masajul tendoanelor și tecilor tendinoase, al fașciilor, aponevrozelor și formațiunilor fibroase
dintre mușchi și organe, se execută în același timp cu masajul mușchilor, date fiind strânsele
legături anatomice și funcționale dintre acestea. Având în vedere acest lucru, efectele masajului
asupra acestor elemente se încadrează în schema prezentată la “mușchi” rămânând de subliniat
rolul deosebit pe care îl joacă masajul transversal profund, metodă asociată deseori tehnicilor din
cadrul masajului clasic, în tratamentul leziunilor recente, precum și shiatsu asociat cu stretching,
aplicate în scopul întreținerii sau refacerii supleții sau consistenței, a activității circulației, a
combaterii stazelor sanguine și limfatice.
c) ARTICULAȚIILE - în jurul unor articulații nu se găsesc decât pielea și straturi
subțiri de țesut conjunctiv prin care trec vase, nervi și tendoane: altele sunt acoperite cu straturi
groase de țesuturi diferite: mușchi, tendoane, pungi seroase, țesut conjunctiv sau gras: aceste
diferențieri impun adaptarea tehnicilor folosite. Efectele obținute prin aplicarea masajului și
tehnicilor complementare la nivelul țesuturilor articulare și periarticulare sunt:
- activarea circulației și nutriției (efecte circulatorii și trofice, care se resimt și asupra
membranelor sinuoviale) prin masajul clasic articular;
- resorbția sau împingerea în circulația generală a revărsatelor articulare sau a infiltratelor
patologice din țesuturile periarticulare;
- prevenirea și combaterea aderențelor, retracțiilor, redorilor, cicatricilor vicioase a
depozitelor patologice periarticulare.
48
d) OASELE - beneficiază de efecte circulatorii și trofice în mod indirect prin intermediul
țesuturilor moi care le acoperă și în care se ramifică rețeaua vasculară și nervoasă comună în
timpul folosirii unor metode și tehnici ca masajul clasic, shiatsu și stretching și prin stimularea
unor mecanisme reflexe de reechilibrare neurovegetativă în cazul aplicării masajului reflex sau
de echilibrare a circuitelor energetice din corp folosind metodele terapeutice tradiționale asiatice.
Efectele masajului asupra circulației sângelui și limfei
Acțiunea masajului a fost comparată cu aceea a unei inimi periferice suplimentare.
Efectele masajului clasic asupra circulației au fost explicate prin acțiunea mecanică a
procedeelor lor. Aplicate pe corpul viu, procedeele de masaj au o acțiune comparabilă cu cea a
unei pompe aspire-refulante. Prin presiune și comprimarea vaselor, sângele este împins de la
periferie spre inimă, acesta nemaiputându-se întoarce din cauza existenței pe traseul vaselor a
unor valvule care asigură sensul unic al circulației. După decomprimare vasele revin la calibrul
lor anterior datorită elasticității propriilor pereți și a țesuturilor înconjurătoare. În această fază
sângele de la periferie este aspirat în vase pentru a fi din nou împins spre cord prin repetarea
procedeelor.
Acțiunea mecanică a masajului explică în același mod, activarea circulației pe căile
limfatice. Limfa din țesuturi este mobilizată prin procedee și tehnici mai lente și de intensitate
scăzută (efleuraj sacadat).
Aplicând procedee și tehnici mai profunde cu mai multă vigoare și mai pătrunzătoare se
influențează circulația profundă din mușchi și organe.
Efectele de durată sau la distanță sunt atribuite unor mecanisme reflexe de natură
complexă hormonală și nervoasă, prin declanșarea unei serii de reacții în sistemul de reglare
biochimică și nervoasă a circulației.
Sintetizând efectele masajului asupra circulației ar putea fi prezentate astfel:
49
- accelerarea circulației sângelui și limfei din vene și capilare, prin folosirea masajului
clasic în scop circulator;
- diminuarea congestiilor și stazelor din țesuturi și organe, prin golirea mai activă a
lichidelor din vasele limfatice și din spațiile intercelulare;
- ușurarea muncii cordului prin facilitarea circulației în artere, ca urmare a aplicării
masajului clasic în scop circulator;
- exercitarea mecanică a pereților vaselor (gimnastică a vaselor), prin acțiunea
procedeelor de masaj conduce la obținerea unor efecte benefice și asupra aparatului circulator;
- conținutul vaselor de sânge prezintă unele modificări, cum ar fi creșterea ușoară a
numărului de globule roșii și albe și creșterea cantității de hemoglobină (aceste modificări
explicându-se prin stimularea reflexă a organelor hematopoetice și prin mobilizarea sângelui din
organele în care se află în rezervă) ca urmare a efectelor reflexe ale tuturor procedeelor de masaj;
- influențarea secrețiilor hormonale din piele și țesutul conjunctiv subcutanat precum și
acțiunea sistemului nervos vegetativ cu rol vasodilatator se explică prin faptul că în afara
mecanismelor hiperemice locale, procedeele aplicate contribuie prin mecanisme derivative la
reglarea circulației sângelui în întreg organismul, putând fi folosit la nevoie în echilibrarea
circulației superficiale și profunde. Aceste influențe au la bază efectele reflexe ale tuturor
procedeelor de masaj.
Efectele masajului asupra sistemului nervos
Masajul este definit astăzi ca ’’arta de a produce reflexe de intensitate dorită într-o
anumită zonă bine delimitate a corpului”. Este vorba îndeosebi despre efectele reflexe ale
masajului aplicate pe segmentele reflexogene ale pielii. Procedeele și tehnicile de masaj
acționează diferențiat asupra terminațiilor nervoase periferice; executate lent și ușor, produc
efecte liniștitoare, executate într-un ritm viu, produc efecte stimulatoare.
Procedeele de masaj clasic și o serie de tehnici complementare acestuia determină în
organism reacții fiziologice, corespunzătoare pe de o parte naturii și funcțiunilor țesutului sau
organului masat, iar pe de altă parte intensității și duratei procedeului aplicat, reacții care se
50
produc mai ales prin intermediul sistemului nervos. Acțiunea procedeelor și tehnicilor de masaj
excită terminațiile aparatului exteroreceptor cutanat și subcutanat precum și ale aparatului
proprioreceptor din mușchi, tendoane și articulații care le transmit centrilor nervoși și apoi pe
cale reflexă se răsfrâng asupra diverselor funcțiuni ale țesuturilor organelor.
În concluzie efectele masajului asupra sistemului nervos ar putea fi sintetizate astfel:
- activarea funcțiilor țesuturilor și organelor, mărirea sensibilității, conductibilității și
reactivității nervilor prin aplicarea procedeelor și tehnicilor de masaj stimulative;
- încetinirea funcțiilor țesuturilor și organelor, diminuarea sau inhibarea sensibilității,
conductibilității și reactivității nervilor prin aplicarea procedeelor și tehnicilor de masaj
relaxatoare din cadrul masajului clasic;
- determinarea unor reacții complexe nu numai în domeniul senzitiv cât și în cel motor
sub influența tuturor procedeelor și tehnicilor de masaj care determină o echilibrare a circulației
energetice și reachilibrare neurovegetativă;
- determinarea unor efecte subiective care se traduc printr-o senzație de bună dispoziție,
energie și inițiative (în cazul masajului stimulator) și printr-o stare de relaxare, destindere și
deconectare (în cazul masajului relaxator) aceste efecte psihice depinzând atât de metodele și
tehnicile aplicate, cât mai ales de reflexele vegetative realizate prin folosirea tuturor procedeelor
și tehnicilor de masaj.
