61
Curs I Contracte speciale: contracte speciale beneficiază de o anumită reglementare fie în codul civil fie într-o altă lege, față de celelalte contracte care nu sunt susceptibile de o reglementare specială. Contracte speciale sunt și denumite ca:”contracte numite”. Nu se confunda contracte numite care au o denumire dar nu au o reglementare specială, de exemplu în VCC nu era reglementat contractul de întreținere, totuși era cunoscut sub acest nume dar nu era un contract numit, în NCC contractul de întreținere este reglementat prin urmare a devenit contract „special” sau „numit”. În NCC sunt reglementate 20 de contrate speciale. Unele contracte au fost reglementate în codul comercial sau în alte legi sub imperiul VCC. Prin introducerea reglementării moniste aceste contracte au fost transpuse de la cod comercial și din alte legi în NCC. Nu se confunda noțiunea de profesionist cu noțiunea de comerciant, diferența este că profesioniști au un anumit statut(avocat, notar, artist,etc.) Categoria de comerciant este inclus în categoria profesioniștilor dar nu sunt profesioniști numai comercianții. Se aplică uneori regulile speciale ale consumului între profesioniști și neprofesioniști dar aceste contracte sunt tot incluse în codul civil. Consumatorii sunt protejate special. Însă din punct de vedere juridic nu există diferență între un contract de vânzare-cumpărare încheiat între doi profesioniști și între un profesionist și un consumator. Există un număr de contracte reglementate în mod expres în codul civil,există reglementări generale aplicabile în general. Oricărui contract numit sau nenumit se aplică în principiu normele legate de contracte în general, în cazul în care se clasifică contractul în speță la categoria contractelor nenumite sub imperiul VCC se susținea de toate lumea că se aplică dispozițiile contractelor în general, în NCC se aplică și normele contractului care se aseamănă cel mai mult cu contractul respectiv. Contractelor speciale se aplică și norme generale a contractelor dar și regimul lor special. Pot exista situații în care există reglementarea specială care reglementează cauze și mai speciale de exemplu contractelor de locațiune în anumite cazuri, și li se aplică reglementări și mai speciale, contractul de arendă de exemplu. Contractele trebuie calificate după conținutul lor nu după numele lor dat de părțile contractante, adică se califică după voința reală a părților. În cazul contractelor care conțin elemente din diferite contracte în caz în care nici unele nu sunt preponderente soluția este că va fi o calificare dublă. Mai mult în cazul contractului leasing se aplică concomitent regimul mai multor contracte. În VCC exista reglementarea contractelor comerciale, aceste există și acum dar nu se face diferență între vânzarea civilă și vânzarea comercială. Mai trebuie să facem diferență între contracte civile și contracte administrative, unde se aplică reguli speciale, dar materia generală este cea civilă, problema rămâne neabordat de noi în această materie. Clasificarea contractelor: pot exista contracte translative de proprietate(vânzare, schimb, donația), contracte care au ca obiect asigurarea folosinței bunurilor(locațiunea, împrumutul sau comodatul), prestare de servicii(fiducia, antrepriza, mandatul,contract de agenție și de intermediere, depozitul), contracte aleatorii(jocul și pariul și renta viageră), contracte de asociere(contract de societate), contracte referitoare la litigii(convenția arbitrală și tranzacția). Contracte translative de proprietate și de translative de alte drepturi: Au ca obiect principal transferul unor drepturi dintr-un patrimoniu în altul(vânzarea, schimbul, donația, mutum (contract de împrumut) care are ca obiect transferul proprietății cu obligația de restituire o cantitate similară de bunuri de gen).

Curs Contracte Chirica 2013

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: Curs Contracte Chirica 2013

Curs I

Contracte speciale: contracte speciale beneficiază de o anumită reglementare fie în codul civil fie într-o altă lege, față de celelalte contracte care nu sunt susceptibile de o reglementare specială.

Contracte speciale sunt și denumite ca:”contracte numite”. Nu se confunda contracte numite care au o denumire dar nu au o reglementare specială, de exemplu în VCC nu era reglementat contractul de întreținere, totuși era cunoscut sub acest nume dar nu era un contract numit, în NCC contractul de întreținere este reglementat prin urmare a devenit contract „special” sau „numit”.

În NCC sunt reglementate 20 de contrate speciale. Unele contracte au fost reglementate în codul comercial sau în alte legi sub imperiul VCC. Prin introducerea reglementării moniste aceste contracte au fost transpuse de la cod comercial și din alte legi în NCC.

Nu se confunda noțiunea de profesionist cu noțiunea de comerciant, diferența este că profesioniști au un anumit statut(avocat, notar, artist,etc.) Categoria de comerciant este inclus în categoria profesioniștilor dar nu sunt profesioniști numai comercianții.

Se aplică uneori regulile speciale ale consumului între profesioniști și neprofesioniști dar aceste contracte sunt tot incluse în codul civil. Consumatorii sunt protejate special. Însă din punct de vedere juridic nu există diferență între un contract de vânzare-cumpărare încheiat între doi profesioniști și între un profesionist și un consumator. Există un număr de contracte reglementate în mod expres în codul civil,există reglementări generale aplicabile în general.

Oricărui contract numit sau nenumit se aplică în principiu normele legate de contracte în general, în cazul în care se clasifică contractul în speță la categoria contractelor nenumite sub imperiul VCC se susținea de toate lumea că se aplică dispozițiile contractelor în general, în NCC se aplică și normele contractului care se aseamănă cel mai mult cu contractul respectiv.

Contractelor speciale se aplică și norme generale a contractelor dar și regimul lor special. Pot exista situații în care există reglementarea specială care reglementează cauze și mai speciale de exemplu contractelor de locațiune în anumite cazuri, și li se aplică reglementări și mai speciale, contractul de arendă de exemplu.

Contractele trebuie calificate după conținutul lor nu după numele lor dat de părțile contractante, adică se califică după voința reală a părților. În cazul contractelor care conțin elemente din diferite contracte în caz în care nici unele nu sunt preponderente soluția este că va fi o calificare dublă. Mai mult în cazul contractului leasing se aplică concomitent regimul mai multor contracte.

În VCC exista reglementarea contractelor comerciale, aceste există și acum dar nu se face diferență între vânzarea civilă și vânzarea comercială. Mai trebuie să facem diferență între contracte civile și contracte administrative, unde se aplică reguli speciale, dar materia generală este cea civilă, problema rămâne neabordat de noi în această materie.

Clasificarea contractelor: pot exista contracte translative de proprietate(vânzare, schimb, donația), contracte care au ca obiect asigurarea folosinței bunurilor(locațiunea, împrumutul sau comodatul), prestare de servicii(fiducia, antrepriza, mandatul,contract de agenție și de intermediere, depozitul), contracte aleatorii(jocul și pariul și renta viageră), contracte de asociere(contract de societate), contracte referitoare la litigii(convenția arbitrală și tranzacția).

Contracte translative de proprietate și de translative de alte drepturi:

Au ca obiect principal transferul unor drepturi dintr-un patrimoniu în altul(vânzarea, schimbul, donația, mutum (contract de împrumut) care are ca obiect transferul proprietății cu obligația de restituire o cantitate similară de bunuri de gen).

Page 2: Curs Contracte Chirica 2013

În cazul contractelor translative de proprietate, este vorba de transmisiuni cu titlu particular sau individual, deci nu există contracte translative prin care o persoană să își înstrăineze o jumătate din patrimoniul. Astfel de transmisiuni poate fi realizat doar prin acte mortis causa. În esență prin transmisiune se transmit doar dreptul de proprietate și drepturile accesorii, obligațiile propter rem și scriptae in rem. Cel mai important contract translativ de proprietate este contractul de vânzare cumpărare.

Curs II

Contracul de vănzare cumpărare

Definiția contractului de vânzare cumpărare:

În VCC era definit prin art. 1294 ca: vânzarea este un act obligațional care dă sarcini și pentru vânzătorul și pentru cumpărătorul. Cu toate acestea vânzarea nu era un simplu act obligațional ca în dreptul roman, unde vânzătorul avea obligația de a asigura liniștita posesiune a lucrului, și nu se punea problema proprietății.

Sub imperiul VCC s-a ajuns la concluzia că vânzarea era un act translativ de proprietate, în cazul căruia vânzătorului nu se naște o obligație de a transfera proprietatea ci transferul proprietății, este un efect direct al contractului, lucru care rezulta din art. 1295 al. 1 din VCC care spune în esență că vânzarea era de drept valabilă și proprietatea transferată la cumpărător, de îndată ce părțile s-au înțeles asupra prețului și asupra lucrului chiar dacă lucrul nu s-a predat și prețul nu s-a plătit, în art.971 erau menționate în esență aceleași lucruri.

Se transmiteau și riscurile pieririi fortuite a lucrului de îndată cu încheierea negotiumului. În NCC riscurile nu se transmit deodată cu încheierea contractului ci cu predarea bunului.

În NCC art 1650 al.1 definește vânzarea ca fiind contractul prin care vânzătorul transmite sau după caz se obligă să transmite cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească. Din definiție rezultă că vânzarea este un act bivalent deci numai este un act translativ de proprietate așa cum era în VCC ci este bivalent: și translativ de proprietate și obligațional. Această definiție nu este potrivită din mai multe puncte de vedere. Definiția era inspirată din codul civil Quebec(art.1608) dar nu prea a ieșit cu copiatul.

Reglementările prin care contractul de vânzare-cumpărare este definit ca un act bivalent sunt cele internaționale, pe considerentul că în unele țări teoria consacrată este a actului obligațional și în alte țări teoria transferului proprietății a actului, iar acesta din considerentul că trebuie să fie îmbinate mai multe sisteme de drept care au sisteme diferite.

Art.1672 lit. a; art.1673 alin. 1 fac referiri la faptul că vânzarea este un act obligațional; iar art.1674 sau mai întâi art. 1273 alin. 1 corespondentul 971 din VCC spune că: drepturile reale se constituie și se transmit prin acordul de voință a părților chiar dacă bunurile nu au fost predate și chiar dacă poartă asupra bunurile determinate ori prin individualizarea bunului dacă acordul poartă asupra bunuri de gen, deci regula a rămas aceeași ca și dinainte, lucru care rezultă și mai precis din art. 1674corespondentul art. 1295 al. 1 din VCC: cu excepția cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voința părților nu rezultă contrariul proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului chiar dacă prețul nu a fost predat și prețul nu a fost plătit. Proprietatea se transmite automat în cazul termenului și condiției în momentul împlinirii acestora. Principiul deci a rămas aceeași și sub regimul NCC, totuși există excepții dar aceste excepții au existat și mai înainte.

Page 3: Curs Contracte Chirica 2013

Caractere juridice ale vânzării:

Este un contract sinalagmatic sau bilateral, prin urmare obligațiile născute sunt reciproce și interdependente. Caracterul reciproc desemnând faptul că fiecare parte are drepturi și obligațiile lor. Iar prin caracterul interdependent înțelegem că obligația unei părți are cauza în obligația celuilalt, caracteristica contractelor sinalagmatice. Riscul contractului sunt în sarcina aceluia care nu poate îndeplini obligațiile, nu se confundă cu riscul lucrului.

Vânzarea este un contract consensual: deci se ia naștere în principiu când părțile se înțeleg asupra elementelor esențiale(la vânzare lucru și preț), există excepții, de exemplu cazul imobilelor sau alte situații când legea instituie forma ad validitatem de exemplu în cazul donației.

Părțile contractuale pot să se esențializeze forma contractului potrivit VCC nu survenea probleme în acest sens. În cazul NCC există un text care spune în esență că într-o astfel de situație când părțile au esențializat forma și una dintre părți nu dorește să se încheie contractul se consideră valabilă vânzarea chiar dacă părțile au esențializat forma și părțile nu au prezentat să o realizează, este o dispoziție profund criticabilă și singulară printre sisteme de drept civil, pentru că în cazul esențializării formei, forma esențializată este la fel obligatorie precum și forma impusă de lege. Înțelegerea inițială are valoare de contract și partea care este supus refuzului celeilalte părți are la îndemâna sa acțiunea de răspundere contractuală.

Vânzarea este un contract oneros fiecare parte contractantă are în vedere la încheierea lui un interes patrimonial.

Este un contract comutativ, adică existența drepturilor și obligațiilor părților este certă iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă și între ele trebuie să există o anumită echivalență sau mai bine spus prestațiile trebuie să fie echilibrate economic. Vânzarea poate avea ca obiect și un lucru viitor art. 1658 ceea ce nu răpește caracterul lui comutativ.

Caracteristica contractelor aleatorii este că părțile nu mizează pe prestațiile celuilalt ci mizează pe hazard, pe șansa de a câștiga și pe riscul de a pierde (contract de întreținere). Nu se confunda vânzarea unui bun viitor cu contracte aleatorii.

Vânzarea este contract translativ de proprietate, însă sunt excepții în acest sens adică în sensul că proprietatea nu se transmită la momentul încheierii contractului cazul bunurilor de gen, imobilele, acțiunile la societățile comerciale. Art. 98 Al. 1 din legea 31/1990 privind societățile comerciale în forma republicată, prevede că: dreptul de proprietate asupra acțiunilor nominative emise în forma materială se transmite în momentul introducerii la registrul acționarilor și prin menționarea pe titlu semnat de cedent și de beneficiar. În cazul acțiunilor la purtător, persoana care deține titlul este proprietarul titlului, prin urmare proprietatea este transmis prin remitere.

Este un contract instantaneu. Dar plata se poate face în rate. Nu înseamnă însă că părțile nu poate să conceapă un contract prin care proprietatea se transmite pe măsura plății prețului.

Delimitarea vânzării

De la donație: contract cu titlu gratuit, are loc o însărăcire a donatorului și intenția de a gratifica animus donandi sau testandi. Transfer de proprietate fără contra-echivalent. În cazul donațiilor cu sarcini se poate pune problema delimitării, în caz în care trece peste jumătatea din valoarea bunului este vânzare , în caz contrar este donație.

Aportul în natură a unei societate comerciale. De pildă se creează o societate comercială, unul

Page 4: Curs Contracte Chirica 2013

aduce ca aport un autoturism, celălalt un teren, există transfer de proprietate și avantaj dar nu e vorba de vânzare pentru că nu este vorba de o vânzare contra unei preț, ci beneficiază de șansa de a câștiga și de a pierde din societatea comercială respectivă.

Vânzare și schimbul, diferența este că la vânzare contra-prestația constă în sume de bani, iar în cazul schimbului, avem de a face cu un alt bun și cu un preț. În caz în care părțile combină vânzarea cu schimbul adică trebuie plătit o sultă. Într-o astfel de situație contractul este de vânzare dacă sulta este mai mare decât valoarea bunului.

Întreținere este un contract aleatoriu și contra-prestația este una de a face nu una de a remite sume de bani. Se poate întâmpla că într-un contract să transmite proprietatea unui imobil contra unui întrețineri și contra unui preț, în această situație calificarea contractului depinde de suma dată. În situația în care prețul depășește jumătatea valorii imobilului vorbim despre vânzare, domnul profesor pune semne de îndoieli asupra soluției unanim acceptat dar nu răspunde la întrebare.

Locațiune: în situația în care se contractează o cariera spre exploatare sau în cazul în care se contractează o pădure pentru a fi tăiată, pentru o redevență lunară, s-ar putea spune că avem de a face cu o locațiune fiind întrunite condițiile. În acest caz de fapt nu putem vorbi despre un contract de locațiune ci este vorba despre vânzări de bunuri viitoare, pentru că nu se pune la dispoziția folosința bunului ci este vorba de vânzări de bunuri mobile prin anticipație.

Vânzare și antrepriza, par diferite la vânzare transferul proprietății contra unui preț, la antrepriza o obligație de a face, de a realiza o lucrare fizică sau intelectuală contra unui preț. Se pun probleme de delimitarea unora de celălalt, în cazul bunurilor viitoare, care nu există la momentul încheierii contractului. S-ar putea confunda antrepriza cu vânzarea, aici au fost emise mai multe opinii, în situația în care este vorba de bunuri imobile, în situația în care terenul aparține dobânditorului, cel pentru care se construiește, este vorba de contract de antrepriză. În situația în care construcția se realizează pe terenul antreprenorului, nu se mai poate aplica acest principiu, vânzarea va fi de bun viitor, nu este chiar atât de situația dar va fi dezvoltat tema la abordarea contractului de antrepriză.

Diferența între vânzare și contractele cadru de furnizare și de asistență. În cazul vânzării este vorba de contracte prin care se transferă proprietatea, iar în cazul contractelor cadru de pildă un producător de mărfuri, de unt, se înțelege cu un angrosist pe o perioadă și într-o astfel de ipoteză contractul este un contract de cadru căci prin el nu se realizează transferul produsului respectiv ci, numai livrarea mărfurilor. Nu se stabilește prețul și prin urmare nu este contract de vânzare-cumpărare, în contractul de vânzare se concretizează înțelegerea de cadru.

Art. 1766 NCC reglementează un contract destul de ciudat, contractul de furnizare, care este definit ca fiind contractul prin care o parte denumit furnizor se obligă să transmită proprietatea asupra unei cantități determinate de bunuri și să le predea la unor sau mai multe termene ulterioare încheierii contractului ori în mod continuu sau să presteze anumite servicii la unor sau mai multe termene ulterioare ori în mod continuu, iar cealaltă parte, denumită beneficiar, se obligă să preia bunurile sau să primească prestarea serviciilor și să plătească prețul lor. Ar fi vorba despre un contract hibrid care este și de vânzare și de antrepriză. În esență, acest contract preluat din codul civil italian art.1559-1570, nu este altceva decât un contract de cadru. În codul civil italian nu este reglementat contractul de cadru prin urmare reglementarea este necesar și are vreo rațiune, dar la noi unde avem o astfel de reglementare includerea acestei contracte în codul nostru civil este irațional. Adică iarăși nu prea a ieșit cu copiatul.

Elementele esențiale ale vânzării adică bunul și prețul.

Page 5: Curs Contracte Chirica 2013

Bunul:

Vânzarea este un contract prin care se transferă anumite drepturi. În esență orice drept patrimonial poate forma obiectul vânzării care nu este interzis de lege. După părerea domnului profesor serviciile nu pot forma obiectul unei vânzării, doar în limbajul laic, în limbajul tehnic juridic serviciile nu pot constituie obiect al unui vânzării, pentru că nu are loc un transfer de drpeturi dintr-un patrimoniu în altul.

Bunul obiect al vânzării trebuie să fie: determinat sau determinabil, trebuie să existe, trebuie să fie în circuitul civil și trebuie să aparține vânzătorului(după unele opinii, după NCC nu se impune această condiție va fi dezvoltat în cursul următor).

Bunul să fie determinat sau determinabil: din art.1226 alin. 2, rezultă că obiectul obligației al prestației la care se obligă debitorul, transferul unui drept, sub sancțiunea nulității absolute trebuie să fie determinat sau cel puțin determinabil. Determinare bunului se face diferit după cum acesta este un bun cert sau un bun de gen eventual în cazul vânzării în bloc. În cazul bunurilor certe nu survin probleme. În cazul bunurilor de gen, alegerea bunurilor poate să aparține fie debitorului fie creditorului. Atenție bunurile de gen poate fi și bunurile imobile potrivit art.1742.

Vânzarea în bloc: Art. 1299 din VCC vânzarea în bloc sau „cu grămada”, este acea vânzare în care deși mărfurile nu au fost încă cântărite numărate sau măsurate ele sunt individualizate „într-un fel oarecare”. Aceste bunuri sunt de gen dar aceste sunt materializate chiar de la momentul încheierii contractului. Un exemplu poate fi edificator: se vinde tot conținutul hambarului plin cu cereale, un hambar care este determinat în momentul încheierii contractului. În această ipoteză cereale pot fi clasificate în categoria bunurilor de gen. Bunul respectiv totuși este individualizat adică conținutul întregului hambar, atunci regimul juridic al vânzării este al bunului individual determinat.

A existat discuții în sensul că unii au spus(majoritarii și cu argumente convingătoare) vânzarea este în bloc și în cazul în care prețul este doar determinabil. Autorii de la București susțin că într-o astfel de situație nu putem vorbi de vânzare în bloc câci asta impune și stabilirea prețului continuând concepția romană. Între timp argumentele au fost aduse în contră. NCC dorind să preia teza a reglementat în felul următor la art. 1679: Dacă mai multe bunuri sunt vândute în bloc dintr-un gen limitat, proprietatea se strămută cumpărătorului îndată ce contractul s-a încheiat, chiar dacă bunurile nu au fost individualizate. Citind textul cu atenție tragem concluzia că elementul preț este și element de identificare a vânzării în bloc și ceva separat. Dacă dorim să dăm sens textului acesta nu poate să fie altceva decât că proprietatea se transmite solo consensu, de la vânzător la cumpărător, atunci când avem de a face de o parte pe de o altă parte cu o vânzare în bloc pe un preț stabilit global. Dacă prețul este stabilit pe unitate de măsură deci altfel decât global, proprietatea se transmită la un alt moment decât acela al acordului de voință.

Bunul să existe:

Art. 1659 din NCC corespondent al art. 1311 VCC, statuează că dacă în momentul vânzării unui bun individual determinat acesta pierise în întregime, contractul nu produce niciun efect. Dacă bunul pierise în parte, cumpărătorul care nu cunoștea acest fapt în momentul vânzării poate cere fie anularea vânzării, fie reducerea corespunzătoare a prețului. De aici deducem principiul că lucrul trebuie să existe în momentul încheierii vânzării în realitate.

În cazul lucrurilor viitoare, care pot să facă obiect al contractului există rezerva succesiunilor nedeschise care nu pot forma obiect al unui vânzării. În concepția tradițională vânzarea era considerat nulă absolut în lipsa unui element esențial cum este obiectul din punct de vedere a vânzătorului și lipsa cauzei din punct de vedere a cumpărătorului. Depășind concepția tradițională s-a avansat și a consolidat ideii cu nulitatea relativă pentru că interesul este unul personal al cumpărătorului. Având în vedere

Page 6: Curs Contracte Chirica 2013

1659 NCC precizează că în cazul pieririi fortuite a bunului contractul nu produce nici un efect, fermitatea cu care s-a exprimat legiuitorul poate să ne indice că este vorba despre o nulitate absolută.

Iar art 1252 din NCC stabilește că în cazurile în care natura nulității nu este determinată, contractul este anulabil. Această soluție se corelează cu soluția oferită de art.1659 teza a II. din NCC în cazul în care bunul vândut este pierit doar în parte, se vorbește despre anularea contractului, nulitatea afectează contractul doar dacă este pierit în întregime, nu și dacă este pierit în parte. Când este pierit în parte este dreptul cumpărătorului să aleagă între anularea contractului sau reducerea prestațiilor. Bunul este considerat pierit total nu numai dacă a dispărut fizic, ci art. 1658 referând la existența fizică a bunului dar sunt argumente că este vorba de o astfel de sancțiune și când dreptul nu aparține vânzătorului. În ipoteza când vânzătorul este de rea-credință știind că dreptul nu-îi aparține, alături de a restitui prețul poate fi ținut și la plata de daune-interese, fiind vinovat de dol prin reticență în conformitate cu art.1257 din NCC. Dispariția lucrului după încheierea vânzării, dar înainte de data predării nu afectează valabilitatea contractului punând însă problema suportării riscului contractului.

Curs III

Vânzarea bunurilor viitoare: Putem asimila vânzării unui bun viitor dispozițiile art. 1658 și în cazul în care nu aparține vânzătorului, la momentul încheierii contractului și care urmează să fie dobândit ulterior. Practic nu există diferență între situația în care un bun nu există materialmente și situația când un bun nu aparține vânzătorului, din punct de vedere a contractului de vânzare, situațiile sunt identice. Prin urmare reglementările se aplică și acestei situații.

Trebuie să facem diferență între două situații și anume cazul în care părțile privesc existența bunului ca fiind certă și situația când părțile privesc existența bunului ca fiind incertă. În situația în care dobândirea bunului este considerat certă, în cazul în care se intervine un caz de forță majoră se aplică dispozițiile privitoare la acest caz din NCC. În această situație când vânzarea este comutativă și bunul nu se realizează fie fizic fie nu intră în patrimoniul vânzătorului, se aplică dispozițiile art. 1658 contractul nu produce nici un efect (caducitate).

În caz în care vânzătorul se face vinovat de nerealizarea bunului, el este obligat la daune interese. În cazul în care bunul se realizează doar parțial cumpărătorul are drept de alegere între desființarea vânzării și între reducerea prestațiilor.

În ipoteza în care părțile privesc existența bunului ca fiind incertă, deci când nu este comutativă contractul, consecințele diferă după cum contractul depinde de o condiție suspensivă sau un element aleatoriu.

În situația când contractul depinde de o condiție suspensivă, contractul va fi lipsit de efecte. În situația când este vorba despre un contract aleatoriu cumpărătorul trebuie să plătească prețul și chiar dacă nu va fi realizat bunul.

O altă condiție este ca bunul să fie în circuitul civil.

În convenția în care naște obligația viitoare de transmiterea dreptului de proprietate a bunului, clauza de inalienabilitate este prezumată a fi inclusă în convenția părților, chiar și dacă ele nu au prevăzut-o expres potrivit art.627 al.4 din NCC chiar și în cazul unei promisiuni. Clauza de inalienabilitate nu instituie o simplă obligație personală adică nu este vorba de un simplu raport juridic personal, ci este vorba despre o clauză reală de indisponibilizare legată de bun ceea ce face ca bunul să nu poate fi urmărit de creditor, nu poate fi nici ipotecat sau înstrăinat.

Page 7: Curs Contracte Chirica 2013

În legătură cu clientela civilă și comercială curs.

Lucrul să aparține vânzătorului, pare să fie o condiție firească a vânzării, totuși dacă citim art. 1683, unde statuează legiuitorul că este întotdeauna valabilă vânzarea bunul unei alte persoane. Sub regimul reglementării vechiului cod, problema vânzării bunului altuia nu era reglementată în cod expres. În codul francez, model de reglementare a VCC, era reglementat și este și astăzi reglementat această problemă, codul civil francez a statuat că vânzarea lucrului altuia este nulă. A existat discuții în doctrina franceză, în legătura cu natura acestei nulități, dar au ajuns la concluzia că avem de a face cu o nulitate relativă.

În doctrina română această lacună de reglementare a dat naștere unor discuții doctrinare. Unii doctrinari au enunțat că este intenționat neinclus reglementarea acestei tip de vânzări și prin urmare este valabil o operațiune asemănătoare. Alții au statuat începând cu Dimitrie Alexandrescu, că de fapt nu este inclus în cod dar totuși principiile reglementării codului nostru sunt identice cu principiile reglementării codului francez și prin urmare o astfel de operațiune este lovit de nulitate absolută pe motiv de lipsa cauzei. Consecințele pe care atrage o asemenea sancțiune pot fi catastrofale și prin urmare nu a fost acceptat de doctrină. Alții au zis că este vorba despre o nulitate relativă unii au întemeiat explicația pe eroare asupra substanței obiectul contractului, alții pe eroare asupra persoanei sau alte cauze de anulare. În final au susținut că este vorba despre o nulitate relativă, întemeiat pentru lipsa cauzei și lipsa obiectului din partea vânzătorului dar sancțiunea este nulitatea relativă, fiindcă interesele pe care o protejează este una particulară. Această teză este împărtășit și de redactorii noului cod civil, adică nulitățile se împart între relative și absolute în funcție de interes ocrotit.

Practica judiciară a împărtășit în cea mai mare parte teza nulității relative dar au fost soluții și de nulitate absolută. În cazurile în care părțile cu rea-credință au încheiat un contract, știind că bunul nu-i aparține vânzătorului, adică au fraudat interesele unei alte persoane, sancțiunea era a nulității relative. Evident în caz în care avem fraudă la lege sancțiunea este a nulității absolute.

Vânzarea bunului altuia față de proprietarul adevărat este un act inopozabil, și poate exercita acțiunea în revendicare. Uneori este dat câștigul de cauză dobănditorului și nu a adevăratei proprietari, această ipoteză este cauza bunurilor mobile prin care adevăratul proprietar s-a deposedat în mod voluntar. Uneori proprietarii dobănditori au invocat eroarea comună și invincibilă, aspect asupra căruia domnul profesor a scris în cartea lui.

Conform art. 1230 din NCC, care este un text de aplicabilitate generală, prevede că de principiu înstrăinarea bunului altuia nu este interzisă. În materia specială a vânzării NCC prin art. 1683 a încercat să se clarifice problema vânzării bunului altuia.

Primul alineat al art.1683 statuează că este întotdeauna valabil vânzarea bunului altuia. Alineatul 4 din aceeași articol precizează că în cazul în care vânzătorul nu asigură transmiterea dreptului de proprietate, către cumpărător acesta poate cere rezoluțiunea contractului, restituirea prețului precum și daune-interese. Aparent este consacrat una dintre soluțiile consacrate de doctrina că vânzarea bunului altuia este rezolubilă. Sursa de inspirație a fost codul civil italian. Această sistem ar fi valabil într-un sistem non cauzalist cum este de exemplu principiile unidroit. Codul civil italian care a fost sursa de inspirație a legiuitorului român nu recunoaște ce recunoaște NCC, în acest sens art.1479 al.1 din CCI statuează că numai cumpărătorul de bună-credință care a ignorat la momentul încheierii vânzării poate cere rezoluțiunea contractului iar nu și cel care a cunoscut acest lucru așa cum se întâmplă în reglementarea NCC. NCC nu corelează art.1683 cu alte dispoziții ale aceluiași cod dă naștere la grave inadvertențe și confuzii.

Există situații, în care contractul se încheie în cunoștința părților că vânzătorul nu este proprietarul bunului, urmând să dobândească ulterior. Ipoteza prezentată este echivalentul vânzării a unui bun viitor, ce este deja prezentată, și supusă dispozițiilor art.1658 din NCC, astfel ar trebui să

Page 8: Curs Contracte Chirica 2013

urmeze regimul unei asemenea vânzări și nu a unui cu totul diferit așa cum rezultă din art. 1683 din NCC, similar în esență a garanției pentru evicțiune care este un regim cu totul aparte!!! Fiind o vânzare comutativă dacă dreptul sau bunul nu este dobândit de vânzător din indiferent ce motive, după art. 1658, al.2 teza a doua enunță faptul că contractul nu produce nici un efect și precizează că în cazul în care nerealizarea bunului este culpabilă vânzătorului, acesta datorează daune-interese, contractul astfel fiind caduc.

Art. 1683 al.1 și 4 contractul este valabil, cumpărătorul putând cere rezoluțiunea acestuia. De asemenea există situații în care la momentul încheierii vânzării ambele părți contractează în credința că dreptul care formează obiectul obligației aparține debitorului, lucru care dovedește ulterior fals. Întrucât de exemplu vânzătorul nu era adevăratul titular al dreptului de proprietate, aceasta obligație nu este numai lipsit de obiect, dar și lipsit de cauză din punct de vedere a cumpărătorului, astfel sancțiunea aplicabilă ar trebui să fie cea a anulării a contractului.

Dispozițiile art. 1230 conform căruia dacă prin lege nu se prevede altfel bunurile unui terț pot face obiectul unei înțelegeri, debitorul fiind obligat să procure obiectul sau să obține acordul terțului proprietar, în cazul neexecutării obligației debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate. Aceste dispoziții nu trebuie înțelese în sensul că să-ar fi liberalizat înstrăinarea bunurilor care aparțin altora că astfel de operațiuni ar fi valabilă în toate situațiile și în orice condiții. Între interzicerea totală mai rațională într-un sistem cauzalist cum este și al nostru, este soluția intermediară, a permiteri unor asemenea operațiuni dar numai în cazurile în care la data acordurile de voințe, având ca obiect transferului unui drept care la acel moment se află în proprietatea altuia părțile cunosc situația reală și înțeleg să se lege juridic în aceste condiții. Vânzătorul obligându-se să dobândească acel drept și să-l transmite dobănditorului, acesta este înțelesul art 1230 din NCC.

Contractul în general fiind un act de previziune, o proiecție în viitor. Contractul fiind definit prin art. 1166 din NCC ca acordul de voințe printre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui modifica sau stinge un raport juridic. Prin urmare este evident că nu se poate concepe un asemenea act între contractanți fără intenție din partea acestea. Nu poate deveni nimeni contractual debitor fără intenție în necunoștințe de cauză. Art. 1204 se referă la consimțământul părților, și prevede în mod neechivoc că acesta (consimțământul) trebuie să fie serios, liber și exprimat prin cunoștință de cauză. Prin urmare nu se poate accepta că prin încheierea contractului să nu fie clar dacă s-a transmis sau nu dreptul de proprietate. În această cheie trebuie citite și art. 1683 al. 1 și 4 iar nu să acceptăm ideea că în toate situațiile imaginabilă vânzarea care ar avea un bun care aparține altuia ar fi una valabilă prin asumarea fie și inconștientă a obligației.

Este evident și faptul că în practică sunt situații în care este diferență între proiecție și realitate dar în astfel de cazuri lucrurile se rezolvă pe baza altor principii. S-ar putea susține că art. 1683 al.1 din NCC ar institui o prezumție iar ori de câte ori vânzătorul nu este proprietarul bunului care formează obiectul prestației își asumă obligația de a dobândi acel bun și să-l transmită pentru dobânditor. O asemenea teză nu poate fi primită deoarece o asemenea prezumție nu poate fi luat în considerare doar în caz de îndoială. În realitate vânzarea care are ca obiect un bun care aparțină altuia nu poate fi valabilă doar dacă părțile încheie contractul știind că obiectul obligației se află în patrimoniul unei terțe persoane vânzătorul asumând ferm și în mod conștient obligația de a procura și să-l transmită dreptul de proprietate asupra bunului. În asemenea situații vânzarea este comutativă fiind concepută ca un act creator de obligații. Neexecutarea indiferent de motive imputabile sau nu vânzătorului la cererea cumpărătorului poate atrage rezoluțiunea vânzării dar daune-interese nu poate obține doar dacă neexecutarea este imputabilă.

Este de natura evidenței faptul că neexecutarea datorat forței majore nu se mai poate pune problema răspunderii contractuale art.1634, fiind exclusă aplicarea art. 1683. nici chiar în cazul neexecutării imputabile vânzătorului cumpărătorul nu are drept la daune-interese speciale acordate de

Page 9: Curs Contracte Chirica 2013

art. 1633 al 4și 7 din NCC. Ceea ce datorează vânzătorul pentru evicțiune este mult mai mult decât datorează un debitor obișnuit în cazul în care nu-și execută obligațiile. Pentru evicțiune debitorul răspunde și pentru daunele imprevizibile. Răspunderea pentru evicțiune este mult mai gravă decât răspunderea în drept comun. Când părțile încheie contractul ca act obligațional, nu avem de a face cu vânzarea cu lucrului altuia, ci a unui bun viitor urmând regimul din art 1658 din NCC și nu regimul din art. 1683. În cauza susmenționată este vorba de un raport obligațional de drept comun deci vânzătorul nu poate fi ținut să răspunde pentru neexecutare decât pentru prejudiciul pe de o parte care este consecința directă și necesară a neexecutării obligațiilor asumate, cum prevede art.1658 iar pe de altă parte prejudiciul trebuie să fie previzibil la data încheierii contractului. Răspunderea în regimul garanției pentru evicțiune implică și componente și imprevizibile la data încheierii contractului.

Dacă prin ipoteză se contractează fără a fi sigură că dreptul face parte din patrimoniul vânzătorului sau de faptul că acesta îl va dobândi în viitor contractul nu este una comutativă, ci fie un contract comutativ sub condiție sau unul aleatoriu, vânzarea este unul valabil și își produce efectele.

Când părțile contractează în credința că dreptul aparține vânzătorului, și că se transmite în momentul încheierii contractului deci nu unul sub condiție sau aleatoriu, dar ulterior se dovedește că vânzătorul nu deținea acel drept, sau că a pierdut retroactiv(a fost desființat titlul sub care deținea bunul), transferul nu poate să aibă loc din acest motiv și vânzarea este anulabilă pentru lipsa obiectului din partea vânzătorului și lipsa cauzei din partea cumpărătorului. Așadar când vânzarea este concepută ca act translativ și nu ca una obligațională dar dreptul formând obiectul contractului nu aparținea vânzătorului și din acest motiv nu poate fi transmis intră în discuție ne-validitatea contractului iar nu neexecutarea.

Se poate întâmpla că ca vânzarea să fie încheiat cu rea credință a vânzătorului acesta știind că dreptul care este obiectul vânzării nu face parte din patrimoniul său, într-o asemenea situație vânzarea tot nu este valabilă fiind anulabil pe temeiul dolului fie pe baza erorii esențiale(eroare asupra substanței în VCC).

Trebuie să luăm în considerare că vânzarea încheiată este una translativă de proprietate, sau doar unul act obligațional, decisivă este poziția subiectivă a cumpărătorului. Vânzarea va fi considerată și în acest caz ca fiind translativă de proprietate și ca urmare anulabil și pentru lipsa obiectului și lipsa cauzei vânzătorului.

În fiecare caz când părțile sunt de bună-credință și când doar cumpărătorul este de bună-credință este vorba de vânzări translative de proprietate fiind încheiate vânzarea fie de ambele părți fie de cumpărător că bunul aparține vânzătorului în astfel de situații, s-ar putea obiecta că vânzarea nu este anulabilă deoarece conform dispozițiilor art. 1227 din NCC, iar trebuie să luăm în considerare că în materia vânzării sunt dispoziții speciale în acest sens care prevăd că în caz în care în momentul vânzării unui bun individual determinat acesta pierise în întregime acesta nu produce nici-un efect (art.1669 din NCC) situația este identică și în caz în care vânzătorul nu era proprietarul bunului. În ipotezele examinate sunt anulabile contractele, pentru lipsa cauzei. Cumpărătorul poate evinge vânzătorul sau poate să se întâmple că dobânditorul de bună-credință care încă nu a primit bunul dar se află că bunul nu era vânzătorului. În acest caz cumpărătorul încă nu este tulburat în posesie prin urmare nu există un caz de evicțiune clasică. Cumpărătorul evins are drept de alegere între a invoca lipsa cauzei, de a solicita rezoluțiunea pe temeiul evicțiunii pe baza art. 1701. În ipoteza examinată cumpărătorul poate invoca rezoluțiunea și pe temeiul art. 1683 al. 1 și 4 din NCC dar practic cumpărătorul va opta pentru a cere evicțiune. Când nu sunt întrunite condițiile evicțiunii de drept comun rămân la dispoziție acțiunea în rezoluțiune sau acțiune în anulare.

În sisteme de drept translative de proprietate, vânzarea este anulabilă iar nu rezolubilă de exemplu cazul dreptului francez sau a codului civil Quebec. Excepție face CCI unde cumpărătorul de

Page 10: Curs Contracte Chirica 2013

bună-credință la data încheierii vânzării poate cere rezoluțiunea contractului dacă vânzătorul nu dobândește între timp proprietatea. Fără a merge până unde merge codul nostru ca să enunțe că vânzarea bunului altuia este în toate situațiile valabilă.

Curs IV

În privința vânzării lucrului altuia am stabilit că legiuitorul român sa inspirat din codul civil italian, unde problema privește doar pe cumpărătorul de bună-credință, care a încheiat vânzarea fiind convins că dobândește proprietatea. În art. 1683 s-ar părea că în concepția legiuitorului român este vorba despre vânzarea lucrului altuia în orice situație fiind independent de faptul că vânzarea respectivă este conceput ca act obligațional sau ca act translativ de proprietate.

În cazul în care părțile încheie contractul fără ca vânzătorul să deține în momentul respectiv proprietatea bunului respectiv, potrivit art. 1683 al.3 din NCC: Dacă din lege sau din voința părților nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul dobândirii bunului de către vânzător sau al ratificării contractului de vânzare de către proprietar. Din acesta putem decela că motivul de rezoluțiune se acordă, contractul este considerat valabil. Contractul care este conceput ca act comutativ chiar dacă vânzătorul nu are în proprietatea bunul respectiv se consideră că ulterior dobândit prin patrimoniul lui intră în patrimoniul vânzătorului, și de acolo imediat și automat trece în patrimoniul dobânditorului.

Când este vorba de ratificare așa cum rezultă din textul de lege susmenționat efectele se produc de la data ratificării, într-o astfel de situație mecanismul de transmitere a proprietății este ca și a unui mandat post factum, prin urmare dreptul de proprietate nu trece prin patrimoniul vânzător neproprietar ci doar prin patrimoniul vânzătorului care a ratificat vânzarea și intră imediat în patrimoniul cumpărătorului. Dreptul de proprietate trece în proprietatea dobânditorului de la data încheierii vânzării cu neproprietarul.

În situația în care un singur proprietar înstrăinează un bun indiviz fără acordul celorlalți. Teoretic și în VCC și în NCC funcționează regula unanimității, ceea ce înseamnă că bunul indiviz nu poate fi înstrăinat fără acordul celorlalți coindivizari, totuși în practică se poate întâmpla să aibă loc astfel de operațiuni. Sub regimul VCC când nu exista reglementări în acest sens într-o opinie se susținea că cumpărătorul dobândește proprietatea cotei-părți coindivizarului înstrăinător și că pentru restul bunului, vânzarea este anulabilă, soluție criticată de domnul profesor pentru lipsa obiectului și a cauzei.

Într-o altă opinie se considera că este vorba de o vânzare sub condiție rezolutorie. Acestă ultimă teză era împărtășit de doctrina franceză și până la urmă criticată pe motivul că nu se poate accepta că coindivizarii sunt proprietari sub condiție. Într-o altă opinie s-a considerat că coindivizarii care nu au dat consimțământul la înstrăinarea bunului pot invoca inopozabilitatea actului încheiat fără acordul lor fie pe cale directă fie pe cale indirectă.

În NCC această ipoteză este reglementată în mod expres sursa de inspirație era CCI art.1480 dar legiuitorul nostru nu a preluat în întregime soluția italiană. La art. 1683 al.5 din NCC se prevede:„Atunci când un coproprietar a vândut bunul proprietate comună și ulterior nu asigură transmiterea proprietății întregului bun către cumpărător, acesta din urmă poate cere, pe lângă daune-interese, la alegerea sa, fie rezoluțiunea contractului în cazul în care nu ar fi cumpărat dacă ar fi știut că nu va dobândi proprietatea întregului bun.” potrivit acestui text cumpărătorul are drept de a opta între rezoluțiunea contractului cu daune-interese sau pentru menținerea contractului reducerea și prestațiilor.

Page 11: Curs Contracte Chirica 2013

Când această condiție nu este întrunită deci ca cumpărătorul să nu fi cumpărat bunul dacă ar fi știut că vânzătorul nu deținea proprietatea întregului bun, cumpărătorul poate cere reducerea prețului. Această reglementare ca și art.1683 al.5 ca și art.1683 al.1 pornește de la premisa de la căreia în toate situațiile vânzarea unui bun indiviz este valabilă ceea ce este greșit. Trebuie să fie făcute distincțiile între situațiile care părțile încheie vânzarea în cunoștință de cauză știind că bunul nu aparține vânzătorului situație în care este vorba de vânzare act obligațional și vânzătorul are drept la despăgubiri potrivit dreptului comun și nu potrivit cazului special al evicțiunii.

Tot alta este situația când cumpărătorul este indus în eroare soluțiile au fost deja prezentate în cursul precedent. Trebuie să facem precizarea că în cazul evicțiunii este imperios necesar tulburarea efectivă a posesiei. Nu este suficient ca să fie încheiat vânzarea și cumpărătorul ulterior să afle că de cel care a cumpărat nu era proprietarul adevărat al bunului, dar nu a fost deranjat de adevăratul proprietar.

Art. 1683 al.6 statuează: „În cazurile prevăzute la al. 4 și 5, întinderea daunelor-interese se stabilește în mod corespunzător potrivit art.1702 și 1703. Cu toate acestea cumpărătorul care la data încheierii contractului cunoștea că bunul nu aparținea în întregime vânzătorului nu poate să solicite rambursarea cheltuielilor referitoare la lucrările autonome sau voluptuare.” prin interpretarea „per a contrario” a textului rezultă că cel care a cumpărat ar putea obține dezdăunări pe temeiul garanției de evicțiune chiar dacă a cunoscut la data încheierii contractului că vânzătorul nu este proprietarul bunului. Potrivit dispozițiilor art. 1695 al.2: „Garanția este datorată împotriva evicțiunii ce rezultă din pretențiile unui terț numai dacă acestea sunt întemeiate pe un drept născut anterior datei vânzării și care nu a fost adus la cunoștința cumpărătorului până la acea dată.” din acest text rezultă că nu poate funcționa garanția pentru evicțiunii dacă cumpărătorul a cunoscut cauza de evicțiune, părerea domnului profesor este că acesta este o aberație și prin urmare nu trebuie luat în considerare.

Prețul

În cazul vânzării este vorba despre un contract comutativ și sinalagmatic care este întemeiat pe obligația vânzătorului de a transmite proprietatea și obligația cumpărătorului de a plăti prețul.

Vânzarea fiind un contract sinalagmatic prețul constituie nu numai un obiect al obligației cumpărătorului ci și cauza obligației vânzătorului. Prin urmare dacă obligația vânzătorului nu poate fi îndeplinită, există lipsă de cauză, ne încurcă însă dispozițiile art. 1227 din NCC preluat din sisteme non cauzaliste. Prețul este nu numai obiect al contractului ci și cauză pentru vânzător.

În principiu părțile au libertatea deplină de a fixa prețul la data când ele încheie contractul însă este impus condiția că prețul să fie serios sau nederizoriu. Prețul neserios sau derizoriu înseamnă că acesta este atât de scăzut încât nu poate constitui cauză pentru vânzătorul. Trebuie reținut faptul că nu este suficient ca părțile să fi dorit ca să încheie o vânzare, ci mai este necesar că prestațiile lor să fi echilibrate din punct de vedere economic.

Pentru ca vânzarea să ia naștere este suficient că părțile să consimte asupra părțile principale ale contractului acestea fiind lucrul vândut și prețul. De exemplu locul și modul plății sunt părți secundare ale contractului, astfel dacă părțile nu stipulează nimic în acest sens sunt suficiente elemente pentru a considera contractul ca fiind încheiat. Art. 1720 stipulează unde trebuie să plătească cumpărătorul prețul pentru bunul cumpărat, acesta fiind normă supletivă părțile pot deroga.

Spre deosebire de alte contracte, în cazul cărora instanța întemeindu-se pe voința prezumată a părților pot stabili întinderea prestației pe care părțile nu au fixat, într-o astfel de situație este acceptat că contractul este valabil instanța putând post factum să fixează prețul. În cazul vânzării de principiu nu poate instanța să fixează prețul, totuși sunt anumite excepții pe care vom detalia încurănd. Odată stabilit

Page 12: Curs Contracte Chirica 2013

prețul acesta nu poate fi ajustat de instanță. În cazul antreprizei și a contractului de mandat acesta este posibil chiar și în cazul în care părțile au convenit asupra prețului instanța poate să ajusteze prețul, în cazul vânzării acesta nu este posibil.

Condițiile prețului.

Prețul trebuie să fie stabilit în bani cerință care reiese din art. 1660 al.1 din NCC. Există numeroase situații când se transferă dreptul de proprietate, dar nu sunt contracte de vânzare datorită faptului că nu a fost stabilit prețul în bani. Este posibil ca părțile să încheie contractul stabilind un preț iar executarea să se realizeze prin alte modalități de exemplu un schimb, contractul în acest caz este una de vânzare și valabil. Există reglementări interne care spun în principiu că prețurile nu poate fi plătite în alte monede decât cel național. Vânzările stipulate în altă monedă decât cel național nu sunt considerate nule.

Prețul trebuie să fie determinat sau determinabil. Prețul trebuie să fie fixat de părți. Fără fixarea prețului contractul de vânzare nu poate lua naștere. Instanța de judecată nu poate substitui părților să se stabilească prețul când înțelegerea părților lipsește cu desăvârșire sau când este una parțială.

Prețul nu reprezintă o valoarea strict matematică egală cu valoarea reală a bunului și din acest considerent printre altele nu poate instanța să se substituie părților pentru a stabili prețul. Potrivit art. 1662 NCC prețul poate fi determinat și de un terț desemnat de părți, acest principiu a existat și în VCC.

Contractul de vânzare în cazul delegării determinării prețului de către părți, este încheiat la momentul acordului de voință, adică se stabilește care este obiectul vânzării părțile se leagă unu să vândă celălalt să cumpără și prețul este unul determinabil. Vânzarea se consideră încheiat la momentul acordului de voință inițial nu la momentul când se stabilește prețul. Unii susțin că vânzarea este valabil încheiat la momentul în care terțul stabilește prețul. Domnul profesor nu susține această idee. Prețul stabilit de terțul desemnat de către părți este obligatoriu pentru părți cu excepția cauzei când se dovedește o operă dolosivă a unuia dintre părți. Terțul este considerat că are calitate de mandatar în această cauză. Terțul nu este un expert sau arbitru. La art. 1662 al. 2 există prevederi în sensul celor enunțate de mai sus.

Dacă se dovedește că terțul desemnat nu a îndeplinit obligațiile în mod corespunzător, acesta poate fi tras la răspundere pe temeiul dispozițiilor contractului de mandat.

Condiția prețului determinat sau determinabil trebuie să fie îndeplinită. Prețul determinabil are sensul că sunt suficiente criterii pentru a stabili prețul pe baza acestor criterii. Vânzătorul care abuzează (manipulează prețul) el este răspunzător deci prețul nu poate depinde de voința unora dintre părți, în acest caz se consideră că prețul nu este determinabil neexistând criteriul obiectiv. Elementele de stabilirea prețului trebuie să izvorească din contract și nu trebuie să fie lăsat la liberul arbitru a unuia dintre părți. Există situații în care prețul este determinabil pe baza unor prezumții legale. Art. 1664 al.1 din NCC statuează că prețul este suficient determinat dacă poate fi stabilit potrivit împrejurărilor. Acest text este inspirat din codul elvețian al obligațiilor, ce sugerează că pot exista situații că deși prețul nu a fost stipulat de părți și nici nu a stabilit de comun acord criteriile după care va fi determinat prețul este vorba de situația când obiectul este fie bunuri pe care vânzătorul vinde în mod obișnuit fie de bunuri care sunt vândute pe piețe organizate.

În situația menționată partea interesată trebuie să dovedească faptul că a existat un acord de voință apoi faptul că obiectul contractului este unul vândut în mod obișnuit de vânzător și care sunt aceste prețuri. Când contractul astfel încheiat este format între profesioniști se aplică art. 1233 și spune că dacă nu se stabilește prețul și nici nu se indică o modalitate pentru a determina se presupune că părțile au avut în vedere prețul practicat în mod obișnuit în domeniul respectiv pentru același prestații

Page 13: Curs Contracte Chirica 2013

comparabile sau un preț rezonabil în lipsa practicilor. Când prețul practicat de vânzător la care se referă art. 1664 al. 2 în NCC, diferă de prețul practicat în în mod obișnuit în domeniul respectiv, deci una este prețul practicat de un anumit comerciant și altul poate fi prețul practicat în mod obișnuit prețul mediu. Această contradicție între art. 1233 și art.1664 se rezolvă prin aplicarea art.1664 fiind norma specială în domeniul vânzării. Sancțiunea nedeterminării prețului este nulitatea relativă.

Referitor la vânzarea pe piețe organizate art. 1664 al. 3 stabilește că: În lipsa de stipulație contrară, vânzarea unor bunuri al căror preț este stabilit pe piețe organizate este presupusă a se fi încheiat pentru prețul mediu aplicat în ziua încheierii contractului pe piața cea mai apropiată de locul încheierii contractului. Dacă această zi a fost nelucrătoare, se ține seama de ultima zi lucrătoare.(CCI art. 1474 al. 2) (poate fi vorbă de acțiuni de exemplu).

Prețul trebuie să fie real, serios și nelezionar. Prețul este real când nu este simulat, sau nu este stabilit doar de formă.

Sunt situații în care părțile disimulează doar parțial prețul pentru a plăti un impozit sau taxă mai scăzută, într-o astfel de situație când scopul părților este frauda la lege, sancțiunea este nulitatea absolută a contractului. Prețul serios înseamnă un preț care poate constitui cauza obligației. În curs este vorba despre prețul simbolic (Oltchim).

Leziunea:

În NCC prețul lezionar este reglementat ca viciu de consimțământ. La nivel de principii leziunea poate fi întemeiată pe o concepție subiectivă care are două variante.

După unii leziunea este privit ca viciu de consimțământ. Potrivit acestui concepții persoana care încheie un contract dezechilibrat în favoarea unei alte persoane este imputabil unei erori spontane sau provocate(eroare substanțială, dol sau violență) prin urmare avem de a face cu un viciu de consimțământ.

Într-o altă concepție tot subiectivă dar numit leziunii calificate independent de vicierea consimțământului important nu ar fi să se analizeze poziția subiectivă a celui lezat, ci faptul că cealaltă parte profită într-o manieră neloială așadar culpabil și reprobabil de dezechilibrul contractului. Această din urmă concepție s-a impus în legislația germană de exemplu.

Pe lângă această două concepții subiective, există și o concepție obiectivă. Pentru această este suficient existența unui preț lezionar la momentul încheierii contractului. În literatura noastră de specialitate susține această idee. Această leziune obiectivă este funcțional doar în anumite sisteme legislative, în acest sens există legislația franceză.

În sistemele de drept cum este și al nostru nu este vorba de o leziune obiectivă. Leziunea în codul nostru este reglementat ca un motiv general de anulare a contractelor lezionare deci numai poate fi vorba de un sistem cum este codul civil francez. Leziunea uneori este reglementat ca un motiv care ține de obiectul contractului.

În NCC art.1221 reglementează instituția leziunii:

Leziunea

(1) Există leziune atunci când una dintre părți, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestație de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestații.

(2) Existența leziunii se apreciază și în funcție de natura și scopul contractului.

Page 14: Curs Contracte Chirica 2013

(3) Leziunea poate exista și atunci când minorul își asumă o obligație excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obține din contract ori la ansamblul circumstanțelor.

Spre deosebire de reglementarea anterioară acțiunea pentru constatarea leziunii era rezervat pentru minorilor are au îndeplinit vârsta de 14 ani și au efectuat anumite acte pentru a căror validitate nu se cerea încuviințarea autorității tutelare.

Prin dispozițiile art. 1221 aplicarea leziunii a fost extins considerabil atât prin faptul că se referă la majore cât și la actele de dispoziție încheiate de minori. Leziunea se caracterizează prin faptul că într-un contract există stipulat în favoarea unuia din părți o stipulație considerabil mai mare decât propria prestația. Diferența prestațiilor este un element obiectiv dar asta nu este suficient, acesta mai impune condiția contractului oneros, comutativ, prin urmare nu poate interveni în contracte aleatorii sau cu cele de titlu gratuit.

Pentru a putea fi reținut leziunea diferența între valoarea prestațiilor trebuie să fie considerabilă, în acest sens statuează art.1222 că disproporția trebuie să fie cel puțin o jumătate din valoarea contra prestației la data încheierii contractului. Disproporția trebuie să subzistă de la data încheierii contractului până la momentul când se soluționează cerea de constatare a leziunii.

Se mai cere că o parte profite de neputința, starea de nevoie sau lipsa de experiență a celeilalte părți. Dacă în concepția codului civil francez care este una obiectivă leziunea în cazuri anume prevăzute de lege este o cauză de resciziune a contractului prin ea însăți independent de cauze care a determinat-o în concepția numită cauze calificate, leziunea nu mai poate fi reținut obiectiv pentru simplul existență a diferențelor valorice ci numai dacă celelalte parte profită cu rea-credință. Sumar trebuie să existe diferența valorică factor obiectiv și partea care s-a ajuns în avantaj să profite. Nu ne interesează poziția subiectivă a celui lezat, astfel nu este justificat includerea leziunii la viciile de consimțământ.

Curs contracte V.

Dacă există dezechilibru trebuie pusă problema leziunii. VCC nu reglementa leziune, practica judiciară recunoștea instituția implicit, însă nu era numit leziune, era o cauză prin care era recunoscut principiul echilibrării prestațiilor în cazul vânzării. Nulitatea este relativă sau absolută? Art. 1221 unde am stabilit că nu este vorba de vicierea consimțământului, ci este vorba de o conduită ilicită sau imorală a celeilalte părți, și de aceea este sancționat.

Legiuitorul a procedat la copierea din CCQ fiind reglementat leziunea ca viciu de consimțământ, când a trecut la reglementare acesta sună, cum sune reglementările în: CC Elvețian, la CC German(BGB) sau la CCI.

La alin. 2 s-a inspirat din principiile Unidroit și la alin.3 din CCQ. În mod evident aceste sisteme de drept diferă de unele de altele prin caracteristici importante. La CCQ art.1405: „afară de cazuri expres prevăzute de lege leziunea nu viciază consimțământul, decât în privința minorilor și majorilor protejați (cei cu capacitate de exercițiu restrânsă).Deci principiul este că în privința majorilor sau persoanele care au capacitate deplină de exercițiu decât în două sau trei cazuri expres prevăzute de CCQ care nu ne interesează. Art. 1406 al. 1 CCQ se arată că leziunea rezultă din exploatarea unei părți contractante de cealaltă care antrenează o disproporție importantă între prestațiile părților simplul fapt că există o disproporție importantă face să prezume exploatarea dar această dispoziție se leagă la art. 1405 deci în discuție sunt minori și majori puse sub interdicție, deci persoane care nu au capacitate deplină de exercițiu, acestea trebuie să fie protejate prin urmare, când există disproporție între prestațiile părților legea prezumă că există o viciere a consimțământului.

Page 15: Curs Contracte Chirica 2013

La CCI, CCE, CCG, există o construcție obiectivă a leziunii, în sensul că punctul de vedere al celui care iese dezavantajat nu contează, prin urmare nu este un viciu de consimțământ, ceea ce contează să existe, este o disproporție în prestațiile părților, deci este un element legat de contract.

Art. 1221 al.1 există leziune când există disproporție însemnată între prestațiile părților cu condiția ca una dintre părți să fii profitat de neștiința sau de starea de nevoie sau de lipsa de informație a celeilalte părți.

În dreptul român leziunea trebuie stipulat de cel care profită de acesta, deci de partea care iese în avantaj, nu poate fi constatat o leziune în cazul în care clauza lezionară a fost stipulat de cel dezavantajat prin acesta. La CCE este indiferent de la care parte vine clauza lezionară.

La al. 2, existența leziunii este apreciat de natura și scopul contractului, este un alineat individual, preluat din art.4.109 al.1 lit. b principiile dreptului european al contractelor, și din art. 30 alin.1 lit. b din principiile Unidorit, unde sunt reglementate raporturile juridice comerciale, deci nu sunt specifice raporturilor juridice dintre particulari. La noi nu va fi un caz distinct de leziune doar după părerea profului.

La al. 3 art. 1221 există leziune și atunci când minor asumă o obligație prea oneroasă raportat la starea sa patrimonială raportat la avantajele pe care le obține din contract ori la ansamblul circumstanțelor, era preluat din CCQ. În cazul leziuni la al. 3 poate să existe leziune și fără existența unui dezechilibru, este cerut doar să fi încheiat singur fără acordul reprezentanților legali sau fără încuviințarea instanței de tutelă, indiferent dacă avea sau nu capacitate de exercițiu pentru a încheia acel contract sau nu.

Următorul condiție este ca acel contract să aibă stipulată o obligație excesivă prin raportare la starea sa patrimonială la avantajele pe care obțină din contract ori la ansamblul circumstanțelor. Este vorba nu numai de contracte dezechilibrate ci despre care nu prez un interes real pentru minor. Se poate reține leziune raportat la al 3. poate fi vorba de o situație care prezintă pericol pentru minor, sau de un contract, al cărui cheltuieli nu sunt rezonabile. Pot exista leziune și atunci când contractul încheiat aduce neplăceri minorului.

Nu este posibil să dăm seama dacă în sistemul românesc este vorba despre un sistem bazat la obiectivitate sau la viciu de consimțământ. Avem trei tipuri distincte de leziune. Doar în cazul minorilor putem reține leziunea și dacă nu avem disproporție între prestații.

Sancțiunea leziunii art. 1222 prevede că „partea a cărui consimțământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligațiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățită”.La al. 2 „Cu excepția cazului prevăzut de art. 1221 alin. 3 acțiunea în anulare este admisibilă numai dacă leziunea depășește jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestația promisă sau executată de partea lezată. Disproporția trebuie să subziste până la data cererii de anulare.” este o prevedere preluat ad litteram de la codul civil italian art. 1448.Deci disproporția trebuie să existe și la momentul încheierii contractului cât și la momentul soluționării anulării, căci dacă între timp între data încheierii contractului și data când se cere sancționării contractului situația s-a reechilibrat nu mai putem reține leziunea.

Conform dispozițiilor art. 1222 al. 1 se prevede dreptul de alegere între anularea sau reducerea prestațiilor, opțiunea este deschis pentru cumpărătorul lezat dar nu și pentru vânzătorul lezat care a suferit leziune, el poate să solicite doar anularea contractului.

Al. 2 din art. 1222 cu excepția cazului prevăzut la al.3 din 1221 deci cazul leziunii pentru minori, anularea leziunii nu poate fi cerută decât cu existența unui diferențe de cel puțin jumătatea lucrului vândut sau prețul plătit în cazul majorilor, deci este necesar să existe disproporția, și este lăsat în aer dacă se poate cere reducerea prestației. Proful consideră că nu poate opera fiind necesar pentru

Page 16: Curs Contracte Chirica 2013

circuitul civil.

Trebuie să delimităm prețul derizoriu de leziunea. În cazul prețului derizoriu sancțiunea este nulitatea relativă a contractului din cauza intereselor personale pe când leziunea poate atrage anularea, dar regimul este diferit în cazul leziunii prescripția este de 1 ani pe când în cazul nulității relative potrivit dreptului comun este de 3 ani.

Art. 1222 al. 1 din NCC spre deosebire de modelul său de art. 1407 din CCQ, nu prevede în cazul anulării acordarea daunelor-interese. Nu există rațiune de necorelarea textelor legale NCC cu CCQ, prin urmare profesorul consideră că totuși are drept la daune interese fiind întrunite toate condițiile răspunderi civile.

Cum rezultă din dispozițiile al. 3 din art. 1222 instanța de judecată v-a menține contractul dacă cealaltă parte oferă echilibrarea contractului, deci cealaltă parte trebuie să manifestă voința de reechilibrare dar această posibilitate nu există în situația minorului. Desființarea contractului poate fi paralizat prin oferirea reechilibrării.

Formarea vânzării

Părți contractante

În principiu există libertatea de a contracta rezultând din dispozițiile exprese a art. 1180 și 1652 acest principiu presupune principiul corelativ la dreptul de a nu contracta.

Există și anumite restricții care rezultă din dispozițiile legii fie din voința părților. Din punctul de vedere a vânzătorului restricții decurg din incapacități de exercițiu sau din incapacități de folosință ori de îngrădiri de libertățile de a vinde un anumit bun. În ceea ce privește pe incapacități de exercițiu, există principiul cunoscut potrivit căruia minori și interziși judecătorești nu pot încheia acte de dispoziție. Incapacități de exercițiu sunt măsuri de protecție.

Incapacități de folosință art. 1655 al. 1 din NCC a fost inspirat din art. 1709 CCQ prevede că persoanele prevede că persoanele prevăzute la art. 1654 al.1 din NCC nu pot să vândă bunurile proprii pentru un preț care constă într-o sumă de bani provenită din vânzarea ori exploatarea bunului sau patrimoniului pe care îl administrează ori a cărui administrare o supraveghează, după caz. Acest text face referire la mandatarii care încheie acte pentru bunurile pe care sunt însărcinați să le vândă, de asemenea incapacități se referă la părinți, la curatorul, la tutore, de asemenea este vorba și de judecători sindici de funcționarii publici, practicieni în insolvență executorii sau de orice altă persoane care ar putea influența vânzarea în folosul propriu. Sancțiunea sunt nulitatea relativă în cazul mandatarilor, părinților, sau tutori, în joc intrând interesele particulare. În cazul Funcționarilor publici, judecători sindici, etc. sancțiunea este nulitate absolută.

În ceea ce privește îngrădirea libertății de a vinde, art. 44 al. 3 din constituție stabilește interdicția de a fi obligat la înstrăinarea bunului cu excepția utilității publice.

Există principiul obligației de a vinde a comercialelor, în caz contrar se pot intervenii sancțiuni cu caracter civil și/sau administrativ. O altă situație de limitare legală a principiului libertății de a vinde este existența drepturilor de preemțiune. Există reglementări potrivit căruia în anumite cazuri există drepturi de preferință care pot fi instituite fie de lege, sau pot fi instituite pe cale contractuală.

În NCC există reglementare unitară a drepturilor de preemțiune și pentru cele legale și pentru

Page 17: Curs Contracte Chirica 2013

cele convenționale pe care le regăsim la art. 1730 și urm. În esență dreptul de preemțiune este un drept de preferință la preț egal.

Natura juridică a dreptului de preemțiune, este un drept potestativ, nu este un drept de creanță. Dreptul de preemțiune funcționează când este vorba de înstrăinare cu titlu oneros și când nu este vorba de un contract intuituu-personae.

Dreptul de preemțiune nu poate fi înstrăinat chiar și în cazul în care a fost exercitat doar formal dreptul de preemțiune(cumpără și apoi vinde mai departe).

Din punct de vedere a regimului juridic au un caracter de drept public prin urmare nu se poate renunța la dreptul respectiv înainte de nașterea lui. Renunțarea dreptului poate fi expresă sau tacită prin neexercitarea lui în timp util stabilit de lege.

Art.1731 din NCC statuează că: Vânzarea bunului cu privire la care există un drept de preemțiune legal sau convențional se poate face către un terț numai sub condiția suspensivă a neexercitării dreptului de preemțiune de către preemptor.

În legătură de acest text de lege sunt două opinii: primul este că o vânzare având ca obiect un bun în legătura căruia există un drept de preemțiune, în mod obligatoriu nu poate fi făcută decât sub condiția suspensivă prevăzut de articolul citat o vânzare pură și simplă neafectat de condiție este nulă absolut.

Al doilea opinie se susține că indiferent dacă a fost inserat sau nu în contract condiția suspensivă ea face parte de drept din contractul de vânzare, se consideră că este încheiat cu condiție suspensivă.

Prima opinie este criticabilă pentru că o condiție rezolutorie sau suspensivă nu este o condiție de validitate a contractului, deci nu putem spune că acel contract nu este valabil. Cea de a doua opinie are neajunsul cum o modalitate a unui contract ar putea face parte din contract chiar și în situația în care unuia dintre părți nu-i s-a făcut opozabil dreptul respectiv în condițiile legii.

După părerea profului soluția acestei probleme se găsește la art. 1733: prin exercitarea preempțiunii, contractul de vânzare se consideră încheiat între preemptor și vânzător în condițiile cuprinse în contractul încheiat cu terțul, iar acest din urmă contract se desființează retroactiv. Cu toate acestea, vânzătorul răspunde față de terțul de bună-credință pentru evicțiunea ce rezultă din exercitarea preempțiunii. Deci preemptorul va substitui în locul cumpărătorului în temeiul legii.

Dreptul de preemțiune este indivizibil și incesibil. Schimbând ofertele, dreptul de preemțiune renaște la fiecare dată când vânzătorul schimbă oferta.

În cazul preempțiunilor convenționale părțile pot să-se înțeleagă cum vor, existând libertatea de a contracta. Neexistând această posibilitate în cazul preempțiunilor legale.

Retract ligios

Pentru drepturile litigioase înstrăinate înaintea intrării în vigoare a NCC se poate exercita retractul.

Este un drept litigios, în legătura căruia există un proces asupra căruia contrazice dreptul fondului. Drepturi litigioase poate fi cesionate cu excepția anumitor drepturi de exemplu în cazul avocaților, judecătorilor în privința drepturilor litigioase în raza căruia funcționează. NCC nu reglementează intituția retractului litigios din cauza sistemului monist adoptat.

Page 18: Curs Contracte Chirica 2013

Curs VIFormarea contractului

În VCC chestiunile legate de formarea contractului nu erau reglementate expres de lege, oferta și acceptarea dar exista doctrină și jurisprudența care a dat un contur în legătura acestor instituții.

NCC în această privință a trecut la o reglementare expresă și a preluat de ici-de-colo cum a procedat și în cazul altor instituțiilor.

Aceste reglementări sunt în legătura cu contractele în general dar ele în mod evident au incidență și în cazul vânzării. La art. 1178 codul pronunță asupra libertatea formei: „Contractul se încheie prin simplul acord de voințe al părților, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.” este consacrat regula consensualismului era valabilă și sub imperiul VCC. O problemă care se pune este situația când legea impune forma autentică.

În măsura în care nu este impusă forma autentică ad validitatem de lege dar părțile convin asupra acest fapt și stabilesc că acesta trebuie să fie încheiat în această formă, de pildă în cazul vânzării unui autoturism, părțile decid că va fi încheiat în această formă contractul.

Sub regimul VCC doctrinari au considerat că atâta timp cât această formă nu este încheiată contractul nu era valabil(vânzarea). În mod evident se putea pune problema răspunderii contractuale a celui care a refuzat nejustificat încheierea contractului.

În NCC există un text art. 1242 al. 2: „Dacă părțile s-au învoit ca un contract să fie încheiat într-o anumită formă, pe care legea nu o cere, contractul se socotește valabil chiar dacă forma nu a fost respectată.”. În art. 1185: Atunci când, în timpul negocierilor, o parte insistă să se ajungă la un acord asupra unui anumit element sau asupra unei anumite forme, contractul nu se încheie până nu se ajunge la un acord cu privire la acestea.” După părerea domnului profesor am ajuns la un impas logic unde nu este respectat voința părților, prin urmare trebuie să facem abstracție de art. 1242 al. 2 în vederea soluționării acestei probleme.

Art. 1179 enumeră condițiile esențiale pentru validitatea contractului, care le regăseam și în art. 948 din VCC: capacitatea de a contracta, consimțământul valabil, obiect determinat și licit, o cauză licită și morală.

La al. 2: „În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată, sub sancțiunea prevăzută de dispozițiile legale aplicabile.” se fac referiri la condițiile de formă acestea sunt aceleași ca și înainte.

La art. 1180 privind capacitatea părților este enunțat principiul potrivit căruia că poate contractat orice persoană care nu este incapabilă de lege și nici oprit să încheie un anumit contract.

La art. 1181 este un text de trimitere și face referire la cartea I. al codului civil.

Art. 1182:„contractul se încheie prin negocierea lui de către părți sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta.” această regulă deși nu era enunțată a fost valabil și anterior exista și în practică și în doctrină.

Al. 2: „este suficient ca părțile să se pună de acord asupra elementele esențiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredințează determinarea acestora unei alte persoane.”, în continuarea ideilor enunțate anterior se precizează că în condițiile prevăzute la alineatul 2 părțile nu ajung la elementele secundare, ori persoana căreia i-sa încredințat determinarea nu ia o decizie, instanța v-a dispune la cererea părților completarea contractului ținând seama de împrejurări și de intenția părților. În cazul vânzării de exemplu elementele esențiale sunt

Page 19: Curs Contracte Chirica 2013

lucrul vândut și prețul, dacă facem o interpretare în litera și în spiritul legii se formează contractul chiar și de exemplul în care părțile nu cad de acord asupra ratelor plății. Părerea domnului profesor este că nu poate fi în nici un caz completat contractul de instanța. Contractul poate fi interpretat.

Dacă una dintre părți insistă asupra un element, ca să constituie un element important, nu se poate încheia contractul fără a exista un acord în legătura cu acesta.

Art. 1183 Principiul bunei credințe este enunțat și în titlul preliminar al NCC și avem exemplificări în diferite materii a codului: „Părțile au libertatea inițierii desfășurării și ruperii negocierilor și nu pot fi ținute răspunzătoare pentru eșecul acestora.” din acesta decelăm că părțile sunt obligate să negocieze cu bună credință.

Al. 2: „Partea care se angajează într-o negociere este ținută să respecte exigențele bunei-credințe. Părțile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligații.” nu se poate accepta ideea din punct de vedere social că o parte care a intrat în negociere să nu respecte exigențele bunei-credințe. Există texte în titlul preliminar care prevăd că libertatea părților este limitat de regulile referitoare la ordinea publică și bunele moravuri. Deci ultima teză face referire implicită la aceste reguli de ordine publică și bune moravuri.

Al. 3.:„este contrară exigențelor bunei-credințe, între altele, conduita părții care inițiază sau continuă negocieri fără intenția de a încheia contractul.” din felul formulării rezultă că este la unul exemplificativ, dă un exemplu la cazul în care negocierile nu sunt purtate cu bună-credință.

Al. 4:„Partea care inițiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credințe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți. Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va ține seama de cheltuielile angajate în vederea negocierilor, de renunțarea de către cealaltă parte la alte oferte și de orice împrejurări asemănătoare.” am stabilit că poate fi vorba ori de o răspundere delictuală ori de o răspundere contractuală dacă s-a încheiat un acord de negociere. Teza a doua are în vedere prejudiciul efectiv suferit, dar nu și beneficiului nerealizat.

Summa Summarum: negocierile trebuie purtate cu bună-credință, nu poate fi rupte și nici nu pot fi inițiată cu rea-credință, buna-credință în mod evident trebuie să fie respectată și cu și fără acord de negociere, diferența face doar forma răspunderii.

Art. 1184: aceste reguli de drept sunt preluate din reglementări adresate comercianților. Potrivit acestui text: „Când o informație confidențială este comunicată de către o parte în cursul negocierilor, cealaltă parte este ținută să nu o divulge și să nu o folosească în interes propriu, indiferent dacă se încheie sau nu contractul. Încălcarea acestei obligații atrage răspunderea părții în culpă.” textul precizează că obligația de confidențialitate subzistă indiferent dacă se încheie sau nu contractul, deci și într-un caz și celălalt dacă este vorba de informații confidențiale și chiar dacă părțile nu au prevăzut expres o obligație de confidențialitate. Această obligație de confidențialitate prin voința părților poate fi înlăturată. Art. prevede că încălcarea acestor obligații atrage răspunderea părții în culpă, care poate să fie ori o răspundere delictuală ori una contractuală.

Art. 1185: Se referă la o situație în care o parte insistă să ajungă de acord la un anumit element sau asupra un anumite forme contractul nu se încheie până când nu se ajung de acord, „SUNTEM PERFECT DE ACORD, ESTE RAȚIONAL”(wow).

Art. 1186: „Contractul se încheie în momentul și în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ea din motive care nu îi sunt imputabile.” și sub regimul VCC se punea problema locului și momentului formării contractului.

Al.2.: De asemenea, contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârșește un act sau un fapt concludent, fără a-i înștiința pe ofertant, dacă în temeiul ofertei, al

Page 20: Curs Contracte Chirica 2013

practicilor statornicite între părți, al uzanțelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod.” în esență este vorba de acceptarea tacită,

Dacă ne uităm în alte reglementări vedem că se vorbește despre momentul încheierii contractului, dar se feresc de stabilirea locului încheierii contractului, și nu întâmplător, pentru că poate să întâmpla, ca să fie locul formării contractului de exemplu Norvegia. Este o problemă care se rezolvă fie de drept internațional privat fie prin convenția părților.

Art. 1187.:„Oferta și acceptarea trebuie emise în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului.” această regulă este impusă deoarece atât oferta cât și acceptarea trebuie să fie în forma aptă să producă efecte.

Art. 1188.: „O propunere constituie ofertă de a contracta dacă aceasta conține suficiente elemente pentru formarea contractului și exprimă intenția oferantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar.”

Al.2 „Oferta poate proveni de la persoana care are inițiativa încheierii contractului, care îi determină conținutul sau, după împrejurări, care propune ultimul element esențial al contractului.”

La al. 3 se prevede că nici nu este important cine este cel care a propus oferta și cine este cel care a acceptat o dintre părți.

Art. 1189.: „Propunerea adresată unor persoane nedeterminate, chiar dacă este precisă, nu valorează ofertă, ci după împrejurări, solicitare de oferă sau intenție de negociere.” când propunerea de a încheia un anumit contract chiar dacă este fermă, și se stabilesc toate elementele esențiale ale contractului nu este ofertă de principiu.

Al. 2 „Cu toate acestea, propunerea valorează ofertă dacă aceasta rezultă astfel din lege, din uzanțe ori, în mod neîndoielnic, din împrejurări. În aceste cazuri, revocarea ofertei adresate unor persoane nedeterminate produce efecte numai dacă este făcută în aceeași formă cu oferta însăși sau într-o modalitate care permite să fie cunoscută în aceeași măsură cu acesta.”

Art. 1190.:„Solicitarea de a formula oferte, adresată uneia sau mai multor persoane determinate, nu constituie, prin ea însăși, ofertă de a contracta.” (Vând imobil la str. Napoca, este o chemare la ofertă nu ofertă.)

Art. 1191.:„Oferta este irevocabilă de îndată ce autorul ei se obligă să o mențină un anumit termen. Oferta este, de asemenea, irevocabilă atunci când poate fi considerată astfel în temeiul acordului părților, al practicilor statornicite între acestea, al negocierilor, al conținutului ofertei ori al uzanțelor.” Sub imperiul VCC existau discuții doctrinare în legătură cu faptul dacă oferta este sau nu obligatorie, indiferent dacă este cu sau nu fără termen. Doctrina noastră a considerat că oferta de principiu este revocabil atâta timp cât nu a intervenit acceptarea. Ideea era că o manifestare de voință unilaterală nu produce efecte decât dacă se întâlnește cu o altă manifestare de voință. Numai în caz excepțional când legea prevedea expres putea să producă efecte de exemplu în cazul testamentului. Ulterior această doctrină clasică s-a nuanțat s-a susținut că oferta cu termen este obligatorie. În acest text de lege oferta este obligatorie și trebuie să fie menținută chiar și când nu este prevăzut un termen.

Art. 1192.:„Termenul de acceptare curge din momentul în care oferta ajunge la destinatar.” după părerea profului textul este în regulă „nu avem nimica de a comenta... negativ, e în regulă”.

Art. 1193.: „Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane care nu este prezentă, trebuie menținută un termen rezonabil, după împrejurări, pentru ca destinatarul să o primească, să o analizeze și să expedieze acceptarea.” din acest alineat rezultă, faptul că nu poate fi retractată oferta care nu a ajuns încă la cealaltă parte, ceea ce este o aberație, mai ales din cauza faptului că nu a produs încă nici un efect.

Page 21: Curs Contracte Chirica 2013

Al. 2.:„Revocarea ofertei nu împiedică încheierea contractului decât dacă ajunge la destinatar înainte ca oferantul să primească acceptarea sau, după caz, înaintea săvârșirii actului ori faptului care potrivit prevederilor art. 1186 al. 2, determină încheierea contractului.” de aici rezultă că deși al. 1 spune că are un termen implicit stabilit din caz la caz totuși aici oferta nu mai e obligatorie și poate fi revocat atâta timp cât nu a ajuns la ofertant. Există o contradicție flagrantă că și oferta fără termen are un termen implicit, atunci în mod logic o astfel de ofertă este obligatorie.

Al.3.:„Ofertantul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin revocarea ofertei înaintea expirării termenului prevăzut la al.1.”

Art. 1194.:„Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane prezente rămâne fără efecte dacă nu este acceptată de îndată.” este o dispoziție rațională.

Al. 2.:„Dispozițiile al. 1 se aplică și în cazul ofertei transmise prin telefon sau prin alte asemenea mijloace de comunicare la distanță.” raționamentul este identică cu alineatul unu, când comunicarea este directă.

Art. 1195.:„Oferta devine caducă dacă:

a. Acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în termenul prevăzut la art. 1193 al. 1.

b. destinatarul o refuză.” destinatarul ofertei este obligat să transmită acceptarea ofertei în maniera că acesta să ajungă în interiorul termenului de opțiune. Dacă a ajuns oferta după expirarea termenului, contractul nu se poate încheia contractul devenind caducă. În cazul literei b. Lucrurile sunt limpezi.

Al. 2.:„Decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei irevocabile numai atunci când natura afacerii sau împrejurările o impun.” oferta supraviețuiește decesul emitentului. În concepția clasică acest lucru nu era valabilă. Nici sub regimul NCC nu este valabil în cazul contractelor intuituu personae.

Art. 1196.: „Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată și ajunge în termen la autorul ofertei. Dispozițiile art. 1186 rămân aplicabile.”

Al. 2.:„Tăcerea sau inacțiunea destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul părților, din practicile statornicite între aceasta, din uzanțe sau din alte împrejurări.”

Art. 1197.: „Răspunsul destinatarului nu constituie acceptare atunci când:

a. cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite

b. nu respectă forma cerută anume de ofertant

c. ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă.”

Al. 2.: „Răspunsul destinatarului, exprimat potrivit al. 1 poate fi considerat, după împrejurări, ca o contraofertă.”

Art. 1198.: „Acceptarea tardivă produce efecte numai dacă autorul ofertei îl înștiințează de îndată pe acceptant despre încheierea contractului.”dacă acceptarea ajunge la oferant după expirarea termenului de principiu ea nu produce efecte, fiindcă oferta devina caducă, totuși oferantul care a primit acceptarea tardivă dorește încheierea contractului și în aceste condiții, poate fi încheiat cu condiția că oferantul să anunțe de îndată acceptatntul.

Al. 2.: „Acceptarea făcută în termen, dar ajunsă la ofertant după expirarea termenului, din motive neimputabile acceptantului, produce efecte dacă oferantul nu îl înștiințează despre aceasta de îndată.”

Page 22: Curs Contracte Chirica 2013

Art. 1199.: „Oferta sau acceptarea poate fi retrasă dacă retragerea ajunge la destinatar anterior ori concomitent cu oferta sau, după caz, cu acceptarea.” este vorba despre retractarea ofertei sau acceptării, și înainte de a se forma valabil contractul se comunică retractarea ofertei sau a acceptării.

Art. 1200.: „Oferta, acceptarea, precum și revocarea acestora produc efecte numai din momentul în care ajung la destinatar, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ele din motive care nu îi sunt imputabile.”

Al. 2.: „Comunicarea acceptării trebuie făcută prin mijloace cel puțin la fel de rapide ca cele folosite de ofertant, dacă din lege, din acordul părților, din practicile statornicite între acestea sau din alte asemenea împrejurări nu rezultă contrariul.” principiul este că dacă oferta s-a făcut prin e-mail acceptarea să fie făcut tot prin e-mail, totuși ofertantul poate să derogă de la această regulă statuând de exemplu că acceptarea așteaptă prin poștă.

Curs VIIPromisiunile de contract sau antecontracte

Înțelegerile prealabile sunt cunoscute de mult timp de practica judiciară și de doctrina românească. În VCC aceste instituții nu erau reglementate, iar NCC a reglementat în maniera bine cunoscută. Prin antecontracte sau prin promisiuni de contract înțelegem acele acorduri de voință(contracte) A nu se confunda antecontracte cu acorduri de negociere, diferența rezidă în faptul că nu sunt stabilite elementele acelui contract, deci negocierea încă nu s-a făcut și tocmai din acest considerent este încheiat acordul de negociere, pentru a negocia în viitor. În cazul antecontractelor anumite elemente ale vânzării sunt deja stabilite, asta nu înseamnă că în toate cazurile vor ajung la încheierea vânzării, iar în acest caz sunt consecințe.

Dat fiind faptul că potrivit dispozițiilor legii de punere în aplicare a NCC, antecontractele încheiate înainte de intrare în vigoare a NCC, vor fi guvernate de legea guvernată anterior. În esență aceste înțelegeri precontractuale pot fi promisiuni de vânzare sau de cumpărare, deci în ambele sensuri pot fi încheiate astfel de înțelegeri, pot fi pacte de preferință și pot fi promisiuni sinalagmatice în cazul căruia ambele părți se angajează.

Pactul de preferință:

Preemțiunile fie de natură legală fie de natură contractuală sunt reglementate unitar. Facem trimitere la cursul în care am discutat despre tema aceasta.

Promisiunea unilaterală de vânzare:

Același lucru ca și promisiunea unilaterală de cumpărare ceea ce este valabil pentru promisiunea unilaterală de vânzare va fi valabilă și pentru promisiunea unilaterală de cumpărare. Este un acord de voință prin care promitentul vânzător, se obligă să vândă unei alte persoane un anumit bun pe un anumit preț. Prin urmare putem să tragem concluzia că această înțelegere are ca obiect un anumit bun determinat sau determinabil pe un preț determinat sau determinabil. În principiu trebuie să fie stabilite aceste elemente.

De principiu în cazul promisiunilor unilaterale de vânzare trebuie să există un angajament ferm,

Page 23: Curs Contracte Chirica 2013

sunt însă și anumite excepții despre care discutăm mai târziu. În doctrina clasică se considera că din promisiunea unilaterală se naște pentru promitent obligația de a reitera consimțământul, de a da încă o dată consimțământul atunci când beneficiarul promisiunii a ridicat promisiunea.

Un principiu valabil și sub regimul VCC și sub regimul NCC este că beneficiarul nu este obligat să cumpere, acceptă doar ca să ia în considerare propunerea făcută de promitentul vânzător și să decide dacă cumpere sau nu.

Între timp francezii de la concepția clasică au evoluat în sensul că promisiunea unilaterală înseamnă că din perspectiva promitentului contractul este încheiat, ceea ce are la dispoziția beneficiarul este un dreptul de opțiune, care este un drept potestativ. În concepția casației franceze într-o asemenea situație promitentul poate răzgândi, evident cu consecințe, fiind vorba despre un contract, este obligat la daune-interese.

Potrivit concepției clasice consimțământul vânzătorului nu era consimțământul la vânzare, era consimțământul de a consimți ulterior, deci mai trebuia un consimțământ, și în această concepție dacă promitentul s-a răzgândit ulterior consecința era obligarea la daune-interese.

În doctrina franceză mai recentă, se consideră că nu mai este necesar reiterarea consimțământului, astfel se consideră că promitentul nu mai poate răzgândi, nici înainte de acceptare și nici după acceptare.

În cazul în care există o promisiune unilaterală de vânzare încheiat sub regimul VCC, iar ridicarea promisiunii survine după intrarea în vigoare a NCC, contractul de vânzare-cumpărare este curmat de regimul NCC, trebuie să reținem că promisiunea unilaterală în pofida faptului că în cazul unei analize superficiale seamănă cu un contract sub condiție acesta nu este una.

În NCC promisiunea unilaterală de vânzare are mai multe dispoziții. Art. 1278-1279;

Pactul de opțiune:

Art. 1278 vorbește despre pactul de opțiune și art. 1279 vorbește despre promisiunea de a contracta.

Art. 1278.: „Atunci când părțile convin că una dintre ele să rămână legată de propria declarație de voință, iar cealaltă să o poată accepta sau refuza, acea declarație se consideră o ofertă irevocabilă și produce efectele prevăzute la art. 1191.”

Al. 2.: „Dacă părțile nu au convenit un termen pentru acceptare, acesta poate fi stabilit de instanță prin ordonanță președințială, cu citarea părților.” înainte de a adresa instanța de judecată, este indicat analizarea speței pentru a se vede dacă părțile au avut în vedere un termen implicit.

Al. 3.: „Pactul de opțiune trebuie să conțină toate elementele contractului pe care părțile urmăresc să îl încheie, astfel încât acesta să se poată încheia prin simpla acceptare a beneficiarului opțiunii.”

Al. 4.:„Contractul se încheie prin exercitarea opțiunii în sensul acceptării de către beneficiar a declarației de voință a celeilalte părți, în condițiile convenite prin pact.” ideea este că în interiorul termenului de opțiune beneficiarul dacă se declară de acord cu angajamentul pusă la dispoziție se încheie contractul de vânzare. Când se formează contractul? Contractul se formează la momentul comunicării ridicării.

Page 24: Curs Contracte Chirica 2013

Potrivit art. 627 al. 4 este subînțeles clauza de inalienabilitate în contractele din care rezultă obligația de înstrăinare a bunurilor, este așa și în cazul pactului de opțiune. Nerespectarea acestei clauze poate fi cerută ori anularea contractului ori solicitarea daunelor-interese.

Al. 5.: „Atât pactul de opțiune, cât și declarația de acceptare trebuie încheiate în forma prevăzută de lege pentru contractul pe care părțile urmăresc să îl încheie.” Este normal să fie așa mergând pe raționamentul aplicat în cazul ofertei și acceptării.

La momentul încheierii pactului de opțiune, partea care se obligă trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu și trebuie să fie îndeplinite toate condițiile din punctul lui de vedere. Beneficiarul pactului de opțiune nu trebuie să îndeplinească toate condițiile de exemplu privind capacitatea, este de ajuns ca să fie îndeplinite condițiile la momentul ridicării pactului de opțiune.

Promisiunea de a contracta:

Art. 1279.: „Promisiunea de a contracta trebuie să conțină toate acele clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părțile nu ar putea executa promisiunea.” ca și la pactul de opțiune trebuie să fie stabilit lucrul vândut și prețul.

Al. 2.: „În caz de neexecutare a promisiunii, beneficiarul are dreptul la daune-interese.” principiul care era valabil în doctrina franceză este valabil și la noi.

Al. 3.: „De asemenea, dacă promitentul refuză să încheie contractul promis, instanța, la cererea părții care și-a îndeplinit propriile obligații, poate să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract, atunci când natura contractului o permite, iar cerințele legii pentru validitate acestuia sunt îndeplinite. Prevederile prezentului alineat nu sunt aplicabile în cazul promisiunii de a încheia un contract real, dacă prin lege nu se prevede altfel.” În cazul contractelor reale contractul poate fi format doar cu remiterea bunului.

Al. 4.: „Convenția prin care părțile se obligă să negocieze în vederea încheierii sau modificării unui contract nu constituie promisiune de a contracta.”

Promisiunea unilaterală:

Art. 1327.: „Promisiunea unilaterală făcută cu intenția de a se obliga independent de acceptare îl leagă numai pe autor.” este tulburător faptul că este reglementat la secțiunea privind actul unilateral, în pofida faptului că instituția este cunoscută ca un act bilateral. Acest articol a fost inspirat din art. 1396 din CCQ.

Pactul de opțiune privind contractul de vânzare și promisiunea de vânzare:

Art. 1668-1669 preluă discuțiile privind pactul de opțiune și promisiunea de vânzare.

La art. 1668.:„În cazul pactului de opțiune privind un contract de vânzare asupra unui bun individual determinat, între data încheierii pactului și data exercitării opțiunii sau, după caz, aceea a expirării termenului de opțiune nu se poate dispune de bunul care constituie obiectul pactului.” este un text

Page 25: Curs Contracte Chirica 2013

redundant.

Al. 2.: „Atunci când pactul are ca obiect drepturi tabulare, dreptul de opțiune se notează în careta funciară.” ca să fie opozabil terților.

Al. 3.: „Dreptul de opțiune se radiază din oficiu dacă până la expirarea termenului de opțiune nu s-a înscris o declarație de exercitare a opțiunii, însoțită de dovada comunicării sale către cealaltă parte.”

Art. 1669.: Când una dintre părțile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, dacă toate celelalte condiții de validitate sunt îndeplinite.”

Al. 2.: „Dreptul la acțiune se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat.”

Al. 3.: „Dispozițiile alin. 1 și 2 se aplică în mod corespunzător în cazul promisiunii unilaterale de vânzare sau de cumpărare, după caz.” rezultă în mod indubitabil că în viziunea autorilor codului civil una este pactul de opțiune(1668) și alta este promisiunea de vânzare la art. 1669 din NCC. Aceste instituții practic sunt aceleași lucruri.

Pactul de preferință:

Când este vorba de pactul de preferință nu există obligația de a vinde și de a cumpăra există numai obligația de a vinde cu prioritate beneficiarului în cazul în care promitentul decide că vinde bunul respectiv. De aici facem trimitere la cele menționate la dreptul de preemțiune în cursurile precedente.

Promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare:

Este vorba tot despre un contract în care spre deosebire de promisiunii unilaterale sau pactului de opțiune, există angajamente reciproce de a încheia o anumită vânzare, deci trebuie să stabilească care este bunul vândut și care este prețul. Fiecare parte trebuie să angajează față de cealaltă să consimtă în viitor la încheierea vânzării, acordul respectiv ne fiind vânzarea propriu-zisă.

În CCQ și CCF este considerat că această instituție este vânzarea propriu-zisă, în realitate însă una este promisiunea sinalagmatică și alta este vânzarea sub condiție.

Importanța practică a acestei instituții, deci a promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare, s-a evidențiat în dreptul nostru după 1945 din cauza faptului că s-a instalat măsuri de supraveghere pentru diferite tranzacții, de pildă forma ad validitatem sau autorizații administrative prealabile.

Curs VIII

Viciile de consimțământ în NCC

Diferă reglementarea NCC față de reglementarea VCC prin faptul că de exemplu la valabilitatea consimțământului este inclusă și leziunea. Eroarea, dolul și violența este considerat după părerea

Page 26: Curs Contracte Chirica 2013

domnului profesor singurele viciile de consimțământ în NCC.

La art. 1204 se precizează că consimțământul trebuie să fie serios și liber exprimat în cunoștință de cauză. La art. 1205 se referă la lipsa de discernământ, și spune că este anulabil contractul dacă o parte contractantă la momentul încheierii contractului fie vremelnic, s-a aflat într-o stare prin care nu a putut să dea seama de urmările faptelor sale. Același articol precizează că persoana pusă ulterior sub interdicție, actele aceluia poate fi anulate dacă, la momentul când actele au fost perfectate, cauza punerii sub interdicție exista și era îndeobște cunoscut.

Spre deosebire de VCC care nu conținea texte care să consune cu cele din NCC ci enunța doar faptul că un consimțământ ca să fie valabil să nu fie afectat de un viciu de consimțământ.

NCC inspirat de cod civil Quebec prevede la art. 1204 faptul că consimțământul trebuie să fie serios liber și exprimat în cunoștință de cauză. Consimțământul este serios când există o intenție de a angaja juridic. Consimțământul este liber când e neviciat adică neafectat de eroare dol sau violență. Consimțământ exprimat în cunoștință de cauză desemnează obligația de informare care a existat și în VCC dar nu a existat un text expres consacrat în acest sens. La art. 1214 există o referire la obligația de informare dar acesta nu se confundă cu dolul prin reticență, obligația de informare are o cuprindere mai largă.

Nerespectarea obligației precontractuale este un fapt delictual care ne duce în sfera delictelor civile. Încălcarea acestor obligații dă dreptul la daune-interese când sunt întrunite condițiile viciilor de consimțământ, fie a erorii substanțiale, fie a dolului prin reticență. În acest ultim caz se poate invoca și anularea contractului.

Așa cum rezultă din art. 1205 al.1, este anulabil contractul încheiat de o persoană care la momentul perfectării contractului se afla fie și vremelnic într-o stare prin care nu a putut de a-și da seama de urmările faptelor sale. În practică persoanele care au ajuns la majorat și au deplină capacitate de exercițiu pot fi din varii motive lipsite de discernământ în momentul încheierii actului juridic. Într-o asemenea cauză acest fapt trebuia să fie dovedit. În caz în care o persoană are o capacitate de exercițiu restrânsă sau încă nu a dobândit capacitatea de exercițiu lipsa acestuia nu trebuie dovedit fiind prezumat de lege.

La art. 1205 al.2 se spune că o persoană pusă sub interdicție ulterior încheierii actului juridic poate fi solicitat anularea actului dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicție exista și era îndeobște cunoscut. Pentru domnul profesor acest text pare să fie inutil pentru că oricum trebuie dovedit faptul că persoana care a încheiat actul la momentul încheierii acestuia se afla în stare de insanitate.

Viciile de consimțământ art. 1206 se enumeră viciile și la al.2 include leziunea la viciile de consimțământ iar după părerea noastră nu este viciu de consimțământ leziunea. La art. 1206 al.1 rezultă ce rezulta și din VCC, adică un consimțământ ca să fie valabil este necesar să nu fie afectat de viciile de consimțământ.

Eroarea: (art. 1207)

Partea care la momentul încheierii contractului se afla în eroare esențială poate cere anularea contractului dacă cealaltă parte știa sau trebuia să știe că faptul asupra căruia s-a purtat eroarea era esențială pentru încheierea contractului. Anterior era numit eroare asupra substanței contractului.

Eroarea este esențială potrivit art.1207 al. 2 când poartă asupra naturii sau obiectului contractului; când poartă asupra identității obiectului prestației, a calității acestuia ori asupra unei alte

Page 27: Curs Contracte Chirica 2013

împrejurări considerat esențial de părți în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat; este considerat esențial și când poartă asupra identității persoanei sau asupra unei calități a acesteia în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat.

La al.3 se referă la eroarea de drept și ce este esențială atunci când privește o normă juridică determinată potrivit voinței părților, pentru încheierea contractului.

La al.4 enunță că nu este esențială eroarea care privește simplele motive ale contractului nu este esențială în care prin voința părților a fost hotărâtoare. Acest text era inspirat din principiile unidroit, din CCQ din principiile europeană a contractelor din codul obligațiilor Elveției, reglementare nu este identică cu cea precedentă dar este asemănător.

Art.1207 al. 1 reia dispozițiile art. 954 VCC sursa de inspirație era CCI art.1429. Din art. 1207 rezultă că nu produce efecte juridice falsa reprezentare a realității doar dacă aceste au fost esențiale și erau cunoscute sau trebuia să fie cunoscute de cealaltă parte contractantă. Spre deosebire de art. 954 din VCC care s-a rezumat să prevadă că eroarea atrage anularea contractului dacă se află asupra substanței contractului rămânând sarcina jurisprudenței și doctrinei de a stabili conținutul.

În NCC la art. 1207 al.2, 3 și 4 se vin în sensul conturării erorii esențiale. Conform dispozițiilor art. 1207 al.2 pct.1 din NCC eroarea este esențială când poartă asupra obiectului sau naturii contractului acesta se referă la eroare obstacol, în VCC acesta a atras consecința neformării contractului, consimțământul părților practic nu a întâlnit în doctrina clasică în această situație, iar sancțiunea era a nulității absolute. Iar mai recent nu sa considerat că intră în categoria viciilor de consimțământ fiind mai mult decât un viciu de consimțământ cum rezultă din denumire era o lipsă de acord de voință. Ce caracteriza această eroare, era un dezacord total fiecare parte a crezut că sunt de acord dar fiecare s-a înțeles altceva.

Art.1225 NCC prin obiectul contractul se înțelege operațiunea juridică precum vânzare, locațiune și altele asemenea iar alta este obiectul obligației(a da, a face, a nu face) evoluțiile de a lungul timpului și reglementările din alte sisteme a influențat legiuitorul român. Aici putem include eroarea esențială că părțile nu au căzut de acord asupra obiectului contractului, oferta nu se întâlnește cu acceptarea. Eroare asupra naturii și asupra obiectului sunt același lucruri interpretând art. 1225. Sub imperiul VCC eroare obstacol nu era viciu de consimțământ.

Eroarea este esențială când poartă asupra identității obiectului prestației sau asupra unei calități a acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate esențiale de către părți în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat. Din acest text de lege, în privința identității obiectului prestației și anumite calități ale acestea este suficient să se dovedească unei greșeli de percepție din partea pentru ca această eroare de percepție să fie considerată ca eroare esențială și să atragă anularea contractului sau acordarea daunelor-interese având în vedere faptul că în viziunea NCC se face distincția despre care am vorbit anterior dintre obiectul contractului și obiectul prestației rezultă că acesta două nu se confundă cel din tăi se referă la natura contractului iar cel de al doilea la identitatea sau calitatea obiectului prestației.

Art.1207 al.2 pct.2 este vorba despre identitatea obiectului prestației deci a obligației, eroarea asupra identitatea obiectului prestației poate fi unilaterală sau bilaterală. Când se invocă o astfel de eroare poate fi solicitat daune-interese sau anularea contractului. Granița între eroarea asupra obligației contractului și eroarea obiectul obligației nu este foarte clar uneori aceste pot fi suprapuse. Nu se poate stabili o graniță exactă și o delimitare netă.

Eroarea asupra unei calități la care se referă art 1207 al. 2 pct. 2 din NCC privește acele calități sau elemente fără de care contractul nu s-ar fi fost încheiat sau s-ar fi fost încheiat în condiții diferite. Astfel de erori pot să existe atât din punctul de vedere a vânzătorului cât și din punctul de vedere a

Page 28: Curs Contracte Chirica 2013

cumpărătorului. Trebuie să fi privit din partea părților ca fiind atât de importante că un asemenea contract ori nu fi fost încheiat ori ar fi fost încheiat cu totul alte condiții.

La art. 1207 al.2 pct.3 se precizează că există eroare esențială când eroarea poartă asupra identității persoanei, sau asupra unei calități a acesteia în absența căreia contractul nu sa-ar fi încheiat, este un caz care se referă la contracte intuituu personae. Pot fi și vânzări intuituu personae dar în principiu aceste nu sunt astfel de contracte.

Această eroare poartă asupra calităților cocontractantelor dar cu toate acestea, nu este exclus ca contractul să se poarte asupra calității unei terțe persoane și astfel poate fi vorba de o eroare asupra persoanei.

În privința erorii de drept, art. 1207 al.3, este de precizat că este esențial când privește o normă juridică determinantă potrivit voinței părților pentru încheierea contractului.

Potrivit dispozițiilor art.1207 al.4 eroarea care privește simplele motive ale contractului nu constituie eroare esențială doar în situații excepționale când prin voința părților asemenea motive au fost considerate hotărâtoare. Motivul trebuie să fie inclus în contract sau trebuie să constituie cauza angajamentului juridic. Nu trebuie confundat cunoașterea caracterului esențial al unuia sau alteia din elementele obiectului obligației cu cunoașterea faptului că cealaltă parte a fost în eroare la încheierea contractului. Nu se cere că ambele părți să fi fost în eroare.

Art. 1208 al.1 se referă la faptul că un contract nu poate fi anulat dacă motivul anulării ar fi fost posibil să fie cunoscut cu o diligență rezonabilă.

La al.2 se enunță că eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul actelor normative previzibile și accesibile, după părerea domnului profesor aici se referă la un element contractual nu la un fapt. Din acest text rezultă că actul normativ a tranșat opinia potrivit căruia eroarea trebuie să fie scuzabilă pentru cel care o invocă, provine din CCQ. În cazul erorii va conta caracterul culpabil sau neculpabil al necunoașterii elementului care constituie eroare, acesta vor fi apreciate de fiecare dată in concreto, va fi admis în cazul în care nu este imputabil eransului, adică dacă acesta a depus o diligență rezonabilă.

Dacă este imputabil eroarea eransului acesta nu va putea solicita daune-interese sau anulare. Soluția legislativă nu este cea mai potrivită căci în cazul erorii obstacol caracterul scuzabil este indiferent pentru că înseamnă că sa realizat contractul fără consimțământ. Soluția elvețiană este mai potrivită după părerea domnului profesor. După art. 26 din codul elvețian al obligațiilor „partea care invocă eroarea sa pentru a se sustrage efectelor contractului este ținută să repare dauna rezultând din nevalabilitatea convenției dacă eroarea provine din propria culpă”, soluția este considerat mai potrivită fiindcă partea care a dat un consimțământ viciat și prin urmare sa indus în eroare are dreptul la anularea contractului și este constrâns indirect fiind obligat la daune-interese.

În practica dacă este o eroare obstacol natura juridică al contractului nu poate fi definit iar întrebarea rămâne deschisă. Eroarea de drept este reținut ca motiv de eroare esențială și cum rezultă din art.1208 al.2 nu poate fi invocat în cazul actelor normative accesibile și previzibile. În materia erorii de drept francezi au susținut în practica judiciară că în unele situații sancțiunea specifică survine indiferent de caracterul scuzabil sau nescuzabil a acesteia, după părerea domnului profesor eroarea de drept ar trebui să fie posibil de invocat și în măsura în care este imputabil eransului într-o formă sau alta, aici face referire dânsul la neglijență. Evident această teorie este transpus din modelul elvețian adică neglijența are consecință în planul răspunderii delictuale.

Art. 1209 se referă la eroare asumată unde codul statuează că: „nu atrage anularea contractului eroarea care poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă, sau după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta.” este vorba în esență de exemplu de o vânzare care are un obiect, tablou, atribuit pictorului respectiv, atribuit înseamnă că nu este sigur că

Page 29: Curs Contracte Chirica 2013

pictorul respectiv a pictat-o în acest caz nu se poate invoca eroarea, părțile au asumat riscul că tabloul respectiv nu a fost pictat de pictorul la care a fost atribuit tabloul în momentul încheierii contractului. În ipoteza susmenționată au admis părțile riscul. Elementul asumat și cunoscut de părți, înlătură doar în limitele asumate de părți.

Art. 1210 eroare de calcul:„simpla eroare de calcul nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea, afară de cazul în care, concretizându-se într-o eroare asupra cantității, a fost esențială pentru încheierea contractului. Eroarea de calcul trebuie corectată la cererea oricăreia dintre părți.” era preluat de CCI art.1430.

Eroare de comunicare este reglementat la art.1211 în NCC, se aplică în mod corespuzător și atunci când eroarea poartă asupra declarației de voință ori declarația de voință a fost transmisă inexact sau prin intermediul unei persoane sau prin mijloace de comunicare la distanță.

Art. 1212 Invocarea erorii cu bună-credință, victima unei erori nu poate prevala doar dacă este de bună-credință.

La art. 1213 avem o ilustrare a art. 1212, este preluat din principiile unidroit.

Dol (art.1214):

„Consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie.” la al.2 enunță codul că: „partea al cărei consimțământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esențială.” La al.3: contractul este anulabil și atunci când dolul provine de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părți.” Și în fine la al.4 „Dolul nu se presupune.” în esență reglementarea este asemănător cu reglementarea din VCC și am reținut că trebuie să existe fie manopere de inducere în eroare, sau poate fi vorbă de un dol prin reticență.

Obligația de informare are sfera mai largă de cuprindere decât dolul prin reticență, fiind posibil sancționarea nerespectării obligației de informare în situația când nu putem demonstra intenția dolosivă, dar putem reține neglijența, omisiunea respectării obligației de informare. Oricât de neesențial ar fi manopera dolosivă dacă a existat o manoperă dolosivă și era important pentru cealaltă parte iar cel care a efectuat manoperele dolosive a știut despre asta a manevrat lucrurile în acest sens. Manoperele nu impun necesitatea ca să fi determinat consimțământul celui care se obligă dar nu se poate susține nici teza contrară, deci trebuie să există dol pentru a determina consimțământul chiar dacă nu rezultă în mod expres din art.1206.

În dreptul francez sunt multe spețe în care s-a reținut răspunderea uneia dintre părți contractante pentru nerespectarea obligației de informare fără dovedirea dolului. Deci trebuie reținut acest lucru că poate fi sancționat acest lucru când nu este vorba de dol. Victima dolului poate invoca daune-interese sau anularea și combinat.

Art.1215 vorbește despre dolul comis de un terț și se precizează că partea care este victima dolului unui terț, nu poate cere anularea decât dacă partea a cunoscut sau după împrejurări ar fi trebuit să cunoască dolul la momentul încheierii contractului. Putem desprinde din text că nu poate fi tras la răspundere partea care nu a cunoscut în momentul încheierii contractului existența dolului sau nu a putut să se cunoască, deci nu este posibil în acest caz anularea contractului. Din dispozițiile aceluiași articol alineatul doi rezultă că acel terț care a viciat consimțământul nu poate invoca faptul că contractul nu a fost anulat trebuie să răspunde pe temeiul dolului cu daune-interese.

Page 30: Curs Contracte Chirica 2013

Violența (art. 1216)

Al.1 din art. 1216 enunță că „poate cere anularea contractului partea carea a contractat sub imperiul unei temeri justificate induse, fără drept, de cealaltă parte sau de un terț.” la al. 2 art. ne spune că „există violență când temerea insuflată este de așa natură încât partea amenințată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimțământului său viața, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav și iminent.” amenințarea trebuie să fie credibilă ne spune compunând mai simplu textul. al.3:„Violența poate atrage anularea contractului și atunci vând este îndreptată împotriva unei persoane apropiate, precum soțul, soția, ascendenții părții al cărei consimțământ a fost viciat.” Al.4 „În toate cazurile, existența violenței se apreciază ținând seama de vârsta, starea socială, sănătatea și caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violența, precum și de orice altă împrejurare ce a putut influența starea acestuia la momentul încheierii contractului.”

Amenințarea cu exercitarea unui drept, art.1217 din NCC „Constituie violență și temerea insuflată prin amenințarea cu exercițiul unui drept făcută cu scopul de a obține avantaje injuste.” din reglementarea anterioară că poate fi vorba de situația în care deși tinde să-și valorifice un drept îl valorifică în condițiile legale.

În legătură cu starea de necesitate, art. 1218: „Contractul încheiat de o parte aflată în stare de necesitate nu poate fi anulat decât dacă cealaltă parte a profitat de această împrejurare.”

Curs IXVânzări pe gustate și pe încercate

Această reglementare a existat și în VCC, deși în alte reglementări în afară de codul civil Napoleon nu există o astfel de consacrare. În esență este vorba în cazul vânzări pe gustate, art. 1682 din NCC înainte era reglementat această formă de vânzare la art. 1301. Spune că: „vânzare a sub rezerva ca bunul să corespundă gusturilor cumpărătorului se încheie numai dacă acesta a făcut cunoscut acordul său în termenul convenit ori statornicit prin uzanțe. În cazul în care un asemenea termen nu există, se aplică dispozițiile art. 1681 al.2.”

CCF când a reglementat această problemă au avut în vedere comerțul cu vin. În reglementarea actuală poate fi vorba și de altceva decât despre lichide. Art. face trimitere la art.1681 al.2 care se referă la vânzarea pe încercate care este totul altceva decât vânzarea pe gustate. Acolo la art. 1681 al.2 se vorbește de un termen de 30 de zile în care trebuie făcută încercarea și dacă în acest termen dacă cumpărătorul nu zice altceva se consideră încheiat contractul, este criticabil din mai multe aspecte această prevedere, una dintre ele este că cel care face gustarea ce este un act de executare dintr-o dată(adică nu timp de 30 de zile tot se efectuează gustarea în mod succesiv) iar al doilea este o critică de ratione legis.

Critica ratione legis presupune că această gustare era tocmai necesar pentru ulterior a da sau a nu da un consimțământ. Astfel prin intervenirea legislativă practic vânzarea pe gustate are un termen de decădere de 30 de zile pentru a răzgândi, ceea ce este total invers față de scopul reglementării inițiale ce presupunea încheierea ulterioară a contractului ce a fost facultativ, și evitarea confuziilor ivite de gustarea cumpărătorului.

Page 31: Curs Contracte Chirica 2013

Sunt situații când cei care vor să încheie contractul cu volume mai mari gustă întâi cumpărătorul să verifice calitatea produsului anului, consimțământul este dat la acel moment iar, predarea poate să dureze în timp, în acest caz cumpărătorul păstrează un eșantion, și la momentul predării vorbim de vânzare după eșantion care poate fi combinat cu vânzarea pe gustate. Într-o astfel de ipoteză s-a încheiat vânzarea propriu-zisă la momentul gustării adică la momentul în care cumpărătorul declară că a hotărât să cumpere, iar restul ține de executarea vânzării. Vânzarea după eșantion sau după mostră este reglementat și în NCC. În cazul vânzării pe gustate contractul se formează în momentul când cel care cumpără, exteriorizează intenția de a cumpăra. Diferența între vânzare pe gustate și vânzare pe încercate este criteriul pur subiectiv iar în cazul vânzărilor pe încercate este vorba de criteriul obiectiv dacă bunul corespunde cu bunul ce a fost comandat.

Vânzarea pe încercate este definit la art. 1681 al. 1 Codul definește vânzarea pe încercate ca:„Vânzarea este pe încercate atunci când se încheie sub condiția suspensivă ca, în urma încercării, bunul să corespundă criteriilor stabilite la încheierea contractului ori, în lipsa acestora, destinației bunului, potrivit naturii sale. La vânzarea pe gustate nu se încheie contractul.” aici este vorba de o vânzare sub condiție suspensivă. Este o prezumție din care rezultă că cel care a cumpărat este de acord nu este vorba de o acceptare tacită.

Vânzări cu drept de răzgândire. De principiu vânzarea presupune un transfer de proprietate definitivă de la patrimoniul vânzătorului la patrimoniul cumpărătorului. Există posibilitate că și un contract care duce la transferul definitiv a dreptului se poate fi învestit cu clauză de dezicere astfel poate fi desființat unilateral contractul. Este o clauză fie în favoarea cumpărătorului fie în favoarea vânzătorului dar de obicei este stipulat în favoarea cumpărătorului dar se poate și în favoarea ambelor părți. Există reglementarea specială în cauza vânzătorului numit clauză de răscumpărare. În caz când există contract cu clauză de dezicere - clauza de dezicere dreptul de a renunța la contract în mod unilateral, este un drept potestativ. Care nu trebuie să fie exercitat abuziv care presupune exercitarea dreptului cu intenția doar pentru a cauza un prejudiciu celuilalt, altfel este vorba de un drept potestativ nesupus controlului.

Vânzare cu pact de răscumpărare, era reglementat la VCC, iar după 1945 a fost abrogat în NCC există acum reglementare la art. 1758-1762. La art. 1758 al.1 se spune că:„Vânzarea cu opțiunea de răscumpărare este o vânzare afectată de condiție rezolutorie prin care vânzătorul își rezervă dreptul de a răscumpăra bunul sau dreptul transmis cumpărătorului”. Codul folosește termenul de: „condiție” în mod impropriu, întrucât condiția nu trebuie să depinde de voința unora dintre părți prin urmare de fapt este vorba despre o clauză rezolutorie.

Potrivit al.2 această opțiune nu poate fi stipulat la un termen mai mare de 5 ani. În cazul vânzării cu pact de răscumpărare are loc un transfer de proprietate de la vânzător la cumpărător având un drept vânzătorul ca interiorul unui termen stipulat de părți care nu poate depăși 5 ani să se răzgândească și să reia bunul, în condițiile în care restituie cumpărătorului prețul pe care a plătit cheltuielile vânzării, dobânda între plății și restituirii, deci să despăgubească în întregime pe cumpărător pentru ce a cheltuit.

Ceea ce trebuie notat că astfel de vânzări au fost privite cu neîncredere din partea legiuitorului român și din alte țări din cauza practicilor ale cămătarilor. În NCC se prevede că în cazul în care la art. 1762 pentru a evita astfel de înțelegeri, care ascund împrumuturi cămătărești articolul prevede:„În cazul în care diferența dintre prețul răscumpărării și prețul plătit pentru vânzare depășește nivelul maxim stabilit de lege pentru dobânzi, prețul răscumpărării va fi redus la prețul plătit pentru vânzare.” În cazul vânzării cu pact de răscumpărare, vânzarea se desființează retroactiv.

Sunt alte contracte care poate fi confundate cu contractul cu pact de răscumpărare de exemplu contractul de report, în cazul acestuia avem un transfer de proprietate efectivă, obiectul fiind acțiuni

Page 32: Curs Contracte Chirica 2013

care se tranzacționează pe piețele organizate de obicei este vorba de împrumutarea unei sume de bani transferul de proprietate reprezentând o garanție și la momentul când cel împrumutat să restituie bunul are loc o a doua vânzare în sens invers, deci mecanismul nu este acela de la pact de răscumpărare.

Vânzarea cu clauză de arvună, existat și în VCC 1297-1298, este și în NCC art.1544-1546 sub denumire de arvuna confirmatorie la art.1544 se reglementează o situație în care spune textul:„Dacă la momentul încheierii contractului, o parte dă celeilalte cu titlu de arvună o sumă de bani sau alte bunuri fungibile, în caz de executare arvuna trebuie imputată asupra prestației datorate sau, după caz, restituită. Dacă se încheie o vânzare și părțile stipulează doar că cel care cumpără plătește o parte din preț în această situație nu poate fi vorba de arvună, poate fi vorba de un avans, ce este dreptul comun. Avansarea unei sume de bani cu titlu de arvună trebuie să reiese din voința părților că au consacrat o sumă de bani ca arvună, ce este tot o parte din preț este cu totul diferit de avans dacă cumpărătorul nu-și îndeplinește obligațiile vânzătorul poate să rezoluționeze contractul, arvună joacă rolul unei clauze penale, sau poate cere executarea în natură a obligației. Arvuna cu rol confirmatoriu, intră în joc dacă neexecutarea este nejustificată, iar arvuna penalizatorie intră în joc în caz de dezicere. În dreptul nostru arvuna confirmatorie este norma supletivă iar cea de dezicere prin stipulare expresă poate fi inclus în contract. Arvuna penalizatoare este numit impropriu, acesta fiind de dezicere.

La interpretarea vânzării principiul și în NCC ca și în VCC interpretarea se face în contra vânzătorului art.1671 corespunzător art. 1312 din VCC. Deci întotdeauna când există echivoc în privința interpretării interpretarea nu se face în favoarea debitorului cum se face în dreptul comun ci în contra vânzătorului.

Efectele vânzării

Sub regimul VCC transferul proprietății opera direct în temeiul contractului și codul reglementa doar obligațiile de predare și garanția pentru viciile ascunse și pentru evicțiune. În NCC cel puțin la nivel de enunț lucrurile stau diferit, în sensul că noul codul vorbește la art. 1672 la obligațiile principale ale vânzătorului că vânzătorul are următoarele obligații principale: transmiterea proprietății bunului sau după caz dreptul vândut, să predă bunul, să garanteze cumpărătorul contra evicțiunii și viciilor ascunse.

În noua reglementare găsim prevederi care se referă la transferul proprietății. În aparență suntem în prezența teoriei actului obligațional al vânzării dar trebuie să amintim că doar aparent este așa. În realitate și sub regimul codului civil actual vânzarea a rămas un act comutativ. Unii comentatori a NCC pe baza art. 1483 susțin că vânzarea a devenit de fapt un act obligațional care presupune strămutarea proprietății. Având în vedre dispozițiile art. 1674 din NCC care spune că în principiu că vânzarea are efecte translative de proprietate, prin urmare transferul proprietății este un efect direct al contractului. Este un efect direct al contractului chiar și în ipoteza în care bunul nu este în patrimoniul vânzătorului, caz în care bunul în momentul în care intră în patrimoniul acestuia, trece imediat în patrimoniul cumpărătorului. În cazul bunurilor de gen bunurile trebuie să fie individualizate, în cazul bunurilor viitoare bunurile trebuie realizate potrivit art. 1658 din NCC. În cazul vânzării în bloc se aplică regimul vânzării bunurilor individual determinate.

Se poate că părțile se amână transferul proprietății bunului chiar dacă este individual determinat, de pildă un termen suspensiv sau vânzare cu rezerva dreptului de proprietate(reglementat în NCC art.1684 părțile convin asupra transferului proprietății la momentul când plata a fost efectuat integral chiar și în cazul în care bunul a fost predat).

Mai poate fi vorba de reglementări speciale în cazul acțiunilor ale societăți comerciale există reglementări derogatorii în legea 31/1990. Când este vorba de acțiuni nominative, titularul proprietății

Page 33: Curs Contracte Chirica 2013

apare pe acțiune și în registrul societății, transferul proprietății se face printr-o altă operațiune, respectiv menționare pe acțiune și în registrul acționarilor. În cazul titlurilor de purtător deținătorul bunului este considerat proprietarul, prin urmare este necesar tradițiunea.

Așa cum prevedea VCC și în NCC art. 1675 și 1676 prevede ca pentru a fi opozabil dreptul împotriva terților, este necesar să fie îndeplinite formalitățile de publicitate.

Regula supletivă în VCC era că odată cu înstrăinarea bunului riscul pieririi fortuite a strămutat deodată cu bunul(res pierit domino). În NCC art. 1274 regula s-a schimbat, riscul contractului este suportat de vânzătorul până la predarea bunului(res pierit debitori). Părțile pot deroga de la această regulă, de pildă în contractele cu rezerva dreptului de proprietate, proprietatea rămâne la vânzător până la plății prețului dar riscurile se transmit la cumpărător.

Predarea lucrului vândut.

Spre deosebire de transferul proprietății care este o chestiune abstractă care este guvernat de regulile din codul civil anterior în privința predării lucrului vândut avem reglementări la art. 1685 și următoarele. Art.1685:„Predarea se face prin punerea bunului vândut la dispoziția cumpărătorului, împreună cu tot ceea ce este necesar, după împrejurări, pentru exercitarea liberă și neîngrădită a posesiei.” s-a pus problema calificării acestui obligației dacă este una de a face sau de a nu face. Miza acestui discuție este dacă trebuie sau nu pusă în întârziere debitorul obligației. Dacă este obligație de a nu face debitorul nu mai trebuie să fi pus în întârziere el se află din momentul transferului proprietății în întârziere. Dacă este de a face este pus în întârziere pentru a produce anumite consecințe. Aici trebuie să facem distincția între predarea și livrarea bunului, predarea înseamnă punere la dispoziția a cumpărătorului care se poate realiza și în depozitele vânzătorului, deci se poate întâmpla ca predarea să fie făcută și bunul să rămână la vânzător, dar predarea înseamnă punerea la dispoziția a cumpărătorului. Livrarea însă înseamnă mai mult decât atât, presupune transportarea bunurilor de vânzător. Din punct de vedere a cheltuielilor de vânzare incumbă doar ceea ce ține de punerea de dispoziție a bunului tot ce ține de transportare de la locul încheierii vânzării la locul unde indică cumpărătorul ține de cumpărător.

Obligația de predare trebuie să fie executat conform, din punct de vedere calitativ și cantitativ. În NCC la art 1714 s-a inclus conformitatea funcțională care include ceea ce se numea predare conformă în concepția tradițională și ceea ce ține de viciile ascunse. S-a unificat regimul acestor deficiențe (predare neconformă și vicii ascunse) în privința conformității lucrului vândut cu prevederile contractuale acesta trebuie verificare imediat la predare, cu excepția celor care acesta nu este posibil. Neconformitatea trebuie invocat de principiu de îndată.

Curs X

Cel care este cumpărător este obligat să examineze lucrul cu ocazia predării, pentru că dacă nu invocă viciile aparente adică diferențele între ceea ce au convenit părțile și ceea ce a fost predat poate să decade de la posibilitatea de a invoca acele diferențe, adică predarea neconformă.

În ceea ce privește garanțiile pentru vicii ascunse și pentru evicțiune, aceste au fost reglementate și în vechiul cod civil, sunt instituțiile clasice ale dreptului roman.

Page 34: Curs Contracte Chirica 2013

În NCC spre deosebire de codul civil anterior unde reglementarea vorbea despre o răspundere pentru vicii ascunse sau pentru evicțiune ceea ce ne ar fi putut duce cu gândul că este necesar o culpă din partea vânzătorului, este vorba despre o garanție obiectivă și fără culpă a vânzătorului. Garanțiile funcționează și în caz de forță majoră.

Garanția pentru evicțiune

Art. 1695 al.1 vânzătorul este de drept obligat să garanteze cumpărătorul împotriva evicțiunii care l-ar împiedica total sau parțial în stăpânirea netulburată a bunului vândut. Trebuie reținut că ideea de garanție pentru evicțiune este una de drept, acesta însemnând că nu trebuie să fie prevăzut expres în contract.

Este posibil limitarea sau înlăturarea acestor clauze din contract prin înțelegerea părților. Garanția pentru evicțiune face parte de drept din contract, chiar dacă părțile nu o prevăd expres în contract.

Noțiunea de evicțiune trebuie să fie înțeles în sensul că vânzătorul trebuie să garanteze pentru orice viciu ale titlului de drept pe cumpărător. Evicțiunea se include posibilitatea valorificării oricărui alt drept de către un terț împotriva cumpărătorului. De exemplu apare un chiriași după transmiterea proprietății. Evicțiunea privește tulburările de drept, care provin de la terți, dar în actuala reglementare -situația era aceeași și în reglementarea anterioară dar nu exista prevederi exprese în codul civil- vânzătorul trebuie să garanteze și pentru tulburările de fapt nu numai pentru cele de drept. Însă se poate întâmpla ca vânzătorul să se rezerve anumite drepturi cu privire la bunul care formează obiectul vânzării.

Garanția pentru evicțiune ține vânzătorul să garanteze liniștita posesiune a lucrului vândut și acesta se referă și la un terț care tindă să-și valorifice titlurile cât și împotriva tulburărilor de fapt care ar putea provine de la vânzător. În privința tulburărilor de drept este necesar ca dreptul să fie anterior vânzării.

Vânzătorul este cel care datorează garanție pentru evicțiune, dar în ipoteza decesului acestuia, moștenitorii universali s-au cu titlu universal vor fi obligați să garanteze în continuare în condițiile în care era obligat vânzătorul la garantare. În ipoteza mai multor moștenitori, obligația fiind indivizibilă, ei vor fi ținuți împreună.

Art. 1706 enunță că vânzătorul este obligat la garantarea și față de oricare dobănditor subsecvent al bunului, fără a deosebi că dobândirea este cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. În cazul unei lanț de vânzări succesive, cumpărătorul are acțiune directă împotriva primului vânzător.

Garanția pentru faptul personal al vânzătorului, deci maniere a vânzătorului care afectează liniștita posesie a bunului. Orice tulburare care vine din partea vânzătorului și care îl restrânge cumpărătorului într-o manieră sau alta folosința, uzul sau dispoziția dobândită el este ținut să răspundă în temeiul garanției pentru evicțiune.

Tulburările de drept pot proveni numai din partea terților, în aceste ipoteze poate fi vorba de orice fel de drepturi. Evicțiunea poate fi totală sau parțială. Este totală în ipoteza în care este înlăturat în totalitate cumpărătorul, și este parțial în ipoteza în care cumpărătorul trebuie să suporte un drept care provine din partea unui terț. Pentru a fi angajat răspunderea este necesar ca tulburarea să fie actuală. Dacă tulburarea nu este actuală, dar cumpărătorul ulterior a aflat că proprietatea poate fi periclitat, el poate întemeia o acțiune pe temeiul vânzării lucrului altuia.

Page 35: Curs Contracte Chirica 2013

În privința sarcinilor nedeclarate în art. 1337 din VCC există prevederi în sensul că vânzătorul avea stipulat obligația expresă de a informa pe cumpărător, în caz contrar trebuia să răspundă pe baza garanției pe evicțiune.

Art. 1695 al. 2 din NCC, enunță că: garanția este datorat împotriva evicțiunii ce rezultă din pretențiile unui terț numai dacă ele sunt întemeiate pe un drept născut anterior datei vânzării și care nu a fost adus la cunoștința vânzătorului până la acea dată. Din text rezultă că orice sarcini trebuie să fi dus la cunoștința cumpărătorului.

Art. 1698 și 1699 îngăduie restrângerea sau înlăturarea garanției pentru evicțiune dar îngăduie și extinderea lui existând însă limita care decurge din rea credință a vânzătorului, care presupune că în cazul în care acesta a cunoscut cauza, acesta nu produce nici un efect.

În cazul vânzătorilor profesioniști se admite în dreptul francez că acesta a cunoscut cauza de evicțiune sau viciile ascunse a bunului, este o prezumție de rea-credință.

În situația în care sunt întrunite condițiile pentru a funcționa garanția pentru evicțiune consecințele sunt reglementate la art. 1700 și următoarele din NCC.

La art. 1700 al. 1 cumpărător poate cere rezoluțiunea contractului dacă a fost evins de întregul bun sau de o parte a acestuia îndeajuns de însemnată încât, dacă ar fi cunoscut evicțiunea, el nu ar mai fi încheiat contractul. Deci pentru motive mici de evicțiune instanța poate să nu acorde dreptul al garanția pentru evicțiune.

La al.2 este stabilit că odată cu rezoluțiunea se poate cere restituirea prețului și daune-interese. La art. 1701 se precizează că vânzătorul este ținut să înapoieze prețul în întregime chiar dacă, la

data evicțiunii valoarea bunului vândut a scăzut sau dacă bunul a suferit deteriorări însemnate, fie din neglijența cumpărătorului, fie prin forță majoră.

La al.2 dacă însă cumpărătorul a obținut un beneficiu în urma deteriorărilor cauzate bunului, vânzătorul are dreptul să scadă din preț o sumă corespunzătoare acestui beneficiu.

La al. 3 dacă lucrul vândut la data evicțiunii o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, sporul de valoare acumulat până la data evicțiunii. Se conferă regimul de datorie de valoare.

Art. 1702 detaliază în ce pot consta daunele-interese. La 1703 se detaliază codul ce se întâmplă când evicțiunea este parțială.

Art. 1704.: „Atunci când cumpărătorul a păstrat bunul cumpărat plătind terțului evingător o sumă de bani sau dându-i un alt bun, vânzătorul este liberat de urmările garanției, în primul caz prin rambursarea către cumpărător a sumei plătite cu dobânda legală calculată de la data plății, iar în al doilea caz prin plata valorii bunului dat, precum și în ambele cazuri, a tuturor cheltuielilor aferente.” reglementează o ipoteză care nu a fost inclusă în codul civil anterior.

Când este vorba de o evicțiune care rezultă din valorificarea unui drept de către un terț cumpărătorul poate și trebuie să cheamă la judecată pe vânzător pentru a asigura toate mijloace de apărare în contra terțului, omițând acest lucru, asumă riscul ca vânzătorul poate scăpa de garanția evicțiunii dovedind că ar fi avut mijloace prin care putea să combată pretențiile terțului.

Garanția pentru viciile ascunse (garanția ediliciană)

Este vorba de situația în care bunul care a format obiectul vânzării prezintă deficiențe care apar

Page 36: Curs Contracte Chirica 2013

după predare și care fac lucrul impropriu utilizării conform destinației sale, sau scad valoarea astfel încât că cumpărătorul nu ar fi dat prețul pe care l-a achiziționat bunul. Este o reglementare similară și în VCC.

La art. 1707 al.1 codul enunță că: vânzătorul garantează cumpărătorul contra oricăror vicii ascunse care fac bunul vândut impropriu întrebuințării la care este destinat sau care îi micșorează în asemenea măsură întrebuințarea sau valorificarea încât dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un preț mai mic. Deficiențe aparente trebuie reclamate la momentul predării, nefăcând acesta el decade de la acest drept.

La al.2 codul stabilește că: este ascuns acel viciu care, la data predării, nu putea fi descoperit, fără asistență de specialitate, de către un cumpărător prudent și diligent. Din nou rezultă că cel care cumpără trebuie să examineze lucrul de aici rezultă în mod expres și lucrul că nu trebuie să recurgă cumpărătorul la un expert pentru a stabili dacă este conform sau nu bunul.

Există anumite interferențe între garanția pentru vicii ascunse și garanția de buna funcționare pentru bunurile de folosință îndelungată. Vânzătorul comerciant potrivit O.G 21/1992 privind protecția consumatorului potrivit căruia în esență când bunul este de folosință îndelungată vânzătorul datorează o garanție pentru orice deficiențe în interiorul unui termen de garanție minim stabilit de lege care poate fi prelungit prin voința părților. În interiorul acestui termen vânzătorul trebuie să repare bunul pentru orice deficiență cu excepția cazului care se demonstrează că deficiența de datorează de utilizării necorespunzătoare a bunului. După acel termen are o răspundere întemeiată pe vicii ascunse, deci după a expirat durata acea termen de garanție.

Vânzările încheiate între un profesionist și un consumator garanțiile datorate de profesioniști pot fi renunțate de consumator, și poate să acționeze pe dreptul comun dar este mai favorabil de obicei reglementarea specială.

Garanția pentru vicii ascunse funcționează în orice contract indiferent de obiectul acestuia cu excepția vânzărilor silite. Pentru a funcționa trebuie să există un viciu. Mai trebuie să fie reținut că viciul respectiv trebuie să decurgă din substanța bunului, trebuie să fie inerent al bunului. Nu poate fi angajată răspunderea pe temeiul garanției pentru vicii ascunse dacă se demonstrează că ceea ce se invocă nu are legătură cu substanța bunului care formează obiectul vânzării.

Viciul trebuie să fie ascuns adică să nu poate fi descoperit de cumpărător la o examinare atentă dar fără a fi obligat să adreseze un specialist, deci să nu poate fi observat.

În cazul vânzătorilor profesioniști se prezumă că au cunoscut existența viciilor, și dacă se demonstrează că bunul este afectat de un viciu ascuns prezumția este că au cunoscut existența viciului ascuns la data încheierii contractului. Astfel răspunderea va fi mai extinsă decât vânzătorului care nu a cunoscut și nici nu trebuia să cunoască existența viciilor respective.

Viciul trebuie să prezinte o anumită gravitate, să nu fie o chestie minoră sau care poate fi reglată în cursul unei anumite perioade de încercare.

Acțiunile care pot fi exercitate, art. 1709 care se referă la denunțarea viciilor. „Cumpărătorul care a descoperit viciilor ascunse ale lucrului este obligat să le aducă la cunoștința vânzătorului într-un termen rezonabil, stabilit potrivit cu împrejurările, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a cere măsura prevăzută la art. 1710 al. 1 lit. d.” care se referă la rezoluțiunea vânzării, rezultând implicit că celelalte sancțiuni pot fi aplicate.

Sub regimul VCC și a decretului 167/1958 existau discuții în legătura cu corelarea termenelor de garanție, care a fost un an în cazul oricăror bunuri în afara de construcții și de 3 ani în cazul celorlalte bunuri.

Page 37: Curs Contracte Chirica 2013

Într-o opinie s-a susținut că dacă termenul de garanție de un an sau de trei ani s-a scurs fără ca viciile să fi fost invocate de cumpărător atunci într-o opinie s-a considerat că termenul de prescripție începe să curgă la expirarea termenului de garanție, când expira termenul de un an începe să curgă termenul de garanție, sau când este vorba de construcții când expiră termenul de trei ani începe să curgă termenul de prescripție care era diferit în reglementarea anterioară, era 6 luni în cazul cumpărătorului de bună-credință indiferent de natura bunului deci și pentru construcții și pentru alte bunuri, sau de trei ani când viciul a fost ascuns cu rea-credință a vânzătorului.

Într-o altă opinie s-a susținut că dacă viciul nu a fost descoperit și invocat de cumpărător în termenul de garanție în această situație el este decăzut de posibilitatea de a invoca garanția pentru vicii ascunsă. Dreptul material la acțiune nu trebuie să fie confundat cu dreptul subiectiv la care se întemeiază acțiunea, acțiunea se întemeiază pe dreptul subiectiv a cumpărătorului în interiorul aceluia de garanție de un an sau de trei ani, ori dacă s-a expirat acel termen și cumpărătorul nu a zis nimic atunci dreptul material la acțiune deși teoretic a subzistat, el este condiționat la faptul dacă s-a invocat sau nu în interiorul termenului de garanție. Dacă s-a invocat apariția viciului a termenului de garanție atunci începe să curgă termenul de prescripție pentru s-a respectat condiție dreptul subiectiv exista la momentul respectiv, ori dacă termenul de garanție este un termen de decădere(acestea nu pot fi întrerupte sau suspendate doar în NCC) nu se mai putea face nimic. Așadar dacă nu s-a invocat nici măcar în ultima zi atunci înseamnă că nu mai poate fi invocat garanția pentru vicii ascunse.

NCC consacră ideea potrivit căruia termenul de prescripție începe să curgă după termenul de garanție. Art. 2531 care enunță: „dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripția dreptului la acțiune pentru viciile ascunse începe să curgă:

a. în cazul unui bun transmis sau al unei lucrări executate, alta decât o construcție, de la împlinirea unui an de la data predării ori recepției finale a bunului sau a lucrării, în afara cazului în care viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripția va începe să curgă de la data descoperirii;

b. în cazul unei construcții, de la împlinirea a 3 ani de la data predării sau recepției finale a construcției, afară numai dacă viciul a fost descoperi mai înainte, când prescripția va începe să curgă de la data descoperirii.” ideea este că de regulă prescripția începe să curgă de la expirarea termenului de garanție și că numai prin excepție termenul curge la un alt moment dacă viciul a fost descoperit mai înainte când viciul a fost descoperit.

Există o prezumție că s-a descoperit existența viciului în ultima zi a termenului de garanție, prezumție care funcționează în favoarea cumpărătorului, deci el nu trebuie să dovedească nimic dar care fiind relativă poate fi răsturnat de vânzător care în condițiile dovedește că viciile s-a ivit înainte, de la momentul când demonstrează că s-a ivit a început să curgă termenul de prescripție, astfel în raport la acel moment se va calcula prescrierea dreptului la acțiune.

S-a modificat termenul de prescripție de la 6 luni la un termen de 3 ani care este criticabil din punctul de vedere a domnului profesor.

Summa summarum: când există vicii ascunse cumpărătorul trebuie să le declare în termen relativ scurt, cât mai repede cu putință, și din momentul când s-au ivit. Răspunderea vânzătorului este mai extinsă în cazul în care se dovedește că a fost de rea-credință și dacă a fost de rea-credință se poate pune problema dolului prin reticență și cumpărătorul poate invoca anularea pe baza vicierii consimțământului ori angajarea răspunderii pe temeiul garanției pe vicii ascunse.

Curs XI

Page 38: Curs Contracte Chirica 2013

Obligațiile cumpărătorului:

În general cumpărătorul are două obligații, la art. 1719 codul spune că: cumpărătorul are următoarele obligații principale:

a. Să preia bunul vândut;

b. să plătească prețul vânzării.

Art. 1720. Locul și data plății prețului. „1. în lipsa unei stipulații contrare, cumpărătorul trebuie să plătească prețul la locul în care bunul se afla în momentul încheierii contractului și de îndată ce proprietatea este transmisă.” în reglementarea anterioară momentul acesta era acela al predării, NCC a optat la un alt moment.

Al. 2.:„Dacă la data încheierii contractului bunurile se află în tranzit, în lipsa unei stipulații contrare, plata prețului se face la locul care rezultă din uzanțe sau, în lipsa acestora, la locul destinației.” în această situație se spune că dacă nu există stipulație contrară plata prețului se face la locul care rezultă din uzanțe, sau în lipsa acestora la locul destinației. Este similar cu chestiunea predării deși nu se confundă că se poate imagina o situație în care predarea să se facă la furnizor nu la destinație, dar uneori se poate întâmpla că cele două elemente să coincidă.

Art. 1721 dobânzi asupra prețului: „În cazul în care nu s-a convenit altfel, cumpărătorul este ținut să plătească dobânzi asupra prețului din ziua dobândirii proprietății, dacă bunul produce fructe civile sau naturale, ori din ziua predării, dacă bunul nu produce fructe, însă îi procură alte foloase.” se referă textul prin alte foloase la producte, acest text de lege ar părea să se refere la toate situațiile, care s-ar putea ivi în legătură cu încheierea unei contracte de vânzare, în realitate se referă la o situație cu totul aparte pe care o regăseam și în dispozițiile codului civil anterior, la art.1363 al. 1 pct. 2 unde se prevedea ceva similar. Ideea era că nu sunt scadente plățile decât dacă debitorul este pusă în întârziere, și în raporturile între particulari, punerea în întârziere, se realiza prin cerere de chemare în judecară sau prin notificare și exista un text special care spunea(art. 1088):„atunci când este vorba de o obligație de a plăti o sumă de bani, daune-interese sunt echivalentul dobânzii legale dacă nu au prevăzut părțile altceva.”.

Deci ideea era că acele dobânzi sau daune moratorii nu curgeau decât de la momentul când era pus în întârziere debitorul, prin excepție de la această regulă la art. 1363 al. 1 pct. 2 în situație în care bunul care forma obiectul vânzării era unul care producea fructe civile industriale sau producte, în acea situație, prin excepție de la situație de drept comun, se datorau dobânzi, ideea era una de echitate, dacă cumpărătorul se bucură de folosința bunului deci de fructe sau de producte în mod corelativ trebuia să plătească vânzătorului echivalentul dobânzii legale, sau daune moratorii stabilite pe cale contractuală. Prin urmare să nu cădem în capcana să credem că acest text se referă la toate contractele de vânzare, indiferent de obiectul pe care au ele, și atunci, trebuie să avem în vedere dispozițiile art. 1725 care se referă la punerea în întârziere.

Art.1725 :„În cazul vânzării bunurilor mobile, cumpărătorul este de drept în întârziere cu privire la îndeplinirea obligațiilor sale, dacă la scadență nu a plătit prețul și nici nu a preluat bunul.” deci se pare că trebuie să fie îndeplinit cumulativ cele două condiții, deci să nu fi plătit prețul și să nu fi preluat bunul. Acest text trebuie corelat cu art. 1523 al. 2 lit. d. Care spune că.:„nu a fost executată obligația de a plăti o sumă de bani, asumată în exercițiul activității unei întreprinderi.” textul se referă la profesioniști în cazul în care nu se plătește la scadență prețul, debitorul este de drept în întârziere.

1535 al. 1.:„în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în

Page 39: Curs Contracte Chirica 2013

cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic.” concluzia este că art. 1725 din punctul de vedere al plății prețului nu mai are nici-o relevanță, în opinia domnului profesor, având în vedere textele 1523 și 1535 al.1 în cazul obligației de plata prețului dobânzile moratorii se datorează când debitorul este în întârziere. În cazul în care nu se plătește prețul la scadență, fie la termenul stipulate de părți în contract, fie la momentul când se transmite proprietatea, și principiul este că proprietatea se transferă în momentul încheierii contractului.

În ceea ce privește prețul, debitorul dacă este profesionist este de drept în întârziere potrivit dispozițiilor art. 1523 al 1 lit. d dar și în cazul cumpărătorului neprofesionist el tot este de drept în întârziere, din cauza acestui text. Cu alte cuvinte dispozițiile art. 1725 al. 1 din NCC sunt golite de conținut pentru că cel care cumpără și nu plătește la scadență și întotdeauna există o scadență ori teremenul stipulat în contract ori cea care rezultă din dispozițiile art. 1620 din NCC el de drept este în întârziere deci datorează daune moratorii. În aceste condiții și dispozițiile de la art. 1721 nu au rost astea aveau rost în VCC când reglementarea era altfel concepută unde nu era de drept în întârziere debitorul decât în mod excepțional, dacă părțile au stipulat în contract sau în cazurile de excepție prevăzute în VCC între care nu nu regăseam și neplata la scadență a prețului. Ori în reglementarea NCC este de drept în întârziere datorând dobânzile moratorii.

La art. 1722.: „Suspendarea plății prețului cumpărătorul care află de existența unei cauze de evicțiune este îndreptățit să suspende plata prețului până la încetarea tulburării sau până când vânzătorul oferă o garanție corespunzătoare.” exista o reglementare similară și în VCC.

La al. 2 se precizează că.: „Cumpărătorul nu poate suspenda plata prețului dacă a cunoscut pericolul evicțiunii în momentul încheierii contractului sau dacă în contract s-a prevăzut că plata se va face chiar în caz de tulburare.”

Art. 1723.: „Pentru garantarea obligației de plată a prețului, în cazurile prevăzute de lege vânzătorul beneficiază de un privilegiu sau, după caz de o ipotecă legală asupra bunului vândut.” și în VCC existau reglementări similare și în cazul imobilelor și în cazul bunurilor mobile era garantat cu un privilegiu iar în cazul imobilelor cu o ipotecă legală. În NCC la fel, și în acest sens trebuie să avem în vedere în privința bunurilor mobile art. 2339 al. 1 lit. a care vorbește expres despre acest privilegiu și dispozițiile art. 2386 pct. 1 care vorbește despre ipoteca legală în cazul imobilelor.

Art. 2386.:„În afara altor cazuri prevăzute de lege, beneficiază de ipotecă legală:

1. vânzătorul, asupra bunului imobil vândut, pentru prețul datorat; această dispoziție se aplică și în cazul schimbului cu sultă sau al dării în plată cu sultă în folosul celui care înstrăinează, pentru plata sultei datorate;” creditorul ipotecar are dreptul de preferință și dreptul de urmărire, prin preferință înțelegem că acel creditor cu rang prioritar este plătit cu prioritate față de ceilalți creditori ipotecar cu rang mai inferior sau față de creditori chirografari.

Art. 2339.:„Creanțele privilegiate asupra anumitor bunuri mobile sunt următoarele:

a. creanța vânzătorului neplătit pentru prețul bunului mobil vândut unei persoane fizice este privilegiată cu privire la bunul vândut, cu excepția cazului în care cumpărătorul dobândește bunul pentru serviciul sau exploatarea unei întreprinderi.” creditorul privilegiat are un drept de preferință, adică să fie preferat față de alți creditori care nu au privilegiu sau care au un privilegiu cu rang mai inferior. Spre deosebire de dreptul de ipotecă acesta nu are dreptul de urmărire. Prin urmare în cazul bunurilor mobile există o legătură directă între privilegiu și posesia bunului, așa stăteau lucrurile și în VCC și în legătura cu această garanție trebuie să avem în vedere și art. 1727 din NCC care s-ar fi vrut sau este corespondentul art. 1730 pct. 5 din VCC acest articol spunea în esență spunea că atunci când s-a făcut o vânzare a unui bun mobil și nu există un termen stipulat pentru plata prețului, în acea situație dacă prețul nu este plătit

Page 40: Curs Contracte Chirica 2013

într-un termen de 8 zile de la data predării bunului vânzătorul poate revendica bunul. Nu era vorba despre o revendicare în sensul revendicării de drept comun, ci era vorba despre un drept de a relua detenția, pentru a-și asigura efectivitatea privilegiului.

Al.1.:„Când vânzarea s-a făcut fără termen de plată iar cumpărătorul nu a plătit prețul vânzătoarea poate ca în cel mult 15 zile de la data predării să declare rezoluțiunea fără punere în întârziere și fără să ceară restituirea bunului mobil vândut , cât timp bunul este încă în posesia cumpărătorului și nu a suferit transformări.” este o soluție mult mai radicală față de soluția anterioară.

Al.2.:„ În cazul prevăzut la al. 1 dacă acțiunea în restituire nu a fost introdusă în condițiile stabilite de acesta, vânzătorul nu mai poate opune celorlalți creditori ai cumpărătorului efectele rezoluțiunii ulterioare a contractului pentru neplata prețului. Dispozițiile art. 1648 sau ale art. 1649, după caz, rămân aplicabile.” dacă bunul se află la cumpărător privilegiul este efectiv ce rațiunea mai este rezoluțiunea contractului dacă nu vrea vânzătorul.

Executarea directă

Art. 1726. al.: „Când cumpărătorul unui bun mobil nu își îndeplinește obligația de preluare sau de plată, vânzătorul are facultatea de a depune lucrul vândut într-un depozit, la dispoziția și pe cheltuiala cumpărătorului, sau de a-l vinde.” o posibilitate oferită de lege, și sub regimul VCC se recunoștea dreptul vânzătorului de a proceda la ceea ce se numea executarea coactivă, executare în contul debitorului care nu-și îndeplinea obligația de a prelua bunul, o cantitate de mărfuri depozitate la vânzător, atuncia putea vânzătorul ca pe cheltuiala și pe riscul cumpărătorului să depune într-un depozit și cu asta scapă de orice obligație, dacă nu ar fi făcut acest lucru, suportă riscul pieririi fortuite a bunurilor.

Al. 2. „Vânzarea se va face prin licitație publică sau chiar pe prețul curent, dacă lucrul are un preț la bursă sau în târg ori stabilit de lege, de către o persoană autorizată de lege pentru asemenea acte și cu dreptul pentru vânzător la plata diferenței dintre prețul convenit la prima vânzare și cel efectiv obținut, precum și la daune-interese.”

Obligația de a plăti prețul.

Contractul de schimb

Se aplică aceleași reguli ca și la vânzare, diferența fiind însă că are loc un transfer dintr-un patrimoniul la altul contra unui alt bun sau alt drept și nu contra unui alt preț.

Contractul de fiducie

Este o figură juridică nouă în sistemul juridic român, ca reglementare expresă este o instituție care este partea reminiscenței a dreptului roman. Instituția este reglementat în NCC la materia drepturilor reale. Înseamnă un contract bazat pe încredere și în dreptul roman exista fiducie cum amico întemeiată pe încrederea pe prieteni sau pe amici, caz în care era vorba de o situație în care din anumit motive o persoană care vroia să dispună mortis causa de un bun în favoarea cuiva nu avea capacitate de a primi, de exemplu în favoarea unui copil neconceput, se rezolva problema prin transmiterea proprietății bunului care forma obiectul legatului în patrimoniul unui prieten ca o sarcină a legatului să transmită bunul celui desemnat cănd acest lucru va fi posibil.

Page 41: Curs Contracte Chirica 2013

În dreptul roman mai exista fiduca cum creditore, acesta era fiducia prin care cel care a împrumutat o sumă de bani sau bunuri fungibile de la o persoană, cu titlu de garanție, transmitea proprietatea unui bun în patrimoniul creditorului, adică al împrumutătorului, bunul fiind păstrat de împrumutător definitiv dacă bunul nu se restituie și era restituit în cazul în care se achită datoria.

Art. 773 și următoarele, la materia proprietății, s-a inspirat din art. 2012 din codul civil francez. În țările de drept anglo-saxon, instituția este reglementată la partea referitoare la proprietate, în aceste țări s-a ajuns faptul că s-a recunoscut că în cazul instituției trustului subzistă două tipuri de proprietate, care nu trebuie să fie confundat cu proprietatea pe cote-părți ci două proprietăți suprapuse, a celui care a preluat bunul în fiducie și o altă proprietate a beneficiarului.

În alte sisteme de drept cum este și cel francez din care s-a inspirat dreptul român, insituția nu mai este reglementat în materia proprietății, că în sisteme de drept continental nu se recunoaște acea dublă proprietate care este recunoscută în țările de drept anglo-saxon, legiuitorul a aruncat o ochiadă în CCQ și a văzut că instituția este reglementată la materia proprietății, iar Quebec este într-o parte a lumii unde influența dreptului anglo-saxon este foarte mare și reglementarea din CCQ a ținut seama de acest lucru, și ei au rezolvat acea problemă în legătură cu cele două proprietăți, căci pe de altă parte trebuie să știm că legislația din provincia Quebec, fosta provincia franceză a fost inspirat și de codul civil Napoleon.

Canadieni au găsit o soluție foarte ingenioasă, că prin încheierea contractului de fiducie, se creează un patrimoniu de afectațiune, bunurile sunt destinate fiduciei, dar acest patrimoniu nu are nici-un proprietar.

Art. 773.:„Fiducia este o operațiune juridică prin care unui sau mai mulți constituitori transferă drepturi reale, drepturi de creanță, garanții ori alte drepturi patrimoniale sau un ansamblu de asemenea drepturi, prezente ori viitoare, către unul sau mai mulți fiduciari care le exercită cu un scop determinat, în folosul unuia sau mai multor beneficiari. Aceste drepturi alcătuiesc o masă patrimoniale autonomă, distinctă de celelalte drepturi și obligații din patrimoniile fiduciarilor.”deci fiducia este o operațiune juridică în trei persoane, fiduciant(care constituie), fiduciar(care preia bunurile și le gestioneze) și beneficiarul care poate fi una dintre constituitori, fie fiduciarul, fie mai multe persoane terțe.

Este vorba de un contract prin care se constituie un patrimoniu de afectațiune, adică o universalitate de drept, nu o simplă universalitate de fapt. În esență operațiunile fiduciare pot îndeplini operațiuni de gestiune, poate fi vorba și o fiducie cu rol de garanție.

În alte sisteme de drept fiducia poate să joace și rolul de binefacere. În dreptul francez aceste sunt interzise(cei cu rol de binefacere). Contractul de fiducie este lovit de nulitate absolută dacă prin el se realizează o liberalitate indirectă în folosul beneficiarului. Întrebarea este dacă se poate face donații directe cum rezultă din regulile de interpretare? După părerea domnului profesor da.

Art. 774 izvoare fiduciei.: „Fiducia poate fi stabilit prin lege sau prin contract încheiat în forma autentică. Ea trebuie să fie expresă.” Trebuie să existe un acord de voințe între fiduciar și fiduciant. Având în vedere că este posibil încheierea unui contract cu sine însuși poate cineva să încheie un contract cu sine însuși? Domnul profesor nu vede nici un impediment legal, totuși trebuie să avem în vedere dispozițiile art. 32 din NCC.

Art. 32.: „În caz de diviziune sau afectațiune, transferul drepturilor și obligațiilor dintr-o masă patrimonială în alta, în cadrul aceluiași patrimoniu, se face cu respectarea condițiilor prevăzute de lege și fără a prejudicia drepturile creditorilor asupra fiecărei mase patrimoniale.”

Al. 2.: „În toate cazurile prevăzute la al. 1, transferul drepturilo și obligațiilor dintr-o masă patrimonială în alta nu constituie o înstrăinare.”

Page 42: Curs Contracte Chirica 2013

Art. 776.: „Părțile contractului de fiducie, orice persoană fizică sau juridică poate fi constituitor în contractul de fiducie. Din punctul de vedere al fiduciarului însă, cum rezultă din dispozițiile al.2.:

„Pot avea calitatea de fiduciari în acest contract numai instituțiile de credit, societățile de investiții și de administrare a investițiilor, societățile de servicii de investiții financiare, societățile de asigurare și de reasigurare legal înființate.”

Al. 3.: „De asemenea, pot avea calitatea de fiduciarei notarii publici și avocații, indiferent de forma de exercitare a profesiei.” Rațiunea este de a nu fi folosite în scopuri ilicite și garanția profesională.

Art. 777.:„Beneficiarul fiduciei poate fi constituitorul, fiduciarul sau o terță persoană.” pot fi mai mulți beneficiari pe durata contractului de fiducie, beneficiarul final o altă persoană, orice combinație este posibilă. Persoana beneficiarului trebuie să fie stabilită de dispunător, în caz contrar ar lipsi un element esențial al contractului. În alte sisteme de drept când este vorba de fiducii constituite în scop de binefacere poate fi desemnat persoana, sau poate fi stabilit post factum. Deci trebuie să fie determinat sau determinabil. Când beneficiarul este un terț avem de a face cu o operațiune specifică cu operațiune în favoarea unui terț.

Art. 778.: „În absența unei stipulații contrare, constituitorul poate, în orice moment, să desemneze un terț care să îi reprezinte interesele în executarea contractului și care să îi exercite drepturile născute din contractul de fiducie.” deci este vorba de situațiile în care constituitorul dorește să controleze fiduciarul.

Art. 779.: „Contractul de fiducie trebuie să menționeze, sub sancțiunea nulității absolute:

a. drepturile reale, drepturile de creanță, garanțiile și orice alte drepturi patrimoniale transferate

b. durata transferului, care nu poate depăși 33 de ani începând de la data încheierii sale

c. identitatea constituitorului sau a constitultorilor

d. identitatea fiduciarului sau a fiduciarilor

e. identitatea beneficiarului sau a beneficiarilor ori cel puțin regulile care permit determinarea acestora

f. scopul fiduciei și întinderea puterilor de administrare și de dispoziție ale fiduciarului ori ale fiduciarilor.

Art. 780.: „Sub sancțiunea nulității absolute, contractul de fiducie și modificările sale trebuie să fie înregistrate la cererea fiduciarului, în termen de o lună de la data încheierii acestora, la organul fiscal competent să administreze sumele datorate de fiduciar bugetului general consolidat al statului.” această obligație este prevăzute sub sancțiunea nulității absolute.

Al. 4.: „Dacă pentru transmiterea unor drepturi este necesară îndeplinirea unor cerințe speciale de formă, se va încheia un act separat cu respectarea sancțiunilor administrative prevăzute de lege.” întrebarea este dacă este deja prevăzută forma autentică a fiduciei ce fel de formă ar putea să mai survină? Răspunsul este că acest text a fost copiat de dreptul francez unde nu există o astfel de formă. Teza a doua din alineatul 4 ar trebui să fie alineatul 5 care să aibă legătură cu întregul text, totuși credem că se aplică întregului text.

Art. 781.: „Fiducia este opozabilă terților de la data menționării sală în Archiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare.” firesc.

Al. 2.: „Înscrierea drepturilor reale imobiliare, inclusiv garanțiilor reale imobiliare, care fac

Page 43: Curs Contracte Chirica 2013

obiectul contractului de fiducie se face și în cartea funciară, pentru fiecare drept în parte.” normal.

Art. 782.: „Precizarea calității fiduciarului. Când fiduciarul acționează în contul masei patrimoniale fiduciare, el poate să facă mențiune expresă în acest sens, cu excepția cazurilor în care acest lucru este interzis prin contractul de fiducie.”

Al. 2.: „De asemenea, când masa patrimonială fiduciară cuprinde drepturi a căror transmitere este supusă publicității, în registrul de publicitate fiduciarul poate solicita să se menționeze denumirea fiduciarului și calitatea în care acționează.” nu există o opțiune a fiduciarului, în măsură în care toate bunurile trebuie să fie menționate în contractul de fiducie, și iarăși menționate în registrul de publicitate, fiduciarul nu mai poate fi pus în situație în care poate să nu acționeze ca fiduciar.

Al. 3.: „În toate cazurile în care constituitorul sau beneficiarul solicită acest lucru în conformitate cu contractul de fiducie, fiduciarul va trebui să își precizeze calitatea în care acționează. În caz contrat, dacă actul este păgubitor pentru constituitor, se va considera că actul a fost încheiat de fiduciar în nume propriu.”aceeași problemă, nu poate fiduciarul să acționeze decât în numele și pe seama fiduciei nu poate acționa în propriu, și dacă mergem la art. 787 unde se spune că pentru prejudiciile cauzate prin actele de conservare sau administrare a masei patrimoniale fiduciare, fiduciarul răspunde numai cu celelalte drepturi cuprinse în patrimoniul său. Deci răspunderea lui este una personală. Iar răspunsul la întrebarea că de ce răspunde doar pentru actele de conservare și de administrare este că răspunde și pentru actele mai grave dacă răspunde pentru actele mai puțin grave.

Art. 783.: „Contractul de fiducie trebuie să cuprindă condițiile în care fiduciarul dă socoteală constituitorului cu privire la îndeplinirea obligațiilor sale. De asemenea, fiduciarul trebuie să dea socoteală, la interval precizate în contractul de fiducie, beneficiarului și reprezentantului, constituitorului, la cererea acestora.” textul enunță că contractul trebuie să cuprindă, dar dacă nu cuprindă, dat fiind faptul că nu regăsim printre elementele de validitate problema va fi soluționat fie pe parcursul exercitării de către părți fie de instanța de judecată în caz de litigiu.

Art. 784.: „În raporturile cu terții, se consideră că fiduciarul are puteri depline asupra masei patrimoniale fiduciare, acționând ca un veritabil și unic titular al drepturilor în cauză, cu excepția cazului în care se dovedește că terții aveau cunoștință de limitarea acestor puteri.” avem problemă cu publicitate, dacă există o formă organizată de publicitate cum este în cazul fiduciei, înscrierea în arhiva electronică, este opozabil terților, deci nu se poate ajunge la o situație în care terții pot invoca realmente că nu au cunoscut limitele împuternicirilor.

Art. 785.: „Deschiderea procedurii insolvenței împotriva fiduciarului nu afectează masa patrimonială fiduciară.” este normal, din moment ce patrimoniul fiduciar este un patrimoniu de afectațiune, și este separat de patrimoniul, poate fi urmărit doar de creditori personali care au legătură cu patrimoniul respectiv în afara de situației în care prin fapta lui personală fiduciarul încheie acte de conservare, administrare sau de dispoziție prin care încalcă obligațiile contractuale, în această situație răspunde cu bunurile lui.

Curs XII

Data trecută am discutat despre fiducie, care poate să aibă trei scopuri principale, garanție, liberalitate, gestiune.

Contract de report

În câteva cuvinte să vorbim și despre contract de report care în esență este tot un contract de fiducie.

Page 44: Curs Contracte Chirica 2013

În art. 1772. contractul de repotrt este definit în felul următor: „Contractul de report este acela prin care reportatorul cumpără de la reportat cu plata imediată titluri de credit și valori mobiliare circulând în comerț și se obligă, în același timp, să revândă reportatului titluri sau valori mobiliare de aceeași specie la o anumită scadență, în schimbul unei sume determinate.”(CCI unde nu este reglementat contractul de fiducie) este vorba de un transfer de drepturi din patrimoniul reportatului în patrimoniul reportatorului astfel de contracte se încheie atunci când o persoană are nevoie de sume de bani lichide, deține anumite titluri de credit la societățile comerciale, transmite aceste titluri la reportator, deci cel care deține sumele de bani necesare, obține reportatului sumele respective, și din contractul rezultă că cel care a obținut titluri că la un termen anume prevăzut în contract să transmite o cantitate similară de bunuri reportatului cu condiția că acesta să achite datoriile. În esență este vorba de fiducie cu scop de garanție, se transmite dintr-un patrimoniu în altul proprietatea acestor acțiuni, dacă reportatul restituie ceea ce se datorează, la termenul stipulat de contract, redobândește proprietatea bunurilor respective.

Nu se face confuzie între contractul de report și vânzarea cu pact de răscumpărare, diferențele ar fi, că la contractul de report se întâmplă două vânzări în sens invers, la contractul cu răscumpărare este vorba cu o singură vânzare sub condiție rezolutorie, dacă se exercită dreptul de a răscumpăra, atuncia dreptul inițial se rezolționează.

Contract de locațiune

În esență acest contract nu este translativ de drepturi. Este un contract cunoscut din drept roman. A fost reglementat și în VCC iar NCC a actualizat reglementarea.

Art. 1777: „Locațiunea e contractul prin care o parte, numită locator, se obligă să asigure celeilalte părți, numite locatar, folosința unui bun pentru o anumită perioadă, în schimbul unui preț, denumit chirie.” nu se transmite proprietatea ci locatorul are obligația de a asigura în schimbul unei sume de bani numit chirie folosința unui bun. Poate fi vorba de orice fel de bun, fie mobil fie imobil.

La un moment dat sa a discutat că este vorba de un dezmembrămănt dar teza a fost abandonată pentru că folosința nu este obținut direct asupra bunului, ci are un drept care vine de la locator. Este o obligație distinctă de cele de a face a nu face și de a da și anume este o obligație de prestare, deci să se abțină deranjeze pe creditor. Prin contractul de locațiune locatarul dobândește folosința bunului.

Din punct de vedere terminologic există diferență de bunul care formează obiectul contractului fapt rezultând din art.1778.: „Locațiunea bunurilor imobile și aceea a bunurilor mobile se numește închiriere, iar locațiunea bunurilor agricole poartă denumirea de arendare.” și arendarea este locațiune dar ceea ce este specific aceste contracte că are obiectul bunuri agricole.

Al. 2.: „Dispozițiile prezentei secțiuni sunt aplicabile, în mod corespunzător, închirierii locuințelor și arendării, dacă sunt compatibile cu regulile particulare prevăzute pentru aceste contracte.” relația între general și special.

Al. 3.: „Locațiunea spațiilor destinate exercitării activității unui profesionist este supusă prevederilor prezenței secțiuni, precum și dispozițiilor art. 1824 și 1828-1831.” se referă la închirierea de locuințe, deci în privința locațiunilor care au ca obiect imobile care servesc unor scopuri profesionale, acolo se aplică prin asemănare reglementărilor speciale de închiriere de locuință.

Trebuie reținută faptul că acest contract, este un contract cu titlu oneros dar există și posibilitatea că o persoană să asigure unei persoane folosința unei bun cu titlu gratuit, în acea ipoteză acel contract nu poate să fie una de locațiune, ci este una de comodat, sau împrumut de folosință.

Page 45: Curs Contracte Chirica 2013

A nu se confunda situația când o persoană tolerează o altă persoană să folosească pe o perioadă un apartament. Este diferența între actele juridice și de acte de îngăduință care nu au fost concepute de părți pentru a produce efecte juridice.

Prin esența lui contractul de locațiune este un contract oneros, de asemenea este un contract comutativ, sinalagmatic, interdependent, cu executare succesivă. Poate fi vorba de un contract de locațiune pe termen determinat sau cu termen nedeterminat. Diferența este că în cazul locațiunilor cu termen în principiu nici o dată nu poate denunța unilateral contractul există și excepții în materia închirierii de locuințe, locatarul poate să denunțe cu un anumit preaviz, în celelalte cazuri se poate întâmpla ca să fie prevăzut în contract prin voința părților acest drept de denunțare.

Prețul locațiunii sau a chiriei potrivit art. 1780.: „Chiria poate consta într-o sumă de bani sau în orice alte bunuri sau prestații.” .

Contractul de locațiune este un contract consensual, potrivit art. 1781.: „Contractul de locațiune se consideră încheiat îndată ce părțile au convenit asupra bunului și prețului.” prin excepție în cazul contractului de arendă legea prevede forma scrisă ad validitatem.

Sunt interzise locațiunile perpetue, dar aceste nu se confundă cu cele fără termen, diferența este că în cazul locațiunilor cu termen nedeterminat aceste pot fi denunțate oricând de o parte în mod unilateral. Art. 1783 limitează termenul la 49 de ani. Poate fi încheiat un contract de locațiune pe durata vieții locatarului, este considerat ca termen nedeterminat, și contractul încetează la momentul când ajunge la termenul de 49 de ani.

Art. 1784.: „Dispozițiile privitoare la incapacitățile prevăzute la art. 1654 și 1655 sunt aplicabile, prin analogie, și dispozițiile art. 1653, bunului ce urmează a face obiectul locațiunii.” sunt prevăzute anumit incapacități, de exemplu mandatarul nu poate el însăși devine locatar dacă a fost împuternicit de locator să încheie un astfel de act, din cauza conflictului de interese, modelul este acel al CCQ.

Art. 1784. al. 3.: „Dacă legea nu dispune altfel, locațiunile încheiate de persoanele care, potrivit legii, nu pot face decât acte de administrare nu vor depăși 5 ani.” există o contradicție între art. 1784 care prevede că locațiunile mai mare de 5 ani sunt acte de dispoziție și dispozițiile art. 641 al. 4 iar această contradicție va fi rezolvat prin..

Art. 1785.: „Dacă în contract părțile nu au arătat durata locațiunii, fără a-și fi dorit să contracteze pe o durată nedeterminată, în lipsa uzanțelor, locațiunea se consideră încheiată:

a. pentru un an, în cazul locuințelor nemobilate sau spețiilor pentru exercitarea activității unui profesionist;

b. pe durata corespunzătoare unității de timp pentru care s-a calculat chiria, în cazul bunurilor mobile ori în acela al camerelor sau apartamentelor mobilate;

c. pe durata locațiunii imobilului, în cazul bunurilor mobile puse la dispoziția locatarului pentru folosința unui imobil.”

Trebuie să reținem că și CEDO poate să influențeze în anumite cazuri, când se poate pune problema încălcării unui drept fundamental protejat de convenție, să influențeze regulile aplicabile unei contract de locațiune.

Trebuie să facem diferențele pentru a delimita de alte contracte. Față de comodat am lămurit că diferența rezidă în caracterul oneros al contractului.

Diferența față de contractul de depozit este în esență că în cazul contractului de depozit

Page 46: Curs Contracte Chirica 2013

depondentul încredințează depozitarului un anumit bun pentru ca acesta să-l păstreze și să-l remită depondentului la momentul când o solicită, de pildă când depui bagajul la gară. În cazul contractului de depozit, depozitarul are obligația de a conserva și nu poate folosi bunul decât în mod excepțional dacă a îngăuit depondentul pe când la locațiune tocmai asta este esența contractului.

De pildă în cazul unui parcări nepăzite avem de a face cu un contract de locațiune iar în cazul în care bunul este păzit, este o parcare păzită, avem de a face cu un contract de depozit.

Nu se confunda contractul de antrepriză cu locațiunea, în cazul contractului de antrepriză este vorba asumarea din partea antreprenorului a prestării unui anumit serviciu pe riscul lui și pot exista anumite situații când mergem cu televizorul la societatea comercială care se ocupă cu repararea bunului respectiv și le lăsăm acolo, în această situație este vorba de un contract de antrepriză nu de un contract de locațiune, nu are voie să folosească bunul.

Nu trebuie confundat locațiunea cu contractul de vânzare, s-a pus problema în cazul exploatării unui carierei de pietre sau în cazul unei păduri care a fost dat la exploatare. În aceste cazuri avem de a face cu contract de vânzare a unui bun viitor întrucât se consumă substanța bunului, în cazul locațiunii bunul trebuie să fie restituit în starea în care a fost predat pentru locatar.

Locațiunea bunului altuia este posibilă, nefiind un contract translativ de proprietate. Chiar și o persoană fără vreun drept poate închiria numai că în această ipoteză poate surveni evicțiunea, prin adevăratul proprietar, și demonstrează că s-a încheiat contractul de locațiune fără acordul lui. În ipoteza în care se demonstrează că a fost încheiat contractul fără acordul lui, contractul devine caduc.

Art. 1782 locațiunile succesive: „În situația unor locațiuni succesive ale căror perioade se suprapun fie și parțial, conflictul dintre locatari se rezolvă:

a. în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dispozițiile art. 902 al. 1 aplicându-se în mod corespunzător;

b. în cazul mobilelor supuse unor formalități de publicitate, în favoarea locatarului care a îndeplinit cel dintâi aceste formalități;

c. în cazul celorlalte bunuri, în favoarea locatarului car a intrat cel dintâi în folosința bunului, dispozițiile art. 1275 aplicându-se în mod corespunzător.”

Efectele contractului:

Obligațiile locatorilui:

Art. 1786.: „Locatorul este ținut, chiar fără vreo stipulație expresă:

a. să predea locatarului bunul dat în locațiune;

b. să mențină bunul în stare corespunzătoare de folosință pe toată durata locațiunii;

c. să asigure locatarului liniștita și utila folosință a bunului pe tot timpul locațiunii.”

La litera a. este vorba despre o obligație similară ca și în cazul contractului de vânzare, ca să se pune la dispoziția locatarului bunul ca să-l poate utiliza. La art. 1787 este precizat că locatorul trebuie să pune la dispoziția locatarului bunul împreună cu toate accesoriile sale în stare corespunzătoare utilizării acestuia. Cu și o stipulație în contract în sens invers al acestui articol, clauza ar fi nevalabilă, pentru că ar contraveni obligației principale ale contractului. Este o obligație de rezultat. Limitele

Page 47: Curs Contracte Chirica 2013

răspunderii este cazul fortuit sau forța majoră.

A doua obligație este dezvoltat la art. 1788 și articolul precizează că locatorul este obligat să efectueze toate reparațiile care sunt necesare pentru a menține bunul în stare corespunzătoare de întrebuințare pe toate durata locațiunii conform destinației stabilite de art. 1799, dacă e vorba despre o casă și vine o furtună și smulge acoperișul, în această ipoteză locatorul are obligația că de îndată să repară locuința. Se face diferență între cheltuielile pentru utilizarea normală a bunului care este suportat de locatar (de zugrăvire) și cheltuielile de reparațiile pentru a nu dărâma casa care sunt suportate de locator. Art.1788 al. 2 precizează că sunt în sarcina locatarului reparațiile locative, a căror necesitate rezultă din folosința obișnuită a bunului.

Al.3.: „Dacă, după încheierea contractului se ivește nevoia unor reparații care sunt în sarcina locatorului iar acesta din urmă, deși încunoștințat nu începe să ia de îndată măsurile necesar, reparațiile pot fi făcute de locatar. În acest caz, locatorul este dator să plătească , în afara sumelor avansate de locatar, dobânzi socotite de la data efectuării cheltuielilor.”

Al. 4.: „În caz de urgență, locatarul îl poate înștiința pe locator și după începerea reparațiilor, dobânzile la sumele avansate neputând curge decât de la data înștiințării.”

La litera c. din art. 1786 obligația este dezvoltată și explicată de art. 1789.:

„Locatorul este obligat să întreprindă tot ceea ce este necesar pentru a asigura în mod constant locatarului folosința liniștită și utilă a bunului, fiind dator să se abțină de la orice fapt care ar împiedica, diminua sau stânjeni o asemenea folosință.”

Art. 1790.: „Locatorul garantează contra tuturor viciilor lucrului care împiedică sau micșorează folosirea lui, chiar dacă nu le-a cunoscut la încheierea contractului și fără a ține seama dacă ele existau dinainte ori au survenit în cursul locațiunii.” spre deosebire de garanția pentru vicii ascunse în cazul vânzării când pentru a funcționa garanția se cere ca să existe o cauza anterioară sau cel puțin concomitentă încheierii contractului, la locațiune viciul poate să-și aibă cauza într-un motiv și după data încheierii contractului, este firesc să fie așa pentru că este vorba de un contract cu executare succesivă.

Al. 2.: „Locatorul nu răspunde pentru viciile care erau aparente la data încheierii contractului și pe care locatarul nu le-a reclamat în condițiile pe care viciile aparente le cauzează vieții, sănătății sau integrității corporale ale locatarului.” după părerea domnului profesor de la data preluării bunului nu și în momentul încheierii.

Art. 1791.: „Dacă locatorul nu înlătură viciile în cel mai scurt termen, locatarul are dreptul la o scădere proporțională a chiriei. În cazul în care viciile sunt atât de grave încât dacă le-ar fi cunoscut, locatarul nu ar fi luat bunul în locațiune, el poate rezilia contractul, în condițiile legii.

Al. 2.: Atunci când aceste vicii aduc vreun prejudiciu locatarlui, locatorul poate fi obligat și la daune-interese, în afară de cazul când dovedește că nu le-a cunoscut și că, potrivit împrejurărilor, nu era dator să le cunoască.” este vorba despre cazul fortuit în cazul alineatului doi, deci poate scăpa de răspundere dacă dovedește că nu a cunoscut viciul și nici nu trebuia să cunoască.

Art. 1792.: „Dispozițiile privitoare la garanția contra viciilor ascunse se aplică și atunci când bunul dat în locațiune nu corespunde calităților convenite de către părți.” obligația de predare conformă ca și în cazul vânzării.

Art. 1793.: „Locatorul nu este ținut să îl garanteze pe locatar de tulburarea cauzată prin fapta

Page 48: Curs Contracte Chirica 2013

unui terț care nu pretinde vreun drept asupra bunului, afară numai dacă tulburările începute înaintea predării bunului îl împiedică pe locatar să îl preia, caz în care dispozițiile art. 1794 al. 2 sunt aplicabile.” ideea este că pentru tulburările provenite de la terți locatorul nu garantează. În alte reglementări de unde s-a inspirat legiuitorul când a reglementat locațiunea, este prevăzut în mod expres.

Art. 1794.: „Dacă un terț pretinde vreun drept asupra bunului dat îl locațiune, locatorul este dator să îl apere pe locatar chiar și în lipsa unei tulburări de fapt. Dacă locatarul este lipsit în tot sau în parte de folosința bunului, locatorul trebuie să îl despăgubească pentru toate prejudiciile suferite din această cauză.”

Al. 2.: „Indiferent de gravitatea tulburării, dacă i-a comunicat-o locatorului, fără ca acesta să o înlăture de îndată, locatarul poate cere o scădere proporțională a chiriei. Dacă tulburarea este atât de gravă încât, dacă ar fi cunoscut-o, locatarul nu ar fi contractat, el poate rezilia contractul în condițiile legii.”

Al. 3.: „Locatarul care, la încheierea contractului, cunoștea cauza de evicțiune nu are dreptul la daune-interese.” are drept la reziliere sau la reducerea chiriei?

Obligațiile locatarului:

Art. 1796.: „Locatarul are următoarele obligații principale:

a. să ia în primire bunul dat în locațiune;

b. să plătească chiria în cuantumul și la termenul stabilite prin contract;

c. să folosească bunul cu prudență și diligență;

d. să restituie bunul la încetarea, din orice cauză, a contractului de locațiune.”

Art. 1797.: „În lipsă de stipulație contrară, locatarul este obligat să plătească chiria la termenele stabilite potrivit uzanțelor.

Al. 2.: Dacă nu există uzanțe și în lipsa unei stipulații contrare, chiria se plătește după cum urmează:

a. în avans pentru tată durata contractului, dacă acesta nu depășește o lună;

b. în prima zi lucrătoare a fiecărei luni, dacă durata locațiunii este mai mare de o lună, dar mai mică de un an;

c. în prima zi lucrătoare a fiecărui trimestru, dacă durata locațiunii este cel puțin un an.”

Art. 1798.: „Contractele de locațiune încheiate prin înscris sub semnătură privată care au fost înregistrate la organele fiscale, precum și cele încheiate în formă autentică constituie titluri executorii pentru plata chiriei la termenele și în modalitățile stabilite în contract sau, în lipsa acestora, prin lege.” nu are nevoie locatorul să adreseze justiției pentru obținerea executării silite a chiriei pe baza contractului care a fost înregistrată la fisc.

Art. 1799.: „Locatarul este obligat să folosească bunul luat în locațiune cu prudență și diligență, potrivit destinației stabilite prin contract sau, în lipsă potrivit celei prezumate după anumite împrejurări,

Page 49: Curs Contracte Chirica 2013

cum ar fi antura bunului, destinația sa anterioară ori cea potrivit căreia locatarul îl folosește.” acest text dezvoltă ideea din art. 1796 lit. c.. Cu alte cuvinte locatarul nu are drept de a schimba destinația bunului, de exemplu de la imobil destinat locuințelor la imobil destinat spațiilor comerciale.

Art. 1800.: „Dacă locatarul modifică bunul ori îi schimbă destinația sau dacă îl întrebuințează astfel încât îl prejudiciază pe locator, acesta din urmă poate cere daune-interese și, după caz, rezilierea contractului.”

Art. 1801.: „Locatarul este obligat, sub sancțiunea plății de daune-interese și a suportării oricăror alte cheltuieli, să îi notifice de îndată locatorului necesitatea efectuării reparațiilor care sunt în sarcina acestuia din urmă.”

Art. 1802.: „Reparațiile locative. În lipsă de stipulație contară, reparațiile de întreținere curentă sunt în sarcina locatarului.”

Art. 1803.: „Dacă în timpul locațiunii bunul are nevoie de reparații care nu pot fi amânate până la sfârșitul locațiunii sau a căror amânare ar expune bunul pericolului de a fi distrus, locatarul va suporta restrângerea necesară a locațiunii cauzată de aceste reparații.”

Art. 1804.: „locatarul este obligat să permită examinarea bunului de către locator la intervale de timp rezonabile în raport cu natura și destinația bunului, precum și de către cei care doresc să îl cumpere sau care, la încetarea contractului, doresc să îl ia în locațiune, fără însă ca prin aceasta să i se cauzeze o stânjenire nejustificată a folosinței bunului.”

Art. 1821.: „La încetarea locațiunii, locatarul este obligat să restituie bunul luat în locațiune în starea în care l-a primit, în afară de ceea ce a pierit sau s-a deteriorat din cauza vechimii.” în situația în care nu restituia în starea în care a primit, contractul nu poate înceta, deci trebuie să plătească chiria în continuare. Rezultă implicit din art. 1822 obligația de a răspunde pentru bunul închiriat.

Curs XIIIContractul de antrepriză

În VCC această instituție era cunoscut, dar nu sub denumirea de antrepriză, el era reglementat la materia contractului de locațiune. Potrivit concepției care a pornit de la dreptul roman, concepție potrivit căreia în cazul în care cineva face un serviciu, o lucrare era considerat a fi locațiune, se închiriază forța de muncă ca obiectul contractului s-ar constitui această formă de locațiune. A fost preluat această concepție și de CCF, și la ora actuală este reglementat în această manieră. În pofida acestuia toate lumea este de acord că avem de a face cu un contract distinct.

În cazul acestui contract obiectul principal al contractului este efectuarea unui lucrări sau prestarea unui serviciu deci importantă nu este munca pe care o prestează cum este cazul contractului de muncă, unde obiectul este desfășurarea muncii conform programului stabilit de angajator, dar în cazul contractului de locațiune ceea ce contează mai mult este rezultatul final nu munca depusă.

Art. 1851

Noţiune

(1) Prin contractul de antrepriză, antreprenorul se obligă ca, pe riscul său, să execute o anumită lucrare, materială ori intelectuală, sau să presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preţ.

(2) Dispoziţiile prezentei secţiuni sunt aplicabile, în mod corespunzător, şi antreprizei pentru

Page 50: Curs Contracte Chirica 2013

lucrări de construcţii, dacă sunt compatibile cu regulile particulare prevăzute pentru acest contract.

Articolul a fost inspirat din CCQ și CCI. În cazul prestării unui serviciu nu se mai realizează o muncă, ci este vorba despre un serviciu, un serviciu de frizerie, o consultanță etc. Nu orice prestare de serviciu constituie obiect al contractului de antrepriză, de exemplu în cazul contractului de depozit există o prestare de serviciu dar acest serviciu este unul aparte cu o reglementare distinctă.

În cazul mandatului este vorba tot despre prestarea unui serviciu dar nu este vorba de o antrepriză ci este vorba de un contract aparte cu regulile speciale ale lui.

Trebuie să reținem că serviciile care pot constitui obiectul contractului de antrepriză reprezintă genul deci o sferă mai largă a serviciilor și că pot exista sfera mai specială de servicii care reprezintă specialul, care sunt reglementare distinct de contractul de antrepriză.

Ceea ce nu beneficiază de o reglementare specială și are ca obiect un serviciu intră în incidența reglementării contractului de antrepriză.

Lucrarea sau prestarea serviciului se fac pe riscul antreprenorului, deci antreprenorul este independent, asta nu înseamnă că beneficiarul nu are dreptul de a controla antreprenorul. Are dreptul de a da anumite indicații în cazul și cu anumite restricții dar în principiu lucrările sunt efectuate de antreprenor pe riscul său. Dacă trebuie să confecționeze un costum de exemplu, și dintr-un caz fortuit costumul piere înainte de a fi predat chiar dacă a fost costumul realizat, acest risc este suportat de antreprenor.

În cazul antreprizei transferul proprietății nu se realizează în momentul realizării bunului ca în cazul vânzării(1658) ci la momentul recepției.

Beneficiarul are dreptul de a controla antreprenorul fără a stânjeni pe antreprenor deci poate să facă un astfel de control, la art. 1876 al 1-2 o prevedere similară.

Antreprenorul este independent, de aceea nu se află în situația unui comitent adică a unui prepus și ca atare beneficiarul nu are o răspundere întemeiată pe răspunderea întemeiată pe răspundere civilă delictuală pentru fapta prepusului.

Art. 1852

Contractul de subantrepriză

(1) Prin contractul de subantrepriză antreprenorul poate încredinţa unuia sau mai multor subantreprenori executarea unor părţi ori elemente ale lucrării sau serviciilor, afară de cazul în care contractul de antrepriză a fost încheiat în considerarea persoanei sale.

(2) În raporturile cu beneficiarul, antreprenorul răspunde pentru fapta subantreprenorului la fel ca pentru propria sa faptă.

(3) Subantrepriză este supusă dispoziţiilor prevăzute pentru contractul de antrepriză.

Nu se poate apela la acest contract de subantrepriză în cazul în care antreprenorul a fost angajat din cauza calităților personale sau dacă nu a fost interzis din contract.

În aceste contracte de subantrepriză, antreprenorul are calitatea de beneficiar, și subantreprenorul are calitatea de antreprenor. Subantreprenorul nu este în raporturi juridice directe cu beneficiarul. La contractul de mandat situația este inversă, efectele juridice ale actului încheiat prin mandatar, se produc în persoana mandantului deși el nu a participat la încheierea actului, dar în cazul contractului de subantrepriză nu stau lucrurile așa, deci nu stă raporturi directe între subantreprenor și beneficiar, există doar posibilitatea care există și în reglementarea anterioară ca cei care au fost angajați ca subantreprenor cazul în care nu au fost plătit, să se poate îndrepta direct împotriva beneficiarului

Page 51: Curs Contracte Chirica 2013

dacă asta nu-și a achitat obligațiile față de antreprenor.

Dar altfel nu există astfel de raporturi, de aici rezultă că antreprenorul este liber să facă cum crede el de cuviință, important este ca să ajungă la rezultat, ca să realizeze lucrarea.

Art. 1853

Incapacităţi

Dispoziţiile art. 1.655 alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi contractului de antrepriză.

Art. 1854

Preţul

(1) Preţul antreprizei poate consta într-o sumă de bani sau în orice alte bunuri sau prestaţii.

(2) Preţul trebuie să fie serios şi determinat sau cel puţin determinabil.

(3) Atunci când contractul nu cuprinde clauze referitoare la preţ, beneficiarul datorează preţul prevăzut de lege ori calculat potrivit legii sau, în lipsa unor asemenea prevederi legale, preţul stabilit în raport cu munca depusă şi cheltuielile necesare pentru executarea lucrării ori prestarea serviciului, avându-se în vedere şi uzanţele existente.

A treia caracteristică a acestui contract este că este unul oneros, deci se prestează serviciul sau se efectuează lucrarea contra unui preț. Nu este posibil ca un contract de antrepriză să fie unul cu titlu gratuit, în acele situații este vorbă de un contract de asistență benevolă în dreptul francez. În cazul asistenței benevolă lucrarea realizată și riscurile lui sunt mai blânde decât contractului de antrepriză.

Art. 1354 reglementează acest contract în sistemul dreptului român numit ajutor dezinteresat. În cazul antreprenorului în situația în care obiectul este realizarea unei lucrări, antreprenorul are obligația de rezultat în vederea realizării acelui lucrări.

Există prestații, de natură intelectuală care nu sunt obligații de rezultat ci de mijloace, obligația medicului, a avocatului etc.

Prețul poate fi stabilit atât în bani cât și în natură, acest lucru nu era așa și în reglementarea anterioară, de asemenea se considera că este valabil încheiat contractul dacă nici măcar nu este determinabil prețul antreprizei.

În cazul NCC este valabil contractul încheiat fără a fi stabilit un preț, caz în cazre ori se va apela la prețul prevăzut de lege ori calculat potrivit legii fie la uzanțe fie la alte criterii.

Prețul poate să fie unul estimat sau de deviz

În reglementarea NCC este posibil ca prețul să constea fie într-un alt serviciu fie în transferul proprietății unui bun sau în plata unei sume de bani.

Art. 1855

Delimitarea faţă de vânzare

„Contractul este de vânzare, iar nu de antrepriză, atunci când, potrivit intenţiei părţilor, executarea lucrării nu constituie scopul principal al contractului, avându-se în vedere şi valoarea bunurilor furnizate.”

Au fost în acest sens mai multe teorii, concepții. Sub rergimul VCC se făcea diferență între sitația bunurilor mobile și imobile.

În cazul bunurilor mobile s-a considerat că în situația în care o persoană se obligă să realizeze un bun viitor și să-l transmită celeilalte părți contractante, avem de a face cu două contracte, deci este

Page 52: Curs Contracte Chirica 2013

vorba de o calificare distributivă între momentul încheierii contractului și momentul realizării contractului este vorba de un contract de antrepriză, iar după ce s-a realizat bunul este vorba despre o vânzare translativă de proprietate.

Acesta nu a fost considerată satisfăcătoare, s-a avansat ulterior o altă, care se referă la distincția după criteriul economic. În această concepție se consideră că în funcție că ce este mai importantă, materialele pe care o pune la dispoziție partea care realizează bunul sau serviciul sau munca care ajunge să realizeze bunul și în funcție de asta ajungem să facem diferențiem contractul de vânzare și contractul de antrepriză. Dacă valoarea materialelor este mai mare decât valoarea muncii, contractul este de vânzare, dacă valoarea muncii prestate este mai mare atunci avem de a face cu un contract de antrepriză.

Acest din urmă concepție regăsim în convenția de la Viena cu privire la vânzarea internațională de bunuri. Iar pe parcursul timpului și această concepție a fost criticată.

O altă concepție care este unul după criteriul a calificării după existenței sau inexistenței a unei munci specifice. Când este vorba de o situație, în care cel care realizează bunul produce bunuri în serie, de pildă un producător de autoturism, și autoturismul este realizat standard, atunci este una de vânzare.

Când însă cel care dorește autoturismul are pretenții să fie diferită autoturismul respectiv, un tuning special să fie difere în anumite criterii aspectul etc.

În privința bunurilor imobile s-a considerat înaintea NCC că importantă este cine este proprietarul terenului, dacă proprietarul terenului este beneficiarul contractul este de antrepriză indiferent cine pune materialele.

Dacă proprietarul terenului este cel care realizează munca se consideră că este o vânzare în toate situațiile. Deci ideea de accesorialitate.

În NCC avem o reglementare în art. 1855, inspirat din CCQ. În esență contează voința părților, ce au considerat ele ca fiind principal, și din cauza problemelor de probațiune, teoriile sus menționate capătă importanță, deci dacă beneficiarul are drept de a interveni activ în realizarea bunului implicit rezultă din voința părților.

Al doilea element de delimitare, cel economic este una secundar, una complementar pentru primul element el nu are prioritate față de acesta.

Față de contractul de locațiune

Lucrurile par foarte clare, la antrepriza este vorba de prestarea unui serviciu, la locațiune asigurarea folosinței o obligație de prestare.

În practică se pot ivi situații în care am putea avea probleme, de pildă a fost o speță în care o societate specializată a pus la dispoziția unei alte societăți folosința unei ansamblu de schelet pentru realizarea unei construcții și s-a obligat în contract să monteze și să demonteze aparatul respectiv. Sa pus problema calificării contractului având în vedere că acel contract are elemente din fiecare contract. Calificarea era distributivă.

Față de contractul de mandatului

În dreptul roman lucrurile erau foarte simple, la antrepriză obiectul obligației era una de a face, diferența față de mandat era că era unul cu titlu oneros iar mandatul esențialmente gratuit.

Page 53: Curs Contracte Chirica 2013

În zilele noastre lucrurile nu mai stau așa și întrucât și mandatul poate fi unul cu titlu oneros. Antreprenorul nu reprezintă pe beneficiar, de aceea suportă toate consecințele actelor încheiate de terții. Prin excepție dacă beneficiarul conferă și calitatea de mandatar pentru antreprenorul, prin această acțiune poate fi ținut răspunzător beneficiarul.

Față de contractul de depozit

Depozitarul trebuie să păstreze bunul, iar antreprenorul trebuie să facă o lucrare, iar în situația în care strică mașina și mergem la service există și elemente de depozit. În acest din urmă caz obligația principală este de a repara iar cel secundar este depozitarea bunului care este accesoriu absorbit în principal.

Art. 1856

Acţiunea directă a lucrătorilor

În măsura în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate au acţiune directă împotriva beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acţiunii.

Art. 1857

Procurarea, păstrarea şi întrebuinţarea materialelor

(1) Dacă din lege sau din contract nu rezultă altfel, antreprenorul este obligat să execute lucrarea cu materialele sale.

(2) Antreprenorul care lucrează cu materialele sale răspunde pentru calitatea acestora, potrivit dispoziţiilor de la contractul de vânzare.

(3) Antreprenorul căruia beneficiarul i-a încredinţat materialele este obligat să le păstreze şi să le întrebuinţeze potrivit destinaţiei lor, conform regulilor tehnice aplicabile, să justifice modul în care acestea au fost întrebuinţate şi să restituie ceea ce nu a fost folosit la executarea lucrării.

Art. 1858

Informarea beneficiarului

Antreprenorul este obligat să îl informeze fără întârziere pe beneficiar dacă normala executare a lucrării, trăinicia ei sau folosirea potrivit cu destinaţia acesteia ar fi primejduită din cauza:

a) materialelor procurate sau a celorlalte mijloace pe care, potrivit contractului, beneficiarul le-a pus la dispoziţie;

b) instrucţiunilor necorespunzătoare date de beneficiar;

c) existenţei sau ivirii unor împrejurări pentru care antreprenorul nu este ţinut să răspundă.

Art. 1859

Neluarea măsurilor necesare de către beneficiar

Page 54: Curs Contracte Chirica 2013

(1) În cazul în care beneficiarul, deşi a fost înştiinţat de către antreprenor în condiţiile art. 1.858, nu ia măsurile necesare într-un termen potrivit cu împrejurările, antreprenorul poate rezilia contractul sau poate continua executarea acestuia pe riscul beneficiarului, notificându-l în acest sens.

(2) Cu toate acestea, dacă lucrarea ar fi de natură să ameninţe sănătatea sau integritatea corporală a persoanelor, antreprenorul este obligat să ceară rezilierea contractului, sub sancţiunea de a prelua riscul şi de a răspunde pentru prejudiciile cauzate inclusiv terţilor.

Art. 1.865.

(1) Atunci când, cu ocazia încheierii contractului, preţul lucrărilor sau al serviciilor a făcut obiectul unei estimări, antreprenorul trebuie să justifice orice creştere a preţului.

(2) Beneficiarul nu este ţinut să plătească această creştere decât în măsura în care ea rezultă din lucrări sau servicii care nu puteau fi prevăzute de către antreprenor la momentul încheierii contractului.

Spre deosebire de reglementarea anterioară din VCC reglementare potrivit căreia această evaluare nu avea decât o valoare relativă, în sensul că prețul final putea fi mai mare sau mai mic decât valoarea estimată de pildă părțile estimau că este de 100 000 euro valoarea lucrării a prețul lucrului, se putea întâmpla ca la sfărșit pentu că era vorba de un preț de deviz sau estimat, într-o astfel de situație antreprenorul putea obține mai mult sau invers putea întâmpla ca să plătească mai puțin.

În reglementarea din NCC lucrurile stau diferit, pentru că dacă ne raportăm la sistemul de drept de la care a fost preluat, vedem că lucrurile stau altfel, și în această privință, s-a conchis în practica judiciară și în doctrina de la Quebec, că prețul nu poate fi modificat decât dacă intervine o situație imprevizibilă.

Art. 1.866.

„Dacă preţul este stabilit în funcţie de valoarea lucrărilor executate, a serviciilor prestate sau a bunurilor furnizate, antreprenorul este ţinut, la cererea beneficiarului, să-i dea socoteală despre stadiul lucrărilor, despre serviciile deja prestate şi despre cheltuielile deja efectuate. ”(CCQ acest text în sistemul juridic din care provine nu este atât de simplu deci există problema corelării textului din CCQ art. 2808.)

Art. 1.867.

(1) Atunci când contractul este încheiat pentru un preţ global, beneficiarul trebuie să plătească preţul convenit şi nu poate cere o diminuare a acestuia motivând că lucrarea sau serviciul a necesitat mai puţină muncă ori a costat mai puţin decât s-a prevăzut.

(2) Tot astfel, antreprenorul nu poate pretinde o creştere a preţului pentru motive opuse celor menţionate la alin.(1).

(3) Preţul forfetar rămâne neschimbat, cu toate că s-au adus modificări cu privire la condiţiile de executare iniţial prevăzute, dacă părţile nu au convenite altfel.

Potrivit acestui articol care exista și în VCC posibilitatea stabilirii prețului forfetar al antreprizei, în astfel de situații s-a ivit situația în practica, că venind antreprenorul a solicitat mărirea prețului și a fost admis în mod greșit astfel de soluții, acesta având un caracter aleatoriu care trebuie păstrat până la capătul contractului. Orice modificare poate fi efectuată doar în scris cu acordul părților

Page 55: Curs Contracte Chirica 2013

nu și în mod unilateral ad validitatem trebuie să fie în scris.

Acest articol nu face altceva decât extinderea regurilor din VCC care se aplica doar construcțiilor după un plan stabilit. Acest text extinde la orice fel de lucrare indiferent de obiectul acestora.

Acest preț forfetar acordă un caracter aleatoriu al contractului. Un astfel de contract aleatoriu nu poate să fie decât unul în care sunt determinate foarte clar și precis toate lucrările pe care trebuie efectuate, precum și data începerii și finalizării lucrărilor. În caz contrar nu se poate reține caracterul forfetar al contractelor potrivit jurisprudenței și doctrinei din Quebec.

Chiar și un contract încheiat pe un preț forfetar în sensul celor arătate, dacă se dovedește că beneficiarul a furnizat informații eronate sau incomplete antreprenorului, antreprenorul are dreptul să obțină rambursarea diferenței rezultate din costurile lucrării.

În cazul unei bulversări însăși economia contractului, deci intervine un caz de forță majoră costurile suplimentare determinate de acestea trebuie suportate de beneficiar, peste prețul forfetar convenit de antreprenorul, dat fiind caracterul aleatoriu al contractului.

NCC prevede la art. 1863 prevedere care nu subzista în VCC: „Antreprenorul datorează garanţie contra viciilor lucrării şi pentru calităţile convenite potrivit dispoziţiilor privind garanţia contra viciilor lucrului vândut, care se aplică în mod corespunzător. ”

Art. 1.862.

(1) De îndată ce a primit comunicarea prin care antreprenorul îl înştiinţează că lucrarea este finalizată, beneficiarul are obligaţia ca, într-un termen rezonabil potrivit naturii lucrării şi uzanţelor din domeniu, să o verifice şi, dacă aceasta corespunde condiţiilor stabilite prin contract, să o recepţioneze, precum şi, atunci când este cazul, să o ridice.

(2) Dacă, fără motive temeinice, beneficiarul nu se prezintă sau nu comunică neîntârziat antreprenorului rezultatul verificării, lucrarea se socoteşte recepţionată fără rezerve.

(3) Beneficiarul care a recepţionat lucrarea fără rezerve nu mai are dreptul de a invoca viciile aparente ale lucrării sau lipsa aparentă a calităţilor convenite.

Se pun unele probleme, mai ales în legătura al. 3. Ideea este că pentru chestiunile care țin de predarea conformă sau viciile aparente, beneficiarul trebuie să le invoce la data recepției.

Art. 1.878.

(1) După finalizarea construcţiei, se va proceda, în condiţiile legii, la recepţia provizorie la terminarea lucrării urmată de recepţia finală.

(2) Riscurile trec asupra beneficiarului de la data recepţiei provizorii la terminarea lucrării.

În legătura cu recepția în materia construcțiilor există o reglementare specială, un regulament de recepție de construcții și instalații aferente acestora care a fost aprobat prin H.G.. în cazul construcțiilor se face o recepție preliminară, după care există un termen de un an de zile după care antreprenorul este obligat să remedieze orice deficiență, deci indiferent că este vorba de o deficiență ascunsă sau una aparentă(dr francez). Nu și în cazul de exemplu în care sunt deficiențe notorii, comandate trei camere primit două.

Rațional ar fi fost mai bun ca să fie acordat un termen de recepție în cazul construcțiilor pentru a verifica dacă s-au îndeplinit sau nu toate elementele a contractului. H.G. nu stabilește un termen de recepție supletivă doar enunță că părțile au posibilitatea contractuală pentru a stabili.

Page 56: Curs Contracte Chirica 2013

Curs XIV

am ajuns data trecută să discutăm despre legea 10/1995, care prevede pentru anumite construcții un termen special de predare, iar în privința construcțiilor obișnuite care nu intră în incidența legii 10/1995, se aplică dispozițiile dreptului comun.

Dispozițiile dreptului comun este art. 2530 pentru viciile aparente iar pentru cele ascunse 2531, care se aplică și în materia vânzării. Termenul în materia vânzării este un an, în interiorul căruia trebuie să se ivească viciile, în materia de antrepriză termenul este de 3 ani.

Art. 1862 prevede norme referitoare la recepție și din acest text de lege rezultă că antreprenorul comunică beneficiarului că a terminat lucrarea, sau a realizat obiectul care formează obiectul antreprizei, îl anunță pe beneficiar și acesta din urmă este obligat să prezinte să facă recepția. Cu această ocazie viciile aparente vor fi invocate sub sancționarea decăderii, iar în ipoteza în care nu se prezintă beneficiarul...

Art. 1880.Prescripția dreptului la acțiune pentru vicii aparente începe să curgă de la data recepției finale

sau, după caz, a împlinirii termenului acordat antreprenorului prin procesul-verbal de recepție finală, pentru înlăturarea viciilor constatate.

(2) Prescripția dreptului la acțiune pentru viciile lucrării de proiectare începe să curgă odată cu prescripția dreptului la acțiune pentru viciile lucrărilor executate de antreprenor, afară numai dacă viciile lucrărilor de proiectare au fost descoperite mai înainte, caz în care prescripția va începe să curgă de la data descoperirii acestora.

Corelând dispozițiile art. 1862 cu dispozițiile art. 1880, reținem că acest text are aplicabilitate practică art. 1880 doar în situația în care viciile aparente au fost invocate s-a fixat unt termen de remediere și nu s-a remediat.

La momentul recepției provizorii se examinează bunul și se solicită remediile care sunt necesare și dacă în intervalul de timp între recepției provizorii până la data recepției finale, mai apar alte deficiențe, ele trebuie să fie remediate de antreprenor, dar când se află la recepția finală, orice observație în legătură cu viciile aparente nu mai au rost, întrucât operează decăderea.

Contractul de mandat

Atât mandatul cât și antrepriza, au avut ca obiect prestații de a face, diferența era că în cazul mandatului prestația era făcută cu titlu gratuit, pe cât în cazul antreprizei prestațiile au fost făcute cu titlu oneros, ulterior, în evul mediu când s-a preluat dreptul roman, s-a susținut că este posibil că și în cazul mandatului să existe o plată, dar s-a spus că ceea ce plătește nu este un preț, ci că este un semn al recunoștinței decurgând din contract.

În cazul mandatului era vorba de activități nobile, intelectuale, care nu puteau fi remunerate, care nu puteau fi prețuite, deci dacă plătea mandantul ceva era o donație nu era un preț. Această concepție a fost preluat și de CC Napoleon și implicit și de VCC, dar în dreptul francez la un moment dat un autor a demonstrat că este o ipocrizie această diferență, și că în realitate ceea ce plătea mandantul, chiar dacă era vorba despre activități nobile este un preț, și că mandatul poate fi făcut contra unui preț.

Până la urmă a venit doctrina, și a introdus ideea că ceea ce deosebește mandatul de antrepriza este, că în cazul mandatului mandatarul efectuează acte juridice în numele și pe seama mandantului, deci este vorba de o activitate specială, deci numai avea relevanță natura intelectuală sau materială a prestației ci avea importanță, că prestația asumată, cel care cu care a încheiat este pentru a încheia acte

Page 57: Curs Contracte Chirica 2013

juridice în numele și pe seama sa, de a-l reprezenta în actele juridice.Era valabil și sub VCC mandatul fără reprezentare, ceea ce înseamnă încheierea actelor juridice

pe seama mandantului dar în numele mandatarului(împrumutător de nume în franceză).Această ideea este reglementat în NCC, masiv având în vedere că în dreptul comercial există

mai multe tipuri de contracte care se subsumează acestei fel de mandat.În NCC mandatul este definit la:

Art. 2.009.Mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai

multe acte juridice pe seama celeilalte păr i, numită mandant. Deci a fost remediat ceea ce nu era corespunzător s-a precis ce se obligă să facă mandatarul.

Reglementările referitoare la mandat se completează cu cele de la reprezentare.Există un trunchi comun al reprezentării care trebuie să fie avut în vedere în cazul contractului

de mandat, care completează dispozițiile acestuia. În acest sens trebuie să avem în vedere Art. 1.295.

Puterea de a reprezenta poate rezulta fie din lege, fie dintr-un act juridic ori dintr-o hotărâre judecătorească, după caz.

Esența contractului de mandat este delegarea de putere, o persoană transmite unei alte persoane, puterea că în numele și pe seama sa, anumite puteri.

Se poate întâmpla că vânzătorul, aflat în străinătate, să transmită prin mijloacele de comunicare la distanță unei alte persoane, consimțământul său dat în formă autentică la înstrăinarea unui imobil care se află în românia. În această situație, cel care se prezintă cu actul respectiv, are poziție de mesager, un simplu executant nu este mandatar, nu este delegare de putere, doar execută chestiunea cutare.

Este specific mandatului că mandatarul bucură de o anumită independență, corelativă cu o exectuare. Mandatarul nu este prepus al mandatarului, neexistănd un rapor de subordonare. Trebuie există deci o delegare de putere corelativ cu o anumită independență.

Se deosebesc raporturile juridice născute din gestiunea de afaceri față de mandat. De exemplu o persoană constată că a venit o furtună și a smuls acoperișul vecinului care este plecat în străinătate, și în această situație angajează un antreprenor pentru a repara acoperișul, acest raport juridic născut între vecini nu este mandat, acesta este un act bilateral, iar actul vecinului este unul unilateral, și se numește gestiunea de afaceri.

Dat fiind că prin natura sa mandatul presupunând încheierea unui act juridic pe numele și pe seama altuia, presupune o operațiune în trei, există mandantul, mandatarul și terțul cu care mandatarul încheie actul juridic respectiv. Sigur că acesta nu se întâmplă în toate situațiile de pildă când mandatarul are obligația de a renunța la o moștenire, aici nu mai există o operațiune în trei.

Nici în cazul mandatului nu este o condiție de validitate a contractului stabilirea prețului, acesta poate fi stabilit atât ulterior prin negocierea părților cât și ulterior prin dispozițiile legii din uzanțe sau prin evaluare. Atunci când mandatul este încheiat cu un profesionist se prezumă ca acesta este unul oneros.

În cazul mandatului cu titlu oneros răspunderea este mai accentuată, NCC spune la art. 2018 că ar fi diligența unui bun proprietar. Domnul profesor crede că este o formulară nefericită termenul folosit „bun proprietar”, al. 2 din același art. spune că răspunderea față de mandant este apreciat raportat la gestionarea propriilor afaceri, diferența față de dreptul roman este că răspunderea este subiectivă și nu unul obiectiv.

Art. 2011: Mandatul poate fi cu reprezentare sau fără reprezentare. În NCC avem reglementări pentru fiecare, mandatul cu reprezentare este reglementat la art. 2013.

Art. 2013.: (1) Contractul de mandat poate fi încheiat în formă scrisă, autentică ori sub semnătură privată,

sau verbală. Acceptarea mandatului poate rezulta și din executarea sa de către mandatar.

Page 58: Curs Contracte Chirica 2013

(2) Mandatul dat pentru încheierea unui act juridic supus, potrivit legii, unei anumite forme trebuie să respecte acea formă, sub sancțiunea aplicabilă actului însuși. Prevederea nu se aplică atunci când forma este necesară doar pentru opozabilitatea actului față de terți, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Din acest text de lege rezultă că actul încheiat de mandatar sunt încheiate în numele și pe seama mandantului, în fapt este încheiat de mandatar dar în drept de mandant. Din acest din urmă articol rezultă că în principiu forma mandatului este indiferent, operează principiul consensualismului cu excepția cazului când legea impune forma autentică pentru actul încheiat trebuie să există această formă și contractului de mandat.

Poate fi vorba și despre o acceptare tacită așa cum prevede art. 2014.Art. 2014

(1) În absența unui refuz neîntârziat, mandatul se consideră acceptat dacă privește actele a căror încheiere intră în exercitarea profesiei mandatarului ori pentru care acesta și-a oferit serviciile fie în mod public, fie direct mandantului.

(2) În aplicarea dispozițiilor alin. (1) se va ține seama, între altele, de prevederile legale, de practicile statornicite între părți și de uzanțe.

Art. 2015Dacă părțile nu au prevăzut un termen, contractul de mandat încetează în 3 ani de la încheierea

lui. Nu poate fi încheiat un mandat perpetuu. În ipoteza mandatului special, art. 2015 nu operează.

Art. 2016(1) Mandatul general îl autorizează pe mandatar să efectueze numai acte de conservare și de

administrare. (2) Pentru a încheia acte de înstrăinare sau grevare, tranzacții ori compromisuri, pentru a se

putea obliga prin cambii sau bilete la ordin ori pentru a intenta acțiuni în justiție, precum și pentru a încheia orice alte acte de dispoziție, mandatarul trebuie să fie împuternicit în mod expres.

(3) Mandatul se întinde și asupra tuturor actelor necesare executării lui, chiar dacă nu sunt precizate în mod expres.

capacitatea în privința încheierii contractului de mandat, în NCC se prevede în mod expres la art. 1298 în cazul reprezentării convenționale, atât reprezentatul cât și reprezentantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia actul pentru care reprezentarea a fost dată, deci lucrurile sunt clare acum.

În VCC era susținut de o parte importantă a autorilor din țara noastră că mandatul ar fi valabil și în situația în care mandatarul este lipsit de capacitate de exercițiu.

Efectele contractului de mandat cu reprezentare.

Art. 2017(1) Mandatarul nu poate să depășească limitele stabilite prin mandat. (2) Cu toate acestea, el se poate abate de la instrucțiunile primite, dacă îi este imposibil să îl

înștiințeze în prealabil pe mandant și se poate prezuma că acesta ar fi aprobat abaterea dacă ar fi cunoscut împrejurările ce o justifică. În acest caz, mandatarul este obligat să îl înştiințeze de îndată pe mandant cu privire la schimbările aduse executării mandatului.

După părerea domnului profesor este o absurditate ceea ce prevede codul, întrucât nu poate nici-o dată să depășească limitele mandatului mandatarul, prevederea din art. 2017 al.2 sunt preluate de la codul elvețian al obligațiilor art. 397 unde este vorba despre altceva, acolo mandatarul face ce face la noi antreprenorul.

Page 59: Curs Contracte Chirica 2013

Art. 1296.Contractul încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în numele reprezentatului produce

efecte direct între reprezentat și cealaltă parte.

Art. 1297.(1) Contractul încheiat de reprezentant în limita puterilor conferite, atunci când terțul

contractant nu cunoștea și nici nu ar fi trebuit să cunoască faptul că reprezentantul acționa în această calitate, îi obligă numai pe reprezentant și pe terț, dacă prin lege nu se prevede altfel.

(2) Cu toate acestea, dacă reprezentantul, atunci când contractează cu terțul în limita puterilor conferite, pe seama unei întreprinderi, pretinde că este titularul acesteia, terțul care descoperă ulterior identitatea adevăratului titular poate să exercite și împotriva acestuia din urmă drepturile pe care le are împotriva reprezentantului.

Art. 1300.(1) Afară de cazul în care sunt relevante pentru elementele stabilite de reprezentat, buna sau

reaua- credință, cunoașterea sau necunoașterea unei anumite împrejurări se apreciază în persoana reprezentantului.

Deci în situația în care de exemplu se pune ideea vicierii consimțământului, prin dol violență sau prin violență, principiul este că aceste condiții se analizează în raport cu mandatarul, nu cu mandantul. Totuși există situații în care poate fi viciat consimțământul mandantului, de pildă el a transmis instrucțiuni încrezându-se în acea situație, acest lucru are importanță prin excepție sunt ipoteze în care viciul de consimțământ trebuie examinat cu mandantul.

(2) Reprezentatul de rea-credință nu poate invoca niciodată buna-credință a reprezentantului.

Art. 1309.(1) Contractul încheiat de persoana care acționează în calitate de reprezentant, însă fără a avea

împuternicire sau cu depășirea puterilor conferite, nu produce efecte între reprezentat şi terț. (2) Dacă însă, prin comportamentul său, reprezentatul l-a determinat pe terțul contractant să

creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta și că acționează în limita puterilor conferite, reprezentatul nu se poate prevala față de terțul contractant de lipsa puterii de a reprezenta.

Face referire la eroare comună și invincibilă.

Art. 1.310.Cel care încheie un contract în calitate de reprezentant, neavând împuternicire ori depășind

limitele puterilor care i- au fost încredințate, răspunde pentru prejudiciile cauzate terțului contractant care s-a încrezut, cu bună-credință, în încheierea valabilă a contractului.

Art. 2017 care se referă la obligațiile mandatarului, se completează cu aceste dispoziții din secțiunea de la reprezentare.

În cazul contractului de mandat se poate întâmpla că obligațiile asumate de mandatarul să fie unele de rezultat sau unele de mijloace.

Art. 2019(1) Orice mandatar este ținut să dea socoteală despre gestiunea sa și să remită mandantului tot

ceea ce a primit în temeiul împuternicirii sale, chiar dacă ceea ce a primit nu ar fi fost datorat mandantului.

(2) În perioada în care bunurile primite cu ocazia executării mandatului de la mandant ori în

Page 60: Curs Contracte Chirica 2013

numele lui se află în deținerea mandatarului, acesta este obligat să le conserve. Obligația din alineatul 1., exista și în VCC pentru că mandatarul, îndeplinește acte juridice în

numele și pe seama mandantului, sigur că are independență, dar pe de altă parte are obligația de a da socoteală.

Art. 2021.„În lipsa unei convenții contrare, mandatarul care și-a îndeplinit mandatul nu răspunde față de

mandant cu privire la executarea obligațiilor asumate de persoanele cu care a contractat, cu excepția cazului în care insolvabilitatea lor i-a fost sau ar fi trebuit să îi fi fost cunoscută la data încheierii contractului cu acele persoane. ”

Existau dispoziții similare și în VCC, ideea este că mandatarul încheie de pildă contractul de vânzare în calitate de vânzător, dar obligațiile care trebuie executate de cumpărător, deci plata prețului nu mai intră în ceea ce privește răspunderea mandatarului.

Prin excepție dacă mandatarul încheie contractul cu o persoană care era insolvabilă în numele și pe seama mandantului, în această ipoteză răspundă, tot astfel răspundă mandatarul în ipoteza în care și-a asumat garanțiile în nume personal, deci se angajează față de mandant („domne asta o să-și execute obligația„) în aceste ipoteze răspunde față de mandant.

Se poate pune probelma răspunderii mandatarului față de terți, de pildă mandatarul nu-și îndeplinește obligațiile care decurg din contract, se poate pune problema răspunderii față de terți, care nu sunt parte în contract de mandat nici terțul cu care trebuie să încheie contractul. Într-o specță s-a scos la vânzarea silită un imobil unei persoane care nu-și a îndeplinit obligațiile, a fost adjudecat provizoriu imobilul ca urmare a licitației organizate de executorul judecătoresc, și potrivit legii după adjudecarea provizorie, poate veni orice persoană interesată și să supraliciteze plătind un preț cu cel puțin 10% mai mare cu care s-a adjudecat bunul. Într-o speță un terț a împuternicit un avocat să exercite această supraofertă și avocatul nu-și a îndeplinit obligațiile, și a depășit termenul prevăzut de lege, în această situație a venit urmăritul, și a îndreptat acțiune împotriva avocatului solicitând să fie despăgubit cu ceea ce s-ar fi primit dacă acesta din urmă ar fi îndeplinit obligația de a supralicita. Poate obține despăgubiri pe temeiul delictual.

Orice fapt fie că are legătură cu obligațiile contractuale fie că nu, atrage răspunderea delictuală a mandatarului, tot astfel stau lucrurile când mandatarul împuternicește pe mandatar să încheie vânzare, și mandatarul de la sine putere îl înșeală cumpărătorul, în această situație răspunde mandatarul depășind limitele contractului. Nu se poate accept nici faptul că unul să încheie acte privind stupefiante de exemplu, astfel de acte sunt lovite de nulitate absolută având o cauză ilicită.

Art. 2022.(1) Mandatarul este ținut să îndeplinească personal mandatul, cu excepția cazului în care

mandantul l-a autorizat în mod expres să își substituie o altă persoană în executarea în tot sau în parte a mandatului.

(2) Chiar în absența unei autorizări exprese, mandatarul își poate substitui un terț dacă: a) împrejurări neprevăzute îl împiedică să aducă la îndeplinire mandatul; b) îi este imposibil să îl înștiințeze în prealabil pe mandant asupra acestor împrejurări; c) se poate prezuma că mandantul ar fi aprobat substituirea dacă ar fi cunoscut împrejurările ce o justifică.

(3) În cazurile prevăzute la alin. (2), mandatarul este obligat să îl înştiințeze de îndată pe mandant cu privire la substituire.

(4) Dacă substituirea nu a fost autorizată de mandant, mandatarul răspunde pentru actele persoanei pe care și-a substituit-o ca și cum le-ar fi îndeplinit el însuși.

(5) Dacă substituirea a fost autorizată, mandatarul nu răspunde decât pentru diligența cu care a

Page 61: Curs Contracte Chirica 2013

ales persoana care l-a substituit și i-a dat instrucțiunile privind executarea mandatului. (6) În toate cazurile, mandantul are acțiune directă împotriva persoanei pe care mandatarul și-a

substituit-o.

Dacă au fost numiți împreună tot astfel trebuie să îndeplinească mandatul. În situația în care este desemnat un mandatar și ulterior mandantul numește un alt mandatar, se prezumă că primul mandat a fost revocat. Se poate dovedi că se angajează doi trei sau mai mulți avocați.

Ceea ce este important în materie de mandat, este că se poate revoca mandatul. Față de antrepriză este o importantă diferență că se poate revoca ad nutum(fără motivare).

Obligațiile mandantului.

Art. 2025.(1) În lipsa unei convenții contrare, mandantul este obligat să pună la dispoziția mandatarului

mijloacele necesare executării mandatului. (2) Mandantul va restitui mandatarului cheltuielile rezonabile avansate de acesta din urmă

pentru executarea mandatului, împreună cu dobânzile legale aferente, calculate de la data efectuării cheltuielilor.

Art. 2026.„Mandantul este obligat să repare prejudiciul suferit de către mandatar în executarea

mandatului, dacă acest prejudiciu nu provine din culpa mandatarului. ”Nu se confunda cheltuielile necesare pentru îndeplinirea obligațiilor contractuale, cu situațiile

cu care prin îndeplinirea obligațiilor rezultă un prejudiciu mandatarului.

Art. 2027.„Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandantul este obligat să plătească mandatarului

remunerația, chiar și în cazul în care, fără culpa mandatarului, mandatul nu a putut fi executat. ”În analiza acestui text trebuie să avem în vedere art. 1557 al. 1 din NCC, care spune că în caz de

forță majoră sau caz fortuit contractul încetează, iar dacă încetează...De fapt aici este vorba de situația ca și în art. 1548 a VCC era vorba despre faptul că mandatarul

are dreptul la remunerație și dacă ajunge la rezultat și dacă nu. Mandatarul în principiu nu garantează rezultatul, sigur există anumit obligații de rezultat dar când este vorba de prestații intelectuale, nu garantează rezultatul cum este cazul avocatului, el nu poate garanta. Poate să-și asume un astfel de obligație, gen „sigur câștigăm”, dar în acest caz avem de a face cu un contract „ultra aleatoriu” :)

Mandatul fără reprezentare este contractul care este încheiat pe seama mandantului dar nu și în numele lui. Deci încheie actul cum ar fi vorba despre el.