Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor

BĂNCI ŞI PIEŢE FINANCIARE

International Banking

Caracteristici ale crizelor financiare din anii ’80 din America Latină

Realizat de: Prof. Coord.:

Iaşi – 2011

CUPRINS

Noţiuni introductive...............................................................................................3

Cap.1. Aspecte privind debutul crizelor financiare din anii ’80 din ţările latino-

americane...............................................................................................................5

Cap.2. Criza datoriei publice externe – primele semnale.....................................13

Cap.3. Principalele cauze ale crizei datoriei externe din America Latină............15

Cap.4. Gestiunea crizei datoriei externe...............................................................20

4.1. Măsuri de diminuare a efectelor crizei datoriei externe.........................24

Concluzii...............................................................................................................26

Bibliografie...........................................................................................................27

2

Noţiuni introductive

America Latină este, din punct de vedere economic, una dintre cele mai interesante

regiuni ale lumii. Istoria sa contemporană este marcată de profunde crize cronice şi

conjuncturale, întrerupte din când în când pentru scurte momente de bunăstare. America Latină

s-a aflat şi se află în umbra Statelor Unite, fiind puternic influenţată de evoluţia pieţelor

financiar-valutare nord-americane şi a schimburilor comerciale inter-regionale. Monedele acestor

ţări sunt, poate, cele mai instabile din lume şi nici nu este de mirare câtă vreme întreaga regiune

este dependentă de fluxurile financiare externe, fiind extrem de vulnerabilă la orice modificare în

volumul sau în orientarea acestora.

În decursul ultimului deceniu, economia mondială a trecut printr-o perioadă extrem de

dificilă cunoscând pe parcursul evoluţiei sale numeroase crize economice şi financiare care au

contribuit la dezvoltarea în proporţii diferite a ţărilor lumii, la progresul sau regresul acestora în

funcţie de contactul (direct sau indirect) cu fenomenele determinante ale acţiunilor respective.

Trebuie menţionat faptul că în evoluţia noastră, crizele pot fi definite ca fiind situaţii

caracterizate de o instabilitate pronunţată, fiind însoţite de o volatilitate şi de o incertitudine în

creştere. În situaţii de criză (orice formă ar îmbrăca ea) ne aflăm într-o permanentă stare de

nelinişte şi de nesiguranţă legată de viitor, teamă sau chiar panică. Instinctul nostru de apărare

şi de conservare ne îndeamnă să ne comportăm uneori iraţional şi să accentuăm şi mai mult

această volatilitate deoarece fiecare dintre noi, cu capacitatea cognitivă pe care o avem filtrăm

informaţia şi înţelegem fenomenul în felul nostru transpunându-l apoi într-un anumit

comportament legat de piaţă. Problema cu definiţia acestor crize, constă în a spune cât de

mare să fie volatilitatea sau căderea pieţelor pentru a încadra o evoluţie de acest gen în

categoria unei crize. Cât de mare să fie inflaţia, şomajul sau scăderea PIB-ului unei ţări pentru

a aprecia intrarea ei într-o criză. Convenţional s-a stabilit că recesiune este atunci când după 2

trimestre succesive avem de a face cu scăderea PIB-ului unei ţări sau regiuni.

National Bureau of Economic Research (NBER) defineşte criza ca fiind “o scădere

semnificativă a activităţii economice sau financiare pentru câteva luni reflectată în scăderea

PIB-ului, scăderea veniturilor individuale, reducerea nivelului ocupării, diminuarea

producţiei industriale şi a consumului“. Există unii specialişti care clasifică aceste crize în

crize sociale (inflaţie în creştere, şomaj, sărăcie), în crize financiare (volatilitate accentuată pe

pieţele de capital, căderea burselor şi revenirea lor spectaculoasă), crize politice (care pot

degenera în războaie), crize locale sau internaţionale, crize cauzate de dezastre naturale sau

3

crize economice generalizate. Este dificil să facem aprecieri când o criză financiară devine

una economică, sau dacă o criză economică generează o criză financiară sau invers. În

principiu vorbim întotdeauna de o criză economică generată fie de cauze financiare, politice

sau sociale.

Printre numeroasele crize economice şi financiare care au afectat cursul istoriei mondiale

se enumără: Marea Criză Interbelică din 1929-1933; şocurile petroliere din anii 1978-1979,

1981-1982; criza Americii Latine din anii ’80 – criza datoriei publice externe; criza din Mexic

1994-1995; din Brazilia 1999, din Argentina 2001-2002, până la actuala criză financiară.

Crizele financiare ale anilor `80 din America Latină au fost considerate modele de primă

generaţie. Creşterea îndatorării publice finanţate prin aportul de capital bancar a devenit

nesustenabilă în urma accelerării inflaţiei şi supraevaluării cursurilor valutare. Factorii

determinanţi ai acestor crize erau de natură macroeconomică, sursele lor putând fi regăsite în

sectorul public, respectiv incompatibilitatea între dezechilibrul finanţelor publice şi

constrângerile externe.

De asemenea, toate crizele financiare necesită injectări de lichiditate sau fonduri

publice, sau în unele cazuri, fonduri private de la bănci şi instituţii internaţionale. Aceste

intervenţii reprezintă costuri directe, fără a fi luate în considerare costurile cu acoperirea

instrumentelor reale, garanţiile guvernamentale, modificările de rate ale dobânzilor adoptate

de bănci pentru menţinerea spreadului, creşterea şomajului şi reducerea PIB-ului real.

Costul crizelor financiare din America Latină

Ţara Anul Costul % PIBArgentina 1980-1982 55%Argentina 1995 2%

Mexic 1995-1997 14%Brazilia 1995-2000 5-10%

Chile 1981-1983 41%Sursa: BIS (2001); 2004.

4

Cap.1. Aspecte privind debutul crizelor financiare din anii ’80 din ţările latino-

americane

Pentru a înţelege şi judeca evoluţiile economice în America Latină a ultimelor decenii,

trebuie explicat ceea ce s-a petrecut în perioada premergătoare deceniului 8, şi nu trebuie omisă

din vedere influenţa covârşitoare a celui mai nefast dintre indicatorii economici ai acestei regiuni,

şi anume rata inflaţiei.

Ţările latino-americane au parcurs cu o mare viteză drumul către criza datoriilor din 1982

din cauza unor factori interni şi externi. Cel mai important factor extern l-a constituit creşterea

ratei internaţionale a dobânzii. Cel mai grav factor intern l-a constituit aplicarea unor politici

valutare inadecvate, care au provocat aprecierea considerabilă a monedelor naţionale la începutul

anilor ’80.

În America Latină politica valutară a avut un caracter relativ unitar. În perioade similare ale

dezvoltării lor economice, politicile valutare ale acestor ţări au împărtăşit o puternică similaritate.

Programele de stabilizare nu au diferit semnificativ, crizele dintr-o ţară sau alta au avut efect de

antrenare şi în celelalte ţări, reformele au vizat aceleaşi obiective şi au fost îndeplinite pe aceleaşi

căi.

În 1973-1976, economia acestor ţări era caracterizată de două probleme economice grave:

inflaţia galopantă şi dezechilibrul balanţei externe. Rata anuală a inflaţiei în ţările Conului Sudic

(Chile, Argentina şi Uruguay) a înregistrat valori foarte mari şi anume: 600% în Chile (1973),

300% în Argentina (1975), şi 100% în Uruguay (1973). Iar dezechilibrul balanţei de plăţi în anul

1973 echivala cu 20% din valoarea exporturilor în Chile, 27% în Uruguay şi 37% în Argentina.

Exporturile puteau acoperi în Chile, 52,6% din datoria externă, în Argentina doar 43,4% iar în

Uruguay numai 40%.

Principalul factor care a determinat creşterea preţurilor în această perioadă l-a constituit

asteptările inflaţioniste ale producătorilor, care s-au grăbit să le transpună în preţuri curente.

Aşteptările inflaţioniste ale producătorilor au limitat rezultatul politicilor monetare, provocând

recesiune. Acest fapt a determinat abordarea programelor de stabilizare dintr-o altă perspectivă,

aceea a politicii valutare. Principalul instrument l-au constituit devalorizările, realizate conform

unui program prestabilit şi în procentaje descrescătoare. Obiectivul principal l-a constituit

5

controlul inflaţiei, sperându-se în congruenţa aşteptărilor inflaţioniste cu scopurile

guvernamentale implicite prin politica de devalorizări prestabilite1.

Politica valutară adoptată urma să influenţeze comportamentul preţurilor nu doar prin

mecanismul fin al aşteptărilor inflaţioniste, ci şi, mult mai direct, prin limitarea nivelului

preţurilor produselor interne la nivelul preţurilor de import, plus cheltuielile de transport şi

distribuţie şi taxele vamale. Acest plafon este, în fapt, ceea ce se numeşte “legea preţului unic”.

Dar, anumite particularităţi ale economiilor latino-americane s-au concretizat într-o serie de

factori determinanţi pentru insuccesul acestei abordări. Practic, preţurile interne s-au menţinut

deasupra celor internaţionale.

Rezultatele acestei politici valutare, aplicate în Chile din 1976 şi în Argentina şi Uruguay

din 1978 s-au constituit în reducerea inflaţiei la nivelul inflaţiei internaţionale în Chile şi Uruguay

şi la reducerea insuficientă a inflaţiei în Argentina, aceasta din urmă din cauza incapacităţii de a

controla deficitul public.

Pe de altă parte, această politică a avut rezultate devastatoare asupra balanţei de plăţi,

supraevaluarea monedelor naţionale încurajând importurile şi descurajând exporturile. Menite să

acopere accest decalaj, fluxurile de capital străin, reprezentând între 5-10% din PNB, nu au putut

fi susţinute pe termen lung, din cauza incapacităţii de plată a ţărilor latino-americane. Cercul

vicios era întregit de faptul că aprecierea monedelor naţionale nu putea, la rândul ei, să fie

susţinută fără influxurile masive de capital. Ca urmare, pe măsură ce scădea încrederea în

capacitatea de menţinere a unei astfel de politici valutare, promotorii ei erau nevoiţi sa crească

dobânzile interne la niveluri anormal de mari (pentru a atrage capitalul străin) perturbând grav

precarul echilibru al “legii preţului unic” de pe piaţa de capital.

Ajustarea dezechilibrului extern a venit nu ca o politică bine gândită, ci ca o necesitate

impusă de conjunctura economică. Preţurile interne foarte ridicate şi ratele înalte ale dobânzii au

grefat asupra cererii interne. Acest fapt, adăugat scăderii încrederii opiniei publice în politica

valutară guvernamentală, a determinat atingerea unor niveluri record, imposibil de susţinut pe

termen lung, ale ratei dobânzii reale: 26% în Argentina, 40% în Uruguay, 58% în Chile. S-a ajuns

astfel la concluzia unanimă a necesităţii unei devalorizări reale, ca mijloc de corectare a

dezechilibrului extern. S-a aprins însă o polemică teoretică privind calea de realizare a unei

devalorizări reale: devalorizare sau deflaţie. Cele 2 variante erau echivalente în teorie, dar

implicau riscuri diferite în practică2.

1 Liviu Voinea, Politica valutară a Americii Latine, Editura Vasile Goldiş, Arad, 1997, pag. 182 Ibidem

6

Devalorizarea putea da naştere unei spirale inflaţioniste greu de controlat, iar deflaţia

presupunea riscul unei recesiuni deosebit de severe. Aflaţi în mijlocul acestei controverse,

guvernanţii latino-americani au recurs în cele din urmă la deflaţie. Motivul: ei au preferat să

menţină aceeaşi politică de valută în locul unei devalorizări masive, de teamă că devalorizarea ar

pune în pericol singura lor realizare în plan economic, şi anume reducerea inflaţiei.

Reducerea creşterii cererii nominale agregate a determinat o reducere a ratei inflaţiei. Cu

toate acestea, devalorizarea reală astfel realizată a fost mai degrabă modestă, neputând compensa

decât în parte decalajul existent. Severitatea recesiunii care a urmat a făcut să crească presiunea

pentru abandonarea politicii devalorizărilor minore, periodice şi anunţate şi înlocuirea sa cu o

devalorizare masivă. Singurul punct de sprijin al politicii guvernamentale de până atunci,

fluxurile masive de capital străin, era pe cale să se erodeze, sub efectul concentrat al scăderii

producţiei interne, scăderii exporturilor şi crizei sistemului financiar intern. Fluxurile de capital

străin s-au redus cu 30% în Argentina în anul 1981, cu 80% în Chile şi 100% în Uruguay în 1982.

S-a ajuns astfel la situaţia paradoxală ca, în cursul anului 1982, ţările Conului Sudic să devină

exportatoare de resurse financiare, înregistrând valori negative ale transferului net de capital: -

1,003 mil. USD în Chile, -379 mil. USD în Uruguay şi -3368 mil, USD în Argentina. Lipsite de

aceste resurse, ţările Conului Sudic nu au mai putut finanţa deflaţia, au abandonat politica

devalorizărilor minore, periodice şi anunţate si s-au văzut nevoite să apeleze la devalorizări

masive.

Acestea au provocat creşteri mari ale ratei inflaţiei, a cărei intensitate s-a situat totuşi sub

rata devalorizării, ceea ce a determinat o creştere a competitivităţii şi o îmbunătăţire a cursului

real de schimb. Reducerea mare a importurilor (cu 50% în fiecare din cele 3 ţări) a fost plătită

însă cu contracţia severă a producţiei (de peste 10% în Conul Sudic, comparativ cu 4% în restul

Americii Latine).

Sfârşitul experienţei neoconservatoare a lăsat aşadar ţările Conului Sudic, într-o situaţie

grea, iar vina aparţine nu numai conjuncturii, ci şi politicilor aplicate, politici care au constituit

ţinta unor critici deosebit de vii.

Experienţa Conului Sudic nu a fost singulară. Majoritatea ţărilor latino-americane,

indiferent de politicile urmate, s-au confruntat cu aceleaşi probleme majore.

Între 1975 şi 1982, datoria pe termen lung a Americii Latine s-a triplat. Fluxuri masive şi

nesustenabile de capital străin s-au înregistrat atât în Brazilia, în scopul finanţării unor mari

proiecte de investiţii, parte a strategiei de dezvoltare adoptată după şocul petrolier din 1973, cât şi

în Mexic, datorită valului de optimism provocat de descoperirea unor noi zăcăminte de ţiţei3.

3 Institutul de Economie Mondială, Conjunctura economiei mondiale, Bucuresti, 2007, pg.102

7

În Mexic, ca urmare a unei politici fiscale expansioniste şi a unei rate nominale de schimb

quasi-fixe, rata de schimb efectiv reală s-a apreciat cu peste 40% între 1976 şi februarie 1982. În

1976-1977, în încercarea de a pune capăt supraevaluării monedei naţionale, guvernul mexican a

devalorizat peso-ul cu 80% faţă de dolarul american. Cu toate acestea, până în 1981, valoarea

reală a peso-ului coborâse sub nivelul din 1976. Aşadar, în mai puţin de cinci ani, efectul real al

devalorizării fusese erodat în proporţie de peste 100%4.

În ziua de 13 august 1982, un grup de înalţi oficiali mexicani s-au deplasat la Washington

pentru a anunţa autorităţile americane asupra faptului că Mexicul nu-şi mai poate îndeplini

obligaţiile internaţionale de plată. Acesta a fost semnalul declanşării celei mai mari crize

financiare internaţionale postbelice, în care au fost atrase cu sau fără vina lor şi celelalte ţări

latino-americane.

Brazilia a menţinut, din august 1968 şi până în 1978, un sistem numit “paritate de

cremalieră”. Sistemul era bazat pe principiul menţinerii parităţii puterii de cumpărare între

cruzeiro şi monedele principalilor parteneri comerciali ai Braziliei. Totuşi, mini-devalorizările

care însoţeau modificările în această paritate au rămas o decizie discreţionară şi ulterioară

modificării parităţii, ţinându-se cont de o serie de factori determinanţi ai cursului real

cruzeiro/USD. Cei mai importanţi factori erau fluctuaţiile dolarului în raport cu alte monede

importante, diferenţele între ratele inflaţiei înregistrate în principalele ţări OCDE, modificările

survenite în balanţa comercială a Braziliei. În 1978 au început sa apară primele semne de

slăbiciune ale sistemului. Înrăutăţirea balanţei de plăţi cauzată de creşterea dezechilibrului extern,

agravată de al doilea şoc petrolier, a impus o primă devalorizare masivă în decembrie 1979. În

1980, autorităţile au anunţat un plafon al devalorizării ratei de schimb de 40%, urmărind astfel să

influenţeze asteptările inflaţioniste. În cele din urmă, în 1980 s-a înregistrat o devalorizare de

54%, reprezentând însă numai jumătate din rata inflaţiei interne de 109%. Supraaprecierea, în

termeni reali, a ratei de schimb astfel alimentată avea să provoace o altă devalorizare masivă, în

1983.

O excepţie a constituit-o Columbia. Aceasta a integrat politica valutară activă, incluzând

devalorizării periodice, în cadrul unei strategii generale de reducere a efectelor pe care le pot

produce pe plan intern, fluctuaţiile din economia mondială. Această abordare pragmatică a permis

Columbiei să evite liberalizarea pe care ar fi impus-o altfel boom-ul de pe piaţa cafelei din 1975-

1979 şi să menţină un relativ echilibru macroeconomic.

O altă problemă apărută a fost transferul net negativ de resurse financiare, care a

reprezentat între 1982 şi 1986 o medie anuală de 26,4 mld. USD. Inevitabil, s-au înregistrat

4 Institutul de Economie Mondială, op.cit, pag.132

8

contracţii mari ale importurilor şi investiţiilor. Valoarea reală a importurilor în America Latină a

scăzut cu 25% între 1982 şi 1987.

Structura importurilor – exporturilor în perioada 1980-2005 din America Latină

Sursa: Global Development Finance (2005)

Pentru a contrabalansa transferul negativ de resurse financiare, ţările latino-americane au

apelat la o combinaţie de politici de reducere a cheltuielilor bugetare, în special a investiţiilor

publice şi a salariilor bugetare. Ecuador, Mexic, Uruguay şi Venezuela au redus cheltuielile

bugetare cu 20%, în termeni reali, în perioada 1982-1986. Cum ratele interne şi internaţionale ale

dobânzii au continuat să crească, iar devalorizările reale au provocat sporirea costului, în moneda

naţională a îndatorării externe, eforturile guvernamentale au rămas inutile, obligaţiile de plată în

contul datoriei publice crescând semnificativ.

Politica valutară adoptată, bazată mai cu seamă pe cursuri valutare multiple, a determinat în

unele ţări creşterea cheltuielilor bugetare.

Deficitul fiscal a continuat să crească, ca urmare a reducerii volumului încasărilor din taxe

şi impozite, cauzată de reducerea activităţii economice, fără a mai socoti evaziunea fiscală.

Finanţarea lui a fost, evident şi inevitabil, de natura inflaţionistă.

Eforturile guvernelor latino-americane s-au mai concentrat şi asupra îmbunătăţirii balanţei

de plăţi, prin devalorizări nominale şi escaladări ale restricţiilor la import prin creşterea barierelor

tarifare. Puţine ţări au reuşit să obţină un indice de eficienţă al devalorizării relativ decent. Acest

indice, calculat pe ansamblul Americii Latine în perioada 1982-1987 este 0,00 5.

Eşecul măsurilor de urgenţă adoptate după izbucnirea crizei datoriilor a condus la o inflaţie

galopantă în Argentina, Bolivia, Brazilia, Mexic şi Peru. Ca urmare, au fost adoptate politici anti-

inflaţioniste, concretizate în programe mai mult sau mai puţin bine gândite, axate pe controlul

5 Daniel Dăianu, Încotro se îndreaptă ţările postcomuniste, Editura Polirom, Iaşi, 2000, pag. 74

9

ratei de schimb şi al preţurilor. Punctul de plecare al acestor programe de stabilizare a fost

caracterul inerţial al inflaţiei în America Latină. Programele de stabilizare, cunoscute sub numele

de Planul Austral în Argentina, Planul Gruzado în Brazilia şi APRA în Peru, conţin similarităţi şi

diferenţieri.

Planul Austral cuprindea 3 direcţii principale de acţiune6:

Administrarea preţurilor, salariilor şi a ratei de schimb. Ca mod de stopare a reflectării

aşteptărilor inflaţioniste, în iunie 1985 a fost decretată îngheţarea preţurilor. Salariile personalului

bugetar au fost de asemenea îngheţate, iar rata de schimb fixată;

Ajustarea fiscală. La sfârşitul lui 1984, deficitul fiscal atinsese 15% din PIB, scăpând

oricărui control. Măsurile luate au fost, în special, creşterea tarifelor la import, şi impunerea unor

scheme obligatorii de economii din salarii. Succesul înregistrat (reducerea deficitului la 2% din

PIB) a fost substanţial, dar de scurtă durată, în special din cauza faptului că îngheţarea preţurilor

serviciilor publice a determinat erodarea lor în termeni reali, contribuind la pierderile înregistrate

de companiile de stat, şi, deci la reducerea încasărilor din taxe şi impozite;

Reforma monetară. Peso-ul a fost înlocuit de o noua monedă, austral-ul. Procedura de

transformare a peso-ului în australi a urmat o schemă descrescătoare pe măsura creşterii cantităţii

de bani transformată.

În pofida unor succese spectaculoase înregistrate în primele luni de la aplicare, incluzând

reducerea de 10 ori a inflaţiei, economia argentiniană a fost supusă unei presiuni tot mai mari

cauzată de aprecierea cursului real de schimb, dezechilibrul balanţei externe şi, nu în ultimul rând,

influenţa negativă a anumitor grupuri locale de interese. În aprilie 1968, principalii piloni ai

programului de stabilizare (rata de schimb, salariile bugetare, preţurile serviciilor publice) au fost

zdruncinaţi din temelii de decizia guvernamentală de aşa-numita “flexibilitate a preţurilor”.

Adoptarea unei parităţi de cremalieră, creşterea preţurilor şi indexarea salariilor au readus

Argentina în situaţia dezastruoasă din care Planul Austral încercase, zadarnic, să o salveze.

Planul Cruzado, adoptat în Brazilia anului 1986 era la fel de ambiţios ca şi Planul Austral,

dar avea la îndemână mai puţine instrumente de lucru, întrucât nu se făcea nici un pas înainte în

politica fiscală şi de credit. Planul cuprindea:

Înlocuirea vechii monede, cruzeiro, cu o nouă monedă, cruzado, a cărei paritate a fost fixată

în raport cu dolarul american;

Îngheţarea preţurilor la nivelul existent în ziua de 28 februarie 1996;

Transformarea salariilor din cruzeiros în cruzados la un nivel corespunzător salariului real

din ultimele 6 luni, muncitorii urmând să primească un bonus de 8% în cruzeiros;

6 Liviu Voinea, op.cit, pag. 39

10

Ajustarea automată a salariilor de fiecare dată când inflaţia depăşea 20%;

Eliminarea clauzei de indexare în contractele pe durate mai mici de un an.

Primele rezultate au fost încurajatoare, inflaţia scăzând de 8 ori într-o jumătate de an, pentru

a creşte însă apoi de 10 ori. Adaosul de 8% adăugat la salarii şi îngheţarea preţurilor la niveluri

de dezechilibru au provocat mari tensiuni în economie, determinând abandonarea ratei de schimb

fixe în septembrie 1986 şi adoptarea unei parităţi de cremalieră în ianuarie 1987.

O experienţă interesantă a fost parcursă de Mexic, strategie de stabilizare macroeconomică a

Preşedintelui Miguel de la Madrid, fiind consolidată şi confirmată prin semnarea, în decembrie

1987, a “Pactului de Solidaritate Socială” sau “Pactul Mexican” între guvern, sindicate şi

patronat.

În componenţa sa valutară, strategia mexicană nu fixa rigid rata de schimb. Se făcea însă

apel la o succesiune de politici: o devalorizare masivă la început, un scurt interludiu cu rata fixă şi

apoi un sistem de devalorizări zilnice predeterminate. Combinând aceste 3 elemente, Mexic a

reuşit să evite, până în 1993, supraevaluarea ratei de schimb reale. Pactul mexican consfinţea de

asemenea înăsprirea politicii fiscale, liberalizarea economică treptată şi stabilea politica de preţuri

şi salarii prin consens social.

La sfârşitul anilor ’80 în America Latină inflaţia atingea, în medie, nivelul de 500 %. În

Argentina, Brazilia şi Peru – trei dintre economiile cele mai importante din regiune – ea depăşea 1

000 %, şi nici o ţară nu reuşea să o aducă sub 10%. În faţa degradării nivelului de trai, cele 3

guverne au întreprins profunde reforme structurale, cu sprijinul (şi unele chiar vizând) băncile

centrale. Reducerea intervenţiei statului în economie, echilibrul macroeconomic şi deschiderea

spre exterior au devenit obiective declarate ale presedinţilor ţărilor acestei regiuni. Reforma

structurală a fost puternic susţinută de instituţiile financiare internaţionale, precum FMI şi Banca

Mondială, influenţa lor exercitându-se prin condiţionalitatea acordării de împrumuturi7.

Programele de reformă au vizat 4 direcţii de acţiune fundamentale şi codirecţionate:

reducerea datoriei externe, ajustarea fiscală, politici de credit adecvate şi politici valutare

compatibile cu efortul anti-inflaţionist.

Programele de restructurare a datoriei externe au combinat două mecanisme diferite:

schemele de reducere a datoriei externe prin operaţiuni pe piaţa secundară şi acorduri directe de

reeşalonări între creditori şi debitori. O altă direcţie de acţiune a constituit-o politica fiscală acolo

unde incapacitatea autorităţilor de a-şi acoperi cheltuielile din taxele strânse, generase necesitatea

unor noi emisiuni monetare pentru finanţarea deficitului sectorului public (atinsese în Argentina

anului 1989, 21% din PIB).

7 Michel Beaud, Istoria capitalismului de la 1500 până în 2000, Editura Cartier Istoric, pag. 302

11

Reducerea acestui deficit a fost urmărită printr-o combinaţie de politici de creştere a

veniturilor (creşterea taxelor, privatizarea firmelor de stat) şi reducerea cheltuielilor. Poate cea

mai importantă reformă în sistemul fiscal este că mai toate ţările latino-americane au adoptat până

la sfârşitul lui 1993, sistemul taxei pe valoare adaugată. O particularitate a finanţelor publice

latino-americane o constituie aşa-numitele deficite quasi-fiscale. Ele apar din existenţa unor

cursuri de schimb multiple (Venezuela), din garanţiile pe care băncile centrale le acordă unor

instiţutii financiare cu credite neperformante (Chile), sau din ratele înalte ale dobânzii plătite

pentru rezervele legale ale băncilor comerciale (Argentina).

În ceea ce priveşte politica de credit, principala măsură luată a fost renunţarea la alocarea

directă a creditelor. Politica restrictivă de credite avea astfel să faciliteze Argentinei posibilitatea

de a rezista, în 1992, unui atac speculativ împotriva peso-ului.

Seria de crize financiare sistemice, conjugate cu politici bugetare prea expansioniste, au

antrenat în final o prăbuşire a parităţilor fixe în Argentina, Brazilia, Ecuador, Mexic, Uruguay şi

Venezuela. Tranziţia spre flexibilitatea cursurilor de schimb a întâmpinat obstacole; ea a fost

însoţită de devalorizări rapide şi importante. Pentru a regăsi o ancoră nominală, băncile centrale

din Brazilia, Chile, Columbia, Mexic şi Peru au instaurat obiective de inflaţie la sfârşitul anilor

‘90 şi la începutul deceniului în curs.

Cap.2. Criza datoriei publice externe – primele semnale

12

În ultimul timp s-a scris mult despre crizele financiare care au avut loc în decursul

ultimelor trei decenii pe pieţele emergente, precum şi despre costurile aferente suportate de

economiiile acestor ţări.

Prima criză financiară globală majoră de la începutul anilor ’80 a fost criza datoriilor

ţărilor mai puţin dezvoltate (TMPD), care a cuprins aproape întreaga Americă Latină.

În vara anului 1982, moratoriile* solicitate şi acordate Mexicului şi Braziliei – principalii

debitori latino-americani – au reprezentat semnalul de alarmă asupra gravităţii situaţiei ţărilor

puternic îndatorate, acestea fiind, în general, ţări în dezvoltare sărace8.

La început, dificultăţile întâmpinate de ţările debitoare au fost considerate drept criză

pasageră de lichidităţi, legată de procesul de creştere economică anemică din ţările

industrializate. Primele soluţii de răspuns au reprezentat reeşalonări şi injectări de noi fonduri,

în cadrul circuitului deja creat. Această primă etapă nu a făcut altceva decât să evite ruperea

relaţiilor între creditorii şi debitorii internaţionali, fără a fi soluţionat fondul problemei.

Continuându-se în spiritul aceloraşi soluţii, prima iniţiativă americană cunoscută sub

denumirea de planul Baker, datând din 1985, a demonstrat faptul că nici chiar reinstaurarea

procesului de creştere economică nu va reuşi să soluţioneze rapid problema ţărilor cu datorii

mari, punându-se pentru prima oară problema soluţionării globale a crizei. Între anii 1985-

1988, iniţiativa planului Baker, totalizând aproape 30 miliarde dolari, a pus noi fonduri la

dispoziţia celor 15 state, cele mai îndatorate, fonduri finanţate în proporţie de două treimi prin

intermediul băncilor private, restul provenind de la instituţiile internaţionale.

Creşterea nivelului global al datoriei pe termen mediu şi lung, de la 900 miliarde dolari

la sfârşitul anului 1985, la 1300 miliarde dolari în 1989, a reprezentat ceea ce s-a numit cea

de-a treia etapă în gestiunea globală a datoriei publice externe. În acest sens, planul Brady,

lansat în martie 1989, a înlocuit soluţia unui transfer temporal al datoriei, respectiv

reeşalonările, cu cea de reducere a acesteia, pe baza unor opţiuni în acest sens. S-a trecut, de

fapt, la înlocuirea creanţelor, (schimbate anterior pe piaţa secundară) prin obligaţiuni cu o

dobândă mai scăzută, dar mai bine garantate, procedându-se pur şi simplu la o răscumpărare a

propriei datorii, de către înseşi ţările îndatorate (aşa numitele Brady bonds).

Cu toate progresele înregistrate în ultimii ani, problema datoriei globale persistă. Deşi

nu a fost încă pe deplin soluţionate problemele anterioare, situaţia datoriei se pune astăzi în

alţi termeni. După 29 ani de la declanşarea crizei din anul 1982, situaţia datoriilor ţărilor în * Moratoriul reprezintă situaţia în care o ţară îndatorată anunţă oficial refuzul său de a mai efectua rambursări de dobânzi şi capital, până în momentul în care se va ajunge la un nou aranjament de rambursare cu creditorii săi. Moratoriul se distinge de situaţia de încetare de plăţi prin aceea că debitorul are intenţia să continue rambursările, dacă negociază şi obţine aranjamente corespunzătoare din partea creditorilor săi.8 Simona Gaftoniuc, Finanţe internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag.407

13

dezvoltare este marcată de contraste. Ţările mai puţin sărace au înregistrat progrese, datorate

acţiunilor de reeşalonare şi punerii în mişcare a pieţei secundare a datoriei publice. Cu toate

acestea, nivelul global al datoriei a continuat şi continuă să crească. Unele ţări au înregistrat

dificultăţi aproape insurmontabile, o serie de debitori puţin solvabili apărând, de această dată,

mai ales în est. Recenta criză a pieţelor emergente relevă faptul că şi ţările care au făcut

progrese rămân în continuare vulnerabile.

Cap.3. Principalele cauze ale crizei datoriei externe din America Latină

14

Fără a se încerca o ierarhie în ordinea importanţei acestor cauze, literatura de

specialitate9 evidenţiază cel puţin cinci categorii de justificări ale adâncirii crizei.

În primul rând, supraîndatorarea ţărilor debitoare şi excesul de finanţare,

aparţinând băncilor şi organismelor finanţatoare, din perioada anterioară anului 1982. Şocurile

petroliere şi criza economică generalizată au generat o liberalizare în două sensuri. La acestea,

s-a adăugat şi lipsa de discernământ a unor guverne care au orientat fondurile, astfel atrase,

spre proiecte de investiţii iraţionale, din punct de vedere economic. Concepţia greşită, de

discreditare a investiţiilor directe, considerate drept o formă de acaparare a patrimoniului

naţional, a condus, în deceniul anterior, la o stimulare a împrumuturilor bazate pe credite

bancare. La această stare de fapt au contribuit şi unele cercuri intelectuale din ţările avnsate,

care şi-au pierdut vremea criticând societăţile transnaţionale.

Creşterea ratelor dobânzilor, începând cu anul 1980 (politica bazei monetare

aparţinând guvernatorului FED, Paul Volcker) a reprezentat, fără îndoială, unul din principalii

factori, cu rol declanşator, al crizei. Nivelurile înalte ale dobânzilor (pics) la începutul

deceniului 1980, când rata LIBOR a depăşit de două ori pragul de 20% au fost puternic

resimţite în ţările îndatorate. În termeni de rate reale ale dobânzilor, această perturbare a

devenit mai semnificativă, şi în acelaşi timp, de durată. În anii 1980-1981, saltul înregistrat de

LIBOR (rata LIBOR joacă un rol orientativ important), integrând un spread de ordinul a 1.5%

a erodat, încetul cu încetul, avantajul debitorilor. Situaţia se va degrada considerabil în anii

1982-1983, deşi ratele nominale au regresat, comparativ cu perioada precedentă. Chiar dacă

ratele pieţei au scăzut în mod sensibil, între anii 1986-1988, scăderea preţurilor la produsele

exportate a îngreunat mult serviciul real al datoriei.

Modificările ratelor dobânzilor şi variaţiile preţurilor la export, în ţările puternic

îndatorate din America Latină (în % anuale), în perioada adâncirii crizei:

1970-1979 1980-1981 1982-1983 1984-1985 1986-1987LIBOR 8.8 15.4 11.8 10.2 7.4Variaţie preţ - - - - -La export 17.0 17.6 -6.3 -1.9 -1.7Sursa: B. Solomon (1989)

Creditele bancare şi nebancare înregistrează o cădere liberă. Încă din anii 1984-

1985, băncile private au anunţat o tendinţă pronunţată de restrângere a creditelor. În ciuda

înmulţirii operaţiunilor de montaj financiar, legate de reeşalonări, se constată că, dacă se

9 F M. Bourguinat – Finance internationale – PUF, Paris, 1997, pag.668-673

15

izolează grupa ţărilor celor mai îndatorate (cuprinse în planul Baker) se manifestă o

pronunţată insuficienţă de fonduri, datorate, scăderii creditelor sindicalizate. Creşterea

semnificativă a împrumuturilor acordate de Banca Mondială şi băncile regionale nu a fost

nicidecum pe măsura restrângerii finanţărilor aparţinând sectorului bancar privat.

Exodul capitalurilor reprezintă cea de-a patra cauză importantă. Exportul sau chiar

reexportul capitalurilor împrumutate de ţările în dezvoltare a devenit o caracteristică a

transferului invers sau net de fonduri. În America Latină, de exemplu, se estimează că, în

medie, între 1974 şi 1982, 30% din volumul fondurilor împrumutate au trecut, ulterior,

imediat frontierele. Exodul capitalurilor este, din păcate, greu de identificat, rezultatele

variind în funcţie de metodele utilizate. În cazul principalilor debitori latino-americani

(Argentina-Mexic) foarte afectaţi de acest fenomen, spre deosebire de Brazilia care a fost mai

puţin implicată, proporţia ieşirilor de fonduri este, în medie foarte puternică. Astfel, în

perioada 1976-1984, 38% din împrumuturile nete acordate au fost reexportate.

Fără a putea pretinde că, pur şi simplu, întoarcerea acestor fonduri ar putea soluţiona

problema datoriei, este foarte evident faptul că aceste capitaluri sunt foarte necesare pentru

investiţii în ţările în cauză. Exodul invers al fondurilor împrumutate reflectă, în primul rând,

comportamentele frauduloase sau iraţionale, caracteristice realităţii socio-economice din

aceste ţări: corupţie, consum ostentativ de produse străine ş.a. Se poate adăuga aici şi

atitudinea unor bănci din ţările industrializate care au plasat în aceste ţări o serie de creanţe

îndoielnice, contribuind la amplificarea fenomenului.

Politicile macroeconomice impuse ţărilor debitoare au, de asemenea, partea lor de

vină în prelungirea crizei. În acest sens, este bine cunoscută înclinaţia organismelor

internaţionale, de tipul FMI, pentru politicile de ajustări structurale. Asemenea, politici au

fost impuse, de cele mai multe ori, ţărilor în cauză, fără prea multe explicaţii sau asistenţa

necesară, în schimbul unor moratorii sau reeşalonări acordate, adeseori, cu multă generozitate.

Cu toate acestea, ţările în dezvoltare au făcut eforturi de ajustare considerabile, mai ales în

ceea ce priveşte situaţia contului curent. Astfel, cele 15 ţări cuprinse în grupa inclusă în planul

Baker (printre cele mai îndatorate) au reuşit să transforme un deficit curent global, estimat la

51 miliarde dolari în 1982, într-un excedent de 9 miliarde, în 1988. Aceasta, cu preţul unei

oarecare reduceri a importurilor (reprezentând circa 42 de miliarde în cadrul deficitului), dar

mai ales datorită unei creşteri remarcabile a exporturilor. Exporturile au crescut în medie cu

5% între anii 1982-1988, faţă de o progresie de numai 2.6% în perioada 1970-1982. Se mai

poate adăuga aici (ca o contribuţie la efortul de ajustare) şi o uşoară reducere a plăţilor în

contul serviciului datoriei (-3 miliarde dolari).

16

Structura exporturilor în perioada 1980-2005 din America Latină

Sursa: Global Development Finance (2005)

Începând cu anul 1992, se constată că tot mai multe ţări au doar probleme legate de

finanţarea externă, pe când restul rămân, în continuare, cu probleme acute de rambursare.

Situaţia datoriei externe în PNB (%) şi serviciul datoriei externe total şi pe regiuni

a ţărilor în dezvoltare (mld. dolari) 1991-2000:

1991 2000Datoria externă în GNP a ţărilor 41.6% 35.1%Din care:

AMERICA LATINĂ 43.9 38.5

Africa 73.3 61.4Asia 32.7 37.9

Serviciul datoriei externe total (mld.USD) 137.7 331din care dobânda: 63.5 118

AMERICA LATINĂ 45.6 167

din care dobânda: 24.1 56Africa 29.1 25.9

din care dobânda: 11.7 9.1Asia 63.0 146.3

din care dobânda: 27.7 44.9Sursa: XXX – World Economic and Social Survey, UN, 2003

Datoria externă este inegal repartizată pe regiuni, ţările din America Latină având cea

mai mare datorie, 809.1 mld. dolari, urmate de cele din Asia.

Situaţia datoriei externe în America Latină în anul 1992:

% din datoria

în miliarde dolari

Raportul serviciuluiDatorie/Exporturi

17

totală1980 1986 1992

America Latină şi Caraibe

30 496.33 37.1 43.7 29.8

Sursa: Banca Mondială, World Debt Tables, 1993-1994

Se remarcă, din acest tabel, că progresele înregistrate sunt incontestabile. În perioada

analizată de Banca Mondială, conjugarea eforturilor de reeşalonare şi ajustare structurală, plus

piaţa secundară a datoriei au condus la o însănătoşire în toate regiunile. Cei mai importanţi

debitori, în principal latino-americani, au semnat acorduri de reeşalonări masive, iar politicile

de ajustare au început să-şi arate roadele. Rezultatul a fost acela că, în 1993, fluxurile nete de

capitaluri, de orice natură, destinate acestor ţări, au înregistrat un nivel record (177 de

miliarde de dolari faţă de doar 157 de miliarde în 1992).

Soldul balanţei/PIB – Datorii/Exporturi

Sursa: Global Development Finance (2003)

Principalele reeşalonări (1981-1993)

- în miliarde dolari -Mexic 131.83Brazilia 103.74Venezuela 41.48Argentina 40.31Chile 21.45Sursa: Banca Mondială, World Debt Tables, 1993-1994

Mai mult decât atât, capitalurile exilate s-au întors în ţările de origine, investiţiile

directe devenind principala sursă de finanţare externă (30% din fluxurile nete). S-a produs,

18

astfel, o reducere a procesului de intrări nete către America Latină, care a atins un nivel mediu

de 50 de miliarde, în 1992-1993.

Cu toatea acestea, persistă în continuare o serie de aspecte negative. În primul rând

este vorba despre creşterea continuă a volumului datoriei. Valoarea globală a acesteia a atins

1770 de miliarde de dolari, în 1993, faţă de numai 732 de miliarde în 1982, tendinţa

continuând şi depăşind pragul record de 3000 de miliarde de dolari în anul 2000.

Încă din anii 1994-1995, criza din Mexic şi cea a pieţelor emergente au demonstrat

dificultatea ţărilor cu nivel mediu de dezvoltare pe piaţa financiară privată. Cazul Mexicului a

confirmat pericolul pe care îl prezintă conjugarea unor politici de intrări masive de capitaluri

străine, cu o rată de schimb, în acelaşi timp, foarte supraevaluată (25-30%) şi un deficit

considerabil al contului curent (7.6% din PIB). A urmat apoi o perioadă de ajustări draconice

care au constat în: flotarea pesoului, reducerea puternică a cheltuielilor publice, emisiunile de

bonuri de tezaur, reprezentând titluri de stat indexate faţă de dolar, la care se adaugă

susţinerea masivă din partea Statelor Unite, însumând 50 de miliarde de dolari, plus cea a

instituţiilor internaţionale. Cu toate acestea, celelalte pieţe emergente au resimţit, la rândul lor,

o undă de şoc.

Crizele financiare şi impactul lor economic pe regiuni – America Latină

PIB mondial (schimbări %)

Modificare înregistrată a şomajului %

Perioada de criză definită (ani)

Mexic -6.20 1.60 1984Ecuador -6.30 2.50 1989Argentina -14.80 4.60 1995Uruguay -14.00 5.00 1995-1996Republica Dominicană

-0.40 - 1999

Sursa: World Bank Data, 2005

Cap.4. Gestiunea crizei datoriei externe

19

Eforturile întreprinse de comunitatea financiară internaţională, într-o perioadă de peste

un deceniu, nu au fost suficiente pentru a face să dispară problema datoriei ţărilor în curs de

dezvoltare din America Latină. În măsura în care nu s-au generalizat cazuri izolate, cum ar fi

cel al ţărilor debitoare care au decis anularea angajamentelor (de exemplu, Cuba) şi nici cazuri

de incapacitate totală de plăţi, se poate aprecia că problema datoriei a fost totuşi gestionată

sau, altfel spus, ţinută sub control. La întrebarea dacă s-au abordat cele mai bune metode sau

soluţii, răspunsul este însă nuanţat.

La început, în primii ani ai deceniului ’80, singura terapie recunoscută a fost cea a

reeşalonărilor, de la caz la caz. Pornindu-se de la ideea unei crize de lichidităţi şi nicidecum

de la situaţia de insolvabilitate, singura metodă generală utilizată constă în a se câştiga timp,

prin utilizarea unor tehnici ce vor fi prezentate în cele ce urmează.

Raportarea în timp a scadenţelor, cu sau fără restructurarea datoriei

Această tehnică a fost utilizată şi mai înainte, în cazurile Chile şi Ecuador din 1975,

apoi Uruguay, în 1976 şi 1978, dar şi pentru cele mai sărace ţări din Africa şi Asia. La

începutul anului 1984 principalele ţări în dezvoltare, inclusiv principalele ţări debitoare şi-au

reeşalonat datoriile, fie în cadrul Clubului de la Paris*, fie la New York şi Londra, sub egida

Trezoreriei Publice din ţările gazdă şi în relaţie cu FMI şi Banca Mondială. Termenul mediu

de report care fusese înainte, de regulă, 4 ani maximum, s-a extins ulterior la peste 7 ani şi

chiar 11-14 ani, pentru anumite tipuri de creanţă, în cazul Mexicului.

Această renegociere a datoriilor a evidenţiat o altă trăsătură importantă, şi anume,

furnizarea de fonduri proaspete (new money, agent frais). Cu ocazia întâlnirilor de lucru ce

grupau uneori, până la câteva sute de bănci creditoare ale unei singure ţări s-a procedat nu

doar la prelungirea unor scadenţe; inclusiv pentru creditele pe termen scurt, creditorii

acceptând, de fiecare dată, să furnizeze noi capitaluri pentru a face faţă situaţiilor presante:

dobânzi restante, creanţe expirate, etc. S-a creat, astfel, un mecanism în lanţ prin care băncile

împrumutau noi fonduri, îndeosebi cele latino-americane, procesul de continuitate în plata

dobânzilor era foarte important, din punct de vedere contabil. Aceasta întrucât, după o

întârziere de 90 de zile a serviciului dobânzilor, capitalurile respective trebuiau considerate

drept alterate (neperformante), iar pierderile induse trebuiau înregistrate în contul de

rezultate.

Punerea în aplicare a programelor de ajustare negociate cu instituţiile

internaţionale a fost, adeseori, prezentată ca fiind o etapă obligatorie în cadrul multiplelor

* Clubul de la Paris este un forum în care creditele emise, garantate sau asigurate de guverne, sunt reeşalonate. Lista participanţilor la întâlnirile Clubului se poate modifica, dar de obicei cuprinde creditare din ţările donatoare (ţările industrailizate ale căror credite de export reclamă participarea la întâlniri).

20

operaţiuni de renegociere a datoriei. Articulate, aproape întotdeauna, pe ideea reducerii

absorbţiei interne, pe deprecierea monedelor locale şi limitarea deficitelor bugetare, aceste

programe reprezintă în mod direct ceea ce FMI a desemnat prin condiţionalitate.

În baza planului Baker, din 1985, mai precis prin iniţiativa secretarului de stat american

de la Finanţe, s-a încercat o reeşalonare a mecanismului rambursărilor, care se încetinesc din

cauza reticenţei crescânde a băncilor în a furniza fonduri. În cazul ţărilor din America Latină,

considerate a fi printre cele mai îndatorate, programul a preconizat furnizarea unor noi

capitaluri (20 de miliarde din partea băncilor private şi 9 miliarde din partea instituţiilor

internaţionale), însoţite simultan de programele de reeşalonări necesare. S-a prevăzut,

totodată, principiul reamenajării datoriilor, în cadrul unui posibil transfer al creanţelor de la

debitorul iniţial, către un alt client al băncii străine creditoare, situat pe plan local. În acelaşi

timp, s-a prevăzut continuarea programelor de ajustări structurale controlate de FMI, pe baza

criteriilor cunoscute.

Iniţiativa Baker nu a realizat succesul scontat. Între anii 1985-1988, transferul net de

fonduri a rămas negativ, iar finanţarea prin intermediul băncilor private s-a restrâns

considerabil. Astfel, în septembrie 1988, volumul net al finanţării acordate ţărilor puternic

îndatorate nu depăşea 6 miliarde de dolari.

Începând cu anul 1988, abordarea problemei datoriei se modifică. În primul rând,

François Mitterand a propus la Toronto (iunie 1988) o uşurare a poverii datoriei, pentru ţările

cele mai sărace. În cazul ţărilor cu venituri intermediare, s-a propus o alocare specială de

DST, care să finanţeze formarea unui fond de garanţie gestionat de FMI, în scopul asigurării

plăţii dobânzilor pentru anumite creanţe comerciale, convertite în obligaţiuni. În acelaşi timp,

Japonia a recomandat o formulă diferită: băncile creditoare să fie autorizate să schimbe o

parte din creanţele lor cu astfel de obligaţiuni garantate. Debitorii, la rândul lor, vor dispune la

FMI de un fond financiar blocat, egal cu valoarea garantată.

Cele două propuneri, respectiv cele din partea Japoniei, care presupunea o implicare

puternică a FMI şi cea a Franţei, bazată pe acordul ţărilor cu balanţe excedentare de a finanţa

DST, nu s-au bucurat de consens. În schimb, o nouă iniţiativă americană denumită planul

Brady, după numele respectivului secretar de stat american, s-a bucurat de un consens mult

mai larg: ideea unei reduceri prin conversie a datoriei a devenit, astfel, oficială. Principiul de

bază l-a constituit importanţa acordată reducerii datoriei şi serviciului acesteia, ce urmau apoi

să constituie un supliment, în cazul acordării noilor împrumuturi. Planul Brady a cuprins trei

aspecte principale. Primele două, deja consacrate, se referă la necesitatea ca ţările debitoare să

adopte politici economice judicioase acordând atenţie sporită măsurilor de stimulare a

21

investiţiilor şi încurajării repatrierii capitalurilor migrate în afara graniţelor. La acestea se

adaugă şi necesitatea ca FMI şi Banca Mondială să coopereze strâns cu ţările în cauză.

Al treilea aspect se referă la băncile comerciale, care trebuie să participe activ, atât la

negocierile referitoare la reducerea datoriei, cât şi la cele privitoare la acordarea de noi

împrumuturi. Noutatea iniţiativei Brady constă, în principal, în cele câteva opţiuni propuse

băncilor, inspirate, de fapt, prin acordul obţinut de Brazilia (iunie 1988). Astfel, băncile au

putut să opteze între trei posibilităţi:

Conversia datoriilor în active (debt to equity swaps). Aceasta constă în transformarea

unei creanţe bancare într-un drept de proprietate asupra unui activ al ţării debitoare, dar

aceasta bineînţeles, după o decotare. Această tehnică a fost utilizată în cazul Braziliei, care,

începând cu anul 1988, a reuşit să convertească 8 miliarde de dolari (respectiv 10% din

volumul datoriei) în active participative la capital.

Schimbarea datoriilor de natură diferită (debt for debt swaps). De această dată, s-a

pus problema schimbării unei creanţe, cu sau fără decotare – contra unei obligaţiuni pe termen

lung, cu dobândă fixă şi scăzută, în acelaşi timp. Pentru ţările debitoare, avantajul constă în

stabilizarea serviciului datoriei şi eşalonarea acestuia în timp. Ţările creditoare, la rândul lor

vor beneficia de posibilitatea compensărrii unui randament destul de scăzut, printr-o

probabilitate de rambursare mai ridicată. Această formulă a fost aplicată iniţial, tot în cazul

Braziliei, sub forma bonurilor de ieşire (exit bonds), şi ulterior, în Mexic. Iniţiativa aparţine

băncii Morgan.

Răscumpărarea propriei datorii (debt buy-back). Aceasta a fost cea de-a treia metodă,

utilizată iniţial pentru Bolivia (reprezentând 40% din datoria acestei ţări, şi, într-o mai mică

măsură, în cazul Chile ( 10%). În situaţia unei ţări debitoare cu un nivel al rezervelor oficiale

important (cazul Chile), sau care a beneficiat de un sprijin extern substanţial (cazul Boliviei),

s-a procedat la răscumpărarea propriei datorii. Această răscumpărare a presupus, şi de această

dată, o decotare (89% pentru Bolivia), rolul resurselor proprii fiind deosebit de important.

Începând cu anul 1989, prin aplicarea planului Brady, care recunoaşte de această dată,

necesitatea reducerii unei părţi din datorie, prin procedura de conversie, s-a făcut un mare pas

înainte, în direcţia soluţionării globale a crizei. Acest plan nu a făcut, de fapt, altceva decât să

reia propunerile anterioare, amplificându-se şi aplicându-se. Pe baza acordului negociat sub

egida Băncii Mondiale (1990), băncile au obţinut posibilitatea de a alege între trei variante

posibile:

1. Conversia datoriei în obligaţiuni pe 30 de ani, cu dobândă la nivelul pieţei şi cu o

decotare de 35%;

22

2. Conversia datoriei cu dobândă variabilă, în creanţe de acelaşi tip, dar cu dobândă fixă

redusă, de numai 6.5%;

3. Acordarea de noi credite bancare, pe 15 ani, la dobânda pieţei, pentru valori ce nu

puteau depăşi 25% din volumul angajamentelor, pe termen mediu şi lung.

În cazul primelor două variante, dobânzile au fost asigurate pentru o perioadă de cel

puţin 18 luni şi cel mult 24 de luni. Caracteristica acestor operaţiuni, din punct de vedere al

siguranţei, a fost reprezentată de garantarea capitalului prin obligaţiuni cu cupon zero, emise

în aceeaşi monedă ca şi datoria (de exemplu obligaţiuni ale tezaurului american pentru o

datorie în dolari). Operaţiunea în dolari consta în subscrierea de obligaţiuni de acest fel de

către statul debitor (cazul Mexic), respectiv obligaţiuni de tezaur americane scadente la 20 de

ani (pentru o valoare de 20 de miliarde de dolari, de exemplu) cu dobânzi pe care Mexicul le

va plăti la scadenţă. Aceasta va permite ţării în cauză să nu investească decât 2 miliarde de

dolari, trezoreria americană neplătind dobânzi şi rambursând, în 20 de ani, cele 10 miliarde

care includ dobânzile capitalizate. Mexicul a putut, astfel, să emită obligaţiuni în valoare de

10 miliarde de dolari, cu dobândă ceva mai ridicată, comparativ cu rata LIBOR (15-18%).

Aceste obligaţiuni, cu o durată de 20 de ani garantate prin obligaţiunile americane subscrise

de Mexic, au fost, ulterior, oferite băncilor la schimb, contra unei părţi din creanţele mai vechi

ale acestora.

În cazul Mexic, un procent de 49% din totalul băncilor finanţatoare au preferat formula

datoriei convertite la o dobândă fixă. Băncile creditoare au mai negociat asemenea formule cu

Costa Rica, etc.

Aceste metode sau tehnici, utilizate în vederea gestionării crizei au prezentat o serie de

limite. Astfel, în cazul schimbului de datorii contra active participative la capital (cu decotare)

există reţineri în ceea ce priveşte posibilitatea ca un investitor străin să cumpere active

aparţinând unei ţări în dezvoltare, chiar şi cu un rabat semnificativ. Operaţiunea este

asemănată, de fapt, unei subvenţii substanţiale.

Din punct de vedere tehnic, se ridică următoarele probleme:

Operaţiunea are o incidenţă inflaţionistă, întrucât provoacă o creştere a masei monetare.

Se impune, atunci, o politică de reducere compensatorie a acesteia, care, în practică, de obicei

nu se va produce;

Reducerea sarcinii datoriei nu exclude situaţia în care investitorul va proceda la o

repatriere a profiturilor, ceea ce va încărca balanţa de plăţi într-o proporţie egală;

Subvenţionarea cumpărătorului străin a creanţei depreciate va fi cu atât mai

discutabilă sau chiar şocantă, cu cât poate fi vorba de un rezident care a mai exportat şi în

23

trecut capitaluri, adeseori în mod ilicit şi care doreşte să profite de acest circuit al conversiei,

pentru a transfera fonduri în ţara sa de origine şi chiar pentru a proceda la o spălare a acestora.

Aşa se face că operaţiunile de acest tip nu au făcut altceva decât să-i subvenţioneze pe

investitorii străini şi, totodată, să justifice o politică a ratelor de schimb multiple, foarte

avantajoasă pentru cei care au ştiut să profite de aceasta.

Cu toate acestea, piaţa secundară a datoriei s-a extins rapid. Decontările acordate au

fost semnificative şi foarte inegale, fiind în funcţie de solvabilitatea ţărilor în cauză. Astfel,

dacă în 1984 au fost schimbate creanţe însumând doar 2 miliarde de dolari, în 1992 valoarea

creanţelor schimbate s-a ridicat la 120 de miliarde. S-a creat, astfel, un nou compartiment al

pieţei financiare internaţionale, denumit obligaţiunile Brady, sprijinit prin activitatea de

notare aparţinând agenţiilor specializate care au urmărit evoluţia riscului de împrumut

referitor la ţările debitoare. În realitate, această piaţă nu a făcut altceva decât să dilueze

problema datoriei, făcând să apară noi creditori şi reintegrând ţările emitente de titluri în

cadrul pieţei internaţionale de capital.

4.1. Măsuri de diminuare a efectelor crizei datoriei externe

Comunităţile internaţionale, creditorii oficiali, respectiv instituţiile financiare

internaţionale, au recunoscut necesitatea unor măsuri care să vizeze reducerea datoriei externe a

ţărilor latino-americane cele mai dezavantajate, printre care.

Continuarea asigurării de fonduri, prin acordarea de credite bilaterale şi multilaterale;

Orientarea către sursele concesionare, astfel încât 97% din fluxurile oficiale să fie în

condiţii de favoare;

Anularea datoriei oficiale pentru multe ţări cu venituri reduse, prin acorduri bilaterale

cu creditorii;

Reeşalonarea datoriei, pe termene mai îndelungate şi în condiţii mai favorabile;

Oferirea de sprijin bilateral şi multilateral pentru reducerea datoriei de către băncile

comerciale.

Concentrarea către acordarea de împrumuturi în condiţii de favoare;

Susţinerea efortului intern în vederea reducerii poverii datoriei externe;

Dezvoltarea unor noi tipuri de finanţare, care să fie grefate pe nevoile ale ţărilor celor

mai sărace şi mai îndatorate;

Continuarea procesului de anulare a datoriei externe pe cale bilaterală.

24

Concluzii

25

America Latină a fost marcată de o serie de maladii venite, atât din interior, cât şi din

exterior, care au condus la criza datoriei externe de la începutul anilor 1980, lăsând regiunea

deosebit de vulnerabilă la orice slăbiciune în economia mondială. Conform Raportului Naţiunilor

Unite din 2006, America Latină a fost în anii ‘80-‘90, regiunea cea mai afectată fiind lovită de o

crize economice şi financiare severe, cât şi de o serie de dezastre naturale. Criza datoriei externe

constituie o problemă majoră datorită faptului că ea îşi are originea în sistemul actual al relaţiilor

economice internaţionale, şi totodată pentru că efectele sale afectează grav stabilitatea ţărilor

debitoare, dereglează economia mondială în ansamblu, ameninţă pacea şi securitatea

internaţională. De asemenea, se poate afirma că problema datoriei externe a devenit tot mai mult

problema tuturor; a creditorilor şi a debitorilor. De aceea, toate măsurile prezentate includ atât

eforturile donatorilor, cât şi pe cele ale receptorilor, în scopul gestionării cât mai eficiente a

acestei situaţii.

Bibliografie

1. Dăianu Daniel, Încotro se îndreaptă ţările postcomuniste, Editura Polirom, Iaşi, 2000

26

2. Banca Mondială, World Debt Tables, 1993-1994

3. Beaud Michel, Istoria capitalismului de la 1500 până în 2000, Editura Cartier Istoric

4. Bourguinat F.M. – Finance internationale – PUF, Paris, 1997

5.Gaftoniuc Simona, Finanţe internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 2000

6. Global Development Finance (2003)

7. Institutul de Economie Mondială, Conjunctura economiei mondiale, Bucureşti, 2007

Solomon B. (1989)

8. Voinea Liviu, Politica valutară a Americii Latine, Editura Vasile Goldiş, Arad, 1997

9. World Bank Data, 2005

10. World Economic and Social Survey, UN, 2003

27