1

Curs 1

17 octombrie

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

(Introducere în psihologie)

Psihologia generală este considerată a fi ramura centrală a psihologiei,

care oferă baza teoretică şi metodologică pentru abordarea, înţelegerea şi

explicarea proceselor şi fenomenelor psihocomportamentale umane în situaţii

specifice. Psihologia generală reprezintă şi forma în care s-a constituit

istoriceşte psihologia ca ştiinţă independentă. Abia tîrziu au început să se

desprindă, succesiv, ramurile ei (psihologia muncii, educaţională, clinică,

socială, organizaţională, a artei etc). În prezent, tabloul psihologiei trebuie

reprezentat sub forma unui arbore, avînd ca tulpină solidă psihologia generală,

iar ca crengi, psihologiile de ramură (particulare). Abordarea problemelor

specifice ale psihologiilor de ramură trebuie să se întemeieze pe premisele din

psihologia generală.

Schema logică a cursului de fundamente ale psihologiei conţine trei

componente esenţiale:

1. O componentă generală, abstractă, introductivă, în care se prezintă

aspectele metodologice, epistemologice, filosofice şi semantice ale psihologiei

ca ştiinţă.

2. O componentă analitică, întemeiată pe operaţiile de descompunere şi

delimitare a sistemului psihic în procese şi funcţii individuale specifice, precum

şi pe analiza acestor funcţii şi procese psihice luate una cîte una, din punctul de

vedere al conţinutului, al mecanismelor de realizare şi al rolului pe care îl joacă

în ansamblul sistemului psihocomportamental.

3. O componentă logic concretă (integrativă), prin care se face

restabilirea tabloului iniţial al vieţii psihice în diversitatea şi specificitatea

determinărilor sale interne de structură şi funcţionare. Această porţiune a

cursului va sta sub egida unui concept nou, cu valoare integrativă

supraordonată, conceptul de personalitate. Acest concept subordonează şi

circumscrie conţinutul tuturor celorlalte noţiuni din psihologie, inclusiv pe cea

de sistem psihic.

Analiza evoluţiei cunoaşterii psihologice şi

a devenirii psihologiei ca ştiinţă

2

Ca preocupare a omului pentru înţelegerea şi explicarea fenomenelor

vieţii sale sufleteşti, psihologia este foarte veche. Începuturile ei datează din

momentul cînd omul a devenit conştient de sine şi, pe lîngă întrebările şi

problemele legate de procesele şi fenomenele din natură, a început să formuleze

întrebări şi probleme legate de propria sa viaţă sufletească şi propria conduită.

Din această perspectivă, psihologia este la fel de veche ca fizica, mecanica şi

astronomia.

Ca ştiinţă de sine stătătoare, psihologia are o istorie relativ scurtă,

depăşind cu puţin o sută de ani. Comparată cu astronomia, mecanica şi fizica

din acest punct de vedere, este una din cele mai tinere ştiinţe. Întîrzierea

constituirii ei ca disciplină de sine stătătoare se datorează atît complexităţii

extraordinare a domeniului vieţii psihice a omului, cît şi dificultăţilor de a

satisface cerinţele paradigmei sau modelului logic de circumscriere şi definire a

unei ştiinţe, impus de către mecanică şi fizica clasică.

Printre alte exigenţe, acest model logic impunea obiectivitatea,

măsurabilitatea şi cuantificabilitatea fenomenelor supuse studiului. Raportată la

specificul vieţii sufleteşti a omului, această cerinţă este aproape inoperantă,

întrucît fenomenele vieţii psihice nu puneau în evidenţă (precum fizica sau

mecanica) existenţa unor proprietăţi sensibile, nemijlocit perceptibile, care să

poată fi măsurate şi cuantificate. Neavînd asemenea însuşiri, se excludea de la

bun început posibilitatea ca studiul fenomenelor psihice umane să se realizeze

cu metode obiective şi în contextul unei ştiinţe autentice. Immanuel Kant, în

"Critica raţiunii pure", susţine o pledoarie întreagă pentru a demonstra

imposibilitatea existenţei unei ştiinţe psihologice de sine stătătoare. El

considera că proba de verificare a viabilităţii unei ştiinţe trebuie să fie gradul de

aplicare şi utilizare a metodelor matematice de analiză şi prelucrare a datelor.

Aceste metode matematice reclamă existenţa unor măsurători cantitative,

obiective, ori fenomenele psihice ale omului, neavînd proprietatea de a fi

nemijlocit perceptibile, nu pot fi măsurate. Implicit, în studiul lor nu se poate

face apel la metodele matematice. Singura dimensiune recunoscută de Kant

proceselor psihice era durata (dimensiunea temporală). Dar, spunea el, cu o

singură dimensiune nu se poate stabili un sistem coerent de coordonate. De

aceea, cunoaşterea psihologică trebuie să rămînă în preocuparea exclusivă a

filosofiei sau, poate, cîndva, a unei antropologii generale.

Această situaţie impune să recurgem la o periodizare a evoluţiei istorice

a cunoaşterii psihologice, în patru etape (perioade) principale, astfel:

1. Etapa preştiinţifică;

2. Etapa filosofică;

3. Etapa ştiinţifică, analitică şi intern contradictorie;

4. Etapa ştiinţifică sistemică integrativă.

3

1. Etapa preştiinţifică începe din momentul cînd omul a început să-şi

pună explicit întrebări şi probleme despre natura, esenţa şi locul fenomenelor

psihice în Univers şi continuă pînă în antichitatea tîrzie (sec. V-IV î. Hr.), cînd

se constituie primele sisteme filosofice coerente şi închegate. Etapa se numeşte

preştiinţifică întrucît la acea vreme nu se constituiseră încă ştiinţele ca forme

riguroase de cunoaştere.

În această perioadă, cunoaşterea fenomenelor psihologice este încadrată

în cunoaşterea comună, realizată cotidian şi situaţional, pe baza experienţei

imediate a omului într-o comunitate, în contextul comunicării dintre indivizii

acelei comunităţi. Răspunsurile date la întrebările privind natura şi fenomenele

psihice erau naive şi întemeiate pe admiterea principiului animismului (de la lat.

anima = a însufleţi). Principiul animismului şi concepţiile animiste se întemeiau

pe recunoaşterea existenţei unei forţe motrice în afara fiinţelor şi lucrurilor,

forţe de natură ocultă, deseori numite spirite. Aceste spirite, de esenţă

supranaturală, se întrupează şi poposesc temporar şi situaţional în lucrurile sau

fiinţele pămîntene, insuflîndu-le mişcarea şi direcţia de mişcare. Astfel,

fenomenele psihice vor fi considerate ca o expresie a acţiunii acestor spirite la

nivelul fiinţei umane.

Tot atunci se formulează existenţa mai multor forme de anima, care

coexistă în om: o anima generală, prin care omul se înrudeşte psihic cu alte

animale; o anima umbră care-l însoţeşte permanent în activităţile sale cotidiene;

o anima călătoare, care se manifestă în somn, timp în care călătoreşte în alte

lumi şi apoi, la trezire, se întoarce; şi în sfîrşit, o anima nucleu, cea mai

importantă dintre toate, care dă continuitate în timp fiinţei umane şi care la

moarte părăseşte trupul şi se întoarce în imperiul spiritului, de unde a venit.

Acolo intră în legătură cu animele altor persoane şi astfel rezultă viaţa spirituală

a unei alte lumi, lumea "de dincolo".

Pe baza acestui sistem de înţelegere se clădeşte sistemul practicilor de

intervenţie şi influenţare a stărilor sufleteşti şi a comportamentelor umane.

Aceste practici se vor reuni sub egida noţiunii de magie, care a constituit

principalul mod în care omul primitiv încerca să acţioneze asupra forţelor

naturii şi asupra forţelor interioare proprii. Magia se va asocia cu mitologia,

care va deveni un cadru general de referinţă în explicarea descendenţei

generaţiilor şi, de asemenea, a fenomenelor de grup (războaie etc.)

Concepţiile animiste se vor înrădăcina în structura profundă a fiinţei

umane şi vor deveni ceea ce Carl Gustav Jung denumea arhetipuri. Arhetipurile

alcătuiesc inconştientul colectiv, care are rolul principal în constituirea

personalităţii indivizilor şi în tipologia comportamentelor lor. Putem afirma că

această viziune şi concepţie naiv-mistică despre suflet se va perpetua în

succesiunea epocilor istorice sub denumirea de "psihologie populară". Chiar şi

după apariţia psihologiei ca ştiinţă independentă, psihologia populară va

continua să fiinţeze şi să ocupe o pondere mare în mentalitatea oamenilor

contemporani.

4

2. Etapa filosofică începe din antichitatea tîrzie (sec. V-IV î. Hr.) şi

durează pînă în 1879, cînd se produce desprinderea psihologiei de filosofie.

Această perioadă se caracterizează prin faptul că abordarea, analiza şi

interpretarea fenomenelor psihice capătă caracter sistematic, coerent, pe baza

unor criterii logice şi în conformitate cu anumite ipoteze sau principii

metodologice generale. Toate marile sisteme filosofice vor avea în structura lor

un spaţiu special dedicat psihologiei, respectiv descrierii şi explicării

fenomenelor psihice ale omului. Cunoaşterea filosofică în general, inclusiv

cunoaşterea filosofică a psihicului, se va întemeia pe o anumită platformă cu

caracter ideologic şi metodologic specific, derivată din modul în care s-a

răspuns la problema fundamentală a filosofiei, şi anume problema raportului

dintre spirit şi materie, dintre gîndire şi corp, dintre conştiinţă şi creier .

Răspunsul la această problemă a dus la desprinderea iniţială a două mari direcţii

de gîndire filosofică: linia materialistă şi cea idealistă.

Linia materialistă se va caracteriza prin admiterea materiei ca unic

început primordial şi determinant şi prin considerarea spiritului, gîndirii,

conştiinţei, drept factori secundari şi derivaţi. În antichitate, reprezentanţii

acestei linii au fost Democrit, Epicur şi Heraclit. Ei formulează concepţia

atomistă de explicare a lumii, punînd la baza existenţei Universului cea mai

mică unitate materială imaginată atunci: atomul.

În concepţia atomistă, sufletul este material, substanţial, el fiind realizat

prin intermediul unui anumit tip de atomi (de formă rotundă, de mărime mică şi

foarte rapizi) denumiţi atomii focului. Se considera că un mecanism al dinamicii

psihicului îl constituie actul respiraţiei, prin care sunt eliminaţi din corp atomii

uzaţi şi sunt introduşi atomii integri, "nobili", acesta fiind "principiul primenirii

sufletului".

Această linie materialistă a fost perpetuată de-a lungul secolelor în

lucrările lui Bacon şi Locke (sec. XVI-XVII), apoi ale materialiştilor vulgari

(Bückner, Vogt şi Molechotte, sec. XVII), ale marilor materialişti francezi

(Diderot, D'Holbach, Helvetius şi La Mettrie, sec. XVIII) şi ale lui Feurbach,

Marx şi Engels în sec. XIX.

Concepţia atomistă a fost înlocuită cu concepţia funcţionalistă despre

suflet, care afirmă că sufletul apare ca rezultat al funcţionării sistemului nervos

central, a creierului, şi ia forma fie a unei secreţii (în materialismul vulgar se

considera că creierul "secretă" gîndire tot aşa cum vezica biliară secretă bila),

fie a unei reflectări ideale, nonsubstanţiale, concretizată în imagini, concepte

sau trăiri emoţionale, afective. Considerarea psihicului ca reflectare ideală apare

la materialiştii francezi şi va fi amplu dezvoltată în materialismul sec. XIX.

Din materialismul secolului XIX a derivat o formă particulară a

materialismului secolului XX: materialismul dialectic. Acesta s-a format prin

îmbinarea dintre principiul materialist (anume că materia este factorul

5

primordial al Universului, iar spiritul este factor secundar, derivat) şi metoda

dialectică, în care se admite trecerea acumulărilor cantitative în transformări

calitative şi negarea noului de către vechi, a inferiorului de către superior.

Această metodă, dezvoltată amplu de Hegel în forma teză-antiteză-sinteză,

explică natura psihicului conform principiului materialist, dar în concordanţă cu

exigenţele metodei dialectice (anume recunoaşterea trecerii acumulărilor

cantitative în transformări calitative). Astfel, psihicul apare deja ca realitate, ca

entitate specifică.

Prin epistemologia ştiinţelor, materialismul dialectic a fost transformat

şi integrat în materialismul ştiinţific.

Linia idealistă se întemeiază pe admiterea spiritului, a Ideii absolute, a

gîndirii, ca factor primordial şi unic început, iar materia este considerată ca

factor secund, derivat. Începutul acestei linii se regăseşte în opera lui Platon

("idealismul obiectiv"); linia este perpetuată în Evul Mediu prin Toma d'Aquino

şi Sfîntul Augustin, iar în timpurile moderne prin filosofia clasică germană -

Kant şi Hegel ("Fenomenologia spiritului"). La Kant, factorul primordial este

reprezentat de categoriile universale înnăscute şi imanente, iar la Hegel, de

Ideea absolută.

În cadrul liniei idealiste se ajunge la o atitudine dogmatică, promovată şi

de teologie: acceptă şi nu cerceta. În prezent, această linie de explicare a naturii

şi a esenţei fenomenelor psihice este repudiată de ştiinţă, dar îmbrăţişată într-o

anumită formă în teologie şi religie.

3. Etapa ştiinţifică, analitică şi intern contradictorie începe în anul 1879,

an în care savantul Wilhelm Wundt înfiinţa la Leipzig primul laborator de

psihologie experimentală. Importanţa acestui act consta în faptul că, pentru

prima dată, s-a făcut dovada posibilităţii de aplicare sistematică a metodei

experimentului obiectiv în studiul fenomenelor psihice şi al stărilor subiective

interne. Înfiinţarea acestui laborator marchează desprinderea psihologiei de

filosofie şi constituirea ei în ştiinţă independentă. Din acest moment se va

înregistra un proces accelerat de desfăşurare a cercetărilor psihice concrete şi de

acumulare a unor date şi fapte experimentale obiectiv constatate privind

conţinutul, dinamica şi mecanismul diferitelor funcţii şi procese psihice

particulare. Metoda experimentală a debutat cu studiul reacţiilor motorii şi al

senzaţiilor simple şi s-a extins spre procesele psihice superioare: gîndirea,

rezolvarea de probleme, formarea conceptelor, luarea deciziilor, precum şi spre

studiul fenomenelor psihice dispoziţionale (motivaţia, afectivitatea). Dat fiind

faptul că cercetarea se face prin delimitări riguroase a unor funcţii şi procese

particulare din cadrul întregului psihic, perioada aceasta se numeşte analitică.

Concomitent cu acumularea de date concrete, experimentale, încep să

apară divergenţe privind modul de interpretare a acestor fapte, natura obiectului

psihologiei şi specificul diferitelor componente ale sistemului psihic în

6

desfăşurarea activităţii şi comportamentului. De aceea, perioada se numeşte şi

"intern contradictorie". În ştiinţa psihologică apar şi se confruntă o serie de

curente şi şcoli care i-au subminat unitatea internă.

Curs 2

25 octombrie

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

Aceste neînţelegeri (despre care s-a discutat la sfîrşitul cursului anterior) s-au

produs în legătură cu două probleme esenţiale de cunoaştere psihologică. Prima problemă

este aceea a obiectului specific de studiu pe care trebuie să-l aibă psihologia, iar a doua

problemă este cea a modului de desfăşurare a cercetării ştiinţifice şi modul de explicare a

organizării şi funcţionării interne a psihicului.

În legătură cu problema obiectului de studiu, divergenţele de păreri s-au

constituit în trei orientări sau şcoli principale: şcoala introspecţionistă, şcoala

behavioristă şi şcoala psihanalitică.

Potrivit şcolii introspecţioniste, obiectul de studiu al psihologiei trebuie să-l

reprezinte conştiinţa. Psihicul uman era integral redus la sfera conştiinţei:

psihic=conştiinţă. Conştiinţa era definită ca o sumă de stări şi procese de ordin subiectiv

date nemijlocit subiectului, fără vreo legătură semnificativă cu obiectele şi fenomenele

lumii exterioare şi cu manifestările comportamentale ale subiectului. Astfel, conştiinţa

devenea o lume ermetic închisă în sine, care nu se putea proiecta, exterioriza în nici un

fel. Ca urmare, cunoaşterea psihologică nu putea să se întemeieze decît pe utilizarea unei

singure metode, care era denumită introspecţie (de la termenii greceşti. intro=interior şi

spectos=privire). Introspecţia avea sensul de privire de către subiect, cu ochiul său

interior, pe scena conştiinţei, pentru a constata fenomenele care se produc la un anumit

moment dat. Informaţia despre cele constatate de subiect despre sine trebuiau să fie

comunicate cercetătorului. Consemnînd relatările subiectului, acesta le supunea apoi unor

proceduri de prelucrare, evaluare şi cercetare, obţinîndu-se în final o anumită teorie sau

un set de judecăţi teoretice despre natura şi caracteristicile fenomenelor de conştiinţă.

Metoda introspecţionistă nu satisfăcea însă exigenţele impuse de modelul

cercetării ştiinţifice autentice, anume cerinţa obiectivităţii, cerinţa măsurabilităţii, cerinţa

cuantificabilităţii şi cea a matematizării. Psihologia, deşi se desprinsese de filosofie,

continua să se menţină în planul analizelor şi interpretărilor, tot în limitele unor

coordonate filosofice de ordin metafizic şi speculativ. Nemulţumiţi de această stare de

lucruri, diferiţi reprezentanţi ai cunoaşterii psihologice au început să ridice obiecţii şi

critici faţă de psihologia introspecţionistă şi să încerce altă modalitate de circumscriere şi

definire a obiectului de studiu al psihologiei.

Unul dintre aceştia a fost psihologul american John Watson, care, în 1912-1913

a publicat în jurnalul american de psihologie un amplu articol programatic în care

respingea perspectiva oferită de psihologia introspecţionistă şi propunea ca obiect de

studiu al psihologiei manifestările comportamentale exterioare ale subiecţilor, care, după

părerea sa, se produc în mod legic şi necesar la acţiunea diferiţilor stimuli din mediu.

Referindu-se la conştiinţă aşa cum era ea definită de introspecţionişti, Watson afirma că

ea nu există, că este o fantezie, o pură ficţiune născocită de filosofi. Ca urmare, ceea ce nu

există, nu poate constitui obiectul unei cercetări ştiinţifice riguroase. Singura realitate

psihologică existentă este comportamentul, ca sumă a unor reacţii specifice de răspuns ale

organismului la stimulii din afara lui. Schema după care se derulează reacţiile

comportamentale ca răspunsuri la stimulii de tip exterior va fi una de tip cauzal univoc,

stimularerăspuns, SR.

Potrivit acestei scheme, fiecare reacţie de răspuns particulară este în funcţie de

un anumit stimul (este provocată de un anumit stimul). Sarcina cunoaşterii psihologice va

consta astfel în realizarea a două obiective: 1) Fiind dat un anumit stimul S, să prevadă

reacţia de răspuns R pe care o va produce atunci cînd este aplicat organismului; 2)

Observînd o reacţie de răspuns R, să identifice stimulul S care a dus la apariţia ei.

Predicţiile capătă în acest caz un caracter precis, sigur, întrucît legătura dintre stimul şi

reacţie este univoc-cauzală.

Reacţiile comportamentale de răspuns posedă atributul obiectivităţii, putînd să

fie observate în mod nemijlocit, înregistrată şi măsurată. Măsurabilitatea reacţiilor de

răspuns va fi favorizată de faptul că ele posedă proprietăţi sensibile, ca: intensitatea

(forţa), amplitudinea, viteza, traiectoria, durata. Fiecare din aceste proprietăţi poate să fie

exprimată cu ajutorul unor unităţi de măsură naturale, fizice sau convenţionale (logică) şi,

ca urmare, în analiza şi interpretarea rezultatelor cercetării, devine posibilă folosirea

metodei statistico-matematice.

Cercetarea psihologică satisface astfel toate cerinţele ştiinţifice, iar psihologia

devine o disciplină organizată şi obiectivă, la fel ca fizica sau biologia. Noua psihologie

pe care o proiectează behaviorismul va lua şi denumirea de psihologie obiectivă, pentru a

sublinia opoziţia ei faţă de psihologia introspecţionistă, considerată subiectivă.

Din păcate, nici modelul oferit de behaviorism nu a dat satisfacţie deplină în

ceea ce priveşte circumscrierea şi definirea obiectului de studiu al psihologiei. Acestui

model i s-au reproşat două carenţe fundamentale. Mai întîi, reducţionismul simplist care

făcea ca legătura dintre stimulii externi şi reacţiile de răspuns să fie exclusiv de tip

cauzal-univoc, lucru care nu era confirmat de întreaga realitate complexă a

comportamentelor umane. În acest mod, omul era transformat dintr-un subiect activ,

înzestrat cu capacitate de decizie şi deliberare, într-un simplu mecanism robot care

răspunde mecanic la influenţele din afară ale stimulilor.

O a doua obiecţie adusă behaviorismului a fost respingerea componentelor vieţii

psihice interne, considerarea lor ca inexistente şi absolutizarea verigii comportamentale

externe. Se dovedea astfel că şi noua orientare, behaviorismul, păcătuia din punct de

vedere metodologic prin aceeaşi meteahnă a ruperii şi izolării celor două planuri ale

existenţei umane: planul subiectiv interior, reprezentat de ansamblul trăirilor,

reprezentărilor, ideilor, atitudinilor, trăsăturilor de personalitate, şi planul obiectiv,

exterior, reprezentat de răspunsurile şi acţiunile comportamentale orientate spre situaţiile

din afară. Astfel, dacă introspecţionismul absolutiza planul subiectiv, intern,

behaviorismul îl absolutiza pe cel obiectiv, extern.

În problema definirii obiectului de studiu al psihologiei, piatra de încercare a

constituit-o raportul dintre planul obiectiv exterior şi cel subiectiv interior. Ambele

orientări au acţionat absolutizat, opunînd cele două planuri ca entităţi esenţialmente

diferite.

Luînd în considerare reproşurile şi criticile aduse, behaviorismul a început să fie

supus, după 1933, unor operaţii de revizuire şi corecţie. Principala corecţie făcută a

constat în reabilitarea şi recunoaşterea stărilor şi conţinuturilor interne ale conştiinţei şi

admiterea faptului că ele deţin un rol de filtru şi modulator în raport cu răspunsurile şi

actele comportamentale exterioare. Noua orientare va căpăta denumirea de neo-

behaviorism. Acesta a făcut un pas mare înainte spre găsirea unei soluţii rezonabile şi

general acceptabile la problema obiectului de studiu al psihologiei.

Conform neo-behaviorismului, cercetarea psihologică trebuie să stabilească şi să

descopere legile existente cu privire la interacţiunile dintre trei mulţimi de variabile:

1) Mulţimea variabilelor independente, care consta în stimulii şi situaţiile pe care

cercetătorul le alege pentru a provoca subiectul şi a-l determina să se manifeste într-un

anume fel.

2) Mulţimea variabilelor intermediare, alcătuită din stările subiective interioare,

afective şi motivaţionale, şi conţinuturile experienţelor dobîndite în cursul proceselor

anterioare de învăţare de către subiect. Aceste variabile fac ca relaţia dintre stimul şi

reacţie să devină dintr-una cauzală, cum era considerată iniţial, una de tip probabilist.

(Fiind dat un stimul, reacţia nu se mai produce în mod necesar, ci numai cu o anumită

probabilitate.)

3) Mulţimea variabilelor dependente, alcătuită din răspunsurile, reacţiile

subiectului.

În noua schemă, pentru a explica comportamentul exterior, cercetătorul nu

trebuie să se limiteze la analiza stimulului, ci trebuie să ia în considerare analiza

variabilelor imtermediare. De aici derivă deschiderea perspectivei de a înlăturare a

rupturii şi opoziţiei dintre planul subiectiv şi cel obiectiv şi includerea în sfera cercetărilor

psihologice, concomitent, a ambelor planuri. (Această deschidere va fi perfectată prin

intermediul aşa-numitei psihologii a conduitei şi activităţii. Psihologia conduitei a fost

formulată de Pierre Janet, care susţinea că actele comportamentale, bazate şi orientate

spre scopuri pe care subiectul şi le propune şi spre care se orientează anticipat.)

Psihologia activităţilor este o formulare mai largă a interacţiunilor dintre planul

interior şi cel exterior, al comportamentului; a fost fundamentată de J. Piaget, Henry

Wallon, Leon Vîgoţki, A. Leontiev şi s-a impus ca dominantă la începutul secolului XX.

Activitatea este considerată o formă fundamentală de manifestare finalistă a

omului, care defineşte specificul relaţiei sale cu mediul, de-a lungul principalelor etape

ale evoluţiei sale ontogenetice. Activitatea este o structură funcţională unitară între

organizarea psihică internă a individului şi exprimarea exterioară prin intermediul

diferitelor acţiuni. Ea are caracter finalist sau orientat în vederea obţinerii unui anumit

rezultat sau produs care să satisfacă aşteptările, trebuinţele sau interesele subiectului

respectiv. Activitatea nu se desfăşoară în mod aleator, ci se desfăşoară sub coordonatele

unor obiective.

Se disting trei forme de activitate:

1) Activitatea de joc; dominantă pentru vîrsta copilăriei, preşcolară;

2) Activitatea de învăţare: dominantă pentru perioada şcolarizării individului (7-

14-16 ani)

3) Activitatea de muncă; are două componente: munca fizică (executivă) şi

munca

ramas

intelectuală (creativă).

Cunoaşterea psihologică trebuie să urmărească individul în contextul specific al

unei activităţi dominante sau alta.

Psihologia activităţii conduce la concluzia că psihologia trebuie să aibă ca obiect

de studiu unitatea funcţională dialectică, contradictorie dintre organizarea psihică internă

şi tabloul comportamental exterior în toate ipostazele şi modalităţile lor de manifestare: la

nivel animal şi la nivel uman, în normal şi în patologic, la copil, adolescent, tînăr, matur,

vîrstnic.

S-a continuat să se meargă pe linia comportamentului uman prin raportarea la

conştiinţă; în al doilea deceniu al secolului se produce în această optică o modificare

importantă, căreia se datorează psihanaliza.

Fondatorul psihanalizei, Sigmund Freud, este primul care, în istoria psihologiei,

intercorelează şi adună toate referirile şi datele concrete care vorbeau despre existenţa şi a

unei alte componente a psihicului în afară de conştiinţă componentă care, prin

manifestările sale interne, se deosebeşte de conştiinţă şi i se opune acesteia; ea a fost

denumită inconştient.

Introducerea inconştientului va determina modificarea sferei iniţiale a noţiunii de

psihic: psihic = conştiinţă (conştient) + inconştient. Şi cum între aceste componente,

trecerea nu se face direct, Freud a introdus noţiunea de subconştient. Freud nu se opreşte

la solicitarea ca inconştientul să fie introdus în componenţa obiectului de studiu al

psihologiei; el spune că acesta trebuie să devină obiectul central al cunoaşterii

psihologice, provocînd astfel o adevărată răsturnare de planuri.

Inconştientul este declarat factor determinant al întregii dinamici psihologice a

individului, cauzalitate a manifestărilor sale psihice: "Orice act comportamental îşi are

rădăcina în inconştient.) Astfel se naşte psihanaliza (sau psihologia abisală).

Prin psihologia abisală se subliniază faptul că obiectul central al psihologiei este

inconştientul. Dacă opoziţia dintre inconştient şi conştient a fost foarte puternică pînă la

sfîrşitul primei jumătăţi a secolului nostru, inconştientul fiind repudiat din sfera corpului

psihologiei, în schimb în a doua jumătate opoziţiile s-au redus şi s-a văzut că sfera

psihologiei este mai largă decît sfera conştiinţei. Astfel, a ajuns să se considere că

obiectul de studiu al psihologiei îl constituie studiul relaţiilor şi interacţiunilor dintre cele

trei instanţe funcţionale principale: blocul conştiinţei, blocul subconştientului şi blocul

inconştientului.

Definiţie:

Psihologia este ştiinţa care se ocupă cu descoperirea şi formularea legilor şi

mecanismelor organizării psihice interioare în raporturile dialectice dintre conştiinţă,

subconştient şi inconştient şi interacţiunile acestora cu manifestările lor exterioare în

comportament.

Relativ la aspectele individuale, particulare şi generale, în cunoaşterea

psihologică se manifestă o serie de divergenţe şi dispute care au dus la constituirea unor

orientări opuse: orientarea nomotetică (de la nomos=lege) şi orientarea idiografică

(idio=propriu, specific).

Orientarea nomotetică susţine că psihologia trebuie să se ocupe şi să se rezume

la studiul generalului, la dezvăluirea şi formularea legilor cu caracter general, aplicabile

tuturor indivizilor şi în orice situaţie. Se constituie noţiunea de "om" în general, care se

caracterizează prin acele atribute care se regăsesc în anumite legi universale.

Orientarea idiografică oferă o perspectivă opusă, susţinînd necesitatea ca

psihologia să se ocupe cu studiul individualului, a specificului şi să studieze indivizii

concreţi, aşa cum există ei în realitate, şi nu indivizi presupuşi, indivizi în general. Astfel,

psihologia iese din sfera ştiinţelor şi intră în sfera disciplinelor istorice, antropologice în

care se foloseşte metoda ordinii calitative, ce permite evidenţierea diferenţelor şi a

identităţii specifice şi ireductibile.

Apare şi aici o dificultate de explicaţie: cum se poate înţelege şi explica

individul luat în sine şi neraportat la ceva? Dacă se procedează astfel, individul luat în

sine riscă să devină neinteligibil; el trebuie să fie raportat la un cadru general (Henri

Pieron).

Soluţia acestei dileme dintre nomotetic şi idiografic se dă pe baza principiului

relativ, (şi-şi), nu pe baza celui sau-sau: cunoaşterea idiotetică a individului acţionează în

virtutea unui general, iar cunoaşterea generală există în baza unei cunoaşteri individuale.

1

Curs 3

1 noiembrie

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

Principiile fundamentale ale psihologiei

În cadrul oricărei ştiinţe se desprind şi se formulează o serie de principii

metodologice generale care ghidează desfăşurarea actului concret de cercetare şi cunoaştere şi

stabilesc coordonatele de analiză şi interpretare a naturii şi specificului fenomenelor studiate.

Şi în cadrul psihologiei ştiinţifice a existat o asemenea preocupare, care s-a finalizat

prin formularea următoarelor principii esenţiale:

1. Principiul determinismului;

2. Principiul reflexului;

3. Principiul reflectării şi modulării informaţionale;

4. Principiul unităţii conştiinţă-activitate, plan subiectiv intern-plan obiectiv extern;

5. Principiul genetic şi al istorismului;

6. Principiul sistemicităţii.

1. Principiul determinismului îl găsim în toate ştiinţele particulare. El postulează

necesitatea ca analiza şi interpretarea fenomenelor să se realizeze permanent prin raportare la

cauzele externe care le-au provocat. Potrivit acestui principiu, nu există nici un fenomen real

care să nu se încadreze între anumite coordonate spaţio-temporale concrete şi care să nu aibă

la bază o cauză sau un factor determinativ. Cauzele, la rîndul lor, au un caracter obiectiv şi

sunt cognoscibile, adică pot fi dezvăluite şi cunoscute.

Principiul determinismului se opune principiului imanentismului (sau indeterminis-

mului), care consideră că fenomenele există prin ele însele şi au un caracter predeterminat,

preexistent, că producerea lor nu se datoreşte unor cauze obiective reale, ci acţiunii unui

principiu generic supranatural. De aceea, acest principiu al indeterminismului recomandă în

analiza fenomenelor situarea în interiorul lor fără nici un fel de relaţionare cu alte fenomene şi

cu alte obiecte din afară.

Cunoaşterea ştiinţifică s-a constituit în dispută şi luptă permanentă cu cunoaşterea

non-ştiinţifică de factură mistico-religioasă, susţinînd necesitatea raportării fenomenelor

studiate la o cauzalitate reală şi obiectivă. Iniţial, principiul determinismului se baza pe

admiterea şi recunoaşterea doar a aşa-numitei legături cauzale univoce, în cadrul cărora relaţia

de dependenţă între efect (E) şi condiţie sau cauză (C) este una necesară şi absolută, astfel că,

atunci cînd este dată condiţia C, efectul E se produce în mod necesar şi invariabil.

Totodată, în forma lui iniţială, principiul determinismului considera relaţia de

determinare ca avînd un singur sens de derulare, de la C la E (CE). Acest gen de

determinism a luat denumirea de liniar sau deschis. Printr-un astfel de determinism, care a

fost elaborat în cadrul mecanicii şi fizicii clasice, se încerca explicarea producerii şi dinamicii

tuturor categoriilor de fenomene, atît fizice, mecanice, cît şi biologice, psihologice şi sociale.

În psihologie, această formă a determinismului liniar a fost introdusă şi susţinută de

către şcoala behavioristă prin cunoscuta schemă de analiză stimul-reacţie (SR). După

apariţia metodei cibernetice, care se întemeia pe studiul procesului de reglare (sau de comandă

şi control), în conceperea determinismului şi a relaţiei de determinare s-a produs o modificare

calitativă determinată de luarea în considerare şi a legăturii inverse, CE, de la efect la cauză.

Relaţia devine în acest caz, din liniară, circulară, iar determinismul ne apare ca o

interacţiune dinamică între C şi E, interacţiune în cadrul căreia nu doar cauzele generează

anumite efecte, ci şi efectele, la rîndul lor, produc modificări la nivelul cauzei. Delimitarea

2

între cauză şi efect capătă astfel caracter relativ, cei doi termeni schimbîndu-şi mereu rolurile

şi poziţiile de-a lungul momentelor temporale şi în contexte situaţionale diferite, astfel că nu

există ceva care să se situeze exclusiv pe poziţie de cauză sau de efect. Ceea ce aici şi acum se

află pe poziţie de cauză, acolo şi atunci se poate situa pe poziţie de efect.

O a doua modificare calitativă în conceperea relaţiei de determinare a constat în

admiterea existenţei, în afară de dependenţele necesare şi necondiţionate între E şi C, şi a

existenţei unor dependenţe mai slabe, în care, fiind dată o condiţie C, efectul E nu se produce

în mod necesar, ci numai cu o anumită probabilitate. Astfel se delimitează două forme

principale de determinism, care trebuie considerate la fel de reale, obiective şi importante

pentru cunoaşterea ştiinţifică: forma determinismului cauzal (dinamic) şi forma

determinismului statistic (probabilist).

Determinismul dinamic reflectă legătura şi dependenţa de ordin cauzal necesar între

fenomene. Acest gen de determinism caracterizează în mare măsură producerea fenomenelor

în mecanică şi fizică. Aici se operează cu relaţii de cauzalitate directă şi necesară. Pe baza

acestei cauzalităţi şi a acestui determinism se formulează categoria legilor dinamice cu care

operează mecanica şi fizica clasică. Specificul legilor dinamice constă în aceea că ele se pot

verifica pe cazuri individuale, singulare. Pentru a demonstra o astfel de lege nu e nevoie să

recurgi la testarea unui număr mare de obiecte şi fenomene, ci este suficient să te adresezi

unui singur obiect sau fenomen.

Determinismul statistic exprimă legături şi dependenţe relative, de intensitate mai

slabă, între anumite cauze şi anumite efecte. Pe lîngă condiţiile controlabile şi verificabile, în

determinarea efectelor intervin şi aşa-numiţii factori aleatori, imprevizibili şi incontrolabili.

Prezenţa şi acţiunea lor face ca legătura principală între cauzele controlabile şi efectele

aşteptate să se modifice în sens pozitiv sau negativ. Modificarea în sens pozitiv înseamnă că

acţiunile condiţiilor aleatorii pot să amplifice acţiunea condiţiilor controlabile şi să favorizeze

producerea efectului, să-i sporească probabilitatea de apariţie. Modificarea în sens negativ

înseamnă că acţiunile condiţiilor aleatorii diminuează şi frînează acţiunea condiţiilor

controlabile şi blochează producerea efectului aşteptat. În cazul determinismului statistic,

probabilitatea efectelor nu mai are efect categoric, precis, ca în cazul determinismului

dinamic, ci are caracter relativ.

În domeniul fenomenelor psihocomportamentale ale omului, forma cea mai adecvată

de determinism pe care trebuie întemeiat demersul de analiză şi interpretare este

determinismul statistic. Pe baza lui se întemeiază categoria legilor statistice, care exprimă

relaţiile de dependenţă posibile între fenomene, dar nu şi necesare.

Legea statistică are unele caracteristici:

1) Poate fi pusă în evidenţă şi formulată doar pe baza studierii unui număr mare de

cazuri individuale;

2)Verificabilitatea unei astfel de legi nu se realizează pe cazuri luate izolat, ci pe

mulţimi relativ mari de cazuri individuale.

De aici provine caracterul mediat (statistic) al determinismului fenomenelor

psihocomportamentale. Dacă omul ar fi o simplă maşină, comportamentul său s-ar încadra în

rigorile determinismului dinamic şi ar deveni valabilă schema behavioristă. Verificabilitatea

unei astfel de legi nu se realizează pe cazuri luate izolat, ci pe mulţimi relativ mari de cazuri

individuale.

De aici provine caracterul mediat (statistic) al determinismului fenomenelor

psihocomportamentale. Dacă omul ar fi o simplă maşină, comportamentul său s-ar încadra în

rigorile determinismului dinamic şi ar deveni valabilă schema behavioristă, SR. Maşina este

lipsită de un fond de experienţă interioară, acumulată în timp, care să se colecteze în

elaborarea răspunsurilor la solicitările actuale din afară. Omul este un sistem "istoricizat",

3

capabil să înmagazineze experienţă, să o păstreze şi să o utilizeze în elaborarea reacţiilor la

stimulii şi situaţiile noi. Acest fond intern de experienţă, ca şi dinamismul stărilor interne

funcţionale, se constituie în acea mulţime de condiţii şi de factori aleatori, imprevizibili şi

necontrolabili, care intervin între stimul şi răspuns modificînd gradul de dependenţă dintre ele.

Conform acestei idei, spunem că acţiunea cauzelor externe se realizează refractîndu-

se, filtrîndu-se şi decantîndu-se prin mulţimea condiţiilor psihofizice interne ale subiectului.

De aici, dependenţa dintre stimulul care acţionează acum asupra subiectului X şi răspunsul pe

care-l dă el va fi condiţionată şi de intervenţia stărilor şi experienţelor interne ale subiectului

X. Mai mult decît atît: posedînd conştiinţă de sine, omul devine capabil să caute sensul şi

semnificaţia diferitelor împrejurări şi încercări la care este supus din afară de către un

cercetător, spre exemplu; astfel, el îşi va modula, îşi va modifica reacţiile în funcţie de părerile

pe care şi le formează referitor la acele împrejurări.

Determinismul psihologic este un determinism circular între situaţiile şi condiţiile

externe şi condiţiile interne ale subiectului, şi nu un determinism de tip statistic. În analiza şi

interpretarea fenomenelor psihocomportamentale trebuie luate în considerare două categorii

de factori (variabile):

- factori obiectivi externi (controlabili);

- factori interni (nu se pot observa şi controla nemijlocit, dar pe seama lor se put

neconcordanţele şi devierile înregistrate în relaţiile dintre stimuli şi răspunsurile subiectului).

În ce priveşte natura factorilor externi obiectivi, aceştia se clasifică în două categorii:

- factori naturali, fizici (climă, temperatură, umiditate etc.);

- factori socioculturali.

Specificul psihicului uman va fi determinat nu de factorii naturali, ci de cei

socioculturali. Astfel, principiul determinării trece, la nivelul psihicului uman, în determinism

(condiţionare) sociocultural.

2. Principiul reflexului susţine ca analiza şi interpretarea proceselor şi funcţiilor

psihice să implice şi dezvăluirea mecanismelor neurofiziologice prin care s-a realizat. A

explica un proces psihic înseamnă nu doar un răspuns la întrebarea "ce este el, cum se

individualizează în raport cu alte procese psihice", ci şi la întrebarea "cum se produce, care

este mecanismul lui". Psihologul trebuie să ştie că orice proces pe care îl studiază şi orice act

comportamental presupune un anumit mecanism neurofiziologic care trebuie dezvăluit.

Potrivit principiului reflexului, psihicul trebuie definit, printre altele, şi ca funcţie

specifică a creierului. Creierul reprezintă organul şi mecanismul psihicului uman, iar modul

lui de funcţionare este de tip reflex. Întreaga activitate a creierului are următoarele secvenţe:

1. Înregistrarea şi captarea acţiunii stimulilor din mediul intern şi extern; acest lucru

se realizează prin intermediul unor structuri specializate: receptorii (organele de simţ);

2. Analiza, prelucrarea şi interpretarea informaţiilor despre proprietăţile, natura şi

semnificaţia stimulilor recepţionaţi;

3. Raportarea acestor însuşiri şi semnificaţii ale stimulilor la anumite stări de

necesitate sau de motivaţie ale organismului;

4. Elaborarea, pe baza informaţiilor prelucrate şi interpretate, a unor răspunsuri

comportamentale cu efect adaptativ;

5. Înregistrarea şi analizarea informaţiei despre rezultatul sau efectul final al

răspunsurilor elaborate.

Succesiunea acestor secvenţe este reunită sub denumirea de activitate reflexă a

creierului. Această activitate pune în evidenţă două laturi: una obiectivă, fiziologică, şi una

subiectivă, psihologică. Latura fiziologică include ansamblul proceselor nervoase

fundamentale (de excitaţie şi inhibiţie) şi relaţiile dintre ele. Procesele nervoase sunt de esenţă

4

organică, bioelectrică sau biochimică; ele posedă proprietăţi măsurabile şi cuantificabile, ca de

exemplu amplitudinea, frecvenţa, faza, forma, durata, concentraţia, structura moleculară.

Latura psihologică, subiectivă include ansamblul funcţiilor şi proceselor psihice, care

sunt de sorginte şi de esenţă informaţională. Astfel, vorbim de procese senzoriale (senzaţii şi

percepţii), de procese formal abstracte (sau procese de gîndire), de imagini, reprezentări,

concepte figurale, concepte simbolic-abstracte, trăiri afectiv-emoţionale, motive, deliberări,

decizii etc.

În cadrul activităţii reflexe a creierului apare problema raportului sau relaţiei între

psihologic şi fiziologic. Această problemă a fost conştientizată încă din secolul XIX;

rezolvarea ei a avut soluţii diferite. Se pot delimita trei astfel de soluţii:

1. Soluţia de tip reducţionist monist idealist, care considera procesele psihice ca

factor primordial, determinant, iar procesele fiziologice factor secund derivat, apanaj sau

accesoriu al celor psihice.

2. Soluţia de tip reducţionist monist materialistă, care considera procesele fiziologice

ca factor primordial, determinant, iar procesele psihice le explica prin reducerea lor la

procesualitatea neuronală.

3. Soluţia dualistă, care considera cele două laturi ca fiind separate una de cealaltă şi

într-o relaţie de paralelism, aşa-numitul "paralelism psiho-fiziologic". Această soluţie a

persistat pînă de curînd în gîndirea ştiinţifică.

Depăşirea limitelor celor trei modele a devenit posibilă după ce în definirea

psihicului a fost introdusă noţiunea de informaţie. Noţiunea de informaţie semnificînd o

dimensiune a existenţei, a Universului, la fel de reală ca şi celelalte două (substanţa şi

energia), obligă la recunoaşterea specificităţii calitative a fenomenelor informaţionale şi se

opune reducerii acestor fenomene la suportul lor substanţial, energetic. În cazul relaţiei între

psihologic şi fiziologic, psihologicul exprimă dimensiunea informaţională, iar fiziologicul pe

cea energetică a organizării funcţionale a creierului. Între ele există o relaţie complexă şi

contradictorie, care poate fi decodificată în forma următoarei secvenţe:

1. Din punct de vedere genetic şi cronologic, fiziologicul precede psihologicul,

pregăteşte şi asigură posibilitatea constituirii şi manifestării acestuia din urmă. Nu există nici

un proces psihic care să nu se întemeieze permanent pe un suport fizic, pe o anumită dinamică

a proceselor nervoase fundamentale.

2. Nivelul calitativ al psihologicului este condiţionat de caracteristicile şi parametrii

realizării fiziologicului. Astfel, orice disfuncţie, perturbare în planul dinamicii fiziologicului

se răsfrînge negativ asupra psihologicului. De un psihologic normal se poate vorbi doar pe

fondul unui psihologic normal.

3. Pe măsura constituirii, perfecţionării şi consolidării lor, structurile psihologicului

dobîndesc o relativă autonomie, putînd exercita la rîndul lor o influenţă reglatorie asupra

dinamicii fiziologicului şi chiar asupra celorlalte procese biologice din organism. Se închide

astfel circuitul relaţiilor somato-psiho-somatice, pe care se întemeiază psihoterapia. În acest

circuit există două dependenţe: a psihologicului de somatic şi a somaticului de psihologic.

Prin mecanisme de sugestie şi autosugestie, factorul psihologic poate să provoace efecte în

plan somatic obiectiv, fie în sens pozitiv, ducînd la ameliorarea sau vindecarea unor maladii,

fie în sens negativ, favorizînd sau producînd apariţia unor boli psiho-somatice.

4. Planul fiziologic, nervos poate să existe fără latura psihologică. În activitatea

creierului, latura psihică apare şi începe să se manifeste de la un anumit nivel de activare

fiziologică în sus. În somnul profund se constată absenţa activităţii psihologice, dar rămîn

prezente procesele fiziologice nervoase. În starea de comă se produce o abolire totală a

psihismului, dar latura fiziologică continuă să se menţină.

În ordinea genetică şi cauzală, admitem că fiziologicul acţionează în calitate de factor

cauzativ determinant în raport cu psihologicul.

5

Relaţia între diferitele funcţii şi procese psihice particulare şi diferitele formaţiuni şi

structuri ale creierului

Aceasta este marea problemă a neuropsihologiei: localizările cerebrale ale funcţiilor

şi proceselor psihice.

Există centri nervoşi vitali (al respiraţiei, al circulaţiei), dar nu există nici un centru

precis delimitat al psihicului. Psihicul are o distribuţie globală, mai mult sau mai puţin difuză,

la nivelul întregului creier, şi de aceea este considerat rezultatul funcţionării globale a

creierului. Diferitele funcţii şi procese psihice concrete pot să aibă o repartiţie mai precisă şi

mai bine delimitată.

Iniţial, în neuropsihologie au existat două modele asupra localizării cerebrale a

psihicului şi componentelor sale:

1. Localizaţionismul îngust, lansat de E. Broca şi P. Wernicke, care au descoperit

post-mortem leziuni cerebrale diferite care au dus la tulburări diferite ale limbajului. Acest

model susţine că fiecare funcţie psihică, precum şi fiecare trăsătură temperamentală sau

caracterială are o localizare precisă pe cortex. Ca urmare a acestui model, s-au alcătuit "hărţi

topografice" ale creierului.

2. Modelul echipotenţialist (lansat de Florence şi adus în forma cea mai completă de

cercetătorul american Lashley), susţine ideea echivalenţei funcţionale a tuturor formaţiunilor

şi zonelor cerebrale.

Cele două modele nu s-au confirmat integral în timp şi, în cele din urmă, au fost

respinse. În locul lor a apărut un altul: modelul localizării dinamice. Acest model afirmă că

funcţiile psihice trebuie împărţite în două grupe: funcţii psihice precis şi invariabil localizate,

care se leagă în mod genetic de anumite zone şi structuri cerebrale, aceleaşi la toţi oamenii; în

această categorie intră funcţiile senzoriale, motorii şi toate reflexele condiţionate. A doua

grupă este a funcţiilor relativ şi variabil localizate. Legătura acestor funcţii cu anumite

structuri şi zone ale creierului nu este programată genetic, ci se construieşte în ontogeneză. De

aceea, configuraţia acestor zone va fi diferită la indivizi diferiţi. În această categorie intră

procesele gîndirii, limbajului, structurile afective superioare, structurile globale de

personalitate. Aceste funcţii sunt considerate complexe, multifazice, iar mecanismele lor

neuronale au caracter de constelaţie, adică includ zone şi puncte diferite din diferite locuri ale

creierului.

1

Curs 4

8 noiembrie

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

3. Principiul reflectării şi modelării informaţionale

Acest principiu ne răspunde la întrebarea: "Ce este psihicul ca fenomen, în ce constă

natura lui calitativă?" Aceasta este una din întrebările cardinale ale psihologiei, care s-au pus

dintotdeauna. Răspunsurile la această întrebare au oscilat în timp între variantele

substanţialiste şi variantele energetiste. În variantele substanţialiste, psihicul era identificat cu

o substanţă sui generis denumită fluid sau homunculus, situată în interiorul individului şi

conferindu-i atribute funcţionale specifice. Varianta energetistă identifica psihicul cu o formă

particulară de energie. Cea mai pregnantă variantă energetistă o reprezintă teoria energiilor

specifice ale organelor de simţ, elaborată de neurofiziologul german Johannes Muller în a

doua jumătate a secolului XIX. Această teorie susţinea că senzaţiile şi percepţiile reprezintă

forme specifice ale energiilor pe care le conţin în ele organele de simţ şi care sunt activate sub

acţiunea stimulilor externi.

Considerarea psihicului ca substanţă sau energie duce frecvent la eliminarea

caracteristicilor lui calitative specifice şi la dizolvarea lui fie în structurile substanţiale ale

creierului, fie în formele energetice biologice şi biofizice care au loc în organism.

Principiul reflectării s-a conturat în a doua jumătate a secolului XIX; prin el se viza

găsirea unui alt răspuns, mai adecvat, la întrebarea: "Care este natura ontologică, existenţială a

psihicului?" În prima sa variantă, acest principiu a valorificat principiile şi legile fizicii, în

special ale opticii, care demonstrau posibilitatea oglindirii unui corp într-un alt corp sub forma

imaginii, datorită raportului de absorbţie, reflexie şi refracţie a luminii care cade pe suprafaţa

corpului reflectat. Ulterior, acest principiu s-a adecvat la particularităţile funcţionale ale

sistemului nervos central şi ale creierului.

În forma lui elaborată, finală, acest principiu susţine că psihicul, din punct de vedere

ontologic (existenţial), trebuie definit ca o formă particulară de reflectare. Atributele acestei

reflectări sunt:

1. Se realizează de către o materie superior organizată şi dezvoltată - creierul;

2. Are un caracter subiectiv;

3. Are un caracter ideal.

Caracterul subiectiv înseamnă că orice proces psihic se realizează şi aparţine unui

individ concret; nu există procese psihice extra-individuale.

Caracterul subiectiv se mai referă la dependenţa conţinutului şi formei de realizare a

reflectării psihice de particularităţile structural-funcţionale interne ale subiectului: în raport cu

unul şi acelaşi obiect sau una şi aceeaşi situaţie subiectivă, la diferiţi subiecţi vor apărea

diferite conţinuturi psihice, aceasta datorită diferenţelor în structura organizării lor interne.

De asemenea, acest caracter se referă la implicarea activă a subiectului în

desfăşurarea procesului de reflectare. Subiectul se angajează voluntar în percepţie, memorie,

rezolvarea de probleme; reflectarea psihică are caracter activ şi selectiv.

Caracterul ideal înseamnă că forma de reflectare psihică se opune substanţialului,

materialului. Ca atare, pe lîngă substanţă şi energie, există o realitate ideală: psihicul Se poate

spune că "idealul este materialul tradus şi transpus în capul omului", procesele de traducere şi

transpunere realizînd reflectarea psihică.

Ca formă particulară de reflectare, psihicul se întemeiază pe şi derivă din

proprietăţile generale de reflectare a materiei. Toate corpurile au însuşirea de a înregistra şi

reproduce în manieră proprie influenţele şi acţiunile exercitate asupra lor de celelalte corpuri.

2

Proprietatea de reflectare se realizează în cadrul unei relaţii funcţionale cu doi termeni

principali:

- termenul reflectat, care acţionează şi exercită anumite influenţe şi acţiuni;

- termenul reflectant, care receptează acţiunea şi o reproduce în manieră proprie.

Reflectantul oglindeşte, reflectă caracteristicile acţiunii exercitate de reflectat. Natura

calitativă a reflectării se determină după caracteristicile reflectantului şi, după cum reflectatul

este un corp neînsufleţit sau un corp însufleţit, calitatea reflectării se va modifica în mod

corespunzător.

Forme principale de reflectare:

- mecanică: se realizează prin modificarea structurală, de formă sau de poziţie

spaţială a reflectantului (ex: lovirea bilei cu tacul);

- mecanică de tip optic: se realizează în formă de imagine virtuală pe baza

interacţiunii între fasciculele de lumină şi lentile sau oglinzi;

- biologică: apare la organismele vii şi se realizează prin procese metabolice.

Organismul viu realizează schimburi de substanţe şi energie cu mediul, transformări chimice

asupra acestor substanţe şi energii, extrăgînd elementele necesare propriei structuri şi

funcţionări;

- psihică: formă superioară de reflectare realizată prin intermediul sistemului nervos;

ea se bazează pe relaţia şi funcţia de semnalizare şi designare-reprezentare. Adică acţiunile

stimulilor externi sunt supuse unor operaţii logice de prelucrare şi interpretare. Aceste operaţii

se concretizează în constituirea unor imagini ideale, care se pune în corespondenţă cu stimulii

sau obiectele externe care acţionează în momentul dat asupra organelor de simţ.

Imaginea presupune stabilirea unei relaţii de asemănare cu obiectul sau stimulului

extern, pe baza căreia devine posibilă diferenţierea (sau discriminarea) şi identificarea,

recunoaşterea obiectelor în individualitatea lor specifică.

Pe lîngă forma imagistică, reflectarea psihică, îndeosebi la nivelul omului, îmbracă şi

forma constructivistă. Constructivismul reprezintă acea modalitate superioară de prelucrare şi

integrare a informaţiilor şi datelor externe prin intermediul simţurilor, care face posibilă

elaborarea de generalizări şi simbolizări. Aceste generalizări şi simbolizări sunt concretizate

în forma noţiunilor şi conceptelor. Spre deosebire de percepţie şi reprezentare, noţiunea sau

conceptul nu presupune existenţa unei relaţii de asemănare cu obiectul sau realitatea

reflectată, ci doar a unei relaţii de reprezentare-designare convenţională.

Aşadar, reflectarea psihică la nivelul omului se realizează în două forme esenţiale:

- sub formă de imagini (reflectarea imagistică)

- sub formă de constructe mentale, logice (generalizarea abstractă)

În ambele cazuri, reflectarea este mediată prin cuvînt. Cuvîntul fixează imaginea

perceptivă şi intervine şi în formarea conceptelor.

Principiul reflectării a fost întregit, definitivat în a doua jumătate a secolului XX prin

adăugirea principiului modelării informaţionale.

4. Principiul modelării informaţionale

În definirea statutului ontologic al psihologiei, la noţiunea clasică de reflectare s-a

adăugat noţiunea modernă de informaţie (introdusă de cibernetica teoretică). Prin introducerea

noţiunii de informaţie, a rezultat modificarea modelului clasic al Universului, adică a

modelului bidimensional, în care Universul era considerat ca avînd două dimensiuni stabilite

de fizica clasică: substanţa şi energia. Cibernetica a introdus dimensiunea informaţională, de

aici rezultînd modelul tridimensional al Universului.

Informaţia devine aşadar o entitate obiectivă, bazal constitutivă a întregului univers.

Încercînd să definească noţiunea de informaţie, Norbert Wiener nu găseşte iniţial decît o

3

formulare tautologică: "Informaţia este doar informaţie, ea nu este nici substanţă, nici

energie."

Spre deosebire de substanţă şi energie, informaţia este lipsită de proprietăţi nemijlocit

perceptibile. În această situaţie, se pune întrebarea: cum se poate testa existenţa ei reală?

Existenţa reală a informaţiei se verifică şi se testează indirect, pe baza analizei şi

evaluării efectelor pe care ea le produce la nivelul sistemelor receptoare. Dacă primim un

stimul din afară şi sistemul dă un răspuns eficient (care să-i păstreze echilibrul, organizarea

internă), aceasta înseamnă că el realizează integrare de informaţie (opusul informaţiei este

entropia). Astfel apare o nouă definiţie a informaţiei:

Informaţia este măsura gradului de organizare la nivelul sistemelor reale, aflate în

ipostaza de receptoare ale influenţelor exercitate din afară asupra lor. Oriunde există

organizare, dezvoltare, optimizare, acolo se realizează integrare de informaţie. Oriunde

există oscilaţii, perturbări, disfuncţii, acolo locul informaţiei este luat de entropie.

Făcînd o paralelă între noţiunea de informaţie şi noţiunea de psihic, se constată că,

din punctul de vedere al semnificaţiei, al conţinutului, ele sunt foarte apropiate şi de acelaşi

gen (rang):

1. Ca şi informaţia, psihicul este lipsit de proprietăţi sensibile.

2. Ca şi informaţia, psihicul se realizează, se formează şi funcţionează în cadrul

relaţiei de comunicare dintre subiect şi lumea exterioară.

3. Ca şi informaţia, psihicul diferenţiază indivizii concreţi.

4. Ca şi informaţia, psihicul presupune existenţa unui anumit suport substanţial-

energetic (sistemul nervos, creierul) şi a unor anumite mecanisme pentru a se putea realiza.

Modelarea informaţională arată că reflectarea psihică se realizează în forma unor

modele informaţionale. Aceste modele informaţionale sunt de două tipuri:

- izomorfice, în cadrul cărora se stabilesc corespondenţe biunivoce, de 1-1 între

elementele interne ale modelului (imaginii) şi proprietăţile obiectului (adică imaginea

reproduce punct cu punct elementele şi proprietăţile obiectului; exemplu: percepţia

individuală).

- homomorfice, în care se produce o comprimare şi selectare a informaţiei (despre

însuşirile concrete ale obiectelor), astfel încît obiectul este reprezentat selectiv (exemplu:

noţiunea.

Putem spune că psihicul este un ansamblu de modele informaţionale ale lumii

obiective externe.

5. Principiul unităţii conştiinţă-activitate

A fost introdus în psihologie de Pierre Janet (creatorul psihologiei conduitei),

argumentat şi dezvoltat de H. Wallon (De la act la gîndire), J. Piaget (Psihologia

inteligenţei), A. Leontiev (Probleme ale dezvoltării psihice) şi L. Vîgoţki (Opere Alese, vol. I,

II).

Acest principiu răspunde la întrebarea: care este originea structurilor şi proceselor

psihice? În istoria psihologiei, în legătură cu această problemă au existat două curente

diametral opuse: ineismul (imanentismul) şi curentul tabula rasa.

Potrivit ineismului, structurile psihice sunt date, înnăscute, preformate; manifestarea

lor se produce treptat şi succesiv în cursul vieţii individului. Înaintarea în vîrstă scoate la

suprafaţă şi pune în funcţiune noi structuri psihice, aflate pînă atunci în stare latentă. Mediul

extern nu are decît, cel mult, rol de declanşator şi activator al structurilor preexistente.

Imanentismul îşi are rădăcinile în antichitate, în concepţia lui Platon, care formulează

teza Ideilor înnăscute. Această teză va fi reluată în epoca modernă de Kant şi amplu dezvoltată

sub forma Categoriilor apriorice, acestea fiind structuri de gîndire existente înaintea şi în afara

4

oricărei experienţe senzoriale. Şi Descartes admite ideea unor structuri psihice predeterminate,

preexistente, de tipul gîndirii. Gîndirea reflexivă este preexistentă, imanentă în individ; ea

precedă existenţa individului.

În plan ştiinţific, ideea imanentismului structurilor psihice este argumentată şi

dezvoltată de antropologul şi psihologul englez Francis Galton. În lucrarea sa, Geniul

ereditar, el demonstrează că aptitudinile, capacităţile intelectuale şi de alte tipuri reprezintă o

zestre înnăscută de sorginte ereditară. Acesta este un pas înainte faţă de abordarea filosofică.

Galton demonstrează, pe baza analizei unor familii de genii şi de personalităţi din ştiinţă,

tehnică, artă, în comparaţie cu alte familii cu aptitudini scăzute.

Imanentismul este susţinut de şcoala gestaltistă, care afirma că nu există în natură

materie fără formă, neorganizată în structuri şi care lega structurile psihice de legea

fundamentală a organizări. Această lege acţionează în mod obiectiv, infailibil şi generează

anumite forme şi structuri.

Cu aplicare la capacităţile verbale, imanentismul a fost susţinut de lingvistul şi

logicianul N. Chomsky, care afirma că structurile verbale fundamentale sunt preformate,

existente în individ pe baza codului genetic. Pe această temă, Chomsky a avut o amplă dispută

cu Piaget, consemnată în Problemele limbajului.

Curentul tabula rasa îşi are originea în filosofia empirist-pozitivistă engleză

reprezentată de F. Bacon şi J. Locke. Potrivit acestei concepţii, "nimic nu există în intelect

care mai înainte să nu fi existat în simţuri". Rezultă că structurile gîndirii se formează pe baza

senzaţiilor şi percepţiilor.

Principiul tabula rasa a fost amplu dezvoltat în opera marilor materialişti francezi ai

secolului XVIII (Diderot, La Mettrie, Helvetius, D'Hollbach). Aceştia avansează opinia cum

că, la naştere, copilul este un fel de tablă albă, lipsit de orice dotare sau zestre adaptativă. Pe

această tablă încep să înregistreze impresii şi urme, umplînd-o cu un anumit conţinut, mediul

extern şi regimul educaţional în special. Aşadar, individul devine, din punct de vedere psihic,

ceea ce reuşeşte să facă mediul şi educaţia din el în decursul vieţii sale. Toate componentele

vieţii psihice se formează şi se dezvoltă treptat, sub acţiunea exclusivistă a factorilor de

mediu. Toate componentele vieţii psihice sunt dobîndite.

Această absolutizare a mediului a dus în impas explicarea adevăratelor origini şi

adevăratei modalităţi de devenire a structurilor psihice interne, ca şi orientarea imanentistă,

care absolutizează rolul eredităţii.

După prima jumătate a secolului XX, s-a produs ieşirea din acest impas prin

adoptarea:

6. Principiul genetic interacţionist

Potrivit acestui principiu, funcţiile şi procesele psihice se constituie, se diversifică, se

dezvoltă şi se consolidează în cursul vieţii individului, adică în ontogeneză. Acest proces se

desfăşoară în sens ascendent, de la simplu la complex, de la inferior la superior, de la difuz,

nediferenţiat la diferenţiat, individualizat. Dinamica procesului genetic traversează o

succesiune de stadii sau etape numite stadii psihogenetice. Fiecare stadiu se desfăşoară pe

parcursul unei anumite perioade de timp, incluzînd un număr mai mare sau mai mic de ani de

viaţă ai individului. Între stadii există un raport ierarhic de subordonare, în sensul că stadiul

ierarhic superior determină caracteristicile calitative ale întregii organizări psihice, el integrînd

astfel, pe o schemă funcţională nouă, conţinuturile stadiilor anterioare, inferioare.

Stadiile psihogenetice ale intelectului după J. Piaget

5

1. Stadiul primar senzoriomotor (0-3 ani). Elementul definitoriu pentru organizarea

psihică a individului îl reprezintă complexele senzoriale şi motorii ce se constituie pe baza

interacţiunii directe a copilului cu obiectele din jur.

2. Stadiul preoperator (3-7 ani), alcătuit din acţiuni concrete de modificare şi

transformare în starea dată a obiectelor, numai într-un singur sens.

3. Stadiul operaţiilor concrete (7-11 ani). Apar transformări operatorii, bazate pe

realizarea transformării în dublu sens: transformarea lui A în B (directă), AB, va fi corelată

cu transformarea lui B în A (inversă), BA. În acest stadiu, pentru fiecare transformare se

dezvoltă şi opusul ei şi se leagă într-o schemă funcţională compactă, schema operatorie, care

are ca atribut esenţial reversibilitatea.

Acest stadiu se numeşte concret deoarece transformările se pot efectua cu succes de

către copil numai dacă sunt sprijinite de obiecte concrete sau de imaginile lor. În ultima parte

a stadiului se desprinde stadiul limbajului extern (al vorbirii cu voce tare), care ia locul

obiectelor în cadrul operaţiilor de transformare.

4. Stadiul operaţiilor logico-formale (11-14 ani). Se produce interiorizarea schemelor

operatorii şi situarea lor pe suportul limbajului interior. Locul obiectului şi al imaginii sale

externe este luat de semnele şi simbolurile convenţionale (cuvinte), de aceea operaţiile devin

formale. Din acest moment se poate vorbi despre structurarea şi intrarea în funcţiune a gîndirii

interne formal-abstracte. Un rol esenţial în acest proces îl are însuşirea unor discipline

abstracte ca matematica, psihologia etc.

Potrivit principiului genetic interacţionist, structura psihicului îşi are originea în

interacţiunea directă copil şi obiectele sau lucrurile concrete din jur. Forma primordială de

manifestare a psihismului este acţiunea concretă; schemele acestor acţiuni, prin interiorizare,

se transformă în structuri psihice specifice.

Interacţionismul presupune ca, în explicarea naşterii şi dezvoltării funcţiilor şi

proceselor psihice, să operăm cu relaţia dintre cele două categorii de factori principali:

ereditatea şi mediul. Nu există structură psihică în care să se exprime exclusiv ereditatea sau

exclusiv mediul. Dar ponderea celor doi factori la nivelul diferitelor structuri psihice poate fi

diferită.

Pe scurt:

Conştiinţa provine din acţiune;

Conştiinţa coordonează acţiunea;

Conştiinţa reflectă acţiunea în plan extern, care o reflectă înapoi în conştiinţă.

Curs 5

15 noiembrie

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

7. Principiul genetic şi al istorismului

Potrivit acestui principiu, psihicul trebuie definit şi interpretat ca fenomen evolutiv,

iar nu ca un dat. Evoluţia psihicului trebuie considerată în două planuri: cel filogenetic, istoric

şi cel ontogenetic, individual.

În plan filogenetic se vor pune în evidenţă salturile calitative care se înregistrează în

structura şi conţinutul diferitelor funcţii şi procese psihice, pe măsura trecerii de la o clasă de

animale la alta şi de la animal la om. Astfel, dezvoltarea psihică apare ca o relaţie între

continuitate şi discontinuitate. Continuitatea exprimă acumulările de tip cantitativ care se

produc în interiorul unuia şi acelaşi segment evolutiv. În interiorul uneia şi aceleiaşi specii de

animale se înregistrează deosebiri inter-individuale, care însă nu exprimă restructurări de

ordin calitativ ale funcţiilor şi proceselor psihice respective. Deosebirile acestea, de ordin

cantitativ, se referă la clasificări de rang sau de ordin ale indivizilor în cadrul uneia şi aceleiaşi

specii.

Discontinuitatea marchează saltul de ordin calitativ care se produce în structura şi

conţinutul funcţiilor şi proceselor psihice şi marchează distanţa ireductibilă dintre diferite

trepte sau niveluri ale evoluţiei. La psihicul uman apare dimensiunea istoricităţii, care

înseamnă admiterea unor salturi calitative pe măsura trecerii omului de la o epocă istorică la

alta. Astfel, între organizarea psihică a omului din comuna primitivă şi a celui contemporan

există nu doar deosebiri de ordin cantitativ, ci, în primul rînd, de ordin calitativ, structural.

Dimensiunea istorică arată faptul că, din momentul apariţiei sale, psihicul uman a

înregistrat cele mai mari transformări evolutive din întregul continuum al psihismului. Deşi

omul este o specie alături de celelalte, din punctul de vedere al evoluţiei psihice, el nu a rămas

în limitele structurale în care a apărut iniţial, ci a cunoscut transformări şi modificări calitative

profunde.

Coordonata principală care se realizează evoluţia omului din momentul apariţiei lui

nu mai e cea biologică (constituţia fizică, structura anatomică a creierului), locul ei fiind luat

de coordonata psihică. Istoriceşte, evoluţia omului se va realiza preponderent în plan

psihologic.

Psihicul uman are atributul de a fi permanent deschis la schimbare şi dezvoltare, ceea

ce nu se poate spune despre psihicul animal, care este încorsetat din punct de vedere evolutiv

în limitele proprii fiecărei specii sau clase în parte. De la apariţia sa, psihicul cîinelui nu a

înregistrat transformări calitative esenţiale; psihicul cimpanzeului se află şi în prezent între

aceleaşi coordonate bazale ca la început. Psihicul uman, dimpotrivă: de la apariţia omului, a

marcat, cu fiecare generaţie şi epocă, transformări şi modificări de ordin calitativ.

Evoluţia psihică a omului nu se va opri niciodată, pentru că fiecare nouă generaţie,

datorită condiţionării socio-culturale, îşi va începe evoluţia sa psihică de la un nivel mereu

mai înalt decît generaţia anterioară. Aceasta înseamnă că fiecare generaţie dispune de o ofertă

obiectivă din partea mediului socio-cultural din ce în ce mai complexă, mai diversificată şi

mai bogată. De aici rezultă că individul, asimilînd conţinuturile şi semnificaţiile din tezaurul

culturii, al cunoaşterii, al sistemului de priceperi şi deprinderi constituit pînă la un moment

dat, va înregistra un nivel de dezvoltare psihică superior generaţiei anterioare. Din punct de

vedere istoric, evoluţia psihicului uman are sens permanent ascendent.

Probabil că dezvoltarea psihică a omului se va închide atunci cînd, din punct de

vedere biologic, creierul îşi va epuiza rezerva funcţională (dar se pare că rezerva actuală mai

poate asigura evoluţia pentru încă cîteva mii de ani) sau dacă societatea va ajunge în impas.

Principiul istorismului ne mai obligă ca, în analiza şi interpretarea psihicului uman,

pe lîngă apelul la legile biologice, să facem apel la legi socio-culturale şi istorico-culturale.

Legile socio-culturale se vor impune, de la un anumit moment al evoluţiei istorice a omului,

ca dominante, subordonînd şi controlînd acţiunea legilor biologice, naturale. De aceea, omul

se va înscrie pe traiectoria unei evoluţii socio-culturale, va deveni o fiinţă socio-culturală.

Exemple de legi socio-culturale:

- legea instruirii organizate (individul este inclus într-un program de influenţe şi

acţiuni modelatoare specifice);

- legea socializării (care impune adecvarea atitudinilor şi conduitelor individului la

anumite principii, norme şi etaloane sociale);

- legea profesionalizării (în dezvoltarea sa psihică, individul trebuie să-şi însuşească

şi să exercite un anumit tip de activitate socialmente utilă şi semnificativă);

- legea estetizării (în structurarea conţinuturilor psihice interne, la nivelul gîndirii şi

al trăirilor afective individuale, trebuie să se integreze dimensiunile estetice ale existenţei,

categoriile estetice - frumos-urît, tragic-comic etc.);

- legea moralităţii (în dezvoltarea psihică a individului trebuie să se integreze

anumite reprezentări, concepţii, atitudini despre bine şi rău, despre categoriile morale);

- legea verbalizării (dezvoltarea psihicului uman va fi mediată în permanenţă de un

sistem specific de comunicare şi codificare a informaţiei, bazat pe limbajul verbal).

În analiza şi evoluţia specifică psihicului uman trebuie să ne referim permanent la

acţiunea legilor istorico-culturale, să raportăm individul la contextul socio-cultural anumit.

Principiul genetic şi al istoricităţii ne arată că, în cadrul structurilor psihice complete,

care, luate ca atare, depăşesc capacitatea noastră de înţelegere şi explicare, trebuie să recurgem

la strategia genetică de cercetare şi să ne adresăm stadiilor timpurii ale ontogenezei, în care

apare şi se constituie treptat structura psihică dată. De aici, prezenţa metodei genetice în

arsenalul metodelor cunoaşterii psihologice, care ne permite să abordăm şi să explicăm

complexitatea unor componente ale SPU.

8. Principiul sistemicităţii

Acest principiu a fost introdus în metodologia psihologică în a doua jumătate a

secolului XX, fiind preluat din metodologia sistemică şi cibernetică, care stă în prezent la baza

întregii cunoaşteri ştiinţifice particulare.

Potrivit acestui principiu, psihicul uman nu trebuie considerat ca un simplu

conglomerat de elemente în sine, autonome şi independente, ci ca un sistem organizat şi

integrat.

Noţiunea de sistem, în cadrul teoriei generale a sistemelor (TGS), se defineşte ca un

ansamblu de elemente aflate într-o relaţie non-întîmplătoare, mai mult sau mai puţin legică şi

stabilă. În cadrul noţiunii de sistem, accentul principal al analizei şi interpretării cade nu pe

elementele considerate în sine, separat (cum proceda ştiinţa clasică), ci pe relaţiile şi

interacţiunile dintre elemente.

Se consideră, astfel, că elementele, intrînd în relaţii de interacţiune şi

intercondiţionare reciprocă, îşi vor modifica starea lor iniţială, îşi vor reduce autonomia şi

independenţa, fuzionînd într-un tot unitar, sistemul, care va poseda proprietăţi şi trăsături

funcţionale noi, supraordonate, ireductibile la proprietăţile şi trăsăturile părţilor componente

luate separat sau însumate pur aritmetic.

Modelul sistemic în analiza psihologică înlocuieşte modelul atomal, descriptivist care

dominase în psihologie prin intermediul şcolii asociaţioniste. De asemenea, acest model

înlocuieşte şi modelul gestaltist, care consideră că psihicul este o structură imanentă,

invariantă, închisă în sine.

Potrivit metodei sistemice, în abordarea psihicului uman trebuie să se procedeze

astfel:

1. Încadrarea sistemului în clasele posibile de sisteme reale.

2. Deducerea caracteristicilor sistemului ce rezultă din includerea lui într-una din

clasele de sisteme reale.

3. Stabilirea metodei adecvate de abordare, care să fie în concordanţă cu

caracteristicile proprii ale sistemului respectiv.

Potrivit teoriei generale a sistemelor, există patru criterii principale după care se

clasifică sistemele reale:

I. Poziţia sistemului faţă de acţiunea legii timpului

II. Relaţia sistemului cu mediul ambiant

III. Gradul de complexitate al sistemului

IV. Caracterul relaţiei între intrarea sistemului şi ieşirea lui (dintre mărimile de

intrare şi mărimile de ieşire).

Acest criteriu permite delimitarea a două mari clase de sisteme posibile: statice şi

dinamice.

Un sistem static este acela care este absolut independent de scurgerea timpului şi care

nu-şi modifică stările sale ca efect al scurgerii ireversibile a timpului, rămîne identic cu sine

însuşi la infinit. Un astfel de sistem nu există; clasa sistemelor statice este o mulţime vidă.

Un sistem dinamic este acela care depinde de timp şi-şi modifică stările sub influenţa

scurgerii ireversibile a timpului, astfel încît între diferite stări ale sistemului apar diferenţe.

Sistemul dinamic, aşadar, este funcţie de timp. În analiza lui trebuie luat în

considerare şi momentul de timp. Toate sistemele reale sunt dinamice.

Există două subclase de sisteme dinamice: cu organizare dată şi evolutive (sau cu

autoorganizare.

Un sistem dinamic cu organizare dată este acela care, în decursul timpului,

poate să-şi menţină la un anumit nivel starea lui de optimalitate, după care

urmează starea de dezagregare, dezorganizare. În această clasă sunt incluse

toate sistemele nevii (maşinile). Într-o reprezentare grafică, curba sistemelor

de acest tip se compune din două segmente: unul de stabilitate, în care

variabilele stărilor sistemului nu duc la perturbări semnificative în

organizarea lui, şi un segment descendent, involutiv, de dezorganizare.

Un sistem dinamic cu autoorganizare este acela care posedă capacitatea ca,

în decursul unui anumit interval de timp, nu numai să-şi menţină starea de

organizare iniţială, ci şi să treacă de la un nivel de organizare inferior la unul

superior, perfecţionîndu-şi funcţionarea şi eficienţa. În această subclasă se

includ toate organismele vii, numite de Wiener "insule de negentropie în

oceanul imens al entropiei". În cazul organismelor vii, nivelul iniţial al

entropiei este redus, datorită proceselor de dezvoltare, maturizare şi

consolidare care înseamnă negentropie (neagă entropia şi se opun acţiunii

ei).

Într-o reprezentare grafică, curba sistemelor dinamice are trei segmente: unul

ascendent, anti-entropic, în interiorul căruia se desfăşoară procesele evolutive de dezvoltare şi

perfecţionare a organizării iniţiale. Se atinge un optimum funcţional, după care sistemul îşi

menţine nivelul atins al organizării prin mecanisme proprii de adaptare la acţiunea factorilor

perturbatori. Aceasta reprezintă segmentul al doilea, pe parcursul căruia sistemul dă întreaga

măsură a potenţialului său adaptativ. Segmentul al treilea este descendent (entropic); are loc

acumularea treptată a efectelor entropice, de slăbire a organizării, de perturbări, de degradări

substanţial-energetice, care duc în final la dispariţia sistemului. Orice sistem evolutiv finit se

supune, în ultimă instanţă, legii universale a entropiei; procesele involutive în organismele vii

au un caracter implacabil, legic.

Pentru diferitele sisteme vii, durata acestor segmente este diferită.

II. Relaţia sistemului cu mediul ambiant

După acest criteriu se desprind trei clase de sisteme: închise, semideschise şi

deschise.

Închis este considerat sistemul care, într-un interval oricît de lung de timp, nu are nici

un fel de schimb cu mediul ambiant, existenţa sa bazîndu-se exclusiv pe consumul energiei

proprii. În realitate nu există un astfel de sistem; mulţimea sistemelor închise este o mulţime

vidă.

Semideschis este sistemul care realizează cu mediul ambiant două tipuri de

schimburi: de energie şi de informaţie. În această clasă se încadrează toate tipurile de maşini,

calculatorul electronic, Pămîntul în raport cu Soarele, corpurile nevii.

Deschis este sistemul care face cu mediul ambiant toate cele trei tipuri posibile de

schimburi: de energie, de informaţie şi de substanţă. În această categorie se includ numai

sistemele vii. Schimbul de substanţă este reprezentat prin procesele metabolice, cu cele două

laturi ale lor (asimilare şi dezasimilare).

III. Gradul de complexitate al sistemului

Gradul de complexitate al unui sistem se determină pe baza a doi indicatori

principali:

- numărul de elemente care intră în componenţa sistemului;

- volumul conexiunilor stabilite între elementele componente, în interiorul

sistemului, şi între sistem ca un tot şi mediul ambiant.

După aceste criterii se delimitează existenţa a trei clase posibile de sisteme: simple,

complexe şi supercomplexe (hipercomplexe).

Simplu este acel sistem care este alcătuit dintr-un număr mic de elemente, uşor

măsurabile şi nemijlocit observabile; ex: masă, scaun, ceasornic.

Complex este sistemul alcătuit dintr-un număr mare de elemente, greu dar posibil de

numărat, posibil de observat nemijlocit şi care dispune de un volum relativ ridicat de

conexiuni interne şi externe; prototip: computerul electronic.

Hipercomplex este sistemul alcătuit dintr-un număr foarte mare de elemente, greu

sau imposibil de numărat, imposibil de observat nemijlocit. De asemenea, hipercomplex este

sistemul puternic saturat în conexiuni interne şi externe; prototip: creierul uman, societatea ca

sistem unitar.

IV. Caracterul relaţiei între intrarea sistemului şi ieşirea lui (dintre mărimile de

intrare şi mărimile de ieşire).

După acest criteriu se disting două clase de sisteme posibile: deterministe şi

probabiliste.

Sistemul determinist este acela în care mărimile de ieşire (notate cu Y) depind

exclusiv, în mod cauzal direct, de mărimile de intrare (notate cu X): Y = f(X)

În cazul acestor sisteme devine posibilă analiza de tip cauzal, univoc şi predicţia

riguroasă a mărimilor de ieşire (rezultate, răspunsuri) pornind de la mărimile de intrare

(stimuli). Între cele două mulţimi de mărimi nu se interpune nici o altă mulţime de mărimi,

care să modifice dependenţa lor. Acest model de analiză a fost folosit în psihologie de

behaviorism.

Sistemul probabilist este acela în care între mărimile de intrare şi mărimile de ieşire

se interpune influenţa unei a treia mulţimi de mărimi (mărimile de stare, notate cu Z).

Influenţa mulţimii Z face ca relaţia între intrare şi ieşire să nu mai fie de tip cauzal, necesar, ci

numai de tip posibil, aleator, probabilist. Comportamentul acestui fel de sistem va fi

reprezentată printr-o relaţie condiţionată, non-lineară:

În analiza sistemelor probabiliste trebuie adoptată metodologia statistic-probabilistă,

care reclamă efectuarea unui volum mare de măsurători şi investigaţii pentru stabilirea

dependenţelor legice dintre un anumit stimul (mărime de intrare) şi un anumit răspuns

(mărime de ieşire).

Sistemul psihic uman, ca obiect real de cunoaştere şi cercetare, se încadrează în

următoarele categorii:

- sistem dinamic, evolutiv, cu autoreglare (cibernetic);

- sistem semideschis (deoarece existenţa ca atare a SPU şi funcţionarea lui se

întemeiază pe consum de informaţie şi pe un suport de natură energetică - energia psihică);

- sistem hipercomplex;

- sistem probabilist.

Din fiecare atribut se pot desprinde o serie de exigenţe de ordin metodologic de care

trebuie ţinut seama cînd purcedem la investigarea, cunoaşterea acestui sistem.

Un fel de temă acasă: de formulat aceste exigenţe.

Curs 6

22 noiembrie

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

III. Metodele psihologiei

Ştiinţa se defineşte nu doar prin existenţa unui obiect specific de studiu, ci şi prin

utilizarea unei metode sau a unui set de metode adecvate pentru a investiga acel obiect, astfel

încît metoda reprezintă un element component al definiţiei oricărei discipline ştiinţifice.

Chiar dacă există un domeniu de fenomene care pot constitui obiectul unei discipline,

dacă nu se constituie o metodă şi o metodologie adecvate pentru investigarea acelui fenomen,

nu se poate vorbi despre transformarea domeniului respectiv într-o ştiinţă. Acest lucru a fost

foarte clar în istoria psihologiei. Omul a avut cunoştinţă de existenţa fenomenelor psihice

foarte devreme, dar transformarea preocupărilor sale cu privire la viaţa psihică într-un

domeniu ştiinţific s-a produs foarte tîrziu, la sfîrşitul secolului XIX, atunci cînd s-a putut

demonstra că pentru studiul fenomenelor psihice poate exista o metodă adecvată care să

satisfacă exigenţele impuse de modul de definire a ştiinţei.

Însă chiar după desprinderea psihologiei de filosofie şi instituirea ei ca disciplină

independentă, problema metodei nu a fost considerată încheiată. Astfel că disputele pe această

temă şi preocupările pentru perfecţionarea şi diversificarea modalităţilor de investigare a

fenomenelor psihice au continuat multă vreme după apariţia psihologiei ca ştiinţă. Nici în

prezent, problema metodelor în psihologie nu este definitiv rezolvată, ci rămîne deschisă.

Psihologia a reuşit să convingă opinia ştiinţifică în legătură cu posibilitatea reală de a

investiga, analiza şi interpreta pe baze şi criterii ştiinţifice fenomenele vieţii sufleteşti.

Termenul metodă provine din grecescul methodos, care înseamnă drum, cale. Prin

urmare, sub aspect etimologic, metoda se poate defini ca fiind calea ce trebuie urmată în

procesul cunoaşterii în vederea descoperirii adevărului. Alături de noţiunea de metodă s-a

impus şi cea de metodologie. Cele două noţiuni nu trebuie confundate; ele exprimă conţinuturi

relativ diferite. Noţiunea de metodologie include concepţia generală a subiectului cunoscător

despre lume, univers, precum şi ansamblul cunoştinţelor teoretice, mai mult sau mai puţin

sistematizate, despre univers şi realitate, pe care el le posedă la un anumit moment dat.

Metodologia determină atitudinea şi orientarea de principiu a cercetătorului în raport

cu domeniul specific al cercetării. Astfel, metodologia poate să fie de esenţă materialistă sau

idealistă, laică sau religioasă. În funcţie de aceasta, atitudinea şi orientarea cercetătorului în

raport cu domeniul dat va lua o formă sau alta.

Metoda derivă din metodologie şi se subordonează ei. Spre exemplu, o metodologie

de factură materialistă şi laică impune adoptarea unor metode cu caracter obiectiv, bazate pe

măsurări şi determinări concrete, cantitative, şi pe criterii explicative realist-cauzale. O

metodologie de factură idealist-religioasă va impune utilizarea unor metode cu caracter

subiectiv, speculativ-metafizic, şi pe bazarea explicaţiei pe criterii de ordin spiritual, divin,

supraordonat.

Cele două tipuri de metode şi-au făcut simţită prezenţa şi în domeniul cunoaşterii

psihice. Se pot delimita orientări de natură fideist-idealistă, care interpretează esenţa

fenomenelor psihice prin raportarea la existenţa unor forţe supranaturale, oculte, divine, iar ca

metodă de cunoaştere folosesc metoda subiectivă a introspecţiei şi a revelaţiei. Şi în prezent,

aceste orientări sunt menţinute în viaţă prin modelele explicative religioase despre natura

vieţii sufleteşti.

Orientarea de factură materialist-laică concepe natura şi esenţa psihicului pe baze

obiective, realiste, în contextul unor determinări specifice, concrete. Fenomenele psihice nu se

supraordonează celorlalte fenomene din univers, ci se integrează în acestea ca o categorie

particulară a lor. De aceea, analiza şi explicarea acestor fenomene trebuie să urmeze aceeaşi

schemă logică de principiu ca a oricăror fenomene naturale. De aici rezultă metode de

cercetare a fenomenelor psihice cu caracter obiectiv, verificabil, bazate pe măsurători şi date

concrete.

Metoda, la rîndul ei, pe măsura utilizării şi obţinerii rezultatelor de cercetare,

determină îmbogăţirea, revizuirea sau restructurarea metodologiei. Atunci cînd anumite

elemente ale metodologiei vin în contradicţie cu datele concrete ale cercetării, ele se cer a fi

revizuite şi modificate. Spre exemplu, se poate ca un cercetător care a pornit de la o

metodologie idealist-fideistă, pe parcursul acumulării de date şi rezultate concrete de

cercetare, să fie determinat să revizuiască metodologia. Astfel se produce o schimbare a

convingerilor despre natura şi semnificaţia obiectului studiat.

Definiţie:

Metoda reprezintă ansamblul de principii, criterii, reguli şi procedee instrumentale,

tehnice, utilizate în scopul recoltării, prelucrării şi interpretării datelor despre un anumit

fenomen sau obiect.

Utilizarea metodei se subordonează întotdeauna unui anumit obiectiv care se

concretizează în două modalităţi: determinarea a ceea ce se doreşte să se cunoască, pe de o

parte, şi formularea unei anumite ipoteze (adică a unei propoziţii care să anticipeze rezultatele

în legătură cu starea sau transformarea obiectului studiat), pe de altă parte. În funcţie de natura

obiectivului şi de conţinutul ipotezei, cercetătorul alege şi elaborează modelul de cercetare, în

care este inclusă metoda.

Se cere ca între obiectivul cercetării şi metoda aleasă de investigare să existe o relaţie

de adecvare şi compatibilitate. În diferitele tipuri de cercetări concrete, în funcţie de

obiectivele şi ipotezele formulate, metodele utilizate vor diferi în limite mai mari sau mai

mici. Ceea ce se cere este ca, prin utilizarea metodei alese, să se poată acoperi întreaga sferă a

obiectivului cercetării.

Este posibil ca într-o cercetare să existe două sau mai multe obiective. În acest caz se

impune o ierarhizare a acestor obiective: un obiectiv central (principal) şi obiective particulare

(secundare). Rezultatele obţinute în urma aplicării metodei alese constituie cadrul de referinţă

pentru testarea ipotezei. Pe baza analizei acestor rezultate, ipoteza poate fi confirmată,

infirmată sau declarată. Spiritul obiectiv al cercetării ştiinţifice impune ca verificarea ipotezei

să se realizeze exclusiv prin raportarea la rezultatele obţinute, iar nu la dorinţa cercetătorului.

Atunci cînd rezultatele sunt forţate, modificate pentru a fi puse de acord cu ipoteza,

se produce trecerea din planul obiectivităţii în cel al subiectivităţii cercetării şi cunoaşterii

ştiinţifice. În psihologie se manifestă frecvent o asemenea tendinţă. Această împrejurare

impune ca metoda să devină pentru cercetător un obiect de permanentă analiză şi reflecţie.

Complexitatea vieţii psihice a făcut ca, în desfăşurarea procesului de cercetare şi

cunoaştere, să nu se poată rămîne la o singură metodă. A trebuit să fie concepute, elaborate

mai multe tipuri de metode, fiecare dintre ele avînd o anumită valoare instrumentală în

recoltarea, prelucrarea şi interpretarea datelor despre un fenomen psihic sau altul. În prezent

nu putem vorbi despre existenţa unei unice metode, ci a unui set de metode de cercetare

psihologică.

Există o clasificare a acestor metode, după mai multe criterii.

1. După modul de relaţionare cu subiectul, există metode directe (experimentul,

convorbirea) şi metode indirecte (ancheta).

2. După gradul de intervenţie a cercetătorului, există metode active, cînd cercetătorul

intervine direct pentru a provoca un fenomen (experimentul), şi metode pasive, cînd

cercetătorul urmăreşte identificarea unor fenomene sau aspecte pe fondul comportamental

general al subiectului (observaţia, metoda biografică).

3. După natura dinamicii procesului studiat, există metode constatative, în cadrul

cărora se urmăreşte determinarea stării fenomenului sau procesului psihic la un moment dat şi

metode dinamice formative, în cadrul cărora se urmăreşte aducerea fenomenelor sau

proceselor la o stare nouă, considerată superioară.

4. După natura conţinutului investigaţiei, există metode de investigare şi recoltare de

date, şi metode de prelucrare şi interpretare a datelor.

1. Metoda observaţiei

Această metodă este proprie tuturor domeniilor cunoaşterii ştiinţifice, fiind larg

folosită în biologie, sociologie, antropologie. În psihologie, obiectul metodei observaţiei este

individul, sub aspectul stării şi modificărilor lui comportamentale.

Se disting două forme principale de observaţie: spontană, care are caracter episodic,

situaţional, şi organizată, sistematică. În cercetarea ştiinţifică se foloseşte observaţia

organizată, care se subordonează schemei logice a cunoaşterii ştiinţifice: se raportează la un

obiect concret, se subordonează întotdeauna unei ipoteze, se desfăşoară pe o perioadă mai

lungă de timp, datele obţinute se înregistrează cu fidelitate, iar prelucrarea lor se face în

special prin raportare la anumite criterii.

Obiectul observaţiei psihologice:

1. Aspectele fizice, exterioare ale subiectului. Pe baza datelor fizice se procedează la

formularea unor relaţii şi concluzii cu caracter psihologic, cum ar fi identificarea prin

intermediul aspectelor fizice exterioare a anumitor trăsături de ordin psihologic. Pe baza unei

astfel de observaţii se ajunge la tipologia bio-constituţională; pornind de la această tipologie şi

identificînd anumite tipuri bio-constituţionale în realitate, se poate ajunge la concluzii privind

temperamentul şi principalele trăsături caracteriale ale subiectului.

2. Poziţiile, stările subiectului, care furnizează informaţii preţioase despre gradul de

activism, echilibru emoţional şi motor al subiectului, despre stările sale emoţionale din

momentul observaţiei.

3. Manifestările comportamentale ale subiectului. În această categorie intră

comportamentul verbal, cu caracteristicile sale (fluenţă, ritm, intonaţie, forţa exprimării,

timbrul), care reflectă dinamismul temperamental şi stările emoţionale şi motivaţionale ale

subiectului. Apoi comportamentul motor, adică mimica (gradul lor de mobilitate, de

diferenţiere, de expresivitate) pantomimica, gestica generală (dacă este săracă şi stîngace

poate indica rigiditatea internă a subiectului, iar dacă este bogată, expresivă, arată existenţa

unor structuri înalt active şi diferenţiate la nivel temperamental). Apoi comportamentul

locomotor, care furnizează la rîndul lui informaţii despre caracteristicile temperamentale.

Datele observate se constituie într-un protocol care conţine şi concluzii.

2. Autoobservaţia

Pentru cercetare, aceasta este metodă indirectă de abordare a realităţii psihice, întrucît

cercetătorul îi cere subiectului să observe anumite comportamente proprii şi apoi să i le

comunice. Datele observaţiei se validează prin intermediul manifestărilor comportamentale

concrete ale subiectului, şi prin aceasta se deosebeşte de introspecţie. Autoobservaţia se

raportează indirect la stările subiective interne şi direct la manifestările comportamentale ale

subiectului; astfel creşte valoarea informaţilor obţinute de subiect despre sine. Autoobservaţia

se foloseşte rar ca metodă independentă, ci ca metodă asociată.

3. Experimentul

Reprezintă metoda centrală în psihologie. A fost metoda care a impus desprinderea

psihologiei de filosofie şi legitimarea ei ca ştiinţă. Creatorul metodei experimentale în

psihologie a fost W. Wundt. Iniţial, el a aplicat metoda experimentală numai în studierea

fenomenelor şi actelor comportamentale simple (timp de reacţie etc.) Treptat, metoda

experimentală a fost extinsă şi la studierea altor procese psihice, ajungînd să devină metoda

centrală a psihologiei.

După contextul şi modul de realizare, se disting două tipuri de experiment: de

laborator şi natural. Diferenţa dintre aceste două tipuri este aceea că, în experimentul de

laborator, se creează o situaţie specială, artificială în care este introdus subiectul prin izolarea

lui de contextul vieţii şi activităţii sale obişnuite. Experimentul natural se desfăşoară în

contextul natural al vieţii şi activităţii obişnuite a subiectului; această formă a apărut în

domeniul şcolar şi se utilizează cu precădere în psihologia şcolară.

Experimentul de laborator este instrumentul principal de investigare intensivă,

analitică a conţinutului, caracterului şi legităţii diferitelor funcţii şi procese psihice, de la

senzaţii la gîndire, de la procese izolate la trăsături de personalitate. În experimentul de

laborator se recurge la tehnici şi instalaţii speciale de stimulare, de înregistrare a rezultatelor şi

de sistematizare şi prelucrare a lor. Aceste tehnici şi instalaţii se aleg în funcţie de natura

procesului studiat.

În experimentul de laborator există foarte multe variabile, între care se stabilesc

anumite relaţii pe care cercetătorul trebuie să le cunoască şi să le interpreteze.

a) Variabilele independente sunt cele pe care le alege şi le foloseşte cercetătorul în

calitate de stimul (în cazul proceselor senzoriale) sau de sarcină (în cazul proceselor gîndirii).

Aceste variabile acţionează asupra subiectului şi provoacă la subiect fenomenul sau procesul

propus spre studiu; ele se află aşadar la dispoziţia cercetătorului.

b) Variabilele dependente sunt reacţiile de răspuns ale subiectului. Ele pot fi

principale şi secundare. Variabilele dependente principale sunt cele pe care cercetătorul îşi

propune să le înregistreze; ele sunt conştiente şi reprezintă răspunsul la variabilele

independente. Variabilele dependente secundare le însoţesc pe cele principale, se produc prin

mecanisme reflexe necondiţionate şi sunt inconştiente (modificări vegetative sau motorii).

Reacţiile secundare sunt purtătoare de informaţii suplimentare în legătură cu mecanismul de

desfăşurare a reacţiilor principale. La rîndul lor, reacţiile principale pot fi de două tipuri:

interne sau inaparente (în cazul rezolvării de probleme) şi externe, manifeste.

Pentru o bună reuşită a experimentului este necesară înregistrarea cît mai completă şi

fidelă a variabilelor dependente.

c) Variabila subiect este reprezentată de aspecte ca: vîrstă, sex, nivel de instruire,

domiciliu, statut social etc. În cercetările nomotetice, aceste variabile trebuie luate sub control

încă de la început, în acest caz considerîndu-se că influenţa lor asupra rezultatelor obţinute în

experiment a fost neutralizată.

d) Variabilele externe (ambientale) sunt caracteristicile situaţiei în care se desfăşoară

experimentul. În cazul experimentului de laborator, aducerea subiectului în mediul artificial al

laboratorului poate influenţa puternic subiectul şi, de aceea, se încearcă a se minimaliza

efectul perturbator al acestor variabile.

e) Variabilele interne ale subiectului (sau intermediare) sunt reprezentate de stările

emoţionale curente ale subiectului, de tipul temperamental, de personalitate, de experienţa

anterioară. Ele nu pot fi ţinute sub control, dar trebuie incluse în ecuaţie la sfîrşit, în etapa de

interpretare a rezultatelor.

Toate aceste tipuri de variabile sunt incluse în designul experimental. Acest design

experimental poate fi conceput în manieră statică sau în manieră dinamică.

În cazul manierei statice, variabilele independente se menţin constante pe tot

parcursul desfăşurării experimentului. Rezultatul obţinut reprezintă o secvenţă din

continuumul real al procesului psihic studiat. Valoarea ştiinţifică a acestei maniere este relativ

redusă.

Maniera dinamică presupune varierea valorilor variabilelor independente în diferite

registre, după gradul de complexitate şi dificultate. Astfel se delimitează trei regimuri

experimentale:

- simplu, cînd sarcina este rezolvată uşor, rapid şi corect de toţi subiecţii; acest regim

experimental dă nivelul inferior al procesului psihic studiat;

- mediu, cînd sarcina este rezolvată de mai mult de 50% din totalul subiecţilor; acest

regim dă nivelul mediu al procesului psihic studiat;

- critic, cînd sarcina este rezolvată de mai puţin de 10% din totalul subiecţilor; acest

regim dă nivelul superior al procesului studiat.

Cînd într-un experiment variabilele independente sunt modificate astfel încît să se

obţină toate cele trei regimuri, rezultatul global înfăţişează întreg continuumul real al

procesului psihic studiat. Astfel se obţin informaţii concludente şi relevante.

4. Metoda convorbirii

Constă în dialog deschis cu subiectul, dialog care gravitează în jurul unei anumite

teme, aleasă de cercetător şi nedezvăluită subiectului. Avantajul acestei metode este faptul că

oferă contactul direct cu subiectul, permite observarea lui în timpul răspunsurilor, este saturată

în informaţii semnificative despre particularităţile subiectului, permite intervenţia

cercetătorului pe loc şi obţinerea de date suplimentare la răspunsurile oferite de subiect.

Dezavantajul principal constă în dificultatea de a reţine şi înregistra în toate detaliile

răspunsurile subiectului, din care decurge pierderea unor date.

5. Metoda anchetei

Este o metodă indirectă care se foloseşte cu precădere pentru determinarea unor

trăsături de personalitate, atitudini sau mentalităţi care nu pot fi "aduse" în laborator. Ancheta

se poate realiza sub două forme: pe bază de chestionar şi pe bază de interviu.

Ancheta pe bază de chestionar este extrem de laborioasă. Trebuie respectate cerinţe şi

condiţii privind alcătuirea chestionarului, aplicarea lui şi interpretarea datelor. Trebuie, de

asemenea, să se evite o serie de erori din partea cercetătorului care pot influenţa negativ

rezultatele, ca de pildă: întrebările cu caracter prea general, întrebările prea ermetice,

întrebările aluzive. După eliminarea întrebărilor de acest tip, cele reţinute şi păstrate în

chestionar trebuie să satisfacă unele criterii: accesibilitatea, adecvarea şi echidistanţa. Apoi,

pentru interpretarea finală, datele obţinute trebuie raportate la anumite valori-etalon, stabilite

pe baza unui eşantion reprezentativ.

Aşadar, în aplicarea unui chestionar se disting trei etape distincte:

- experimentarea chestionarului;

- etalonarea pe baza unui eşantion reprezentativ, din care rezultă valorile-etalon;

- utilizarea chestionarului ca instrument de cunoaştere psihologică.

Ancheta pe bază de interviu presupune stabilirea unei relaţii cu subiectul în care

cercetătorul vine dinainte cu un plan şi un set de întrebări pe care le adresează subiectului în

vederea recoltării datelor conform cu obiectivul propus. După modul de articulare a

întrebărilor şi gradul lor de stabilitate în aplicare, se disting două tipuri de anchete pe bază de

interviu:

- structurat (standardizat)

- semistructurat, în care caz este permisă reformularea unor întrebări, modificarea

ordinii de prezentare a întrebărilor şi formularea de întrebări suplimentare.

Alegerea tipului de interviu se face în funcţie de obiectul de studiu propus.

6. Metoda analizei produselor activităţii

Produsul activităţii este o entitate obiectivată, în formă substanţială, de obiect,

imagistică, sonoră etc., pe care subiectul a realizat-o în situaţii impuse sau libere. (ex:

desenele, compoziţiile literare, comunicările ştiinţifice, operele). În aceste produse se

obiectivează capacităţi, aptitudini, trăsături emoţionale, idei ale subiectului etc. Analiza lor

conferă indici obiectivi privind nivelul de dezvoltare a inteligenţei, al creativităţii etc. Această

metodă este folosită cu precădere în psihologia copilului şi în psihologia personalităţii pentru

evaluarea aptitudinilor speciale.

7. Metoda biografică

Se bazează pe reconstituirea istoriei subiectului în vederea desprinderii acelor situaţii,

împrejurări şi evenimente care puteau avea un efect de maximă importanţă asupra devenirii şi

stării lui actuale. Metoda este folosită cu precădere în psihologia personalităţii.