Facultatea de Teologie Ortodoxa ,,Justinian Patriarhul”

LUCRARE DE SEMINAR LA DOGMATICA

Învăţătura ortodoxă despre cunoaşterea lui

Dumnezeu

Coordonator: Asist. Dr. Mihai Burlacu

Student: Trandafir Ionut

BUCURESTI

2014

Introducere

În crestinişmul ortodox,cunoaşterea este “o insuşire spirituală esenţială a omului, ca fiinţă creată

dupa chipul si asemănarea cu Dumnezeu, căruia Acesta, din dragoste, i se descoperă prin credinţă si pe

măsura trăirii duhovnicesti, cu ajutorul harului divin. Aceasta constituie cunoaşterea sub raportul filocalic,

adică al îmbunătăţirii vieţii spirituale a creştinului păna la asemănarea cu Hristos”.1 Cunoaşterea lui

Dumnezeu, prin atribuirea la modul absolut a tuturor perfecţiunilor constituie teologia afirmativă

(catafatică).

Atunci când, în mod intelectual, I se neagă lui Dumnezeu orice însuşire, arătându-se că El rămâne

necunoscut în fiinţă şi că nu poate fi cuprins în nici un concept, avem de-a face cu o cunoaştere apofatică sau

teologie negativă. În contextul aniversării în 2010 a 1629 de ani de la cel de-al doilea Sinod Ecumenic de la

Constantinopol(381), şi a 125 de ani de la recunoaşterea oficială a autocefaliei Bisericii Ortodoxe

Române(1885), ne aplecăm asupra studiului, contextului istoric şi teologic al formulării Simbolului niceo-

constantinopolitan şi locul Crezului în cultul ortodox. Lucrarea de atestat la Teologie Dogmatică pe care

doresc să o prezint are ca deziderat dezvoltarea pe larg a însuşirilor Cunoaşterii lui Dumnezeu reflectate în

Simbolul de Credinţă.

Posibilitatea cunoaşterii omului de către Dumnezeu

"Omul are o sete fiinţială spre împlinire personală. Căutând să şi-o satisfacă prin propria persoană,

vede că nu este mulţumit. De aceea, caută să-şi astâmpere această sete în semenul său, dar constatând că nici

în acesta nu-şi poate găsi împlinirea dorită, cugetă că trebuie să existe o Persoană care să-i satisfacă dorul său

infinit spre desăvârşire. Această Persoană este Dumnezeu. Astfel, omul aspirând la o întâlnire reală cu

Dumnezeu, nu se poate ridica la acest dialog dacă nu vine si Dumnezeu, din iniţiativa Lui, în întâmpinarea

omului. Numai prin aceasta omul e ridicat la un dialog direct cu Dumnezeu, în care Dumnezeu e experiat de

om în mod clar şi intens, ca Persoană, aşa cum doreşte el. Totusi, aşa slăbit, dialogul s-a mai păstrat cu unii

din oameni o vreme (până la Noe), dar nici acesta ca un fapt permanent. Dar cei mai mulţi din oameni au

ieşit total din acest dialog prin voinţa lor, încă din primele timpuri ale umanităţii, ca după o vreme să iasă toţi

din el. Dar ei n-au putut ieşi cu totul din necesitatea transcenderii spre Absolut. Necesitatea aceasta era

întipărită în firea lor.

1 Ignatie Monahul,Dicţionar de cuvinte şi glosal,ed.a II-a

2

Drepţii din Vechiul Testament se duc după moarte la o viată mai apropiată de Dumnezeu, dar

petrecerea în Raiul comuniunii cu Fiul lui Dumnezeu făcut om şi învierea în trup le rămâne numai ca o

făgăduinţă".2

"Fericitul Arhimandrit Sofronie spune că trăieşte în nimicnicie însă Hristos îl cheamă la credinţă şi la

primirea Revelaţiei, căci Tatăl ne iubeşte pe noi, aşa cum Te iubeşte pe Tine, Fiul Său Unul-Născut: "Dar nu

numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după

cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai

trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o, ca să fie una, precum Noi una suntem; Eu întru ei şi Tu

întru Mine, ca să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei,

precum M-ai iubit pe Mine"(In.17,20-23).

Atingerea de noi a energiei creatoare Dumnezeieşti ne crează din nou. Cunoaşterea primită de noi pe

această cale nu poate fi asemănătoare cu întelegerea filocalică: împreună cu înţelegerea situaţiei, se comunică

întregii fiinţe omeneşti un alt mod de existenţă: vederea lui Dumnezeu se îmbină cu torentul iubirii rugătoare

de El. Nimeni nu se poate mântui doar cu forţele sale proprii ci fiecare avem nevoie de ajutorul lui

Dumnezeu care vine prin Duhul Sfânt.

Asadar,Rugăciunea e o energie de un gen aparte, ea este contopirea a două acţiuni-a noastră şi a lui

Dumnezeu. Astfel, ea este în trup, şi în afara trupului, chiar în afara lumii acesteia spaţiale şi temporale.

Când noi suntem consternaţi de vederea sfinţeniei lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, în dejnădejde pentru

marea noastră nevrednicie în faţa lui Dumnezeu, atunci rugăciunea noastră se transformă într-un avânt

puternic al duhului, care răscoleşte cercul strâns al materiei.3

Necesitatea cunoaşterii

“Cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lucrărilor Lui are o importanţă cu totul deosebită, pentru că prin ea

se pune în lumină demnitatea noastră de făpturi raţionale purtătoare ale chipului lui Dumnezeu, iar prin

dreapta aplicare în viată a acestei cunoaşteri se pune temei puternic fericirii din această viaţă, asigurându-se

totodată fericirea şi în viaţa viitoare, cea veşnică: Pentru că" viaţa vesnică aceasta este: ca să Te cunoască pe

Tine, unul adevărat Dumnezeu, şi pe Iisus Hristos pe Care Tu L-ai trimis", zice Mântuitorul către Tatăl

(In.17,3)".4

2Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae,Chipul nemuritor al lui Dumnezeu,Ed.Mitropoliei Olteniei,Craiova,1987,p.1493 Fericitul Arhimandrit Sofronie,Rugăciunea-cale spre cunoaştere,Trad.din lb.rusă de Pr. Prof.Teoctist Caia,Schitul Lacu-Sf.Munte Athos,20014 Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran,Arhid.Prof.Dr.Ioan Zăgrean,Cunoaşterea lui Dumnezeu,Ed.Renaşterea,Cluj-Napoca,2005,p.83.

3

Cunoaşterea lui Dumnezeu afirmă părintele Arsenie Boca, cine vrea să o aibă şi nu eşti liniştit până

ce nu o ai, antrenează în ea fiinţa noastră întreagă, cu toate rădăcinile ei în existenţă. Suntem irezistibil

orientaţi spre această cunoaştere metafizică a lui Dumnezeu şi ca atare, feriţi de neajunsurile noastre de

oameni. Iată tragicul şi smerenia cunoaşterii noastre. Din cele de până aici rămâne de reţinut că întreaga

noastră fiinţă trebuie sfinţită, pentru a ne putea apropia de Dumnezeu. O cunoaştere teoretică a lui Dumnezeu

au şi diavolii, dar aceasta nu-i sfinţeşte".5

"Dumnezeu face parte din destinul omului şi e neliniştit sufletul nostru până nu se odihneşte întru

Dumnezeu. De aceea, când lipseşte preocuparea de mântuire fiinţa noastră e în pierzanie, care şi ea,

pierzania, amăgeşte cu o odihnă".6 "Pentru cunoaşterea lui Dumnezeu şi a energiilor şi lucrărilor Lui (lucrări

creatoare, proniatoare , mântuitoare, sfinţitoare, desăvârşitoare, în nedespărţită unitate cu Fiinţa Lui, dar

prin care se face cunoscut şi se comunică în afara Fiinţei), două căi ne sunt deschise: calea naturală, numită

revelaţie naturală, şi calea supranaturală, numită Revelaţie supranaturală".7

"Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, Fiul, Unul născut, care este în sânurile Tatălui, acela

L-a făcut cunoscut"(1,18). Sfântul Duh, însă, cunoaşte cele ale lui Dumnezeu, în chipul în care duhul omului

cunoaşte cele ce sunt în el. In afară de prima şi fericita fire, nimeni nu a cunoscut vreodată pe Dumnezeu,

decât numai aceluia căruia ea i s-a descoperit. Nimeni, nu numai dintre oameni dar şi dintre puterile

suprapământeşti, adică chiar dintre Heruvimi şi Serafimi. Dumnezeu însă nu ne-a lăsat în completă neştiinţă,

deoarece cunoştiinţa existenţei lui Dumnezeu este însămânţată de El în chip firesc în toţi oamenii. Pe lângă

aceasta, însăşi creaţia, conservarea şi guvernarea acesteia vestesc măreţia firii dumnezeiesti. Dumnezeu s-a

făcut apoi cunoscut, atât cât ne este cu putinţă să-L înţelegem, mai întâi prin lege şi prin profeţi, iar apoi prin

Fiul Lui, Unul născut, Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Pentru aceea, primim, cunoaştem şi cinstim toate cele predate nouă prin lege, prin profeţi, prin

apostoli şi prin evanghelişti şi nu cercetăm mai mult decât acestea. Dumnezeu, fiind bun, este cauza a tot

binele şi nu este supus nici invidiei, nici patimii. Invidia este departe de firea dumnezeiasca, singura bună şi

în afară de orice patimă. Prin urmare, Dumnezeu, cunoscând toate şi îngrijindu-se dinainte de folosul

fiecăruia, ne-a descoperit să cunoaştem numai ceea ce este de folos şi a trecut sub tăcere ceea ce n-am putut

să purtăm.

Aşadar, nu este cu putinţă să spunem ceva despre Dumnezeu şi ,în general ,să înţelegem altceva

decât cele care, în chip dumnezeiesc, ni s-au vestit sau ni s-au spus şi revelat prin cuvintele dumnezeieşti ale

Vechiului şi Noului Testament".8

5 Pr.Arsenie Boca, Mărgăritare duhovniceşti, Ed.aII-a revizuită,Ed.„Credinţa strămoşească”,20046 Pr.Arsenie Boca, Mărgăritare duhovniceşti ,Ediţia a II-a revizuită,Ed."Credinţa strămoşească",2004,p.1407 Idem, p.83 8 Sf.Ioan Damaschin,Dovedirea existenţei lui Dumnezeu,Ed.Librăriei Teologice,Bucureşti,Nr.12,1938

4

Felurile cunoaşterii

"Se poate spune că există şapte căi de cunoaştere a lui Dumnezeu: calea naturală, calea

supranaturală, catafatică, apofatică, mistică , existenţială şi calea inimii. Acestea nu sunt şapte variante, la

alegere, ci şapte trepte sau niveluri, cea mai simplă fiind calea existenţială şi cea mai înaltă calea mistică.

Calea naturală constă în cunoaşterea lui Dumnezeu plecând din iniţiativa omului, prin care

observând natura şi sensurile din ea, omul ajunge la concluzia unei cauze ultime pe care o numeşte

Dumnezeu. Pentru că acest mod de cunoaştere a lui Dumnezeu este rezultatul strădaniei raţiunii umane, ea se

mai numeşte şi calea raţională de cunoaştere a lui Dumnezeu.

Calea supranaturală (cunoaşterea supranaturală) înseamnă lucrarea la cunoştinţă de Revelaţia

supranaturală. Deosebirea faţă de Revelaţia naturală este ca în cazul Revelaţiei supranaturale iniţiativa o are

Dumnezeu, iar în cazul cunoaşterii naturale iniţiativa o are omul, care, plecând spre Dumnezeu, întâlneşte

Revelaţia supranaturală.

Cunoaşterea şi înţelegerea catafatică ni-L arată pe Dumnezeu ca pe Creatorul universului şi întregii

exiştenţe, care stă în cea mai strânsă legătura cu toată făptura Sa, pe care o pătrunde şi în care este prezent

permanent cu sensurile şi lucrarea Sa iar omul, fiind"chipul şi asemănarea" lui Dumnezeu, are ceva fiinţial

din Dumnezeu în sine.

Calea şi înţelegerea apofatică Îl are în vedere pe Dumnezeu în raport cu lumea ca esenţă divină. Deşi

Dumnezeu este imanent lumii prin energile Sale necreate, El este totodată şi transcendenţă absolută, totală,

faţă de toată creatura.

Cunoaşterea mistică este socotită cea mai înaltă cunoaştere a lui Dumnezeu. Cunoaşterea supremă

este cea mistică pentru că este experienţa directă şi vie, întâlnirea personală cu Dumnezeu. Această

experienţă nu este accesibilă oricărui credincios ci este o cunoaştere excepţională, rezervată celor desăvârşiţi,

sfinţilor. Despre ea, se spune în general că este "credinţa lucrătoare prin iubire" (Gal.5,6). Tot în acest sens,

putem afirma că Dumnezeu se cunoaşte numai în iubire şi prin iubire, după cuvintele Sf. Apostol Ioan în

Epistola 1 când zice: "Cel ce nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pemtru că Dumnezeu este iubire" (1

In.4,8)".9Insă cunoaşterea aceasta poate fi depăşită "când va veni ceea ce este desăvârşit"; când vom vedea pe

Domnul faţă către faţă, când Îl vom cunoaşte aşa cum suntem şi noi cunoscuţi de El. Acestea toate se vor

împlini la Parusia Domnului, când cei ce sunt ai lui Hristos se vor îmbrăca în trupuri duhovniceşti şi pururea

cu Domnul vom fi. Faţă de cunoaşterea aceea desăvârşită, integrală, cea mai înaltă cunoaştere terestră e

"cunoaşterea în parte", faţă de vederea aceea "faţă către faţă", vederea noastră este ca prin oglindă, în

9 Pr.conf.dr.George Remete,Cunoaşterea lui Dumnezeu,Ed.Reîntregirea,Alba Iulia,2000,p.121

5

ghicitură. Chiar şi cunoaşterea mistică e numai un luceafăr al zorilor, care anunţă soarele zilei şi piere în faţa

lui".10

Cunoaşterea naturală şi supranaturală

" Cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lucrărilor Lui se întemeiază pe bunăvoinţa Sa de a ni Se descoperi

El Însuşi ca fiinţă spirituală personală, pe de o parte, iar pe de altă parte, pe posibilitatea omului ca fiinţă

raţională de a intra în dialog, de a vorbi cu Dumnezeu(Fc.1,27).

Cunoaşterea naturală se numeşte aşa fiindcă pleacă de la noi la Dumnezeu, adică de la observarea

naturii şi a fenomenelor care se petrec în ea, toate considerându-se ca avâdu-şi ultima cauză în lucrarea

creatoare a lui Dumnezeu, şi astfel putându-se atribui lui Dumnezeu însuşiri corespunzătoare, ca:

atotputernicia, înţelepciunea etc., întrucât totdeauna efectele arată sau spun minţii dornice de cunoaştere ceva

despre cauza care le-a produs. Şi întrucât cunoaşterea câştigată pe această cale este rezultat al strădaniilor

raţiunii omeneşti, ea se numeşte cunoaştere raţională sau cale raţională, evident subînţelegându-se că şi

raţiunea este tot de la Dumnezeu, Care a înzestrat-o cu putere proprie de cunoaştere.

Calea supranaturală de cunoaştere pleacă de la Dumnezeu spre oameni; ea este cunoscută prin

Descoperire sau Revelaţie divină, începând cu Revelaţia din paradisul pământesc, făcută primilor oameni,

continuând în Vechiul Testament, prin patriarhi şi prooroci, şi desăvârşindu-se prin Însuşi Fiul lui Dumnezeu

întrupat, Iisus Hristos: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri a vorbit

părinţilor noştri prin prooroci, către sfârşitul acestor veacuri ne-a grăit nouă prin Fiul ”(Evr.1,1).

Cunoaşterea supranaturală e posibilă numai datorită auto-revelării lui Dumnezeu şi constituie cunoaşterea

sau revelaţia superioară.

Cunoaşterea naturală n-a încetat niciodată în istorie, chiar dacă omenirea a decăzut foarte mult prin

păcatul strămoşesc şi alte păcate personale. Dacă cunoaşterea naturală este imperfectă, nedesăvârşită şi nu se

precizează decât numai prin cea supranaturală, nici cunoaşterea supranaturală nu exclude pe cea naturală ci

are nevoie de ea, pentru că Revelaţia supranaturală nu se face fiecărui om direct, în parte. Ori, cunoaşterea

lui Dumnezeu nu este autentică dacă nu reprezintă o experienţă personală a fiecărui om. De aceea ,

cunoaşterea naturală este foarte utilă în acest sens. Vorbind despre cunoaşterea naturală a lui Dumnezeu.

Sf.Grigorie de Nazianz zice: „Că Dumnezeu există şi e cauza făcătoare şi susţinătoare a tuturor, ne

învaţă vederea şi legea naturală: cea dintâi privind cele văzute şi bine orânduite şi minunate şi, ca să zic aşa,

mişcate şi purtate în chip nemişcat; a doua, deducând din cele văzute şi bine orânduite la Conducătorul lor.

Căci cum ar fi existenţă sau s-ar fi alcătuit acest univers fără Dumnezeu, Care dă fiinţă tuturor şi le

10 Mitropolitul Nicolae Mladin,Vederea,credinţa şi cunoaşterea mistică,Ed.Deisis,Sibiu,1996,p.218

6

susţine pe toate? Fiindcă nici cel ce priveşte o chitară minunat întocmită şi buna ei armonie şi orânduirea ei,

sau cel ce ascultă cântarea chitarei, n-ar putea să cugete la creatorul chitarei sau la cântăreţul din chitară, ci s-

ar duce cu gândul la el, chiar dacă nu-l cunoaşte din vedere. Aşa ne este evident şi nouă Cel ce le-a creat pe

toate cele făcute, le mişcă şi le conservă, chiar dacă nu-L cuprindem cu înţelegerea. Şi e foarte

nerecunoscător cel ce nu înaintează până la capăt urmând dovezile naturale".11

Dacă prin raţiune Îl cunoaştem pe Dumnezeu pornind de la Revelaţia naturală, pe cale supranaturală

Îl cunoaştem prin Revelaţie divină supranaturală. „Când vorbim de Dumnezeu două afirmaţii trebuie să fie

ţinute împreună, ca ambele să fie corecte: pe de o parte, firea dumnezeiască însăşi, după fiinţă nu poate fi

cunoscută şi văzută: Faţa Mea însă nu o poţi vedea, că nu poate vedea omul faţa Mea şi să

trăiască"(Ieş.33,20); „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut dintre oameni, nici nu poate să-L vadă”(ITim.6,16).

Însă pe de altă parte viaţa veşnică stă în a vedea pe Dumnezeu. Cel nevăzut din fire se face văzut prin lucrări,

văzându-se în cele din jurul Lui”.12

Dumnezeu e cunoscut în revelaţie ca într-o relaţie personală. Revelaţia e întotdeauna o revelaţie faţă

de cineva;este constituită din întâlniri care se orânduiesc în istorie. Revelaţia în totalitatea ei , este, prin

urmare o istorie; este realitatea istoriei de la creaţie până la parusie. Revelaţia este o relaţie „teo-cosmică” în

care suntem cuprinşi şi noi. Numai că nu Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu în afara ei, dar nici nu o putem

judeca „obiectiv” în orice fel. Revelaţia nu cunoaşte „exterioritate „ deoarece ea este această relaţie între

Dumnezeu şi lume în care, fie că ne place sau nu, ne găsim noi înşine. În seria pozitivă, pe lângă numeroase

teofanii, Dumnezeu se arată lui Iacov sub forma tainică a unui înger şi Iacov spune: „L-am văzut pe

Dumnezeu faţă către faţă”(Fc.32,30). Dumnezeu vorbeşte cu Moise „faţă către faţă ” şi lumina

dumnezeiască se reflectă pe chipul său. Iov este sigur că Îl va vedea pe Dumnezeu „în ziua cea din

urmă”(Iov.19,25-26).

Cunoaşterea catafatică şi apofatică

"Potrivit Tradiţiei patristice, există o cunoaştere a lui Dumnezeu raţională sau catafatică şi una

apofatică sau negrăită.Cea din urmă e superioară celei dintâi,completîndu-o pe aceasta. Prin nici una nu se

cunoaşte însă Dumnezeu în fiinţa Lui. Prin cea dintâi Îl cunoaştem pe Dumnezeu numai în calitate de cauză

creatoare şi susţinătoare a lumii, pe când prin cea de a doua avem un fel de experienţă directă a prezenţei Lui

tainice, care depăşeşte simpla cunoaştere a Lui în calitate de cauză, învestit cu unele atribute asemănătoare

celor ale lumii.Aceasta din urmă se numeşte apofatică pentru că prezenţa tainică a lui Dumnezeu, experiată

11 Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae,"Teologie Dogmatică Ortodoxă",Vol.I,Ed.I.B.M.B.O.R.,Bucureşti,1996,p.8212 Pr.Prof.Ioan Bria,"Credinţa pe care o mărturisim",Ed.I.B.M.B.O.R,Bucureşti,1987,p.56

7

de ea, depăşeşte putinţa de definire prin cuvinte. Dar această cunoaştere e mai adecvată lui Dumnezeu decât

cunoaşterea catafatică".13

Părinţii răsăriteni n-au despărţit niciodată cunoaşterea apofatică de cea raţională. Dar, tot după ei,

calea raţională e însoţită de cunoaşterea apofatică, tainică, trăită, a lui Dumnezeu, numai în cel ce şi-a curăţit

de patimi puterea sa de sesizare. Căci această curăţire dă raţiunii o capacitate deosebit de sensibilă de a

pătrunde prin lucruri dincolo de lucruri. Iată cuvintele Sf.Grigorie de Nyssa în acest sens: Cel ce şi-a curăţit

şi ascuţit auzul inimii când primeşte acest sunet, adică cunoştinţa din contemplarea lucrărilor în sensul

cunoaşterii puterii lui Dumnezeu, e condus prin el ca să străbată cu mintea acolo unde este Dumnezeu.

Acesta e numit de Dumnezeu întuneric, care se tălmăceşte precum s-a spus, nevăzutul lui Dumnezeu, în care

ajungând vede cortul acela nevăzut".14

Cunoaşterea din împrejurările concrete ale vieţii

"Fiecare om îl poate cunoaşte pe Dumnezeu prin providenţa Sa, aceasta conducându-ne în

împrejurările particulare ale vieţii noastre, uneori primind bunuri, alteori fiind priviţi în mod pedagogic de

ele. Acest din urmă mod de cunoaştere îl numeşte Sf. Maxim conducere prin judecată. Fiecare om îl cunoaşte

pe Dumnezeu prin apelul prin care îl face El nouă, punându-ne, în diferite împrejurări ale vieţii, în contact

cu diferiţi oameni care ne solocită împlinirea unor datori, iar prin aceasta ne pun răbdarea la grele încercări.

Îl cunoaştem pe Dumnezeu în mustrările conştiinţei pentru răul săvârşit; în sfârşit Îl cunoaştem în necazurile,

insuccesile, în boli fie ca urmări ale unor rele săvârşite, fie ca mijloace de desăvârşire morală şi spirituală,dar

şi în ajutorul pe care îl primim de la El pentru depăşirea acestor necazuri şi a altor piedici şi greutăţi ce ne

stau în cale.E o cunoaştere prin care fiecare om se conduce pe un drum propriu de desăvârşire. "

Dumnezeu vorbeşte umanităţii prin structura umanităţii a lumii desăvârşite şi descoperite în

umanitate. Oamenii însă nu sunt doar spectatori pasivi ce privesc un vast ecran, ci sunt implicaţi într-un mod

activ. Umanitatea citeşte şi înţelege mesajul lui Dumnezeu lucrând cât mai mult cu putinţă în creaţia

materială prin care Dumnezeu se comunică pe Sine Însuşi."15 " E o cunoaştere „palpitantă, apăsătoare,

dureroasă, bucuroasă care trezeşte în fiinţa noastră responsabilitatea şi încălzeşte rugăciunea şi care o face

să se strângă mai mult lângă Dumnezeu".16 "

Vorbind despre experirea lui Dumnezeu în lucrurile create de El, părintele Dumitru Stăniloae face o

asociere care ne uşurează înţelegerea: „Am putea compara lumea cu o cameră plină cu tot felul de lucruri, iar

13Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae,Teologia Dogmatică Ortodoxă,Ed.I.B.M.B.B.O.R.,Bucureşti,2003,p.11514 Idem., Mitropolia Moldovei şi Sucevei,1981,nr.1-3,p.3015 Maciej Bielawski,Pr.Dumitru Stăniloae,o viziune filocalică depre lume,p.28516 Pr.Prof.Dumitru Stăniloae,TDO,Vol.I,p.144

8

slava dumnezeiască cu lumina soarelui. Cu cât e mai întunecată camera, cu atât se văd mai puţine lucruri în

ea. Şi cu cât năpădeşte pe geamuri mai multă lumină, cu atât lucrurile din ea se văd mai clare şi frumoase".17

În cartea Psalmilor Vechiului Testament se vorbeşte în mod special de această cunoaştere a lui

Dumnezeu. Responsabilitatea, frica şi cutremurul fac sufletul mai sensibil pentru prezenţa lui Dumnezeu

Care vrea ceva deosebit cu mine. Dumnezeu nu este cunoscut printr-o stare de indiferenţă a noastră. O astfel

de stare nu mă ajută la desăvârşire. De aceea El ne dă acestea (responsabilitatea, frica şi cutremurul) prin

care Se face transparent, din interesul Lui faţă de noi. El este mai ales în acest scop „mysterium

tremendum”.18 Tot el zice: „Suflete, ajută celui nedreptăţit, ca să poţi scăpa din mâna celui ce te

nedreptăţeşte. Şi nu întârzia să-l ajuţi, ca şi Dumnezeu să te ajute şi să te izbăvească din mâna celor ce te

necăjesc pe tine.”19 "În fiecare sărac şi asuprit şi bolnav ne întâmpină Hristos, cerându-ne, prin coborâre,

ajutorul nostru. În mâna întinsă a celui sărac e măna lui Hristos, în vocea lui stinsă, auzim vocea stinsă a lui

Hristos; suferinţa lui , din pricina lipsei şi a umilinţei în care-l ţinem, e suferinţa lui Hristos pe cruce, pe care

noi o prelungim. În toate, Dumnezeu Se coboară la noi şi ni Se face cunoscut. Prin pilda lui Iov, Dumnezeu

arată că iubirea faţă de El şi de semeni trebuie să treacă prin proba de foc a suferinţei. Astfel Iov, care vrea

să înţeleagă pentru ce i-a trimis Dumnezeu suferinţa, Acesta îi arată minunile Sale din natură tocmai pentru

ca să accepte misterul actelor Lui, mai presus de orice înţelegere. Iar psalmistul cunoscând prezenţa lui

Dumnezeu mai presus de întelegere din atâtea împrejurări personale ale vieţii sale, Îl laudă în acelaşi timp

din măreţia actelor Lui din natură.

În explicarea viziunii profeţiei lui Isaia despre Serafimii care-şi acopereau feţele cu aripi (Is.6 ,3),

Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Când proorocul zice că nu puteau privi pe Dumnezeu nici coborât, nu zice

altceva decât că nu pot avea cunoştinţa Lui clară şi exactă şi cuprinzătoare şi nu pot privi direct spre fiinţa

Lui curată şi întreagă nici chiar în coborârea Lui ”. Sf.Ioan Gură de Aur socoteşte că îngerii fac aceasta

pentru că nu suportă strălucirea ce izvorăşte din tronul dumnezeiesc. „Deşi sunt mai aproape de Dumnezeu

ca noi, nici ei nu pot privi pe Dmnezeu, ci dimpotrivă, apropierea le face şi mai dificilă privirea la El”.20 "E

un paradox pe care l-a exprimat şi Sf.Grigorie de Nyssa, când a spus că din ce se cunoaşte Dumnezeu mai

bine, din aceea se cunoaşte mai mult că e necuprins. „După cum orbul nu vede precum cel cu vedere razele

de neapropiat ale soarelui, tot astfel nici noi nu cunoaştem fiinţa cea de neînţeles a lui Dumnezeu aşa cum o

cunosc puterile cele de sus. Pe cât de mare este deosebirea între un orb şi un om cu vedere, tot pe atât de

mare este deosebirea dintre noi şi ele".21 "În toate cele trei feluri de cunoaştere se pune în relief interesul

17 Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, Ascetica şi Mistica Ortodoxă, vol.II, p.14-1518 Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie,p.108-10919 Simeon Metrafastul, op.cit., p.15020 Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, Cunoaşterea lui Dumnezeu la Sfântul Ioan Gură de Aur, Ortodoxia, 1957, nr.4, p.56021 Sfântul Ioan Gură de Aur,Cuvântări împotriva anomeilor, traducere din lb.greacă veche şi note de Pr.Prof.Dumitru Fecioru, Ed.Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007,p.46

9

personal al lui Dumnezeu faţă de om, dar şi taina şi măreţia Lui mai presus de înţelegere. Prin toate trei,

Dumnezeu este cunoscut ca iubitor pe măsura iubirii noastre faţă de El şi de semeni".22

Simbolul de credinţă şi cunoaşterea lui Dumnezeu

Deoarece omul a fost creat ca fiinţă cugetătoare şi liberă care trebuie să ajungă la asemănare cu

Dumnezeu, obiectul tuturor năzuinţelor şi doririlor lui trebuie să fie Dumnezeu; de aceea el este dator ca în

mod necontenit să se îndrepte spre El şi să stea în legătură cu El.

Dar cum prin puterile sale fireşti el nu este în stare să facă aceasta, Dumnezeu îi întinde mâna Sa,

prin harul Său revărsat asupra lui prin virtuţiile teologice. Astfel, cele trei virtuţi teologice, credinţa, nădejdea

şi iubirea, sunt mijloace dumnezeieşti date creştinului odată cu harul sfinţitor prin Taina Sf. Botez, spre a

putea cunoaşte pe Dumnezeu şi spre a putea sta în legătură cu El. De asemenea, ele sunt principalele moduri

suprafireşti de manifestare a vieţii noi pe care creştinul începe să o trăiască odată cu renaşterea lui prin

Botez.23

"Cuvântul „ Crez ” vine din latinescul credo, adică „ eu cred ”. În variantele multor limbi primul

cuvânt din Crez înseamnă tot „ eu cred ”, de exemplu pistevo în greaca clasică. „ Eu cred ” aceasta este cheia

pentru înţelegerea Crezului: convingerea, credinţa, vero. Sf. Nicolae, cu strădania sa duhovnicească, a fost

capabil să înţeleagă aceasta. Iată de ce meditaţiile sale asupra Crezului sunt atât de valoroase. Ele trezesc în

inimile credincioşilor o credinţă înflăcărată. Ele picură credinţă curată în sufletele însetate. Ele luminează

cugetele căutătoare ale credincioşilor cu razele strălucitoare ale credinţei adevărate.

Astfel, Dumnezeul cel Unul, Viu şi adevărat S-a revelat întregului neam lui Iacov sau Israel. În

marea Sa milă, El S-a revelat lor mai întâi pe pământurile Egiptului, un ţinut străin, apoi în pustiu, pământul

nimănui, şi apoi în Canaan, pământul lor. Şi pentru un timp, întregul neam a mărturisit: „Cred într-un

Dumnezeu!”. Dar oamenii înduhovniciţi au început să se clatine în credinţa lor. Aceasta a durat mai multe

secole. Exista pericolul ca lumina să se mistuie în întuneric şi din focul aprins să rămână doar

cenuşa.Cunoscând pericolul, Dumnezeul cel Unul,Viu şi Adevărat, Milostivul Dumnezeu a trimis printre

oameni pe Fiul Său, Domnul Iisus Hristos.24

"Credinţa este temelia faptelor celor după Dumnezeu, am primit-o la dumnezeiescul Botez prin harul

lui Hristos şi nu din fapte. Ea naşte frica credinţei, prin care păzirea poruncilor şi răbdarea ispitelor, cum

22 Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, TDO, Vol.I, p.14923 Arhim.Prof.Dr.Ioan Zăgrean,Morala creştină,Virtuţiile teologice şi importanţa lor,Manual pentru Seminariile Teologice,Ediţia aV-a,Ed.Renaşterea,Cluj-Napoca,2006,p.12624 Sf.Nicolae Velimirovici Tâlcuirea credinţei, Credinţa poporului lui Dumnezeu, Ediţia a doua, revizuită, trad.din lb.eng.de Diana Potlog, Ed.Sofia, Bucureşti, 2010, p.11

10

zice Sf. Maxim. Iar după ce lucrăm noi, vine în noi credinţa cea mare a vederii, despre care a zis Domnul:

„De veţi avea credinţă cât un bob de muştar toate vi se vor adăuga vouă”(Mt.28,20).

De aceea, vrând cuviosul părintele nostru Isaac să arate credinţa, a zis că alta este credinţa cea de

obşte a dreptcredincioşilor, adică dogmele drepte despre Dumnezeu şi despre făpturile Sale inteligibile şi

sensibile, precum cu harul lui Dumnezeu le-a primit sfânta şi soborniceasca Biserică, şi alta cea a vederii,

adică a cunoştinţei, care nu se împotriveşte celei ce o naşte pe ea, ci o face şi mai sigură.Pentru că cea dintâi

am învăţat-o din auz, moştenindu-o de la Părinţii binecredincioşi şi de la învăţătorii credinţei dreptmăritoare,

iar cea de-a doua vine prin aceea că credem drept şi ne temem de Domnul în care am crezut. Cu cât creştinul

rabdă mai mult pentru fiecare poruncă moartea voii sale, cu atât vine la o mai mare cunoştinţă şi vede cele

ce se fac în sine însuşi de către harul lui Hristos. Iar dintr-aceasta crede într-adevăr mare este credinţa

dreptmăritorilor."25

"Nădejdea fără grijă este viaţă şi bogăţie ascunsă pentru simţire, dar mărturisită de înţelepciune şi de

firea lucrurilor. Căci plugarii se ostenesc semănând şi sădind; corăbierii, la fel, rabdă multe primejdii; copii

învaţă slovele şi celelalte ştiinţe. Toţi aceştia privesc la nădejde şi de aceea se ostenesc cu burie şi dau, la

arătare, pierzării lucrurile gata, iar în cuget rabdă pentru a câştiga altele mai mari, adeseori păgubindu-se şi

de cele ce vor să le câştige. Dar va zice cineva că aceste legi privitoare la câştig se câştig din experienţă. Însă

despre cele inteligibile nimeni n-a înviat din morţi ca să putem şti ceva. De aceea şi noi suntem datori să

alergăm la început din credinţă, prin răbdare, şi să nu slăbim în necazuri şi la vremea sa vom veni la

cunoştinţa folosului celor ce ni s-au întâmplat şi apoi vom lucra cu bucurie şi veselie, fără osteneală.”Prin

credinţă umblăm, cum zice Apostolul, şi nu după vedere” ( II Cor.5,7).

Aceasta e plata liniştirii şi a celorlalte fapte în veacul de acum; iar în cel viitor: “Cele ce ochiul nu le-

a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L

iubesc pe El”(I Cor.2,9) şi părăsesc voile sale prin răbdare şi nădejdea bunătăţilor viitoare."26

"Sf. Ioan Teologul zice: „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu”.

Această virtute este proprie firii. Pentru aceea o pomeneşte legea printre cele dintâi, poruncind: “Să iubeşti

pe Domnul Dumnezeul tău”(Lc.10,27). Sufletul este alcătuit din raţiune, mânie şi poftă iar dacă Dumnezeu

vede cele trei puteri ale sufletului, avându-şi dorul numai spre El, cum a poruncit, neapărat că şi El, bun

fiind, nu numai că iubeşte pe om, ci se sălăşluieşte în el şi petrece în el, precum a zis, prin venirea Duhului.

Iar trupul se va supune chiar fără voie raţiunii ca neraţional, şi nu va mai pofti împotriva Duhului, cum zice

Apostolul (Gal.5,17).

25 Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, în Filocalia, Despre credinţă, Vol.V, traducere, introducere şi note de Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, Ed.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1976, p.19326 Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, în Filocalia, Vol.V, traducere, introducere şi note de Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, Ed.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1976, p.208

11

Ci precum soarele şi luna se călăuzesc după porunca Domnului pentru a lumina lumea, măcar că sunt

neînsufleţite, aşa şi trupul va lucra după voia sufletului faptele lumii. Şi precum soarele, călătorind de

fiecare dată de la răsărit până la apus dă o zi, iar lipsind el se face noapte, aşa şi fiecare virtute pe care o

săvîrşeşte omul luminează sufletul, iar ascunzându-se ea se face patimă şi întuneric, până ce agoniseşte omul

iarăşi virtutea şi prin aceasta vine lumina. Şi, simplu grăind, toată lucrarea se face pentru dragostea de

Dumnezeu sau pentru dragostea de aproapele. Iar privegherea, psalmodierea şi cele asemenea lor, pentru

dragostea lui Dumnezeu".27

27 Idem, p.241

12

Bibliografie

Biblia sau Sf. Scriptură, Ed.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997.

Andrutsos, Hristu, Simbolica, Izvoarele revelaţiei divine, Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei,

1995.

Boca, Părintele Arsenie, Mărgăritare duhovniceşti, Ediţia a II-a revizuită, Ed. „Credinţa

strămoşească”, 2004.

Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Credinţa pe care o mărturisim, Ed.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987.

Cleopa, Arhim. Ilie, Lumina şi faptele credinţei, 14 convorbiri realizate de Arhim. Ioanichie Bălan,

Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi,1994.

Damaschin, Petru, Învăţături duhovniceşti, în Filocalia sau culegere din scrierile Sf. Părinţi care

arată cum se poate omul curăţi,lumina şi desăvârşi, Vol.V, traducere, introducere şi note de

Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, Ed.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1976.

Damaschin, Sfântul Ioan, Dogmatica, Dovedirea existenţei lui Dumnezeu, Ed. Librăriei teologice,

Bucureşti, 1938.

Frunză, Sandu, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Antologie, Studiu introductiv şi note , Ed. Dacia,

Cluj-Napoca, 1993.

Gură de Aur, Sfântul Ioan, Cuvântări împotriva anomeilor, traducere din lb. greacă şi note de Pr.

Dumitru Fecioru, Ed.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2007.

Lossky, Vladimir, ”Introducere în teologia ortodoxă”, trad. de Lidia şi Remus Rus, Ed.Sofia,

Bucureşti, 2006.

Mladin, Mitropolitul Nicolae, Asceza şi Mistica paulină, Vederea, credinţa şi cunoaşterea mistică,

Ed. Deisis, Sibiu, 1996.

Remete, Pr. conf. dr. George, Dogmatica Ortodoxă, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2000.

Scărarul, Sf.Ioan, Scara, în Filocalia sau culegere din scrierile Sf.Părinţi care arată cum se poate

omul curăţi, lumina şi desăvârşi, Vol. IX, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru

Stăniloae, Ed.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980.

Sofronie, Fericitul Arhimandrit, Despre rugăciune,Trad.din lb.rusă de Pr.Prof.Teoctist Caia, Schitul

Lacu-Sf. Munte Athos ,2001.

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru , Ascetica şi Mistica Ortodoxă, vol.II, Mistica, Ed. Deisis, Mrea

Sfântul Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1993.

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru , Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitropoliei Olteniei,

Craiova, 1987.

13

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru ,Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.I, Ed.I.B.M.B.O.R., Bucureşti,

2003.

Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor; Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă, Ed.Renaşterea,

Cluj-Napoca, 2005.

Velimirovici, Sfântul Nicolae, Tâlcuirea Crezului-Credinţa poporului lui Dumnezeu, Ed.a II-a,

revizuită, trad. din lb. eng. de Diana Prolog,Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Galaction,

Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, Ed.Sofia, Bucureşti, 2010.

Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Morala creştină, Manual pentru Seminariile Teologice, Ed.

Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006.

14