Dr. Alex Berca

CRIZELE ECONOMICE SI CICLICITATEA LOR 2010

2

SEMĂNĂTORUL

Editura online - iulie 2010

3

CRIZELE ECONOMICE ŞI CICLICITATEA LOR

Dr. Alex Berca

2010

4

5

Laurei, fără de care nu a-şi fi putut termina aceasta carte şi Emmei, care mi-a sugerat unele idei despre modul în care se desfăşoară viaţa în Capitala Statelor Unite.

6

7 SUMAR PAGINA Rânduri Către Cititor...................................................................................... 15 Introducere .................................................................................................... 21 CAPITOLUL I: Crizele Economice şi Ciclicitatea lor ............................. 27

1. Definiţii .................................................................................................... 27 2. Concepţii doctrinare privind crizele cconomice ..................................... 36 3. Teoria crizelor economice şi a periodicităţii lor ....................................... 42 4. Ciclicitatea Crizelor .................................................................................. 66

CAPITOLUL II: Clasele sociale şi lupta de clasă ..................................... 81

1. Evoluţia socială şi clasele sociale............................................................. 94 CAPITOLUL III: Criza financiară: cauze, mod de manifestare şi efecte . 101

1. Sistemul financiar bancar şi al instituţiilor de credit.............................. 104 2. Rolul băncilor în condiţiile crizei economice ........................................ 106 3. Politica de „Outsourcing” şi rolul ei în recesia economică ................... 114 4. Criza imobiliară şi manifestarea ei în condiţiile recesiei economice .... 116 5. Fraudele din domeniul imobiliar............................................................ 117 6. Fraudele din domeniul industriei manufacturiere ................................ 121 7. Fraudele din domeniul industriei de Asigurări ..................................... 123

CAPITOLUL IV: Inflaţia şi deflaţia: cauze, efecte şi soluţii ................. 125

1. Inflaţia – scurt istoric......................................................................... 125 2. Costul inflaţiei şi formele ei de manifestare......................................... 130 3. Consecinţele inflaţiei ........................................................................... 137 4. Deflaţia.............................................................................................. 145 5. Manifestarea deflaţiei............................................................................ 149 6. Diferitele tipuri ale deflaţiei................................................................... 150 7. Modalităţile de protejare împotriva deflaţiei.......................................... 153

8 CAPITOLUL V: Cheltuielile guvernamentale ...................................... 157

1. Politica şi economia.............................................................................. 157 2. Evoluţia deficitului bugetar ................................................................. 161 3. Cheltuieli mai mult sau mai puţin justificate ...................................... 165 4. Cheltuielile militare şi deficitul bugetar .............................................. 171 5. Balanţa comercială şi deficitul bugetar ................................................ 176 CAPITOLUL VI: Sinopticul crizelor economice: cauze şi efecte ......... 187

Crizele economice din secolul XIX şi dinainte

1. Criza economică din 1791-1792 ........................................................... 187 2. Războiul din 1812 ................................................................................ 188 3. Anul 1815 ............................................................................................. 189 4. Criza financiară din 1819-1823 ............................................................ 190 5. Anul 1825 ............................................................................................ 193 6. Criza financiară din of 1837-1842 ....................................................... 195 7. Criza financiară din of 1857-1859 ....................................................... 197 8. Depresia economică din 1861 ............................................................ 200 9. Depresia economică din 1869 ............................................................. 202 10. Criza economică din 1873-1879 .......................................................... 204 11. Criza financiară din Franţa din 1882 ................................................... 205 12. Criza financiară din of 1884 ................................................................ 206 13. Criza financiară din of 1893-1894 ....................................................... 207 14. Criza financiară din of 1896 ................................................................. 209

Crizele economice din secolul XX

15. Criza economică din 1901 .................................................................... 210 16. Criza financiară din of 1907 ................................................................. 212 17. Anii 1910-1917 ................................................................................... 215 18. Primul război mondial şi Revoluţia rusă............................................... 216 19. Anii 1919-1921 .................................................................................... 217 20. Depresia economică din 1921............................................................... 218 21. Marea criză economică din 1929-1933................................................. 221 22. Recesia economică din 1937-1938 ...................................................... 233 23. Cel de al doilea război mondial şi Recesia economică din 1945 ......... 237 24. Recesia economică din 1948-1949 ...................................................... 240 25. Recesia economică din 1953-1954 ...................................................... 242 26. Recesia economică din 1957-1958 ...................................................... 243 27. Recesia economică din 1960 ............................................................... 244 28. Recesia economică din 1969-1970 ...................................................... 244 29. Anul 1970 ............................................................................................. 245 30. Recesia economică din 1973-1975 ....................................................... 246

931. Recesia economică din 1980-1982 ....................................................... 247 32. Recesia economică din 1986-1987 ....................................................... 249 33. Anii 1988-1992 şi Recesia economică din 1990-1991 ......................... 252 Crizele economice din secolul XXI 34. Recesia economică din 2001 ................................................................ 254 35. Anul 2004 .............................................................................................. 255 CAPITOLUL VII: In loc de concluzii .................................................... 259 1. America: Stadiul actual şi perspective ................................................ 259 2. Grecia - o scenă continuă a tragediei .................................................. 267 3. Ungaria: încă o verigă economică ruptă în lanţul Uniunii Europene ... 277 ADNOTĂRI ................................................................................................ 279 BIBLIOGRAFIE ........................................................................................ 305 MIC DICTIONAR ECONOMIC, FINANCIAR, BANCAR ................. 309 ANEXE ....................................................................................................... 317

1. Lista tabelelor ..................................................................................... 319 2. Lista graficelor..................................................................................... 320 3. Statistici internaţionale.......................................................................... 321 INDEXURI ............................................................................................. 335 1. Indexul subiectelor ............................................................................. 337 2. Indexul autorilor ................................................................................. 344

10

11

TABLE OF CONTENTS PAGE Note to the Reader .................................................................... 15 Introduction .............................................................................. 21 CHAPTER I: Economic Crises and Their Cyclicity............. 27

5. Defintions ............................................................................ 27 6. The Doctrine of Economic Crises ....................................... 36 7. The Theory of Economic Crises and Their Periodicity ...... 42 8. The Cyclical Nature of Crises ............................................. 66

CHAPTER II: Social Classes and the Class Struggle .......... 81

1.Social Evolution and Social Classes ....................................... 94 CHAPTER III: Financial Crises: Causes, Manifestations and Effects . 101

8. Banking and Financial Credit Institutions ............................... 104 9. The Role of Banks in Economic Crises ................................... 106 10. Outsourcing and its Role in Economic Recessions ................. 114 11. Housing Crises and Their Role Within Economic Recessions .. 116 12. Real Estate Fraud ....................................................................... 117 13. Manufacturing Fraud ................................................................. 121 Insurance Fraud ............................................................................... 123

CHAPTER IV: Inflation vs diflatio: Causes & Effects .............. 125

1. Inflation- Brief History ................................................................ 125 2. The Cost of Inflation and It’s Many Forms ................................ 130 3. The Consequences of Inflation .................................................... 137 4. Diflation ....................................................................................... 145 5. The Signs of Diflation ................................................................... 149 6. The different types of Diflation .................................................... 150 7. Means of Protection ...................................................................... 153

12 CHAPTER V: Government Expenditures .................................... 157

1. Politics and the Economy ............................................................ 157 8. The Evolution of the Budget Deficit ............................................ 161 9. Unjustifying Costs ....................................................................... 165 10. Military Expenditures and the Budget Deficit ............................. 171 11. Trade Balance and the Budget Deficit ......................................... 176 CHAPTER VI: A Review of All U.S. Economic Crises: Causes & Effects ..................................................... 187

Economic Crises of the Nineteenth Center and Prior

35. The Economic Crisis of 1791-1792 ......................................... 187 36. The War of 1812 ...................................................................... 188 37. The Year 1815 .......................................................................... 189 38. The Financial Crisis of 1819-1823 ........................................... 190 39. 39. The Year 1825 ..................................................................... 193 40. The Financial Crisis of 1837-1842 ............................................ 195 41. The Financial Crisis of 1857-1859 ........................................... 197 42. The Economic Depression of 1861 .......................................... 200 43. The Economic Depression of 1869 ............................................ 202 44. The Economic Crisis of 1873-1879 ........................................... 204 45. The Financial Crisis in France in 1882 ...................................... 205 46. The Financial Crisis of 1884 ..................................................... 206 47. The Economic Crisis of 1893-1894 .......................................... 207 48. The Financial Crisis of 1896 ..................................................... 209

Economic Crises of the Twenthieth Century

49. The Economic Crisis of 1901 ..................................................... 210 50. The Financial Crisis of 1907 ...................................................... 212 51. The Years 1910-1917 ............................................................... 215 52. The First World War and the Russian Revolution .................... 216 53. The Years 1919-1921 ............................................................... 217 54. The Economic Depression of 1921........................................... 218 55. The Great Depression of 1929-1933........................................ 233 56. The Second World War and the Recession of 1945 ................ 237 57. The Recession of 1948-1949 .................................................... 240 58. The Recession of 1953-1954 .................................................... 242 59. The Recession of 1957-1958 ................................................... 243 60. The Recession of 1960 ............................................................. 244 61. The Recession of 1969-1970 ................................................... 244 62. The Year 1970 ........................................................................ 245 63. The Recession of 1973-1975 ................................................. 246

1364. The Recession of 1980-1982 ................................................. 247 65. The Financial Crisis of 1986-1987 ........................................ 249 66. The Recession Years of 1988-1992 and 1990-1991 ............. 252 67. The Recession of 2001 ........................................................ 254 68. The Year 2004 ...................................................................... 255 CHAPTER VII: Instead of Conclusions ............................... 259 America: The Progress and Prospects ...................................... 259 Greece ....................................................................................... 267 Hungary .................................................................................... 277 End Notes ...................................................................................... 279 References .................................................................................... 305 Dictionary of Economics, Finance, and Banking ..................... 309 Appendix

1. List of Tables .......................................................................... 319 2. List of Graphs......................................................................... 320 3. International Statistics............................................................. 321 Index ............................................................................................ 335 1. Index of Subjects ................................................................... 337 2. Index of Authors .................................................................... 344

14

15

Rînduri către cititor,

Stimate cititor îţi ofer un moment din viaţa de zi cu zi, care mai mult ca sigur te interesează, întrucât în mod direct sau indirect îţi afectează viaţa personală. Indiferent că eşti unul din milioanele de tineri ce încă studiază şi nu eşti sigur dacă la terminarea studiilor îţi vei găsi un loc de lucru, sau eşti dintre salariaţii care şi-au pierdut locul de muncă şi nu ştii dacă şi unde vei găsi un alt loc de lucru şi dacă până atunci vei putea trăi din ajutorul de şomaj, sau dacă eşti unul din pensionarii care dacă au norocul să aibă o pensie, poate supravieţui din această modestă sursă de venit, în condiţiile inflaţiei, îţi ofer acest modest suport, ce vrea să-ţi arate că nu eşti singurul care este afectat de acest fenomen al crizelor economice ciclice. Indiferent că trăieşti la New York, Hong Kong, la Bucureşti, Beijing sau Melbourne, condiţiile vieţii în cazul declanşării unei crize economice, devin din ce în ce mai dificile pentru fiecare. Ar putea fi evitate sau cel puţin minimalizate aceste şocuri economice? Am convingerea că se pot minimaliza, reducându-se astfel multiplele aspecte negative cu efect asupra fiecărui om. Cauzele, modul de manifestare şi în special efectele unor asemenea şocuri economice, şi-au găsit pe parcursul multor ani, diverşi susţinărori şi opozanţi ai teoriilor marxiste sau ne-marxiste. Este dreptul fiecăruia, să-şi expună un punct de vedere, să aducă critici sau completări.

Până de curând, adepţii concepţiei marxist-leniniste, susţineau ideia existenţei şi manifestării crizelor economice ca fiind specifice numai sistemului economic capitalist. Nimeni nu poate contesta că sistemul capitalist este bântuit periodic de asemenea şocuri, după cum nimeni nu poate contesta că asemenea şocuri economice existau, dar erau mascate sub diverse forme şi în cadrul economiei bazată pe planificarea centralizată. Viaţa economică, confirmă existenţa crizelor economice periodice din cadrul orânduirii capitaliste, iar colapsul sistemului socialist şi ce a rămas în urma acestuia, confirmă cele afirmate mai sus. Cauzele reale ale unui asemenea rău, au fost explicate de către diverşi economişti, dar dintre toţi, cele mai apropiate de realitate mi se

16par opiniile economistului Milton Friedman (distins cu Premiul Nobel pentru Economie), care se referă la marile cheltuieli guvernamentale şi la deficitul bugetar naţional. Cred că prin câteva exemple din istorie, mă voi face mai bine înţeles şi îmi voi putea explica mai bine punctul de vedere. Cu două sute de ani în urmă (pe la 1800), datoria Imperiului Britanic se cifra la 272 milioane de lire sterline. Poate această cifră nu convinge şi nu poate fi considerată prea mare, dacă nu o raportăm la venitul anual al unei familii. În aceeaşi perioadă, cel ce avea un venit de 500 de lire anual, putea duce o viaţă comfortabilă. Cei care ajungeau să aibă 5,000 sau 10,000 de lire anual, erau consideraţi realmente bogaţi. Istorici, care au studiat evoluţia situaţiei financiare a Marii Britanii, au ajuns la concluzia că această datorie a continuat să tot crească permanent, aşa după cum se vede şi din graficul următor:

Datoria

50 76131

245 272

844

0100200300400500600700800900

1680 1700 1720 1740 1760 1780 1800 1820 1840

Anul

mili

oane

lire

Numai în 20 de ani (între 1800 şi 1820) datoria acestui mare imperiu şi care trebuia suportată prin taxele impuse poporului englez şi prin munca celor din coloniile pe care le poseda Marea Britanie, crescuseră într-un ritm exponenţial (de circa patru ori) depâşind 800 milioane lire.. În secolul 16, Spania care era recunoscută ca una dintre cele mai mari puteri din lume, avea şi ea enorme datorii. Acestea erau de fapt datoriile personale, ale regelui şi care se cheltuiau pentru expediţii, palate şi tot felul de bijuterii aduse din toate colţurile lumii. Datoriile proveneau din împrumuturi la diverse bănci străine şi care se dădeau pe termene scurte.

17 Sistemul de taxe impus de regele Spaniei ca şi cel care se practica şi în alte ţări europene, la data aceea, era un sistem total haotic, arbitrar şi ineficient, facând ca timpul pentru plata dobânzilor să fie deosebit de confuz. În Franţa, în jurul anului 1780, mai puţin de jumătate din taxele plătite de francezi, ajungeau în visteria statului. Restul se „pierdeau”, intrând în buzunarele unor fermieri independenţi, care se ocupau pe lângă munca la ferme şi de strângerea taxelor. Aşa fiind, ne întrebăm dacă ar trebuii să constituie o îngrijorare la nivel naţional, actuala enormă datorie pe care o are de exemplu America şi care a ajuns să aibă repercursiuni la nivel mondial?. Ceea ce cred că ar trebui să constituie întradevăr o mare îngrijorare, pentru economişti americani şi din alte ţări care urmăresc fenomenul crizei mondiale, nu este atât volumul datoriei ca atare şi care se poate ridica în următorii ani, după unele estimări, la peste 13 trilioane dolari, ci modul total greşit în care guvernul american (ca şi al altor ţări), conduce treburile financiare naţionale şi care duc la asemnea datorii exorbitante şi la tulburările financiare majore, ce au loc la nivel mondial.. În 1792, veniturile Statelor Unite se cifrau la 3,65 milioane, iar cheltuielile erau de 5,08 milioane dolari, adică cu 38% mai mari decât veniturile. În 1992,veniturile Statelor Unite erau de 1,076 trilioane şi cheltuielile se ridicau la 1,475 trilioane dolari. Deficitul bugetar ajunsese să fie cu 37% mai mare decât veniturile obţinute prin diverse taxe şi tarife pe activităţi economice, precum şi prin taxele impuse populaţiei, de către guvernele fiecărui stat şi cel federal. Nimica „nou sub soare”, ar putea să spună cineva! Este adevărat, nu e nimica nou, iar sistemul capitalist nu a sucombat din cauza acestor datorii nici acum două sute de ani şi nu va sucomba nici în prezent. De fiecare dată şi-a refăcut visteria şi generaţii după generaţii şi-au continuat viaţa (e adevărat, uneori în condiţiuni mai uşoare, alteori mai dificile). Totul pare să fie cât de cât OK, cum se spune, dar preţul pe care îl are de plătit în prezent şi pentru multe generaţii de acuma înainte, întregul popor, pentru nişte cheltuieli care ar fi putut sau care pot fi eliminate, fiind total greşite, nu ne permite să nu fim cel puţin îngrijoraţi. O veche vorbă înţeleaptă din bătrâni spune: „Timpul când este cel mai bine să economiseşti bani, este atunci când îi ai”

18 Această vorbă din bătâni se referea la fiecare persoană în parte dar şi la întreaga economie. Adam Smith, unul din părinţii ştiinţei economice, în lucrarea „Avuţia naţiunilor” (publicată în perioada de naştere a Statelor Unite) spunea: „... ceea ce este prudent să fie aplicat de fiecare familie, poate fi aplicat şi în întregul regat.” Cu alte cuvinte, Adam Smith considera că guvernele trebuie să-şi finanţeze cheltuielile din veniturile curente şi să economisească pentru „zilele ploioase” şi în continuare afirma: „guvernul trebuie să reducă taxele, când bugetul este favorabil şi să împrumute NUMAI când este absolut necesar şi să plătească înapoi banii împrumutaţi, cât mai curând posibil, pentru ca să nu plătească mari dobânzi şi să-şi câştige încrederea , ca să aibă de unde împrumuta din nou când are nevoie”. Din păcate, nici guvernele Statelor Unite care s-au perindat la Washington DC şi nici din alte ţări, nu-şi amintesc de aceste vorbe înţelepte ale bătrânilor, acumulate dintr-o experienţă milenară. Astăzi deficitul bugetar al Statelor Unite, este de peste 17 ori mai mare decât a fost vreodată în istoria sa. Un comentator de ştiri spunea: „... în 1916, cel mai bogat om din America, John D. Rockefeler, putea plăti din banii lui proprii, întreaga datorie naţională a Americii.

În 2010, Wiliam Gates şi Warren Buffett (unii dintre cei mai bogaţi oameni din lume), dacă îşi pun la un loc averile, nu pot plăti mai mult de două luni dobânzile care se referă la deficitului bugetar al Statelor Unite.

Pe de o parte, acesta este conţinutul cărţii pe care v-o pun la dispoziţie şi care cred că vă poate da o imagine asupra politicii economice şi asupra multiplelor cheltuieli greşite (voite sau nu), pe care le face un guvern şi care constituie după opinia mea, cauza reală a crizelor economice. Pe de altă parte, prin prezentarea faptelor şi a diverselor date statistice, privind cauzele şi efectele acestor şocuri economice ciclice, (cu manifestări aproape regulate şi mult mai dese decât între 7 şi 10 ani), având la bază factorii economico-financiari, dovedesc că nu contradicţiile existente in cadrul producţiei capitataliste generează aceste crize (aşa cum erau susţinute de teoria marxistă), ci factori de natură finaciară, provoacă asemenea efecte economice la nivel naţional şi mondial. Dacă se vor putea găsi soluţii de a opri aceste robinete stricate ale multiplelor cheltuielilor eronate, acestea trebuie spuse cu voce tare.

19 S-ar putea ca într-o zi, cineva să le audă şi poate să le şi aplice. Despre asemnea probleme, mă voi ocupa în continuare şi tot odată voi încerca să dovedesc cu date şi informaţii că întreaga teorie marxistă referitoare la cauzele crizelor economice, poate a fost valabilă, pentru o anumită perioadă istorică, dar nicidecum ea nu mai poate fi considerată ca o teorie viabilă atunci când discutăm despre economia capitalistă a secolului 20 şi nici a acestui secol.. La terminarea citirii acestei cărţi sper că veţi fi convinşi că adevărata cauză a crizelor economice, indiferent că sunt denumite, crize, recesii, depresii economice sau cum vor fi numite de către economişti, se datoresc unui singure cauze care se poate şi trebuie jugulată. Este vorba despre adicţia guvernelor la cheltuieli nejustificate. Parafrazându-l pe Feuerbach, care spunea: „Filosofii au interpretat până acuma lumea, e vremea s-o schimbe”, Cred că e rândul economiştilor, nu să interpreteze, ci să facă ceva, dacă pot, ca să schimbe lumea!. Dr Alex Berca Massachusetts SUA

20

21

Introducere

Lucrarea de faţă, îşi propune să evidenţează unele dintre dogmele cele mai viu disputate de către susţinătorii şi apologeţii teoriilor marxiste pe de o parte şi cei care înţelegând caracterul, scopul, data la care au fost emise aceste teorii şi perioada istorică la care ele se referă, încearcă să le pună într-o balanţă a realităţii. Crizele economice, fenomene economice cu manifestări ciclice, nu pot fi analizate decât în concordanţă cu etapele istorice în care au avut loc, cu diversele cauze, moduri de manifestare şi în special cu multiplele efecte pe care le provoacă la nivel macro sau mondo economic. Bazată pe o amplă documentare faptică şi statistică, referitoare la evoluţia sistemului economic capitalist în condiţiile specifice ale secolului 20 şi continuând în actualul secol, am ajuns la concluzia adevăratelor cauze ale crizelor economice, nu la cele cu caracter propagandistic, susţinute ani de zile de către apologeţii marxismului. De aici se desprind şi unele concluzii după care teoria claselor sociale, a luptei de clasă, a revoluţiei socialiste şi a lichidării sistemului capitalist prin rolul „de gropar” care i s-a atribuit proletariatului, nu mai sunt de actualitate şi nu îşi mai găsesc nici un fel de justificări. Concluzia finală a cărţii este aceea că întreaga concepţie marxistă nu îşi mai găseşte aplicabilitatea (în sensul în care ea a fost formulată şi promovată zeci de ani), la condiţiile economice contemporane; eventual ar putea fi păstrată numai ca o relicvă istorică, cu o oarecare valoare documentară. Nimeni nu poate contesta existenţa şi modul de manifestare ciclică a acestor perturbări economice; dar ele nu pot fi considerate ca fiind specifice numai unui anumit stadiu al dezvoltării societăţii (aşa cum au pretins-o ideologii şi apologeţii ideologie marxist-leniniste). Diversele capitole ale cărţii prezintă crizele economice şi unele dintre conecţiile ei, plecând dela discutarea definiţiilor, urmărirea opiniilor unor economişti clasici sau contemporani şi ajungând la modul de manifestare în cadrul economiei Statelor Unite – ca principal factor al celor mai multe dintre crizele economice ce au avut loc în ultimile secole şi al celei actuale. Faptele ce constituie suportul unora dintre concluzii, se referă la evoluţia elementelor componente ale crizelor economice în general şi la implicaţiile specifice care îşi pot găsi asemănarea atât la nivel macro cât

22şi mondo economic (forţa de muncă, şomajul, evoluţia industriei manufacturiere şi a celei financiare, situaţia din industria construcţiilor, situaţia comerţului exterior, rolul deciziilor guvernamentale cu caracter politic şi economic şi nu de mai mică importanţă, situaţia deficitului bugetar). Multe dintre actualele aspecte economice cu care se confruntă sistemul economic capitalist, nu au existat în urmă cu două secole şi nici Marx şi nici alţi clasici ai teoriei economice nu au avut posibilitatea să le intuiască. Punctele lor de vedere, poate au avut o oarecare valabilitate în perioada în care au fost prezentate, dar nu pot fi luate drept criterii de apreciere, de analiză şi de concluzionare în condiţiile economieiei contemporane. Întreaga concepţie marxistă referitoare la evoluţia societăţii capitaliste, şi-a dovedit din plin sensul ei utopic, ne având la bază cunoaşterea valorilor reale ale acestei societăţi. Marx şi-a creat nişte puncte de suport ale gândirii sale economice, pe nişte modele ireale în care proprietarul mijloacelor de producţie, avea ca principal obiectiv numai profitul şi sursa lui de creere prin exploatarea forţei de muncă. Utopia marxistă a mers până acolo încât vedea înlocuirea acestei societăţi cu una nouă, de tip comunist, în care trebuia să existe o proprietate comună asupra tututror mijloacelor de producţie şi o repartiţie echitabilă a diverselor bunuri materiale şi spirituale între toţi membrii societăţii. Dr. Martin Frei, într-una din lucrările sale1, arată că o asemenea „profeţie”, s-a dovedit mai mult decât utopică şi acesta este motivul pentru care ea eşuat atât din punct de vedere teoretic dar mai ales practic”. Exprimîndu-şi punctul de vedere asupra acestei realităţi, Dr. Frei confirmă statutul desuet al gândirii marxiste, în aprecierea evoluţiei societăţii capitaliste contemporane. Istoria economică a societăţii în general şi ca atare şi a sistemului economic capitalist, este privită prin prizma unei evoluţii bazată pe acumulări cantitative mai lente, sau mai rapide, şi cu salturile fireşti calitative, la care s-au referit şi clasicii materialismului dialectic. Referindu-se la evoluţia societăţii capitaliste, prin şocuri periodice dezastruoase urmate de boomuri deosebite, economistul Joseph A. Schumpeter spunea: „evoluţia capitalismului se bazează pe unele efecte: destructiv-creative”.2 Restructurarea la un anumit moment dat – în urma unei crize 1 Dr. Martin A. Frei- Utopie şi Realitate, pag.19 2 Vezi Adnotări, despre teoria „Distructiv-creativ”.

23economice, a unor întreprinderi, a unui domeniu de activitate sau chiar a unei întregi economii, determină o reînvigorare ce ajută la creerea unei „noi economii”. Eliminarea unor întreprinderi sau a unor întregi sectoare de activitate, este determinată de faptul că produsele acestora sunt depăşite din punct de vedere tehnic sau economic sau datorită apariţiei unor noi produse cu diferite calităţi superioare (exemplul cel mai elocvent l-au oferit întreprinderile care la un anumit moment dat produceau „diskeţii” pentru computere, şi care au ieşit din activitate fiind înlocuite de întreprinderile care fabricau CD-uri şi care treptat vor fi înlocute de întreprinderile care produc aşa numitele „memory sticks”, ş.a.m.d.). Vechile tehnici de fabricaţie prin înlocuirea lor cu altele moderne, au determinat la un anumit moment dat eliminarea unor locuri de muncă, dar s-au creat alte locuri de muncă în cadrul întreprinderilor care foloseau tehnologii moderne de fabricaţie (cum sunt tehnologiile din domeniul computerelor, a sistemelor informaţionale, din biotehnologie, nanotehnologie şi care îşi găsesc în prezent, o utilizare din ce în ce mai mare). Din punctul de vedere al clasei muncitoare, deosebirile faţă de secolele precedente sunt incomensurabile. Muncitorul de astăzi din oricare domeniu de activitate, are la dispoziţie şi foloseşte o tehnică şi o tehnologie care îl plasează în rând cu un cadru tehnico-economic avansat. Nevoile şi pretenţiile lui sunt cu totul altele decât le cunoşteau muncitorii secolelor 18 sau 19. Marea majoritate a clasei muncitoare s-a asimilat cu clasa mijlocie a societăţii, din punct de vedere social-economic. Ea s-a retras dela periferia oraşelor spre suburbii, unde şi-au construit locuinţe, în zone mai puţin poluate, unde au toate condiţiile cerute de o viaţă civilizată şi unde există un mediu mai favorabil pentru creşterea noilor generaţii. Rezolvarea unora dintre litigiile de muncă nu se rezolvă pe calea „luptei de clasă” şi nici prin „revoluţii proletare”, ci prin negocieri sau prin arbitraje echitabile conduse pe baza principiilor drepturilor omului. Pentru soluţionarea efectelor negative ale „şocurilor economice”, societatea capitalistă şi-a găsit întotdeauna, resursele interne necesare care au dus, mai devreme sau mai târziu, la depăşirea momentelor dificile şi la manifestarea unor stadii de înviorare şi avânt economic. Acest aspect al vieţii economice îşi găseşte o profundă reflectare în diversele forme de manifestări sociale ale acestei societăţi. Înţelegerea de către clasa muncitoare şi de către celelalte clase sociale din cadrul acestei societăţi a problemelor economice cu care se

24confruntă societatea capitalistă are cu totul alt sens decât erau (mai mult sau mai puţin) pe înţelesul de exemplu al „proletariatul rus” dela începutul secolului 20. Nemulţumirile sociale nu sunt rezolvate prin revoluţii, ci prin acţiuni ce pot duce la înlăturarea unui guvern, nu a întregului sistem economic.

De aici se poate desprinde concluzia că toate revoluţiile care au avut loc pe parcursul istoriei, nu au fost împotriva unei anumite clase sociale ci împotriva unei pături conducătoare abuzive şi despotice, împotriva unor guverne risipitoare sau care nu au ştiut, nu au putut sau nu au vrut, să asigure o viaţă comfortabilă poporului pe care îl conducea. În comparaţie cu sistemul socialist care încă dela începuturile sale s-a bazat pe lozinci, pe o propagandă total ireală şi pe interzicerea opiniei personale, sistemul capitalist, bazat pe diversele aspecte ale democraţiei şi a libertăţii de exprimare, permite afirmarea personalităţii şi condamnarea publică a unor acte antisociale, indiferent de poziţia social-politică sau economică a celui care a comis-o. Modelul societăţii capitaliste a fost preluat de multe ţări care au trecut dela socialism la noua formă de organizare social-politică, de tip capitalist. Preluarea făcută „din marş”, pe o cale mai mult sau mai puţin cu caracter „revoluţionar”, cu sau fără vărsare de sânge, a adus cu sine şi multe dintre tarele acestei societăţi, care nu se poate considera că este o societate perfectă. Dacă există undeva, aşa ceva ! Pe parcursul evoluţiei acestui sitem capitalist american sau din alte ţări dezvoltate din punct de vedere economic, el s-a dovedit a fi un sistem viabil. Poate în viitor, vor apare alte forme de organizare socio-economică sau politică mai apropiate de necesităţiile omului. Până la momentul respectiv consider ca fiind o necesitate imanentă ca actualele conduceri guvernamentale să facă tot ce este posibil şi în timpul cel mai scurt posibil, să rezolve diversele aspecte sociale, economice şi politice cu care se confruntă omenirea în general şi cele ale actualei crize economice, în special. Acesta este un „viitor” urgent, aşa cum îl numea.N.S.Stănescu, un „viitor la timpul prezent” (referindu-se la economia românească în perioada ei de tranziţie spre economia de piaţă)3 Este nevoie de a se stabili asemenea legi care să împiedice fraudele sau orice forme de manifestare a unor risipe finaciare şi care îşi găsesc 3 Prof. Dr. N.S. Stănescu, Economia românească, dela ficţiune la realitate, pag. 17

25soluţionarea numai prin obligativitatea creşterii taxelor luate dela populaţie. Poate nu toate punctele de vedere ale autorului vor avea o confirmare din partea cititorilor interesaţi într-un asemnea subiect. Pentru unele presupuse dezacorduri cu concepţiile teoretice ale clasicilor sau ale unor economişti contemporani, pe care cititorii le cunosc, îmi asum întreaga responsabilitate. Ceea ce în final este de reţinut din lectura cărţii, este faptul că societatea capitalistă, este o societate ce s-a dovedit, până în prezent, ca fiind deosebit de dinamică, într-o continuă schimbare şi adaptare la diverşi factori interni şi internaţionali. Acest dinamism, nu se desfăşoară întotdeauna într-un mod lin şi fără dificultăţi, ci are o mulţime de hopuri, manifestate prin diverse crize financiare, tot felul de fraude şi diverse acte anti sociale, cu repetări dese şi cu efecte mai mult sau mai puţin dureroase pentru populaţia acestor ţări. Unele dintre aceste şocuri, nu sunt de lungă durată şi îşi găsesc unele rezolvări mai mult sau mai puţin favorabile, altele din contra sunt de lungă durată şi au urmări nefavorabile.Pentru unii, au avut chiar urmări dramatice. În sprijinul cititorului am pus la dispoziţie multe note de subsol precum şi Adnotările din anexa cărţii. În acelaş timp am considerat ca fiind util să adaug o Anexă cu date statistice şi grafice precum şi un mic dicţionar economic-financiar-bancar. Înainte de a încheia această introducere ţin să-i mulţumesc soţiei mele Laura, care a fost un permanent suport în perioada lungă a documentării şi scrierii acestei cărţi. Îi mulţumesc ficei mele Emma, cu ajutorul căreia am putut înţelege mai bine hăţişurile sofisticate ale vieţii politice din Washington D.C. Teoria marxistă în general şi cea specifică cu referire la crizele economice, m-a fascinat încă din anii de studenţie. Prin lungi discuţii de multe ori controversate, purtate cu Profesor Dr. N.S.Stănescu, mentorul meu spiritual, am putut pătrunde în ştiinţa economică şi în înţelegerea concepţiei marxiste şi a altor clasici ai economiei politice, referitor la cauzele şi efectele crizelor economice. Pentru tot suportul gîndirii lui ştiinţifice şi pentru faptul că am putut face uz de unele cărţi din biblioteca profesorului, îi port o pioasă amintire şi recunoştiinţă. Ii mulţumesc Dlui fizician George Stihi care cu multă bunăvoinţă mi-a acordat o mare parte din timpul său deosebit de preţios citind această lucrare cu o meticulozitate specifică unui om de cultură şi cu o lungă

26experienţă în munca de cerecetare. Observaţiile şi sugestiile pe care mi le-a dat privind textul şi grafica unora dintre datele statistice pe care le-am prezentat, mi-au permis îmbunătăţirea primei variante a acestei cărţi. Autorul

27CAPITOLUL I CRIZELE ECONOMICE ŞI CICLICITATEA LOR

- Puncte de vedere -

Evoluţia economică a diverselor ţări a fost şi continuă să fie un element de un deosebit interes pentru oricine şi mai ales pentru economişti. În prezent poate, mai mult ca oricând, diferitele fenomene economice, se derulează cu o repeziciune şi o profunzime deosebită. O mulţime de factori sociali, politici, culturali şi în special din domeniul tehnicii şi tehnologiei informaţionale, contribuie la această evoluţie dinamică a vieţii economice. Întreaga mass-medie de pe Glob, captează şi retransmite informaţiile aproape instantaneu. Ceea ce se petrece în Australia la ora 9:00 AM (ora locală în Australia) se afla în Boston, după câteva minute, indiferent de timp, de vreme şi de sezon. Când au început să se întrevadă semnele actualei crize economice în mai puţin de câteva ore, întreaga lume a fost alertată şi reacţiile au început să ia amploare. Grija pe care a avut-o populaţia Japoniei, Angliei, din China din ţările Americii Latine şi din alte locuri de pe glob, se referea la gradul lor de afectare de pe urma actualei crize economice declanşată din Statele Unite.

Întreaga mass-medie, economiştii, politicienii şi diverşii specialişti, fac întotdeauna uz de tot felul de termeni (în funcţie de poziţia şi culoarea lor politică), pentru a descrie diferitele momente ale perturbărilor economice.

1. Definiţii Există o veche glumă în Statele Unite pe care a amintit-o Ronald

Regan în campania sa electorală pentru preşedenţia Statelor Unite şi care are alături de sensul ei umoristic şi un profund sâmbure de adevăr. Regan a spus: „recesie” – este atunci când vecinul tău şi-a pierdut locul de muncă, „depresie” – este atunci când tu ţi-ai pierdut locul de muncă.

28 Din această glumă, rezultă că depresia economică, este mult mai gravă (în special pentru tine şi familia ta) decât recesia care îi afectează pe alţii şi familiile lor. De fapt între cele două aspecte sau faze ale aceluiaş fenomen economic de criză economică, nu se poate face o demarcaţie prea clară. Pînă în prezent nu există un punct de vedere universal valabil care să elucideze sensul aceastei diferenţe.

După opinia mass-mediei, a politicienilor şi a unor economişti, definiţiile diferă în funcţie de scopul şi momentul prezentării acestui faze economice. După unele opinii recesia este determinată de scăderea Produsului Naţional Brut (PNB) pentru o perioadă de două sau trei trimestre consecutive. Această definiţie folosită de către politicieni şi de către mass-medie, nu poate fi în totalitate acceptată, din următoarele motive:

- în primul rând, această definiţie nu ia în consideraţie schimbările ce au loc în diversele variabile economice cum ar fi: situaţia şomajului, a veniturilor pe cap de familie, confidenţa consumatorului ş.a.

- în al doilea rând, folosindu-se chiar unele date statistice şi informaţii referitoare la cele două trimestre consecutive, este foarte greu de ştiut dacă şi când s-a declanşat o recesie economică.

Dacă recesia s-a declanşat – să spunem cu 10 luni înainte – şi a avut unele momente, în anumite luni, care au fost mai puţin semnificative, deci nu s-a manifestat în mod consecutiv prin scăderea continuă a PNB-ului (ci s-au manifestat şi unele modificări pozitive, de scurtă durată, de o săptămînă sau de o lună de zile, datorită unor factori conjuncturali), putem sau nu admite că există şi se manifestă acest fenomen economic sau nu ? Această situaţie relativ confuză a fost probabil şi motivul pentru care fosta Administraţie dela Casa Albă de sub conducerea Preşedintelui George W.Bush cât şi Dnul Alan Greenspen – fostul Preşedinte al Rezervelor Federale ale SUA, în diverse interviuri şi cu diferite ocazii, afirmau în anul 2006 şi 2007, că „am fi în recesie dar numai 33%”, sau „nu suntem în recesie şi economia noastră este puternică şi o avem sub control”. Opiniile acestor personalităţi erau de înţeles numai dintr-un punct de vedere politic, pentru a nu crea o stare de panică în rândul populaţiei,

29dar a fost mai greu de acceptat de fiecare om care avea în faţă riscului de aşi pierde locul de muncă şi ca atare i se reducea la minimum sau chiar ajungea sub acest minim, cu standardul său de viaţă. Interesant este şi punctul de vedere al Profesorului Dr.Ravi Batra4 care face o demarcaţie între noţiunea de recesie şi cea de depresie economică. Opinia Dr. Batra, este aceea că recesia se produce în momentul în care are loc o scădere a cererii, când PNB scade şi el în raport cu evoluţia ratei şomajului. Iar depresia economică, are loc atunci când recesia este însoţită de o cădere a sistemului financiar, iar cererea continuă să fie într-o puternică scădere pentru mai mulţi ani. Pentru a oferi celor interesaţi un punct de vedere oficial, vom prelua definiţia unei instituţii care nu face (s-au cel puţin nu ar trebui să facă – n.n.), jocul politic al unui anumit partid politic.

Definiţia dată de Business Cycle Dating Committee, ce este în directă legătură şi îşi desfăşoară activitatea sub egida lui National Bureau of Economic Research (NBER),5 arată că în analiza acestui fenomen economic trebuie urmăriţi mai mulţi factori printre care: şomajul, volumul producţiei industriale precum şi volumul vânzărilor din comerţul cu amânuntul.

Pe baza acestor indicatori economici NBER, defineşte recesia ca fiind „timpul în care activitatea economică după ce a ajuns la un vârf, începe să scadă până la nivelul în care se reduce complet.”6

Când activitatea economică începe să crească din nou, se consideră că se intră din nou într-o perioadă de expansiune economică. 4 Dr. Ravi Batra – Profesor de ştiinţe economice la Southern Methodist University, SUA. Autor a numeroase articole pe probleme economice internaţionale şi mai multe cărţi incluzând : Studii în teoria pură a comerţului internaţional şi Teoria comerţului internaţional în condiţii de incertitudine. 5 The National Bureau of Economic Research (NBER). Instituţie particulară de cercetări în domeniul economic, specializată în primul rînd pe economia americane, (creată în 1920). Are sediul de bază în Cambridge, Massacusetts şi are oficii în Palo Alto, California şi New York City. 6 Definiţia completă prezentată de NBER este următoarea: „O recesie este caracterizată de un declin semnificativ în activitatea economică ce se manifestă în întreaga economie pe o perioadă ma lungă decât de câteva luni şi care se manifestă în: a)producţia industrială, b)situaţia forţei de muncă, c)venitul real personal şi d) volumul vânzărilor cu amănuntul. O recesie implică un declin substanţial cu efect asupra producţiei şi situaţiei forţei de muncă. În ultimile şase recesii, producţia industrială a scăzut în medie cu 4.6% şi angajarea forţei de muncă cu 1,1%.

30Cu toate că acest punct de vedere oficial pare a fi ceva mai complet

decât cel prezentat în general de către mass-medie, sau de către unii autori, credem că ar fi necesar să se mai adauge şi alţi factori care să contribuie la analiza momentului de start şi a evoluţiei economice a unei recesii economice. Dintre factorii suplimentari ce ar trebui luaţi în calcul fac parte:

- situaţia deficitului bugetar la nivel naţional, - evoluţia preţului diferitelor produse de uz curent şi de trebuinţă

îndelungată şi al celor de pe piaţa imobiliară, în corelaţie cu indicele inflaţiei,

- evoluţia bursei stocurilor (ca un barometru sensibil al tuturor evenimentelor politice, economice şi sociale ce au loc pe plan naţional şi internaţional),

- situaţia balanţei comerciale internaţionale, - volumul inventarului din diferite sectoare de activitate

(industrie, comerţ, piaţa imobiliară ş.a.), - stadiul şi evoluţia creditelor şi a ratei dobânzilor.

Urmărirea, analiza şi compararea acestor factori pe o perioadă mai lungă de timp (nu numai de câteva luni), permite stabilirea unui punct de vedere mult mai elocvent şi mai complet asupra momentului de anticipare, al declanşării unei recesii (ca timp, extindere şi profunzime) şi a evoluţiei ei în cadrul ciclului economic al unei crize economice. * Chiar dacă la prima vedere pare un fapt cu totul întâmplător şi care de cele mai multe ori este neglijat sau chiar desconsiderat, merită să amintim că între viaţa economică a unei societăţi şi viaţa oricărei persoane există o mare asemănare. În mod concret ne referim la aspectele crizei economice comparându-le cu unele crize la care este supus organismul uman. Crizele economice reprezintă o tulburare în echilibrul economic al unei ţări (sau în condiţiile actuale, pe plan mondial). În organismul uman apar uneori tulburări care sunt similare în manifestarea lor cu crizele economice. Unele tulburări sunt de scurtă durată, dar puternice, cu temperaturi ridicate, convulsii ş.a.m.d. Sub un control medical şi cu ajutorul unei medicaţii corespunzătoare, temperatura scade la limite normale şi organismul îşi revine. Există şi cazuri în care tulburările sunt de mai lungă durată şi se manifestă printr-o stare de slăbiciune continuă, cum este în cazul anemiilor organismului uman.

31 În cazul crizelor economice, manifestările sunt similare: unele sunt puternice şi provoacă mari şocuri, altele sunt mai domoale. Unele sunt de lungă durată, altele se manifestă pe o perioadă mai scurtă de timp. Unele sunt provocate de un fapt izolat şi se manifestă numai într-o sferă mai restrânsă de activitate. Altele, iau proporţii în timp şi se extind la nivel naţional sau chiar global. În prezent, de exemplu, criza economică se manifestă la scară globală, ajungând să fie similară cu epidemiile care se răspândesc în întreaga lume. Din cele de mai sus, se poate desprinde ideia că fenomenul unei crize în general şi al unei crize economice în mod special, capătă aspectul unei manifestări patologice şi chiar similar cu cele ale unui fenomen fiziologic. Sunt situaţii în care unele manifestări par că nu au nimic anormal şi pot fi socotite ca fiind „fireşti” pentru evoluţia unui organism.

Referindu-se la rolul recesiei în evoluţia unei economii J.A. Schumpeter, afirma că: „recesiile sunt ca un râu necesar în societatea capitalistă”.7

Această ideie emisă în urmă cu circa 70 de ani, este încă de mare actualitate.

Mark Rostenko, redactorul publicaţiei Sovereign Strategist, scria în editorialul intitutlat „The Dips Don’t See a Double-Dip”8, „rolul unei recesii este de a curăţa „grăsimea” din cadrul sistemului, de a spăla excesul şi de a pava drumul spre următoarea expansiune economică”. Din confruntarea acestor puncte de vedere, au rezultat tot felul de opinii privind explicarea cauzelor, evoluţia şi în special eventualele mijloace de combatere, încetinire sau chiar de reducere a impactului unor asemnea şocuri economice. În genaral, manifestarea semnelor de apariţie a unei recesii sunt similare, ceea ce face ca „diagnosticarea” lor să nu fie prea dificilă.

7 Joseph A Schumpeter (1883-1950) Economist şi analist politic, în lucrarea: Capitalism, Socialism, Democraţie, pag.396 8 Din punctul de vedere al unei recuperări de pe urma unei recesii economice, există diferite opinii: unii economişti optimişti, consideră că recuperarea când este rapidă are aspectul unui V (din recesie se trece rapid în starea de înviorare şi avînt economic), alţi economişti fac predicţii din care rezultă o evoluţie mai lentă în momentul recesiei şi consideră refacerea ca un U (în care refacerea este mai lentă înainte de a se revenii la înviorare şi avînt) alţi economişti mai pesimişti, considera că datorită situaţiei actuale de pe piaţa creditelor, evoluţia crizei economice capătă alura unui W (“Double-Dip”, adică cu o dublă cădere şi cu o modestă revenire între cele două căderi).

32 Este total greşit să se considere că manifestarea unor asemenea fenomene economice, este specifică numai economiei capitaliste. Crize economice au existat şi înainte de apariţia şi dezvoltarea sistemului economic capitalist, dar pe de o parte ele nu au fost urmărite şi analizate îndeaproape aşa cum are loc în prezent, iar pe de altă parte proporţiile, efectele şi durata lor erau nesemnificative. În marea lor majoritate aceste crize economice din economiile pre capitaliste, ar putea fi socotite ca fiind crize de subproducţie, întrucât nici una dintre orânduirile precapitaliste nu aveau premisele necesare creerii unor producţii de mari proporţii. Unele dintre aceste aşa numite „şocuri” economice erau determinate de cataclisme naturale (secetă sau inundaţii, invazia unor insecte distrugătoare sau chiar molimi care omorau mii de oameni) afectând în mod special producţiile agricole. În 1874, de exemplu, o invazie masivă de lăcuste şi insecte distrugătoare de cartofi s-a abătut asupra Vestului şi Estului Statelor Unite, distrugând cea mai mare parte a recoltelor de grîu, porumb şi cartofi şi obligându-i pe fermieri să-şi părăsească fermele şi să caute de lucru în alte activităţi. W.S.Jevons9 considera cauzele crizelor economice determinate de apariţia periodică a unor pete solare care influenţau apariţia unor fenomene naturale şi acestea la rîndul lor provocau mari dificultăţi în obţinerea recoltelor agricole. După opinia multor specialişti astronomi şi cosmologi, petele solare nu au avut şi nu au nici o influenţă asupra producţiei agricole, şi nici scăderea producţiilor agricole nu influenţează într-o asemenea măsură întreaga economie, încât să determine apariţia şi manifestarea unor crize economice naţionale sau chiar internaţionale. Mai mult decât atâta, evoluţia periodică decenală a petelor solare a fost stabilită la cicluri de 15-20 de ani, iar cea a crizelor economice, la 10 ani, de unde rezultă că nu a existat nici odată vreo legătură între cele două tipuri de ciclicităţi. Ciclicitatea crizelor economice a fost şi este confirmată prin date şi fapte istorice, în special după 1907, de când au început să fie urmărite cu mai multă atenţie, dar nu trebuie făcută vreo corelaţie a crizelor economice, cu cele de natură astronomică. Concluzia noastră, este că teoria lui Jevons referitoare la cauza crizelor economice este de necrezut sau şi mai sigur, de neluat în seamă.

9 William Stanley Jevons (1835-1882)- Economist, logician şi filozof englez. Pentru detalii vezi şi link: www.cyclesresearchinstitute.com

33 Apariţia şi manifestarea unor crize de supraproducţie, a fost considerată de mulţi economişti, ca fiind specifică perioadei ce a început odată cu introducerea producţiei maşiniste în industria textilă şi în special după revoluţia industrială din Anglia (1780-1840), când s-au putut crea producţii industriale mari. O mulţime de lucrări cu tematică istorică şi economică, confirmă că naşterea noii societăţi industriale, în Europa, de exemplu, a fost însoţită de tot felul de efecte: suferinţe, lipsuri, multiple schimbări sociale, frământări şi schimbări politice şi economice, dar şi de multe oportunităţi determinate de creşterea producţiei industriale, apariţia de noi şi diverse produse ceea ce au determinat apariţia unei bune stări în special pentru mulţi dintre locuitorii acestor ţări. O parte a producţiei industriale fiind destinată comerţului internaţional a influenţat în mod deosebit evoluţia economică în general şi a crizelor economice în mod special. În acelaş timp nu trebuie neglijat nici rolul şi aportul pe care industria bancară l-a avut şi continuă să-l aibă în întreaga activitate industrială, comercială şi a tranzacţiilor imobiliare. Aşa cum am afirmat, numai corelând rolul şi modul de acţiune al diverşilor factori, se poate ajunge la o concluzie mai reală asupra manifestării crizelor economice.

Unul dintre aspectele care nu şi-au găsit încă o explicaţie completă din partea economiştilor teoreticieni, se referă la următoarea ideie: de ce în perioada de dinaintea declanşării unei crize economice, când se remarcă existenţa unei bune stări generale, apare o creştere a preţurilor, dacă.de fapt pe piaţă există o supra-abundenţă de produse ?. Putem oare considera din acest punct de vedere că supraproducţia nu este cea care generează criza economică, ci supraconsumul determinat de bunăstarea generală? În cadrul economiei capitaliste contemporane, în diferite ţări industrializate problema producţiei este direct corelată pe baza unor studii detaliate de marketing, cu necesarul pieţei stabilit în funcţie de structura consumului precum şi în funcţie de diversele categorii de cumpărători.

În cele mai multe cazuri, datorită competiţiei, întreprinderile industriale caută să ofere permanent cumpărătorilor noi produse, cu performanţe tehnice superioare (faţă de cele ale competitorilor), cu îmbunătăţiri calitative şi de aspect precum şi la preţuri competitive deosebit de stimulatorii pentru cumpărători.

34 Multe dintre produsele mai vechi ajung la un anumit moment dat să fie considerate ca fiind depăşite din punct de vedere al performanţelor şi treptat se renunţă la fabricarea lor şi ca atare, sunt retrase din vânzare şi înlocuite cu produse noi. Acelaş fenomen are loc şi în preajma declanşării unei crize economice. Pentru a rezista unui asemenea şoc economic, producătorii aduc pe piaţă tot felul de modele noi de produse pentru a atrage cumpărători şi pentru aşi menţine la un anumit nivel volumul vânzărilor şi al profiturilor. În ipoteza în care piaţa naţională a unor ţări devine suprasaturată cu diverse produse noi şi în acelaş timp (pe piaţă) se găsesc şi unele produse din aceeaşi categorie dar care sunt depăşite din punct de vedere calitativ (şi ar trebui înlocuite de modele noi sau când se ajunge la sfîrşit de sezon), comercianţii caută noi pieţe străine pentru desfacerea acestora, sau reduc substanţial preţul lor de vânzare (uneori cu 50, 60 şi chiar 80%). De asemeni, unii producători sau întreprinderile comerciale introduc tot felul de oferte speciale, deosebit de atractive pentru cumpărători.10 Pentru mulţi cumpărători, aceste reduceri de preţuri (clearence-în limba engleză), devin deosebit de atractive şi ei folosesc acest prilej pentru aşi satisface parte din nevoile de consum. O asemenea politică comercială, asigură pe de o parte întreprinderilor industriale şi comerciale, recuperarea cel puţin parţială a contravalorii cheltuielilor aferente producţiei şi distribuţiei, iar pe de altă parte asigură satisfacerea nevoilor de consum ale populaţiei care nu şi-a putut permite să cumpere produsele respective la preţurile iniţiale, întrucât dorinţa sau nevoia de aşi asigura un anumit produs de uz curent sau de folosinţă îndelungată este limitată de nivelul veniturilor cumpărătorilor. În aceste condiţii se îmbină câţiva factori economici, sociali şi psihologici. Punctul de satisfacere al nevoilor sau dorinţelor individuale 10 Cînd se cumpără un produs la preţul regulat (fără nici o reducere), un al doilea produs similar, se poate obţine la jumătate de preţ. Se oferă servicii sau diverse produse fără a se cere plata lor pentru un timp de 6 luni, 1 an sau chiar 2 ani. Pentru anumite bunuri de folosinţă îndelungată (frigidere, maşini de spălat, automobile, mobilă), care se pot cumpăra în rate, nu se solicită nici un fel de rată iniţială sau nu se solicită nici o dobîndă, pentru restul timpului pînă la achitarea integrală a valorii produsului respectiv (de exemplu pentru 5 ani). Comerţul a introdus un serviciu de păstrare a unui produs pînă în momentul în care cumpărătorul are toţi banii necesari pentru cumpărarea produsului respectiv (de exemplu se păstrează pentru 6 luni, pînă cumpărătorul poate ridica marfa respectivă).

35determină în ultimă instanţă utilitatea unui produs şi în mod normal este factorul care asigură valoarea produsului respectiv. Un asemenea factor este influenţat de momentul economic respectiv, de dorinţa fabricantului de a pune pe piaţă un produs nou înaintea competitorului, de politica comercială de reducere a preţului de vînzare şi dorinţa de a lichida cât mai rapid stocul de mărfuri şi de al înlocuii cu altul care să asigure satisfacerea nevoilor de consum ale cumpărătorilor . La toate acestea se adaugă în special în condiţiile producţiei şi distribuţiei de bunuri de consum, factorul psihologic, care determină ca multiplele dorinţi individuale, să se materializeze (în special într-o societate de consum), prin cumpărăturile făcute:

- din impuls, - din dorinţe legate de prestigiu, - din frustare/plictiseală, - în urma unor intense propagande prin reclame comerciale sau - din obiceiul unor cumpărători, de a cumpăra tot ceea ce văd

sau despre care au auzit (shoppoholici în limba engleză - n.n.), fără să ţină seama de faptul că la un anumit moment dat îşi depăşesc cu mult veniturile, sau nu au realmente nevoie de produsul respectiv.

Asemenea elemente ale cererii de consum, îi determină pe producători să creeze o varietate cît mai mare de produse (de culori, modele, şi bineînţeles cu o mare varietate de preţuri) care se adreseaza unor largi segmente ale populaţiei de diverse vârste, categorii sociale şi venituri. Ideia echilibrului între ofertă şi cererea pentru anumite produse, în condiţiile competiţiei capitaliste, a fost discutată încă din timpul lui Adam Smith11 şi Jean-Baptist Say12 şi continuă să fie şi în prezent, de mare actualitate.

Alături de această concepţie economică are loc şi aplicarea teoriei după care sistemul de preţuri este un regulator al economiei. 11 Adam Smith (1723-1790)- Filozof şi un pionier al economiei politice. Lucrarea „Avuţia Naţiunilor” este considerată ca fiind -magnum opus - al lucrărilor lui. Adam Smith, este considerat de cei mai mulţi economişti ca fiind părintele ştiinţei economice moderne. 12 Jean Baptist Say (1767-1832) economist francez. El este identificat şi prin aşa numita Lege a lui Say, în care face corelaţia între ofertă şi cerere. Principala lui lucrare publicată în 1803 intitulată „Traite d’economie politique ou simple exposition de la maniere dont se forment, se distribuent et se composent les richesses”. În 1828 Say publică lucrarea „Cours complet d’economie politique pratique”. În 1826 este ales ca membru străin al Academiei Regale Suedeze de Ştiinţe.

36O asemenea concepţie este de fapt o variantă a teoriei lui Adam

Smith referitoare la aşa numita „mînă invizibilă”13 a comerţului, care este în directă legătură cu teoria lui Say, referitoare la faptul că oferta aduce după sine şi un echilibru al cererii. 2. Concepţii doctrinare referitoare la crizele economice Pe parcursul istoriei au existat tot felul de concepţii economice care pledau în favoarea dezvoltării obiectivelor economice ale noului sistem capitalist sau din contra atribuindu-i şi evidenţiendu-i multiple racile, pledând pentru înlocuirea lui cu un sistem de tip socialist, fără clase şi fără aşa zisa exploatare a forţei de muncă. Jean Sismondi,14 fără a fi socialist, a fost un susţinător convins al concepţiei socialiste; el a susţinut ideia după care supraproducţia era determinată şi direct corelată cu mizeria în care trăia marea masă a cumpărătorilor formată din clasa muncitoare. Mizeria acestei clase sociale era după opinia lui Sismondi, determinată de doi factori esenţiali:

- pe de o parte de lipsa mijloacelor financiare necesare pentru cumpărarea produselor respective (datorită scăderii salariilor sau a creşterii şomajului), şi - în al doilea rând datorită capitaliştilor (care urmărind achitarea

cât mai rapid sumele împrumutate şi a dobânzilor aferente), căutau să împingă pe piaţă cantităţi excesive de produse.

Ceea ce la timpul respectiv Sismondi, nu ştia decât într-o foarte mică măsură, era politica de reducere a preţurilor pentru a vinde cât mai rapid produsele depăşite din punct de vedere calitativ sau a celor care nu mai sus solicitate datorită terminării sezonului.

De asemenea teoria lui Sismondi şi a altor economişti din aceeaşi perioadă, ar putea fi valabilă numai dacă neglijăm faptul că înainte de declanşarea unei crize economice (aşa cum am mai amintit), are loc o

13 Vezi Adnotări despre „Mîna invizibilă”. 14 Jean Charles Leonard de Sismondi (1773-1842)-Economist elveţian. Protestatar inspirat de concepţii umanitare. Lucrarea sa fundamentală “Nouveaux Principes d’economie politique” (1819) prezintă ideia după care ştiinţa economică studiază prea mult mijlocul de creştere a avuţiei şi prea puţin mijlocul pentru creerea fericirii. Contribuţia sa cea mai importantă în domeniul economic se referă la ciclurile economice. El consideră că ideia echilibrului economic bazată pe angajarea completă a forţei de muncă va avea un efect rapid şi un succes economic; susţine ideia necesităţii asigurării unui nivel de salarii corespunzător, care va aduce o mai mare putere de cumpărare şi ca atare va determina o creştere a cererii.

37perioadă de opulenţă în care timp, producţiile cresc, forţa de muncă este mai bine plătită, şi din banii câştigaţi:

- se pot cumpăra bunuri de uz curent sau de folosinţă îndelungată, şi

- se pot face economi. În afara de creşterea preţurilor, care oricum se manifestă cu ocazia sau înainte de declanşarea crizei economice, apare şi un alt aspect, ce merită analizat. Dacă supraproducţia sau abundenţa de produse apare şi se manifestă ca un rău socio-economic, ce se întâmplă în ipoteza unei insuficiente producţii, care ar avea ca urmare directă lipsa acută a unor produse de uz curent sau de trebuinţă îndelungată?; în asemenea condiţii s-ar putea manifesta un fenomen de sărăcie generală, mizerie şi foamete care ar putea lua proporţii şi în final duce la creşterea numărului populaţiei sărace (sau chiar, de exemplu, la decesul prin inaniţie în mari proporţii a populaţiei). Efectele sociale ca urmare ale unei asemeni situaţii, se regăsesc în manifestarea unor acte anti-sociale, furturi, crime, etc. Problema aceasta nu are numai un caracter pur teoretic, întrucât diversele forme de manifestare ale sărăciei şi foametei pe Glob, au existat şi continuă să existe. Franţa a cunoscut o asemenea perioadă în cursul secolului al 18-lea, şi continuă să existe în unele zone ale Indiei, Rusiei şi s-a manifestat în anumite proporţii şi în ţările din spatele Cortinei de Fier, imediat după cel de al doilea război mondial şi chiar mai târziu şi se manifestă şi astăzi în Statele Unite.

Dintr-o informaţie prezentată (16 Noiembrie 2009) de către Associated Press, pe baza unui Raport al Departamentului Agriculturii din Statele Unite, 1 din 7 americani în 2008 (14,6% ) adică 49 milioane sufereau de foame. Acesta este numărul cel mai ridicat al populaţiei flămânde a Statelor Unite din 1995, de când Departamentul Agriculturii a început să ţină evidenţa populaţiei flămânde. Creşterea numărului populaţiei din această categorie (la peste 14%), este semnificativă în comparaţie cu anul 2007 când procentul era numai de 11.1%.

Din acelaşi raport reiese că numărul copiilor flămânzi în 2008 ajunsese la 16,7 milioane, adică cu 4,3 milioane mai mult decât în anul 2007.

Acesta este unul din paradoxurile economiei de consum americane, unde în anumite zone se aruncă zilnic la gunoi tone de alimente. Prezentarea doctrinelor economice asupra crizelor economice nu poate neglija punctul de vedere a lui Karl Marx asupra acestei probleme

38şi a corelaţiei acesteia cu necesitatea luptei de clasă şi lichidarea societăţii capitaliste în general. Încă din anii studenţiei, Marx a luat contact cu concepţiile lui Hegel15 care îi influenţează gîndirea în special în formarea unei concepţii logice şi pentru înţelegerea fenomenelor economice într-o viziune dialectică16. Preluând unele puncte de vedere din gândirea economică a lui Adam Smith şi David Ricardo17, Marx a ajuns la concluzia că diversele aspecte ale economiei capitaliste şi în special apariţia şi manifestarea crizelor economice, sunt de fapt „o formă de manifestare a contradicţiilor ce au loc în cadrul acestei societăţi şi în special în modul ei de producţie”. După opinia lui Marx şi a marxiştilor, goana perpetuă pentru obţinerea unui profit din ce în ce mai mare, pe baza exploatării forţei de muncă, caracterizează competiţia capitalistă. Marx, considera că modul de producţie în general se bazează pe două componente esenţiale: forţele de producţie şi relaţiile de producţie. Forţele de producţie, spunea Marx, sunt cele ce creează bunurile materiale şi ele se compun din forţa de muncă şi mijloacele de producţie. Relaţiile de producţie, sunt relaţiile ce se stabilesc în procesul de producţie între proprietarul mijloacelor de producţie şi forţa de muncă (muncitorii, care în schimbul unui salariu de mizerie, sunt obligaţi să-şi vândă forţa de muncă). Întreaga filozofie economică a lui Marx are drept scop evidenţierea diferenţelor şi a contradicţiilor ce se crează în procesul muncii între proprietarii mijloacelor de producţie şi utilizatorii acestora (care sunt creatorii valorii şi plusvalorii). De fapt, Marx şi-a bazat întreaga sa teorie economică, pe construcţia unor modele a unor societăţi şi al unor moduri de producţie, specifice unei anumite perioade istorice, şi care nu poate fi considerată ca fiind valabilă în condiţiile specifice economiilor moderne.

15 Vezi Adnotări despre gândirea filozofică a lui Hegel 16 Dialectica – metodă folosită în filozofie, referitoare la dezvoltare, concepută ca o autodezvoltare determinată de contradicţiile interne ale obiectelor şi fenomenelor; ea studiază legile generale ale mişcării şi dezvoltării naturii, societăţii şi gândirii. 17 David Ricardo (1772-1823) – Celebru economist englez de origină spaniolă. Unul dintre cei mai proeminenţi economişti care au dominat gândirea economică dealungul secolului al 19-lea. A fost ales ca membru în Parlamentul Britanic în 1819. Una din lucrările cele mai celebre este intitulată „Principiile Politicii Economice şi Taxarea” publicată în 1817

39 Punctul de vedere marxist a avut drept scop combaterea proprietăţii în general şi a celei asupra mijloacelor de producţie în mod special, pentru a demonstra că la baza societăţii în care se produc bunuri materiale, există două clase cu interese contrarii: proprietarii mijloacelor de producţie, exploatatorii şi utilizatorii mijloacelor de producţie (obligaţi să le folosească pentru a-şi asigura mijloacele de subzistenţă, sub formă de salariu) şi care sunt consideraţi ca fiind cei exploataţi. Privită numai dintr-un anumit punct de vedere şi în contextul perioadei şi la nivelul condiţiilor de producţie dela începutul dezvoltării capitalismului în Anglia, concepţia marxistă poate a avut o oarecare valabilitate.

La o analiză mai detaliată şi fără a face din ea eşafodul unei propagande politice, referitoare la lupta de clasă şi la rolul clasei muncitoare ca „gropar” al capitalismului, opiniile lui Marx capătă alte sensuri, alte valori şi cu totul un alt conţinut.

Analiza istorică a societăţii omeneşti făcută de către specialişti istorici şi

economişti, pe baza unor documente istorice, confirmă că societăţile antice din Grecia şi Roma, de exemplu, în care se produceau diverse bunuri materiale şi în care existau proprietari de sclavi şi sclavi, nu pot fi considerate ca nişte exemple semnificative, întrucât aceste două clase sociale au reprezentat am putea spune, o parte nesemnificativă a populaţiei antice, iar existenţa acestei societăţi a fost de o relativ scurtă durată. În aceste societăţi proprietatea asupra sclavilor, consideraţi de istorici drept „unelte vorbitoare”, nu s-a manifestat în nici un fel ca fiind un act de vânzare a forţei de muncă. Mai tîrziu şi în orânduirea feudală, unde au existat mai multe clase sociale: feudalii, ţăranii liberi, şerbii, meseraşii şi clerul, iarăşi nu se poate pune problema vânzării forţei de muncă; şerbii erau legaţi de pămîntul feudalului (munceau pentru el, îi asigurau produsele agricole de care avea nevoie feudalul - propietarul pămîntului şi al şerbilor), dar de asemeni nu a existat nici o formă de vînzare a forţei de muncă şi nu primeau o retribuţie sub formă de salariu în schimbul utilizării forţei lor de muncă. De abia în condiţiile societăţii capitaliste se poate discuta despre proprietatea asupra mijloacelor de producţie, despre cele două clase sociale: capitalişti şi muncitori şi despre relaţiile lor sociale bazate pe plata muncii prin salariu, iar capitalul fiind considerat ca instrumentul fundamental al vieţii economice, politice şi sociale. Acestei societăţi îi devin specifice noţiunile de salariu şi profit. În acelaşi timp în cadrul societăţii capitaliste au fost create unele instituţii, despre care nici Marx şi nici alţi teoreticieni socialişti nu au făcut prea multe referiri. Este vorba de exemplu despre instituţiile

40patronale, care aveau drept scop asigurarea unor condiţii de muncă şi viaţă pentru muncitori (printre care: locuinţe pentru lucrători, creerea cartierelor muncitoreşti, economatele, creerea sistemului de pensii, şcoli pentru copii salariaţilor şi uneori la anumite întreprinderi chiar participarea la beneficiile întreprinderii). Cele mai multe reforme introduse de legislaţia muncitorească pe parcursul sutelor de ani sau revendicările sindicatelor au fost realizate din şi prin iniţiativa acestor instituţii patronale. Este adevărat că pe parcursul evoluţiei acestor instituţii, în anumite ţări, ele au degenerat în instituţii ce controlau într-un mod deosebit de intens vieţile muncitorilor. Acesta a fost motivul pentru care la 21 Martie 1910, în Franţa, de exemplu, s-a emis legea de suprimare a economatelor. Concepţia socialiştilor se referea la anumite obiective printre care:

- sursa de obţinere a profitului după opinia lor, nu era capitalul ci munca care producea valoare şi plusvaloare şi ca atare cereau ca munca să fie răsplătită la adevărata ei valoare (fără a se face vreo precizare despre care era „valoarea” ei, în afară de asigurarea unor mijloace modeste de subsistenţă şi pentru asigurarea reproducerii forţei de muncă),

- mijloacele de producţie trebuiau să devină proprietate comună şi producătorii (cei ce le foloseau-n.n.), să devină stăpânii acestora.

Teoretic asemenea idei prezentate şi de V.I. Lenin, având la bază teoria marxistă, au putut ameţi capetele unor oameni lipsiţi de educaţie (ţăranii săraci, meşteşugarii din micile ateliere), sau tineri educaţi, veniţi din ţările Europei occidentale dela studii şi care erau inspiraţi de un înalt elan revoluţionar, dar care nu cunoşteau la timpul respectiv adevăratele instrumente ale conducerii şi desfăşurării procesului de producţie, al concurenţei şi al evoluţiei economice în general. „Dezideratele celor nevoiaşi sau mai puţini avuţi, marcaţi şi de invidie, spune Dr. Frei, nutreau speranţe în posibila echitate materială şi socială”18. Aceeaşi teorie marxistă, de susţinerea cu vehemenţă a necesităţii continue a luptei de clasă, a fost folosită şi de către conducătorii ţărilor socialiste care au experimentat timp de peste 70 de ani noul mod al unui sistem bazat pe planificarea centralizată a producţiei, în societăţi în care clasa muncitoare devenise stăpână pe mijloacele de producţie, iar clasa exploatatoare fusese lichidată.

18 Dr. M.Frei lucr. cit. pag. 21

41 Având posibilitatea de analiză şi comparaţie între cele două sisteme de producţie: cel bazat pe planificarea centralizată şi cel al pieţei libere, se poate considera că în condiţiile economiei „socialiste” nu au avut loc şi nu s-au manifestat diversele efecte ale unor crize economice?

Asemenea crize economice, au existat şi oricine care nu a avut sau nu are ochelari de cal, a putut să le vadă la timpul respectiv şi ulterior.

În tot sistemul economic socialist au existat crize economice şi au avut loc toate manifestările specifice, dar ele erau mascate.

Şomajul real era mascat prin angajările fără nici o necesitate şi împărţirea salariilor între cei angajaţi; situaţia industrei, agriculturii, comerţului intern şi internaţional se dovedea la fel de dezastroasă, falimentară şi pentru a supravieţui aceste ramuri economice trebuiau să fie permanent stipendiate din bugetul de stat. Inflaţia îşi manifesta şi ea prezenţa, iar atunci când se simţea lipsa anumitor produse de uz curent, se manifesta şi mai puternic creşterea preţurilor printr-o piaţă „neagră”, (care oficial era sancţionată prin lege, dar în realitate, era acceptată în mod tacit).

Pe de altă parte, aşa cum remarca şi Prof. Dr. N.S.Stănescu,19 în cadrul activităţii economice se practica un sistem dublu de preţuri:

- pe de o parte erau preţurile subvenţionate, care se aplicau produselor ale căror costuri erau peste cele ale preţurilor de vânzare al mărfurilor de mare necesitate, vitale pentru populaţie (pîine, medicamente ş.a.); - pe de altă parte, se practicau preţurile supradimensionate,

stabilite pentru produsele din import, care trebuiau să înlocuiască produsele deficitare din producţia internă.

Pe această cale se căuta pe de o parte să se descurajeze consumul acestor produse, iar pe de altă parte se căuta o compensare pentru produsele la care nu se puteau acoperi cheltuielile de producţie.

Pe asemenea căi de fapt se creease o practică în care pierderile planificate erau acceptate şi chiar legiferate de către toate organele de conducere. Lipsa de preocupare pentru obţinerea de beneficii creea o stare de totală neglijare a preocupării pentru organizarea producţiei, creşterea productivităţii muncii şi reducerea costurilor materiale şi a manoperei. Se favoriza pe această cale o creştere mascată a preţurilor şi a inflaţiei care ascundeau de fapt pierderile financiare ce existau la

19 Prof. Dr. N.S.Stănerscu, Economia românească., Lucr. cit.,pag. 38 şi urm.

42nivelul fiecărei întreprideri, a ramurilor economice şi în final a întregii economii naţionale.

Realitatea a dovedit că economia socialistă din oricare ţară în care fusese impusă pe o cale mai mult sau mai puţin agresivă, era într-o permanentă recesie economică. Nimeni nu îşi poate aminti de existenţa unor etape de înviorare sau de avânt economic în nici una din aceste ţări. În momentul în care s-a produs prăbuşirea sistemului comunist şi s-a lichidat instrumentul propagandistic care prezenta numai aspectele „vieţii fericite a muncitorilor şi ţăranilor” şi „marile succese” ale diferitelor ramuri economice, au ieşit la lumină toate deficienţele acestui sistem economic în care se anulase competiţia şi capitalul, care ar fi putut crea şi asigura o producţie necesară, suficientă şi rentabilă. O asemenea producţie ar fi trebuit să asigure satisfacerea nevoilor tuturor cetăţenilor acestor ţări în funcţie de veniturile pe care le aveau. 3. Teoria crizelor economice şi a periodicităţii lor Referindu-se la evoluţia crizelor economice şi la periodicitatea lor, Marx a descris crizele prin patru stagii esenţiale: depresia, criza propriuzisă, înviorarea şi avântul economic, a căror ciclicitate se manifestă la fiecare 7 - 10 ani20. Marx, considera crizele economice ca fiind punctul în care contradicţiile din societatea capitalistă au ajuns la un asemenea apogeu, când clasa capitalistă pierde controlul asupra economiei şi când singura soluţie este înlocuirea relaţiilor capitaliste şi a proprietăţii private cu relaţii de tip nou, în care să dispară exploatarea iar proprietatea privată trebuia să fie înlocuită cu o proprietate comună asupra mijloacelor de producţie (de tip comunist).

Ceea ce a omis însă Marx din teoria sa era explicarea situaţiei economice a conflictului social dintre capitaliştii exploatatori şi clasa muncitoare exploatată, în cele două stagii ale crizei economice: de înviorare şi de avânt economic.

El nu a continuat explicarea conflictului social în condiţiile acestor două stagii ale crizei economice, când se manifestă o stare de belşug, când şomajul este redus la minimum şi când muncitorii îşi puteau asigura cele necesare unui standard de viaţă corespunzător, (ce nu era nici pe departe standardul de viaţă al unui om ce primea un salariu din

20 Un punct de vedere similar îl foloseşte şi P.A. Samuelson, dar el consideră existenţa numai a două faze principale ale crizei: recesia şi expansiunea.

43care să-şi poate asigura numai o existenţă ultra modestă şi suficientă pentru reproducţia forţei sale de muncă).

De altfel Marx, referindu-se la opinia lui Sismondi despre plusvaloare, face o afirmaţie similară cu cea pe care o făcuseră înaintea lui, Adam Smith şi Sismondi (care la rândul lui o preluase dela Adam Smith), după care:

„ Deşi prin munca sa zilnică, muncitorul produce mult mai mult decât ceea ce reprezintă cheltuielile sale zilnice, totuşi, după împărţirea cu proprietarul funciar şi cu capitalistul, arareori îi rămâne ceva care să depăşească simţitor strictul necesar” (Sismondi, Nouveaux principes...etc., vol. I, pg.87)21

Preluând această ideie specifică primei perioade a capitalismului, Marx şi predecesorii lui au omis să spună (voit sau nu – n.n.), că standardul de viaţă al muncitorului „exploatat” depindea de gradul de dezvoltare economică al ţării respective, precum şi de gradul de educaţie al muncitorului, de necesităţile şi posibilităţile lui.

Dacă în condiţiile primului stadiu de dezvoltare al capitalismului s-ar putea vorbi despre o asemenea situaţie, nici pe departe ea nu mai este valabilă în condiţiile economice ale producţiei în condiţiile unei societăţi capitaliste dezvoltate din secolul XX şi cu atât mai puţin ale secolului XXI.

În condiţiile unei ţări capitaliste dezvoltate, din salariul primit în schimbul aşa zisei „vânzări a forţei de muncă”, muncitorul îşi poate cumpăra o casă, îşi poate dota locuinţa cu cele necesare unei vieţi civilizate şi specifice acestui secol, îşi poate cumpăra o maşină, (care ajunge să fie o necesitate şi nu un mijloc de lux).

Chiar şi în condiţiile sistemului capitalist „exploatator”, aşa numiţii muncitorii „exploataţi” îşi pot trimite copii să înveţe la diverse universităţi şi să le asigure toate condiţiile pentru educaţie, chiar şi în condiţiile în care educaţia copiilor, este costisitoare. După cel de al doilea război mondial, muncitorii americani, de exemplu, au avut o creştere a salariului real de circa 50%. Femeile încadrate în activitatea economică au cunoscut o schimbare radicală a statutului lor. Peste 6 milioane de femei s-au încadrat în procesul muncii, ceea ce a dus la creşterea forţei de muncă activă cu circa 60%. Muncitorii negri care o perioadă lungă de timp în istoria Statelor Unite, au fost discriminaţi, au câştigat dreptul de a se încadra în muncă fără a suferi nici un fel de discriminare. Această politică a determinat o 21 K.Marx – Teoria asupra plusvalorii, vol. IV al Capitalului, partea 1-a, Editura politică, Bucureşti, 1959, pag.117

44mare migrare a acestor muncitori spre oraşele din Nord-Estul şi Vestul Statelor Unite, unde era nevoie de forţă de muncă. O serie de acţiuni cu caracter pozitiv au fost introduse de guvernul american, încurajându-se o reală politică a culturii consumatorilor. William E. Leuchtenberg22 a descris cu lux de amănunte această nouă orientare a guvernului american. Prin extinderea politicii guvernamentale faţă de veteranii de război, s-au atribuit fondurile necesare pentru construcţia sau cumpărarea de locuinţe (circa $2,000, ceea ce pentru anii imediat după război era o sumă considerabilă). Numărul proprietarilor de case a crescut în această perioadă ajungând la peste 46%.

Între 1947 şi 1960, în numai 13 ani, venitul real al unei familii medii a crescut mult în comparaţie cu o perioadă de 47 de ani (între 1900 şi 1947).

Concepţia după care a-i menţine pe muncitori la un nivel cât mai redus de educaţie, era mai mult decât condamnabilă, întrucît aceasta reprezenta o formă de manifestare a unei mutilări şi a distrugerii unor enorme potenţialuri, despre care concepţia capitalistului contemporan şi-a dat perfect de bine seama,.

Asemnea concepţii politice şi economice, chiar dacă s-au manifestat într-o primă fază a capitalismului (fiind o continuare a unei concepţii feudale), cu toate că au existat multiple exemple contrarii, nu s-a mai aplicat în momentul în care capitalistul a fost interesat să-şi aducă utilaje mai perfecţionate în întreprindere şi a avut nevoie de o forţă de muncă calificată, capabilă să folosească tehnica şi tehnologia pe care o avea la dispoziţie.

În acest sens trebuie amintită politica guvernului american şi a altor guverne din ţările dezvoltate din punct de vedere economic, de a asigura plata taxelor şcolare pentru tinerii muncitori, creindu-se astfel o nouă generaţie cu calificări tehnice, ceea ce a permis dezvoltarea industriei electronice, auto, a industriei chimice şi a altor ramuri de activitate. În Statele Unite, numărul foştilor muncitori negri care se înscriseseră la facultăţi imediat după cel de al doilea război mondial, a crescut dela 250.000 la peste 1.2 milioane în 1970, iar numărul femeilor care urmau cursurile facultăţilor de drept crescuse în 1970, dela 5% la peste 40%. Fără nici o discuţie există şi în prezent excepţii dela asemenea reguli, şi care din păcate nu sunt puţine, dar ele sunt determinate de anumite 22 Dr. W.E.Leuchtenberg – Profesor la University of North Carolina, Chapel Hill şi Preşedintele Societăţii de Istorie a Americii. Una dintre cărţile cele mai apreciate, este: „The Perils of Prosperity - 1914-1932, pag.214.

45condiţii specifice în care trăiesc anumite persoane implicate în diverse vicii sociale. Nici această pătură subţire de oameni care a ajuns prin obiceiurile şi comportamentul ei la periferia societăţii, nu este lăsată să moară ci sunt ajutăţi de societate prin diverse instituţii filantropice.

În aceste condiţii apar o serie de întrebări, cum ar fi: - în stagiile de dezvoltare a economiei moderne şi de existenţă a

unei supraproducţii şi a celorlalte condiţii de asigurare a necesităţilor populaţiei, se mai poate considera şi discuta despre exploatarea omului de către om?,

- dispar contradicţiile specifice economiei capitaliste?, - dispar conflictele sociale şi lupta de clasă?

Înseamnă oare că în aceste stagii, reducându-se sau chiar dispărând contradicţiile şi conflictele sociale, ele pot fi considerate că ar avea un caracter ciclic?

Contrazice oare această teorie punctul de vedere al economiştilor cu concepţii socialiste după care lupta de clasă este un conflict permanent între cele două clase antagoniste şi care duce în mod inevitabil la revoluţie şi în final la dispariţia societăţii capitaliste? Punctul de vedere marxist nu oferă un răspuns precis la aceaste întrebări.

Cu tot respectul care i se poate acorda lui Karl Marx, ca om de ştiinţă, filozof şi economist, nu putem trece cu vederea unele puncte de vedere care nu au un conţinut ştiinţific sau nu mai corespund de mult cu realitatea obiectivă a evoluţiei economiei capitaliste.

Teoria marxistă referitoarela crizele economice, după opinia multor economişti, a jucat un rol cheie în combaterea sistemului de producţie capitalist, dar în acelaş timp, este una dintre cele mai şubrede puncte de vedere şi analize din întreaga teorie marxistă.

Analizând lucrările lui Marx în ansamblu şi notele specifice care au rămas nepublicate până la moartea sa, (publicate ulterior de către Engels), se poate remarca că nu există o prezentare sistematică cu privire la teoria crizelor. Multiplele sale referiri la manifestarea crizelor, el le corelează cu tendinţele de creere şi evoluţie a ratei profitului, cu relaţia care există între supraproducţie şi subconsum. La o analiză mai profundă a acestei concepţii, se poate constata lipsa unei documentări, a unui punct de vedere clar şi chiar pierderea din vedere (în mod voit sau nu - n.n.) a unor aspecte dintre cele mai simple, dovedind lipsa unui studiu mai profund asupra diverselor corelaţii.

46 Aceasta duce la concluzia că Marx nu îşi crease un puct de vedere teoretic complet asupra crizelor economice, aşa cum a făcut-o în cazul analizei valorii şi plusvalorii. Cu toate că în volumul al IV-lea al Capitalului, partea a doua,23 referindu-se la aportul lui Ricardo în analiza crizelor economice, Marx susţine că: „ Ricardo însuşi nu ştia nimic despre crize în sensul propriu al cuvântului, despre crizele generale ale pieţei mondiale care rezultă din însuşi procesul de producţie...” se poate observa că în prezentarea teoriei crizelor, Marx are şi el o mulţime de lacune de prezentare. Dintre acestea merită amintite câteva: În primul rînd, Marx nu prezintă o teorie ca atare a crizelor economice. Ceea ce a prezentat Marx, apare mai mult ca o discuţie teoretică asupra crizelor şi nu reprezintă decât – aşa cum o caracterizează şi Simon Clarke24 drept un comentariu epigramatic şi deosebit de superficial.

Acest lucru face ca să fie deosebit de dificil pentru oricine de a stabili în mod real concepţia lui Marx despre crizele economice.

În al doilea rînd, unele dintre concluziile la care ajunge Marx, sunt în cele mai multe dintre notele sale, abandonate pe parcursul expunerii sau sunt pur şi simplu amestecate cu unele calcule aritmetice nesemnificative, ceea ce face deosebit de dificil de stabilit o interpretare adecvată a acestei teorii.

În al treilea rînd, întregul concept al crizelor economice este dominat de rolul criticii sale asupra economiei politice. Aceasta, după cum afirmă şi Clarke, ne determină să considerăm că teoria marxistă asupra crizelor economice este de fapt un compromis între modul de expunere, modul de interpretare şi modul de stabilire ca atare a contextului în care este prezentată această teorie.

Preluând ideile marxiste expuse în Manifestul Partidului Comunuist, referitoare la contradicţiile sociale din cadrul sistemului capitalist, Lenin25 considera că: exploatarea, ea însăşi, nu contează cât de mare este, ea nu este suficientă pentru a marca începutul unei situaţii

23 K.Marx- Capitalul, Teoria asupra Plusvalorii, Vol.IV, Partea a 2-a, pag.424 şi urm. 24 Simon Clarke – Teoria Marxistă a crizelor, pg. 11 şi următoarele (vezi website: www.warwick.uk-russia) 25 Vladimir Ilici Lenin –“May Day action by the revolutionary proletariaz, Sotsial Demokrat, Nr. 31, June 15, 1913 (vezi:www.marxist.org/archive/lenin/works/1913/june/15.htm)

47revoluţionare. În cele mai multe cazuri nu este de ajuns pentru pornirea unei revoluţii ca cei exploataţi să nu mai dorească să trăiască în aceleaşi condiţii. Este necesar ca cei din clasele superioare (exploatatorii – n.n.) să nu mai fie capabili să mai conducă în vechiul mod – şi acest lucru este creat de momentul crizei economice, împreună cu instabilitatea economică şi extinderea ei – ceea ce generează conflictele sociale. După cum se vede acest punct de vedere avea un caracter mai mult politic decât unul ştiinţific. Nu putem avea altă pretenţie dela Lenin, care cu toate că avea o educaţie deosebită, şi-o canalizase spre munca de propagandă politico-revoluţionară şi nici decum spre una ştiinţifică. El cauta să justifice necesitatea creerii unei noi societăţi „fără clase şi fără exploatare”, în care pe baza unei revoluţii trebuia să se ajungă la creerea unei noi societăţi în care să dispară sărăcia, foamea, distrugerea mediului înconjurător şi războaiele. Pentru a fi mai clar în cele afirmate voi da câteva exemple. În problema crizelor Marx se referă la producţia suplimentară creată de către un capitalist.26

Marx spune: „... producţia suplimentară care pe de o parte corespunde creşterii naturale a populaţiei şi pe de altă parte, crează o bază imanentă pentru fenomene care se manifestă în crize.” Din afirmaţia lui Marx nu reiese dacă întradevăr capitalistul industrial din secolul 18 sau 19 (ca să nu mai vorbesc de cel din secolul 20) era sau nu direct interesat de creşterea naturală a populaţiei (la nivel local, naţional sau internaţional) pentru a-şi organiza şi desfăşura procesul de producţie (al bunurilor de uz curent sau de trebuinţă îndelungată) în raport cu necesităţile acestei populaţii care cunoştea o „creştere naturală”. Pe de altă parte, tot Marx este cel care susţinea că populaţia muncitoare exploatată era remunerată cu un salariu care de-abia îi ajungea pentru a-şi asigura mijloacele subsistenţă şi de reproducţie a forţei de muncă. De asemeni nu reiese clar din afirmaţia lui Marx dacă producţia suplimentară (ce se crea în secolul 18 sau 19) cunoscuse o asemenea creştere, în asemenea proporţii, încât să creeze o bază imanentă care să declanşeze fenomenele care se manifestau în timpul crizelor economice. Marx nu prezintă niciun amănunt cu privire la „fenomenele

26 Karl Marx, Capitalul, Vol. IV, Subcapitolul 6, Problema crizelor, Editura Politică, Bucureşti, 1960, pag.419 şi urm.

48care se manifestau în timpul crizei”. Totodată căutând să prezinte condiţiile mizere în care trăia clasa muncitoare exploatată, nu explică dece era necesară şi cât de mare era aceea supraproducţie destinată majorităţii populaţiei în vederea satisfacerii nevoile de consum (atâta timp când acestei clase sociale nu i se asigurau – aşa cum am mai amintit, decât modestele mijloace de subsistenţă şi reproducţie a forţei de muncă) permiţându-i în acelaşi timp capitalistului industrial să-şi obţină profitul scontat. Socotind ca o ipoteză, că după ce şi-a definitivat acest punct de vedere a considerat necesar să vină cu unele explicaţii, să vedem ce a spus Marx în continuare: „Măsura acestei producţii suplimentare este însuşi capitalul, proporţiile existente ale condiţiilor de producţie şi tendinţa excesivă a capitaliştilor de a se îmbogăţi, de a-şi spori capitalul şi nici decum consumul care este subminat anticipat, căci cea mai mare parte a populaţiei, populaţia muncitoare, poate să-şi lărgească consumul numai în limite foarte înguste”.

Din păcate nici această „ipoteză” pe care i-am acordat-o nu are conţinutul şi sensul aşteptat şi nici nu ne poate convinge de valabilitatea ei. Era oare capitalistul industrial (pe care îl analizează şi îl critică Marx pentru dorinţa lui de a se îmbogăţii şi de a-şi mări capitalul) preocupat de satisfacerea nevoilor de consum ale majorităţii populaţiei, a populaţiei muncitoare? Dacă era interesat de acest element, atunci capitalistul nu mai trebuie socotit drept un „diavol” ce trebuie distrus. Dacă nu era interesat de acest fapt, atunci dece şi pentru cine crează capitalistul această supraproducţie?, întrucât chiar Marx afirmă: populaţia muncitoare, îşi poate lărgii consumul numai în limite foarte înguste, pentru care deci, nu este necesară creerea unei supraproducţii (pag. 420). Prin toate cele prezentate Marx nu şi-a elucidat punctul de vedere – din contra, a creat o şi mai mare confuzie. În aceeaşi ordine de idei, Marx afirmă: „... pe măsura dezvoltării capitalismului, cererea de muncă scade relativ, deşi în mod absolut această cerere creşte”. Este oare această afirmaţie mai clară şi mai uşor de înţeles pentru cei ce îl ascultau sau pentru susţinătorii concepţiei sale economice? Dimpotrivă, ea crează în continuare o mare confuzie. Întrebarea pe care şi-o poate pune oricine este: dezvoltarea capitalismului crează sau nu o creştere a forţei de muncă activă?

49 Dacă – eventual, referindu-se la dezvoltarea capitalismului şi introducerea unor mijloace moderne de producţie (mecanizate sau automatizate, ceea ce sunt convins că nu a fost în intenţia lui Marx) atunci forţa de muncă este într-o scădere – absolută (şi nicidecum relativă, fiind înlocuită de mijloacele de lucru moderne şi de mare productivitate). Dacă nu s-a referit la acest aspect, dar s-a referit la creşterea numărului de întreprinderi industriale (pe măsura dezvoltării capitalismului), atunci creşterea cererii de forţă de muncă, nu are nimica deaface cu vre-un aspect relativ, ci cu unul absolut (pag.420). Confuziile lui Marx iau proporţii din ce în ce mai mari pe măsură ce el îşi extinde aria de informaţii pe care le prezintă referitoare la activitatea economică a societăţii capitaliste. Marx afirmă: „înlăturarea disproporţilor are un caracter întîmplător şi că, deşi corelaţiile dintre capitalurile folosite în diverse sfere se echilibrează tocmai prin intermediul unui proces oarecum constant, însuşi caracterul constant al acestui proces presupune şi disproporţii constante pe care el trebuie în mod constant să le înlăture pe calea violenţei” De cele mai multe ori, Marx face uz de un joc de cuvinte ce vor să fie logice (după metoda hegheliană), dar care din păcate (pentru ştiinţa economică!) crează mai mult confuzii decât elucidează afirmaţiile sale. În cazul de faţă confuzia se referă în primul rând la ideea disproporţiilor. El nu explică în mod clar la care disproporţii se referă şi cît de mari ar fi aceste disproporţii. Or după cum se ştie atunci când cineva se referă la anumite disproporţii trebuie avută în vedere lipsa proporţiei între diferitele elemente comparabile. Care sunt aceste elemente comparabile? şi care este proporţia dintre ele? Au aceste elemente un caracter întâmplător or sunt supuse unui proces oarecum constant? Pe de o parte dacă este vorba de un aspect constant ce sens are ideea de „oarecum” şi pe de altă parte dacă este vorba de fenomene constante acestea nu au un caracter întâmplător. Ori sunt fenomene constante ori sunt întâmplătoare?.(pag. 420) O altă neconcordanţă în afirmaţia lui Marx se referă la antagonismul dintre cumpărare şi vînzare. Marx spune: „Cumpărarea şi vînzarea se opun în mod antagonist una alteia, iar capitalul neîntrebuinţat apare sub forma banilor care stau inactivi la bancă”.

50 Lui Marx i-a scăpat probabil din vedere faptul că în procesul de realizare (vînzare) a produselor fabricate, chiar dacă apare un timp în care produsele nu îşi găsesc cumpărători (deci nu se vînd) din anumite considerente pe care le vom discuta mai departe, nu există un capital neîntrebuinţat care apare sub forma banilor şi care stau inactivi la bancă. Oricare bancă ce deţine un fond de capital sub formă de bani, nu îl ţine neutilizat ci îi găseşte diverse întrebuinţări cum ar fi: acordarea de împrumuturi, cumpărări de proprietăţi sau diverse investiţii care îi aduc (într-un timp mai scurt sau mai lung) un profit. Capitalistul bancher ca şi cel industrial nu păstrează banii sub Saltea, ci îi rulează pentru a-şi asigura prin dobânzi creşterea capitalului pe care îl posedă (pag.421). Acelaşi fenomen a avut loc şi în urmă cu 100 sau 200 de ani şi are loc şi în prezent; poate proporţiile capitalurilor sunt diferite în prezent faţă de perioada la care se referă Marx. Despre aceste aspecte privind rolul şi activitatea băncilor voi discuta ceva mai departe. În continuare referindu-se la distrugerea capitalului produsă de crize, Marx spune: „Cînd este vorba despre distrugerea capitalului produsă de crize, trebuie să distingem două lucruri. Întrucît au loc dificultăţi în procesul reproducţiei, iar procesul muncii se reduce şi pe alocuri chiar se opreşte complet, este supus distrugerii capitalului real. Maşinile care nu sunt folosite nu constituie capital. Munca care nu este exploatată este producţie pierdută. Materiile prime care stau nefolosite nu constituie capital...” Afirmaţia lui Marx referitoare la maşinile care ne fiind utilizate nu constituie capital, nu este numai confuză, este total eronată. Ceea ce mă surprinde este faptul că avându-l pe Engels drept colaborator şi acesta având experienţa muncii într-o întreprindere industrială, nu i-a sugerat lui Marx corecturile necesare pentru a nu emite ipoteze false. Dacă un capitalist posedă (în cadrul întreprinderii) utilaje care pentru un anumit timp (o săptămână, o lună sau un an) nu sunt folosite, asta nu înseamnă că valoarea acestor utilaje dispare şi ca atare nu mai constituie - după afirmaţia lui Marx, capital. Oricând proprietarul acestor utilaje le poate vinde şi le poate transforma în bani lichizi, le poate închiria altui capitalist care le va folosi; cel ce le închiriază are o sursă permanentă de capital. Deci în oricare condiţii, dacă utilajele respective nu sunt deteriorate, (şi chiar şi în acest caz ele se pot vinde ca fier vechi), ele sunt capital sau o sursă de capital.

51 Acelaşi lucru se poate spune şi despre materiile prime, în general. Sunt şi cazuri în care unele materii prime (cum ar fi de exemplu unele produse chimice, lacuri, vopsele ş.a.) sunt perisabile sau au o anumită limită de viaţă (cât timp pot rămâne în rafturile unui depozit de mărfuri sau al unui magazin) până la expirare [(a) diverselor calităţi tehnice] şi ca atare nu mai pot fi vîndute sau folosite în producţie. Limitele de viaţă ale unor astfel de materii prime sunt cunoscute şi fiecare capitalist ştie să-şi asigure aprovizionarea cu asemenea materii prime ţinând cont de perioada lor de viaţă. Acest lucru însă nu se poate generaliza, ci are valabilitate NUMAI în cazul unor materii prime şi al anumitor sectoare de producţie. În general, asigurându-se condiţii optime de păstrare, materiile prime pot fi utilizate după perioade lungi (când au stat în aşteptare). Dacă aceste materii prime nu sunt perisate şi pot fi utilizate sau vîndute fără nici o dificultate, ele reprezintă un capital pentru proprietarul lor sau pot fi vîndute aducând înapoi capitalurile investite pentru cumpărarea lor. Afirmaţia după care munca, care nu este exploatată, este producţie pierdută, vine să-mi confirme punctul de evedere după care întreaga teorie marxistă a avut mai mult un profund caracter propagandistic revoluţionar, şi nicidecum unul ştiinţific. Întrebarea care se poate pune referitor la afirmaţia lui Marx este dacă ea este valabilă în condiţiile sistemului socialist în care (se considera că) se lichidase exploatarea muncii şi clasa muncitoare devenise stăpâna mijloacelor de producţie? Era în această societate - producţia pierdută? Este adevărat că în multe cazuri calitatea producţiei realizată în întreprinderile socialiste nu corespundea nevoilor consumatorilor şi ca atare nu îşi găseau întotdeauna imediat cumpărători. Unele produse chiar şi de proastă calitate totuşi se vindeau pentru că nu existau altele mai bune şi nici nu existau în cantitatea necesară satisfacerii nevoilor de consum; cumpărătorii le acceptau chiar şi în aceste condiţii (aşa cum reuşeau să le găsească), bucuroşi fiind că totuşi le puteau procura. Era oare munca acestor muncitori „ne exploataţi” pierdută? Oare acest lucru îl anticipase (să spunem !) şi îl susţinea Marx prin afirmaţia făcută? sau el se referea numai la condiţia forţei de muncă din sistemul capitalist, care fiind exploatată - nu era pierdută ! De fapt, Marx se dovedeşte şi în acest caz ca şi în multe altele, deosebit de consecvent în inconsecvenţe. În condiţiile economiei capitaliste moderne, în care statutul unui muncitor este cu totul altul decât al celui din secolul 18, el nu se mai poate considera un „om exploatat”. Afirmaţia aceasta marxistă merită

52să fie dată uitării sau în cel mai bun caz neglijată atunci când se vorbeşte despre rolul muncii în procesul de producţie modern. Voi prezenta mai pe larg subiectul referitor la poziţia muncitorului în cadrul economiei moderne şi atunci se va putea vedea încă odată în plus, cât de neadecvată este aceată afirmaţie marxistă la condiţiile economiei capitaliste moderne(pag. 422). * Într-un alt subcapitol (10)27 referitor la Transformarea posibilităţii crizei în realitate. Criza ca manifestare a tuturor contradicţiilor economiei burgheze, Marx afirmă: „Separararea procesului de producţie (nemijlocită) de procesul circulaţiei nu reprezintă decît – într-o formă mai dezvoltată – posibilitatea crizei, posibilitate care a ieşit la iveală încă atunci cînd am analizat metamorfoza simplă a mărfii. De îndată ce aceste procese, în loc să se succeadă în mod armonios, devin independente ca momente separate şi opuse, apare criza”. Şi mai departe Marx spune: „Dacă mărfurile rămîn nevîndute, izbucneşte criza”. Asemenea momente de separare între producţie şi circulaţia mărfurilor au avut loc (din diferite motive economice sau neeconomice) pe parcursul istoriei. Indiferent când au avut loc astfel de „momente” nu se poate considera că ele au dus la declanşarea unor crize economice la nivel naţional. Asemenea separări nu se produc nici deodată şi nici în toate domeniile economice (industriale şi comerciale), şi ca atare este greu de presupus că pot să influenţeze într-o asemenea măsură declanşarea unei crize economice la nivel macroeconomic şi cu atât mai greu la nivel global. Chiar şi în situaţia în care un capitalist industrial nu reuşeşte la un anumit moment dat să-şi găsească imediat (după finalizarea producţiei) posibilitatea de vînzare a produselor fabricate, nu va intra în panică. În cel mai rău caz ar putea să dea faliment, dar nu va putea fi considerat ca fiind un declanşator al unei crize economice la nivel macroeconomic. În condiţiile economiei moderne o asemenea situaţie devine şi mai puţin valabilă, întrucât oricare capitalist industrial are o multitudine de instrumente şi soluţii pentru a vinde (sau distribui) producţia realizată (pe baza unor contracte cu diverşi vînzători individuali sau reţele de vînzare), sau prin diversele tehnici de marketing, de analiză a pieţei

27 K.Marx, Capitalul, Vol. IV, partea a doua, lucr.citată, pag. 432 şi urm.

53naţionale sau internaţionale şi ca atare îşi poate trimite producţia pe diverse pieţe unde îşi poate găsii debuşeele necesare. Asemenea momente de „pauze” ce apar între producţie şi vînzare nu au fost şi nu sunt cauze ale declanşării unor crize economice, chiar dacă ele ajung la anumite perioade de timp (de săptămâni, luni sau chiar ani), Faptul este şi mai ireal dacă luăm în serios afirmaţia lui Marx după care „dacă mărfurile rămîn nevîndute, izbucneşte criza”. Orice capitalist, aşa cum am amintit, îşi găseşte prin intermediul sistemului industrial din care face parte, posibilitatea de vînzare a produselor fabricate, într-un timp mai scurt sau mai lung. La un anumit moment dat, pentru a realiza sau mai bine spus pentru a grăbi procesul de vînzare, el face uz de tot felul de metode şi strategii printre care şi de metoda reducerii preţului produselor respective şi astfel crează un element în plus de atracţie pentru cumpărători. Exemple sunt nenumărate, în special în cadrul unei economii moderne; producţiile de automobile americane sau japoneze nu şi-au găsit cumpărători la nivelul volumului realizat, pentru un timp destul de lung (circa 2 sau 3 ani), dar nu acesta a determinat criza economică actuală din Statele Unite şi nici la nivel global. O asemenea situaţie se poate considera ca fiind un efect al unei crize economice şi nici decum o cauză a ei. Când se manifestă criza economică şi când întreprinderile industriale (de exemplu) îşi reduc sau îşi închid porţile, muncitorii disponibili nu îşi cumpără ultimile modele de produse fabricate (de exemplu, de automobile), dar aceasta este un efect al crizei şi nicidecum cauza ei. Despre adevăratele cauze ale crizelor economice voi discuta mai pe larg în continuare şi se pot regăsii şi în capitolul despre sinopticul crizelor economice. Mai departe, Marx vine cu o altă afirmaţie: „ Această dificultate a transformării mărfii în bani, a vînzării ei, rezultă exclusiv din faptul că marfa trebuie transformată în bani; banii însă nu trebuie transformaţi imediat în marfă şi în felul acesta vînzarea şi cumpărarea pot să se separe una de alta. Am spus că această formă conţine în sine posibilitatea crizei, adică posibilitatea ca momentele legate reciproc şi indisolubil între ele să se rupă unele de altele şi, ca urmare a acestui fapt, unirea lor să se înfătuiască prin violenţă, aşa încât legătura lor reciprocă să-şi croiască drum prin violenţa exercitată asupra independenţei pe care ele au căpătat- o una faţă de alta. Iar criza nu este altceva decît înfăptuirea prin violenţă a unităţii fazelor procesului de producţie care s-au separat şi au devenit independente unele faţă de altele”.(Pag.434) Cu toate că teoria valorii mărfii este calul de bătaie al concepţiei lui Marx pe care a bătut monedă în zeci şi sute de pagini (ceea ce nu a fost

54rău şi cel puţin şi-a adus o contribuţie relativ personală la ştiinţa economică), atunci când o leagă de teoria crizelor economice, întregul eşafod ştiinţific începe să se clatine ajungînd pînă la demolare. Faptul că marfa trebuie transformată în bani, dar banii nu trebuie imediat transformaţi din nou în marfă, confirmă punctul de vedere că între aceste două momente poate exista un timp (mai lung sau mai scurt) în funcţie de anumite condiţii economice sau ne economice – nu neapărat legat de manifestarea crizei economice. Asemenea momente pot fi determinate de cauze cum ar fi: condiţii naturale, războaie, etc.etc. Cum vede Marx că „unirea” lor se înfăptuieşte prin violenţă, este deasemenea neclară. Nici în timpul lui Marx şi nici în prezent nu s-a ajuns la un asemenea conflict între cele două etape ale procesului producţie-vînzare, care să se soldeze prin violenţă. Ori de aici concluzia lui Marx, după care: „ criza nu este altceva decît înfăptuirea prin violenţă a unităţii fazelor procesului de producţie care s-au separat şi au devenit independente unele faţă de altele” nu îşi are nici un sens. Acelaşi nonsense reiese şi din continuarea ideii cu care de fapt Marx ajunge să se auto-contrazică: El spune: „Posibilitatea abstractă, generală a crizei nu înseamnă altceva decît forma cea mai abstractă a crizei, fără conţinut, fără cauza care să aibă un conţinut concret, care să provoace criza. Vînzarea şi cumpărarea pot să se separe una de alta. Ele sînt, prin urmare, criză potentia (potenţială)”. De aici rezultă că cele două momente ale actului de producţie şi comercializare a unor produse – chiar şi în această situaţie pot să se separe una de alta şi deci nu se manifestă o criză economică, decât în mod potenţial. Nu este asta la Marx o auto-contrazicere, cu ceea ce spusese înainte? După părerea mea această separare în timp între producţia şi comercializarea produselor poate uneori să creeze unele dificultăţi în timpul de recuperare dintr-o criză economică, dar nu se poate considera că prin aceste momente de stagnare sau încetinire a timpului dintre cele două etape se poate declanşa o criză economică naţională şi cu atât mai puţin una globală. Chiar şi afirmaţia ulterioară a lui Marx după care: „Crizele pieţei mondiale trebuie considerate ca o înmănunchiere reală a tuturor contradicţiilor economiei burgheze şi ca o rezolvare a lor prin violenţă” nu îşi mai găseşte aplicabilitatea în condiţiile economiei capitaliste moderne. Nimeni nu neagă – aşa cum am mai amintit, că societatea capitalistă are o multitudine de imperfecţiuni, chiar şi după câteva sute de ani dela

55apariţia ei. Multe dintre acestea s-au corectat, multe au mai rămas ne rezolvate şi dintre acestea cele mai importante sunt cele referitoare la modul de funcţionare al sistemului financiar şi de control precum şi al unui sistem juridic de sancţionare a diverselor violări (voite sau nu) a diverselor reglementări legale care favorizează tot felul de fraude şi abuzuri, cu implicaţii enorme la nivel naţional şi internaţional. Ceea ce trebuie amintit este că toate acestea la care se adaugă psihologia de panică care cuprinde mase largi ale populaţiei, nu îşi găsesc rezolvarea prin violenţe. Rezolvarea unora dintre nemulţumirile populaţiei au loc uneori şi în anumite locuri, prin demonstraţii de masă care nu sunt îndreptate împotriva unui sistem social (în vederea rezolvării crizelor economice) ci împotriva unui sistem administrativ de conducere guvernamentală abuzivă, coruptă, neloială, birocratică şi antipopulară. * În Manifestul Partidului Comunist, Marx şi Engels, explică faptul că toate raciile sociale se datoresc existenţei capitalismului şi ca atare această societate trebuie înlocuită cu o societate de tip socialist în care să nu fie lichidate numai sărăcia şi inegalitatea dintre clase, dar să fie eliminate dezastrele economice şi sociale specifice sistemului capitalist.28

Ceea ce este de reţinut este faptul că autorii acestui document politic (Manifestul Partidului Comunist - n.n.), chiar cu o poziţie clar deschisă împotriva burgheziei şi a societăţii capitalist, considerând că aceasta trebuia desfinţată, nu au putut să nu recunoască faptul că „burghezia a avut în istorie un rol cât se poate de revoluţionar”. Ei afirmă că „burghezia a arătat ce este în stare să realizeze activitatea omenească. Ea a realizat opere minunate dar de cu totul altă natură decât piramidele egiptiene, apeductele romane, catedralele gotice; ea a întreprins cu totul alte expediţii decât migraţiunea popoarelor şi cruciadele. Burghezia nu poate să existe fără a revoluţiona neîncetat uneltele de producţie, deci relaţiile de producţie şi prin urmare toate relaţiile sociale”. 29

28 Stuart Easterling – Marx’s theory of economic crisis, in: International Socialist Review, nr.32, Nov.-Dec, 2003 29 Karl Marx şi Friederih Engels - Manifestul Partidului Comunist, Capitolul: Burghezi şi proletari, pag. 13 şi urm.

56 După ce citeşti aceste opinii, poţi spune: nimeni nu a făcut o mai frumoasă şi mai reală pledoarie în favoarea sistemului capitalist din perspectiva unei atât de profunde şi cuprinzătoare înţelegeri a realizărilor societăţii burgheze, împotrivă căreia au pornit cu înverşunare o adevârată cruciadă pentru ca s-o distrugă. După cum se vede, aceşti apologeţi ai unui sistem de opoziţie categorică faţă de capitalism, au fost nevoiţi nolens-volens, să-i recunoască valenţele pe care le-a avut capitalismul, în dezvoltarea lumii.

Când se analizează evoluţia sistemului economic capitalist, în condiţiile contemporane, nu se pot uita sau nega aporturile pe care le aduc angajaţii unei întreprinderi, (care nu mai sunt nişte muncitori lipsiţi de mijloace de producţie şi care trebuie să-şi vândă forţa de muncă), la creerea şi dezvoltarea tehnico-ştiinţifică a produselor pe care le fabrică, prin realizarea legală a unor invenţii şi inovaţii.

Profiturile de pe urma acestora sunt de foarte multe ori enorme atât pentru întreprindere cât şi pentru inventatorul care a obţinut licenţa invenţiei sau a inovaţiei respective.

Au fost cazuri în istoria economică a diverselor ţări când unele invenţii nu aveau nimic comun cu genialitatea, dar au produs profituri mari. Exemplele cele mai concludente sunt cele referitoare la invenţia şireturilor, a acului de siguranţă, a peniţei de oţel pentru tocuri şi stilouri, creionul cu gumă la celălalt capât, diferitele jocuri electronice pentru copii şi încă multe altele. Ultimile decenii ale secolului trecut, au oferit omenirii invenţii de-adreptul spectaculare şi adevărate surse enorme de profit: invenţia computerelor, a mijloacelor de comunicare vizuală şi auditivă la mii de Km. prin intermediul sateliţilor artificiali, întreaga tehnologie medicală ce permite analize operative şi salvarea a milioane de vieţi umane. Toate acestea au creat enorme profituri pentru companiile ce fabrică asemenea produse şi mari satisfacţii financiare pentru creatorii lor. Pot fi considerate acestea ca dovezi ale creierii profitului numai prin exploatarea forţei de muncă şi remunerarea acestei forţe de muncă cu un minim de salariu suficient numai pentru modestele mijloace de subzistenţă şi de reproducere a forţei de muncă? Oare acest rol „revoluţionar”, (creator al producţiei de „noi utilaje, tehnologii şi tot felul de produse”, la care participă o forţă de muncă, calificată, educată şi cu posibilităţi de manifestare a talentului fiecăruia), trebuie înlăturat şi schimbat cu un alt sistem, de producţie?

57 Oare noul sistem de producţie (ce în momentul scrierii Manifestului Partidului Comunist, sau în momentul în care Lenin îi îndemna pe bolşevici la revoluţie şi la „necesitatea” imanentă a înlocuirii societăţii capitaliste), era capabil să aducă vre-o îmbunătăţire practică a vieţii, ci numai în mod utopic se presupunea că va putea schimba rolul şi situaţia de „exploataţi” ai clasei muncitoare?. Pe parcursul a peste 70 de ani nu numai concepţia teoretică a socialiştilor prin care s-a lichidat competiţia şi structura sistemului capitalist în fostele ţări comuniste, s-a dovedit că a fost total utopică dar însăşi activitatea de zi cu zi, a confirmat-o din plin.

Este adevărat că societatea capitalistă în general se confruntă cu diverse şi multiple contradicţii, cu multiple nereguli sau mai bine zis cu lipsa unor reglementări care pe parcursul dezvoltării acestei societăţi, au determinat apariţia unor vicii de sistem şi care în final se regăsesc în şocurile create de crizele economice, (sau de diversele ei stagii), în afară de stagiul înviorării şi avîntului economic.

Pe parcusul a peste 200 de ani, această societate capitalistă (ce trebuia după opinia marxiştilor, să fie desfinţată), a dovedit că a avut şi are toate atuurile de a se reface printr-o auto-reglare într-un timp mai scurt sau mai lung în funcţie de profunzimea şi extinderea acestor dezechilibre ajungând după periodele de recesii la înviorările şi la stadiile de avânt economic ce propulsează întreaga societate spre noi altitudini economice.

Opinia lui Marx era aceea că în această contradicţie dintre supraproducţie şi subconsum, se materializează de fapt factorul decisiv al crizelor economice.

Acest punct de vedere a fost considerat chiar şi de către Engels ca fiind nefondat. Intr-una din lucrările lui capitale „Anti-Duhring”, Engels îşi expune opinia despre teoria lui Marx şi neagă în mod absolut această contradicţie, considerând subconsumul (la fel cum a fost considerat şi de către Lassalle30 şi de Duhring),31 că nu este un factor al creerii crizelor economice. J.C.L. Sismonde,32 prin concepţia sa socialistă, considera că anarhia sistemului de producţie capitalist şi interesul pentru obţinerea valorii,

30 Ferdinand Lassalle (1825-1864)- Jurist şi activist politic german. (Vezi Adnotări despre activitatea sa) 31 Eugen Duhring (1833-1921)- Filozof şi economist german 32 Jean-Charles-Leonard Simonde de Simondi (1773-1842)- Istoric francez. Rival al teoriilor lui J.B.Say

58fără a lua în considerare nevoile sociale, determină creşterea producţiei în mod excesiv, afectând în mod special cererea şi creind condiţiile unor crize economice periodice. Subconsumul, după opinia lui Sismonde, rezultând dintr-o distribuţie inegală a veniturilor este cauza apariţiei supraproducţiei şi acest fapt îi determină pe producători să se orienteze pentru vânzarea produselor lor pe pieţe străine. Sismonde a fost creatorul teoriei care şi astăzi este destul de răspândită printre economişti, după care subconsumul este cauza crizelor şi a ciclicităţii lor în economia capitalistă. Printre susţinătorii acestei teorii se înscrie şi economistul John Atkinson Hobson33, un vehement critic al capitalismului; el a preluat concepţia lui Sismonde şi a aplicat-o la studiul societăţii capitaliste şi la analiza evoluţiei ei până la stadiul imperialist. Un alt element ce a constituit un punct permanent de dezbateri între diferiţi economişti a fost acela referitor la procesul reproducţiei.

Schema procesului reproducţiei pe care Marx a conceput-o (şi a inclus-o în volumul al doilea al Capitalului), a fost considerată de către Tugan Baranowsky34 ca fiind creată în mod specific numai pentru a demonstra corelaţia dintre producţie şi consum în vederea descoperirii sursei cererii pentru creşterea producţiei corespunzând creşterii plusvalorii pe care şi-o însuşeşte în mod gratuit capitalistul.

Posibilitatea crizelor economice, în concepţia lui Marx, apare în primul rând în procesul de realizare (în circulaţia mărfurilor – n.n.), care este în mod implicit parte a procesului reproducţiei plusvalorii.

După opinia lui Marx creşterea cererii, determină nevoia procurării de către capitalist a mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă şi în final determină creşterea capitalului prin creşterea şi reinvestirea plusvalorii.

Din analiza acestei scheme, Baranowsky desprinde concluzia după care capitalul obţinut de pe urma creşterii profitului nu întâmpină nici o dificultate în a participa la obţinerea unei producţii sporite (a

Teoria lui referitoare la subconsum a fost preluată de Robert Malthus creiind o mulţime de controverse. 33 John Atkinson Hobson 1858 –, 1940), Economist englez,critic al imperialismului; foarte cunoscut prin cuvîntările şi lucrările sale economice despre imperialism (vezi Atnotări despre John A.Hobson) 34 Mikhailo Ivanovici Tugan Baranowsky (1865-1919) – Economist ucrainean, tutor al lui Nicolai Kondratieff. Fondator al Academiei Naţionale de Ştiinţe a Ucrainei şi Ministru de finaţe al Republicii Populare Ucraina

59supraproducţiei cum o numeşte Marx), iar creşterea producţiei atrage după sine şi o sporire a numărului forţei de muncă activă.

În acelaş sens şi-au expus părerile şi Bernştein35 , Plehanov36 şi ulterior Kauţki.37

Este deosebit de interesant şi faptul că pentru Engels, tendinţa producătorilor capitalişti de a crea o supraproducţie nu a fost luată într-un mod absolut, aşa cum a considerat-o Marx. Engels a apreciat-o ca fiind rezultatul unui mod „dezorganizat” sau „anarhic”, specific sistemului de producţie capitalist.

Cum a ajuns Engels, la o asemenea concluzie, este destul de neclar, cu atât mai mult cu cât el avea şi ceva experienţă practică, de când lucrase în întreprinderile tatălui său, din industria de prelucrare a bumbacului şi ştia că o producţie de tip capitalist, pentrua fi rentabilă, trebuie să fie în primul rând organizată şi nu se poate desfăşura la întâmplare, „ în mod anarhic”.

Nici un capitalist nu îşi conduce activitatea într-un mod haotic şi dezorganizat şi nu îşi investeşte capitalul într-un asemenea sistem de activitate care îl poate duce la faliment.

Numai folosindu-se de aspectele pur teoretice ale gîndirii marxiste, atât Engels cât şi Karl Kauţki au putut ajunge la o concluzie atât de falsă după care: supraproducţia este o formă de manifestare seculară care are la bază greşelile pe care le practică un producător capitalist care nu ţine seama şi nu urmăreşte nevoile pieţei.38

Opinia acestor teoreticieni marxişti era că „anarhia” ce se manifestă de sute de ani în sistemul capitalist şi care i-a amploare extinzându-se dela nivelul unei întreprinderi, la nivelul întregii economii, poate fi considerată ca un criteriu al declanşării unei crize economice. În Anti-Duhring, Engels susţine că prin acest sistem „anarhic” sau din cauza „dezorganizării producţiei”, se crează o supraproducţie prin care producătorul capitalist îşi poate asigura o creştere a capitalului 35 Eduard Bernstein (1850-1932)- Teoretician, filozof, politician german. Memebru al PSD, fondatorul concepţiei socialismului evoluţionar şi al revisionismului. 36 Gherghi Valentinovici Plehanov (1857-1918) - Revoluţionar Rus, teoretician marxist, fondatorul mişcării social-democrate în Rusia. Primul marxist rus. 37 Karl Kauţki (1854-1938) - Filozof marxist, născut la Praga (actuala Cehie). Emigrează încă din copilărie cu părinţii în Austria, unde studiază istoria şi filozofia. În 1883 se stabileşte la Stuttgard (Germania), unde conduce revista lunară Die Neue Zeit, de propagandă a marxismului. 38 Karl Kautsky. Bernstein and the Social-Democratic Programme. A Counter-Critique- Publicat în 1928, în volumul IV al Colecţiei de articole ale lui Lenin, Moscova, 1964, pag.193 şi urm.

60fix, a fondurilor necesare pentru procurarea de noi utilaje mai perfecţionate, cu un mai mare randament şi care în final îi crează condiţiile creşterii profitului. Dacă analizăm afirmaţia lui Engels, constatăm existenţa unei profunde contradicţii; pe de o parte el susţine ideia anarhiei şi dezorganizării producţiei capitaliste, iar pe de altă parte se referă la faptul că prin activitatea pe care o desfăşoară, se crează o supraproducţie prin care producătorul capitalist îşi asigură fondurile necesare pentru procurarea de noi fonduri fixe, care îi aduc profiturile scontate. Din cele de mai sus rezultă încă odată că întreaga concepţie a lui Marx şi a lui Engels urmărea de fapt prezentarea într-un mod propagandistic, departe de cel ştiinţific, sau real, a situaţiei în care se desfăşura producţia capitalistă.

Faţă de diversele puncte de vedere prezentate de către gânditorii ce s-au preocupat de problematica crizelor economice, considerăm că

supraproducţia, este întradevăr un factor ce dovedeşte depăşirea necesităţilor de consum dar acest fapt ce are loc la nivelul unei întreprinderi sau chiar a unei ramuri de producţie, nu poate fi un factor care să provoace şocuri la nivel naţional şi cu atât mai puţin la nivel internaţional. Acest lucru devine şi mai elocvent în condiţiile capitalismului în faza sa avansată, specifică secolului XX şi actualului secol.

Nici un producător capitalist nu stă la îndoială dacă să-şi procure mijloacele cele mai moderne de producţie, cu care să realizeze o producţie mai mare, când dispune de fondurile necesare, când îşi poate asigura aceste fonduri prin credite dela bancă (ce se achită după vânzarea producţiei realizate), sau dacă ştie că producţia ce o va obţine cu aceste mijloace moderne de producţie îşi va găsi un debuşeu mai bun şi mai rapid în comparaţie cu a altori producători competitori, şi îi va aduce profitul scontat.

Consider că întreaga concepţie marxistă referitoare la acest punct de vedere al supraproducţiei, bazat pe aşa zisa „anarhie” a producţiei, priveşte activitatea economică într-un mod deosebit de unilateral, căutând să dovedească că prin introducerea unor mijloace moderne de producţie muncitorii vor avea mai mult de suferit, vor fi şi mai mult exploataţi, întrucât vor trebui să se adapteze la un ritm sporit pe care îl impune o maşină cu o mai mare productivitate şi de asemeni, prin extinderea orele de muncă care va duce la o dublă exploatere. Un asemena punct de vedere neglijează faptul că un producător capitalist îşi asumă un risc în momentul în care face o investiţie într-un

61nou mijloc de producţie modern, semi-automatizat sau chiar automatizat, care îi va putea asigura profitul scontat şi în acelaş timp poate uşura munca muncitorului, (reducându-i numărul de operaţiuni efectuate printr-un sistem manual) şi deci îi reduce efortul fizic. Desigur, în spatele unei investiţii, există în principal ideia profitului, dar oricare capitalist, nu neglijează nici aspectul calificării muncitorului, care va lucra cu o maşină perfecţionată şi care în final se traduce prin caracterul social al uşurării muncii. Teoreticienii marxişti preferă „să uite” de situaţia în care era condusă de exemplu o locomotivă care trebuia tot timpul alimentată cu cărbuni, faţă de o locomotivă modernă electrică ce poate fi pornită şi funcţionează numai prin apăsare a unui buton şi conducătorul trenului respectiv urmăreşte pe un bord de comandă viteza de transport, distanţa parcursă ş.a.. În condiţiile economiei moderne, producătorul care îşi asigură o prioritate în aducerea pe piaţă a unor noi produse, realizate cu utilaje perfecţionate ce îi permit producerea unor produse mai bune, are şansa să-şi găsească o mai largă solicitare pentru produsele respective şi astfel îşi va asigura obţinerea profiturilor scontate. O asemenea situaţie îşi menţine valabilitatea până la apariţia unui competitor ce va prezenta alte produse superioare din punct de vedere al tuturor performanţelor sau pentru produse similare pe care le va oferi la preţuri mai scăzute. În condiţiile competiţiei, apare un risc, pentru primul producător, care a investit sume mari (în tehnologie sau într-un sistem mai sofisticat de fabricaţie) şi care din cauza competiţiei îşi poate pierde total sau parţial suma investită sau îi scade profitul. Competiţia dintre producători are un mare avantaj pentru cumpărători, care pot obţine un produs corespunzător la un preţ mai redus cât şi pentru întreaga economie fiind un factor de progres în dezvoltarea ei. Din acest punct de vedere Bernstein, care a fost un critic al ordodoxismului marxist a susţinut necesitatea implementării progresului tehnic ca un factor de propulsie a progresului social şi economic. Cu cât este mai mult studiată şi analizată întreaga concepţie marxistă referitoare la activitatea economică a societăţii capitaliste, cu atât mai mult se dovedeşte cât este ea de depăşită, putând să-şi păstreze poate o valabilitate numai istorică, specifică secolului în care a fost creată.

Aşa cum am mai amintit, în condiţiile economiei capitaliste moderne, existenţa unor metode ştiinţifice de adaptare şi reglare -în mers- a

62cererii şi ofertei de bunuri, joacă un rol cheie în cadrul economiei, şi acest lucru nu poate fi neglijat.39 Practica de zi cu zi a activităţii economice, confirmă că nu a existat şi nu există nici în prezent alt sistem economic în care să fie atât de mult dezvoltat şi de răspândit sistermul de organizare a producţiei şi circulaţiei mărfurilor, ca în sistemul capitalist. Scopul şi efectele acestei intense preocupări se reflectă în creşterea calităţii producţiei, în livrarea în timpul cel mai scurt posibil şi satisfacerea cerinţelor consumatorilor şi în mod firesc creşterea profiturilor, pe care nu o neagă nimeni. De asemeni, nu trebuie neglijat nici faptul că oricare produs obţinut prin aplicarea unei tehnici sau a unei tehnologii moderne de fabricaţie, conţine mai puţin timp consumat într-o unitate de timp, pentru producerea lui. Pe această cale se poate reduce costul de fabricaţie (şi valoarea mărfii – după expresia lui Marx, prin reducerea cantităţii de muncă încorporată în produsul respectiv). Paralel cu aceasta, are loc şi o creştere a cantităţii de produse fabricate în unitate de timp, ceea ce determină trimiterea spre piaţă a unei cantităţi sporite de produse, ceea ce îi asigură producătorului şi distribuitorului căştigurile preconizate. Dar nici una din aceste avantaje, nu se bazează pe scăderea salariului muncitorului şi pe restrângerea nivelului său de viaţă ci din contra pe o participarea financiară la unele din beneficiile întreprinderii, la majorarea periodică a salariilor, la reducerea eforturilor de muncă, etc. Desigur că o parte din aceste căştiguri (profituri – în terminologia marxistă), vor fi re-investite în producţie, pentru cumpărarea de noi utilaje, pentru extinderea întreprinderii, pentru diversificarea producţiei şi ca atare pentru angajarea unui număr mai mare al forţei de muncă. Într-un studiu pe care l-a făcut Paul Mattick,40 referitor la teoria marxistă a crizelor, el arată că Marx corelând creşterea productivităţii muncii cu condiţiile de viaţă ale muncitorilor, arată că: „... cu cât creşte productivitatea, cu atât ea se regăseşte într-o mai mare varietate (de produse – n.n.), cu o bază din ce în ce mai limitată pe care o foloseşte consumatorul”. Şi în continuare, Marx desprinde o astfel de concluzie: „se accentuează contradicţia dintre condiţiile în care se produce plusvaloarea şi cele în care ea se realizează (ca marfă- n.n.)”. şi

39 Vezi Adnotări despre MRP, Lean Manufacturing, studii de marketing (analiza pieţei), şi alte metode. 40 Paul Mattick - Marx’s Crisis Theory, partea 2-a, pag.120-121, Archive

63astfel.spune Marx:”în final condiţiile reale pentru manifestarea crizelor, rămân sărăcia şi limitarea consumului maselor...”. Din cele de mai sus rezultă că nici Marx şi nici economişti socialişti nu au ajuns la o concluzie reală şi ca atare nu au venit cu un răspuns adecvat care să lamurească unele dintre contradicţiile (susţinute de către teoria marxistă) care se manifestă în producţia şi comercializarea mărfurilor. De fapt în concepţia economică a acestor teoreticieni se manifestă un întreg lanţ de contradicţii, din care amintim unele: În procesul de producţie capitalist în care se crează supraproducţia (şi odată cu ea plusvaloarea, care este „principalul” obiectiv al capitalismului, ca sursă a profitului, după afirmaţia lui Marx), se manifestă exploatarea forţei de muncă, cu aspectul ei general sărăcia şi limitarea consumului maselor largi. În asemenea condiţii apare o întrebare firească determinată de o contradicţie la care nici Marx şi nici apologeţii teoriei marxiste, nu au dat un răspuns: pentru cine se realizează această supraproducţie, dacă masa mare a consumatorilor este săracă şi nu îşi poate asigura decât modestele mijloace de subzistenţă? În ciuda unei asemeni situaţii, răspunsul se găseşte în realitatea de necontestat în care supraproducţia îşi găseşte o cerere din ce în ce mai mare (întrucât altfel nu îşi are rostul de a fi creată), din partea acelei mase largi de consumatori din rândurile muncitorimi „exploatate” şi „sărace” (pe care o descrie Marx, pentru aşi impresiona audienţa profeţiilor sale). Realitatea vieţii de zi cu zi din cadrul unei economii capitaliste dezvoltate, confirmă că aceastei mare mase de consumatori, care reprezintă majoritatea populaţiei, i se ridică pe această cale standardul de viaţă, şi devine un solicitant din ce în ce mai mare pentru noile produse realizate printr-o”supraproducţie”, ce devine necesară.

Asemenea situaţii sunt însoţite şi de altele în care producătorii din diferite domenii de activitate pot aplica tot felul de soluţii şi metode de organizare pentru aşi asigura profituri, nu numai prin producţii sporite (prin introducerea unor tehnici şi tehnologii avansate şi de mare productivitate), dar prin realizarea unor producţii cu cheltuieli mai scăzute, care se pot obţine prin:

- angajarea unei forţe de muncă mai ieftină din ţările mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic (de exemplu: China, Malaezia, SriLanka, Filipine ş.a.),

64- prin obţinerea unor materii prime şi materiale la preţuri mai

scăzute prin folosirea unor înlocuitori (cu caracteristici tehnice similare sau chiar superioare, dar mai ieftine),

- printr-un sistem mai raţional şi mai eficient de organizare a muncii,

- prin reducerea tuturor cheltuielilor inutile de producţie şi distribuţie,

- prin reducerea cât mai aproape de zero a pierderilor provocate de realizarea unor produse defecte sau care trebuie să fie din nou prelucrate pentru a corespunde din punct de vedere calitativ şi al aspectului exterior, cu cerinţele consumatorilor.

Din toate cele prezentate mai sus se desprinde ideia după care profitul capitaliştilor nu se obţine în dauna salariului muncitorilor ci mai degrabă în dauna venitului consumatorilor.

Desigur, se poate argumenta că muncitorii sunt şi consumatori şi ca atare ei sunt expuşi la o dublă exploatare, pe de o parte ca producători ai bunurilor respective şi pe de altă parte în calitate de consumatori cărora li se afectează veniturile, atunci când vor să-şi procure produsele de care au nevoie. Cumpărarea unor produse este o problemă de opţiune, chiar şi în cazul unor necesităţi imanenete. Varietatea de produse şi de preţuri creată în condiţiile producţiei capitaliste moderne oferă posibilităţi de alegere şi decizii de cumpărare după veniturile fiecărui consumator, deci problemele legate de dubla exploatere sunt relative şi foarte discutabile. În concepţia unor economişti adepţi ai teoriei marxiste de analizare a crizelor economice, apare ideia după care aceste crize economice însoţesc sistemul capitalist şi ajung să fie un regulator al procesului acumulării capitaliste.

Alţi analişti, consideră că în concepţia lui Marx, teoria acumulării este acelaş lucru cu teoria privind originea crizelor economice, fiind provocată de o insuficientă valorizare a capitalului, dar care în schimb determină o tendinţă de scădere a ratei profitului. Crizele economice, consideră Marx, apar în mod direct din acumularea capitalului, guvernată de legea valorii şi pot fi socotite ca o supraevaluare numai printr-o reînoire a valorii, de exemplu prin restabilirea unei rate adecvate a profitului pentru o mai largă acumulare.

Ceeace omite Marx, este faptul că în unele cazuri producţia depăşeşte consumul şi acest lucru este pe de o parte determinată de dorinţa producătorului de a satisface o cerere suplimentară pentru un produs

65(sau pentru produsele) cu o mai mare solicitare (fapt rezultat în urma unor ample studii de marketing), şi desigur în final obţinerea unui profit mai mare. În acest sens teoria marxistă este marcată de o notă de confuzie prin modul de exprimare; pe de o parte Marx susţine că forţa acumulării capitaliste nu este satisfacerea consumului ci un factor subiectiv – goana după profit. În acelaş timp, tot el afirmă că nu profitul îl împinge pe capitalist spre creşterea producţiei care determină apariţia supraproducţiei (şi în final apariţia crizei economice) ci un factor obiectiv şi anume presiunea cu care se întălnesc planurile sale de producţie şi vânzare cu cele ale competitorilor. În condiţiile producţiei moderne, aşa cum am mai menţionat, bazată pe studii de marketing (de analiză detaliată a pieţei, a structurii consumatorilor pe diverse criterii şi a volumului de produse necesare de a fi aduse pe piaţă de către un competitor) tot se va produce (pentru anumite produse) mai mult decât se presupune că ar fi volumul cererii (în acelaş timp nu trebuie uitate nici metodele aplicate de către producători de a fabrica unele produse,– pe sistemul la cerere/pe ordin, sau la comandă şi care sunt destinate să satisfacă numai o anumită cerere specifică).

Referitor la procesul acumulării, Marx îşi pune întrebarea: dece rata profitului nu scade mai mult în condiţiile creşterii enorme a productivităţii muncii?.

Răspunsul pe care tot el îl dă, la această întrebare, se referă tot la tendinţa permanentă a capitalistului de obţinere a unor profituri cât mai mari.

Ceea ce nu explică însă Marx şi rămâne sub un mare semn de întrebare este faptul că fenomenul creşterii acumulării de capital, are loc chiar şi în condiţiile existenţei şi manifestării crizelor economice (în cele două stagii: de depresie şi de recesie).

Aceast confuzie în gândirea lui Marx, provine dela faptul că în concepţia sa referitoare la teoria crizelor, el consideră tot una teoria acumulării şi originea crizelor provenită dintr-o insuficientă valorizare a capitalului. Acesta în schimb crează, după Marx, o breşă în tendinţa de scădere a ratei profitului şi deci el consideră cauza crizelor economice ca provenind direct din procesul acumulării de capital, guvernat de legea valorii.

De asemeni există o contradicţie în ceeace priveşte punctul de vedere marxist, după care capitalul care a moştenit contradicţiile şi totalitatea efectelor lui negative, poate totuşi acţiona pe o perioadă

66mai lungă de timp [dela prosperitate (înviorare - n.n.) până la momentul de apogeu al crizei economice (avânt-n.n.)], în care oferta este depăşită de cerere şi totuşi şi în aceste condiţii, determină un nou impuls economic.

4. Ciclicitatea crizelor

În analiza sa Marx corelează periodicitatea crizelor economice cu

procesul reproducţiei capitalului sau mai exact cu momentul de înlocuire (sau de creştere – n.n.) a capitalului fix. El arată că în cazul în care acumularea capitalului este mai mare decât capitalul fix, acesta va putea contribui la manifestarea fenomenului periodicităţii crizelor.

În volumul al doilea al Capitalului 41 Marx face multiple referiri la relaţia dintre procesul producţiei şi cel al circulaţiei, analizându-le ca pe un tot în cadrul procesului reproducţiei. Această analiză constituie de fapt una dintre concepţiile mai bine explicate, după cea a analizei creerii valorii unei mărfi.

Referindu-se la metamorfoza banilor într-o marfă şi ulterior într-o sumă mai mare de bani care include şi plusvaloarea (M-B-M’), Marx arată că circulaţia mărfurilor implică tot felul de costuri (de depozitare, transportul şi evidenţa lor), pe care capitalistul le extrage din plusvaloarea creată şi acest lucru se realizează într-un timp în care capitalul se menţine într-un stagiu considerat ca fiind neproductiv. El explică mai departe că reducerea timpului de circulaţie duce la creşterea ratei plusvalorii, ceea ce îl interesează în mod special pe capitalist. Ulterior el ajunge la explicarea cauzelor ciclicităţii crizelor legându-le de ciclicitatea capitalului fix şi a celui circulant42. Capitalul fix are două aspecte esenţiale în înţelegerea tendinţelor crizelor economice: - pe de o parte capitalul fix, reprezintă numai o porţiune a capitalului pe care îl posedă un capitalist; în momentul investirii lui în producţie, este imobilizat (în acel domeniu de activitate) şi ca atare este blocat în schimbările relative ale valorii lui şi în efectele asupra ratei profitului,

41 Volumul al doilea al Capitalului a fost editat de Engels folosind manuscrisele lui Marx, cele mai multe dintre ele fiind din perioada 1870 şi 1877. 42 Capitalul fix este cel investit în construcţii, utilaje, ş.a. şi are un timp mai lung de consumare, iar capitalul circulant este cel investit în plata forţei de muncă, cumpărarea de materii prime şi materiale, care se consumă integral în fiecare proces de producţie

67 - pe de altă parte investiţiile capitalului fix nu sunt continue, ci se petrec numai la anumite intervale de timp. Marx vede în imobilitatea acestui capital explicarea duratei ciclurilor crizelor economice care după opinia lui se manifestă între 5 şi 7 ani43. De fapt Marx nu se referă la viaţa fizică (uzura fizică - n.n.) a maşinilor ci la deprecierea (uzura lor morală - n.n.) în directă legătură cu revoluţionarea constantă a tehnologiei mijloacelor de producţie, de unde în final trage concluzia că durata medie a unui ciclu de reînoire este de 10 ani. Opinia altor economişti teoreticieni este aceea că principala cauză a crizelor economice trebuie căutată într-o supracapitalizare, care ar fi mult mai reală decât supraproducţia. Considerăm că problema supracapitalizării este discutabilă, în special în condiţiile specifice economiei capitaliste avansate şi a unei producţii moderne.

Opinia mea este aceea că principalii factori care au influenţă asupra desfăşurării procesului supracapitalizării ar fi:

- industria financiară în general şi sectorul bancar în special, - instituţiile de credit şi de asigurări, care în condiţiile economiei

capitaliste contemporane devin mult mai „periculoase” în declanşarea unei crize economice decât a fost sau este sectorul manufacturier, ceea ce crează o abundenţă (o supraproducţie) de produse destinate pieţei.

Exemplul cel mai concludent în acest sens îl oferă actuala recesie economică provocată de lipsa unor reglementări, neglijarea sau încălcarea unor reglementări din sistemul financiar în general şi din sectorul de credite în special şi care au ajuns să aibă efecte la nivel global. După cum se vede, crizele economice şi ciclicitatea lor, nu au nici o legătura cu contradicţia dintre cererea şi oferta de bunuri, şi nici cu contradicţia dintre valoarea şi plusvaloarea creată de muncitori 43 In ianuarie 1858 Marx i-a scris lui Engels că a găsit răspunsul la circulaţia capitalului – care variază în funcţie de diferitele activităţi economice. Pe parcursul cercetării sale, Marx ajunge la concluzia că ciclurile economice sunt direct legate de înlocuirea capitalului fix şi în Anglia, în medie înlocuirea unor utilaje a fost de circa 5 ani, de unde desprinde concluzia că ciclurile economice erau de 5-7 ani. În corespondenţa trimisă lui Engels, el îi cere să verifice cât de des are loc înlocuirea utilajelor într-o întreprindere. Engels i-a răspuns că nici un capitalist nu îşi poate permite să înlocuiască atât de des utilajele pe care le are în întreprindere, iar gradul de uzură şi de depreciere a valorii lor ajunge la 7.5 %,ceea ce determină eventuala lor înlocuire într-un ciclu de 13 ani.

68şi nici cu alte contradicţii din cadrul sistemului de producţie capitalist. Actuala criză economică este rezultatul unor dereglări economico-financiare şi tocmai acest lucru devine mai periculos şi poate determina o mai lungă durată a restabilirii de pe urma acestui şoc economic. O asemenea situaţie este cu atât mai gravă cu cât în continuare se încearcă aplicarea unor paleative financiare de tipul stimulentelor financiare, care (cel puţin pentru moment), nu ajută la refacerea economică, ci din contra determină creşterea substanţială a deficitului bugetar naţional, cu tot cortegiul său de mari efecte economice negative.

La toate acestea se mai adaugă un factor – ne economic, dar care este important şi pe care nici Marx şi nici alţi adepţi ai teoriei marxiste, nu l-au luat în considerare,. Acestor factor are un rol deosebit în declanşarea şi evoluţia unei crize economice. Este vorba de factorul uman, de psihologia omului, înainte, în timpul şi după terminarea unei crize economice.

Starea de panică provocată de riscul declanşării crizei îi afectează pe investitorii mari şi mici, pe întreprinzătorii manufacturieri şi pe cei din sectorul distribuţiei, care trebuie să-şi modifica substanţial activitatea.

Referindu-se la criza financiară, John Galbraith44 explică care este cauza acesteia. Pentru a înţelege aceasta, spune el, să examinăm activitatea unei bănci, care să presupunem este implicată în acordarea de împrumuturi cu rate ridicate de dobândă, pentru a-şi asigura un profit cât mai mare.

În momentul în care banca acordă împrumuturi riscante (care au o mare potenţă de a nu fi restituite la termenele fixat) este expusă la riscul unor mari pierderi. Aceasta se petrece în special cînd competitorii(din sectorul bancar - n.n.) acordă o atenţie mai mare, verificându-i mai în amănunţime pe solicitanţii de împrumuturi.

Cei care au făcut împrumuturi dela bănci pot ajunge în situaţia de a nu putea restitui sumele împrumutate şi ca atare ajung într-o situaţie de faliment. Cei ce au investit în stocurile unor companii falimentare, ajung să nu îşi mai poată recupera banii investiţi. Salariaţii întreprinderilor falimentare îşi pierd locurile de muncă, li se reduce sau le scad într-o mare măsură veniturilor lunare sigure, şi ca

44 John Kenneth Galbraith (1908-2006)- Economist Canadian-American; Vezi: The Great Crash of 1929, pag.156 şi urm.

69atare se găsesc în faţa limitării unora dintre cheltuielile destinate vieţii de zi cu zi. Asemenea situaţii constituie factori esenţiali influenţând într-o mare măsură balanţa factorilor conjuncturali. Factorii amintiţi sunt direct sau indirect legaţi de ceea ce se pot numi dereglări al sistemului financiar şi care au la bază diversele aspecte ale supracapitalizării. John Galbraith45considera că trăsătura de bază a unei crize economice este determinată de scăderea puterii de cumpărare a fondurilor fixe şi circulante, a tuturor bunurilor de uz curent şi de folosinţă îndelungată precum şi a oricăror feluri de servicii. Ni se pare raţională o asemenea explicaţie cu atât mai mult cu cât reducerea sumelor destinate procurării unor fonduri fixe, precum şi scăderea puterii de cumpărare, pot afecta activitatea economică din diferite ramuri de activitate şi ulterior a întregii economii naţionale iar în condiţiile extinderii fenomenului globalizării economice, chiar la nivel mondial. Ea provoacă falimentul unor întreprinderi, creşterea şomajului, falimentul unor bănci, scăderea puterii monedei naţionale, creşterea datoriei publice, etc. Aşa cum aminteam mai înainte, crizele economice (referindu-ne la totalitatea fazelor ei)46, se deosebesc între ele printr-o serie de elemente specifice, cum ar fi: profunzimea, timpul şi aria de manifestare şi ceea ce este mai important, ciclicitatea lor. Referindu-ne numai la ultimile două secole putem remarca cu uşurinţă existenţa unor intervale destul de regulate în care se produc asemnea evenimente economice şi care în medie pot fi socotite ca fiind între 7 şi 10 ani, din care primii 5 sau 6 ani sunt anii unei manifestări ascendente.

După cum vom vedea pe parcursul următoarelor capitole, Statele Unite au avut de suferit de pe urma unor asemenea şocuri uneori la distanţe de numai doi sau trei ani.

Concluzia care se poate desprinde este aceea că asemenea fenomene economice, nu trebuie considerate în mod absolut, întrucât ele diferă dela o ţară la alta şi chiar dela o perioadă la alta, în funcţie de profunzimea şi cauzele care le provoacă.

45 J.K.Galbraith :”The Culture of Contentement”, Ed. Penguin Books, London, 1992, pag.84 (Prezentată de Prof.Dr.A Burciu, în: “Ciclicitatea în afaceri”–şcoala de vară, România, 2009). 46 După opinia unor economişti ciclurile economice au patru faze, după alţii numai două faze.

70Chiar dacă Marx, pe baza unor observaţii empirice şi specifice

perioadei de început a evoluţiei capitalismului, a ajuns la concluzia ciclului de 7-10 ani, asemenea cicluri nu îşi mai dovedesc de foarte mult timp valabilitatea.

După cum se vede şi din tabelul alăturat, chiar din perioada de început a secolului al 19 ciclicitatea crizelor economice depăşea de multe ori aceste „limite” apreciate de Marx şi ajungeau la 10 sau 12 ani.

În ultimul secolul, crizele economice au ajuns să se repete la intervale de numai câţiva ani.

Crizele economice Intervalul în ani

1815-1827 12 1827-1836 9 1836-1847 11 1847-1857 10 1890-1900 10 1900-1907 10 1919-1929 10

Problema care trebuie înţeleasă este legată în primul rând de

cauzalitatea ciclicităţii şi apoi de existenţa ei. Acest fapt trebuie înţeles şi explicat în acelaşi sens în care se înţelege manifestarea cu regularitate a anotimpurilor. Căutarea şi explicarea cauzelor evoluţiei anotimpurilor prin acţiunea unor forţe supranaturale nu a rezistat în faţa explicaţiilor ştiinţifice. Acelaşi lucru trebuie avut în vedere şi atunci când se discută desprte ciclicitatea crizelor economice. Trebuie ţinut seama de faptul că ciclicitatea crizelor este determinată de ciclicitatea unor factori legaţi direct sau indirect de fenomenul crizei cum ar fi de exemplu: evoluţia preţurilor, a salariilor, a ratei dobânzilor, creşterea inflaţiei, precum şi unii factori politici interni sau internaţionali.

Unii factori încep să-şi manifeste prezenţa înainte de declanşarea crizei şi ca atare pot fi socotiţi ca semnale ale apariţiei ei. Dintre aceştia se pot remarca:

- creşterea preţurilor, în special în domeniul industriei construcţiilor, al industriei bancare, a abundenţei de numerar la bănci şi instituţii de credit ce favorizează acordarea de credite.

- creşterea preţului unor acţiuni precum şi urcarea valorilor imobiliare,

- creşterea profiturilor întreprinzătorilor manufacturieri. - creşterea salariilor, creşterea numărului forţei de muncă active.

71- creşterea volumului vânzărilor cu amănuntul, şi cu ridicata,

ş.a. Ceeace este semnificativ este faptul că asemenea factori „prevestitori” ai unei crize economice, care la prima vedere oferă imaginea unei adevărate opulenţe, a bunei stări generale a societăţii, la un anumit moment dat, ajung să-şi manifeste o schimbare de 180 de grade şi încep să acţioneze treptat dar sigur, într-o direcţie contrară.

Tot ceea ce a constituit iniţial o ascensiune economică ajunge la un declin până la cele mai de jos limite şi chiar la lichidare.

- Creşterea economică începe să se restrângă la început la nivelul diverselor sectoare ale unei întreprinderi, apoi prin reduceri drastice şi chiar lichidări (pierderea de contracte, scăderea profiturilor, reducerea volumului livrărilor şi deci restrângerea producţiei, reducerea numărului de ore de lucru, reducerea personalului, îngheţarea sau scăderea salariilor, reducerea beneficiilor) şi în final intrarea în stare de faliment a multor întreprinderi ; în primul rând sunt lovite micile întreprinderi şi apoi şi cele mari.

- Creşterea iniţială a unora dintre cotele diverselor acţiuni începe să cunoască -o scădere masivă.

Investitorii mari sau mici, încearcă să vândă stocurile în dorinţa de a recupera sumele investite. În foarte multe cazuri, se ajunge lao imposibilitate a vânzării stocurilor şi investitorii îşi pierd dacă nu total, o mare parte a sumelor investite. - Reducerea drastică a activităţii unor întreprinderi comerciale

determină eliminarea forţei de muncă, scăderea volumului vânzărilor cu amănuntul sau cu ridicata. Treptat comerţul ajunge în situaţia de a rămâne cu un enorm inventar de produse ne vândute.

- pierderea locurilor de muncă se reflectă în imposibilitatea rambursării creditelor către băncile sau instituţii de credit, care la rândul lor, nu mai pot fi solvabile şi ajung în situaţia de faliment.

Acesta este momentul în care începe să se manifeste fenomenul depresiei economice şi ulterior a recesiei economice, confirmând astfel repetarea ciclică a crizelor economice. William Stanley Jevons 47 a fost printre primii care au remarcat acest fenomen al ciclicităţii. Jevons şi alţi economişti ce au analizat

47 W.S.Jevons- “The Theory of Political Economy”,1871, pag.37.

72evoluţia crizelor economice au ajuns la aceleaşi concluzii, privind ciclicitatea, dar nu au împărtăşit aceleaşi idei referitoare la cauzele crizelor economice. Referindu-se la ciclicitatea crizelor economice, P.A.Samuelson48 în lucrarea „Economics”49 (ediţia din 1955), în capitolul despre - Business Cicles and Unemployment- afirmă că ciclul afacerilor, este o oscilaţie între producţia naţională totală, venituri şi gradul de utilizare a forţei de muncă. Aşa cum am mai amintit, cele două faze ale unei crize economice (recesia sau faza descendentă şi expansiunea sau faza ascendentă) pot dura între 2 şi 10 ani, depinzând de gradul de manifestare în cadrul diferitelor sectroare economice.

Din această perspectivă, Samuelson, definea recesia ca pe o perioadă în care Produsul Naţional Brut (PNB ) îşi manifestă scăderea pe o perioadă de două trimestre consecutive, iar expansiunea, după opinia sa are o durată variabilă ca timp.

Marea majoritate a mass mediei s-a raliat acestui punct de vedere când a prezentat criza economică în care intrase SUA şi ulterior întreaga lume în anul 2008. Iată cum se prezintă evoluţia ciclului unei crize, conform teoriei lui Samuelson

Sursa: Prelucrat după. Prof.Dr.A.Burciu – Ciclicitatea în afaceri – preluat după P.Samulson,– Economics. 48 Paul Anthony Samuelson (1915- )-Economist american adept al concepţiei keynesiene. Unul dintre primii economişti care au aplicat metodele matematice în studiul termodinamicii pentru economie. 49 P.A. Samuelson: Economics, pag.553

73 După opinia lui Samuelson manifestările ciclicităţii recesiilor50 sunt următoarele:

- declinul în achiziţiile cumpărătorilor şi în cererea agregată; scăderea producţiei din ramurile de bază, scăderea PNB,

şi reducerea investiţiilor, - scăderea cererii datorităă unei inflaţii, scaderea veniturilor

reale, - reducerea profiturilor şi a volumului afacerilor din principalele

sectoare economice, - apare influenţa negativă a pieţei titlurilor de valoare, scăderea

cererii pentru credite şi de regulă diminuarea ratei dobânzilor. În lucrarea Ciclicitatea în afaceri, Dr.Aurel Burciu, face de asemeni referire la diversele tipuri ale ciclicităţii economice invocând 6 tipuri de ciclicităţi: ciclurile scurte între 1-10 ani, cele decenale: 10-20 de ani, ciclurile tip Kondratieff51 de 50 de ani, cicluri seculare de 100 sau 120 de ani, unele cicluri de 180 de ani şi cicluri foarte lungi de 500 de ani, identificate de către Professor Raymond P. Wheeler52 (de la University of Kansas-SUA). Ciclurile Kondratieff, bazate pe rezultate unor cercetări şi descoperiri ştiinţifice (care în general se obţin după ani de zile de studii) se materializează în noi tehnologii, noi utilaje, noi materiale şi în final noi produse. Fabricarea unor noi produse determină necesitatea alocării de fonduri mai mari destinate unor noi investiţi, extinderii producţiei şi angajării unui număr mai mare de forţă de muncă. Atîta timp cât noile produse îşi găsesc cumpărători pe pieţele naţionale sau internaţionale producţia lor continuă şi se măreşte (în raport cu creşterea cererii); ea crează profituri şi astfel se continuă manifestarea fenomenului de expansiune economică. O situaţie similară are loc şi după terminarea unor războaie, când printr-un suport financiar din exterior (sau pe baza obligaţiei de refacere economică din partea agresorilor) are loc un fenomen de înviorare economică, se reface arsenalul distrus, se refac întreprinderile, instituţiile, şi suprastructura ce au fost distruse.

50 Ibid, P.A. Samuelson: Economics pag. 553 şi urm. 51 N.D.Kondratieff – The Long Waves in Economic Life, Review of Economic Statistics, UK, 1935 52 Prof. Dr. Raymond H. Wheeler - Climate: The Key To Understanding Business Cycles, elucidate the presence of 500-year cycles of business (with a forecast of Triends into the 21st Century),1983, 278 pag.

74Exemplele cele mai concludente sunt oferite de evoluţia după război a Vietnamului, Coreiei, Japoniei şi a altor ţări. Văzând imagini actuale din Vietnam, Coreea sau din Japonia, fără să vrei îţi vine în minte o întrebare: cine de fapt a câştigat războiul ? J.A.Schumpeter53 a clasificat ciclurile economice după durata lor în trei tipuri: lungi, medii şi scurte. Opinia lui este similară cu cea a lui Walter Bagehot.54care a folosit acelaşi tip de clasificări a ciclurilor economice. Schumpeter explică existenţa ciclurilor economice prin două categorii de cauze: externe şi interne. Din categoria cauzelor externe el consideră că fac parte cauzele politice şi tehnologice, iar din cele interne, cel mai cunoscut este modelul acceleratorului. În lucrarea Capitalism, Socialism şi Democraţie55, Schumpeter consideră că întreaga dezvoltare economică şi deci şi existenţa crizelor economice se bazează şi se dezvoltă prin ciclurile comerciale, care la rândul lor depind de natura sistemului capitalist. El a dezvoltat un punct de vedere care se referă la fluctuaţia activităţii economice, văzând în aceasta tot odată elementul dinamicii sistemului capitalist. Tot el, a fost şi creatorul conceptului de „distrugerea creativă”, în care prezintă relaţia dintre inovaţie şi progresul economic şi implicaţiile lor, în contextul crizelor economice.

Alţi economişti clasici, au susţinut teoria competiţiei bazată pe preţuri, care în loc să creeze un echilibru şi un ajutor general, determină supraproducţia din sistemul capitalist, cu toate racilile ei. După cel de al doilea război mondial, un alt economist, John Maynard Keynes,56 a prezentat guvernului englez unele puncte de vedere referitoare la modul de abordare şi soluţionare a perioadei de recesie care se manifesta cu putere în Anglia, prin falimentul multor întreprinderi şi creşterea considerabilă a şomajului.

53 J.A.Schumpeter (1883-1950)- Economist şi cercetător în domeniul politicii. Născut în Moravia (actualmente Republica Cehă). (vezi Adnotări despre activitatea lui Schumpeter). 54 Walter Bagehot (1826-1877)- om de afaceri, eseist şi economist englez. În 1855 a creat revista National Review. Mai tîrziu a devenit redactorul şef al revistei The Economist, fondată de socrul lui James Wilson în 1860. 55 J.A.Schumpeter- Capitalism, Socialism, Democraţie, pag.395-398 56 John Maynard Keynes (1883-1946) - Economist englez. Vezi Adnotările privind activitatea lui Keynes.

75 Propunerile lui J.M.Keynes pentru ieşirea din criza economică se bazau pe unele dintre concepţiile lui mai vechi privitoare la intervenţia masivă a statului în domeniul economic, prin iniţierea unor programe mari de lucrări publice. După opinia lui Keynes, aceste programe urmau să genereze nevoia de forţă de muncă, de materii prime şi materiale necesare pentru realizarea unor mari proiecte. Pe asemenea concepţii economice se bazase şi Hitler, după alegerea sa. Cu toate că scopurile planurilor lui Hitler erau cu totul altele decât cele de refacere a economiei, aplicarea acestor soluţii economice a scos Germania din marea criză economică în care se găsea în 1933 şi a asigurat de lucru la milioane de şomeri. Aplicarea acestor măsuri economice şi rezultatele obţinute au confirmat valabilitatea teoriilor lui Keynes. Keynes susţinea că numai prin reducerea supraproducţiei în perioadele de recesie se poate ajunge la posibilitatea unui nou început al unui nou process de expansiune, care favorizează în timp un nou fenomen de supraproducţie şi acumularea unui nou capital de rezervă. Mai recent unii economişti printre care şi Martin J. Pring57, în lucrarea „Techincal Analysis Explained”, remarcă existenţa următoarelor cicluri: - ciclurilor de 28 de zile, specifice bursei acţiunilor.58 - ciclurile de 10-12 luni specifice anumitor bunuri de consum (remarcate în cadrul Indexului creat de către Commodity Research Bureau).

- ciclurile de 4 ani (numite şi Kitchen Wave)59. Acest ciclu s-a manifestat pe piaţa acţiunilor din SUA şi Marea Britanie între 1868 şi 1945. Lungimea acestui ciclu, după opinia lui Pring, variază între 40 şi 50 de luni. - ciclurile prezidenţiale care sunt influenţate de alegerile

57 Martin J. Pring –Economist financiar. În 1981 a înfinţat centrul de cercetări Pring Research şi oferea studii instituţiilor financiare şi investitorilor particulari în jurul lumii. 58 Vezi Adnotările privind piaţa acţiunilor 59 Denumire dată după numele omului de afaceri şi statisticianului englez Joseph Kitchin (1861-1932), specialist pe problemele ratelor de interes; în 1925, a remarcat existenţa acestei periodicităţi a crizelor economice despre care a scris lucrarea: Ciclurile şi tendinţele în factorii economici (1923).

76 prezidenţiale şi se manifestă într-un mod mai direct pe piaţa stocurilor, de exemplu la fiecare 4 ani. În preajma alegerilor administraţia guvernamentală practică metoda „suportului investiţiilor” (prin fonduri alocate de guvern) şi asigurarea ocupării forţei de muncă (reducând procentul şomajului), în vederea asigurării voturilor din partea suporterilor care sunt bucuroşi că au locuri de muncă şi îşi pot asigura un standard de viaţă corespunzător. Realitatea acestui ciclu, este temporară şi nu are o bază economică certă. Ea determină un exces temporar al cererii de produse şi chiar unele tensiuni inflaţioniste În urma alegerilor, atît excesul cererii pentru diverse produse de folosinţă curentă sau îndelungată, cât şi factorii inflaţionişti trebuie corectaţi şi acest lucru este posibil numai prin aplicarea unor măsuri ce nu sunt întotdeauna dintre cele mai populare. În ipoteza în care noul preşedinte ales ia unele măsuri ce sunt considerate ca fiind ne populare, pentru a relansa economia, preţul acţiunilor vor scădea, şi numai la jumătatea mandatului său, vor cunoaşte din nou o creştere. Preluând opiniile lui Schumpeter cu privire la alternanţa dintre creşterile şi scăderile economice care sunt determinate de factori externi (în special politici – n.n.), considerăm că în cele mai multe cazuri, iresponsabilitatea unor factori decizionali la nivelele cele mai înalte de conducere ale unor ţări pot provoca mari dezechilibre economice. Susţinerea afirmaţiilor se bazează pe exemplul în care factorii decizionali acceptă şi chiar încurajează alocarea şi cheltuirea unor sume enorme pentru diverse acţiuni cu caracter militar sau pentru realizarea unor planuri megalomanice care nu îşi găsesc utilitatea, dereglând bugetele naţionale în asemenea proporţii încât pentru a le rezolva sunt tipăriţi bani fără nici o acoperire şi acest lucru provoacă mari inflaţii la nivel naţional şi chiar prin diversele tranzacţii financiare ce au loc la nivel internaţional, ajung să afecteze economia mondială. Istoria a cunoscut nenumărate situaţii de acest gen. Planurile susţinute de către socialiştii ruşi şi care au dus la Revoluţia din 1917 şi la continuarea ei cu războiul civil, precum şi ambiţiile politice de transformare a economiei ruseşti într-o economie bazată pe sistemul planificării centralizate, pe proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie şi pe transformarea gospodăriilor

77ţărăneşti în mari gospodării colective lipsite de mijloacele de producţie necesare, au determinat marile catastrofe economice ale Uniunii Sovietice şi o enormă sărăcie în care au trăit popoarele acestei gigante ţări, timp de 70 de ani. Germania anilor 1921-22, în urma deciziei guvernului de a plăti datoriile de război pe care le avea faţă de Franţa şi pentru a reduce datoria publică a decis tipărirea unor imense cantităţi de bani; la scurt timp s-a pierdut controlul circulaţiei monetare şi s-a ajuns la o hiperinflaţie şi la o enormă criză financiară, ce a fost unică în istoria Germaniei.

Evoluţia hiperinflaţiei din Germania, a luat proporţii într-un timp extrem de scurt:

Perioada

Valoarea Mărcii germane comparativ cu Dolarul

american Iulie 1920 40 Iulie 1922 493

August 1923 4.000.000 Noiembrie 1923 4,2 trilioane

Sursa: David Hackett Fischer- The Great Wave, pag. 193 În 1945 guvernul Statelor Unite a impus eliminarea politicii de control a preţurilor. La scurt timp inflaţia a cunoscut o creştere de 200%. Majoritatea preţurilor diferitelor mărfuri au crescut cu 14 % în 1946 şi cu peste 23% în 1947. Economia americană a intrat din nou în recesie. Venitul naţional a scăzut, iar rata şomajului a cunoscut din nou a mare creştere. În vara anului 1950 inflaţia a crescut din nou datorită politicii americane de a se implica în războiul din Coreea. Istoricii afirmă că au fost mai mulţi americani în uniformă militară decât au fost în primul război mondial. Inflaţia a luat proporţii şi s-a extins şi în alte ţări în special în Europa. Preţurile comerţului cu ridicata crescuseră cu 12% în Statele Unite, cu 18% în Germania, cu 21% în Marea Britanie, cu 28% în Franţa şi cu 32 % în Suedia.60

În 1981, Administraţia Reagan prin politica sa economică a favorizat unele speculaţii bursiere promovând chiar o politică de dereglare a activităţii economice soldată cu un enorm deficit bugetar. Reacţia imediată s-a facut simţită printr-o situaţie catastrofală pentru multe companii, pentru forţa de muncă activă care îşi pierduse locurile

60 David Hackett Fischer – The Great Wave, pag. 199

78de muncă, şi ca atare şomajul luase mari proporţii, precum şi pentru multe comunităţi şi pentru fiecare persoană. În unele state printre care statul Maine, (de pe coasta de N-E a SUA) în care predominase industria de încălţăminte care aproviziona cea mai mare parte a Statelor Unitea fost direct afectat şi a ajuns la situaţia de a-şi lichida această industrie. Ulterior marea majoritate a încălţămintei pe întregul teritoriu al Statelor Unite, s-a importat din China şi din alte ţări. În partea centrală din Vestul Statelor Unite micile corporaţii nu au putut rezista presiunilor economice şi au fost total distruse, iar unele companii mai puternice şi-au văzut viitorul supus unui mare risc.

Întreaga politică „Reagonomică” a adus economia americană la o mare instabilitate. In 1984, Reagan îşi crease o filozofie prin care se identifica cu tradiţiile vieţii americane. El spunea: toate atacurile opoziţiei democrate la adresa persoanei mele, sunt de fapt atacuri la adresa însăşi a Americii.

La mijlocul anilor ’80, dezvoltarea industriei electronice şi în special a computerelor a permis celor implicaţi în activităţi de speculaţii bursiere să manipuleze aproape zilnic mari fonduri prin cumpărarea de stocuri ale diverse companii şi să le vândă la scurt timp, obţinând mari profituri, într-un timp deosebit de scurt.

La 19 Octombrie 1987, bursa de stocuri din New York a intrat într-un mare crah. Investitorii au început să-şi vândă stocurile pe care le cumpăraseră, dar nu toţi au avut succes în asemenea tranzacţii fapt care s-a soldat cu o cădere a bursei cu peste 500 de puncte şi bilioane de dolari pierdute de către investitori.61

Cu toate aceste „şocuri” economice, economia capitalistă, aşa cum am mai amintit, şi-a găsit în totdeauna suficiente resurse interne pentru a se reface.

Speranţele pe care le poate avea în prezent fiecare american şi fiecare om de pe acest Pământ, sunt pe de o parte referitoare la evoluţia acestei recesii, care ar fi de dorit să urmeze ciclul celor precedente, să fie de scurtă durată, şi urmată de un avânt economic puternic.

Pe de altă parte enormele cheltuieli ce afectează bugetul naţional al Statelor Unite şi al multor economii de pe plan mondial, să se limiteze şi să se minimalizeze, încât să poată fi acoperite în timpul cel mai scurt posibil prin soluţii create prin activităţi economice şi nu prin creşterea taxelor ce vor afecta viaţa multor generaţii de acuma înainte.

61 Ibidem-David Hackett Fischer – Lucr.cit., pag.214 şi urm.

79În ultimă instanţă refacerea economică să permită refacerea întreprinderilor mici şi mijlocii care au fost cel mai mult afectate şi care sunt tot odată o sursă deosebit de importantă şi sigură de atragere a forţei de muncă şi de refacere a clasei mijlocii a oricărei societăţi.

80

Note:

81 CAPITOLUL II CLASELE SOCIALE ŞI LUPTA DE CLASĂ Nu se poate înţelege şi analiza situaţia claselor sociale, conflictul antagonic dintre ele şi efectul crizelor economice asupra diferitelor clase sociale, fără a cunoaşte în prealabil noţiunile de bază ale acestei probleme. După opinia multor filozofi, socilogi, istorici şi economişti, conceptul de clasă socială este încă într-o continuă dezbatere şi nu şi-a găsit până în prezent un sens universal acceptat. O serie de sociologi printre care Adam Ferguson,62 afirmă că noţiunea de “clasă”, se regăseşte în literatura europeană încă din ultima parte a secolului al XVIII. În secolul al XIX-lea (după opinia lui Ralf Dahrendorf) 63 noţiunea de clasă a căpătat în mod treptat sensuri mult mai bine definite. Adam Smith vorbea despre “săraci” sau clasa muncitoare. Ulterior în lucrările lui Ricardo, Saint-Simon şi Fourier şi mai tărziu în lucrările lui Engels şi Marx, se întîlnesc noţiunile: clasa capitaliştilor şi clasa muncitoare. T.H.Marshall 64 îşi aduce o contribuţie prin introducerea ideii de drepturi sociale. El spune “un cetăţean este întradevăr un cetăţean, dacă posedă toate cele trei drepturi (civile, politice şi sociale) şi acestea sunt direct corelate cu noţiunea de clasă socială.“ „Clasa, este o forţă care uneşte grupuri de oameni, diferiţi unii de alţii”. R.M.MacIver65 afirmă în lucrarea „Society”: „Înţelegem printr-o clasă socială, oricare parte a unei comunităţi, care este diferită de celelalte nu prin limitările provenite din limba vorbită, localitate, funcţie sau specializare, ci în primul rând prin statutul ei social”.

62 Adam Ferguson (1723-1816) - Filozof, moralist şi istoric scoţian - Essay on the History of Civil Society, 274 pag 63 Ralf Dahrendorf (1922- ) - Sociolog, filozof şi politician germano-englez – Class and Class Conflict in Industrial Society, pag.4 64 T.H.Marshall (1893-1981) - Sociolog englez - Citizenship and Social Class, pag.114 65 R.M.MacIver (1882-1970) - Sociolog suedez-american - Society, pag.157

82 F.Engels şi K.Marx ocupându-se te situaţia clasei muncitoare, au dat o definiţie din punct de vedere sociologic şi filozofic arătând că o clasă socială este direct legată de distincţia grupărilor sociale, din punctul de vedere al poziţiei şi al puterii, sau al lipsei acesteia de a stabilii şi de a aplica decizii şi reguli la nivel micro sau macroeconomic. În concepţia lui Engels şi a lui Marx şi prin punctul de vedere al materialismului istoric 66 existenţa claselor sociale este determinată de structura economică fundamentală a societăţii, a muncii şi a proprietăţii. Din acest punct de vedere Marx şi toţi marxiştii consideră existenţa a doi factori fundamentali care determină poziţionarea diferitelor clase sociale:

- factorii obiectivi – care dovedesc existenţa unor relaţii comune faţă de mijloacele de producţie. În această categorie sunt incluşi oamenii dintr-o clasă care îşi asigură condiţiile de viaţă printr-un mod comun din punctul de vedere al proprietăţii asupra condiţiilor în care se produc diversele bunuri materiale.

Cu alte cuvinte, există o clasă care posedă absolut totul: bunuri, pământ, oameni, etc. şi o altă clasă, care nu posedă nimic altceva decât propria muncă. Aceasta este de fapt cea care produce diversele bunuri materiale, munceşte pentru alţii, în schimbul unui salariu. - factorii subiectivi – care îi includ pe toţi membrii societăţii care au acelaş punct de vedere referitor la interesele lor comune. Marx numeşte aceasta conştiinţa de clasă (de exemplu interesele clasei capitaliştilor pentru creşterea la maximum a profitului în paralel cu micşorarea la maximum (posibil) a drepturilor muncitorilor, cu excepţia extinderii zilei de muncă. Pe baza unor asemenea criterii, Marx şi Engels consideră că în capitalism, societatea este împărţită în două mari categorii: proprietarii şi ne-proprietarii mijloacelor de producţie. Categoriei sociale a “micilor burghezi”, nu li se acordă o importanţă deosebită, întrucât după opinia marxiştilor, aceştia sunt proprietari ai mijloacelor de producţie, dar în principal le folosesc ei însăşi şi nu angajează sau nu exploatează altă forţă de muncă. În această categorie sunt incluşi micii meseriaşi, micii negustori şi cei mai mulţi dintre profesionişti. Factorii amintiţi mai sus pot fi socotiţi după opinia multor specialişti sociologi şi economişti, ca factori adiacenţi, (pe care i-am 66 Materialism istoric – parte integrantă a filozofiei marxiste-leniniste, al cărui obiect îl constituie societatea şi interacţiunea laturilor ei, legile generale şi forţele motrice ale dezvoltării istoriei

83putea numi –pasivi), şi care eventual ar putea crea o diferenţiere între vieţile muncitorilor şi ale capitaliştilor. În nici un caz, nu crede că ei ar putea fi socotiţi ca factori prioritari în interpretarea noţiunii de clasă socială. În primul rând, asemenea factori nu sunt suficienţi pentru a explica poziţia de clasă şi nici nu îi putem considera ca un imbold (aşa cum pretind marxiştii) al unui conflict permanent între clasele sociale, manifestat prin lupta permanentă de clasă. În al doilea rând, concepţia lui Marx şi Engels legată de clase şi lupta de clasă în societatea capitalistă se bazează pe nişte postulate şi teorii empirice, despre care vom discuta ceva mai departe. * De fapt, în nici una dintre scrierile autorilor premarxişti, (cu excepţia lui Robert Owen,67 a lui Sain-Simon68 şi a lui Charles Fourier,69 nu s-a evidenţiat cu mai multă intransigenţă poziţia claselor sociale. Prof. Ralf Dahrendorf 70 consideră că cei mai mulţi dintre sociologi, până la Werner Sombard 71 şi Max Weber, 72 au asociat conceptul de clasă socială cu diverse tipuri şi aspecte sociale, în special cu cele referitoare la stratificarea socială.

67 Robert Owen (1771-1858) - Proprietar scoţian al unei fabrici de textile, devenit un susţinător al concepţiei de împărţire a marilor averii ale burgheziei, către clasele sărace, defavorizate ale societăţii. Fondatorul Marii Uniuni Naţionale Comerciale, prin care a căutat să strângă muncitorimea engleză într-o organizaţie muncitorească, pregătind-o pentru o grevă generală împotriva burgheziei. El a fost primul care a folosit denumirea de socialism .Vezi şi Adnotări, despre viaţa şi opera sa. 63 Saint-Simon (1760-1825) – Filozof şi reformator francez. Unul dintre fondatorii concepţiei socialiste despre industria modernă şi a sociologiei evoluţioniste. Vezi şi Wikipedia despre viaţa şi opera sa. 69 François Marie Charles Fourier (1772-1837)-Filiozof şi unul din reprezentanţii francezi ai utopiri socialist. A introdus conceptul de feminism (1837), ca formă de manifestare a progresului social. Inspirator al concepţiei de comunitate comunistă. Vezi şi Wikipedia despre viaţa şi opera sa. 70 Ralf Dahrendorf (1925 - ) Class and Class Conflict in Industrial Society, Lucr. cit. pag. 6 şi urm.. 71 Werner Sombart (1863-1941) - Economist istoric german . În 1890 a fost numit profesor de economie la Universitatea din Breslau şi în 1917 a devenit profesor la Universitatea din Berlin. Vezi şi Enciclopedia Wikipedia despre viaţa şi opera sa. 72 Max Weber (1864-1920) – Sociolog şi economist german.

84 În literatura marxistă, definirea claselor sociale se referă la locul pe care îl ocupă o clasă socială într-un anumit sistem de producţie istoriceşte determinat şi prin raportul în care se află faţă de mijloacele de producţie, prin rolul pe care îl are în organizarea socială a muncii, prin felul în care participă la creerea producţiei sociale, prin cantitatea de care dispune din această producţie, prin interesele şi prin ideile sale. Iar conflictul dintre cele două clase antagoniste (denumit luptă de clasă), este definit ca fiind lupta desfăşurată pe plan economic, politic şi ideologic între clase cu interese fundamental opuse, determinate de contradicţiile obiective ale modurilor de producţie antagoniste (vezi şi Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei RSR, 1975, Bucureşti, pg.161 şi 513) Noţiunea de clasă socială, Marx şi Engels au preluat-o dela economiştii englezi, care folosiseră şi denumirea de “capitalist” şi “proletar”, provenită la rândul ei dela utopiştii socialişti francezi, iar conceptul de luptă de clasă îl preluaseră din dialectica lui Hegel. Lenin definea clasele sociale ca fiind grupuri largi de oameni ce se deosebesc între ele prin locul pe care îl ocupă în istoria determinată de sistemul social de producţie, de relaţiile (în cele mai multe cazuri stabilite şi formulate prin legi), faţă de mijloacele de producţie, de rolul lor în sistemul de organizare socială a muncii şi prin care împart între ei bogăţiile de care dispun şi prin modul de obţinere a acestor bogăţii (vezi şi Enciclopedia Wikipedia despre clasele sociale). Referindu-se la condiţiile grele de viaţă şi de muncă ale muncitorilor englezi73, Engels afirmă că: “Istoria clasei muncitoare din Anglia, începe cu ultima perioadă a secolului al 18-lea, cu invenţia motorului cu aburi şi cu construcţia maşinilor folosite în fabricile de prelucrare a bumbacului. Aceeaşi idee se regăseşte şi în Manifestul Comunist, unde cei doi creatori ai comunismului pretins ca fiind „ştiinţific”, afirmau: “… manufactura a devenit şi ea neîndestulătoare. Atunci aburul şi maşina au revoluţionat producţia industrială. Marea industrie modernă a luat locul manufacturii, locul stării de mijloc industriale (mici capitalişti – n.n.), l-au luat industriaşii milionari, şefi ai unei întregi armate industriale, burghezii moderni.74

73 F. Engels – Situaţia clasei uncitoare din Anglia, Berlin, 1952, pag.31 74 K.Marx şi F.Engels – Manifestul Partidului Comunist, lucr.cit., pag. 14

85 Marx a continuat să folosească acest fapt istoric susţinându-şi teza cu privire la exploatarea forţei de muncă a muncitorilor (în general) şi de aici a ajuns la idea de necesitate obiectivă a luptei de clasă. În acelaşi timp, vrând să-şi întărească afirmaţiile privitoare la clasele sociale şi la poziţia lor în societatea capitalistă, Marx face din nou apel la ideea de proprietate, care el considera că este factorul cheie în exploatarea forţei de muncă. El spune: …muncitorii salariaţi moderni, care, neposedând mijloace de producţie proprii, sînt nevoiţi să-şi vândă forţa de muncă pentru a putea trăi.75 Merită să amintim în aceeaşi ordine de idei că şi P.J.Proudhon 76 a avut acelaşi punct de vedere, de a lega condiţia de muncă şi de viaţă a muncitorimii, de statutul proprietăţii faţă de mijloacele de producţie. Cu toate acestea Marx l-a considerat un total necunoscător al problemelor economice în general şi a celor sociale în mod special. Într-o scrisoare de răspuns (din 1868), adresată lui J.B. Schweitzer77 (care îi ceruse să facă o apreciere amănunţită asupra uneia din lucrările lui Proudhon, “Filozofia mizeriei”), Marx îi scrie: “Scurtă vreme înaintea apariţiei celei de-a doua mari lucrări a sa, „Filozofia mizeriei etc.“, Proudhon mi-o anunţă el însuşi într-o scrisoare foarte amănunţită, în care, printre altele, scria: „J'attends votre férule critique“. Această critică se abătu însă curând asupra lui (în lucrarea mea „Mizeria filozofiei etc.“, Paris 1847), în aşa fel încât puse capăt pentru totdeauna prieteniei noastre”78 75 K.Marx şi F. Engels – Manifestul.. ,lucr. cit., pag.13 76 Pierre-Joseph Proudhon (1809-1863) – Politician francez, filozof cu concepţii socialiste. Membru al Parlamentului francez. Vezi şi Adnotări, punctul 71, despre viaţa şi activitatea lui Proudhon. 77 J.B. Schweitzer (1833-1857) - Conducător al mişcării muncitoreşti germane; Şef al Asociaţiei Generale a Muncitorilor Germani (ADAV), Lasallian. Susţinător al unificării politice a Germaniei condusă de Bismarc. Abandonează mişcarea muncitorească în 1871 78 Vezi în continuare detalii din scrisoarea lui Marx: Din cele spuse aici veţi vedea că abia cartea lui Proudhon „Filozofia mizeriei, sau sistemul contradicţiilor economice“ răspundea de fapt la întrebarea: „Ce este proprietatea?“ El şi-a început realmente studiile economice abia după apariţia acestei lucrări; descoperise că la întrebarea pusă de el nu se putea răspunde prin invective, ci numai prin analiza „economiei politice“ moderne. Totodată a încercat să prezinte în mod dialectic sistemul categoriilor economice. Locul „antinomiilor“ de nesoluţionat ale lui Kant trebuia să-l ia „contradicţia“ hegeliană ca mijloc de dezvoltare. O apreciere a voluminoasei lui lucrări în două tomuri, o puteţi găsi în lucrarea mea de răspuns. Arătam acolo, între altele, cît de puţin a pătruns Proudhon tainele

86 „Fiecare relaţie economică are o latură bună şi una rea; este singurul punct în care d-l Proudhon nu se dezminte. Latura bună este, după părerea lui, scoasă în evidenţă de economişti; latura rea este demascată de socialişti. El împrumută de la economişti convingerea în necesitatea relaţiilor economice veşnice şi de la socialişti iluzia de a nu vedea în mizerie decât mizerie (în loc de a vedea în ea latura revoluţionară, distructivă, care va răsturna societatea veche). El este de acord şi cu unii şi cu alţii referindu-se la autoritatea ştiinţei. Pentru el, ştiinţa se reduce la dimensiunile infime ale unei formule ştiinţifice; el este în goană veşnică după formule. Ca atare, d-l Proudhon îşi închipuie că a făcut critica economiei politice şi a comunismului, dar el este mai prejos de ambele. Mai prejos decât economiştii, pentru că, fiind filozof şi având la îndemână o formulă magică, crede că nu mai este nevoie să intre în amănunte pur economice; mai prejos de socialişti, pentru că nu are nici destul curaj şi nici destulă perspicacitate ca să se ridice, speculativ, cel puţin deasupra orizontului burghez... Vrea să planeze, ca om de ştiinţă, deasupra burghezilor şi a proletarilor; dar nu este decât un mic-burghez, care oscilează neîncetat între capital şi muncă, între economia politică şi comunism. Aşa aspru cum sună această apreciere, trebuie să o susţin şi astăzi cuvânt cu cuvânt. Totodată însă trebuie să ţinem seama şi de faptul că, în timp ce eu declaram cartea lui Proudhon un cod al socialismului petit bourgeois şi dovedeam teoreticeşte acest lucru, Proudhon era acuzat că e ultra-suprarevoluţionar atât de economişti, cât şi de socialişti. De aceea, nici nu ne-am asociat mai târziu ţipetelor despre „trădarea“ faţă de revoluţie. Nu era vina lui dacă, la început, greşit înţeles atât de alţii cât şi de el însuşi, el nu a împlinit speranţe neîntemeiate. dialecticii ştiinţifice şi în ce măsură, pe de altă parte, împărtăşeşte el iluziile filozofiei speculative atunci cînd, în loc să vadă în categoriile economice expresii teoretice ale unor relaţii de producţie istorice, corespunzătoare unei anumite trepte de dezvoltare a producţiei materiale, ajunge să facă din ele idei eterne, preexistente, şi cînd, pe ocolite, ajunge din nou la punctul de vedere al economiei burgheze. În continuare mai arăt cît de insuficiente şi pe alocuri chiar şcolăreşti sînt cunoştinţele lui despre „economia politică“, a cărei critică s-a apucat s-o facă, şi cum vînează împreună cu utopiştii o aşa-zisă „ştiinţă“ cu ajutorul căreia să se poată născoci apriori o formulă pentru „rezolvarea problemei sociale“, în loc să deducă ştiinţa din cunoaşterea critică a mişcării istorice, mişcare care produce ea însăşi condiţiile materiale ale eliberării. În special se arată acolo cît de confuză, eronată şi incompletă este concepţia lui Proudhon despre baza întregului sistem — valoarea de schimb.

87 Lăsând la o parte modul total neacademic pe care Marx, l-a folosit la adresa lui Proudhon, ne referim numai la unele afirmaţii pe care le face Marx, nu numai în scrisoarea către J.B.Schweitzer, dar şi cu alte ocazii şi care dovedsc aşa cum am mai amintit, folosirea unei tactici de emitere a unor teze cu caracter total empiric. Unele afirmaţii cum ar fi: „... societatea capitalistă este ultima societate a istoriei” sau:„... societatea comunistă conduce la o completă realizare a libertăţii umane”, sau: „clasa muncitorilor moderni,... nu trăiesc decât atâta vreme cât munca lor sporeşte capitalul”, sau „Pieirea ei (a burgheziei – n.n.) ca şi victoria proletariatului sînt deopotrivă inevitabile”79, dovedesc utilizarea unor artificii lingvistice, dând concepţiei lui filozofice şi economice dovada unui total empirism, iar afirmaţiile sale ar trebuie luate „as is”, fără a mai fi analizate şi discutate, ci ca adevărate dogme. Dar să analizăm pe rând diferitele aspecte ale unei concepţii care avea mai mult un caracter propagandistic decât ştiinţific. În capitolul al patrulea al Capitalului în care tratează “Teoria cu privire la munca productivă şi cea neproductivă,80 Marx se referă la concepţia lui Adam Smith, remarcând faptul că acesta – amestecă în mod permanent două definiţii a ceea ce el numeşte muncă productivă. În acelaş timp Marx prezintă opinia lui Malthus81, care consideră că Adam Smith, la rândul său referindu-se la munca productivă, o priveşte din punctul de vedere al producţiei capitaliste şi ca atare, spune Malthus, Adam Smith a pătruns esenţa chestiunii, a pus punctul pe i. Şi în continuare Malthus afirmă: unul dintre cele mai mari merite ştiinţifice ale sale (referindu-se la A.Smith-n.n.), este această distincţie critică între munca productivă şi neproductivă, care rămâne baza întregii economii burgheze (vezi: K.Marx- Teoria asupra plusvalorii, lucrarea citată pag.101). Spre deosebire de Malthus care apreciase opinia lui A.Smith, Marx când discută despre „Procesul de vulgarizare a economiei politice burgheze în problema definirii muncii productive” (vezi subcapitolul 5 din Teoria asupra plusvalorii, lucrarea citată, pag. 115), îi consideră (cu 79 Vezi şi alte multe afirmaţii empirice în Manifestul…(lucr. citată). 80 K.Marx-Teoria asupra plusvalorii, Capitolul 4, lucrarea citată pag. 97 şi urm. 81 Thomas Robert Malthus (1766-1834) - Economist englez, Profesor de Economie Politică. Cunoscut pentru concepţia sa referitoare la cauzele sărăciei populaţiei engleze şi la explicarea acesteia prin teza referitoare la creşterea populaţiei în progresie geometrică şi a mijloacelor de subzistenţă numai în progresie aritmetică. Soluţiile lui se referă la rezolvarea sărăciei prin molime, războaie. etc. Vezi şi Enciclopedia Wikipedia despre viaţa şi opera sa

88o profundă notă de ironie) pe toţi cei care şi-au expus opiniile referitor la această problemă ca fiind nişte „zei mai mărunţi”,... unii care nu au făcut vre-o descoperire în domeniul economiei poltice. Această problemă după opinia lui Marx, constituie calul de bătaie al unor inşi de mâna a doua, ... al unor diletanţi care scriu în manieră beletristică şi al vulgarizatorilor în acest domeniu. Din nou consider că nu are rost să luăm în discuţie modul total neadecvat pe care îl foloseşte în cadrul polemicii, Marx vrând să pară mai deosebit faţă de alţii, a adus tot felul de invective la adresa celorlalte clase sociale din cadrul economiei capitaliste care nu aparţineau muncitorimii. De fapt prin acest mod de prezentare a ideilor sale, Marx a încercat să-şi manifeste totala opoziţie faţă de aceste clase sociale „neproductive” - cum le numeşte, căutând o formulă cât mai convingătoare, prin care vroia să arate că se debarasa de aceste clase şi vroia să facă o ruptura definitivă de ele. El îşi căuta o justificare filozofică, a apropierii de viaţa şi frământările clasei muncitoare. Modelul lui Robert Owen era un model ce i se potrivea şi l-a considerat demn de urmat, iar ideea socialismului, pe care Owen o lansase, i-a folosit drept un motto perfect pentru activitatea sa revoluţionară. Susţinîndu-şi un punct de vedere, după care clasa muncitoare era singura care desfăşura o activitate productivă, Marx, se referă la celelalte clase după cum urmează: „Marii mase a aşa zişilor lucrători superiori, – funcţionari de stat, militari, artişti virtuoşi, medici, popi, judecători, avocaţi, etc., a căror muncă în parte nu numai că nu e productivă, ci chiar esenţialmente distructivă, ... acestei mase nu îi era de loc plăcut ... să apară ca simpli linge-blide, ca paraziţi care trăiesc pe spinarea adevăraţilor producători” (K. Marx, Teoria plusvalorii, lucrarea cit. pag. 115). Omisiunea lui Marx în analiza rolului şi aportului acestor clase (socotite ca fiind neproductive), la viaţa de zi cu zi şi la evoluţia societăţii în general şi în mod specific în cadrul sistemului capitalist, a constat în faptul că a neglijat (în mod voit), să arate că fără aceste clase sociale, nici o societate (şi cu atât mai mult societatea capitalistă, care era într-o continuă evoluţie), nu ar fi putut exista şi funcţiona, iar apariţia, evoluţia şi rolul lor (la un anumit moment dat, al dezvoltării sociale), a provenit dintr-o necesitate obiectivă. Societatea a avut nevoie de avocaţi care să creeze şi să aplice legile prin care se statorniceau drepturile şi obligaţiile fiecărui cetăţean şi al diferitelor grupuri sociale în cadrul relaţiilor care existau şi se

89dezvoltaseră la un anumit moment dat; a avut nevoie de medici care să acorde asistenţa medicală tututor cetăţenilor (indiferent din ce clasă socială făceau parte, după jurămîntul lui Esculap); avea nevoie de armată care să protejeze integritatea teritorială a statului împotriva oricăror acte beligerante din exterior şi avea nevoie de artiştii virtuoşi, indiferent că erau mari compozitori, pictori, sculptori sau artişti din trupele de circ şi care ofereau unele satisfacţii spirituale sau amuzamente diverselor clase şi pături sociale în funcţie de preferinţele fiecăruia. A fost oare munca lui Michelangelo, Rafael, Rubens, Rembrand, a lui Shakespeare, sau a lui Beethoven, sau a altor zeci de mari artişti, complet neproductive, au fost oare aceştia, nişte paraziţi sociali ? Nu este oare aceasta o blesfemie la adresa unor asemeni titani nemuritori, creatori de valoari universale? Poate oare o societate să existe şi să funţioneze numai prin creatorii bunurilor materiale. Nimeni nu le contestă meritul muncii lor, dar nu putem nega valoarea activităţii celorlate clase sociale. Din păcate, încă se mai manifestă diverse concepţii total eronate, referitoare la aprecierea rolului şi aportului diferitelor activităţi la valorile sociale. De exemplu, tehnicienii şi inginerii dintr-o întreprindere industrială desfăşoară activităţi productive; acelaşi lucru se întâmplă şi cu cei din domeniul agriculturii, al pescuitului, din domeniul minier şi din activitatea de întreţinere a tuturor mijloacelor de producţie. În domeniul activităţii comerciale, cei ce lucrează la depozitele frigorifice sau în magaziile de depozitare a mărfurilor, sunt socotiţi că desfăşoară activităţi productive. În schimb, cei ce lucrează în domeniul industriei, agriculturii sau al comerţului ca specialişti în reclamă şi publicitate, de exemplu, sunt socotiţi ca „neproductivi”. Un paradox al vremurilor noastre este şi faptul că producţia de armamente este considerată tot ca fiind o activitate productivă (?). Referitor la aceleaşi principii de catalogare a muncii, Marx şi toţi marxiştii au omis (voit sau nu), să explice caracterul muncii unui profesor (sau a oricărui salariat) care fiind angajat la o şcoală (sau la o instituţie) particulară, poate fi considerat că desfăşoară o activitate productivă (în sensul concepţiei marxiste), întrucât prin activitatea ce o desfăşoară crează un profit pentru proprietarul şcolii sau instituţiei respective, în timp ce aceleaşi activităţi desfăşurate în şcolile sau instituţiile de stat, unde nu se urmărea obţinerea de profit, se considera că desfăşurau munci neproductive.

90 Putem oare desprinde de aici concluzia că numai în condiţiile unei economii de tip capitalist, muncitorii sunt productivi în timp ce în economia socialistă, în care dispare vânzarea forţei de muncă (creatoare de plusvaloare şi de profit), muncitorii sunt neproductivi?. Este adevărat că în socialism a fost schimbată terminologia, nu se mai vorbea despre profit (o noţiune economică specifică economiei capialiste)82 înlocuindu-se cu noţiunea de rentabilitate83. Dacă ar fi să desprindem o concluzie în funcţie de rezultatele reale (şi nu din cele oficiale ale statisticilor mistificate) ale economiei socialiste, putem spune că prin teoria sa, Marx şi în general marxiştii, au făcut un mare deserviciu clasei muncitoare. După Revoluţia rusă din 1917 şi a transformării Rusiei într-o ţară socialistă şi apoi când ţările satelite ale Uniunii Sovietice, din Europa răsăriteană şi din alte colţuri ale lumii, au devenit ţări cu economii de tip socialist şi ulterior comunist, economiile acestor ţări s-au dovedit a fi total falimentare. Rentabilitatea întreprinderilor era aproape de zero sau chiar zero şi ca atare pentru a putea supravieţuii trebuiau să fie stipendiate de către stat. Atât muncitorii “productivi” cât şi ceilalţi salariaţi în frunte cu conducerile administrative cât şi cele politice (de partid şi sindicale), erau total ineficiente şi trăiau pe seama statului, adică a întregului popor, căruia i se lua o bună parte din drepturile de salarizare sub formă de taxe pentru întreţinerea unui aparat enorm economic şi politic. În acelaşi timp, pentru a-şi forma o clasă intelectuală provenită din rândurile muncitorilor şi al ţăranilor, devotată clasei sociale din care provenea, tineretul acestor clase era îndrumat spre universităţi, (de multe ori chiar împotriva voinţei lor), li se acordau multiple avantaje şi erau preferenţiaţi. După absolvire erau încadraţi în rândurile funcţionarilor superiori de stat sau deveneau activişti politici, deci cu voia sau fără voia lor erau transformaţi din “productivi” în “neproductivi”. Iată dece opera lui Marx, Engels şi ulterior a lui Lenin84, referitor la diferenţierea claselor sociale şi la necesitatea continuă a luptei de clasă, au excelat mai mult prin caracterul lor propagandistic şi nu printr-unul ştiinţific.

82 Profit : formă transformată a plusvalorii, reprezentînd beneficiul capitalistului: Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei RSR, 1975, pag 749 83 Rentabilitate : posibilitate de cîştig, de beneficiu, de venit net: Dicţionarul explicativ al limbii române, Lucr. citată, pag. 797 84 Vezi Adnotări despre viaţa şi activitatea lui K. Marx, Friederich Engels şi V.I.Lenin.

91Aceşti teoreticieni propagandişti „abuzau” pur şi simplu de marea

masă a populaţiei, prin afirmaţiile expuse de zeci şi sute de ori, prin care îşi susţineua opiniile referitoare la necesitatea ajungerii clasei muncitoare la poziţia de clasă conducătoare, la necesitatea luptei de clasă şi la victoria definitivă a socialismului şi lichidarea capitalismului.

Marx a făcut chiar o prognoză a lichidării competiţiei capitaliste şi a economiei capitaliste în ansamblu, sub influenţa a doi factori: pe de o parte prin dezvoltarea clasei muncitoare şi a conştiinţei ei de clasă şi pe de altă parte prin concentrarea şi centralizarea capitalurilor.

Cât de reale şi valoroase pot fi considerate în prezent asemenea afirmaţii?

În aceeaşi ordine de idei se încadrează şi opinia lui Henri Lefebvre,85 care spune că: Marx şi marxişti au ridicat istoria manifestării contradicţiilor (între clasele sociale-n.n.) la cel mai înalt nivel (amplificându-le şi ridicându-le la rangul de legi sociale obiective-n.n.) prevăzând prin aceasta sfârşitul societăţii capitaliste.

De asemeni Hans-Herman Hoppe,86 afirmă că: angajându-se în investigaţii istorice, Marx a căutat de fapt să stârnească indignarea cititorului faţă de brutatlitatea prin care s-au format averile capitaliste.

De fapt pe această cale, Marx a ocolit o problemă pe care el a considerat-o ca fiind elucidată.

Profesorul Hoppe menţionează în lucrarea „Teoria marxistă a claselor” că Marx a căutat să abată atenţia dela faptul că teza lui era, în fond, una cu totul diferită şi anume chiar şi în ipoteza în care s-ar presupune existenţa unui capitalism aşa zis „curat” (expresia lui Hoppe), adică unul în care apropierea iniţială a capitalului nu ar rezulta decât din „homesteading” (muncă şi economie), capitalistul care angajează mână de lucru, (după opinia lui Marx-n.n.), este direct angrenat într-un proces de exploatare, ceea ce Marx a considerat că a fost cea mai mare contribuţie a sa la analiza economică. O analiză mai atentă a teoriei marxiste a exploatării muncitorilor, dovedeşte că preţurile factorilor de producţie (în mod specific salariile plătite muncitorilor), sunt cu mult mai mici decât preţurile de vânzare a produselor finite. Muncitorul, de exemplu, primeşte un salariu care reprezintă echivalentul bunurilor de consum ce pot fi produse în trei zile lucrătoare, dar el munceşte efectiv cinci zile pentru acest salariu,

85 Henri Lefebvre – The Sociology of Marx, pag.89 86 Hans-Herman Hoppe- Profesor de economiela Universitatea din Nevada –autor al cărţii: Teoria marxistă a claselor- o reconstrucţie austriacă, traducere pentru institutul Ludwig von Mises, România, 2002

92producând bunuri de consum a căror volum şi valoare depăşeşete remuneraţia primită. Produsele celor două zile, reprezintă plusvaloarea (în sensul terminologiei marxiste), pe care capitalistul şi-o însuşeşte în mod gratuit. De fapt, afirmă Hoppe, muncitorul consimte la efectuarea unui „tîrg” (cu capitalistul-n.n.), de stabilire a salariului. Acest „tîrg”, este o acceptare din partea muncitorului în vederea obţinerii unui bun prezent (salariul), în schimbul unui timp în care prestaţiile lui (produsele finite), sunt bunuri viitoare; şi el preferă bunurile prezente, celor viitoare. Dacă acest fapt era posibil şi avea loc în condiţiile de început ale capitalismului industrial din Anglia, cu totul alta este situaţia în care are loc un asemenea „tîrg” (ca să folosesc termenul lui Hoppe), în condiţiile economiei capitaliste contemporane; muncitorul are o altă poziţie socială şi în dialogul cu capitalistul, el îşi prezintă toate calităţile pe care le are (educaţie, calificare, experienţă, spirit de organizare, ş.a.m.d), iar capitalistul îi prezintă diferitele opţiuni pe care le are. Pentru a fi mai clar cu cele afirmate, trebuie să înţelegem că în condiţiile existenţei competiţiei între capitaliştii dintr-o anumită ramură de activitate (industrială, agricolă sau comercială, etc.), muncitorului i se oferă posibilitatea de a tranzacţiona asupra salariului ce i s-ar cuveni pentru munca prestată. Refuzul unui capitalist de a oferi un anumit salariu îi permite muncitorului să se adreseze unui competitor, care îi poate oferi un salariu mai convenabil în raport cu calificarea, experienţa, condiţiile de muncă şi de risc87 pe care le are muncitorul. Din cele de mai sus rezultă că interesele celor doi participanţi la tranzacţia salariului (muncitorul şi reprezentantul firmei capitalistului), nu dovedesc un caracter antagonist aşa cum a fost prezentat de întreaga literatură economică marxistă, ci se bazează pe o înţelegere mutual benefică.

Făcând o comparaţie între poziţiile celor două clase sociale din sistemului capitalist şi condiţiile muncitorului într-un sistem socialist şi a necesităţii luptei de clasă, trebuie să ne fie clară şi următoarea situaţie: în capitalism există posibilitatea unor opţiuni şi a unor negocieri privind salarizarea; în oricare ţară socialistă, erau create unele 87 Andrew Levison prezentată în cartea “The working Class Majority” (1974) preluată de Paul Fussell –în cartea Class-A Guide Through the American Status System, pag.25, se arată “ … în fiecare an circa 100,000 de muncitori mor în accidente de muncă sau din cauza unor boli; 400,000 devin invalizi, iar 6 milioane sunt victimile unor accidente de muncă ce sunt tratabile”.

93scheme fixe de salarizare (bazate pe anumite criterii fixe de educaţie, vechime în muncă şi domeniu de activitate), care se aplicau automat pentru toate categoriile de munci fizice sau intelectuale, ne permiţând nici un fel de negocieri.

În oricare loc de muncă vroia să se angajeze un muncitor, sau orice salariat, remunerarea muncii era stabilită pe baza criteriilor amintite şi ca atare nu exista nici un fel de diferenţiere şi nici un fel de stimulent al muncii.

Astfel fiind se poate confirma opinia multor economişti teoreticieni după care întreaga teorie marxistă a „exploatării omului de către om” şi a nevoii de lichidare a acesteia printr-o revoluţie de tip socialist, ajunge la nivelul unei adevărate fantasmagorii atât din punct de vedere economic, social şi juridic.

Conform literaturii marxiste, conflictele sociale care au avut loc pe parcursul istoriei au fost forme de manifestare a diferitelor nemulţumiri a păturii sociale sărace împotriva celor înstăriţi.

Aceasta este şi afirmaţia lui Marx şi Engels care spun: „Toate societăţile de până acuma s-au bazat... pe antagonismul claselor asupritoare şi claselor asuprite”88

Evoluţia acestor conflicte a luat proporţii din momentul instaurării sistemului capitalist şi în special după revoluţia industrială ce a avut loc în Anglia secolului al XIX-lea, cînd pătura săracă a muncitorilor (majoritatea proveniţi din foşti ţărani veniţi la oraş în căutarea unor locuri de muncă), s-a considerat total dezavantajată de apariţia şi extinderea revoluţiei tehnice.

Aceste conflicte sociale şi-au găsit suporteri din rândul unor intelectuali cu idei progresiste entuziasmaţi de concepţiile egalităţii între clasele sociale.

Ele au fost ca nişte incendii puse la cale de către unii teoreticieni socialişti care prin discursuri şi tot felul de pamflete distribuite muncitorilor, înflăcărau minţile acestora chemându-i la lupta împotriva burgheziei exploatatoare (vezi şi Adnotări despre Robert Owen).

Cei mai mulţi dintre cei cărora li se adresau socialiştii nu ştiau şi nu înţelegeau prea bine care era scopul acestor acţiuni la care erau chemaţi, dar acţionau în virtutea unei psihologii de mase.

Susţinătorii unor asemenea idei „progresiste” făceau apel la exemple din istorie care determinaseră schimbările dramatice ale societăţii, dar fără să dovedească în mod concret rezultatele deosebite de care ar fi

88 K. Marx şi F. Engels – Manifestul… (Lucr. citată) pag. 22

94beneficiat cei săraci, prin transformarea societăţii capitaliste într-una de tip socialist .

De fapt, întreaga teorie a lui Marx referitoare la clasele sociale, nu a fost definitiv elucidată de el; ea a fost amânată (în prezentarea ei detaliată), şi a rămas neterminată până la moartea lui Marx.

Acest lucru este confirmat şi de faptul că în capitolul 52 din volumul al III-lea al Capitalului, intitulat „Clasele”, acest capitol este neterminat, iar la editarea acestui volum (de către Engels), după manuscrisul lui Marx, Engels a încheiat acest capitol, cu o frază laconică: „Aici manuscrisul se opreşte”!.

1. Evoluţia socială şi clasele sociale Condiţiile de viaţă şi de muncă ale muncitorilor şi a oricăror angajaţi,

specifice societăţii capitaliste din secolul XX, s-au creat pe baza unor negocieri şi prin stabilirea unei legislaţii specifice a muncii, în care se stipulează drepturile şi obligaţiile angajaţilor şi celor ce angajează.

Acţiunile muncitorilor nu mai au un caracter antagonic; ele capătă cu totul alt sens.

Desfăşurarea activităţiilor economice şi multiplele riscuri pe care le incumbă asemenea activităţi îi determină pe muncitori (în majoritatea cazurilor), să nu mai fie interesaţi de a devenii proprietarii mijloacelor de producţie; ei preferă să-şi asigure salariul, lăsând responsabilitatea şi riscurile unei activităţi antrepenoriale, pe seama celor care au suficiente fonduri sau sunt dispuşi să-şi asuma asemenea riscuri, în special, în condiţiile inevitabile ale unor recesii economice.

În analiza condiţiilor de muncă şi de viaţă ale muncitorului modern, trebuie să se ţină seama de cu totul alte criterii privind salarizarea, gradul de educaţie, statutul lui social, precum şi de aspiraţiile spre care tinde fiecare individ.

O enormă influenţă o are de gradul de dezvoltare al ştiinţei şi tehnicii din toate domeniile şi acestea influenţează psihologia şi interesul tinerelor generaţii constituind puncte de atracţie pentru noile şi viitoarele domenii de activitate.

Muncitorul de astăzi nu se mai poate compara cu cel ce exista cu 100 de ani în urmă. De foarte multe ori pregătirea sa depăşeşte nivelul şcolii medii şi chiar a unui absolvent al unor cursuri universitare.

În multe cazuri, salariul unui muncitor calificat este mult mai mare decât al unui tănâr inginer.

Din acest punct de vedere se pot remarca existenţa unor modificări substanţiale în cadrul şi între diferitele clase sociale.

95În epoca contemporană, asistăm treptat la dispariţia diferenţierii

dintre diferitele clase sociale aşa cum existau în secolele 18, 19 şi chiar la începutul secolului 20. Tinerii muncitori au alte idealuri, au altă educaţie, au căpătat alte stiluri de viaţă care se remarcă şi se pot identifica prin elemente de cultură, tradiţie şi de cele mai multe ori, prin obiceiurile ce se manifestă în societate. Acestea capătă uneori aspectele unei mode care se reflectă în idealurile noilor generaţii de muncitori, funcţionari sau profesionişti. Se remarcă puternice modificări în ţinuta lor vestimentară, care s-a modificat în ultimile decade, fiind mai puţin formală. Modul lor de a gândi şi de a înţelege problemele sociale, politice şi economice este diferit de cel al muncitorilor din secolul sau secolele precedente; au alte comportări în familie şi societate, au un limbajul curent diferit de cel care îl avea tineretul ultimului secol pentru a nu mai vorbi de secolele precedente. Cei mai mulţi au afilieri la anumite grupuri social-politice şi etnice.

Diferitele clase sociale au în prezent cu totul alte dorinţi şi nemulţumiri legate de activitatea cotidiană pe care o desfăşoară. În timp ce un muncitor, de exemplu, se poate lamenta de o rutină obositoare a muncii sale din timpul celor opt ore de lucru în faţa unui utilaj automatizat, funcţionarul sau unele categorii de profesionişti se pot plânge de manifestarea unui fenomen de alienare la care sunt supuşi stând zilnic în faţa unui monitor de computer şi care nu le asigură deplina satisfacţie a activităţii ce o desfăşoară.

Sunt şi cazuri în care aceste „insatisfacţii” îi determină pe unii (fără a avea riscul de a lua proporţii de masă), de a se apropia după orele de lucru de unele grupuri ce au uneori unele manifestări antisociale, pornite din dorinţa de a-i scoate din climatul monoton obişnuit.

Asemenea aspecte nu au fost atât de larg răspândite în condiţiile economice specifice ale secolului al XIX-lea şi nici ale începutului secolului XX, dar au început să se manifeste mai puternic începând cu a doua parte a secolului XX şi continuă şi în prezent.

În acelaş timp trebuie reţinut că ultimile decade ale secolului XX şi începutul secolului XXI, au adus cu ele, unele cauze şi forme de manifestare diferite, a crizelor economice şi implicit a situaţiei diferitelor clasele sociale.

În condiţiile actuale, complexitatea şi în special extinderea acestor cauze şi mai ales a efectelor lor economice şi sociale sunt complet diferite.

Crizele economice ce au avut loc în secolul XX şi cea actuală, evidenţiază manifestarea unor cauze despre care nici Marx, la vremea lui şi nici economiştii începutului secolului XX nu le-au cunoscut şi ca

96atare nu au putut face multe aprecieri. Este vorba de modul de manifestare al industriei financiare care este diferit de cel al industriei producătoare de bunuri de consum. Desigur acestea nu se exclud una pe alta, se influenţează în mod reciproc, dar cauza principală – aşa cum vom vedea în capitolele ce urmează, nu este nici supraproducţia, nici goana după profitul pe care îl aşteaptă capitaliştii din sectoarele industriale, agricole sau comerciale prin exploatarea omului de către om. Astăzi se poate remarca faptul că societatea capitalistă este o societate deosebit de mobilă şi adaptabilă la toate schimbările cantitative şi calitative din domeniul ştiinţei, tehnicii şi ale mediului social. Existenţa competiţiei a fost şi contină să fie un stimulent deosebit în întregul proces al dezvoltării din toate domeniile de actvitate; este un motor al dezvoltării economice şi sociale. Este adevărat că în condiţiile primului stagiu de dezvoltare al capitalismului, poziţia individului în societate era determinată de criteriile sale sociale în care se năştea şi se dezvolta. În marea majoritate a cazurilor succesul sau tradiţia muncii în meseria sau profesia unui părinte, constituiau un suport psihologic pentru următoarea generaţie, de a continu aceeaşi activitate. O situaţie similară era determinată de insuccesul sau dificultăţile prin care trecea un părinte în practicarea activităţii sale. Au fost nenumărate cazuri în care dorinţa lăuntrică a unui tănăr de a depăşi nivelul de viaţă al părinţilor sau un anumit talent nativ îi schimbau viitorul sau alegerea unui anumit domeniu de activitate. În condiţiile contemporane, nu mai există constrângeri de nici un fel în privinţa alegerii şi desfăşurării unei meserii sau a unei profesii. Fiecare îşi poate stabilii viitorul activităţii în funcţie de ceea ce îl atrage mai mult şi de potenţele aptitudinilor sale. Asemenea condiţii sunt determinate şi influenţate de evoluţia progreselor ştiinţei, tehnicii şi culturii, care deschid noi orizonturi şi noi domenii de activitate, noi cerinţe de specialişti şi ca atare noi perspective pentru noile generaţii de muncitori şi profesionişti Educaţia tinerilor în pas cu progresele ştiinţei şi tehnicii determină o cu totul altă imagine a noilor clase sociale, a rolului lor în societate şi în adaptarea la condiţiile economice specifice unor momente de evoluţie sau stagnare economică.

În era societăţii post capitaliste, bazată pe o reală manifestare a democraţiei sociale, existenţa şi modul de acţiune al diferitelor clase sociale are loc ca urmare a aplicării diverselor modificări structurale.

97 Aceasta constă în stabilirea unor legiferări referitoare la modul de

soluţionare a conflictelor de interes şi al sistemului contractelor colective de muncă; pe asemenea baze s-a creat un anumit sistem parlamentar de negocieri între opiniile diferitelor grupuri sociale. De asemeni, sunt create diverse instituţii cu caracter juridic de mediere şi arbitraj precum şi de reprezentare a angajaţilor în raport cu întreprinderile pentru care lucrează89.

O vastă literatură sociologică şi economică creată în ultimile decade, se ocupă în detaliu de problematica poziţiei, rolului şi modului de organizare a forţelor de muncă în legătură cu întreprinderile pentru care lucrează.

Această literatură evidenţează faptul că în ultimul secol, în ţările dezvoltate din punct de vedere economic, s-a adoptat o nouă filozofie în ceea ce priveşte relaţia dintre salariat şi întreprindere.

Modernizarea procesului muncii prin introducerea celor mai sofisticate mijloace de producţie (dela cele mecanizate până la cele robotizate), au determinat organizarea şi creerea unor condiţii de muncă total diferite de cele care au existat în secolele precedente.

Există o intensă preocupare din partea conducerii întreprinderilor în primul rând, pentru calificarea muncitorilor, pentru introducerea unor sisteme de muncă ce obligă la menţinerea unor condiţii sanitare deosebite şi de prevenire a accidentelor.

Pe de altă parte sistemele moderne de conducere, planificare şi control al producţiei, permit stabilirea unor raporturi deosebit de exacte între cererea şi oferta producţiei fabricate.

Din ce în ce mai mult se remarcă preocuparea conducerilor guvernamentale şi a organizaţiilor unionale, pentru asigurarea unor condiţii moderne de muncă, alături de asigurarea tururor drepturilor economice şi sociale a salariaţilor.

Chiar dacă din unele sondaje de opinie efectuate în rândurile unor sociologi şi economişti, rezultă că în sistemul actual capitalist nu mai există conflicte sociale, considerăm că asemenea rezultate nu reflectă realitatea, sunt eronate şi nejustificate.

Conflicte sociale încă există şi ele, la fel ca şi crizele economice, au şi unele aspecte pozitive, în sensul că prin ele se evidenţează şi se impulsionează evoluţia societăţii şi adaptarea ei la noile cerinţe ale salariaţilor sau la generalizarea unor drepturi la nivelul tuturor întreprinderilor din cadrul unei ramuri de activitate.

89 R.Dahrendorf, lucr.cit., pag.257.

98 Fără a încerca să epuizez diferenţele dintre actualele conflicte

sociale faţă de cele ce aveau loc în secolele XVIII şi XIX, voi enumera unele dintre ele:

- nici unele dintre actualele conflicte nu au un caracter antagonist şi nu duc la lichidarea unei clase sociale în favoarea alteia;

- nici unele dintre actualele conflicte nu sunt violente şi nu constituie scînteia care să declanşeze o revoluţie socială;

- conflictele sociale actuale nu au caracterul unor confruntări cu caracter general, la nivel naţional, politico-economic.

Actualele conflictele sociale ce au loc în ţările dezvoltate din punct de vedere economic, sunt în majoritatea cazurilor, îndreptate împotriva modului în care se desfăşoară politica guvernamentală şi al aplicării birocratice a legislaţiei muncii.

Situaţia economică a fiecărui om este direct legată şi influenţată de efectele economice care se manifestă la un anumit moment dat cum ar fi de exemplu în cazul crizelor economice.

Oricine se poate plânge de riscul sau chiar de faptul că în condiţiile crizei economice şi-a pierdut locul de muncă şi odată cu el, sursa principală a unui venit sigur. Foarte mulţi nu pot să-şi mai plătească datoriile făcute în vederea cumpărării unei case şi le scade standardul de viaţă.

Acest lucru însă nu are nimic comun nici cu structura claselor sociale, nici cu exploatarea omului de către om, nici cu nevoia luptei de clasă şi nici cu necesitatea declanşării unei revoluţii socialiste care să ducă la lichidarea sistemului capitalist.

Aici intervin alte aspecte ale sistemului de organizare şi a sistemului financiar al societăţii capitaliste şi a concepţiei economice a unor antrepenori capitalişti, indiferent de sectorul lor de activitate.

De cele mai multe ori, unele decizii eronate luate la nivelele cele mai înalte ale guvernelor, aplicarea unor metode birocratice, lipsa unor controale sistematice sau manifestarea unor mari fraude, pot declanşa diverse „zguduiri” economice de mari proporţii, ce afectează populaţiile ţărilor respective şi se pot extinde la nivelul unor mari arii geografice. * Ceea ce merită de reţinut din toate cele prezentate în acest capitol, este faptul că perioada la care Marx se referea şi pe care o explica teoria marxist-leninistă prin tezele sale propagandistice, era o epocă ce poate

99fi considerată ca fiind total depăşită şi ca atare nici tezele marxiste nu pot fi considerate altfel. Toate acestea însă, nu trebuie considerate ca factori ce elimină multiplele deficienţe şi greşeli care încă au loc în sistemul capitalist şi care îl face să fie departe de a fi un sistem perfect. Dacă există aşa ceva!.

În analiza prezentată în capitolele ulterioare, vom vedea încă odată în plus că teoria lui Marx şi a marxiştilor, susţinută an de zile, referitoare la obţinerea profitului sau a rentei prin exploatarea muncitorilor, a necesităţii luptei de clasă şi a lichidării capitalismului prin acţiunea de „gropar” a proletariatului revoluţionar, a avut un caracter pur propagandistic şi în condiţiile unei economii moderne a devenit total desuetă.

Teoria marxistă, îşi va putea păstra locul numai în categoria unor doctrine economice şi politice istorice. Asemenea teorii nu vor mai fi luate în consideraţie decât ca referiri istorice atunci cînd se va discuta despre istoria şi cauzele diverselor evenimente economice din secolele precedente.

100

Note:

101 CAPITOLUL III CRIZA FINANCIARĂ - Cauze, mod de manifestare şi efecte -

În 2007, s-a comunicat oficial că Statele Unite au intrat în recesie economică.

Ulterior şi alte ţări de pe glob sau confruntat cu aceeaşi situaţie economică. Maladia s-a extins rapid şi a cuprins majoritatea ţărilor lumii, indiferent că erau ţări dezvoltate din punct de vedere economic sau în curs de dezvoltare.

Fiecare om cu mai multe sau mai puţine cunoştiinţe economice a încercat să înţeleagă cum de s-a ajuns la o asemenea situaţie.

Mass-media mondială a început să lanseze tot felul de aprecieri din care unele dovedeau cunoaşterea unor fapte reale, altele erau pur şi simplu speculaţii cu caracter politic. Se făceau tot felul de supoziţii, se aduceau tot felul de învinuiri unora sau altora dintre personalităţile politice sau ale vieţii economice. În Franţa şi în alte ţări s-au găsit mulţi care au început să-l reconsidere pe Marx, ca fiind profetul ce nu a greşit în afirmaţiile făcute despre sistemul capitalist cu multiplele lui racile şi care trebuia lichidat.

În limbajul cotidian au început să fie folosite tot felul de noţiuni care nu fuseseră utilizate de mult timp: inflaţie, deflaţie, stagflaţie, subprime şi încă multe altele.

Specialişti din toate colţurile lumii se întruneau în şedinţe interminabile şi făceau tot felul de presupuneri şi sugestii pentru stagnarea sau chiar lichidarea rapidă a acestei recesii.

Realitatea era că nici unul dintre aceşti experţi nu a apăsat pe „butonul magic” şi nu a avut acces la un „glob de cristal”, care să descifreze iţele deosebit de încurcate ale maşinăriei economice americane şi globale care ajunsese într-o asemenea situaţie.

O mulţime de factori economici şi ne-economici cu acţiuni directe sau mai puţin directe au determinat acest şoc economic.

Complexitatea şi interdependenţa lor economică, politică, socială şi în special cea psihologică au îngreunat în primele momente stabilirea cauzelor reale şi multiplele efecte ce urmau.

De fapt ceea ce s-a omis să se afirme pentru mult timp (omiţându-se în mod voit, sau nu), era situaţia deosebit de vulnerabilă a sistemului

102financiar american, cu multiple ramificaţii în toate domeniile de activitate şi cu multiple implicaţii mondiale.

După 200 de ani de existenţă a economiei capitaliste americane, care a fost ca o puternică locomotivă ce a tras după ea dezvoltarea şi altor ţări din lume, America s-a găsit - din nou - în faţa unei atât de mari şi de profunde recesii (ce poate fi comparată sau chiar considerată că ar fi mult mai gravă decât cea a marei crize economice din 1929-1933).

- Este oare sistemul financiar american pe care se bazează întreaga structură economică a lumii capitaliste, atât de fragil şi vulnerabil?

Răspunsul este simplu şi clar. - Da! Nu a existat şi încă nu există un sistem riguros de reglementări a diverselor aspecte economico-financiare, prin intermediul cărora se vehiculează întreaga bogăţie şi enormele resurse ale Statelor Unite şi ale întregii lumi. - Este oare posibil ca după 200 de ani de existenţă şi după ce sistemul economic a fost periodic zguduit de tot felul de recesii mai mult sau mai puţin grave, să nu existe legi clare şi bine stabilite în acest domeniu? Răspunsul şi la această întrebare este la fel de simplu şi clar. - Da! - Este această situaţie determinată de lipsa de experienţă, de neglijenţa unor perosane sau instituţii a căror misiune era tocmai această stabilire a unor pachete legislative care să elimine asemenea riscuri, sau putem considera că de bună voie s-au lăsat asemenea uşi deschise, facilitându-se anumite „situaţii” dificile, pentru unii, dar avantajoase pentru alţii? Răspunsurile în aceste cazuri, sunt îndoielnice şi fiecare în funcţie de o anumită poziţie social-economică în care se găseşte, încearcă şi acuma după mai bine de trei ani dela comunicarea oficială a recesiei, să găsească „ţapii ispăşitori”. Întrucât problema ca atare este deosebit de complexă şi efectele ei sunt deosebit de grave, trebuie analizate toate aspectele (chiar dacă unele par neimportante - cel puţin la prima vedere). Cauzele acestui „şoc economico-financiar”, nu se pot regăsi, nici în teoria cu privire la producţia sau supra-producţia de bunuri materiale, nici în legea valorii şi a plusvalorii, nici în exploatarea omului de către om şi în nici o altă parte a teoriei marxiste, ci provin din tot felul de dereglări financiare, din cheltuieli excesive, nu în totdeauna justificate din punct de vedere economic, din decizii eronate (sau intenţionat aplicate), la diverse niveluri micro sau macro economice.

103 În luna Mai 2008, Dnul. Dr. Ben Bernanke, specialist pe problemele crizelor economice, Preşedintele Rezervelor Financiare ale Statelor Unite, afirma: „un bun bancher (în sensul director de bancă -n.n.) ştie să acumuleze în timpurile normale – rezerva pe care o poate folosi în timpuri extraordinare”. Afirmaţia Dlui. Bernanke, este de-adreptul „uluitoare”, şi merită publicată într-o culegere de „cuvinte înţelepte”, dar, din păcate nu a adus nimica nou şi nici folositor pentru găsirea cauzelor şi soluţionarea acestei recesii financiare de mari proporţii. La un anumit moment dat, unii economişti au apreciat că principalele cauze se pot regăsi în:

- umflarea nejustificată a stocurilor unor companii (cum a fost cazul companiilor „dot.com”, care au însemnat pierderea a miliarde de dolari de către investitorii particulari sau de către instituţii financiare, care investiseră banii în stocurile unor astfel de companii.

- creerea unor enorme fraude financiare de ordinul a sutelor de miliarde de dolari.

- tot felul de afaceri oneroase a unor bănci sau a unor societăţi de asigurări, care se ridicau la nivelul unor adevărate sume fabuloase de ordinul a sutelor de miliarde de dolari .

- depistarea unor fapte antisociale cu urmări directe asupra scăderii puternice a bursei de stocuri, şi încă multe alte aspecte din domeniul financiar.

Despre politica economică ce favoriza tot felul de cheltuieli, nu întotdeauna justificate din punct de vedere economic şi despre deciziile luate la nivelele cele mai înalte guvernamentale, se discuta şi se aduceau tot felul de critici încă din anii ‘80, din timpul Administraţiei Regan şi chiar dinaintea acelei administraţii. În anul 2004, Biroul Federal de Investigaţii (FBI), a atras atenţia printr-un raport amplu, referitor la un fenomen „epidemic” privind modul de obţinere a creditelor imobiliare. Faptele menţionate în acest raport nu au fost considerate drept factori principali ai unei eventuale crizei financiare, ci ca nişte factori „adiacenţi”, de mică importanţă. Raportul menţiona că pe această cale se deschide de fapt o poartă largă pentru tot felul de fraude cu efecte multiple şi pe termen lung. Din păcate, acest raport nu şi-a găsit audienţa cuvenită la cele mai înalte nivele guvernamentale. Nici chiar Preşedintele Statelor Unite, nu a putut, sau nu a vrut să ia în consideraţie un asemenea Raport.

104 A trecut o lungă perioadă pînă când guvernul SUA a decis constituirea unei Comisii Financiare de Cercetări, pentru diverse aspecte financiare şi în special pentru analiza cauzelor actualei recesii. În primul rând, decizia Administraţiei dela Casa Albă a venit prea târziu, iar în al doilea rând nici până la sfârşitul anului 2009 nu s-au evidenţiat toate cauzele crizei financiare. La 15 Noiembrie 2008 conducătorii din domeniul finanţelor din cele mai dezvoltate şi bogate ţări din lume (Grupul celor 20) 90 s-au întâlnit la Washington D.C. pentru a decide asupra unor măsuri imediate ce urmau să fie luate şi pentru viitorul industriei financiare. Nici până în prezent nu se cunosc complet deciziile finale ale acestui larg grup de experţi financiari.

1. Sistemul financiar bancar şi al instituţiilor de credit

În ultimile decade s-a manifestat din ce în ce mai mult o puternică competiţie între bănci şi diverse instituţii specializate în acordarea de credite, pentru a-şi asigura un număr din ce în ce mai mare de clienţi şi bine înţeles pentru a-şi asigura profituri cât mai mari. Mulţi dintre cei ce solicitau împrumuturi erau dispuşi să facă tot felul de speculaţii cumpărând şi vânzând rapid (uneori la diferenţă de cîteva ore sau după câteva zile) stocuri ale diverselor companii. În momentul în care se întrevedea oportunitatea obţinerii unor profituri mari de pe urma acestor tranzacţii financiare, şi ignorând unele aspecte ale legislaţiei în vigoare, mulţi misiţi şi traficanţi, ce au apărut ca ciupercile după ploaie, s-au pretat la tot felul de tranzacţii financiare oneroase. Unii dintre aceştia desfăşurau asemenea tranzacţii zilnice prin internet, (dela mii de km.distanţă), ducând de multe ori la dereglări financiare. După aprecierea lui Ben Bernanke, multe dintre instituţiile financiare existente în Statele Unite au scăpat de sub controlul organelor de verificare, favorizând astfel înfăptuirea a tot felul de fraude. 90 G-20 (sau mai formal, Grupul celor douăzeci de miniştri ai finanţelor şi ai guvernatorilor băncilor centrale,(conform originalului din engleză, [the] Group of Twenty Finance Ministers and Central Bank Governors,) este un grup de miniştri de finanţe şi guvernatori ai băncilor centrale din 20 de economii – 19 ale celor mai mari economii naţionale, plus al Uniunii Europene. Grupul celor 20 de economii incluse în G-20 reprezintă 90% din produsul naţional brut al planetei, 80% din comerţul mondial (incluzînd comerţul din interiorul UE) şi două treimi din populaţia lumii. Pentru informaţii suplimentare privitoare la lista membrilor G-20, vezi Adnotări.

105 Ben Bernanke a fost nevoit să recunoască în 2008, necesitatea iminentă a unui cadru legal şi cât mai solid pentru verificarea operaţiunilor financiare bancare şi a instituţiilor de creditare şi a celor care se ocupau de tranzacţionarea titlurilor de credite. Este deosebit de impresionant cum distinsul Dr. Ben Bernanke, Preşedintele FED, pretins specialist în probleme de crize economice, vine cu asemenea sugestii, după ce întreaga situaţie economică a ajuns într-un moment în care devenise deosebit de greu de a fi controlată. Unde ai fost Dle. Bernanke, până acuma ? Nu este oare aceasta o strategie pe care ai practicat-o şi dumneata şi predecesorul dumitale, pentru a putea de fapt controla anumite sectoare economice? Lipsa unor reglementări financiare, existenţa unei adevărate dezordini financiare şi incapacitatea verificărilor la momentul oportun, (de către organe competente şi cu puteri decizionale de sancţionare), precum şi stabilirea unor decizii eronate (involuntare sau premeditate), constituie cadrul în care se creionează şi au început să se desfăşoare actualele efecte ale recesiei economice. Politica financiară şi demararea unei crize financiare nu se petrece peste noapte. În asemnea condiţii, s-ar fi putut acţiona din timp pentru a se ameliora efectele negative ale acestei grave crize financiare. Oare nu s-a învăţat nimica din crizele financiare care au avut loc pînă în prezent în Statele Unite şi în alte ţări de pe glob? Aşa cum prezintă şi Profesorul Ravi Batra, în lucrarea „The Great Depresion of 1990” 91 reamintind opiniile lui J.K. Galbraith, cauza unei recesii financiare trebuie căutată în dereglările financiare provocate de o mare concentrare de capital. O asemenea opinie merită luată în consideraţie întrucât în momentul în care bogăţia se concentrează în mâinile unui număr restrâns de capitalişti, sau a unei instituţii centrale au loc o multitudine de efecte economice negative la nivel naţional şi internaţional. Asemenea acţiuni pot fi controlate şi influenţate dacă se urmăresc din timp şi se aplică măsurile legale necesare care le pot modera efectele. Numărul persoanelor care şi-au pierdut veniturile lunare sigure (prin pierderea locurile de muncă - n.n.), sau cei care au venituri foarte limitate, au ajuns să fie de ordinul a zeci şi sute de milioane şi îşi continuă creşterea. Pentru a-şi asigura nevoile de plăţi obligatorii lunare (cum ar fi de exemplu plata împrumutului pentru cumpărarea unei case, sau a unei

91 Dr. Ravi Batra – The Great Depresion of 1990, pag. 119 şi urm.

106maşini), se solicită noi împrumuturi, întrucât această cale este singura soluţie de supravieţuire pentru oamenii săraci sau cu venituri medii. Nevoia împrumuturilor dela bănci este din ce în ce mai mare. Dacă o bancă mai mică, refuză acordarea de împrumuturi aşa zise „riscante” (care nu pot fi restituite în timp - n.n.), structura financiară a unei asemeni bănci rămâne neschimbată (neavând surse de câştiguri), ceea ce contravine principiilor generale de funcţionare a unei bănci, în special în condiţiile în care ea trebuie să plătească dobânzi depunătorilor.

Urmărind situaţia economică a SUA, se poate remarca că, în acelaşi timp cu declanşarea crizei, FED 92 a aprobat reducerea ratelor de „prime” (ratele directoare a dobânzilor-n.n.), ceea ce a determinat încurajarea în continuare a cererii de credite. Numai băncile care îşi conduceau activitatea într-un mod foarte prudent, (verificând condiţiile financiare ale solicitatorilor de împrumuturi), îşi puteau permite să acorde unele împrumuturi care aveau un grad mai mic de „risc”. În aceste condiţii, apreciază Dr. Batra, băncile cu rezultate financiare nesigure (sau cărora li se micşorau încasările), au devenit din ce în ce mai numeroase, iar în condiţiile concentrării capitalurilor, multe dintre aceste bănci au ajuns în stare de faliment. Intrarea băncilor în stare de faliment a creat o panică generală a publicului, a scăzut numărul deponenţilor, care nu au avut certitudinea că îşi vor putea recupera banii depuşi şi ca atare sistemul financiar a intrat în degringoladă.

2. Rolul băncilor în condiţiile crizei economice În ultimile decade, băncile americane şi-au extins operaţinile

financiare. De la simple instituţii de depozitare şi de plăţi de dobânzi ele şi-au dezvoltat departamente ce se ocupau de acordarea de credite şi făceau tot felul de tranzacţii financiare legate de vânzarea, cumpărarea sau refinanţarea creditelor pentru imobilele cumpărate.

Alături de băncile de investiţii, celelalte bănci erau dispuse să ofere tuturor solicitanţilor sumele dorite, bineînţeles cu dobânzi ridicate.

Solicitanţii de credite nu se lamentau despre ratele ridicate de dobânzi, întrucât obţineau cu maximum de uşurinţă sumele necesare.

Nici o instituţie superioară de control a activităţii bancare nu se împotrivise acestui nou program implementat de bănci.

92 Vezi Adnotări despre The Federal Reserve System (FED)

107Mai mult decât atâta, în continua competiţie dintre bănci pentru a

avea cât mai mulţi clienţi împrumutători dela care aveau de primit dobânzi mari, începuseră să practice tot felul de metode de atragere a clienţilor.

În afara unor reclame deosebit de agresive prin intermediul zilnic al reţeleleor de radio şi TV ca şi prin internet, trecuseră la un sistem de minimă verificare a celor ce solicitau împrumuturi, (dacă puteau sau nu, să-şi onoreze în timp plata ratelor lunare pentru restituirea împrumuturilor).

Pe de altă parte multe bănci ajunseseră să ofere împrumuturi cu zero depozit iniţial (down payment – în limba engleză)93.

O conjunctură economică nefavorabilă, determinată de cauze economice şi ne-economice, a creat o schimbare radicală a vieţii întregii populaţii americane.

Atacul terorist dela 11 septembrie 2001, cu spaima creată în marea masă a populaţiei, declanşarea războiului din Irak şi Afganistan cu enormele cheltuie prilejuite de susţinerea acestor războaie, scăderea valorii dolarului pe piaţa mondială cu implicaţiile asupra schimburilor internaţionale, multitudinea fraudelor şi neregulilor ce se manifestau pe plan naţional, creşterea masivă a deficitului bugetar, precum şi factorul psihologic de incertitudine privind „ziua de mîine” a întregii populaţii, au influenţat declanşarea actualei recesii financiare.

Între anii 2000 şi 2003, FED a redus ratele pentru fondurile federale, dela 6,5% la 1%.

Scopul acestei acţiuni a FED-ului a fost pe de o parte, de a reduce riscul de faliment al companiilor a căror cote la bursă crescuseră într-un mod nejustificat (exemplul companiilor de „dot.com”), iar pe de altă parte în urma atacului terorist dela 11 Septembrie 2001, a vrut să reducă riscul imanent al deflaţiei [în următorul capitol vom analiza şi acest fenomen economic].

Ulterior, între iulie 2004 şi iulie 2006, FED a ridicat din nou ratele de interes, ceea ce a contribuit la creşterea acestora pentru creditele acordate pe timp de un an şi de cinci ani şi care se puteau modifica (adjustable rates- în limba engleză) fără nici o dificultate şi la libera decizie a băncilor şi a instituţiilor de creditare. Efectul direct a constat în creşterea sumelor ce trebuiau achitate de către cei ce împrumutaseră bani.

93 Vezi: Adnotări pentru explicarea noţiunii de down payment.

108Mulţi proprietari ai caselor cu valori de sute de mii şi milioane de

dolari, au ajuns la un anumit moment dat să nu mai poată să-şi achite ratele lunare pentru împrumuturile făcute.

Situaţia economică din ce în ce mai dificilă care a condus la creşterea oficială a şomajului mediu pe naţiune până la 10,2% (în unele state depăşind 17% sau chiar 20%),94 a agravat şi mai mult situaţia disperată în care se găseau proprietarii acestor case. Mulţi dintre ei erau dispuşi să vândă casele, dar nu se găseau cumpărători pentru ele.

În multe state proprietarii şi-au părăsit locuinţele şi sau mutat în alte localităţi unde preferau să închirieze apartamente modeste, s-au se mutau împreună cu rudele pe care le aveau.

Băncile au fost obligate să pună ipoteci pe casele cumpărate prin împrumuturi şi în scurt timp ele s-au găsit în situaţia de a avea un enorm inventar de case pe care le posedau.

În perioada dintre trimestrul I, 2007 şi trimestrul III al anului 2009, numărul proprietăţilor destinate ipotecării (foreclosure – în limba engleză) au crescut dela 240 de mii la 938 de mii, adică de circa 4 ori.

Nici atunci când băncile au scos la licitaţie casele pe care le preluaseră dela proprietari, pentru a le vinde şi a-şi recupera banii împrumutaţi, nu se găseau cumpărători.

În septembrie 2008, preţul caselor a început să scadă ajungând cu 20% sub valoarea lor iniţială.

0

100

200

300

400

500

600

700

800

900

1000

Q12007

Q22007

Q32007

Q42007

Q12008

Q22008

Q32008

Q42008

Q12009

Q22009

Q32009

Sursa: Data from Realty Trac Press Release of U.S. Foreclosure Report, 2010 Într-un articol publicat în revista Forbes (iulie 2009), profesorul de

ştiinţe economice, Noriel Roubini, afirma că: „preţul caselor a scăzut cu 30% faţă de preţul iniţial şi îşi va continua scăderea ajungând la

94 Vezi Adnotări despre situaţia statistică reală a şomajului în Statele Unite în 2009

10940% şi apoi la 45% înainte de a ajunge la limita cea mai de jos a valorii caselor”.

Un alt profesor de ştiinţe economice, Stan Leibowitz, a publicat un articol în Wall Street Journal, afirmînd că: „suma achitată din valoarea casei (equity – în limba engleză-n.n.), a fost cauza principală a ajungerii proprietăţilor la starea de licitaţie şi nici decum modul în care s-a acordat împrumutul sau posibilitatea de a se achita împrumutul obţinut”.

Opinia prof. Leibowitz ar putea fi valabilă în condiţiile normale ale unor tranzacţi de cumpărări de case, dar nu în situaţia existentă a crizei financiare actuale şi pe fondul crizei economice la care se adaugă situaţia şomajului care a atins proporţii deosebit de ridicate.

Numai prin neglijarea totală a corelaţiei dintre factorii esenţiali privind cumpărarea locuinţelor şi fenomenele economice care au avut şi continuă să aibă loc la nivel naţional, se poate ajunge la o asemenea concluzie, care nu reflectă realitatea.

Cei care au făcut împrumuturi de sute de mii de dolari pentru a cumpăra locuinţe foarte scumpe, nu au fost milionarii americani, ci oameni din categoria clasei mijlocii a societăţii, care aveau la data respectivă un loc de muncă (relativ bine plătit) şi care credeau că îşi pot permite şi vor avea (probabil) de unde să achite împrumutul de bani..

Dacă băncile ar fi cercetat mai serios veniturile acestor persoane, ar fi putut ajunge la concluzia că solicitanţii nu aveau posibilitatea achitării sumelor solicitate (pentru locuinţele ce depăşeau cu mult posibilităţile lor financiare, şi cu suprafeţe care depăşeau cu mult nevoile lor).

Pe fondul manifestării crizei economice şi a creşterii şomajului, situaţia a devenit şi mai acută.

Poate Profesorul Stan Leibowitz a vrut să spună altceva, dar nu a găsit explicaţia cea mai potrivită.

De aici reiese că „suma achitată din valoarea casei” nu a fost cauza ajungerii la situaţia de licitaţie, ci imposibilitatea achitării împrumuturilor solicitate (ce depăşeau cu mult nivelul veniturilor), scăderea în acelaş timp a valorii caselor (al căror preţuri crescuseră într-un mod total nejustificat), pierderea locurilor de muncă de către solicitanţii de împrumuturi şi goana băncilor după profituri cât mai mari.

De fapt prin cumpărarea unor asemenea locuinţe se urmăreau nişte acţiuni speculative, care nu au ţinut seama de evoluţia economică generală ce a determinat scăderea valorii imobilelor şi nu creşterea valorii lor.

110 Situaţia continuă şi în anul 2010 şi s-ar putea să continue încă

mulţi ani de acuma înainte, fiind la fel de gravă, întrucât preţul caselor continuă să scadă şi oricine ar vrea să vândă în prezent o casă, intră în competiţie (de preţ) cu preţul caselor care sunt în stare de licitaţie.

Pe de altă parte, nici prezumtivii cumpărători nu mai aveau posibilitatea de a cumpăra case, deoarece băncile nu mai dădeau împrumuturi şi nimeni nu era dispus să plătească o sumă pe care banca o cerea (pentru a-şi recupera banii împrumutaţi), când de fapt, preţul caselor era în continuă scădere.

Imposibilitatea recuperării de către bănci şi instituţiile de credit a sumelor împrumutate a afectat în mod deosebit rezervele financiare ale acestor instituţii şi au continuat să aibă reacţii directe în manifestarea crizei financiare în general şi a celei de pe piaţa imobiliară în mod special.

Toate încercările Administraţiei dela Casa Albă, de a sprijinii programele de refinanţare a datoriei cumpărătorilor, s-au dovedit în cea mai mare parte, total ineficiente. Rezultatul ineficienţei continuă să se remarce şi în prezent. Pe baza calculelor făcute de către specialiştii din domeniul imobiliar, peste 9 milioane de case vor rămâne în stare de ipotecare în perioada 2009-2011 şi dintr-un studiu efectuat de către Chicago Federal Reserve Bank, rezultă că aceasta determină o pieredere de peste 450 trilioane dolari..

Pentru a salva principalele bănci şi instituţii de credit dela faliment, administraţia Obama a decis să acorde acestor instituţii un suport financiar substanţial care să le redreseze volumul lichidităţilor lor.

Unele instituţii au reuşit să fie salvate (cum au fost: Bear Stearn, Merill Lynch, AIG, ş.a.), dar altele nu au putut fi salvate, datorită şi unor operaţiuni frauduloase care au fost descoperite (cazul companiei Lehman Brother).95

În afara multiplelor „facilităţi”, pe care le oferea întreaga industrie financiară celor ce solicitau împrumuturi şi care era susţinută de administraţiile guvernamentale la nivelul statelor şi chiar federal, se creaseră aşa numite subprime, care reprezentau nişte instrucţiuni suplimentare de facilitare a acordării de credite.

Valoarea acestor tranzacţii pe baza subprimelor ajunseseră în luna martie 2007 la peste 1,3 trilioane dolari.

Creditele acordate prin aplicarea subprimelor reprezentau circa 10% din totalul împrumuturilor solicitate în anul 2003, iar până la începutul

95 Vezi Adnotări despre cazul Lehman Brother

111anului 2007 volumul lor a atins un vârf de peste 40% din totalul cumpărărilor de locuinţe.

După opinia unor economişti, o asemenea procedură a fost susţinută şi prin decizia creată de Security and Exchange Commision (SEC) 96 care legifera capitalul net. Prin aceasta se încurajau de fapt cinci dintre cele mai mari bănci de investiţii din SUA de a-şi extinde căile financiare de care dispuneau şi de a asigura protecţia împotriva ipotecării caselor celor ce împrumutaseră bani cu rate între 10 şi 15% în perioada 1998-2006. Apoi aceste legiferări au ajuns la 25% pentru cei ce împrumutaseră bani până în anul 2008.

Ca de obicei în spatele acestor legiferări erau influenţele lobiştilor care căutau să îi protejeze în mod special pe cei cu împrumuturi de milioane de dolari.

Iată cum se prezenta evoluţia subprimelor:

Sursa: Census Bureau, Universiatea Harvard (Boston, Massachusetts), Raport pentru anul 2008

Referindu-se la situaţia financiară în general şi a băncilor în mod

special, preşedintele Asociaţiei Băncilor, într-un interviu acordat mass-mediei în 2008, arăta: „ se ajunsese în perioada de boom economic la un sistem de „împrumuturi nescrise” din partea băncilor. Acestea nu mai ţineau seama nici de cele mai elementare mijloace de protecţie a fondurilor bancare şi acordau în mod automat împrumuturi fără nici un fel de documentaţie acoperitoare, referitoare la solicitanţii împrumuturilor şi nici nu cereau să existe drept garanţie un aşa numit „colateral”,( care să-şi asume responsabilitatea continuării plăţii

96 Vezi Adnotări despre Security and Exchange Commision (SEC)

112lunare, dacă pricipalul beneficiar nu mai putea acoperii suma împrumutată)”.

Odată cu alegerea lui Barack H. Obama în funcţia de Preşedinte al Statelor Unite cu tot entuziasmul pe care l-a manifestat majoritatea populaţiei americane au avut loc o unele reacţii economice negative.

În majoritatea cazurilor, alegerea cu entuziasm a unui preşedinte, atrage după sine o creştere substanţială a stocurilor la bursă.

De această dată, reacaţia economică a bursei de stocuri, a constituit o excepţie.

Băncile americane şi din alte ţări dezvoltate ale lumii, au cunoscut o scădere cu 20-30%.

Panica provocată de o asemenea situaţie a determinat o serie de reacţii ale diferitelor guverne (în special din Anglia, Franţa şi Germania) de a pompa sume mari de bani în conturile marilor bănci în vederea împiedecării ajungeri la starea lor de faliment datorită crizei financiare în care se găseau Statele Unite. În paralele cu aceste operaţiuni au avut şi continuă să aibă loc tot felul de confruntări ale opiniei politicienilor, oamenilor de afaceri şi a economiştilor specialişti din domeniul financiar referitoare la modalitatea de ieşire din criza economică mondială. Preşedintele Franţei, Dl. Sarkozi afirmase în repetate rânduri necesitatea imanentă a reanalizării întregului sistem financiar şi monetar internaţional, considerând că numai pe această cale se va putea pune capât „sistemului financiar bazat pe un liberalism deşănţat”.

Dna, Cancelar Angela Markel în luarea de cuvânt la Conferinţa dela Davos afirma că fenomenul crizei financiare mondiale, este un efecte al manifestării politicii descătuşării complete a pieţei, care a provocat enormele riscuri financiare.

După opinia Dnei Markel, soluţia rezolvării acestei crize constă în stabilirea unor reglementări care să pună capât oricăror acte ale unor iresponsabili ce au provocat actuala criză.

Personal, consider opinia Dnei Markel mult mai apropiată de realitatea cauzelor şi efectelor acestui şoc economic mondial.

Punctul de vedere al Preşedintelui Sarkozi se apropie de mult disputata opinie a celor ce fac tot felul de speculaţii legate de Noua Ordine Mondială, cerând ca prin revizuirea totală a sistemului financiar mondial, acesta să fie pus sub un control al unui organism (financiar sau politic) central care să conducă destinele întregii lumi.

113 Fără nici o discuţie că un asemenea puct de vedere nu poate fi

agreat de întreaga lume şi ca atare el nu îşi va putea găsi aplicabilitatea cel puţin în următoarele decade.

Un alt puct de vedere ce şi-a atras o mulţime de critici încă dela începutul lansării lui a fost prezentat de Prof. Noriel Roubinii care este un susţinător al ideii de naţionalizare a întregului sistem bancar al Statelor Unite.

Profesorul Roubinii consideră că o naţionalizare temporară a băncilor ar fi soluţia rezolvării crizei actuale a sistemului financiar, dacă se ia ca exemplu modelul suedez din anii 1990.

După opinia lui Roubinii, exprimată într-un mod foarte concis, trebuie înfăptuite trei trepte:

1. preluarea controlului bancar de către stat, 2. introducerea unei ordini în activitatea bancară 3. rapida vânzare a băncilor către sectorul paricular Analizând punctul de vedere al Prof. Roubinii şi metoda de aplicare

a puctului său de vedere am impresia că mă găsesc din nou în faţa sistemului socialist de naţionalizare a băncilor şi nu suntem departe nici de următorul pas al stabilizării monetare, practicat de comunişti, în toate ţările socialiste din lume.

Interesant este şi faptul că un asemnea punct de vedere şi-a găsit imediat un adept în persoana unui senator republican – Dnul Lindsey Graham din statul Carolina der Sud.

Pe de altă parte Roubinii are impresia că în soluţionarea gravei crize financiare ori are de-aface cu participarea la un joc copilăresc de Monopoli (în care poţi cumpăra orice dacă ai bani, chiar şi o bancă), introducând „repede” nişte reguli (care convin la un anumit moment dat unui anumit grup de oameni, care au anumite interese şi au anumite privilegii stabilite prin anumite poziţii sociale), după care poţi vinde la fel de „repede” băncile unor particulari (care ar aşteapta la coadă, să cumpere băncile cărora li s-au stabilit anumite reguli, impuse de acel grup de persoane sau de către stat şi) care trebuie în mod obligatoriu să accepte regulile stabilite şi rămân sub controlul statului.

Oare aşa ceva vrea Profesorul Roubinii să se aplice în America? Nu contestă nimeni necesitatea introducerii unor reglementări în

industria financiar-bancară. Din acest punct de vedere mă raliez opiniei Dnei Cancelar Markel, dar dela creerea şi aplicarea unor reglementări (care să blocheze abuzurile şi tot felul de fraude) şi până la forma de manifestare a „naţionalizării” (chiar şi pe un timp limitat), este un drum pe care nu cred că mulţi specialişti din domeniul finanţelor, care nu sunt adepţii unor concepţii de stânga ar putea fi de acord cu el.

114 Are intenţia Profesorul Roubinii să adere prin ideile sale la concepţia după care criza financiară actuală a fost declanşată la ordinul celor ce vor să instaureze „Noua Ordine Mondială”? Cred că ar merita ca Dr. Roubinii să-şi revizuiască punctul de vedere sau cel puţin să-l explice mai în detaliu, pentru a nu lăsa loc unor mari semne de întrebare sau unor confuzii nedorite. Îngrijoraţi de lansarea unor asemenea idei şi de faptul că Administraţia actuală dela Washington ar putea să adopte asemenea măsuri, acţionarii mari şi mici în spirit de protecţie au început să-şi retragă capitalurile din băncile unde le depozitaseră. Acţiunile lui Bank of America Corp. şi a lui Citigrup Inc. au cunoscut în ultimile luni scăderi rapide 97.

Efectul rapid al acestei degringolade i-a atenţionat pe consilierii economici ai Preşedintelui Obama, sugerându-i Preşedintelui să facă declaraţia după care „un sistem bancar particular, este soluţia cea mai corectă pentru a ieşi din actuala criză economică”.

Pe această cale, Preşedintele Obama a căutat să accentueze că nu este de acord cu un plan al naţionalizării bancare, dar nu a oferit nici o soluţie referitoare la reala cauză a actualei crize financiar-bancare.

3. Politica de „outsourcing” şi rolul ei în recesia economică.

În goana după profituri cât mai mari şi cât mai rapide şi în special

când preţul forţei de muncă în Statele Unite şi în alte ţări dezvoltate economic ajunsese la nivele deosebit de ridicate, majoritatea companiilor şi-au îndreptat atenţia spre alte ţări din lume în care preţul forţei de muncă era 1/10 sau chiar şi mai mic faţă de cel din SUA sau dintr-o altă ţară dezvoltată.

Pe harta economică a Statelor Unite începuseră să apară noi surse de producţie cum erau de exemplu, China, India, Filipine, Malaezia ş.a.

O asemenea politică economică a fost acceptată şi chiar încurajată de către diversele administraţii statale şi federale.

Lobiştii 98- care lucrau în numele unor companii, sprijinind ideia outsourcingului, şi-au adus o mare contribuţie pe această cale, fapt pentru care au primit drept comision sume substanţiale.

97 Acţiunile lui Bank of America au scăzut cu 4.8%, ajungând la 3.75 dolari, cel mai scăzut nivel din ultimii 25 de ani, iar a lui Citigrup, cu 17%, ajungând la 2.09 dolari. 98 Lobbist (în limba engleză) - Persoană care prin relaţiile influente pe care le are la nivelul conducerii guvernamentale, poate determina creerea sau aplicarea unei legislaţii, în favoarea unei persoane fizice sau juridice. Funcţia de lobist este o funcţie legală în Statele Unite.

115Companiile au început să practice această politică pe scară largă,

fapt ce le-a adus mari profituri. Toată lumea era mulţumită. Muncitorii care încă îşi mai păstraseră locurile de muncă în

întreprinderile ce practicau outsourcing-ul, erau mulţumiţi , ei ocupându-se numai de asamblarea şi creerea prosuselor finite. Câştigau bine şi nu mai aveau nici un fel de responsabilitate dacă materiile prime sau componenetele, produse în afara Statelor Unite, nu erau de calitate corespunzătoare sau nu le primeau la timp.

Conducerile întreprinderilor, pe baza profiturilor mari realizate, primeau prime apreciale (bonus - în limba engleză), de ordinul a sute de mii de dolari. .

Deţinătorii de stocuri ale întreprinderilor respective, încasau dividente mărite, pentru stocurile ce le deţineau, datorită creşterii producţiei şi raportării unor profituri considerabile.

Nici ţările unde se exportase cererea pentru producerea produsele respective, nu se puteau plânge, întrucât se redusese şomajul, muncitorii aveau de lucru, începuseră să aibă câştiguri sigure şi ca atare li se ridica nivelul de trai.

Exemplul cel mai concludent în această direcţie îl oferă China, care în ultimile decade a făcut paşi impresionaţi în dezvoltarea economică, prin politica de a fi atelierul manufacturier al lumii.

Ţările dezvoltate şi în special Statele Unite erau martorele unui adevărat boom economic.

Nimeni nu se gândea la ce se va întâmpla pe termen lung şi ce efecte economice se vor declanşa pentru Statele Unite şi pentru celelalte ţări dezvoltate, dintr-o asemenea euforie economico-financiară.

Opulenţa a atras după sine o creştere mare a consumului. Chiar dacă unele produse numai asamblate în Statele Unite, nu aveau componente de cea mai bună calitate şi ca atare nu corespundeau cerinţelor consumatorilor, nimeni nu reclama această situaţie. Dacă era vorba de produse curente, sau de scurtă folosinţă, şi ieftine, se aruncau şi se cumpărau altele. Dacă era vorba de bunuri de folosinţă îndelungată şi scumpe (de exemplu automobile japoneze asamblate în SUA sau în Mexic), întreprinderile rechemau loturile de automobile ce aveau defecte, şi le reparau pe contul lor (vezi cazul companiei Toyota cu zeci de milioane de auto, rechemate pentru reparaţii).

116 4. Criza imobiliară şi rolul ei în condiţiile crizei economice A fost o perioadă în care dela cele mai scăzute nivele de salarizare şi

până la cele mai ridicate din ierarhia socială, se produsese o schimbare fundamentală a nivelului de trai.

Clasei mijlocii a societăţii, care reprezenta marea majoritate a populaţiei, i se oferise oportunitatea împlinirii visului secular al oricărui american, de a avea propria casă. America cunoştea şi un imens val al imigraţiei din diferite colţuri ale lumii. Toţi cei veniţi, atraşi de oportunităţiile ce se ofereau şi de prosperitatea pe care nu o cunoscuseră în ţările lor de origine, îşi vedeau dorinţele împlinite (libertate, posibilităţi de manifestare a capacităţii lor şi enorme perspective pentru o viaţă mai bună). Toţi emigranţii şi în special profesioniştii care obţineau salarii apreciabile au devenit deosebit de interesaţi de oportunitatea de a se împropietări, Începuse o adevărată competiţie pentru cumpărarea de locuinţe dintre cele mai scumpe, mai bine locate (în special în zonele suburbane, unde era mai puţină poluare şi mai multă linişte şi un mediu ambiant deosebit). Toate locuinţele erau dotate cu ultimile inovaţii din domeniul construcţiilor şi al echipamentelor gospodăreşti. Primii care au înţeles această tendinţă şi acest nou impuls economic au fost antrepenorii constructori (developers –în limba engleză-n.n.), care primind asemenea cereri de noi locuinţe, din ce în ce mai mari şi cu conforturi din ce în ce mai deosebite, au căutat să satisfacă aceste cerinţe, oferindu-le la preţuri din ce în ce mai mari. Dacă în urmă cu circa 25 de ani, de exemplu, o casă modestă cu 2 dormitoare şi două băi plus celelalte spaţii adiacente, costa circa 200 mii de dolari, în anii noului mileniu, o casă similară ca număr de camere şi dependinţe, dar cu o suprafaţă mult mai mare, ajunsese la peste 600 mii de dolari. Cu cât creşteau numărul de dormitoare şi de băi şi cu cât locaţia casei era într-o zonă mai retrasă, cu atât preţurile se ridicau şi depăşeau cu mult un milion de dolari. Între 1997 şi 2006, preţul mediu al unei case crescuse cu 124%. Cei ce nu îşi puteau permite să cumpere asemenea case, datorită preţurilor foarte ridicate, se orientau spre închirierea de locuinţe. Această metodă a mers şi ea într-un ritm accelerat, până în momentul în care şi costul chiriilor a început să crească în paralel cu preţul de

117vânzare al caselor. Dela câteva sute de dolari cât au fost chiriile medii în urmă cu 25 de ani, ajunseseră la începutul anului 2000 la peste 1200-1500 dolari şi continuau să crească.

Pentru unii, creşterea mare şi rapidă a preţului caselor devenise o sursă importantă de speculaţie. Se cumpărau casele la un preţ ridicat, se aştepta un an sau doi şi se putea revinde la un preţ şi mai mare.

După 2006, circa 22% dintre casele cumpărate (1,65 milioane) erau considerate drept investiţii (cu scop speculativ), iar 14% (1,07 milioane) erau cumpărate drept case de vacanţă.

Acesta a fost momentul când bunăstarea generală se reflecta şi în cumpărarea de noi automobile; în special a celor de tipul SUV (Sport Utility Vehicle). Acestea erau foarte mari, solid construite, comfortabile dar cu un consum foarte mare de benzină (aproximativ 1 litru de benzină pentru circa 5 Km.) şi constau foarte mult.

Şi în acest domeniu începuse o competiţie şi ca atare manufacturieri americani şi din alte ţări produceau din ce în ce mai multe modele din aceste tipuri de automobile.

Multiplele dorinţi ale fiecăruia se loveau de un element esenţial şi anume de nevoia unor împrumuturi din ce în ce mai mari care să acopere costurile acestei vieţi realmente de lux (case elegante, automobile moderne şi scumpe, aparatură electronică dintre cele mai sofisticate, excursii peste hotare în cele mai exotice locuri ş.a.m.d.).

Sursele de câştig pentru marea majoritate a populaţiei deveneau din ce în ce mai insuficiente, iar dorinţele în permanentă creştere, intraseră treptat într-o totală contradicţie cu posibilităţile de satisfacere a acestor dorinţe.

Toată această viaţă opulentă era de fapt clădită pe un sistem financiar volatil, ceea ce pentru mulţi economişti analişti, era o dovadă şi un semn care confirma opinia după care o asemnea situaţie, nu putea continua pentru mult timp.

5. Fraudele din domeniul imobiliar În paralel cu multiplele nereguli practicate de către bănci şi

instituţiile de creditare - cu bună ştiinţă - ani de zile, în urma cercetărilor efectuate de către departamentul economic al FBI asupra acestor instituţii de credit, au ieşit la lumină o serie de dovezi privind practicarea unor metode frauduloase.

Multe dintre creditele acordate conţineau dela început, tot felul de fraude (mascate), sub forma unor informaţii şi afirmaţii (voit) incorecte. Documentele aveau o mulţime de omisiuni sau unele informaţii scrise

118într-o terminologie deosebit de soficticată (ce nu era pe înţelesul unui om obişnuit ce nu era familiarizat cu termenii juridico-financiari) şi scrise cu litere minuscule care aproape că nu puteau fi luate în consideraţie. Multe dintre aceste omisiuni se corectau după ce se semnau contractele de împrumut şi la momentul respectiv se putea constata că toate erau în dezavantajul împrumutătorului.

FBI-ul a stabilit două categorii importante de fraude în acest domeniu al industriei financiare:

- fraude a căror destinaţie era obţinerea unui profit, 99 şi - fraude în vederea asigurării obţinerii unei proprietăţi.100

Prima categorie de fraude se referea la persoane în vârstă şi la imigranţii care nu cunoşteau în suficientă măsură limba engleză şi care în timpul efectuarii documentelor de împrumuturi, nu puteau urmării cu perspicacitate toate informaţiile transmise, şi pe care trebuiau să le semneze. De asemeni instituţiile care ofereau creditele, încărcau într-un mod total nejustificat şi abuziv, cu tot felul de taxe şi onorarii şi indicau rate ale dobânzilor ce depăşeau cu mult pe cele reale. Asemenea practici îi obligau în final pe împrumutători să achite sume cu mult mai mari decât se prevăzuseră în documentele iniţiale şi în reclamele prezentate de aceste instituţii. Departamentul economic al Biroului Federal de Investigaţii (FBI) a prezentat date oficiale din care rezultă că asemenea fraude au ajuns la sute de cazuri, din care peste 80% se finalizau prin trimiterea la puşcărie pentru ani de zile, a celor vinovaţi.

Informaţiile FBI confirmau că asemenea fraude luaseră mari proporţii în ultimii ani şi se extinseseră în SUA, în peste 26 de state. Dintre care cele mai multe se refereau la statele Florida şi Georgia, urmate de 9 state din Sudul şi Sud-Vest şi 7 state din Vest şi Vestul mijlociu al Statelor Unite.

Iată din date oficiale, cum se prezenta această situaţie a numărului de fraude pe trei ani (2007-2009).

Situaţia fraudelor 2009*) 2008 2007

Numărul cercetărilor FBI 336 349 337

99 Se făcea o supra evaluare a proprietăţii ce urma să fie cumpărată sau se acorda un împrumut pentu cumpărarea unei proprietăţi fictive. În această categorie intraseră circa 80% dintre investigaţiile FBI. 100 În această categorie se încadrau informaţiile false date de împrumutător, referitoare la venitul său anual, sau informaţii false despre locurile sale de muncă în cronologia lor. Multe locuri de muncă fiind fictive.

119Recomandări pentru urmăriri penale 250 263 217 Acuzaţii 215 255 134 Propuneri de condamnări 184 136 130 Sentinţe definitive 125 104 147 Pedepse cu închisoare 80% 83% 86%

Notă: *) Date pe trei trimestre Sursa: Criminal Investigation Management Information Sistem , 2009 Una dintre firmele de creditare care a fost verificată de către FBI,

timp de câţiva ani, a fost Countrywide, (cu un volum de peste 1/5 din totalul tranzacţiilor imobiliare din SUA) cu un volum de stocuri de zeci de miliarde dolari.

Politica financiară a acestei firme se realiza printre altele prin lansarea unor reclame de ofertă pentru credite cu rate de dobândă deosebit de scăzute.

Reclamele firmei erau deosebit de atrăgătoare şi dădeau impresia unor soluţii deosebit de oneste pentru orice doritor de împrumut.

În realitate, în reclamele acestei firme se vorbea de o rată a dobânzii de 1 sau 1,5%, cu condiţia ca cel ce solicita împrumutul să-l transfere imediat într-un aşa numit împrumut cu rata de interes variabilă (Adjustable Mortgage- în limba engleză). Dând impresia că pe această cale făcea o favoare celui ce solicita împrumutul (care altfel nu se califica pentru acest împrumut), de fapt cei ce semnau contractul ajungeau la nişte sume fabuloase datorită ratelor de dobânzi ce se modificau (în plus), fără nici o limită şi la simpla discreţie a acestei instituţii de credit.

Pe de altă parte această instituţie anunţa că este dispusă pentru împrumuturile oferite să nu perceapă decât ratele de dobândă, lăsând suma împrumutată să curgă fără a se atinge de ea. Pe această cale cel ce împrumuta, rămânea dator pentru totdeauna faţă de această instituţie deosebit de „binevoitoare”.

Pentru a nu avea obiecţii referitoare la politica financiară pe care o practica şi pentru a-şi asigura favorurile necesare, Countrywide oferea celor din Administraţia dela Casa Albă (indiferent că erau democraţi sau republicani), împrumuturi asigurându-le un minim al tuturor cheltuielilor pentu întocmirea formelor de creditare.

În anul 2009, Security and Exchange Commision (SEC) 101 împreună cu Departamentul Justiţiei SUA, au deschis o largă anchetă împotriva lui Angelo Mozilo – Preşedintele firmei Countrywide şi împotriva a doi directori ai firmei, pe baza plângerilor făcute de cei ce 101 Vezi: Adnotări despre SEC

120cumpăraseră stocuri ale acestei instituţii şi de către cei care fuseseră amăgiţi de reclamele acestei firme şi dela care obţinuseră credite.

În cadrul acestei firme se făceau tot felul de modificări în registrele de evidenţă care nu apăreau în nici un fel de informaţii sau documente oficiale.

Frauda totală comisă sub directul control al preşedintelui firmei şi a celor doi directori, se ridicase la peste 140 milioane dolari, numai într-un singur an, dar ea se practica de foarte mulţi ani..

În paralel cu investigaţiile acestei firme, SEC a descoperit şi alte 16 societăţi financiare complice cu această firmă.

Tot dintr-o serie de informaţii oficiale prezentate de mass-media americană, la o altă firmă Ameriquest, salariaţii companiei erau obligaţi de conducerea companiei de a falsifica documentele prin care se ofereau împrumuturi pentru cumpărarea de imobile.

Contractele după ce se semnau de către cei ce solicitaseră împrumuturile respective, se vindeau altor băncii sau instituţii de credit, dintre care unele erau firme de pe Wall Street (adică aveau stocuri ce se tranzacţionau şi erau urmărite în evoluţia lor prin bursa de stocuri).

La prima vedere, tranzacţiile de vânzare a titlurilor de credite este o operaţiune legală şi se practica de foarte mulţi ani, obţinându-se sume foarte mari drept profituri.

În realitate, asemenea operaţiuni, ascundeau o întreagă „schemă” oneroasă financiară.

În discursul ţinut în luna Iunie 2009, Preşedintele Obama spunea: „cultura iresponsabilităţii (financiare- n.n.), a fost cauza declanşării crizei economice”.

Considerăm că punctul de vedere al Preşedintelui Obama, chiar dacă a fost destul de vag, fără să menţioneze exact la cine şi la ce iresponsabilităţi se referea şi la ce domenii de activitate, este real, dar acesta acoperă numai parţial cauza crizei economice.

Preşedintele Obama, printre altele s-a referit şi la faptul că unele cadre de conducere ale unor instituţii financiare, după ce au adus aceste instituţii la starea de faliment, au primit nişte prime deosebit de substanţiale de ordinul milioanelor de dolari, după care s-au retras sau au fost daţi afara din poziţile pe care le-au deţinut, dar şi-au păstrat primele primite.

Preluând un punct de vedere (despre care deja am discutat), dintr-o cuvîntare a Dlui Bernake, unii economişti consideră că principala cauză a declanşării crizei economico-financiare, s-a datorat faptului că unele instituţii financiare, nu au avut suficiente rezerve în bugetele lor, prin

121care să acopere pierderile provocate de imposibilitatea rambursării în timp a ratelor de împrumut.

Aşa cum am mai amintit, nu problema rezervelor a fost cauza crizei - aceasta este un efect, şi nu o cauză.

Din motive pur politice şi din dorinţa de a nu deranja sensibilităţile unor personalităţi cu funcţii înalte, se fac uitate cauzele reale ale acestei crize şi care se referă de fapt, la lipsa (aşa cum am mai spus, voită), unor reglementări care să stăvilească orice acte ilegale sau care pot provoca dereglări (aşa cum s-a şi întâmplat) în domeniul financiare, enorme cheltuieli, deficitul bugetar şi alte cauze despre care vom vorbi în capitolele care urmează.

Referindu-se la asemenea aspecte financiare, Dna. economist Ana Bal, într-un articol publicat în anul 2009, 102 consideră că procesul de ipotecare (realizat de anumite bănci sau instituţii de credit care vroiau să vândă sau să revândă titlurile de credit, altor instituţii), al unor debitori ne solvabili, era asociat în mod fraudulos, numai în documente, cu ipotecarea unor debitori solvabili.

O asemenea fraudă financiară, explică Dna Bal, crea un dublu avantaj pentru vânzătorii de titluri de creditare: pe de o parte (în cazul vânzării), le aducea un profit rapid, iar pe de altă parte, în documentele financiare, riscul insolvabilităţii, dădea impresia că se dispersa.

În realitate acest risc al insolvabilităţii nu era eliminat. Prin mascarea lui printre cifrele care se refereau la debitorii solvabili,

creditul respectiv, insolvabil, era mai uşor de vândut noilor instituţii dornice de a avea noi clienţi (dela care urmau să încaseze dobânzile respective).

Alţi economişti analişti au considerat - după cum afirmă şi Dna. Bal, că asemenea evoluţii au accelerat tendinţa băncilor de investiţii de a-şi restructura portfoliile în favoarea creşterii ponderii derivatelor active financiare, emise pe seama creditelor ipotecare.

Fraudele din domeniul imobiliar se apreciază că se ridică la sute de miliarde de dolari.

6. Fraudele din domeniul întreprinderilor industriale O altă categorie mare de fraude ce a luat o extindere deosebită în

ultimile decenii, devenind o adevărată conspiraţie cu legături până la cele mai înalte nivele ale conducerii diverselor state şi la nivel federal, sunt cele din domeniul industriei manufacturiere 102 Ana Bal –vezi Bibliografie, articolul: Opinii privind cauzele crizei financiare actuale, pag. 3 şi urm.

122În iulie 2002, la sugestia unora dintre consultanţii economici ai

Administraţiei dela Casa Albă şi a biroului economic al FBI, preşedintele Busha dispus formarea unei comisi de anchetă a diverselor fraude din domeniul industriei manufacturiere.

În cele mai multe cazuri fraudele se refereau la creerea unor scheme destinate menţinerii într-un mod artificial a conturilor diverselor corporaţii la un nivel ridicat de profituri.

Pe baza unor asemenea informaţii, analiştii dela bursa Wall Street considerau firmele respective ca fiind într-o situaţie economică pozitivă şi sugerau cumpărarea stocurilor respective.

După datele oficiale publicate de FBI la sfărşitul anului 2009, situaţia investigaţiilor diverselor companii manufacturiere se prezenta ca în tabelul alăturat:

Situaţia fraudelor 2009 2008 2007

Numărul cercetărilor FBI 123 117 124 Recomndări pentru urmăriri penale

86 60 77

Acuzaţii de fraude 90 80 77 Propuneri de condamnări 72 57 51 Pedepse cu închisoare 78% 79% 69%

Sursa: Criminal Investigation Management, Lucr. citată Marea majoritate a cazurilor investigate de către FBI, reprezintă

fraude ce se ridică la peste 1 miliard de dolari fiecare. Fraudele financiare ale corporaţiilor se bazează pe următoarele fapte:

1. falsificarea informaţiilor financiare incluzând false înregistrări contabile, false operaţiuni comerciale (vânzări şi cumpărări),

2. false informaţii privind profiturile şi pierderile firmei 3. manipularea unor informaţii secrete din interiorul firmei,

transmise numai anumitor persoane, din imediata apropiere a conducerii firmei (deţinători de cantităţi mari de stocuri sau dornici să cumpere sau să vândă stocuri), în vederea obţinerii unor mari profituri sau pentru a-i proteja împotriva unor mari pierderi (vezi ca exemplu cazul Martha Stewart care în 2004 a fost condamnată pentru informaţii false referitoare la vânzarea urgentă a unor stocuri, la sugestia bunului ei prieten Sam Waksal, preşedintele companiei Imclone. (Pentru detalii suplimentare vezi Enciclopedia Wikipedia).

4. violarea unor legi fiscale

1235. falsificarea valorii capitalurilor firmei, ş.a.

Valoarea acestor fraude este de ordinul a câtorva sute de miliarde de dolari.

7. Fraudele din domeniul industriei de asigurări Industria de asigurări din SUA cuprinde peste 7000 de companii şi

deţine un portofoliu cu mult peste 1trilion de dolari. Această industrie este deosebit de diversificată103 şi şi-a creat

conecţii prin lobbişti care o deservesc, până la cele mai înalte nivele politice, economice şi sociale.

Fraudele comise în această industrie, se ridică la peste 800 miliarde dolari anual.

Dintr-un raport al National Insurance Crime Bureau (NICB),104 cu referire la reclamaţiile făcute de cei ce au suferit de pe urma fraudelor din acest domeniu, rezultă că marea majoritate a acestor fraude au fost şi sunt influenţate de situaţia economică existentă şi la rândul lor au efecte negative asupra situaţiei economice.

Fraudele sunt comise de către cei ce aplică pentru obţinerea asigurărilor, de către deţinătorii poliţelor de asigurări, precum şi de către instituţiile de asigurări propriu-zise.

Cele mai multe cazuri se referă la umflarea enormă a sumelor solicitate pentru acoperirea despăgubirilor, sau solicitarea unor despăgubiri pentru incidente ce nu au avut loc.

Lipsa de onestitate şi de profesionalism a unor agenţi de asigurări, a determinat:

- furtul poliţelor de asigurări, - vânzarea unor asigurări la unele societăţi de asigurări fictive, - vânzarea unor asigurări suplimentare, cu preţuri ridicate, care

în realitate erau acoperite prin asigurările obişnuite. Acest tip de fraudă s-a regăsit în multe cazuri în care erau implicate persoane în vârstă,

- introducerea fără aprobarea celui asigurat a unor „extra” asigurări, ce ridicau costul total cu câteva sute de dolari, fără să fie informat cel asigurat că cele „extra” erau deja acoperite de asigurarea generală.

103 Industria asigurărilor include toate categoriile de asigurări de bunuri şi persoane, pentru tot felul de accidente şi riscuri 104 Organizaţie înfiinţată în America de Nord,în 1992, cu sediul central în statul Ilinois.

124- oferta de cumpărare a unor stocuri la unele companii de

asigurări, pe care agentul de asigurări era informat că respectiva companie va intra în stare de faliment şi ca atare sumele pentru stocurile cumpărate se vor pierde de către cel ce cumpăra asemenea stocuri.

Lista unor asemenea fraude se poate extinde pe foarte multe pagini, dar nu acesta este scopul prezentului capitol, ci înţelegerea riscului care determină încasarea ilegală a peste 80 de miliarde dolari anual de către aceste agenţii de asigurări. După unele estimări, împiedicarea acestor fraude şi folosirea corespunzătoare a celor peste 80 de miliarde dolari, ar permite:

- acoperirea salariilor a peste 2,2 milioane de salariaţi din diverse sectoare economice, pe o perioadă de un an de zile, sau plata taxelor şcolare la circa 16 milioane de studenţi dela universităţi de stat, pentru un an de zile, sau

- plata cheltuielilor pentru îngrijirea medicală a fiecărui al doilea cetăţean (din 3), cu vârsta de peste 65 de ani, pentru un an de zile, sau

- construirea a peste 290.000 de locuinţe, sau - finanţarea cercetărilor în domeniul cancerului pentru o

perioadă de peste 12 ani.

125 CAPITOLUL IV INFLATIA SI DEFLATIA - Cauze, mod de manifestare şi efecte –

Secolul XX a fost apreciat de către cei mai mulţi istorici şi economişti ca fiind un secolul al exceselor. În fiecare domeniu de activitate s-au înfăptuit mai multe lucruri cu totul deoasebite faţă de cele petrecute cu multe secole înainte. Secolul XX, s-a remarcat prin:

- cele mai distrugătoare războaie cunoscute în istorie, - a fost creată şi s-a folosit pentru prima dată bomba atomică, - s-au lansat primii sateliţi artificiali, - s-au înfăptuit primele zboruri interplanetare şi au aterizat primii

oameni pe Lună, - s-a petrecut fenomenul colonizării şi decolonizării lumii a treia, - s-a instaurat şi a căzut sistemul comunist, - s-a înregistrat o creştere deosebită a condiţiilor de viaţă pentru

milioane de oameni de pe glob, - s-a produs o adevârată explozie a populaţiei globului, - s-au creat computerele şi alte mijloace şi sisteme de comunicare

la mare distanţă, - s-au înfăptuit enorme succese în diverse domenii ale ştiinţei şi

tehnicii şi în special în domeniul medical. În paralele cu toate aceste evenimente deosebite, omenirea în general şi Statele Unite în special, au cunoscut cele mai mari inflaţii, recesii şi crize financiare din câte s-au cunoscut pe parcursul întregii istorii. 1. Inflaţia. Scurt istoric

Inflaţia105 nu este un fenomen economic nou. După opinia economiştilor istorici, asemenea fenomene s-au

manifestat nu cu mult după ce au apărut banii.106

105 Vezi Anexă: Dicţionarul Economic, Financiar, Bancar anexat 106 Pentru unele detalii privind „Istoria banilor”, vezi Adnotări

126În timpul imperiului Roman au avut loc inflaţii provocate de

scăderea valorii monedelor ce erau la timpul respectiv în circulaţie. China a cunoscut şi ea asemenea fenomene încă din secolul XIV,

când împăratul Chinei a înlocuit monedele metalice cu banii de hârtie. Europa a cunoscut asemenea inflaţii cînd aurul şi argintul au început

să invadeze vechea lume, provenind din minele descoperite în lumea nouă.

În America de Nord, după Revoluţie, au existat perioade intercalate de inflaţii şi deflaţii.

În secolele precedente, ţările erau capabile să-şi reducă efectele inflaţiei, întrucât valoarea banilor era direct legată de folosirea standardul de aur şi argint.

Pe parcursul dezvoltării istorice a lumii, stabilitatea preţului aurului şi a argintului au determinat o stabilitate a preţului diferitelor mărfuri, atât în comerţul interior, cât şi în tranzacţiile comerciale dintre ţări.

Secolul XIX, a fost un secol în care funcţiona un sistem bimetalist; Marea Britanie se baza pe standardul aur încă dela sfîrşitul războiului Napolionian (1799-1815) şi a funcţionat pe acest sistem până la primul război mondial (1914).

În alte ţări, cum erau de exemplu Franţa, Rusia, Austria şi în multe alte ţări din Asia, se practica sistemul bazat pe standardul de argint.

Livrările de argint desfăşurându-se mai rapid decât evoluau din punct de vedere economic aceste ţări, ele au cunoscut fenomenul inflaţiei mult mai pronunţat decât ţările în care se folosea sistemul standardului aur.

În Statele Unite se creiase o politică financiară bazată pe o balansare între aur şi argint, dar până la urmă, conform opiniei

unor economişti istorici, „aurul a ieşit învingător”. Timp de aproape 120 de ani (dela 1800 şi până la 1920), preţurile

diverselor bunuri de consum au fost relativ stabile, cu unele oscilaţii de circa 25-50 de puncte. În ultimii 85 de ani şi în special după cel de al doilea război mondial, indexul preţurilor au cunoscut o creştere dramatică.

Indexul preţurilor a depăţit în anumite perioade 600. Graficul alăturat confiră aceasta evoluţie a indexului preţurilor.

127

0

100

200

300

400

500

600

700

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11

Series2

Sursa: Federal Reserve Bank, 2007 După cel de al II-lea război mondial (aşa cum s-a întîmplat şi în urma

altor războaie), a urmat o perioadă inflaţionistă, datorită distrugerii multor întreprinderi şi a scăderii activităţi lor economice care au provocat lipsa multor produse industriale şi agricole, precum şi datorită cheltuirii unor enorme sume de bani pentru refacerea economică.

Pe o perioadă de şase ani, în special între 1953 şi 1959, guvernele celor mai multe dintre ţările industrializate din Europa, s-au preocupat într-un mod intens de dezvoltarea economică a ţărilor lor şi au căutat să stimuleze creşterea forţei de muncă active. Rezultatele acestor programe economice, s-au remarcat în cele mai multe dintre aceste ţări printr-un procent redus de şomeri şi creşterea veniturilor populaţiei active.

Cu toate că preţurile produselor de uz curent s-au menţinut la un nivel relativ scăzut având numai o creştere de 2-4% anual, fenomenul infaţionist nu a putut fi considerat ca fiind total inexistent..

În prima parte a anilor 1960 rata inflaţiei, în multe dintre ţările industrializate, a cunoscut o creştere rapidă. Faţă de Statele Unite, Anglia şi Germania, unde inflaţia se manifesta într-un mod destul de lent, în cele mai multe ţări europene inflaţia a avut o creştere de

1283-5% anual. Începând cu mijlocul decadei anilor ’70, fenomenul inflaţionist a început să se manifeste într-un mod îngrijorător, în majoritatea ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic.

(% anual) Anul SUA Anglia Japonia Germania Franţa 1960 1.5 1.0 3.6 1.5 3.6 1961 1.1 3.4 5.4 2.3 3.4 1962 1.1 4.5 6.7 4.5 4.7 1963 1.2 2.5 7.7 3.0 4.8 1964 1.4 3.9 3.9 2.3 3.4 1965 1.6 4.6 6.5 3.4 2.6 1966 2.8 3.7 6.0 3.5 2.7 1967 2.8 2.4 4.0 1.5 2.7 1968 4.2 4.8 5.5 1.8 4.5 1969 5.0 5.2 5.1 2.6 6.4 1970 5.9 6.5 7.6 3.7 5.5 1971 4.3 9.5 6.3 5.3 5.5 1972 3.4 6.8 4.9 5.4 5.9 1973 6.2 8.4 12.0 7.0 7.5

1974*) 11.1 16.5 23.6 6.9 13.9 Note: *) Date stabilite pe baza schimbărilor de preţuri în perioada Iunie 1973 şi Iunie 1974 ; Sursa: National Institute Economic Review, 1974, OECD Fenomenului inflaţiei, ca şi celui al recesiei economice, i s-au atribuit

de către diverşi specialişti în domeniul finaţelor şi a unor economişti teoreticieni, diverse definiţii.

Revista „The Economist”, într-un articol ce apăruse după cel de al doilea război mondial, definea inflaţia ca o discrepanţă între prea mulţi bani lichizi şi prea puţine bunuri de cumpărat.

În 1920, Profesorul de ştiinţe economice Jacques Rueff107 (dela Ecole Nationale) definea inflaţia ca o creştere a banilor în circulaţie.

Alţi economişti au considerat inflaţia ca o condiţie care generează un exces al cererii pentru bunurile de consum şi o reducere a venitului real.

În contrast cu opiniile diverşilor economişti, colectivul de autori care întocmise Dicţionarul explicativ al limbii române108 la elaborarea căruia participaseră şi unii economişti specialişti din România perioadei socialiste, afirmau că fenomenul inflaţiei este specific perioadelor de criză din economia capitalistă.

Este adevarat, nici în economia Uniunii Sovietice şi nici în cea din ţările satelite din spatele cortinei de fier, nu se vorbea despre existenţa fenomenului inflaţiei. 107 Jacques Rueff (1896-1978) – Economist francez. Consilier al guvernului francez în timpul Administraţiei lui Charles deGaulle. 108 Lucrarea citată, pag.427

129Aşa după cum am mai amintit, economiile socialiste, erau în cea

mai mare proporţie falimentare şi trebuiau stipendiate dela bugetul naţional. Marea majoritate a întreprinderilor erau neproductive; în aceste condiţii, era inutil să se pună în circulaţie un exces de bani, întrucât nu aveau pe ce să fie consumaţi, neexistând mărfuri în suficientă cantitate care să satisfacă necesităţile consumatorilor.

De o asemenea situaţie, în care se manifesta lipsa acută a unor produse de uz curent, au profitat speculanţii, care pe o „piaţă neagră”, ofereau unele dintre produsele ce lipseau, la preţuri de 5 sau 10 ori mai mari, decât erau teoretic stabilite de către organele de stat. Această situaţie crea pe de o parte o reducere masivă a nivelului de trai pentru majoritatea populaţiei şi îmbogăţirea unei anumite categorii sociale, ce oficial era sancţionată de către organele economice.

Din acest motiv, cred că cea mai succintă şi mai apropiată definiţie a inflaţiei, ar fi cea care se referă la creşterea continuă a nivelului general al preţurilor, după cum fenomenul deflaţiei ar putea fi definit prin scăderea continuă a nivelului general al preţurilor.

Preţurile la care mă refer sunt cele ale diverselor bunuri de consum de uz curent sau de folosinţă îndelungată şi al serviciilor şi nu cele ale utilajelor sau ale diferitelor obiecte din inventarul unor întreprinderi.

Ceea ce trebuie reamintit, este faptul că în condiţiile inflaţiei, preţurile diverselor bunuri de consum şi a serviciilor, nu cresc în acelaşi moment şi în aceeaşi proporţie. Unele preţuri pot creşte mai mult şi într-un timp mai scurt, datorită unor factori naturali (cum ar fi de exemplu recoltele mai slabe într-un anumit an), sau datorită unor speculaţii, a modificării tehnologiilor de fabricaţie, sau datorită aplicării unor taxe sau tarife suplimentare şi uneori ca urmare a unor decizii guvernamentale.

În ipoteza în care creşterea preţurilor este temporară sau în cazul în care creşterea preţurilor rămâne la un nivel ridicat pentru o perioadă lungă de timp, unii economişti consideră că nu ar fi vorba de un fenomen al inflaţiei.

Opinia este discutabilă şi ar putea constituii o problemă deschisă pentu a fi dezbătută de către specialişti din domeniul financiar.

De asemeni, trebuie remarcat că această creştere a preţurilor are diferite impacturi asupra diferiţilor consumatori. De exemplu dacă inflaţia este de 5% pentru produsele alimentare, această creştere afectează un număr mult mai mare de persoane decât dacă este vorba despre o inflaţie de 50 sau chiar 100% la chibrituri, care îi poate afecta în mod special pe fumători.

130Un fapt este sigur şi anume că inflaţia îşi găseşte cauzele în

diverse decizii guvernamentale şi victimile în masa largă a populaţiei.

De aceea, acest fenomen economic, este – după cum afirma Prof. Milton Friedman109, sursa unor mari frământări în politica dusă de către diferite partide de conducere.

Atunci când se discută despre manifestarea şi efectele inflaţiei, trebuie să se ţină seama de două elemente importante: costul inflaţiei şi diversele ei forme de manifestare.

2. Costul inflaţiei şi formele ei de manifestare A. Costul inflaţiei se referă la unele aspecte cum ar fi de exemplu: - incertitudinea, pe care o detemină acest fenomen; cu alte

cuvinte starea psihologică de nesiguranţă pe care o provoacă fiecărei persoane, investitorilor (mari sau mici), precum şi conducerii întreprinderilor manufacturiere şi comerciale. Fiecare dintre cei menţionaţi, au diferite reacţii în privinţa cheltuirii fondurilor disponibile. Marii sau micii investitorinsunt devin foarte circumspecţi şi urmăresc tot timpul evoluţia preţurilor stocurilor unor companii în care ar intenţiona să investească bani, cumpărându-le stocurile. Întreprinderile manufacturiere îşi revâd priorităţiile în privinţa dotării cu noi tehnologii sau în angajarea forţei de muncă căreia trebuie să-i asigure în afara salariilor şi beneficii medicale care devin şi ele mult mai scumpe. Persoanele particulare în marea lor majoritate, au o psihologie similară şi devin mai reţinute atunci când este vorba de cumpărarea anumitor bunuri de consum care nu sunt de primă necesitate. Manifestarea unor asemenea aspecte în comportamentul general crează o stagnare a economiei care ulterior devine destul de dificilă pentru a fi relansată.

- scăderea veniturilor şi a nivelului de trai, devine o problemă deosebit de grea pentru majoritatea populaţiei şi în special pentru oamenii mai în vârstă ce trăiesc dintr-un venit fix mai modest (cum este cazul celor mai mulţi dintre pensionari sau dintre cei ce şi-au pierdut locurile de muncă şi primesc un modest ajutor de şomaj).

109 Vezi Adnotări despre viaţa şi activitatea lui Milton Friedman

131O situaţie la fel de dificilă o cunosc şi cei care îşi menţin locurile de muncă, dar datorită dificultăţilor economice pe care le au întreprinderile în care lucrează, li se reduc salariile, sau unele beneficii (cum ar fi de exemplu, participarea cu un anumit procent la fondul de asistenţă socială), sau nu mai primesc nici un fel de creştere a salarizării sau unele prime.

- reducerile de preţuri, se referă în general la întreprinderile comerciale. Acestea pentru a-şi vinde mărfurile şi pentru a-şi reduce inventarele, fac uz de metoda reducerii preţurilor. Pe această cale se încearcă menţinerea la un anumit nivel al plafonului financiar al încasărilor şi al volumului vânzărilor şi menţinerea pe cât posibil a numărului activ de salariaţi. B. din punctul de vedere al formelor de manifestare, inflaţia este de mai multe feluri:

- inflaţia moderată, care se manifestă printr-o creştere medie anuală a preţurilor (la bunurile de consum şi servicii), de circa 3-4%, şi poate fi însoţită de o depreciere lentă a banilor, fără a da naştere la diverse aspecte „turbulente” din punct de vedere economic.

- inflaţia deschisă, în care creşterea anuală a preţurilor este de circa 5-10%; ea este însoţită de creşteri economice modeste sau de stagnări ale creşterii economice.

- inflaţia declarată, în care creşterea anuală a preţurilor este între 10-15%.

- inflaţia galopantă, în care preţurile bunurilor de consum şi a tarifelor pentru diverse servicii cresc într-un ritm anual de peste 15%, creind mari dezechilibre economice şi sociale.

- hiperinflaţia, caracterizată printr-o creştere extrem de mare a tuturor preţurilor bunurilor de consum şi a serviciilor şi manifestarea ei la intervale foarte scurte de timp110.

În urmă cu câţiva ani Revista „The Economist” a lansat noi termeni referitori la inflaţie şi anume:

- stagflaţie, care se referea la combinaţia dintre inflaţie şi diminuarea creşterii Produsului Naţional Brut (PNB),

110 Cazul Germaniei după primul război mondial. La un anumit moment dat muncitorii au cerut să fie plătiţi la fiecare două ore şi cum primeau banii fugeau imediat să facă cumpărături pentru a nu li se devaloriza banii primiţi în raport cu creşterea rapidă a preţurilor.

132- şumpflaţie, care reprezenta manifestarea concomitentă a

inflaţiei galopante şi a recesiei economice. Indiferent de definiţii, cost şi forme de manifestare, considerăm că

inflaţia este duşmanul numărul unu al situaţiei financiare, al fiecărui individ sau al întreagii economii naţionale, întrucât ea determină ca pentru fiecare unitate bănească să se obţine o cantitate sau un număr mai mic de produse sau servicii.

Inflaţia, este după cum am văzut rezultatul unui excedent de monedă în circulaţie şi căreia la un anumit moment dat i se pierde controlul, precum şi urmarea unei panici determinată de un factor psihologic, al întregii populaţii care îşi pierde încrederea în valoarea monedei naţionale datorită ne corelaţiei cu volumul de bunuri şi servicii necesare.

Căutând explicaţii ale unei asemenea situaţii financiare, unii economişti consideră că vinovaţi de manifestarea acestui fenomen sunt negustorii sau furnizorii unor servicii, care în dorinţa de a obţine profituri cât mai mari, ridică permanent preţurile produselor şi serviciilor ce le oferă.

Alţii consideră că vinovaţi de o asemenea situaţie sunt guvernul şi conducerea Rezervelor Federale (în cazul Statelor Unite), care promovează o asemenea politică financiară de tipărire a unei cantităţi excesive de bani, care nu are nici un fel de acoperire.

Punctul de vedere al acestor autori nu este departe de realitate. Aşa cum aminteam şi într-un capitol precedent, instituţia Rezervelor Federale dă impresia că este o instituţie care sprijină guvernul în soluţionarea crizei financiare.

În realitate, ea este de fapt o corporaţie particulară, care funcţionează pe principiul (oricărei instituţii particulare) de a-şi asigura o valoare cât mai mare a profiturilor111.

Această instituţie controlează şi decide asupra volumului de bani ce sunt puşi în circulaţie precum şi asupra procentului de dobândă ce se cere pentru banii împrumutaţi, manipulând de fapt întreaga situaţie economică naţională şi cu efect direct asupra celei internaţionale.

De fapt prin acest mod de acţiune, FED în directă legătură cu Administraţia guvernamentală, violează Articolul 1, Secţiunea 8-a din Constituţia Statelor Unite unde se stipulează că numai Congresul Statelor Unite are dreptul şi puterea de a stabilii şi reglementa operaţiunile financiare legate de funcţia banilor(cu alte cuvinte,

111 Pentru informaţii suplimentare vezi şi : Dr. Alex Berca- Privind lumea, Capitolul: Marea conspiraţie a secolului XX, Editura Semănâtorul, online, 2009, pag 209

133cantitatea de bani în circulaţie, precum şi ratele de dobânzi pentru diverse credite ş.a.m.d).112

Este adevărat că din 1789, când a fost semnat actul de naştere al Constituţiei Americane şi până în 1913, când s-a legiferat crearea instituţiei Rezervelor Federale,113 au trecut peste 120 de ani şi între timp cei ce mânuiau finanţele americane şi ale lumii, au preferat „să uite” ceea ce era scris în Constituţie, şi chiar multora le convine şi în prezent o asemenea situaţie.

Cu toate că standardul aur şi argint, au fost factori ce ofereau o stabilitate a valorii banilor şi acordau puterea acestora, tot sub directa conducere a FED, au fost eliminate din structura suportului financiar american (între 1933 şi 1970), înlocuindu-l cu sistemul debitului monetar, sau cu alte cuvinte al sistemului de credit.

Pe această cale procesului infaţionist i s-a deschis un drum liber de a se manifesta într-un mod accelerat.

FED încearcă în special în prezent, să menţină ratele lunare sau anuale ale inflaţiei la un nivel cât mai stabil sau chiar să le reducă (dar nu se poate conta nici pe cât timp se va aplica această politică financiară şi nici care va fi procentul de inflaţie, ce se va considera „acceptabil”); această politică se încearcă să se realizeze prin cumpărarea sau vânzarea titlurilor de valoare emise de guvenul federal al SUA (Treasury bonds - în engleză).

Aceasta este de fapt o altă faţă a relaţiei FED-Guvern, sau vice-versa.

Prin reducerea ratelor dobânzilor, FED ar putea stimula creşterea economică, oferind oportunitatea obţinerii unor credite pentru diverse investiţii ale unor întreprinderi care au nevoie de împrumuturi pentru a-şi continua sau extinde activitatea economică. O politică de creştere a ratelor dobânzilor are un efect contrariu. De aici se poate desprinde concluzia, pe care o susţin şi unii

consilieri ai Preşedintelui Obama, că prin tipărirea continuă a banilor de hârtie, se va putea stimula creşterea economică.

Acestor economişti le scapă din vedere faptul că paralel cu tipărirea excesivă de hârtie monedă, se produce şi o scădere a valorii fiecărui dolar, pe care şi l-a economist fiecare cetăţean şi se ajunge la o nesiguranţă asupra stabilităţii financiare a monedei naţionale.

112 The Constitution and The Bill of Rights, Globe Communications Corp., 1987, pag..20-21 113 Pentru detalii suplimentare privind creerea FED, vezi: Dr. Alex Berca:Privind lumea, lucr. citată

134Efectul direct al scăderii valorii dolarului SUA s-a remarcat în

primul rând prin faptul că multe ţări şi-au transformat rezervele lor financiare din dolari SUA în Euro şi chiar în Yeni. De asemeni, în ultima decadă din ce în ce mai multe tranzacţii economice internaţionale se desfăşoară în Euro, care a devenit o monedă mai sigură şi mai stabilă decât dolarul SUA.

O asemenea situaţie afectează direct bugetul Statelor Unite şi determină creşterea datoriei pe care trebuie s-o achite Statele Unite celor dela care a făcut şi continuă să ceară enorme împrumuturi.

Cauzele inflaţiei pot fi grupate în câteva categorii: - la un anumit moment dat al dezvoltării economice, au loc

anumite procese economice de creştere a bunăstării generale (după opinia unor economişti), ceea ce determină apariţia unui exces al cererii de produse şi servicii, denumită inflaţia cererii,

- explozia cererii determină o reducere a cantităţii de produse şi servicii şi automat o creştere a preţurilor pentru produsele şi serviciile deficitare. Aceasta este denumită inflaţia costurilor, şi ea se poate regăsii în indicele preţului de consum.

Sursa: The World Almanac, 2009, pag 84

După cum se vede,şi din graficul alăturat în Statele Unite acest indice al inflatiei a cunoscut o creştere continuă începând din 1940 până în prezent

- inflaţia structurală - determină anumite dereglări cu caracter social-economic şi cu efecte directe asupra condiţiilor de viaţă ale anumitor categori sociale.

Practica economică din ultimile decade, din diferite ţări, care au fost expuse fenomenului infaţionist, confirmă cele expuse de aceşti economişti, dar numai dintr-un anumit punct de vedere.

135 Asemenea cauze nu pot fi considerate ca fiind cauzele majore care determină mari dereglări economice şi nici nu au efecte pe termen lung. În condiţiile unei economii moderne, nu există numai un singur producător sau un singur ofertant de servicii; întotdeauna există cel puţin doi sau mai mulţi. Astfel fiind, profitul obţinut de pe urma creşterii preţurilor poate fi numai de scurtă durată, pînă în momentul în care intervin cei din competiţie, care în general oferă diverse produse sau servicii, cu preţuri mai reduse. În acest fel, nu se poate considera că asemenea creşteri de preţuri, ce sunt solicitate pe un termen limitat ar putea provoca un fenomen inflaţionist la nivel naţional sau chiar internaţional. Inflaţia costurilor este reală, dar nici ea nu poate fi de lungă durată, întrucât şi în aceste condiţii competiţia acţionează cu mare succes. În dorinţa de a-şi desface cât mai rapid şi mai eficient produsele sau să asigure serviciile solicitate, se oferă produsele sau serviciile solicitate, la preţuri competitive. De cele mai multe ori creşterea preţurilor este limitată şi prin aplicarea legilor anti-trust. Deci, se poate considera că solicitarea unor preţuri mai ridicate, pe de o parte, nu poate fi pe termen lung şi pe de altă parte, o asemenea politică economică ar putea determina o scădere a numărului cumpărătorilor.

Referindu-se la cauzele care provoacă un asemenea fenomen economic, Profesorul Milton Friedman, în 1982, afirma în lucrarea „Inflaţie şi şomaj”; „inflaţia este o formă de taxare care poate fi impusă fără nici o legislaţie” şi în continuare spunea: „ Cauza imediată a răului este uşor de enunţat. Dificilă este identificarea cauzei ultime. Următoarea cauză a inflaţiei este întotdeauna aceeaşi: creşterea prea rapidă a cantităţii de bani în circulaţie, referitor la producţie (...).

Variaţiile efectivului (de exces al monedei în circulaţie-n.n.), sunt hotârăte acum de guvern, ceea ce înseamnă că astăzi în Statele Unite inflaţia provine exclusiv de la Washington.

Bineînţeles că nici unui guvern nu-i convine să se încarce cu responsabilitatea greşelilor sale, chiar dacă, fără îndoială, întotdeauna sunt dispuşi să spună cât de bine au lucrat. Din acest motiv, guvernanţii noştrii învinovăţesc de inflaţie pe şeicii arabi, care cresc preţul petrolului; pe liderii sindicali care împing în sus salariile; lăcomia lumii afacerilor; catastrofele naturale, care strică

136recoltele, etc. Totuşi toţi aceşti factori nu sunt decât ţapi ispăşitori, care de-abea au de-a face cu inflaţia”. Din cele de mai desprindem o concluzie, şi anume că în condiţiile în

care inflaţia ia proporţii şi se extinde pe un timp mai lung, cauzele trebuie căutate în cu totul alte direcţii, aşa cum spune şi Milton Friedman, nu în creşterea preţului petrolului, sau în lăcomia oamenilor de afaceri, sau în catastrofele naturale.

Cauzele trebuie căutate în politicile monetare eronate ale diferitelor guvernări, determinate de decizii eronate, ce duc la cheltuieli inutile şi la dereglări economice enorme.

De fapt cei ce consideră că inflaţia structurală care se manifestă în ţările în care veniturile pe locuitor sunt cu mult mai mici decât preţurile bunurilor de consum, nu fac decât să confirme un efect al inflaţiei şi nicidecum o cauză a acestui fenomen.

Exemplul ţărilor din America Latină sau din alte ţări de pe Glob cu situaţii similare, unde creşterea preţurilor a ajuns la un nivel de 400%, nu poate convinge pe nimeni că în aceste ţări se practică politici economice corecte; din contra, în aceste ţări se manifestă grave erori economice, susţinute în mod voit, de guvernele respective.

Alţi economişti consideră că soluţionarea inflaţiei şi a crizelor economice în general se poate face pe calea redistribuirii veniturilor.

Sună familiară o asemenea concepţie?: „să luăm dela cei bogaţi şi să le dăm celor săraci”. Cei ce au trăit în condiţiile sistemelor socialiste, din diverse ţări din spatele cortinei de fier, au auzit sau chiar au suferit din cauza aplicării unor asemenea politici economice.

Există diverse soluţii financiare, pe care specialiştii din domeniul finanţelor le cunosc destul de bine (cel puţin din punct de vedere teortetic), şi care se pot aplica pentru menţinere fenomenului inflaţionist sub control.

Conducătorii ţărilor care sunt afectate de manifestarea acestui fenomen inflaţionist, ar trebui să se preocupe de introducerea unor legislaţii reale, care să sancţioneze abaterile (voite sau nu), cu efecte dezastroase pentru fiecare individ sau pentru întreaga societate, şi care se soldează cu pagube de ordinul a miliarde şi chiar trilioane de dolari.

În ipoteza în care în ţările în care se manifestă inflaţii ridicate, nu se iau cât mai curând măsurile de închidere a robinetului marilor cheltuieli, şi a risipei nejustificate în mod real, precum şi a reducerii marilor deficite bugetare, se va ajunge mai devreme sau mai târziu la hiperinflaţii.

1373. Consecinţele inflaţiei

Majoritatea specialiştilor în domeniul economico-financiar consideră fenomenul inflaţionist ca având diferite forme de manifestare printre care:

- deprecierea valorii monedei naţionale urmată de o scădere a puterii de cumpărare,

- reducerea şi chiar oprirea oricăror investiţii - scăderea producţiei diverselor bunuri de consum - eliminarea unora dintre rezervele acumulate - apariţia unor mari dezorganizări economice şi sociale - creşterea şomajului - reducerea volumului şi valorii comerţului (interior şi exterior) - creşterea datoriei publice - creşterea deficitului bugetar - efectul factorului psihologic al panicii de masă, care determină de cele mai multe ori manifestarea unui fenomen al risipei în locul unuia al economisirii. Populaţia este dispusă (în anumite cazuri), să cumpere orice s-ar putea obţine pentru anumite sume de bani, ştiind că în scurt timp banii se vor devaloriza atât de mult încât nu se va mai putea cumpăra aproape nimica. Deprecierea valorii dolarului în special după anii 1950 şi până în anul 2004, a fost continuă (ajungînd la o scadere dse circa 88%), ceea ce a afectat în mod deosebit standardul de viaţă al majorităţii populaţiei americane.

Anul

Scăderea Val.Dolarului

1950 100 1960 80 1970 60 1980 30 1990 20 2000 15 2004 12

Notă: Faţă de 1950 luat ca unitate de bază, valoarea dolarului fiind de 100% în 2004 valoarea lui ajunsese la echivalenţa de circa 12 cenţi

138 Accelerarea scăderii valorii dolarului in special în perioada 1960-1990, s-a manifestat ca un efect reciproc al ratei inflaţiei, datorită faptului că diferitele cheltuielil guvernamentale, au depăşit cu mult creşterea economică. După 1981 (în perioada Regonomică), scăderea puterii de cumpărare a dolarului, s-a resimţit în mod simţitor.114

Referindu-se la această situaţie, Alan Greenspan, în 1966 afirma: „ În lipsa standardului aur, nu există nici o cale de a proteja rezervele de a fi lovite de inflaţie”. După opinia mea, principala cauză a erodării puterii de cumpărare a dolarului a fost creerea FED (în 1913), urmată de eliminarea standardului aur (în 1933) şi a lansării pe piaţă a monedei de hârtie şi a creşterii datoriei publice. Toate aceste fapte cumulate au dus la creşterea inflaţiei care în anii 1970 era cu mult mai mare decât a fost în 1950.

Evoluaţiat creşterii preţurilor diverselor produse şi servicii în Statele Unite, pentru anii 1950, 1959 şi 1970

Produsul /Serviciul Anul Preţul În anul

2010 % de

creştere inflaţionist

Un timbru poştal *) 1950 . 03 .44 1,300 Un gallon**) de benzină (90 octane)

1950 .18 3,00 1,567

Preţul mediu al unei case 1959 14,100 190,000 1,100 O coroană dentară 1959 40 1,100 2,750 Un con de îngheţată 1950 .005 2,50 4,900 Costul pentru 6 luni al asigurării medicale plătită de pensionari

1970 5,30 96,40 1,889

Note: *)este una din metodele de apreciere a creşterii inflaţiei **) un gallon = 3,785 litri

Cu câteva generaţii în urmă, în SUA, o persoană lucra în medie 1,4 luni pe an, pentru a-şi asigura prin contribuţia sa anuală, plata pensiei. În prezent trebuie să lucreze peste 9 luni prentru acelaşi scop.

În anii decadei 1950, capul familiei era singurul care trebuia să lucreze şi reuşea să asigure condiţiile de viaţă pentru o familie; avea un minim de datorii şi putea economisi pentru aşi trimite copii la studii universitare.

114 Cu alte cuvinte ceea ce astăzi se poate cumpăra cu 10.000 dolari, în 1950 se putea obţine cu 1.360 dolari.

139Astăzi lucrând amândoi părinţii, trebuie să facă apel la

împrumuturi dela guvern (cu o rată a dobânzii de circa 6%), sau dela instituţii care acordă împrumuturi pentru educaţie, cu o rată a dobânzii variabilă ce poate ajunge până la 10-15% sau uneori şi peste acest procent.

Este adevârat că nevoile şi tentaţiile dotării unei gospodării erau mult mai mici decât în prezent, dar şi posibilităţile financiare sunt astăzi diferite de cele de acum 5 decenii.

Cu toate că nivelul venitului mediu pe cap de locuitor a crescut de circa 4 ori în perioada 1980 – 2006, dificultaţile financiare ale unei familii se resimt în mod deosebit, din cauza creşterii inflaţiei.

Puţini sunt cei care ştiu că în urmă cu câţiva ani Guvernul Statelor Unite a schimbat modul de măsurare şi de raportare a creşterii inflaţiei. Cu toate acestea populaţia americană nu are

nevoie de prea multe date în acest sens; îi este suficientă observaţia referitoare la cheltuielile destinate săptămânal cumpărării produselor alimentare sau a celorlalte cheltuieli lunare (plata energiei, taxele pe proprietate, plata asigurărilor medicale, ş.a.), pentru a înţelege şi a aprecia cum treptat îi scade standardul de viaţă.

Venitul mediu pe cap de locuitor in SUA115 (dolari SUA)

1980 1990 1995 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2005 2006

9,494 18,667 23,562 27,203 28,546 29,469 30,413 30,906 31,632 34,586 36,714

Sursa: U.S. Department of Commerce, Bureau of Economic Analysis, Survey of Current Business. 2008

Datele statistice referitoare la salariul unei persoane, dovedesc modul de retribuţie în funcţie de gradul de calificare, educaţie şi dificultatea activităţii prestate. Statisticile prezentate de către U.S.Census Bureau confirmă această observaţie.116 În prezent salariul mediu în SUA este de circa 45.000 dolari anual, iar modul în care este consumat acest salariu se prezintă în felul urmîtor: - circa 32 % este destinat plăţii taxelor federale şi statale,

115 Dela un stat la altul, venitul mediu diferă. Pentru informaţii suplimentare privind venitul mediu in fiecare stat, vezi Anexa statistică. 116 Vezi şi Anexa statistică privind salariul mediu în SUA

140- circa 31% este folosit pentru acoperirea cheltuielilor cu plata

împrumuturilor pentru cumărarea unei case şi celelalte cheltuieli de întreţinere, diverse utilităţi (apă, lumină, încălzire, etc.)

- circa 10% este destinat pentru acoperirea cheltuielilor de transport,

- circa 9% este destinat pentru asigurările medicale şi pentru contribuţia la fondul de asigurări sociale,

- 3% pentru îmbrăcăminte, - 5 % pentru petrecerea timpului liber - 3% pentru diverse. În situaţia unei familii cu 2-3 copii, cheltuielile cunosc unele modificări ale structurii în raport cu necesităţile curente specifice. Structura cheltuielilor unei familii din SUA nu diferă prea mult faţă de structura cheltuielilor în alte ţări dezvoltate din punct de vedere economic şi tocmai din acest motiv cred că este foarte dificil să se realizeze unele economii. Pe baza unor date statistice internaţionale s-a putut stabilit

evoluţia economiilor pe care le poate face o familie medie în Statele Unite comparativ cu cele din alte câteva ţări cum ar fi: Franţa, Germania, Japonia şi Canada.

Economiile posibile realizate de o familie în perioada 1993-2006

Sursa: OECD 2007, Economic Report, December 2007, Nr.82

Din graficul alăturat rezultă că în timp ce în 1993, economiile anuale ale unei familii americane puteau ajunge până la 6% din venitul ei anual, în 2006, ele se apropie de zero. Situaţii similare se găsesc şi în Canada şi în Japonia.

141Ca şi în situaţia în care creşte şomajul, rezervele financiare ale

unei persoane sau ale unei familii se micşorează; acelaşi lucru se petrece şi în cazul inflaţiei pe o perioadă mai lungă de timp, când se poate considera că inflaţia devine un fenomen cronic.

Efectul apare prin creşterea numărului (sau procentului) populaţiei care trăieşte la limitele sau chiar sub limitele sărăciei.117

Politicile economice ale diferitelor guverne nu reuşesc întotdeauna să evite asemenea situaţii dificile, ce afectează întreaga populaţie a unei ţări şi în mod direct afectează economia naţională.

Acest lucru a fost confirmat, de exemplu, în timpul Marei Recesii sub preşedenţia lui D. Roosevelt (1929-1933).

Ultima manifestare a fenomenului inflaţionist în Statele Unite a ţinut aproape 20 de ani (între 1960 şi începutul anului 1980). Aceasta a fost o perioadă după cum afirmă o mulţime de istorici, mult mai lungă decât ar fi putut-o anticipa orice specialist din domeniul finanţelor.

De aici, economiştii analişti au desprins concluzia că îndreptarea unei situaţii economice intrată în stare de inflaţie, este mult mai costisitoare decât prevenirea ei.

În anul 2009, pentru a preîntâmpina riscurile creşterii inflaţiei, Administraţia Obama, a încercat o altă metodă şi anume de a acorda cecuri şi pachete de stimulare economică, atât pentru fiecare persoană (sau cuplu căsătorit) cât şi pentru diferite instituţii şi întreprinderi economice.

Cu toate că multe voci s-au împotrivit în mod deschis şi au arătat că aceste cecuri şi pachete stimulatoare nu îşi vor atinge scopul propus, ele au fost totuşi acordate.

Pachetele stimulatoare au venit mult prea târziu, au fost mult prea mici, aproape nesemnificative, pentru a dezamorsa o economie încleştată în condiţiile unei crize economice puternice şi a unei mari inflaţii.

Cecurile „stimulatorii” destinate cumpărării diverselor produse (urmărind ca pe această cale să fie stimulat comerţul, lichidarea surplusului de inventar şi forţarea industriei de a producere noi cantităţi de produse), nu au fost utilizate pentru scopurile sperate de către Asministraţia dela Washington. Cei mai mulţi dintre cei ce primiseră cecurile, le-au păstrat, ne ştiind ce se va mai întâmpla în viitor, sau şi-au achitat unele dintre datoriile pentru cumpărături făcute cu mai mult timp înainte.

117 Vezi Anexa statistică cu date privind Procentul populaţiei SUA care trăieşte la limitele sarăciei. Date pentru anii 1960-2007.

142Unele întreprinderi şi instituţii care primiseră „pachetele

stimulatorii”, destinate cumpărării de materii prime pentru continuarea proceselor de producţie sau pentru angajării de salariaţi, au preferat să-şi cheltuiască banii primiţi pentru redecorarea birourilor.

Tot ceea ce s-a realizat prin această decizie greşită a conducerii guvernamentale a fost o creştere substanţială a deficitului bugetar care şi aşa ajunsese la nişte valori deosebit de mari, şi la o foarte modestă şi temporară diminuare a ratei inflaţiei.

Oficial, nici purtătorii de cuvând ai Administraţiei dela Casa Albă şi nici mass media ce sprijină administraţia, nu au recunoscut acest eşec al acestei soluţii economice.

Statisticile oficiale prezintă următoarea situaţie a evoluţiei ratei inflaţiei în ultima decadă:

Evolutia ratei inflatiei lună de lună in perioada 2000-2009

(%)

Year Jan Feb Mar Apr May Jun Jul Aug Sep Oct Nov Dec Ave

2009 3.00 0.24 -

0.38 -

0.74 -

1.28 -

1.43 -

2.10 -

1.48 -

1.29 -

0.18 1.84 NA NA 2008 4.28 4.03 3.98 3.94 4.18 5.02 5.60 5.37 4.94 3.66 1.07 0.09 3.8 2007 2.08 2.42 2.78 2.57 2.69 2.69 2.36 1.97 2.76 3.54 4.31 4.08 2.8 2006 3.99 3.60 3.36 3.55 4.17 4.32 4.15 3.82 2.06 1.31 1.97 2.54 3.2 2005 2.97 3.01 3.15 3.51 2.80 2.53 3.17 3.64 4.69 4.35 3.46 3.42 3.3 2004 1.93 1.69 1.74 2.29 3.05 3.27 2.99 2.65 2.54 3.19 3.52 3.26 2.6 2003 2.60 2.98 3.02 2.22 2.06 2.11 2.11 2.16 2.32 2.04 1.77 1.88 2.2 2002 1.14 1.14 1.48 1.64 1.18 1.07 1.46 1.80 1.51 2.03 2.20 2.38 1.5 2001 3.73 3.53 2.92 3.27 3.62 3.25 2.72 2.72 2.65 2.13 1.90 1.55 2.8 2000 2.74 3.22 3.76 3.07 3.19 3.73 3.66 3.41 3.45 3.45 3.45 3.39 3.3

Nota: Cifrele in rosu indica un fenomen al deflatiei; NA= Nu sunt inca prezentate date oficiale Sursa: InflationData.com

După cum se vede, variaţia ratei inflaţiei a fost semnificativă nu

numai dela un an la altul, dar chiar în cadrul aceluiaşi an, dela o lună la alta. Astfel inflaţia a avut variaţii dela 1,14% (în ianuarie 2002) până la dublu, 2,38% (în decembrie 2002). În anul 2008 rata inflaţiei a cunoscut valori dintre cele mai ridicate oscilând dela 4,28% (în ianuarie) la 5,60% (în iulie). De abea spre sfârţitul anului, rata inflaţiei a coborât până la 0,09%, dar acest lucru a fost numai pentru o singură lună, iar în ianuarie 2009 a crescut din nou la 3%.

De asemeni din datele de mai sus, se pot remarca mari variaţii în cadrul decadei prezentate, dela 1,07% (în iunie 2002) la 5,60% (în

143iulie 2008), urmată de o perioadă de 8 luni de zile în care s-a manifestat fenomenul deflaţiei şi acest fenomen cu variaţii dela -0,38% (martie 2009) până la -2,10 (iulie 2009). Fluctuaţiile lunare şi anuale au avut şi continuă să aibă multiple

efecte negative, asupra veniturilor diferitelor gospodării, precum şi a întreprinderilor industriale şi comerciale.

Pe de altă parte, FED, guvernul şi instituţiile financiare, urmăresc efectele raportului între ratele inflaţiei şi ale dobânzilor pentru diferitele împrumuturi solicitate ca şi pentru procurarea de către diverşii consumatori a unor bunuri de consum de mari valori şi de lungă durată (case, automobile, mobilă, etc.).

Referindu-se la problema relaţiei dintre rata inflaţiei şi a dobânzilor, profesorii universitari: Nouriel Roubini şi David Bockus şi-au exprimat următorul punct de vedere: „rata dobânzii este determinată de diferenţa dintre rata inflaţiei şi rata nominală a dobânzii, care este oferită de către instituţiile creditoare sau de către întreprinderile comerciale”.

Explicaţia profesorilor este din punct de vedere teoretic, corectă, dar ea ridică unele semne de întrebare:

- ce se întâmplă cu rata dobânzii, atunci când inflaţia este în creştere?,

nu creşte şi ea?, - cresc ratele în aceleaşi proporţii, cu dobânzile sau există nişte

decalaje între ele? Care sunt criteriile pe baza cărora sunt (dacă există) stabilite aceste diferenţe?

- care este raportul dintre aceste rate?

Cred că ratele dobânzilor în creştere (sau în scădere), sunt direct corelate şi influenţate de evoluţia inflaţiei. Văzând modul în care FED manipulează ratele dobânzilor, se poate spune că prin creşterea ratei dobânzii, se ajunge la influenţarea bugetelor personale, se reduc cheltuielile, sunt afectate solicitările pentru împrumuturi şi valoarea imobiliară se menţine la un nivel scăzut (fapt care s-a manifestat şi încă continuă, pentru cei care vor să-şi vândă casele şi nu pot primi contra-valoarea banilor împrumutaţi dela bănci, pentru cumpărarea caselor) . Pe de altă parte, creşterea ratei dobânzii, influenţează activitatea economică a întreprinderilor industriale şi a celor comerciale, (în special a celor care au ca activitate producţia sau distribuţia unor obiecte de folosinţă îndelungată cu valori ridicate), precum şi a celor care asigură anumite servicii (scumpe).

144 În aceleaşi condiţii continuă să fie afectat şi standardul de viaţă a celor cu venituri scăzute (din care fac parte de exemplu, pensionarii), care reprezintă în prezent în Statele Unite un procent ridicat al populaţie (datorită numărului mare al pensionării „baby-boomerilor”- celor născuţi după 1945). Efectele negative ale inflaţiei ce se arată la orizontul Statelor Unite sunt prevăzute de mai mulţi ani de către foarte mulţi economişti, investitori şi analişti socio-politici. * Martin Feldstein –fostul consilier economic al preşedintelui Regan şi fost Preşedinte al Biroului Naţional de Cercetări Economice afirma că în următorii ani inflaţia va devenii un pnuct de mare urgenţă pentru economia SUA. ...ea va ajunge să fie o problemăp mult mai dificilă decât deflaţia..118 * Warren Buffett referindu-se la situaţia inflaţiei spunea că ea se întrevede la orizont. La mitingul cu posesorii de stocuri ale companiei sale Berkshire Hathaway, spunea: „ ceea ce facem noi acuma (SUA –n.n) este că împrumutăm bani dela restul lumii şi ridicăm datoria guvernului. Metoda clasică a reducerii im- pactului şi costului debitului străin prin reducerea valorii dolarului pe care urmează să le-o plătim.119 * Investitorul Marc Faber, editorul lui Boom, Doom and Gloom Report, întru-un interviu dat publicaţiei Bloomberg News spunea că este sută la sută sigur că Statele Unite vor intra într-o hiperinflaţie. Debitul guvernamental este atât de mare încât în momentul în care va veni momentul şi FED va ridica ratele dobânzilor, guvernul va fi deosebit de reluctant să accepte acest lucru aşa că inflaţia va începe să se accelereze.120 (Sursa: Dick Morris and Eileen McGann, 2010 Take back America, pg. 53) Din cele prezentate mai înainte se poate desprinde concluzia că scăderea nivelului de trai a celei mai mari categorii sociale (clasa mijlocie a populaţiei), prin creşterea inflaţiei, nu depinde aşa cum considera Marx şi toţi susţinătorii concepţiei marxiste, de exploatarea 118 Vincent Del Giudice and Thomas R. Keene, „Harvard’s Feldstein Sees U.S. Inflation Danger After 2010”, Bloomberg.com, April 23, 2009 119 „Buffet’s infletion prediction could boost Gold Investment”, Maz 7, 2009, http://goldnews.bullionvault.com-buffetts_inflation_prediction_19158916 120 Bloomberg.com, 27 May, 2009

145omului de către om, şi aceasta nu poate declanşa o revoluţie de tip socialist care să ducă la lichidarea sistemului capitalist. Scaderea nivelului de trai este determinată de condiţiile financiare şi modul în care este condusă politica economică a unei ţării, de marile cheltuieli care nu sunt realmente necesare, de lichidarea totală sau parţială a producţiei naţionale, şi de lansare a unor programe sau planuri inutile sau total ineficiente.

4. Deflaţia,

În prima parte a acestui capitol am amintit despre fenomenul deflaţiei. După opinia multor economişti, acest fenomen este la fel de important şi poate chiar mai dificil prin efectele sale, decât cel al inflaţiei economice. În urmă cu mai mulţi ani au existat o multitudine de dezbateri pe această temă a modului de manifestare a deflaţiei. Participanţii la aceste dezbateri au fost profesori universitari, specialişti finanţişti, adepţi ai diferitelor concepţii monetarist tehnocrate şi ai şcolii economice Austriece. După opinia celor mai mulţi dintre aceşti participanţi, inflaţia era în mod virtual un fenomen economic inevitabil, în timp ce deflaţia era imposibil de a avea loc. Preşedintele Şcolii economice din cadrul Universităţii „Carnegie Mellon” (Pitsburgh, Pennsylvania), referindu-se la potenţa fenomenului deflaţionist, afirma că această noţiune este „un complet nonsens”. Alţi adepţi ai acestui punct de vedere susţineau că manifestarea unei deflaţii are o şansă de manifestare ca un raport de 1 la 10.000 faţă de alte acte sau fenomene economice. În opoziţie cu aceste puncte de vedere, unii economişti din domeniul finanţelor afirmă că deflaţia este una din funcţiile prin care acţionează de exemplu în Statele Unite, FED atunci când îşi desfăşoară politica monetară. Mai mult decât atâta, ei considerau ca fenomenul deflaţiei nu are nimic în comun cu manifestarea ciclurilor economice, cu taxele sau cu evoluţia economică în special în perioadele de criză economică. O revistă economică americană, în urmă cu circa un an de zile, publica un articol în care chiar garanta că „în faţa economiei americane şi în general a celei mondiale, nu se întrevede nici un semn al unei deflaţii, ci mai degrabă a unei încetiniri sau a unei scăderi a inflaţiei”.

146 Înainte de a analiza diversele aspecte ale manifestării fenomenului deflaţiei, a-şi vrea să menţionez existenţa unui alt fenomen economic şi anume acela al dezinflaţiei. Din experienţa economică a ultimului secol, fenomenul dezinflaţionist s-a manifestat în special în perioada unor recesii economice prin scăderea ratei de creştere a preţurilor. În ipoteza în care rata inflaţiei coboară la un nivel mai jos decât a fost într-o perioadă similară anterioară, diferenţa creată (din punct de vedere al tehnicii financiare), poate fi considerată ca fiind parte din modul de manifestare al dezinflaţiei. Cu alte cuvinte, dezinflaţia, este perioada în care are loc o încetinire a ratei inflaţiei (adică are loc o scădere a inflaţiei) dar ea continuă să se menţină într-o plajă pozitivă. Revenind la diversele aspecte de manifestare a fenomenului deflaţiei, trebuie remarcat următorul fapt. Faţă de perioada inflaţionistă, când are loc o reducere reală a valorii banilor, în perioada în care are loc fenomenul deflaţionist, creşte valoarea reală a banilor (fapt ce se manifestă la nivelul întregii economii sau al unei întregi zone economice, cum ar fi de exemplu UE). De aici se poate desprinde ideia că deflaţia, în special în condiţiile unei economii moderne dezvoltate din punct de vedere economic, se manifestă printr-o continuă spirală descendentă a economiei – şi este direct legată de manifestarea recesiei economice; mai mult decât atîta, în cele mai multe cazuri, deflaţia precede recesia economică. De asemeni ţin să amintesc punctul de vedere al unor economişti finanţişti după care fenomenul deflaţiei este în directă legătură cu politica monetară condusă de organele specifice ale unei administraţii guvernamentale şi care provoacă o aşa numită „capcană a banilor lichizi”. Cu alte cuvinte, fenomenul deflaţiei este direct legat de scăderea ofertei de bani şi de modul de folosire a creditului. Totodată, se poate remarca că acest fenomen este direct legat de schimbările care se produc în cererea şi oferta de bunuri şi servicii. Deflaţia, aşa cum am mai amintit, este o formă de manifestare opusă inflaţiei, sau exprimat altfel, este o inflaţie negativă în care crescând valoarea banilor se pot cumpăra mai multe bunuri şi se pot obţine mai multe servicii cu aceeaşi sumă de bani. La prima vedere s-ar putea spune că în aceste condiţii nimic nu este rău întrucât totul se desfăşoară în avantajul cumpărătorilor. În realitate, situaţia este mult diferită de cât oferă această primă impresie şi vom vedea în continuare dece fac această afirmaţie.

147 În primul rând, în opoziţie cu punctul de vedere al celor care consideră că deflaţia este „un nonsens”, consider că fenomenul deflaţiei există şi se manifestă sub toate aspectele ei. Exemplul cel mai concludent l-a oferit Japonia. Această ţară a fost într-un continuu declin sau într-o formă de manifestare a stagnării economice timp de peste 20 de ani121. În ultimii ani, PNB-ul Japoniei a avut o creştere economică infimă (de circa 0,6%) anual. Ea a cunoscut fenomenul deflaţiei în urmă cu câţiva ani şi îl cunoaşte şi în prezent. Astăzi, Japonia este una dintre ţările cu cele mai mari datorii din lume (ca procent din PNB). În septembrie 2007, Paul Kasriel122, a scris un articol în care explica riscurile manifestării deflaţiei dând drept exemplu Japonia. El scria: „ Japonia trece în momentul de faţă printr-un moment dificil deoarece a provocat o explozie a preţurilor unor valori „ireale” în anii 1990. Astfel a provocat o imensă pierdere în întregul sistem bancar. Când se produce o asemenea situaţie, debitorii nu îşi pot plăti împrumuturile făcute la bănci şi sunt obligaţi să prezinte aşa numite colaterale (clădiri, echipamente, hârtii de valoare, ş.a.) cu care să garanteze împrumuturile solicitate. În condiţiile deflaţiei, aceste colaterale au valori mult mai mici decât sunt ele în realitate şi în aceste condiţi băncile au ajuns să aibă foarte mari pierderi. Pierderile provocate băncilor au determinat imposibilitatea acordării de noi împrumuturi în special sectorului particular. Chiar când banca centrală era dispusă să acorde împrumuturi băncilor din subordine, cu dobânzi foarte scăzute, nici atunci nu se putea acorda credite”. Pentru a soluţiona această situaţie deosebit de grea din punct de vedere economic, guvernul Japonez a trecut la aplicarea următoarelor măsuri:

· alocarea unor masive fonduri destinate unor lucrări în domeniul infrastructurii (numai în 3 ani, adică între 1992 şi 1995, au fost cheltuite peste 65.5 trilioane yeni);

121 La începutul anilor 1990, Japonia a cunoscut o mare expansiune în domeniul creditului. Ratele de dobândă au fost reduse dela 4.4% la 2.5% în 1986-1987. Efectul imediat al acestui proces a dus la:creşterea rapidă a valorii imobiliare, un adevărat boom în domeniul construcţiilor şi manifestarea unor enorme speculaţii în domeniul locuinţelor. 121 Paul Kasriel – Economist în cadrul the Northern Trust Co. (Chicago)

148· reducerea substanţială a taxelor (totalizând circa 41 trilioane

yeni); · acordarea unor pachete stimulatorii în valoare de peste 20

trilioane yeni; · Banca Centrală a Japoniei şi Ministerul de Finanţe au cumpărat

jumătate din bondurile guvernamentale ce se găseau în sectorul particular (în valoare de 2.22 trilioane yeni);

· reducerea ratei dobânzilor dela 4.5% (1991), la 3.5% (1992), la 1.75% (1993-1994) şi la 0.5% (1995-2003);

· acordarea unui fond de 524 trilioane dolari drept fond pentru suportul cumpărării de stocuri.

Între 1989-1990, guvernul japonez a decis din nou ridicarea ratelor dobânzilor până la 6%, şi ulterior le-a scazut din nou.. Efectul negativ al acestui joc al ratelor de dobânzi şi în general al politicii financiare, s-a resimţit din nou:

· valoarea yenului a scăzut dela 40.000 (în 1989) la 11.000 (în 2005);

· valoarea caselor a scăzut cu 80%; · între 1992 şi 2003, PNB a crescut numai 1.17%; · şomajul a crescut dela 2.1% (în 1991) la 4.7% (în 2004), ceea ce

a fost considerat ca un procent deosebit de ridicat pentru Japonia, · consumul şi investiţiile au cunoscut o scădere dramatică, · băncile au început să dea faliment

Guvernul japonez a adoptat o politică economică de tip Keynesian, dar aceasta nu a dat rezultatele scontate. Statele Unite practică în ultimii ani o concepţie economică similară şi mai mult ca sigur nu se vor putea obţine rezultate pozitive. Până în prezent rezultatele negative din cadrul economiei SUA, s-au concretizat prin apariţia semnelor de manifestare a deflaţiei:

· căderea masivă a valorilor imobiliare; · scăderea ofertei de monedă în circulaţie; · reducerea cheltuielilor consumatorilor; · scăderea numărului şi a valorii creditelor; · creşterea deficitului naţional bugetar; · scăderea PNB; · creşterea şomajului.

Din manifestarea tuturor aspectelor economice prezentate mai sus, rezultă că fenomenul deflaţiei există şi se manifestă din plin în întreaga perioada a unei crize economice.

149 5. Manifestarea deflaţiei

Criza economică prin care trec diversele ţări, şi manifestarea fenomenului deflaţionist, confirmă faptul că în cele mai multe cazuri, deflaţia are efecte mult mai grave chiar şi decât cele ale inflaţiei. Deflaţia se manifestă aşa cum aminteam, ca un declin general economic. În special ea se referă la:

· scăderea nivelului general al preţurilor (bunurilor de consum şi al serviciilor);

· scăderea bugetului familiar prin modificarea indexului preţurilor de consum şi ca atare se reduc cheltuielile populaţiei şi se împiedică pe această cale creşterea economică;

· creşte valoarea reală a datoriilor; · creşte costul împrumuturilor;123 · scăderea cererii pentru credite destinate activităţii economice

sau a nevoilor consumatorilor individuali; · scăderea cererii pentru monedă suplimentară în circulaţie; · reducerea sau chiar eliminarea temporară a unor investiţii (în

special în domeniul economic) şi cu efecte direct asupra eliminării unor locuri de muncă, deci a creşterii şomajului.

În perioada de manifestare a deflaţiei, are loc o puternică descurajare a investiţiilor şi a cheltuielilor, întrucât nimeni nu vrea să rişte reducerea sau pierderea profiturilor (în special atunci când perspectiva obţinerii unor profituri se găseşte într-un stagiu negativ şi există toate şansele pentru o nouă scădere a preţurilor). Toate aceste elemente conduc în mod inevitabil la grăbirea şi accentuarea depresiei economice. În general în momentul apariţiei deflaţiei, se remarcă existenţa unei stricte corelaţii între scăderea preţurilor (până la nivelul în care producătorii îşi pierd interesul de a mai produce acele bunuri de consum pentru care preţurile de vânzare nu pot acoperii cheltuielile de producţie şi nici obţinerea unui profit) precum şi descurajarea cererii pentru anumite bunuri şi pentru realizarea unor investiţii. De cele mai multe ori asemenea etape sunt însoţite de:

· eliminarea locurilor de muncă şi ca atare de creştere a şomajului;

123 de exemplu: dacă rata dobânzii este de 4% iar inflaţia este de -2%, costul real al împrumutului este de 6%.

150· reducerea salariilor şi a beneficiilor salariaţilor; · vânzarea sau închiderea unor departamente nerentabile ale

unor întreprinderi; · reducerea temporară a cheltuielilor destinate R&D, ş.a.

Analizele economice ale perioadelor de deflaţie confirmă că în asemenea momente când în întreaga economie se manifestă o scădere continuă a preţurilor diverselor produse şi servicii, numai două domenii de activitate îşi menţin sau chiar îşi ridică costurile şi ca atare şi preţurile (taxele): domeniul învăţământului şi cel al asistenţei e 6. Tipuri ale deflaţiei şi efectele lor Literatura economică confirmă în prezent existenţa a patru tipuri de deflaţii: două tipuri în domeniul cererii:

o creşterea deflaţiei care se manifestă prin creşterea ofertei de bunuri şi servicii, în paralel cu scăderea indexului preţurilor de consum;

o creşterea volumului de monedă lichidă care influenţează manifestarea deflaţiei în paralel cu scăderea vitezei de circulaţie a banilor şi

creşterea cererii de monedă suplimentară, şi două tipuri în domeniul ofertei:

o deflaţia creditului bancar manifestat prin scăderea ofertei de credite şi intrarea băncilor în stare de faliment în paralel cu restrângerea ofertei de bani din partea băncilor centrale;

o deflaţia confiscatoare, care înseamnă confiscarea sau îngheţarea depozitelor bancare, scăderea ofertei de bani şi în final naţionalizarea temporară a băncilor.

În acelaşi timp, manifestarea fenomenului deflaţiei în diverse ţări confirmă că în istoria lor economică au avut şi continuă să aibă loc momente ale unor deflaţii majore şi alteori a unor deflaţii minore. Statele Unite, de exemplu, au cunoscut trei perioade ale unor deflaţii majore şi unele deflaţii minore. Dintre deflaţiile majore amintim: Prima deflaţie semnificativă s-a manifestat în timpul recesiei din 1836, când puterea dolarului a cunoscut o masivă scădere, de circa 30%. Ea s-a manifestat prin scăderea preţurilor în paralel cu scăderea disponibilului de monedă în circulaţie.

151 A doua deflaţie a avut loc după Războiul Civil; ea a fost cunoscută chiar sub numele de Marea Deflaţie, fiind condiţionată de revenirea la standardul aur şi retragerea din circulaţie a unei mari sume de bani de hârtie. După opinia lui Milton Friedman, în această peioadă (între 1875 şi 1896), preţurile diverselor bunuri de consum au scăzut în Statele Unite cu 1.7% anual. A treia deflaţie a avut loc în perioada crizei economice din 1930-1933, cînd rata deflaţiei a fost de circa 10% anual, ducând în final la declanşarea Marei Crize economice, cu multiplelel ei efecte catastrofale pentru economie (vezi pentru detalii şi capitolul privind Sinopticul crizelor economice). Practic în această perioadă FED nu a desfăşurat cea mai corectă politică financiară, ceea ce a dus la căderea una după alta a băncilor din subordine, iar în momentul în care şi-a schimbat politica financiară, a fost prea târziu pentru a reconsolida poziţia băncilor şi pentru a asigura cantitatea de bani necesară în vederea relansării economiei şi diminuarea şomajului (care ajunsese la 25%). Din categoria deflaţilor minore, amintim: unele deflaţii ce au avut loc în secolul 19 şi cea din secolul 20, înaintea izbucnirii celui de al doilea război mondial. Din date statistice oficiale rezultă următoarea situaţie a deflaţiei pe plan mondial: Manifestarea fenomenului deflaţiei în anul 2009 pe plan mondial (Schimbările în indicile preţurile de consum în 2009 faţă de 2008)

Ţara Septembrie 2008

Septembrie 2009

Ţara Septembrie 2008

Septembrie 2009

Statele Unite +4.9 -1.3 Cipru +5.0 -1.2 Japonia +2.1 -2.2 Rep. Cehă +6.4 -0.3 China +4.6 -0.8 Estonia +10.8 -1.7

Germania +3.0 -0.5 Finlanda +4.7 -1.0 Franţa +3.4 -0.4 Slovenia +5.5 -0.1 Anglia +5.0 -1.4 Elveţia +2.8 -1.1

Canada +3.4 -0.9 Suedia +4.4 -1.6 Spania +4.6 -1.0 Chile +9.2 -1.1 Belgia +5.5 -1.0 Malaezia +8.2 -2.0

Irelanda +3.2 -3.0 Singapore +6.7 -0.4 Portugalia +3.2 -1.8 Taivan +3.1 -0.9

Luxembourg +4.8 -0.4 Thailanda +5.1 -1.0 Sursa: Eurostat, The Economist, National Statistics Offices, (Ranga Chand: World Economy Slipping in to Deflation Territory, Noiembrie 2009

152 După cum se vede, indexul schimbării preţurilor bunurilor de consum dela un an la altul dovedeşte manifestarea fenomenul unei deflaţii de mari proporţii dela +4.9% (în 2008) la -1.3% (în 2009) în SUA, în Anglia dela +5.0% (în 2008) la -1.4% (în 2009), în Belgia dela +5.5% (în 2008) la -1.0% (în 2009), fără a mai vorbi de ţări ca Estonia, Chile, sau Malaezia, unde diferenţele sunt şi mai mari, intrând într-o plaje puternic negativă.. În prezent Statele Unite şi alte ţări se găsesc în continuare într-o situaţie deflaţionistă, ca parte a crizei economice ce s-a declanşat încă din 2007. Timp de circa nouă luni consecutive, în Statele Unite de exemplu, preţurile bunurilor de consum au scăzut în mod continu. În octombrie 2008, preţurile au scăzut cu peste 1%, ceea ce s-a considerat de către cei mai mulţi economişti ca fiind cea mai mare cădere din toţi ani după 1947. La interval de o lună, încă o cădere cu 1.7% a confirmat din nou situaţia deflaţiei; în acelaşi timp şi-au manifestat prezenţa şi celelalte aspecte specifice ale deflaţiei, despre care am amintit mai înainte. Ca răspuns la această situaţie, FED a decis să reducă rata dobânzilor până aproape de ZERO (în decembrie 2008). La sfârşitul anului 2008 şi începutul anului 2009, majoritatea economiştilor au apreciat că SUA a intrat în spirala deflaţionară, care a accentuat criza economică existentă. Profesorul Noriel Roubini aprecia că SUA se găseşte într-o recesie deflaţionară şi a denumit-o „stag-deflaţie”, marcând diferenţa dintre acest stagiu şi cel al stagflaţiei, care s-a manifestat în primăvara anului 2008. Din anul 2008, SUA a început să urmărească şi să măsoare evoluţia deflaţiei care în martie 2008 era de -0.38%, iar în iulie 2008 ajunsese la -2.10%. La începutul anului 2009, Oficiul Central de Statistică din Irlanda, de exemplu, confirma că în Ianuarie 2009, Irlanda intrase într-o perioadă de deflaţie. Preţurile scăzuseră cu 0.1% faţă de aceeaşi perioadă a anului 2008. Din acel moment lună de lună, preţurile au scăzut în medie cu 1.7%. Presa irlandeză confirma că aceasta era prima deflaţie în care intrase economia Irlandei din 1960 până la acea dată. Ministrul de Finaţe al Irlandei, Brian Lenihan, într-un interviu televizat a menţionat că deflaţia în Irlanda s-a manifestat cu putere în momentul în care s-au tăiat din bugetul naţional beneficiile ce se acordau copiilor, şi când lună de lună se observase o scădere a costului vieţii ajungându-se la un declin de 6.6% anual.

1537. Modalitatea de protecţie împotriva deflaţiei După opinia unor economişti specialişti în domeniul finanţelor, consumatorii individuali se pot proteja împotriva efectelor negative ale unei deflaţii pe următoarele căi:

· plata integrală a oricăror datorii provenite din împrumuturi dela bănci sau alte instituţii specializate în acordarea de credite, pentru cumpărarea unor obiecte de mare valoare şi de uz îndelungat, sau pentru educaţie;

· asigurarea creşterii rezervelor financiare (economii) provenite din salarii sau alte surse de venituri;

· menţinerea şi participarea în continuare la plata ratelor pentru fondurile destinate pensionărilor, în loc de a devenii jucători în activitatea bursieră, care este deosebit de volatilă; · continua negociere a preţurilor în cazul procurării unor bunuri de

folosinţă îndelungată şi de mare valoare; · asigurarea unei surse secundare de venit care să acopere

necesităţile financiare în ipoteza pierderii locului principal de muncă şi a venitului lunar constant;

· reluarea sau continuarea procesului educaţional pentru asigurarea unei şanse sporite de reîncadrare în activitate.

Cei din activitatea economică şi în special din domeniul producţiei bunurilor de consum şi al prestărilor de servicii, se pot proteja împotriva efectelor negative ale unei deflaţii pe următoarele căi:

· creerea unor planuri alternative cu soluţii de protejare împotriva deflaţiei, prin reducerea diferitelor cheltuieli neproductive, stabilirea din timp a unor planuri de reducere a producţiei sau de restrângere a serviciilor, reducându-se astfel cheltuieli de producţie, livrare şi comercializare;

· limitarea unora dintre cheltuielile destinate investiţiilor pentru creşterea productivităţii muncii şi tot odată reducerea unora dintre cheltuielile ineficiente; · reanalizarea costurilor şi a contractelor cu diverşi furnizori şi

clienţi. Ceeea ce este de menţionat în special în cazul Statelor Unite, este faptul că FED nu poate sau nu şi-a propus să coreleze expansiunea creditului şi controlul dobânzilor, astfel încât să creeze şi să menţină un echilibru economic. În acelaşi timp, el nu vrea sau nu poate stabili reglementările necesare care să împiedice sau să sancţioneze diversele fraude din sistemul financiar-bancar şi al creditelor.

154 Acest lucru s-a manifestat cu o deosebită amploare în ultimile câteva decade şi pe care le-am prezentat într-un capitol separat. Tot odată ceea ce scapă de cele mai multe ori din atenţia FED, atunci când ridică ratele dobânzilor, este faptul că pe această cale nu întotdeauna se atrag capitaluri; de foarte multe ori capitalurile se pierd. Cei mai mulţi creditori, devin deosebit de circumspecţi (în special în perioadele de depresii economice) când ratele de dobândă sunt ridicate preferând să-şi amâne cererile de împrumuturi. Atunci când persoanele fizice sau juridice nu sunt dispuse să ceară împrumuturi sau să-şi re-finanţeze datoriile mai vechi şi devin mai disciplinaţi în cererile lor124, băncile centrale sau FED, în mod legal nu îi poate forţa să ia împrumuturi. Singura instituţie care nu ţine seama de jocul ratelor de dobândă şi care nu se opreşte de a cere permanent împrumuturi, garantându-le achitarea (până în prezent nu în mod oficial, dar cu şanse într-un viitor nu prea îndepărtat de înfăptuire), prin creşterea taxelor dela populaţie, este Guvernul. La continua solicitare de împrumuturi, FED a răspuns şi în continuare duce aceeaşi politică, oferind orice sumă i se cere, bineînţeles cu aplicarea unor dobânzi aferente. Prin acordarea acestor împrumuturi, FED nu are nimica de pierdut, ci numai de câştigat, întrucât singura cheltuială ce o face este de a tipării bani de hârtie care treptat, îşi pierd din valoarea lor intrinsecă. Din cele de mai sus se poate observa că în condiţiile deflaţiei şi al permanentelor solicitări de împrumuturi se ajunge la o înnămolire din ce în ce mai mare în mâlul gros al datoriilor şi ca atare al presiunii puse de Guvern asupra veniturilor populaţiei, prin creşterea taxelor. În condiţiile globalizării şi al efectelor de dominou al crizei economice, ceea ce este deosebit de important este să i se acorde fenomenului deflaţiei de către toate administraţiile guvernamentale importanţa cuvenită, să se ia cât mai urgent măsurile economice cele mai rapide şi agresive pentru a se stopa deflaţia şi a minimaliza efectele ei intrinseci asupra refacerii economice.

124 în realitate, în anul 2009, FED şi Guvernul federal, au încercat de mai multe ori să impună luarea de împrumuturi, unor instituţii economice, urmărindu-se pe această cale punerea acestora sub controlul financiar al FED sau al statului.

155 Din toate cele de mai sus, rezultă punctul de vedere după care majoritatea populaţiei americane consideră FED drept o instituţie indispensabilă pentru activitatea de custode al banilor naţionali, fără de care economia americană nu ar putea funcţiona. Această opinie este realmente greşită. Economia americană a funcţionat şi înainte de creerea FED şi chiar dacă au existat hopurile imenente ale acestei economii, ea a reuşit să se refacă şi fără sprijinul şi existenţa FED. În prezent mai mult ca oricând FED desfăşoară o politică financiară care nu numai că nu sprijină sistemul financiar american, din contra se manifestă ca un subminator al lui. Ceeace trebuie să se înţeleagă este că o asemenea instituţie ce concentrază în măinile ei întreaga forţă financiară a ţării, este vinovată de declanşarea prezentei crize economice şi a merei dificultăţi financiare în care se zbate America. În prezent totalul debitului american este unic în istoria Statelor Unite. Este mai mare de 350 % din PNB. Debitul Statelor Unite în marea criză economică din 1929-1933 era de 300%. Cred că opinia multor economişti referitoare la inutilitatea actuală şi în special pentru viitor a acestei instituţii financiare, este reală. Aşa cum aprecia şi Congresman-ul Ron Paul în cartea „End the FED”125 „acuma este timpul să ne întrebăm despre rolul pe care îl joacă FED şi despre seriosul efect pe care îl are asupra ruinării economiei noastre”.

125 Ron Paul, End the Fed, Grand Central Publishing, New York, Boston, 2009, pag. 141 şi urm.

156

Note:

157

CAPITOLUL V CHELTUIELILE GUVERNAMENTALE

Un profesor de istorie îmi spunea odată: „America s-a născut prin datorii”. După ani de zile de studii şi observaţii privind evoluţia întregului sistem economic american, am ajuns la concluzia că vorba prietenului meu, profesorul de istorie, era deosebit de adevărată. Datorii, provenite în principal datorită unei politici guvernamentale greşite. De fapt totul a fost şi este politică. 1. Politica şi economia - sau cum influenţează politica cheltuielile guvernamentale - În timp ce fiecare atunci când îşi propune să facă o anumită cumpărătura, mai mare sau mai mică, în primul rând îşi verifică banii disponibili, politicienii în general şi cei dela Washington în special, când se discută despre eventuale cheltuieli naţionale, nu se întreabă dacă există banii necesari sau dacă trebuie împrumutaţi, pe cât timp şi cu ce dobândă, sau cum şi în ce condiţii se vor putea recupera cheltuielile respective. Votul lor este acordat cu destulă uşurinţă, întrucât nu este vorba de banii personali, ci de banii întregului popor, şi aceştia se vor putea recupera printr-o simplă semnătură referitoare la procentul de taxe pe care îl vor avea de plătit contribuabilii.

Guvernul federeal are aproape nelimitată puterea de a împrumuta (sau de a menţine un deficit) pe tot timpul unei administraţii, după care la terminarea mandatului, se trece deficitul existent noii administraţii cu o aşa zisă „părere de rău”, care nu rezolvă problema, pentru că nu este a noii administraţii, ci a poporului !.

Numai având o imagine completă asupra modului în care se desfăşoară întreaga politică în capitala Statelor Unite, se poate înţelege felul în care politica administraţiilor, indiferent de partidul

pe care îl reprezintă, influenţează situaţia economică naţională şi efectele sale pe plan mondial.

E foarte greu să pătrunzi în hăţişurile vieţii politice sau administrative din Washington D.C, întrucât întreaga structură creată

158se bazează pe un puternic eşafod al relaţiilor şi recomandărilor personale ale unor persoane care şi-au asigurat o poziţie stabilă şi prea puţin pe ceea ce cunoaşte sau poate oferi un specialist.

De fapt, există chiar o vorbă care spune: „nu contează ce ştii, ci pe cine ştii!”. În general programul de activitate al diverşilor senatori,

congresmeni sau a reprezentativilor, ca şi a celor din diversele departamente administrative sau economice, sunt incluse în orariile zilnice prin meetinguri, conferinţe de presă, interviuri date diverselor organe ale mass-mediei, în tot felul de întâlniri, mese oficiale, sau mai puţin oficiale, cu diverşi lobişti sau reprezentanţi ai diverselor state.

Dintre toate preocupările cea care este considerată cheia succesului fiecărui senator este asigurarea unor contribuţii financiare din parte alegătorilor sau a unor instituţii sau întreprinderi care aşteaptă în schimb obţinerea unor avantaje.

La 21 Aprilie 2010 ziarul Wall Street Journal publica sub semnătura lui Mullins Brody, un articol în care erau prezentate sumele primite de senatori drept contribuţii, precum şi cei ce făcuseră aceste contribuţii (indiferent de partidul pe care îl reprezentau senatorii respectivi).

Iată cum se prezenta situaţia primilor 10 senatori care primiseră cele mai mari contribuţii în anul 2010:

Senatorul Donatia primita Charles E. Schumer (Democrat , New

York) $1,480,299 Kirsten Gillibrand (Democrat, New

York) $631,250 Harry Reid (Democrat, Nevada) $530,375

Chris Dodd (Democrat, Conneticut) $431,398 Scott P. Brown (Republican,

Massacusetts) $353,717 Michael F. Bennet (Democrat,

Colorado) $329,341 Richard C. Shelby (Republican,

Alabama) $328,788 Blanche Lincoln (Democrat, Arkansa) $273,450 Arlen Specter (Democrat, Pensilvania $233,300

Ron Wyden (democrat, Oregon) $201,400 Iată şi lista celor mai mari donatori şi procentul donaţiilor făcute

celor două partide de bază în politica ţării:

159

Cei mai mari donatori Partidul

Democrat Partidul

Republican Totalul donatiei

FMR Corp. (Fidelity) 57% 43% $672,265 Goldman Sachs 69% 31% $666,625

Investment Co. Institute 54% 46% $663,375 Credit Suisse Group 51% 49% $645,250

Morgan Stanley 51% 49% $622,579 CME Group 61% 69% $550,597

National Venture Capital Association 78% 22% $504,500

Paloma Partners 100% .- $472,350 Elliot Management 6% 93% $449,075 Capital Group Cos. 49% 51% $436,096

După cum se vede din datele de mai sus, pentru aşi asigura

avantajele necesare, cei mai mulţi contribuitori, trimit suportul lor financiar ambelor partide, ne ştiind dela început care va fi senatorul mai influent în cadrul conducerii dela Capitol Hill.

Pentru cei care sunt în afara Washingtonului este destul de dificil să înţelegă căruia dintre diferiţii politicieni îi aparţine reponsabilitatea creerii unei legi sau stabilirea criteriilor unui anumit program.

În luna martie 2010 unul dintre aşa numiţii „body-man” (omul de încredere), al unui senator a prezentat cu lux de amănunte într-o carte,126 diverse aspecte ale vieţii acestei pături deosebit de speciale – a politicienilor, dela Washington.127

Amănuntele prezentate în cartea lui Young, confirmă modul în care se desfăşoară întreaga politică în cadrul SUA şi ce se ascunde în spatele diverselor uşi închise.

Toate nivelele conducerii guvernamentale, după opinia multor analişti politici, sunt deosebit de importante în desfăşurarea diverselor domenii de activitate, cum ar fi: transporturi, educaţie, asistenţă medicală, energie, agricultură şi altele.

Dacă o anumită lege, sau un anumit program, nu este acceptat, sau nu este votat, politicienii încep să se învinuiască unii pe alţii (în special când este vorba de membrii partidului din opoziţie) şi se caută ţapi ispăşitori la divesele nivele guvernamentale.

Situaţia este în unele cazuri mai dificilă, atunci când Preşedintele este dintr-un partid (republican sau democrat) şi Senatul este (în majoritate) controlat de partidul de opoziţie.

126 Young, Andrew – The Politician, (pag. 9, 29, 40, 62 şi urm.) 127 Pentru detalii vezi Adnotări: Aspecte ale vieţii din Washington, DC.

160Când unul din partide controlează preşedenţia şi Senatul,

deciziile devin mai uşor de luat şi sunt aprobate cu majoritate de voturi, chiar dacă există şi unele obiecţii (care îşi pierd valoarea) din partea partidului de opoziţie.

Aşa se explică dece problema de exemplu a reducerii dimensiunii guvernului capătă o valoare relativă. Chiar dacă unii consideră că aceasta ar fi o soluţie deosebit de bună şi ar putea contribui la scăderea unui volum substanţial al deficitului bugetar naţional, este neglijată cu bună ştiinţă şi rămâne numai ca o problemă „deschisă”, pe ordinea de zi.

Toată lumea ştie şi este de acord cu faptul că un deficit bugetar mare, este însoţit de o creştere a taxelor şi totuşi nu se ia nici o măsură în privinţa reducerii cheltuielilor, din contra ele ajung să crească până la valori abominabile.

Milton Friedman, spunea: „deficitul bugetar este singurul obstacol în creşterea mai rapidă a economiei”.

Oricât ai vrea să ignori o asemenea ideie nu o poţi face la infinit. Trebuie înţeles şi nu numai atât, trebuie convinşi cei care nu vor sau nu ştiu, că până nu se va pune capăt enormelor cheltuieli guvernamentale, nu se va putea vedea nici un rezultat favorabil în refacerea economică naţională şi nu se vor vedea nici un fel de efecte pozitive pe plan mondial.

Dar acest lucru nu este posibil decât printr-o schimbare radicală a concepţiei celor din aparatul guvernamental, a sistemului guvernamental cu privire la modul de organizare, folosire şi control a bugetului naţional.

Este oare posibil aşa ceva? Cred că trebuie să ai un mare grad de naivitate să crezi în astfel de

minuni!. În 1990, deficitul bugetar a fost redus cu 40%. A fost o adevărată

revoluţie pozitivă, dar reacţia Congresului în momentul în care s-a comunicat oficial acest succes, a fost total neaşteptată. Mulţi dintre congresmeni au spus: „nu se poate trăi cu asemenea reglementări”!; iar în anul 2004, când s-a propus votarea actului privind eliminarea fraudelor bugetare, au fost o mulţime de opoziţii.

De fapt prin asemenea opoziţii, Congresul a dovedit încă odată că este un organ care se preocupă mai mult de protejarea membrilor lui şi nicidecum de suportul celor care i-au votat.

Formalismul de care a dat şi continuă să dea dovadă acest organ deosebit de important în conducerea vieţii Statelor Unite, se poate demonstra prin diverse exemple.

161În anul 2004, unul dintre congresmeni, Paul Ryan (reprezentând

statul Wiscounsin), a fost sub presiunea intervenţiei colegilor din Congres pentru a vota o lege care în momentul în care s-ar fi votat ar fi însemnat o cheltuială de 300 miliarde dolari.

Textul legii ajunsese pe biroul congresmenului Paul Ryan cu circa 6 ore înainte de vot şi cuprindea 3000 de pagini.

Congresmenul Ryan nu a avut timp nici să răsfoiască întregul text al acestei legi şi cu atât mai puţin să-şi formuleze un punct de vedere pro sau contra acestei legi.

Paul Ryan a votat împotriva. Votul său a supărat pe mulţi dintre colegii săi, dar acest vot nu reflecta punctul de vedere asupra conţinutului legii respective, ci faptul că nu ştia ce erau incluse în cele 3000 de pagini.

O situaţie similară, dar de dată mult mai recentă, a fost oferită de votul în Senat referitor la legea privind sistemul asistenţei medicale a Statelor Unite, pe care Preşedintele Barack Obama a ţinut în mod deosebit să-l aibă votat în prima parte a acestui an.

Această lege cuprindea peste 2000 de pagini şi nu a putut fi citită în timpul scurt care îi fusese alocat înainte de votare.

Zeci de modificări se făcuseră pe parcursul elaborării legii, şi nimeni nu mai putea ţine cont de conţinutul modificărilor respective.

Legea a fost aprobată în Congres cu o majoritate de voturi (ale democraţilor care deţin majoritatea locurilor în Congres), dar nimeni nu cunoştea exact conţinutul diverselor modificări, precum şi modul în care această lege va afecta sistemul medical american, activitatea doctorilor şi calitatea serviciilor medicale.

2. Evoluţia deficitului bugetar După o periodă de 8 ani sub Administraţia Preşedintelui Bill Clinton, bugetul deficitar pe care îl moştenise dela fosta Administraţie, ajunsese să fie adus la un nivel pozitiv, cu un surplus de 236,2 miliarde dolari. Perioada de boom economic s-a resimţit imediat, a scăzut şomajul şi nivelul de viaţă al populaţiei americane se îmbunătăţise simţitor. Administraţia de sub preşedenţia lui George W. Bush, a început o masivă campanie de cheltuieli şi bugetul naţional a ajuns din nou la „roşu” cu un deficit de 400 miliarde dolari. De fapt noua Administraţie Bush, cheltuise întreaga rezervă a celor 236.2 bilioane dolari şi în plus se cheltuiseră încă 400 bilioane, ceea ce a însemnat un deficit total de peste 636 miliarde dolari.

162 Graficul alăturat sugerează evoluţia procentuală a deficitului bugetar sub diversele administraţii dela Washington.

În cei 8 ani ai Administraţiei Preşedintelui George W. Bush, nu i-a fost predat spre semnare nici un act care se referea la reducerea cheltuielilor; din contra, Preşedintele Bush semnase toate actele care însemnau enorme cheltuieli (destinate educaţiei, suportului financiar al fermierilor, pentru problemele transporturilor şi altele). Preşedintele George W. Bush a avut suportul Congresului care era în majoritate republican. De fapt în acest fel se manifesta un paradox al acestei administraţii: cu toate că erau mulţi membri ai Congresului care erau pentru reducerea cheltuielilor, erau prea puţini cei pentru care un asemenea principiu, ar fi reprezentat o prioritate. Mulţi erau adepţii tăierii taxelor, dar prea puţini erau cei care ar fi votat pentru reducerea cheltuielilor. Ori, în asemenea condiţii continuarea politicii cheltuirii unor enorme sume fără un control riguros, fără o schimbare a reglementărilor, nu avea nici un sens şi nu se putea obţine nici un rezultat favorabil în reducerea deficitului bugetar. După opinia lui Robert L. Borosage,128 bugetul naţional din timpul Administraţiei Bush a fost unul deosebit de ireal şi chiar nesincer întrucât nu se dădeau informaţii complete şi nici corecte despre cheltuielile destinate războiului din Irak129 şi nici despre cele din

128 Robert L. Borosage – Director adjunct al Institutului „Campania pentru viitorul Americii” şi co-fondator al organizaţiei „ Apollo Aliance”, care promovează un program destinat energiei nepoluante şi creerii de noi locuri de muncă. 129 Administraţia Bush considera că veniturile obţinute din petrolul irakian vor putea acoperi cea mai mare parte din cheltuielile războiului.

163Afganistan, precum şi despre cheltuielile destinate programului denumit „Alternative Minimum Tax” 130 care însuma miliarde de dolari.. După unele calcule, care nu cred că sunt departe de realitate, dacă s-ar fi împărţit cheltuielile guvernamentale ale Administraţiei Bush la numărul total al unor familii medii (cu doi copii), s-ar fi ajuns la situaţia că fiecare familie ar fi avut de câştigat peste 50,000 dolari. Aceste cheltuieli guvernamentale erau peste nivelul dublu al cheltuielolor din 1960 şi de peste 14 ori cât fuseseră în 1900 (chiar dacă se făcea alinierea cu indicile inflaţiei). Preşedintele Barack Obama a preluat o moştenire deosebit de grea dela fosta Administraţie. Statele Unite sunt în continuare angajate în două războaie de peste o decadă şi nu există încă o soluţie de încetare a acţiunilor militare;cele două războaie sunt deosebit de costisitoare din punctul de vedere al pierderilor umane şi al cheltuielilor financiare, Se manifestă din plin efectele negative ale unei puternice crize economice. De asemeni, la indicaţia Preşedintelui Obama, se încearcă lansarea unui vast program de schimbare a întregului sistem de asigurare medicală pe întreaga naţiune, program care este deosebit de costisitor şi încă nu are răspunsurile necesare referitoare la modul final de aplicare, costuri şi în special al efectelor sale. Diverse acţiuni ale terorismului internaţional implică nenumărate acţiuni anti-teroriste şi fonduri suplimentare. Pentru anul 2010 bugetul naţional prevede cheltuieli ce se ridică la peste 3,7 trilioane dolari şi cu perspective ce vor ridica toate cheltuielile la sume cu mult mai mari (după unele estimări temporare care ar include şi reconstrucţia Irakului, s-ar putea ajunge la câteva zeci de trilioane de dolari). La numai un an de zile dela preluarea Administraţiei. bugetul naţional este în continuare „în roşu” cu o sumă de peste 2 trilioane dolari. Economiştii, care urmăresc derularea acestui buget, consideră că deficitul actual (fără să se discute ce va mai urma până la încheierea mandatului actualei administraţii), este cel mai mare pe care l-au cunoscut Statele Unite în toată istoria sa. Numai dobânda referitoare la datoria naţională, se ridică după estimările actuale, la peste 800 miliarde dolari, până în 2014. 130 Acest program a fost creat pentru a-i lăsa pe cei cu venituri mari să-şi deducă din taxe, procente mari şi de asemeni pentru aplicarea unor proceduri care să-i scutească complet de taxe.

164 Această dobândă reprezintă mai mult decât este întreaga sumă alocată pentru cel mai costisitor capitol al bugetului, privitor la apărarea naţională. Recentele cheltuieli se referă la divese programe cum ar fi: „Troubled Asset Relief Program” (TARP),131 Programul de stimulare a economiei pe anul 2009 şi Programul de subvenţionare a Companiei AIG.

Sursa: U.S. Department of Treasury; U.S. Government, 2009

Comparaţia cu cheltuielile prilejuite de Programul de Schimbare a Sistemului de asistenţă medicală (Medicare)132 şi Social Security133, am menţionat-o în special întrucât Statele Unite sunt într-o situaţie specială în privinţa populaţiei în vârstă, şi care reclamă rezolvarea încă de acuma a acestor două aspecte importante. Între 2010 şi 2030, proporţia populaţiei în vârstă de 65 de ani şi peste, va creşte cu peste 50%, iar în 2030, după prognozele demografice efectuate de institute de specialitate, circa 20% din întreaga populaţie

131 TARP – Program al Guvernului Statelor Unite de cumpărare a tuturor datoriilor active şi a bunurilor instituţiilor financiare pentru a le asigura refacerea economică şi a le restabilii poziţia economică în faţa deponenţilor. Prin acest sistem, guvernul poate controla întreaga lor activitate economică. 132 Medicare –Program de asigurare socială medicală ce deserveşte peste 44 milioane persoane. În 2007 programul a costă circa 432 miliarde dolari (aproximativ 3.2% din PNB). 133 Social Security (S.S.) – Program de asistenţă socială, guvernamental, stabilit în 1935, de către Preşedintele F.D.Roosevelt (ca parte din “New Deal”, bazat pe deducerea unor taxe din veniturile anuale ale salariaţilor (denumit Federal Insurance Contribution Act –FICA), care asigură o securitate economică şi un suport social pentru fiecare individ şi familia sa, pentru asistenţă la bătrâneţe (acordat după vîrsta de 65 de ani), supravieţuitorilor şi celor cu diverse invalidităţi. Similar cu un program de pensii, creat de companiile particulare. Cel mai larg program guvernamental, plătind ca ajutor circa 500 miliarde dolari,

165americană va fi de peste 65 de ani şi ¼ din această categorie va fi de peste 80 de ani. Pensionarea „baby-boomerilor” şi extinderea longevităţii vieţii adaugă sume foarte mari la cheltuielile generale de asistenţă medicală şi la cele legate de fondurile pentru Social Security. Aşa cum am mai afirmat şi cu alte ocazii, deoarece rata fertilităţii a fost în continuă scădere după cel de al doilea război mondial, numărul populaţiei active, care poate acoperi prin taxe şi prin participarea la fondurile sociale, se diminuează în prezent, iar în perspectiva nu prea îndepărtată, poate ajunge la jumătate sau chiar la un sfert. De aici reiese că rezolvarea acestei probleme a cheltuielilor guvernamentale şi a deficitului bugetar prin creşterea nivelului taxelor nu este soluţia cea mai eficientă şi mai realistă în condiţiile actuale şi nici pentru viitor. Schimbările absolut necesare făcute trebuie să se petreacă cât mai rapid şi să se refere la o revizuire foarte clară şi reală a tuturor programelor care reprezintă cheltuielile care nu sunt cele mai importante şi cele mai strict necesare, stabilite prin decizii eronate şi ne adaptate la condiţiile specifice actuale. Este nevoie de introducerea unor elemente ale disciplinei financiare, creştere responsabilităţilor celor cu răspunderi directe în acest domeniu şi redirecţionrea fondurilor disponibile spre programe productive şi eficiente, care în primul rând, trebuie să rezolve problema şomajului.. 3. Cheltuieli mai mult sau mai puţin justificate Nimeni nu poate contesta sau să fie împotriva acordării unor fonduri destinate ştiinţei, tehnicii, învăţământului şi în mod special asigurării securităţii şi apărării naţionale, dar acest lucru trebuie să se bazeze pe o re-analizare deosebit de atentă a priorităţilor în funcţie de condiţiile specifice fiecărei etape a dezvoltării economice, politice şi sociale pe plan naţional şi internaţional. Există tot felul de programe, cărora nu li se poate nega importanţa, dar care ar trebui re-analizate în lumina urgenţei şi a implicaţiilor lor financiare în special în condiţiile economice actuale. Sunt unele programe pe care le-aş include într-o categorie a aşa numitelor „extravaganţe”, care nu îşi găsesc poate necesitatea imediată, în condiţiile actuale, şi cărora li s-au acordat sau care solicită fonduri foarte mari. Fără a intenţiona să aduc vre-o învinuire sau să subevaluez importanţa unor studii, cred că alegerea unor programe cărora li s-au oferit

166subvenţii de zeci sau, sute de milioane de dolari, fără aş justifica stricta necesitate sau urgenţa actuală, ar trebui re-analizate; lista unor asemenea programe este mare, dar mă voi referi numai la câteva exemple:

- acordarea unei subvenţii de peste 84,000 dolari de către Fundaţia Naţională de Ştiinţă pentru studiul cu tema „dece oamenii se îndrăgostesc”, sau

- acordarea a 250,000 dolari pentru studiul „care sunt locurile cele mai bune pentru sportul de surfing (o formă de schi pe apă folosindu-se numai o singură „paletă” mai largă, pentru ambele piciore), în Honolulu”, sau

- acordarea 1,000,000 de dolari pentru „conservarea sistemului vechi, cu caracter istoric, de canalizare al statului New Jersey”, sau

- construirea unui tunel pentru broaştele ţestoase care să nu fie omorâte când traversează şoselele din Florida.

Nu se poate contesta de asemeni, necesitatea studiilor şi a procedeelor destinate fenomenului „încălzirii globale” şi să spunem a pericolelor pe care le poate provoca neglijarea sau amânarea unei probleme atât de importantă. Acordându-i-se o asemenea importanţă, Statele Unite şi diverse grupuri interesate în această problemă, au angajat peste 2400 de lobbişti, cu 300% mai mult decât se angajaseră cu cinci ani în urmă. După unele informaţii oficiale, 50 dintre cele mai mari companii ce se ocupă cu utilităţile electrice – inclusiv compania Duke, au cheltuit peste 51 de milioane dolari pentru angajarea lobbiştilor numai în ultimile luni ale anului 2009. Este de reţinut faptul că Spania a fost considerată ca un exemplu pentru multe alte ţări pentru acordarea fondurilor necesare dezvoltării companiilor energetice şi creerea aşa numitelor „green jobs”. Datele statistice oficiale prezentate de institutele de statistică, au confirmat că fiecare nou loc de muncă creat a afectat bugetul Spaniei cu peste 571,000 euro. În acelaş timp guvernul a plătit peste 1 milion euro pentru creerea fiecărui nou loc de muncă în industria care producea instalaţiile (ce folosesc curenţii de aer) destinate producerii energiei electrice, prin folosirea curenţilor de aer şi care nu erau încă eficiente.

167 La întâlnirea mondială a specialiştilor pe problemele încălzirii globale care a avut loc în 2009, au fost prezentate unele puncte de vedere deosebit de înfricoşătoare. De exemplu, James Lovelock 134 afirma că Europa se va transforma într-o Sahară, iar Londra va fi complet sub apă în următorii 30 de ani; Timothy Flannery135 a avertizat lumea că nivelul mărilor şi oceanelor va creşte până la nivelul unor blocuri cu opt etaje. Specialiştii din partea Naţiunilor Unite au considerat asemenea afirmaţii ca fiind deosebit de exagerate şi le-au combătându-le cu aprecieri cum ar fi: până în anul 2100 nivelul mărilor şi oceanelor va creşte cu circa 23 de inci (58 de cm.). Ceea ce este de reţinut de către oamenii de ştiinţă, de către specialişti şi de către activiştii sociali implicaţi în această problematică, este urgenţa ei. Sunt însă şi foarte multe aspecte care ar merita elucidate printre care:

- care sunt costurile destinate implementării complete sau pe anumite perioade, a unor programe destinate acestei problematici?

- care sunt efectele pe care le provoacă un asemenea fenomen în ipoteza în care anumite ţări (din diverse motive economice, politice sau de altă natură), refuză sau preferă să amâne pentru o anumită perioadă (mai lungă sau mai scurtă), participarea sau introducerea măsurilor ce ar putea crea marile efecte negative (de exemplu China, India, ţările din America Latină, unele ţări din Africa, ş.a.m.d.)?

*

Aşa cum aminteam, în diverse domenii de activitate şi la diferite nivele, în urma unor investigaţii, s-au descoperite tot felul de nereguli sau fraude. Administraţiile guvernamentale de exemplu, alocă fonduri substanţiale de zeci, sute şi milioane de dolari pentru „sprijinirea” activităţii agricole. Pe această cale, mai mult sau mai puţin legală şi justificabilă, se crează tot felul de dificultăţi micilor fermieri americani precum şi producătorilor agricoli din diverse ţări care vor să-şi exporte produsele agricole spre Statele Unite.

134 James Lovelock – cercetător independent englez (1919 - ), cunoscut pentru diverse invenţii în domeniul electronicii. 135 Timothy Flannery – autor al multor cărţi în domeniul climatologiei, printre care: „The Weather Makers: The History and Future Impact of Climate Change

168 Cu toate că există puternice presiuni din partea lobbiştilor, care susţin acordarea acestor stipendii, există multe voci care critică politica guvernamentală de ajutorare numai a marilor ferme şi neglijarea fermelor mici.136 Agricultura subvenţionată de guvern se referă la puţine ferme din câteva state, care produc numai unele cereale. Cele 10% dintre cele mai mari şi mai bogate ferme susţinute prin subvenţii federale încasează 74% din aceste fonduri, iar 4/5 dintre ferme, primesc maximum 12% din subvenţii; altă ½ dintre ferme primesc numai 2% din subvenţii, iar cea mai mare parte dintre fermele mici, dar care reprezintă cel mai mare procent (60%), nu primesc absolut nimica. Fermele care produc 5 dintre următoarele produsele agricole -grîu, porumb,orez, bumbac şi soia -, primesc 90% din subvenţiile federale, iar 2/3 din totalul fermelor americane, inclusiv cele care produc fructe şi legume, nu sunt subvenţionate. Concentrarea subvenţilor pentru anumite cereale este stabilită după criterii geografice. Numai 15 state (din cele 50), primesc cele 74% din beneficiile programelor federale, iar ele trebuie să suporte numai diferenţa de 24% din costurile activităţii agricole. După date oficiale furnizate de către Departamentul Agriculturii, 5 state care produc porumb, primesc subvenţii de miliarde de dolari.

(miliarde dolari SUA)

Statul Subvenţii acordate între 1995-2005

% din totalul subvenţilor

Iowa 9,94 19,4 Illinois 8,26 16,1

Nebraska 5,89 11,5 Minnesota 4,95 9,6

Indiana 3,97 7,8 Chiar dacă pare a fi o simplă coincidenţă, merită remarcat următorul fapt: unii dintre membrii Congresului şi ai Senatului care

136 Programele de ajutorare a fermelor agricole au început în timpul crizei din 1929-1933, cînd fermierii nu reuşeau să-şi asigure cîştiguri la nivelul muncitorilor din oraşe. Acest lucru era cu atît mai grav cu cît în agricultură lucrau la data aceea circa 25% din populaţie. Astăzi numărul agricultorilor este redus la 2%.

169posedă ferme, au primit fiecare, subvenţii de peste 750,000 dolari, din partea guvernului federal. Printre aceştia se numără: Senatorul Charles Grassley (Republican), Richard Lugar (Republican), Lincoln Blanche (Democrat), Reprezentativul Marion Berry (din statul Arkansa). Unii dintre aşa zişii fermieri, nu au nici o legătură cu activitatea agricolă, în afară de faptul că au cumpărat ferme mari şi astfel au devenit „fermieri”. Pe baza posesiei acestor proprietăţi, au dreptul şi ca atare au primit subvenţiile guvernamentale. Nimeni nu poate opri pe cineva să-şi cumpere o fermă aşa cum nici unele dintre companii, universităţi, diverse institute de cercetare şi chiar administraţia unor puşcării, au devenit posesoare de mari ferme137. Prin toate aceste forme ce par a fi „legale”, prin care se acordă subvenţii de ordinul a zecilor şi sutelor de milioane de dolari, unor miliardari şi unor multi-milionari, care şi-au investit o infimă parte din veniturile personale pentru cumpărarea unor mari ferme, se remarcă încă odată în plus existenţa unor mari surse de cheltuieli, care s-ar putea re-analiza în vederea reducerii lor. O altă sursă de economii ar fi cea provenită din re-analizarea subvenţiilor pe care guvernul federal le alocă anual guvernelor statale, pentru întreţinerea şoselelor naţionale. Cele 50 de state primesc aceste subvenţii în schimbul fiecărui dolar (adaugat la taxele pentru benzină) transmis la Washington D.C. În anul 2003, de exemplu, „indicile de compensare” a subvenţiei a fost stabilit pe baza unei scale, de la 5,2 (care era considerat ca fiind cel mai bun) şi pe baza căruia a primit un suport deosebit statul Alaska, până la 0,8 (care a fost considerat cel mai slab) pe care l-a avut statul Indiana şi unele state din Sud, care nu au primit nici un fel de subvenţii. Din păcate, nici aceste subvenţii nu sunt folosite pentru scopurile pentru care au fost atribuite. În statul Massachusetts, de exemplu, 137 Printre aşa zişii fermieri se numără: multi-miliardarul David Rockefeller, celebrul jucător de baschet Scottie Pippen, crainicul de la un post de radio Sam Donaldson şi Ted Turner, proprietarul unuia dintre cele mai puternice posturi de TV şi cu cea mai mare audienţă , precum şi Kenneth Lay, unul dintre proprietarii marii company Enron. De asemeni unele companii incluse în categoria celor 500 de mari firme americane, printre care: Chevron Oil Co., compania de asigurări John Hancock, compania Caterpillar Manufacturing, producătoare de utilaj greu şi Eli Lilly Pharmaceuticals.

170şoselele şi podurile sunt într-un grad ridicat de deteriorare, în schimb s-a alocat o sumă de zeci de miliarde dolari pentru gigantul proiect „Big-Dig”, al cărui lobist principal a fost fostul „the speaker of the house”, Tip O Neill (Democrat, deţinând a treia poziţie cheie din Administraţie, după Vice-Preşedintele Statelor Unite) şi bun prieten al fostului senator Ted Kennedy. În ipoteza în care s-ar face o analiză şi o verificare economică serioasă la nivelul fiecărui stat, neinfluenţată de anumiţi politicieni cu legături directe la Administraţiile dela Washington, mai mult ca sigur că s-ar găsi tot felul de nereguli, care ar putea fi corectate, eliminându-se pe această cale unele fraude şi s-ar putea face tot odată şi enorme economii. Un exemplu concludent în acest sens îl poate oferi „metoda” reducerii flexibilităţii guvernelor diferitelor state în introducerea inovaţiei privind creşterea costurilor diverselor lucrări efectuate de către stat şi subvenţionate parţial sau integral de către guvernul federal.138 Întreaga concepţie a reducerii cheltuielilor guvernamentale şi a efectelor ei asupra activităţii economice şi-a găsit o amplă dezbatere în ultimile decade, în literatura economică. Unii economişti conservatori, adepţi ai teoriilor lui John Maynard Keynes, referitoare la rolul pieţei libere, susţin punctul de vedere după care situaţia economică în general şi cea din preajma sau din timpul manifestării unei crize economice, este determinată de insuficienţa cererii. Aceasta după opinia lor, ar putea fi modificată prin creşterea cheltuielilor guvernamentale, prin acordarea unor mari fonduri de stimulare economică. Cred că o asemenea concepţie referitoare la ineficienţa politicii monetare şi a deficitului bugetar, determinată de cheltuielile exagerate ale guvernului, în special în cazul manifestării depresiei economice, nu îşi poate găsi aplicabilitatea în condiţiile contemporane şi acest lucru s-a dovedit în modul cel mai elocvent când s-au emis pachetele de stimulare (de către Administraţia Obama), care nu şi-au atins nici pe departe scopul propus.

138 Prin aşa numita metodă Davis-Bacon, se asigura o creştere a plăţii muncitorilor pentru lucrările de întreţinere a şoselelor, tot odată se ridica costul întregii lucrări şi guvernul federal aloca suma integrală solicitată de statul respectiv.

171 Părerea economistului Milton Friedman, după care aplicarea şi controlul unei politici monetare corecte, poate prevenii sau influenţa declanşarea sau modul de manifestare al unei crize economice naţionale şi cu efectele ei mondiale, consider că este o concepţie mult mai apropiată de realitatea economică contemporană. Ea oferă o serie de instrumente de îmbunătăţire a activităţii economice, de reducere a şomajului şi a celorlalte aspecte şi efecte negative, ce au loc în condiţiile economice actuale din fiecare ţară şi la scară globală.

4. Cheltuielile militare şi deficitul bugetar

Statele Unite sunt implicate în războiul din Irak, încă din 2001, după care au început diverse acţiuni militare şi în Afganistan. În Octombrie 2009, s-au trimis mai multe trupe în Afganistan, şi s-ar putea să fie trimise mai multe trupe în 2010. Cele două războaie se bazează pe un număr de peste 200,000 de combatanţi americani (din care 150,000 se găseau în Irak şi peste 35,000 în Afganistan) şi alte mii de soldaţi, proveniţi din partea coaliţiei. Numai până la începutul anului 2010, peste 6000 de oameni au murit (peste 5,200 de soldaţi şi peste 800 de civili) şi peste 34,000 au fost răniţi. Nimeni nu a stabilit cu exactitate câţi irakieni au murit în acest război. Ceea ce ştim, este că aceste războaie sunt la fel de costisitoare şi din punct de vedere financiar. Costul trimiterii unui soldat în Irak, pentru un an de zile este de circa 390,000 dolari. O asemenea sumă multiplicată cu numărul combatanţilor, duce la evaluarea unor sume realmente astronomice. După date şi informaţii destul de exacte, dar ne confirmate încă în mod oficial, numărul soldaţilor amplasaţi în diferite zone şi ţări străine se ridică la 2,5 milioane. Irakul este o ţară în care extracţia şi exportul petrolului este dominanta economică. În 1980 situaţia sa economică a devenit destul de precară datorită cheltuielilor războiului de 8 ani cu Iranul, fapt pentru care guvernul a instaurat un regim de mare austeritate economică, a făcut mari împrumuturi şi a stabilit achitarea lor pe termen lung (aproximativ 3 miliarde dolari SUA, pe an).

172 Situaţia economică actuală a Irakului este caracterizată de o inflaţie de peste 50%, un şomaj ce cuprinde 60% din populaţia activă, peste 28% dintre copii suferă de malnutriţie cronică, mii de locuinţe au fost bombardate, numai 35% dintre locuinţe au acces la apă potabilă şi la sistemul sanitar. După invadarea Irakului de către trupele Statelor Unite şi ale alianţei, în Martie 2003 şi după înlăturarea lui Saddam Hussein, Preşedintele Bush a decis ca armata americană şi trupele alianţei să rămână pe poziţii (chiar şi după ce s-a constat oficial că Irakul nu poseda arme de distrugere în masă şi nici nu era nici un susţinător al organizaţiei teroriste al-Qaeda).

În Afganistan, talibanii îşi continuă politica opresivă împotriva propriului popor şi s-a dovedit a fi un puternic suport al terorismului. După o decadă de război continuu, rezultatele încă nu pot fi considerate ca fiind dintre cele mai încurajatoare.

Principala întrebare pe care şi-o pune oricare american este dacă în 2010 poporul american se simte mai în siguranţă decât a fost în 2001? O decadă de război, mii de morţi, zeci de mii de răniţi şi al-Qaeda, în frunte cu Bin-Laden - un criminal notoriu, continuă să opereze din şi în diverse ţări şi colţuri ale lumii, continuă să-şi recruteze oameni şi îşi amplasează centrele de instrucţie şi antrenament în diferite ţări, ce suportă această organizaţie teroristă, din diverse motive. În urma recentelor atentate ale terorismului, pe teritoriul Statelor Unite, Preşedintele Barack Obama a confirmat în acest an (2010), în mod oficial, că Statele Unite sunt în război cu al-Qaeda.139 Experienţa Uniunii Sovietice în războiul din Afganistan, care a durat 10 ani şi s-a încheiat cu sute de mii de morţi şi răniţi, nu a fost un exemplu şi nici o lecţie de unde s-ar fi putut învăţa ceva. Războiul din Vietnam a durat 16 ani. În Irak şi Afganistan armata americană şi a coaliţiei este prezentă de 10 ani şi probabil că va mai fi prezentă încă odată pe atâta. Multe din prognozele financiare referitoare la cheltuielile militare bugetare ale Statelor Unite stabilite de către diverşi specialişti, se referă la o perioadă ce se întinde pînă în anul 2018.

139 Luni de zile se practicase politica susţinută de Preşedintele Obama de a nega denumirea de terorist şi de a o înlocuii cu aceea de „men made disasters”.

173 Mai mult ca sigur că asemenea calcule au la bază unele informaţii primite de aceşti autori din partea Pentagonului sau chiar din partea unora dintre cei mai apropiaţi membri ai cabinetului Preşedintelui Barack Obama. Iată cum arată aceste prognoze: (miliarde dolari SUA – 2008)

Perioada Irak Afganistan Securitatea naţională

Total

2001-2009 687 184 33 904 2009-2018 647 170 0 817

Total 2001-2018

1,344 354 33 1,721

Sursa: The Cost of War, http://cboblog.cbo.gov După opinia unor specialişti militari şi a unor economişti analişti, costul total al cheltuielilor referitoare la diversele operaţiuni militare (până în 2018), se cifrează la peste 2 trilioane dolari pentru frontul din Irak şi la peste 450 bilioane pentru frontul din Afganistan. Estimările privitoare la cheltuielile determinate de acţiunile militare în aceste două războaie şi prognozele până în 2018, comparativ cu cheltuielile pe care le-au avut Statele Unite în Vietnam, de exemplu, dovedesc o depăşire a actualelor cheltuieli cu peste 50%. Din informaţii oficiale prezentate de către Pentagon, comparaţia procentuală a costului războaielor în care au fost implicate Statele Unite (% din totalul PNB), se prezintă după cum se vede şi din tabelul alăturat (miliarde dolari SUA - 2008)

Numele războiului Costul % din totalul PNB

% din totalul anual al PNB

Războiul din Golf 91 4,6 1,0 Vietnam 518 9,5 12 Coreea 456 14,2 19 Al II-lea mondial 3,452 37,8 141 Primul mondial 227 16,1 30

Pe baza unor estimări actuale, destul de superficiale, prezentate de către Pentagon şi alte instituţii guvernamentale, volumul total al unora dintre

174cheltuielile bugetare destinate diverselor operaţiuni militare, până în anul 2018, se cifrează la peste 2 trilioane. (miliarde dolari SUA – 2008)

Cheltuieli pentru: 2001-2009 2009-2018 Total 2001-2018

Operaţiuni militare 816 694 1,510 Forţele de securitate 40 42 82 Asistenţă străină şi activitate diplomatică

45 20 65

Veteranii de război 3 62 65 TOTAL 904 818 1,722

Sursa: Ibid.The Cost of War Estimarea totală ţine cont de faptul ca începînd din 2011, va începe retragerea treptată a trupelor americane din Irak şi Afganistan De asemeni, pe baza cheltuielilor efectuate până în prezent, estimarea viitoarelor costuri ce vor fi incluse în bugetul naţional, pentru aceeaşi perioadă (până în 2018), se ridică la peste 900 bilioane dolari.

(miliarde dolari SUA- 2008)

Perioada Irak Afganistan Securitatea naţională 2001-2018 647 170 33

Sursa: Ibid.The Cost of War Peste toate aceste costuri stabilite până la încetarea războaielor, vor

urma şi alte cheltuieli, destinate reconstrucţiei Irakului. După opinia unor economişti, aceste cheltuieli pentru reconstrucţie se vor ridica (în mod estimativ) cu mult peste 14 bilioane dolari.

Dintre aceste cheltuieli le enumerăm mai jos numai pe unele dintre cele mai costisitoare şi care după unele estimări orientative, actuale, vor cuprinde:

(miliarde dolari SUA – 2008)

Cheltuieli destinate Sumele necesare

Refacerii sistemului electric 4,700 Refacerii reţelei de apă şi canalizare 2,361

175Refacerii infrastructuri pentru petrol 1,925 Organizării sistemului legislativ şi a societăţii civile

1,455

Organizării sistemului democratic 1,114 Organizării sistemului sanitar 911 Organizarea sectorului particular 903 Organizarea transporturilor - telecom. 510 Organizarea sistemului de învăţămînt 458 Refacerea infrastructurii naţionale 373 Asigurarea cheltuielilor adminstrative 235 TOTAL 14,945

Sursa: Curt Tarnoff – Iraq: Reconstruction Assistance, Report to Congres of USA, June 25, 2007, pag.14 O parte importantă din totalul acestor sume ce vor fi utilizate în

cele două războaie, pentru lupta împotriva terorismului, pentru asigurarea securităţii naţionale şi pentru refacerea Irakului după încetarea operaţinilor militare, sunt şi vor fi în continuare împrumutate dela diverse ţări.

Dobânzile ce se vor adăuga la sumele împrumutate, după estimările făcute de către Centrul pentru Buget şi Politici Prioritare (CBPP), vor determina o creştere substanţială a procentului acestor cheltuieli din Produsul Naţional Brut (PNB), dela 37% cât este în prezent la 230% în 2050 şi în acelaşi timp deficitul bugetar va creşte dela 2.8% din PNB, cât este în prezent, la peste 20% în 2050.

Despre aceste cifre astronomice, întregul popor american nu este încă informat şi nici nu sunt prezentate date concrete, specifice, cu toate explicaţiile necesare.

Asemenea cheltuieli guvernamentale ce depăşesc cu mult posibilităţile de acoperire prin taxele exorbitante ce se vor impune tuturor contribuabililor (inclusiv a majorităţii celor ce trăiesc dintr-un salariu fix, precum şi tuturor întreprinderilor şi instituţiilor), se vor reflecta în mod direct sau indirect în bugetele financiare ale tuturor, pentru multe generaţii de acuma înainte.

Trilioanele de dolari care se vor adaugă la deficitul bugetar prin cheltuielile militare actuale şi a celor ce se vor adauga pînă la terminarea definitivă a opraţiunilor militare, sunt un capitol separat de celelalte enorme cheltuieli destinate de exemplu, acoperirii schimbării întregului sistem naţional de sănatate, sau al refacerii economiei naţioanle a Statelor Unite..

176 5. Balanţa comercială şi deficitul bugetar

Un alt capitol care adaugă sume foarte mari la deficitul bugetar al Statelor Unite, este cel al balanţei deficitare a comerţului internaţional. Privind retrospectiv numai cu câteva decade, putem constata marile mutaţii care s-au petrecut în economia mondială în general şi în cea a Statelor Unite în mod special. Evoluţia producţiei din punctul de vedere tehnic şi tehnologic s-a schimbat radical. Introducerea unor tehnologi computerizate, robotizate şi ergonomizate, au schimbat o multitudine de aspecte cantitative şi calitative ale fabricării diferitelor mijloace de producţie şi a bunurilor de consum. În plus în ultimile câteva decade au avut loc o multitudine de mutaţii din punctul de vedere al locurilor de fabricaţie al diferitelor producţii sau al asigurării anumitor servicii140. În înfăptuirea acestor schimbări un rol imporatnt l-a jucat evoluţia şi extinderea fenomenului globalizării. Astăzi, (aceasta este numai o formă de exprimare, deoarece fenomenul este mult mai vechi), după cum poate remarca oricine, se poate cumpăra un automobil sau un produs electronic, care poartă denumirea fabricantului american (de exemplu Ford), dar este asamblat în Mexic, cu transmisia fabricată în Japonia, cu unele piese metalice fabricate în China şi cu alte multe componente electronice, fabricate în Filipine, Malaezia şi în alte ţări de pe glob, unde costul forţei de muncă este mult mai ieftin. După căderea comunismului din Uniunea Sovietică şi din ţările satelite, aceste ţări şi-au adaptat „din marş” sistemului economic capitalist bazate pe principiile pieţei libere (cu toate avantajele şi riscurile pe care le incumbă o asemenea economie). Asemenea mutaţii au putut avea loc numai în condiţiile dezvoltării şi extinderii sistemului informaţional, al creşterii şi dezvoltării relaţiilor economice dintre ţările lumii, a gradului de opresiune şi mizerie la care erau supuse populaţiile acestor ţări cu economii bazate pe sistemul centralizat planificat.

140 Multe dintre serviciile de asistenţă tehnică pentru computere, pentru sistemul de informare sau pentru unele servicii din domeniul medical (citirea unor radiografii, de exemplu) se realizează pentru SUA, de cîţiva ani, în întreprinderi sau instituţii din India sau din alte colţuri ale lumii.

177 Înaintea primului război mondial, după opiniile multor istorici şi economişti, relaţiile comerciale internaţionale erau în general coordonate de un „leader” al vremii respective, care era Anglia. Acest leader îşi desfăşura activitatea într-un spirit protector şi promovând schimburile comerciale internaţionale în cadrul pieţei libere, dar sub o protecţie militară, destul de severă. Cel de al doilea război mondial a adus o modificare şi în această direcţie. Majoritatea ţărilor lumii ce participaseră la război erau prea slăbite de pe urma acestui conflict armat şi aveau nevoie de ani de zile pentru a se reface din punct de vedere economic. În asemenea condiţii rolul de „leader” al lumii l-a preluat America. Statele Unite, sperau pe de o parte, că pe această cale va putea să conducă lumea din punct de vedere economic, politic şi social, iar pe de altă parte, va putea să preîntâmpine sau să reducă riscurile unor perturbări economice ciclice, aşa cum se produsese înainte de cel de al doilea război mondial şi în special prin criza din 1929-1933. Timp de aproape 20 de ani (între 1950 şi 1970) concepţia economică şi noul rol pe care şi-l asumase Statele Unite, a avut cât de cât succes, întrucât nici această lungă perioadă nu a fost scutită de „şocuri” economice. Aplicându-se unele strategii economice, lansate de administraţiile guvernamentale, se reuşise: - reducerea tarifelor vamale, - extinderea pieţei libere, - asigurarea competiţiei economice internaţionale. După o perioadă de mare prosperitate economică, la sfîrşitul perioadei anilor 1970, inflaţia economică şi-a manifestat din nou prezenţa destul de puternic. Între timp, unele dintre ţările care fuseseră distruse din punct de vedere economic (cum a fost Germania şi Japonia), s-au refăcut şi şi-au manifestat prezenţa pe piaţa internaţională, aducând diverse produse ce au devenit competitive prin calitate şi preţuri. Din acel moment, rolul de „leader” al Statelor Unite, a început să scadă. Un nou impuls şi o speranţă spre o nouă eră de prosperitate pentru Statele Unite şi pentru alte ţări dezvoltate din punct de vedere economic, a apărut la sfîrşitul decadei ’80, odată cu lichidarea comunismului.

178 Spiritul antrepenoric şi posibilităţile financiare de care dispuneau unele companii, precum şi inventivitatea unor particulari141, au determinat un nou val de succese economice pentru Statele Unite. Între 1992 şi 2000, economia americană a înregistrat o creştere economică ce s-a materializat printr-o creştere economică de 3,7%, comparativ cu cel al Germaniei, care era numai de 1,8% şi al Japoniei de 1,2%. Vechiul sistem monetar bazat pe standardul de aur şi argint, ce asigurase secole întregi puterea şi stabilitatea monedelor naţionale, a început să fie discutat şi criticat. Se făceau tot felul de propuneri de înlocuire cu un sistem considerat de către unii economişti din domeniul finanţelor, ca fiind mai maleabil, mai versatil şi mai uşor de folosit şi deci cu o mai largă audienţă la marea masă a consumatorilor. La data respectivă, dolarul bazat pe marile rezerve de aur pe care le poseda Statele Unite, avea puterea unei monede universale. Peste 70% dintre tranzacţiile comerciale internaţionale se efectuau în dolari SUA. Peste jumătate dintre exporturile japoneze către Statele Unite şi către alte ţări din lume se plăteau în dolari SUA. Peste 63% din băncile centrale de pe plan mondial, îşi deţineau rezervele în dolari SUA, care era cea mai populară monedă după Lira sterlină. Ulterior, Euro a ajuns să reprezinte circa 30% dintre rezervele internaţionale valutare bancare. După cum am menţionat şi în capitolul referitor la inflaţie, între 1933 şi 1970, standardul aur şi argint au început treptat să fie eliminate din structura suportului financiar al dolarului142. Pe această cale au fost eliminate barierele ce ar fi putut contracara manifestarea fenomenului inflaţionist şi scăderea puterii de cumpărare a dolarului. Unii economişti au considerat că diminuarea puterii dolarului este determinată de un fenomen psihologic, de o panică creată în rândul ţărilor şi a celor ce deţineau sume importante de dolari. Pierderea încrederii în valoarea dolarului, a fost marcată şi de faptul că multe ţări au luat decizia de a vinde cât mai repede rezervele de dolari pe care le deţinea sau hârtiile de valoare ale trezoreriei americane. O asemenea situaţie economică devine deosebit de periculoasă în ipoteza în care fiecare ţară (sau oricare persoană fizică sau juridică) 141 Exemplele cele mai concludente le-au oferit companiile: Wal-Mart, Microsoft, Apple Computer ş.a. 142 În 1970, Preşedintele Nixon a dispus abandonarea totală a standardului aur.

179încearcă să vândă cât mai repede şi cât mai mult din cantitatea de dolari pe care o deţine şi tot odată, întîmpină dificultăţi datorită numărului din ce în ce mai redus a celor interesaţi să cumpere dolari, sau să facă tranzacţii comerciale în dolari. Înţelegând situaţia dificilă în care se găsea dolarul la începutul anilor ’80 şi dorind să-i redea vigoarea şi încrederea de care se bucurase înainte, Paul Volcker – fostul Preşedinte al Rezervelor Federale (FED) din timpul Administraţiei Regan şi Preşedintele Ronald Regan însuşi, au încercat să modifice sistemul comercial global.

Prin acest nou sistem, între 1980 şi 1985, dolarul a reuşit să-şi recapete vitalitatea crescând cu 62% faţă de Marca germană ce crescuse numai cu 5%, şi faţă de Francul francez cu 112% (acesta se confrunta în acea perioadă cu efectele unei puternice recesii). Politica Administraţiei Regan, a creat pentru un timp relativ scurt, un surplus în cadrul tranzacţiilor comerciale. La prima vedere părea că totul este în favoarea economiei americane; în realitate, ceea ce se realizase, şi pe care populaţia americană a înţeles-o mult mai târziu, fusese o încurajare a importurilor şi o mare descurajare a exporturilor. Datele statistice oficiale prezentate de către Departamentul de Comerţ al Statelor Unite, confirmă această afirmaţie care s-a reflectat în creşterea deficitului balanţei comerciale, pentru perioada 1980 - 2008

(miliarde dolari SUA) Anul Exporturi Importuri Balanţa

comercială 1980 271,8 291,2 -19,4 1990 552,5 607,1 -54,6 1995 778,2 849,1 -70,9 2000 1,096,3 1,475,8 -379,5 2005 1,203,4 1,821,5 -618,1 2006 1,304,1 1,928,6 -624,5 2007 1,643,6 2,344,2 -701,4 2008 1,804,0 2,500,0 -695,9

Sursa: U.S. Census Bureau, Foreign Trade Division, Iunie 2009

În aproape două decade, balanţa deficitară a comerţului exterior a ajuns dela -19,4 miliarde (1980) la peste -695 miliarde (2008). Numai între 2007 şi 2008, datorită creşterii exporturilor (ca urmare a declinului valorii dolarului) deficitul balanţei comerciale a cunoscut o micşorare cu caracter temporar, de 5,5 miliarde dolari.

În aceeaşi perioadă Statele Unite, ca şi alte ţări din lume s-au confruntat şi cu o mare creştere a preţului petrolului.

180Cum America se bazează în principal pe consumul de petrol

pentru transporturi şi diferite activităţi industriale, importul de petrol a însumat o creştere până la 453 miliarde dolari, iar exportul de petrol către alte ţări, a fost de numai 67 miliarde.

Deficitul balanţei comerciale provenit de tranzacţiile comerciale cu diverse produse petrolifere (petrol crud, gaze naturale, benzină distilată ş.a.), a fost de 386 miliarde dolari, adică jumătate din întregul deficit al balanţei comerciale pe anul 2008.

Statele Unite au avut în 2008 un mare deficit provenit din comercializarea bunurilor de consum (medicamente, produse electronice, îmbrăcăminte, bunuri gospodăreşti şi mobilă) în valoare de 320 miliarde dolari (se importaseră asemenea bunuri în valoare de 481 miliarde şi se exportaseră numai în valoare de 162 miliardedolari).

Industria auto, a contribuit şi ea într-o mare măsură la creşterea deficitului cu 112 miliarde dolari (se importaseră automobile, camioane şi piese de schimb în valoare de 233 miliarde şi se exportase asemenea bunuri, numai în valoare de 121 miliarde dolari).

În aceste condiţii nu a fost de mirare pentru nimeni, că această industrie care nu a reuşit în ultimile decade să fie competitivă cu producţia de automobile şi camioane a Japoniei şi Germaniei, să ajungă în stare de faliment şi să fie în situaţia de a da concedia sute de mii de muncitori.

Pentru a supravieţui, şi pentru a nu reduce masiv forţa de muncă ce se calificase ani de zile în această activitate, conducerea a solicitat suportul guvernului federal pentru acordarea unor subvenţii substanţiale.

Unul din sectoarele economice care a fost ceva mai rentabil în tranzacţiile comerciale internaţionale, a fost industria alimentară.

În anul 2008, Statele Unite au exportat produse agricole în valoare de 108 miliarde dolari şi au importat numai în valoare de 88 miliarde.

Din toate informaţiile oficiale şi din analizele economice făcute de către diverşi economişti din cadrul departamentelor economice la nivel federal, se confirmă că în ultimile decade, Statele Unite, dintr-o mare putere industrială şi agricolă, a ajuns un net exportator de servicii şi un principal importator de produse industriale.

La o asemenea situaţie s-a ajuns, aşa cum afirmam şi mai înainte, prin extinderea procesului de outsourcing, cu parteneri din întreaga lume (în special din China, India, Malaezia, Filipine, Mexic, Coreea de Sud.), de unde se importă peste 90% din produsele de consum şi se

181exportă diverse produse, în special în Canada, Mexic, China şi Japonia.

Pentru foarte mulţi ani, unele ţări au avut nevoie de America, deoarece ea era un partener deosebit prin cantităţile mari de produse pe care le importa (fiind o enormă societate de consum).

Peste 2,4 trilioane dolari reprezentau importurile Statelor Unite, faţă de 1,2 trilioane cât erau cele ale Germaniei şi faţă de 1 trilion cât reprezentau importurile Chinei (socotită ca ţara cu cea mai mare cifră de afaceri în importuri din întreaga lume).

Acesta a fost şi continuă să fie adevăratul motiv al bunelor relaţii chino-americane pe care se bazează economia americană pentru a asigura populaţiei bunurile de consum necesare.

În mod specific, majoritatea produselor destinate exportului din Statele Unite, se referă la tehnologii şi tehnici de fabricaţie (în majoritate documentaţii tehnice, expertize, ce se produc şi se asigură prin proprietatea intelectuală (stabilită prin licenţe şi plătită prin drepturi de autor), precum şi diverse servicii de natură financiară.

În cadrul acestor tranzacţii, Statele Unite, au avut în ultimii ani exporturi în valoare de 549 miliarde dolari şi a importat diverse produse din aceaste categorii în valoare de 405 miliarde dolari, creindu-şi astfel un surplus de 144 bilioane dolari.

Nici această politică economică nu ar putea fi considerată ca fiind dezavantajoasă pentru Statele Unite, - dacă dolarul şi-ar menţine rolul unei monede puternice în tranzacţiile internaţionale şi - dacă ar putea atrage în continuare un număr suficient de clienţi interesaţi în cumpărarea inteligenţei tehnice şi ştiinţifice americane.

Din păcate, nici una din aceste condiţii nu poate fi socotită ca fiind de lungă durată.

În primul rând, dolarul în ultimii 6 ani şi-a deteriorat autoritatea financiară şi se găseşte faţă de Euro, cu un declin de 40%.

Aceasta înseamnă pe de o parte că diversele bunuri şi servicii sunt cu 40% mai ieftine pentru europeni, iar pe de altă parte o asemenea situaţie permite diverselor companii să devină mai competitive prin creşterea exporturilor, pentru a menţine volumul încasărilor la nivelul dorit. De aici rezultă şi motivul pentru care exporturile diverselor produse americane au crescut cu 12% în ultimii ani (dela 1,6 trilioane dolari cât au fost în 2007, la 1,8 trilioane în 2008).

Privind numai prin prisma acestui rezultat, mulţi consideră că „stăm bine” iar economia prezentă are un aspect prosper.

182Realitatea însă nu se poate aprecia decât dacă se urmăreşte

structura şi în special valoarea exporturilor în comparaţie cu cea a importurilor. Din date statistice oficiale, rezultă că în 2008, importurilor au crescut dela 2,3 trilioane dolari cât au fost în 2007, la peste 2,5 trilioane, deci o creştere de 8%.

Cauza acestei creşteri a valorii importurilor a fost determinată de preţul petrolului, stabilit în dolari SUA, iar valoarea dolarului fiind în scădere, OPEC143 şi-a ridicat preţul pe barilul de petrol, pentru a-şi menţine profiturile.

Atâta timp cât Statele Unite vor fi în continuare direct dependente de importul de petrol, şi nu se vor crea unele soluţii alternative,144 deficitul bugetar al comerţului exterior al SUA va continua să afecteze întregul buget naţional menţinându-l la nivelul unuia enorm..

În al doilea rând, trebuie înţeles că dorinţa unor ţări străine de a-şi procura ultimile concepţii tehnologice americane, treptat se va putea reduce, putând ajunge la un moment dat, la o valoare total nesemnificativă.

Statele Unite sunt în prezent o bună gazdă pentru foarte mulţi studenţi străini din diverse ţări, cărora li se crează toate condiţiile pentru a-şi însuşi cele mai noi cunoştiinţe din toate domeniile de activitate.

Numărul studenţilor străini care îşi obţin cele mai înalte grade de calificare, este cu mult mai mare decât al studenţilor americani.

Subvenţiile acordate de către universităţi acestor studenţi străini este un puternic stimulent şi o mare încurajare a acestora pentru a veni în SUA şi pentru a studia la diverse universităţi. În schimb, marea majoritate a studenţilor americani, care vor să urmeze cursuri universitare trebuie să-şi suporte taxele şi diferitele cheltuielile legate de cazare, masă, laboratoare şi cărţi, din banii părinţilor sau prin enorme împrumuturi dela instituţii de credit şi care se obţin cu dobânzi variabile ce ajung la sute de mii de dolari.

Asemenea credite îi îndatorează pe studenţi americani pentru a-şi plăti împrumuturile, pentru zeci de ani după terminarea cursurilor universităare.

143 OPEC - Organizaţia ţărilor exportatoare de petrol. Cartel format din 12 ţări membre: Algeria, Angola, Ecuador, Iran, Irak, Kuveit, Libia, Nigeria, Qatar, Arabia Saudită, Uniunea Emiratelor Arabe şi Venezuela. Sediul central este din 1965, dela înfiinţare, la Viena (Austria). 144 Vezi : Dr. Alex Berca - „ Privind Lumea”, Capitolul 14, Sistemul energetic mondial-opţiuni şi soluţii, Editura Online, Semănâtorul, 2009

183După obţinerea diplomelor, majoritatea studenţilor străini, în

special cei din China, se întorc în ţările de origine, unde li se creiază maximul de posibilităţi şi unde îşi pun în aplicare toate cunoştiinţele acumulate în Statele Unite.

Aceştia sunt generaţiile prezente şi viitoare care la un anumit moment dat nu vor mai avea nevoie de expertizele oferite de SUA şi îşi vor creia singuri toate platformele ştiinţifice şi tehnice de care au nevoie ţările lor, fără să se mai îndatoreze sau să plătească contra-valoarea documentaţiilor obţinute din Statele Unite.

Pe un termen mai mult sau mai puţin îndelungat, competiţia acestor ţări s-ar putea să creeze un mare dezavantaj furnizorilor americani de know-how.

Experienţa şi inteligenţa americană s-ar putea la un anumit moment dat chiar să fie depăşită de cea din alte ţări şi ca atare se vor reduce substanţial şi veniturile obţinute pentru aceasta.

O asemenea situaţie, trebuie înţeleasă nu prin prisma unei perspective pesimiste, ci pe baza unei realităţi, ce nu trebuie neglijată.

Organizaţia Mondială pentru Comerţ şi Dezvoltare (OECD) a făcut în ultimii ani unele prognoze referitoare la cererea pentru diverse bunuri de consum de uz curent şi de folosinţă îndelungată şi a arătat că tendinţa de obţinere a acestor produse se îndreaptă cu prioritate spre China, India, Brazilia şi Rusia.

Aceste ţări dovedesc chiar şi în condiţiile actualei recesii globale că au suportul economic necesar pentru a continua să se dezvolte. Chiar dacă indicele lor de dezvoltare este mai scăzut cu unul sau câteva procente, ele continuă să se dezvolte, şi ritmul lor de dezvoltare este mai mare şi mai rapid decât cel al Statelor Unite.

În momentul în care criza economică actuală va fi depăşită, aceste ţări vor continua să se dezvolte într-un mod ascendent, în timp ce Statele Unite vor fi nevoite să-şi restrângă în continuare volumul investiţiilor şi condiţiile de viaţă ale populaţiei, pentru a-şi putea achita enormele datorii care afectează încă de pe acuma bugetul naţional.

În multiplele dezbateri pe problemele crizei economice, a inflaţiei, a deficitului balanţei comerciale şi cu efect direct asupra deficitului bugetar, economiştii teoreticieni şi din activitatea practică şi-au reamintit de principiile teoriilor clasice ale lui David Ricardo şi Adam Smith referitoare la „avantajele comparative” şi „avantajele absolute”.

Concepţiile acestor doi mari gânditori, părinţi ai ştiinţei economice, se regăsesc şi în prezent în anumite concepţii economice.

184Analiza avantajelor comparative şi absolute precum şi

soluţionarea deficitului balanţei comerciale a unei ţări faţă de alta, au fost prezentată cu multă acurateţe într-un studiu privint gândirea economică a lui David Ricardo.145

Sigur că menţinând aprecierea celor doi iluştri economişti, trebuie să luăm sub anumite beneficii de inventar unele considerente fireşti, care nu puteau fi prevăzute în totalitatea lor, în urmă cu aproape două secole.

Nici Adam Smith şi nici David Ricardo, cu toată perspicacitatea gândirii economice pe care au avut-o, nu puteau să prevadă evoluţia atât de profundă şi de largă a procesului economic în ansamblu, şi al industrializării actuale şi nici marile mutaţii ale comerţului mondial, determinate de fenomenul globalizării.

În acelaşi timp trebuie remarcat şi un alt aspect al procesului economic bazat pe sistemul outsourcing-ului şi al modului de reflectare a rezultatelor producţiei în volumul PNB.

Prin corelarea valorii producţiei realizate peste oceane şi valoarea PNB, s-ar putea observa cum şi dece în perioada 1978-2006, PNB al Statelor Unite a avut o curbă continuă descendentă.

(miliarde dolari SUA) Anul Total Ind.

manufacturieră Producţia bunurilor de folosinţă îndelungată

Producţi bunurilor de folosinţă curentă

1978 21,3 13,2 8,1 1979 21,2 12,9 8,3 1980 20,0 12,0 8,0 1985 17,5 10,6 8,9 1990 16,3 9,4 7,0 1995 15,9 9,2 6,8 2000 14,5 8,8 5,7 2001 13,2 7,7 5,6 2002 12,9 7,4 5,5 2003 12,4 7,0 5,4 2005 11,9 6,8 5,2 2006 11,7 6,7 5,1

Sursa:Raportul economic pentru Preşedintele SUA, Depart. Economic, iunie 2008, pag.58

În goana după obţinerea unor profituri mari şi rapide (care să

asigure satisfacţii financiare conduceri întreprinderilor şi deţinătorilor de stocuri ale întreprinderilor respective), se practică încă pe scară largă politica de outsourcing.

145 Celor interesaţi de această problematică, le sugerez consultarea lucrării lui Gheorge Popescu –„ David Ricardo – Economistul genial”, pg. 128 şi urm.

185Pe de o parte această politică va putea să aibă la un anumit

moment dat o schimbare nefavorabilă pentru cei ce solicită producţia respectivă.

Ţările care în prezent lucrează pentru mai puţin de o zecime din costurile de producţie din Statele Unite, s-ar putea la un anumit moment dat, să-şi impună un punct de vedere legat de creşterea preţurilor sau dacă nu se va accepta dorinţa lor, livrarea anumitor produse se va face spre alte pieţe de desfacere care vor accepta preţurile solicitate.

Pe de altă parte, valoarea reală a PNB, trebuie să se bazeze pe producţia reală internă (creată de muncitorii unei ţări într-o unitate de timp, de exemplu într-un an) şi nu pe importul unor produse şi aplicarea numai a unor etichete „fabricat în USA”, de exemplu.

Acest aspect al producţiei, ar trebui revizuit de către organele competente care trebuie să urmărească şi să raporteze rezultatele reale ale producţiei interne.

Din acest punct de vedere concepţia lui Milton Friedman, după care deficitul comercial are un avantaj pentru consumatorul american care îşi poate procura anumite produse la preţuri mai reduse, este discutabilă.

În primul rând nici o întreprindere care aduce produsele finite sau anumite componente din import, nu vor vinde produsele respective la un preţ mai scăzut (dacă nu sunt obligaţi de anumite condiţii conjuncturale speciale), numai pentru a satisface necesităţile consumatorilor americani. Companiile nu vor împărţi cu consumatorul american profiturile pe care le obţin prin plata unei sume mai reduse pentru munca consumată în alte ţări, pentru producerea produselor respective.

În plus Profesorul Milton Friedman a făcut o afirmaţie (în cadrul unui interviu)146şi anume că structura balanţei de plăţi a comerţului exterior a Statelor Unite a fost greşit condusă.

Statele Unite au împrumutat bani pentru a plăti pentru bunurile şi serviciile produse peste graniţe, ceea ce a afectat şi continuă să afectează bugetul naţional. Din acest punct de vedere Friedman este absolut corect, întrucât împrumutarea de bani pentru efectuarea unor produse peste hotare, a dus la situaţia de faliment a multor întreprinderi naţionale, care apoi au solicitat suporturi financiare guvernamentale, susţinute prin intervenţile unor lobbişti.

146 Interviu televizat realizat la 1 Iunie 1999 cu ziaristul american Charlie Rose

186De asemeni merită amintit că în ultimii ani ai vieţii sale

economistul John Maynard Keynes a fost permanent preocupat de problema redresării balanţei deficitare a comerţului internaţional al Angliei.

În calitate de conducător al delegaţiei engleze la Conferinţa Naţiunilor Unite pe probleme monetare şi financiare (ce a avut loc în 1944 la Bretton Woods)147, J.M.Keynes şi-a expus un punct de vedere care ulterior a devenit cunoscut sub numele de „Planul Keynes” prin care propunea creerea unei instituţii Union International Clearing, prin care urma ca deficitele balanţelor comerciale să fie eliminate prin creerea unei monede internaţionale, iar toţi debitorii şi creditorii (din cadrul tranzacţiilor internaţionale – n.n), să fie consideraţi dereglând echilibru şi să-şi asume responsabilitatea de a aduce relaţiile comerciale la un status de balansare.

La data respectivă, America găsindu-se într-o poziţie favorabilă, a respins această propunere. Probabil, dacă propunerea s-ar fi menţinut şi s-ar face uz de ea în momentul de faţă, Statele Unite nu ar mai respinge o asemenea ofertă.

Practic, prin reducerea într-un timp cât mai scurt posibil a diferitelor cheltuieli nejustificate create de guvernul federal sau al diferitelor state, s-ar putea: - reduce deficitul balanţei comerciale, - reduce deficitul bugetar naţional, - creşte PNB, - să scadă taxele impuse populaţiei (în scopul acoperirea

deficitului), - acorda fondurile necesare pentru stimularea

activităţii întreprinderilor mici (care pot ajuta la angajarea forţei de muncă), - reduce şomajul şi în final, - să reducă efectele negative ale recesiei economice.

Astfel s-ar simţi din nou un suflu de înviorare economică care ar contribui la ridicare din nou a standardului de viaţă al populaţiei.

147 Sistemul Bretton Woods – destinat conducerii sistemelor monetariste menite să contribuie la refacerea economică internaţională după cele de al II-lea război mondial. Instituţia creată în Iulie 1944.

187 CAPITOLUL VI SINOPTICUL CRIZELOR ECONOMICE - Cauze şi efecte –

Crizele economice începând din 1791 până la începutul secolului XX

1. Criza economica din 1791-1792

Prima criză economică s-a manifestat la numai câţiva ani după formarea Statelor Unite şi s-a caracterizat printr-o perioadă de totală instabilitate monetară. America încerca să-şi stabilească o monedă proprie şi un sistem de control al ei. · Din punct de vedere politic se manifestă o mare stabilitate, ceea

ce i-a facilitat alegerea lui George Washington ca Preşedinte al Americii. · Încă nu apăruseră partidele politice cu diferite puncte

de vedere. · George Washington îi oferă funcţia de Secretar al Trezoreriei

lui Robert Morris (cunoscut prin contribuţia sa ca financiar al Revoluţiei americane); Moriss refuză acest post şi al doilea candidat a fost Alexander Hamilton. · Criza din 1791-1792, s-a declanşat la New York. · Alexander Hamilton, în calitate de Secretar al Trezoreriei, îi

asigură pe deponenţii diferitelor bănci, că „noua naţiune, va putea asigura finanţele publice care au fost consumate în timpul războiului”, şi pentru a realiza aceasta a impus tarife pe importuri ca o măsură de obţinere a veniturilor. · La 4 Iulie 1789 se emite primul act de aplicare a tarifelor. · Obligaţiile financiare urmăresc sprijinirea producţiei multor

produse, printre care: oţel şi hârtie în Pennsylvania, sticlă în Maryland, industria fierului şi distilăriei de rom în New

England. Obiectele de lux: ceai, cafea, zahâr şi vin erau taxate cel mai mult. În 1790 şi 1792 cresc taxele pentru majoritatea produselor.

188· În 1791 Hamilton propune creerea unei bănci naţionale, după

modelul Băncii Angliei, cu diferenţa ca guvernul putea poseda 1/5 din acţiunile băncii. Banca se constituie la New York.

· Preţul acţiunilor au crescut enorm în două luni (decembrie-ianuarie), iar in aprilie 1792, au scăzut cu 25% .

· William Duer, om de afaceri din New York, un speculator financiar extrem de influent, a folosit această criză financiară încercând să influenţeze căderea valorii actiunilor noii bănci din New York, pentru a le cumpăra la un preţ scăzut.

· Guvernul federal american hotărăşte să preia datoria financiară care se ridica la 65 milioane de dolari, încercând astfel ieşirea din criză.

· De pe urma acestei pierderi profită speculatorii de bursă, printre care şi William Duer.

· Alexander Hamilton a contractat credite de la bănci, cu ajutorul cărora trezoreria a cumpărat obligaţiuni ridicând preţul acestora, în acelaşi timp a sugerat băncilor să accepte obligaţunile drept garanţii pentru împrumuturile acordate firmelor de brokeraj. Sistemul bancar american s-a stabilizat în aprilie 1792 şi nici o bancă nu a mai dat faliment până în 1809.

· În 1809 are loc o criză financiară minoră, care se redresează destul de rapid.

2. Războiul din 1812

· Anul 1811 găseşte Statele Unite în pregătirea războilului cu Anglia.

· Congresul decide impunerea celui de al 3-lea embargou în 1812, şi la 18 iunie a declarat război.

Cauzele războiului: - violarea steagului american pe mările unde se făcea

comerţ, - confiscarea vapoarelor americane, - luarea marinarilor americani ca prizonieri, - blocarea porturilor americane, - incitarea indienilor împotriva creerii graniţelor americane, - violarea drepturilor vaselor comerciale.

Efectele războiului: - mari dificultăţi în exportul produselor agricole, - scăderea preţului produselor agricole,

189 - în Anglia ca rezultat al embargoului au crescut preţurile produselor alimentare,

- exporturile americane au scăzut dela 61.317.000 dolari cât au fost în 1811 la 6.927.000 dolari în 1814.

După război: - se anexează statul Florida şi se extind graniţele

americane, - are loc o mare invazie de produse străine importate,

forţând manufacturierii americani să-şi reducă masiv activitatea,

- în 1819 întregul comerţ internaţional american a cunoscut o mare cădere. - legislaţia comercială americană se bazează pe principiile

reciprocităţii; America livrează Europei tot felul de materii prime (în special, lînă, bumbac, fier şi petrol) şi importă produse finite.

Exporturile americane cresc din nou la 93.281.000 dolari, iar importurile cresc şi ele la 147.103.000 dolari, în 1816. După bătălia dela Waterloo, bancherul Nathan Rothschild preia controlul economiei europene, după ce el finanţase ambele tabere ale războiului franco-englez..Tot el a finanţat şi reconstrucţia Europei şi stabilizarea sistemului economic după războaiele napolionene.

3. Anul 1815

Are loc o puternică scădere a preţului diverselor mărfuri În august 1815 băncile din America (în special din New England), opresc achitarea plăţilor, se intră într-o perioadă de haos financiar care se manifestă prin faptul că:

- producătorii încep să aibă dificultăţi în obţinerea creditelor, - întreprinderile industriale îşi reduc drastic producţia,

- creşte şomajul, - cresc ratele dobânzilor, - balanţa comerţului exterior a Statelor Unite devine

deficitară, - America trece dela faza importului de produse finite la

fabricarea lor în ţară şi astfel se naşte sistemul industrial american.

- guvernul american aprobă introducerea tarifelor protecţioniste, - în California se descoperă noi zăcâminte de aur,

190 - agricultura continuă să fie baza economiei americane, - cresc taxele pentru produsele agricole. Taxele sunt destinate creşterii fondurilor pentru dezvoltarea infrastructurii.

- Alexander Hamilton propune deschiderea celei de a Doua bănci (1816).

- condiţiile monetare şi întregul sistem financiar devin din ce în ce mai greu de controlat, în special în partea a doua a anului 1815,

- la sfîrşitul anului 1815 aşteptările populaţiei americane pentru o viaţă mai bună, s-au dovedit ca fiind ireale.

În august 1818 Bursa din Londra intră într-un mare crah financiar,

4. Criza financiară din 1819 - 1823

Anul 1819 este cunoscut printr-o criză financiară – apreciată

de către cei mai mulţi economişti ca fiind prima criză financiară din Statele Unite, care a avut loc în aşa numita „Epoca bunului simţ”

· un număr foarte mare de credite luate pentru cumpărări de case nu au putut fi restituite,

· creşterea numărului băncilor care dau faliment, · se închid multe întreprinderi industriale, · creşte şomajul, · scade activitatea fermelor agricole, · se spera la o revitalizare economică după deschiderea

celei de a Doua bănci americane (1816), · întreaga activitate economică ce cunoscuse o oarecare

expansiune după terminarea războiului din 1812, scade dramatic,

· Alexander Hamilton aprobă tipărirea şi extinderea folosirii banilor de hârtie pe întregul teritoriu al SUA prin băncile particulare,

· creşterea inflaţiei determinată de marile debite ce au urmat războiului Diferiţi economişti au oferit diferite explicaţii referitoarele la cauzele crizei financiare din 1819-1823. Cei care au aderat la concepţia Keynesiană au sugerat că aceasta a fost prima experienţă a Republicii, care a determinat explozia şi evoluţia ciclurilor economice.

191 Clyde Haultman – Profesor de ştiinţe economice, sugera că această criză a fost mult mai complexă decât o consideraseră unii economişti. Ea s-a datorat (după opinia lui Haultman):

- căderii sistemului bancar după războiul din 1812, întrucât sistemul bancar nu a fost revizuit şi corelat cu nevoile sociale, iar criza financiară a fost combinată cu diversele aspecte ale depresiei economice şi a fost rezultatul unor supraspeculaţii ce au avut loc începând încă din 1813.

- are loc prima cădere a economiei de piaţă. Aceasta a marcat începutul unei noi faze în istoria economică a

Americii. Din acel moment instituţiile consolidate ale pieţei, au început să evolueze în cicluri permanente dela avânt la crize economice.

Adepţii şcolii Austriece au apreciat cauzele acesteia, la nivel naţional ca un rezultat al depresiei economice din 1819 şi ca o primă manifestare a căderii sistemului şi expansiunii politicii monetare (explicaţie bazată pe teoria austriacă privitoare la ciclicitatea economică).

Alţi economişti au considerat criza financiară din 1819 ca fiind determinată şi de unele evenimente ce au avut loc pe plan naţional şi internaţional:

- scăderea cererii europenilor pentru produsele alimentare americane,

- refacerea agriculturii europene după războiul Napoleonian,

- manifestarea efectelor economice ale Războiului şi Revoluţiei din Lumea Nouă,

- distrugerea liniilor de livrări de metale preţioase din Mexic şi Peru către Europa,

- scăderea rezervelor financiare a băncilor şi a rezervelor de stat ale ţărilor europene,

- extinderea emiterii în Statele Unite a unor bancnote false care au dus la extinderea sistemului de credite, până la descoperirea lor.

- lipsa de experienţă a unor bancheri americani în contabilizarea operaţiunilor contabile ale diverselor corporaţii ce tranzacţionau cambii, bilete de schimb, acţiuni şi bonduri. În timpul acestei crize financiare, guvernul american a făcut împrumuturi masive pentru a acoperii cheltuielile provocate de

192finanţarea războiului din 1812 (peste fondurile alocate pentru finanţarea războiului, de către bancherul Rothschild).

· în acest timp, are loc manifestarea unei mari reduceri a rezervelor financiare ale băncilor şi suspendarea plăţilor de către bănci,

· sunt violate drepturile contractuale ale deponenţilor, · suspendarea de către guven a obligaţiei de răscumpărare a

obligaţiilor emise de bănci, · apar noi bănci care sunt dispuse să preia diversele plăţi ale

deponenţilor, · are loc expansiunea emiterii de bani de hărtie, · creerea condiţiilor unei mari inflaţii monetare, · creşterea unor investiţii total nejustificate, · cea de a Doua bancă a SUA impune o politică de restrângere

a creditelor, · se manifestă un mare val de falimente din industrie şi

sistemul bancar, · creşte şomajul (în Philadelphia şomajul ajunge la 75%), · în Baltimore şomerii au format un oraş de corturi în suburbia

oraşului, în semn de protest, · investitorii care împrumutaseră bani pentru a cumpăra

terenuri (suprafaţa totală a terenurilor cumpărate reprezenta peste 3.5 milioane acri), nu au posibilitatea să-şi plătească împrumuturile făcute,

· băncile încep să reclame restituirea sumelor împrumutate.

Propunerile pentru remedierea efectelor crizei financiare au fost:

· Creşterea tarifelor (propunere susţinută de manufacturierii din Nordul Statelor Unite),

· Scăderea tarifelor (propunere susţinută de manufacturierii din Sudul Statelor Unite, care considerau că prin comerţul liber, se va stimula economia şi va creşte cererea de produse industriale),

· Expansiunea monetară prin restrângerea circulaţiei monedelor metalice (aur şi argint),

· Obligativitatea plăţilor prin monede metalice, · Restricţii în creditele bancare, · Scutirea debitorilor de împrumuturi, · Introducerea unor planuri mari de lucrări publice,

193· Aplicarea legilor anti-camătă

Preşedintele James Monroe (1758-1831), interpretând situaţia economică a Statelor Unite, numai din punct de vedere monetar, fără să aibă o imagine complexa a cauzelor care au provocat această criză financiară, a decis:

- limitarea acţiunilor guvernului american în probleme de cheltuieli pentru a asigura o stabilitate fiscală,

- suspendarea hotărârile judecătoreşti împotriva debitorilor care nu îşi plătiseră datoriile către bănci.

Pe această cale, el a creat un precedent ce s-a aplicat şi în următoarele situaţii de crize economice din anii 1837 şi 1857. - a aprobat introducerea unor proiecte de îmbunătăţire a transporturilor. 5. Anul 1825

Înţelegerea celei de a treia crize economice socotită de către economişti ca fiind mai gravă decât precedentele, trebuie corelată cu evenimentele care au precedat-o.

· La sfârşitul războiului Napoleonean (1815), Banca Angliei a început să ducă o politică deflaţionistă, încercând astfel să restaureze convertibilitatea lirei sterline, la paritatea existentă înaintea de sfîrşitul secolului 18.

· Rezultatul acestei politici s-a manifestat printr-o rapidă expansiune economică, caracterizată printr-un excedent al exporturilor şi o adevărată explozie a investiţiilor.

· Descoperirea a noi pieţe de desfacere în America Latină, a stimulat şi mai mult exporturile engleze.

· Se pun în aplicare mari proiecte în domeniul suprastructurii (introducerea gazului lampant pentru iluminare, construcţia de canale şi extinderea căilor ferate).

· Au loc tot felul de speculaţii de bursă şi obţinerea unor bani în timp scurt..

· Descoperirea şi începerea exploatării unor noi mine de aur şi argint în America Latină. · Banca Angliei acumulează mari cantităţi de aur şi reduce

deficitul bugetar la minimum. · Speculaţiile bursiere iau amploare şi apar tot felul de fraude

prin vânzarea unor stocuri false (exemplu: se vând bonduri al

194 unei Republici Poyais, din America Latină, care nu există).

· Băncile încep să acorde împrumuturi riscante (fără acoperire). · Preţul stocurilor încep să scadă puternic, · Multe companii comerciale şi bănci dau faliment, · Se crează o panică psihologică printre deponenţii diverselor

bănci.În Franţa se aplică metoda convertibilităţii aurului. · Banca Angliei deţinând un volum mare de aur, îşi redresează în

mod temporar situaţia economică. · Anglia introduce o politică de reducere a poliţelor financiare,

proces care s-a desfăşurat mult prea lent şi care în final a determinat starea de faliment a băncii centrale, restrângerea împrumuturilor şi izbucnirea la începutul anului 1826 a unei puternice recesii economice.

Criză economică engleză se răspândeşte rapid în toată Europa şi în America Latină. După opinia multor economişti la baza crizei economice din 1825, au fost câţiva factori, printre care: · excesul masiv al investiţiilor în infrastructură, · consolidarea revoluţiei industriale şi · enormele cheltuieli prilejuite de războiul Napolionean. · În Statele Unite, după 1820, s-a manifestat o puternică reacţie a

unor mari speculaţii, în special în domeniul afacerilor cu bumbac. · Cînd a început să se manifeste reacţia acestor speculaţii (în jurul

lunii septembrie 1825), preţul bumbacului a scăzut în toate statele.

· Guvernul american a aplicat o politică de creştere a tarifelor, ceea ce a ajutat la acumularea unor fonduri prin care s-a sprijinit relansarea unor activităţi economice.

· Se manifestă o creştere a cererii pentru credite, ceea ce a dus la apariţia de noi bănci

· Prosperitatea economică s-a reflectat în creşterea volumului şi valorii comerţului exterior, care a depăşit de peste trei ori volumul cel mai ridicat dela sfîrşitul secolului al 18-lea.

Iată cum se prezinta evoluţia comerţului exterior: (milioane dolari SUA)

ANUL EXPORTURI IMPORTURI 1790 20.2 23.0 1800 70.9 91,2 1810 66.7 85.4 1820 69.7 74.4

Sursa: Statistical Abstract, 1921, Tabel 482, pag.836

195

Principalele produse ce se importau erau: textile şi, metale din Anglia,

vin din Franţa, zahăr, cafea şi rom din India de Vest, ceai, mătăsuri, porţelanuri şi condimente din Orient.

6. Criza financiară din 1837 – 1842 În 1837 situaţia economică precară din Anglia începe să se reflecte

începând din luna mai şi în Statele Unite, determinând încă odată (după 1825 – n.n.), efectul globalizării proceselor economice.

Criza financiară din 1837, a fost bazată pe efectele unor acte speculative.

În luna mai 1837, în New York, băncile şi-au oprit plăţile în special pentru operaţiunile de cumpărare a monedelor de aur şi argint.

Criza a fost urmată de cinci ani de depresie economică, în care timp multe bănci au dat faliment şi s-a manifestat o creştere record a nivelului şomajului.

Cauzele crizei: Politica economică a Preşedintelui Andrew Jackson (1829-

1845) care a dezvoltat circulaţia monetară printr-un ordin executiv şi de asemeni s-a opus la reînoirea sau extinderea schemei personalului celei de a doua Bănci a Statelor Unite. · A dispus retragerea fondurilor guvernamentale din visteria celei de

a doua Bănci. · Martin Van Buren, 148 care a devenit Preşedintele celei de a doua

Bănci a Statelor Unite, în luna martie 1837, cu cinci săptămâni înainte de declanşarea panicii financiare, a decis folosirea economiilor tinerei Republici, fapt pentru care a fost învinuit de declanşarea acestei crize.

· Preşedintele Jackson a învinuit iresponsabilitatea bancară şi folosrea iraţională a unor fonduri enorme în acţiuni speculative, declanşând o stare inflaţionistă prin introducerea pe piaţă a unei cantităţi excesive de bani de hârtie, (fără rezerve acoperitoare în aur).

· Căderea celei de a Doua Bănci a Statelor Unite. · După alte opinii, cauza crizei a fost determinată de o combinaţie a

activităţii financiare a celei de a doua Bănci a Statelor Unite cu

148 Martin Van Buren (1782 –1862 ) – vezi Adnotări, despre viaţa şi personalitatea lui

196sistemul bimetalist Mexican, care la un anumit moment dat eliminase argintul din circulaţia financiară (pe baza legii Gresham) şi îl introdusese în Statele Unite unde era legal de a fi folosit.

· Introducerea legii utilizării legale a argintului · Fracţionarea rezervelor bancare · Deficitul bugetar al guvernelor diferitelor state, datorită unor

cheltuieli prea mari faţă de veniturile pe care le aveau. · Reducerea ratelor de dobândă şi acordarea unor credite

nejustificate pentru investiţii iraţionale solicitate încă înainte de 1837.

· Cele mai multe dintre marile proiecte privind construcţia de canale de navigaţie s-au efectuat prin contribuţia diverselor state,

· La cererea guvernului, s-au obţinut peste 4 milioane de acri de teren, din donaţiile statelor (din terenuri publice),

· Capitalul particular a fost insuficient, iar creditele obţinute de state în anii de prosperitate din decada 1820 şi 1830 erau epuizate.

· Rivalitate între diferitele state şi oraşe a creat o adevărată manie a investiţiilor.

· Debitele diferitelor state care în 1820 erau de 12.790.728 dolari, ajunseseră în 1840 la peste 200.000.000. Majoritatea acestora sume se obţinuseră prin împrumuturi dela bănci pentru construcţia de drumuri, canale şi căi ferate (cea mai mare parte din banii necesari construcţiei Erie Canal (1825) au fost împrumutaţi din Anglia.

Efectele crizei · În mai puţin de două luni dela căderea celei de a doua Bănci, se

pierduseră peste 100 milioane de dolari, · Din cele 850 de bănci care funcţionau pe întregul teritoriu al

Statelor Unite, 343 s-au închis, 62 şi-au restrâns parţial activitatea şi tot sistemul bancar american a primit un şoc, din care nu şi-a revenit pentru mulţi ani.

· Una din industriile puternic lovite de această criză a fost industria de publicaţii care luase un mare avânt înainte de 1837.

· Economia nu s-a putut reface complet decât după 1843. · Unele documente economice confirmă manifestarea unei refaceri

pe termen scurt în 1838-1839, când Banca Angliei şi cea a Olandei au ridicat ratele de interes.

· Multe dintre împrumuturile făcute au fost făcute cu mare entuziasm, dar în totală necunoştinţă a legilor şi marilor dificultăţi determinate de dobânzile care urmau să fie plătite.

197· Multe dintre proiecte erau total speculative şi în multe cazuri

total inutile. · În ciuda marilor speranţe privind rolul şi importanţa canalelor,

acestea au rămas în cea mai mare parte folosite numai la nivel local, şi numai pentru unele transporturi mici comerciale. (Exemplu: în 1840 numai unul din şapte transporturi foloseau circulaţia pe canalul New York, restul foloseau canalele din afara statului).

· În ciuda celor prevăzute, multe dintre canalele construite nu erau deloc eficiente şi aveau o mare competiţie în tranportul pe căile ferate.

· Marea majoritate a investiţiilor interne în special în construcţia canalelor au contribuit în cea mai mare măsură la declanşarea crizei din1837.

· Multe dintre state, printre care: Mississippi, Louisiana, Maryland, Pennsylvania, Indiana şi Michigan, au refuzat să plătească datoriile care le aveau pentru participarea la aceste proiecte mamut şi au vândut debitele unor concerne particulare, dispuse să se ocupe de exploatarea acestor lucrări.

Diverse opinii: · Economistul Peter Temin149 afirmă că refacerea a avut loc în 1838

când s-a realizat o corecţie a deflaţiei. · Un alt economist şi istoric, Murray Rothbard consideră că între

1839 şi 1843 au avut loc unele manifestări contradictorii în viaţa economică: în timp ce consumul populaţiei crescuse cu 21%, PNB crescuse cu 16%, iar cererea de credite se restrânsese cu 34% (ceea ce dovedea o totală incertitudine a investitorilor)

7. Criza financiară din 1857-1859 După opiniile unor economişti istorici, criza economică din 1857, a

fost determinată de o recesie generală ce a avut loc la sfârşitul anului 1856 şi care s-a manifestat prin falimentul unui mare număr de bănci.

*Această criză poate fi considerată prima criză economică mondială.

Ea s-a declanşat la 24 august 1857, în New York, la o bancă care deţinea fondurile unei mari companii de asigurări de viaţă (cu sediul central în Cincinnati – Ohio), şi care era implicată în diverse investiţii. 149 Vezi Adnotări despre viaţa şi activitatea Prof. Dr. Peter T emin

198Alţi economişti istorici, consideră că această criză s-a datorat în

principal scăderii masive a comerţului cu produse agricole. Manifestarea şi răspândirea crizei în întreaga ţară şi apoi în întreaga

lume, a fost deosebit de rapidă. Centrele financiare din Europa şi din America au fost primele

afectate. Economia americană înaintea şi în timpul crizei · În Sud, se producea: tutun, orez, zahăr şi bumbac care se exporta

în Europa. · În Nord, se produceau diverse cereale, şi se dezvoltase mult

industria şi sistemul financiar-bancar. S-a dezvoltat sistemul de căi ferate care aduceau produse alimentare din Vest spre Estul Statelor Unite şi de unde se exportau spre Europa · O mulţime de speculaţii bancare au continuat să se manifeste,

bazate pe vânzarea şi cumpărarea de terenuri şi investiţii în căile ferate.

· După încetarea războiului Mexicano-American (1848), industria americană a continuat să se dezvolte.

· Multe dintre băncile americane au dat faliment şi au dus la declanşarea unei depresii economice.

· După o perioadă de boom în vânzarea de terenuri, preţul acestora a început să scadă, datorită scăderii cererii (cum a fost de exemplu în statul Kansas),

· Companiile feroviare au fost obligate să-şi reducă preţul transporturilor deoarece scăzuseră cererile de transport.

· La 24 august 1857, Charles Stetson – Preşedintele companiei de asigurări din Ohio, a dat un interviu în care a spus:

„ Banca care deţinea fondurile noastre a acordat prea multe împrumuturi speculative, pentru construcţia de căi ferate. În acelaş timp sucursala noastră din New York a făcut foarte multe greşeli şi s-au descoperit multe fraude.” · Vestea falimentului băncii s-a răspîndit rapid în toată America şi

în Europa. · Alte bănci au început să ceară restituirea imediată a creditelor

acordate altor bănci mai mici şi întreprinderilor industriale. · S-a ajuns la imposibilitatea restituirii împrumuturilor

199· Deponenţii îşi pierd încrederea în băncile unde îşi

depozitaseră economiile şi încep să-şi retragă depozitele. · Foarte mulţi creditori englezi cer restituirea împrumuturilor, iar

depunătorii englezi îşi retrag capitalurile depozitate în băncile americane

· O ambarcaţiune din America Centrală, ce transporta o mare cantitate de aur şi pasageri s-a scufundat. Băncile americane care aşteptau cantitatea de aur exportată din America Centrală, aveau nevoie de acest aur pentru a-şi continua activitatea şi a-i asigura pe deponenţi de solvabilitate.

· Bursa de la New York intră în crah. · Războiul dintre Marea Britanie şi China (1840-1842) şi ulterior

(1856-1860) · Izbucnirea războiului din Crimea (1853-1856) · Mişcările revoluţionare din Europa anilor 1848 · Mulţi ţărani îşi părăsesc micile ferme şi se înrolează în armată, · Unele dintre ţările europene devin dependente de produsele

agricole americane. · Speranţa agricultorilor americani era legată de sfârşitul lunii

septembrie când sperau că îşi vor putea vinde recoltele şi acest lucru va restabilii situaţia generală economică.

· La terminarea războiului, agricultura europeană se reface rapid, preţul cerealelor americane scade datorită competiţiei cerealelor ruseşti.

· Veniturile fermierilor americani sunt în scădere. · Fermierii americani nu vor să scadă preţul cerealelor întrucât nu

îşi pot achita datoriile faţă de bănci · Băncile nu mai resistă presiunii cererii de plată a deponenţilor şi

dau faliment. Numai băncile din New York şi Boston au rămas pentru un timp deschise dar şi-au anunţat clienţii că nu vor putea achita toate solicitările pentru credite.

· La 13 octombrie, banii a peste 20.000 de deponenţi nu mai pot fi onoraţi de către banca din New York. După două luni, nici o bancă nu a mai acordat credite.

· Peste 5000 de întreprinderi industriale şi-au închis porţile. · După câteva luni, efectul crizei financiare s-a resimţit în toată Europa, în America de Sud şi în Orientul îndepărtat. · În perioada 1 iulie 1857 şi 1 iulie 1860, debitul guvernului american a crescut dela 28 milioane la 64 milioane dolari. · Economia americană s-a refăcut în 1859.

200 8. Depresia economică din 1861 Puţine dintre crizele economice au fost atât de mult influenţate de un

complex de evenimente politice, economice şi sociale cum a fost cea din 1861.

Anul 1861 a fost anul în care s-au manifestat efectele conflictului armat dintre Uniunea statelor din Nordul Americii şi Confederaţia statelor din Sud.

Viaţa în Sudul Americii se asemăna cu cea din perioada colonială, bazată pe sistemul plantaţiilor şi perpetuarea cultivării bumbacului destinat în principal exportului; forţa de muncă era cea a sclavilor.

În Nord, se dezvoltase industria capitalistă şi se manifestau tot felul de idei progresiste, revoluţionare legate de abolirea sclavagismului.

Opoziţia dintre Nord şi Sud devenea din ce în ce mai puternică şi ea s-a adâncit după 1860, fiind însoţită de un puternic fenomen al imigraţiei.

Se manifestă o puternică opoziţie legată de interesele politice în privinţa aplicării tarifelor. Statele din Vest doreau să dezvolte o piaţă naţională şi ca atare susţineau ideia aplicării tarifelor prin legile din 1816, 1824, 1828 şi 1832.

Războiul civil a avut ca efect o încetinire în dezvoltarea naţiunii americane, dar a fost momentul care a marcat terminarea sistemului folosirii muncii sclavilor. El a avut ca scop creerea unor state independente. Diferenţele dintre statele din Nord şi cele din Sud au fost influenţate de rezultatele războiului civil.

Uniunea de Nord

Confederaţia de Sud

Populaţia totală din care: 22 mil. (71%) 9 mil. (29%) Populaţia liberă 21.6 mil. 5.5 mil. Sclavi în 1860 400.000 3.5 mil. Soldaţi 2.2 mil. (67%) 1.1 mil. (33%) Producţia industrială (%) 90 10 Producţia de bumbac în 1860 (baloţi) Neglijabilă 4.5 mil. Producţia de bumbac în 1864 (baloţi) Neglijabilă 300.000 Exportul înainte de război (%) 30 70

Sursa: Harold Underwood Faulkner- American Economic History, Harper and Row, New York, 1960, Ediţia 8-a, pag. 300 · Diferenţele dintre Sud şi Nord se remarcă şi în întinderea

terenurilor disponibile.

201· În timp ce Sudul avea nevoie de spaţiu pentru agricultură,

Nordul manufacturier avea nevoie de o concentrare a populaţiei şi se manifesta prin măsuri opuse care încurajau emigrarea populaţiei spre Vest.

· Sudul favoriza vânzarea rapidă a terenurilor din Vest, în porţiuni mari şi la preţuri joase, în timp ce Nordul susţinea vânzarea în loturi mici, într-un mod foarte restrictiv şi cu preţuri mult mai mari.

· Pentru popularea vestului, se ajunge la un compromis în 1841 prin care se acordă noilor veniţi, terenuri la preţuri scăzute.

· Preţul bumbacului este determinat de preţul de pe piaţa mondială. · Plantatorii împrumută bani dela bănci cu dobânzi până la 12%,

garantând plata împrumuturilor făcute prin producţia anului viitor.

· Majoritatea fondurilor băncilor provin din Anglia.. · Migraţia foştilor sclavi din Sud spre Nord unde se califică în

meserii industriale. · Producţia de bumbac este trimisă în principal la întreprinderile

industriale din Nordul Statelor Unite (în special în New England) şi în Anglia..

Evoluţia industriei bumbacului în New England şi în statele din Sud între 1840 şi 1850

Anul Nr. de întreprinderi

Capital investit

Nr de muncitori

Statele din Sud 1840 248 4,3 mil. dolari 6.600 1850 166 7.3 mil. dolari 10.000 New England 1840 674 35 mil. dolari 47.000 1850 564 54 mil. dolari 62.000 Sursa: Harold Underwood Faulkner, lucr. cit. pag.310 Efectele economice ale războiului civil

· La izbucnirea războiului, Sudul datora Nordului mărfuri în valoare de circa 300 milioane dolari, care ulterior, după război, s-au pierdut.

· Băncile îşi epuizaseră partea cea mai mare a rezervelor financiare care ar fi putut asigura fondurile necesare în caz de urgenţe.

· Încep să se manifeste semnele depresiei economice din 1861

202· Peste 6000 de falimente în Nord · În Vest, în mod special, băncile au fost afectate datorită unor

metode greşite de desfăşurare a operaţiunilor financiare şi datorită unor relaţii proaste cu întreprinderile din Sud.

· În statul Illinois, 89 din 110 bănci au dat faliment. · Dificultăţile economice din agricultură i-au determinat pe

mulţi fermieri să se angajeze în armată sau să plece să lucreze în minele din Vestul îndepărtat al Americii.

· La ferme au rămas să lucreze mai mult femeile şi emigranţii din Europa, care se pricepeau să folosească maşinile agricole.

· Treptat agricultura începe să prospere datorită următorilor factori: - creşte producţia de bumbac necesară pentru confecţionarea

hainelor soldaţilor, - creşte populaţia în întreaga ţară, - prosperitatea Nordului, care solicită mai multe produse

agricole - dezvoltarea industriei reclamă o angajare mai mare a forţei

de muncă - se extinde circulaţia banilor de hârtie - apar primele manifestări ale inflaţiei - creşte cererea de produse agricole din ţări străine, în

special din Anglia, unde în perioada 1860-1862 producţia agricolă nu putea asigura nevoile de consum.

În timp ce în Sud s-a pus capăt sclaviei, în Nord a început manifestarea revoluţiei industriale şi a dezvoltării capitalismului prin prosperitatea adusă de dezvoltarea industriei. Guvernul federal trece dela controlul sistemului sclavagist din Sud la creşterea plutocraţiei industriale în Nord.

9. Criza economică din 1869 La 24 septembrie 1869, s-a comunicat oficial declanşarea crizei

economice, cunoscută şi sub numele de „The Black Friday” sau „The Fisk/Gould Scandal”.

· Criză financiară determinată de acţiunea speculativă a doi financiari: James Fisk şi Jaz Gould.

· Scandalul financiar a pus sub un mare semn de întrebare preşedinţia lui Ulysses S. Grant (1822-1885).

· În timpul războiului civil guvernul a emis o mare cantitate de bani de hârtie, fără nici o acoperire în afară de cea a creditelor.

203· Speranţa populaţiei americane ca, după război, guvernul să

răscumpere bancnotele de hârtie şi să dea în schimb contravaloarea în aur, nu s-a înfăptuit.

· Un grup de speculatori condus de Fisk şi Gould (la care au mai aderat Daniel Drew şi Cornelius Vanderbild) au profitat de pe urma situaţiei financiare şi au început să facă speculaţii cu aur. L-au antrenat în această acţiune şi pe Abel Corbin (cumnatul Preşedintelui Grant), pentru a avea protecţia preşedintelui în cazul apariţei unor situaţii juridice dificile.

· Gould începe să cumpere o mare cantitate de aur, ceea ce determină o creştere rapidă a preţului aurului (dela 143 1/8 la 162 ½ într-o singură zi. Gould şi Fisk încep să stocheze mari cantităţi de aur.

· În ziua de 24 septembrie preţul monedelor de aur (Double Eagle de 0.9675 troy*150), a crescut cu peste 30%.

· Preşedintele Grant, aflând de planul speculatorilor, a dispus vânzarea unei mari cantităţi de aur din rezervele ţării, la un preţ de dumping; s-a vândut aur în valoare de 4 milioane dolari.

· Ajungerea aurului statului pe piaţă a determinat o scădere bruscă a preţului lui.

· Investitorii speculatori încearcă să-şi vândă cât mai rapid aurul, dar nu reuşesc să-şi recupereze sumele investite şi sunt ruinaţi.

· Investigaţiile scandalului aurului au fost de mică amploare deoarece Virginia Corbin (sora Preşedintelui) şi Julia Grant (Prima doamnă) au refuzat să fie interogate.

· Secretarul Trezoreriei americane (Generalul Daniel Butterfield) a demisionat.

· Un articol compromiţător scris de Henry Adams, intitulat „The New York Gold Conspiracy”, îl condamnă pe Preşedintele Grant că „ar fi ştiu, a tolerat şi chiar ar fi participat la această corupţie”.

· Efectul crizei s-a reflectat în scăderea acţiunilor la bursă. Au scăzut puternic acţiunile companiilor de căi ferate în care erau investiţi foarte mulţi bani şi întreaga activitate economică a fost pentru un timp paralizată.

150 sistem de greutate pentru metale preţioase, în special pentru lingouri de aur.

204 10. Criza economică din 1873 - 1879 · Cunoscută în istoria Statelor Unite ca „The Long Depresion” · Vestul Statelor Unite cunoaşte o mare prosperitate, prin

dezvoltarea agriculturii. · Obţinerea de mari profituri permite investiţii mari în diverse

mijloace de producţie şi în domeniul mijloacelor de transport. · Au loc tot felul de speculaţii şi enorme cheltuieli „extravagante”,

desfăşurate de către diverşi capitalişti cu aprobarea politicienilor corupţi.

· Scandalul aurului, din „The Black Friday” (1869), încă nu se uitase.

· Prosperitatea, după opinia unor economişti ai timpului, era prea rapidă, cheltuielile erau prea mari şi se manifesta o incertitudine despre viitor.

· În luna septembrie 1873 a avut loc falimentul uneia dintre cela mai mari companii de tranzacţii bursiere (Jay Cooke and Co.), care se angajase în construcţia de căi ferate în Nordul Pacificului.

· Numeroase bănci dau faliment. · Bursa de stocuri din New York se închide pentru 10 zile. · Se manifestă o perioadă de mari restrângeri economice, ca

urmare a depresiei economice. · Guvernul impune o politică de schimbare a aurului pe bani de

hârtie, încercând să aducă dolarul de hârtie la paritate cu aurul, să stabilizeze valuta şi să crească creditul guvernamental.

· Peste 18.000 de companii dau faliment · Şomajul ajunge la 14% · Multe construcţii se opresc. · Preţul clădirilor imobiliare scade dramatic · Profiturile companiilor scade şi companiile reduc salariile. · Scăderea salariilor şi condiţiile grele de muncă duc la manifestaţii

şi greve ale muncitorilor din construcţii şi căi ferate. · Marea grevă a muncitorilor dela căile ferate (1877) blochează

circulaţia pe câteva din liniile principale în Pennsylvania şi Chicago

· Preşedintele Rutherford B. Hazey trimite trupe care să oprească greva celor dela căile ferate. În conflictul dintre grevişti şi armată 100 de grevişti sunt omorâţi şi mulţi răniţi.

205· Multiple controverse în Congres, referitoare la banii de

hârtie151. · Condiţiile economice dificile, au influenţă asupra alegerilor şi în

1874, la alegerile pentru Congres, paridul Democrat câştigă majoritatea voturilor.

· Demonetizarea argintului a fost ulterior considerată drept „crima anului 1873, a cărei legislaţie a recunoscut că dolarul de argint nu poate fi socotit ca monedă.

· În perioada 1871 – 1875, o serie de ţări din Europa (Germania în 1871, Olanda şi Peninsula Scandinavă (între 1873 şi 1875), au adoptat standartul aur; Uniunea Monetară Latină formată din: Franţa, Elveţia, Belgia, Italia şi Grecia, în 1873 au limitat circulaţia monedei de argint).

· Descoperirea unor mari zăcăminte de aur în Nevada au permis intrarea pe piaţă a unei mari cantităţi de aur.

Scade preţul argintului. Demonetizarea argintului îi determină pe debitorii din Vestul şi Sudul Statelor Unite să ceară guvernului „să facă ceva pentru revenirea valorii argintului”.

11. Criza financiară din Franţa din 1882 · Falimentul bursei din Paris din 1882 a fost considerat de către

mulţi economişti ca unul dintre cele mai mari şocuri economice din Franţa secolului al 19-lea.

· Căderea stocurilor l’Union Generale a intervenit după ce numai cu trei ani înainte preţul stocurile crescuseră dela 500 de franci la un vârf de peste 3.000 de franci.

· Investitorii, entuziasmaţi de o asemnea creştere au investit masiv, sperând că vor beneficia în continuare de creşterea preţului. Mulţi investitori solicitau să li se acorde de către bănci împrumuturi din ce în ce mai mari, pentru a cumpăra aceste stocuri. Nimeni nu se mai gîndea că în paralel cu creşterea împrumutului, creşteau şi dobânzile la sumele împrumutate.

151 Dacă valoarea unităţii monetare nu a putut fi împinsă în jos pînă la nivelul neconvertibilităţii banilor de hîrtie, s-a sperat că infuzia unei cantităţi suficiente de argint în sistemul monetar, la o rată inflaţionistă, va putea să atingă acest scop. Prin actele aprobate în 1834 şi 1837, raportul aur-argint care înainte era de 15 la 1 a fost schimbat la 16 la 1 ( mai exact 15,98 la 1), avînd la bază conţinutul de aur al dolarului de 23.22 grame de aur faţă de 371.25 grame argint curat. Greutatea standart era de 25.8 grame de aur cu 9/10 fineţe şi 412.5 grame cu 9/10 argint fin.

206· Ne mai putând acorda împrumuturi la nivelul solicitărilor şi

pentru a nu fi suspectate de lipsa de fonduri, băncile au început să falsifice raportările publice.

· În 9 zile (între 5 şi 14 Ianuarie 1881) stocurile lui l’Union Generale, au pierdut din valoare, peste 200 de Franci francezi.

· În momentul în care s-a produs căderea valorii stocului acestei companii, peste ¼ dintre investitori au fost victimile acestei căderi.

· Băncile ne putând să-şi primească înapoi împrumuturile făcute şi dobânzile corespunzătoare au dat faliment.

· Bursa s-a închis şi acest lucru a marcat izbucnirea recesiei care a durat circa o decadă.

· Bancherii francezi au afirmat că falimentul existent a fost o conspiraţie Francmasonică, hotărătă să distrugă sistemul instituţiilor financiare.

· După toate investigaţiile ulterioare, nu s-a descoperit nici un fel de conspiraţie, dar a rămas neclarificată cauza acestei grave crize economice care a avut un caracter devastator pentru întreaga economie franceză.

· Celebrul pictor Paul Gauguin, care lucra ca stocbroker, după crahul bursei a hotârăt să plece din acest domeniu şi s-a dedicat picturii.

12. Criza financiară din 1884 Din informaţii destul de sumare, prezentate de istorici şi

economişti, rezultă că această criză financiară s-a declanşat având la bază o cădere masivă a bursei de stocuri şi o mulţime de speculaţii financiare.

Ea a fost o continuare a recesiei economice din anii 1182, din Europa, când rezervele de aur începuseră să scadă puternic, iar în America, băncile din diferite state, cu aprobarea tacită din partea Departamentului Naţional al Trezoreriei, au redus împrumuturile pentru investiţiile în construcţia de căi ferate.

· Izbucnirea crizei a fost marcată de momentul în care New York Clearing House152 a trimis numerar în mari cantităţi diverselor bănci, pentru a le proteja împotriva falimentului.

152 New York Clearing House – Cea mai mare bancă naţională a Statelor Unite al cărui obiectiv era asigurarea dezvoltării întregului sistem naţional financiar. Până la

207· Cu tot acest sprijin financiar unele dintre cele mai mari firme

de investiţii cum era: Grant şi Ward, Marine Bank of New York, Penn Bank din Pittsburg şi încă 10.000 de firme au dat faliment.

· 13 mai 1884, cea de a Doua Băncă a fost descoperită având o pierdere de peste 3 milioane dolari.

· Economişti au considerat împrumuturile acordate de către bănci ca fiind total nejustificate şi mult prea mari, ceea ce a determinat mari încurcături financiare.

· Cauzele generale sunt similare crizelor conomice din anii 1857 şi 1873.

· Populaţia este îngrijorată de marile dificultăţi financiare şi pierde încrederea în activitatea băncilor.

· Criza Bursei de stocuri din New York influenţează criza întregului sistem financiar.

13. Criza economică din 1893 - 1894 În cele mai multe aspecte, criza economică din 1893 poate fi

considerată ca fiind una dintre cele mai dramatice episoade ale istoriei burselor de stocuri .

· Anul 1894 a fost anul unei mari depresii economice când volumul şi valoarea stocurilor diveselor companii au scăzut la cel mai jos nivel dela 1878.

· Decada anilor ’90 a fost marcată de sfărşitul unui ciclu economic. · Construcţia de căi ferate din anii ’80 a fost însoţită de tot felul de

speculaţii care au subminat multe organizaţii economice deosebit de puternice.

· Multe companii au ajuns în prag de faliment, fapt pentru care la începutul anului 1893, s-a ajuns la o totală stare de instabilitate economică naţională.

· Unele companii au suferit din cauza colaborării economice cu companii din Europa care aveau mari dificultăţi economice.

· Reacţia anilor de mari speculaţii a avut urmări inevitabile asupra crizei din 1893.

· Un rol important l-au avut şi modificările financiare în general şi a tarifelor în special, care au fost stabilite în urma alegerilor din

creerea FED (1913), a avut rolul de a stabiliza fluctuaţiile monetare în momentele de criză economică.

2081892 sub preşedenţia lui Stephen Grover Cleveland (1837 –1908).

· Cu aprobarea Preşedintelui, se renunţă la standardul aur. Explicaţia acestei decizii: cantitatea de argint cumpărată sub aşa numitul „Act de cumpărare a argintului” sau „Sherman Act” (în 1890), era deosebit de mare şi trebuia consumată. · Criza financiară din Anglia (1890) a determinat lichidarea multor

contracte cu America şi s-au soldat cu o pagubă de peste 68 milioane în aur (exportat din Statele Unite). În 1893, pierderea se ridicase la 87 milioane în aur.

· Surplusul din Trezoreria Americană, care se agonisise în anii 1880, se lichidase datorită marilor cheltuieli din timpul Administraţiei lui Benjamin Harrison (1833-1901), şi a tarifelor susţinute de McKinley (din 1890)

· Prin actul din 1882, Secretarul Trezoreriei era autorizat de a suspenda emiterea Certificatelor de cumpărare a aurului.

· Cantitatea de monedă de aur sau bullion, în rezervele trezoreriei, pentru acoperirea monedei de hârtie, a scăzut sub 100 milioane dolari (la 22 aprilie 1893)

· În mod neoficial, pentru a nu se creia o criză financiară, s-a recunoscut că rezervele de aur ale Statelor Unite, au ajuns la un punct critic minim.

(Când Preşedintele Cleveland a fost inaugurat pentru a doua oară (1892) rezerva de aur era de 101milioane, iar în noiembrie 1893 scăzuse la 59 milioane · Scade confidenţa populaţiei în structura economiei americane · În anul 1893, peste 600 de bănci au dat faliment. · În vara anului 1893, 74 de companii de căi ferate, care deţineau

peste 48.000 Km de linii, au trecut în proprietatea statului. · În iunie 1894, datorită lipsei de fonduri destinate întreţinerii

drumurilor, peste 194 de drumuri şi şosele, cuprinzând 64.000 de Km erau neglijate şi distruse.

· În 1893 peste 15.000 de firme comerciale au dat faliment, datorită lipsei de fonduri care se ridicau la peste 346 milioane dolari .

· Extracţiile de fier şi cărbune au scăzut, iar agricultura a avut o foarte slabă recoltă.

209· Preţurile produselor agricole erau în mare scădere. (În Kansas,

recolta ajunsese să fie mai ieftină pentru a fi folosită pentru încălzit, decât să fie vândută.

· Şomajul, şi grevele, iau amploare în Statele Unite. Evoluţia şomajului între 1890 şi 1897

Anul % 1890 4 1891 5.4 1892 3.0 1893 11.7 1894 18.4 1895 13.7 1896 14.5 1897 14.5

Sursa: Claudia Goldin,. "The Work and Wages, 1870-1920”. In: Journal of Economic History 41 (1980), pag. 81 · Partidul Populist a organizat în 1896 un protest al fermierilor

democraţi din Vest şi Sud, datorită multiplelor probleme determinate de conducerea greşită a guvernelor locale şi a celui federal.

14. Criza financiară din 1896 Criza financiară din 1896 s-a datorat efectelor unei depresii

economice acute, dar de o mai scurtă durată decât cele care au afectat crizele precedente.

· Declanşarea crizei s-a datorat în primul rând scăderii rezervelor de argint, ca urmare a micşorării extracţiei acestui metal preţios, prin închiderea cu câţiva ani înainte, a multor mine de argint.

· Se revine la standardul aur. · Procesul deflaţiei, a influenţat piaţa diverselor mărfuri şi a marcat

o tendinţa de revenire a activităţii economice (care s-a dovedit a fi temporară), în special după alegerile prezidenţiale din 1896153.

· Preşedintele ales, William McKinley (1843-1901), propune guvernului cumpărarea de aur.

153 William McKinley (Republican) a cîştigat alegerilor faţă de opozantul său Jennings Bryan (Democrat).

210· Falimentul Băncii Naţionale din Chicago (statului Illinois), a

provocat un mare scandal naţional154 şi cu efect asupra crizei din 1896, prin creerea unei dereglări financiare în lanţ şi a altor bănci.

· Unele firme de investiţii din Chicago, printre care W.H. şi J.H.Moore, sunt implicate în diverse speculaţii, investind banii locuitorilor din Chicago în companii (Diamond Match Co. Şi New York Biscuit, Co.) care s-au dovedit a fi falimentare.

· Proprietarii companilor de investiţii nu pot vinde acţiunile companiilor falimentare; se pierd banii împrumutaţi dela bănci.

· Bursa din Chicago (una din cel mai mari burse din America), se închide pentru trei luni, ceea ce provoacă o mare panică financiară.

· Marea bancă E.S.Dreyer, în care îşi depozitaseră banii majoritatea locuitorilor din Chicago (după falimentul Băncii Naţionale), dă şi ea faliment, întrucât emisese împrumuturi de peste 2.5 milioane dolari către firma Calumet Electric Street Railroad. Se descoperă o fraudă de peste 900.000 dolari, pe care banca îi plătise căilor ferate şi ţinuse secret în documentele unor tranzacţii internaţionale (în special în relaţia cu bănci din Germania şi Scandinavia). Cei ce au făcut verificările au constatat că banca nu avea suficiente fonduri pentru a onora împrumuturile promise, în valoare de peste 22 milioane dolari (sumă ce astăzi pare nesemnificativă, dar la data aceea era o sumă foarte mare).

Crizele economice ale secolului XX 15. Criza financiară din 1901 Criza economică din 1901 a fost provocată de crahul Bursei de

schimb din New York, care la rândul lui a fost provocat de un conflict între câţiva mari financiari ai timpului (Edward Henry Harriman155 şi 154 Preşedintele băncii s-a sinucis, ne vrînd să apară în faţa tribunalului pentru a răspunde de fraudele petrecute în banca sa şi care s-au ridicat la valori de sute de milioane dolari 155 E.H. Harriman, în 1898, a devenit Preşedintle Comitetului Executiv al Companiei de căi ferate Union Pacific şi a condus această companie după propriile sale legi şi interese. A fost implicat în mari speculaţii, intenţionând să monopolizeze tot sistemul de căi ferate din Chicago, Conflictul de interese s-a declanşat între el şi

211Jacob Schiff pe de o parte şi J.P. Morgan şi James J.Hill) pentru controlul financiar al companiei de căi ferate Northern Pacific.

· Operaţiunea speculaţiilor de acţiuni a fost orchestrată de James Stillman şi William Rockefeller (proprietarul lui First National City Bank) care finanţa toate afacerile cu banii ce se încasau prin Standard Oil Corporation.

· Crahul bursier s-a declanşat la ora 1:00 PM, pe data de 17 mai 1901. El a dus la ruinarea a mii de investitori.

· E.H. Harriman cumpărase o masivă cantitate de acţiuni ale companiei Northern Pacific, în dorinţa de a controla această companie.

· La bursa din New York, în primul rând au scăzut brusc preţurile acţiunilor altei Compani de transporturi, Burlington, care toată dimineaţa se menţinuseră la cote ridicate şi în decurs de câteva ore au scăzut puternic. Imediat au scăzut şi preţurile acţiunilor altor companii (St. Paul, Missouri Pacific şi Union Pacific).

· Întreaga piaţă a acţiunilor a intrat într-un mare crah. · Investitorii au început să vândă acţiunile pe care le deţineau, ceea

ce a accentuat panica întregii burse. Cuvântul care se auzea peste tot, era: vinde!, vinde!, vinde! · Singura acţiune care se menţinuse la preţul iniţial şi chiar

crescuse cu 16 1/7 puncte, (dela 100 dolari la peste 1000 de dolari per acţiune) a fost cea a companiei Northern Pacific.

Din acest crah bursier, Harriman câştigă sume fabuloase. · Marii financiari implicaţi în divergenţe, îşi revizuiesc interesele şi

de comun acord îşi investesc împreună capitalurile creind o nouă companie numită Northern Security Company, cu care sperau să controleze întreaga companie Northern Pacific, the Great Northern şi Burlington, şi astfel se elimina orice competiţie.

· La trei luni după aceste acţiuni ale marilor financiari, în urma apelurilor celor ce susţineau necesitatea aplicării legii Anti-trust, guvernul federal a emis ordinul ca actul Anti-trust propus încă din 1890 de Sherman, să fie aplicat şi în 1904. După lungi dezbateri Curtea Supremă a dispus dizolvarea acestui mare monopol.

James J. Hill care se raliase cu marele financiar J.P. Morgan care vroiau să deţină proprietatea totală a acestui sitem de căi ferate.

212 16. Criza financiară din 1907 Cunoscută de asemeni sub numele de „Panica bancară din 1907”,

a fost o criză financiară care s-a manifestat în Statele Unite, când Bursa de stocuri din New York a pierdut 50% din valoarea tuturor stocurilor pe care le avusese cu un an de zile în urmă (1906).

· Din ianuarie 1906, Dow Jones Industrial Average (indicile de bursă), câştigase peste 103 puncte şi piaţa stocurilor a început să-şi facă unele corecţii modeste care urmau să continue până la sfârşitul anului.

· În aprilie 1906 un puternic cutremur a distrus o mare parte a oraşului San Framcisco, ceea ce a contribuit la manifestarea unei instabilităţi economice.

Sume foarte mari de bani erau trimise din New York spre San Francisco, pentru reconstrucţia oraşului. · Băncile din New York sunt recunoscute pentru dobânzile mari pe

care le dau deponenţilor. Investitorii străini sunt atraşi de marile dobânzi pe care le acordau băncile din New York şi îşi fac mari depozite în aceste bănci.

· La sfârşitul anului 1906, Banca Angliei ridică ratele dobânzilor şi ca urmare mulţi deponenţi preferă să-şi menţină depunerile la Londra în loc să le trimită la băncile din Statele Unite.

· În perioada ianuarie – iulie 1906, preţurile stocurilor încep să aibă un declin ce a ajuns la peste 18%.

Între luna septembrie 1906 şi martie 1907, preţul stocurilor a mai scăzut cu încă 7.7%, iar între 9 martie şi 29 martie au scăzut din nou cu încă 9.8%. · Căderea bursei stocurilor din luna martie 1907 cu peste 50% faţă

de situaţia existentă cu un an înainte a fost numită „Panica oamenilor bogaţi”

· Criza financiară s-a manifestat dealungul unei recesii economice şi a afectat o mulţime de bănci şi companii de investiţii.

· Are loc o retragere masivă de pe piaţă a banilor lichizi, de către un număr de sucursale ale băncii New York City Bank, şi astfel şi-a pierdut încrederea deponenţilor.

· În octombrie 1907 stocurile companiei United Copper Company au avut o mare scădere. Banca ce finanţa această companie nu şi-a primit dobânzile pentru împrumuturile date şi a ajuns în prag de faliment. Pentru a se putea menţine şi pentru a căpăta în

213continuare fonduri, banca a solicitat semnătura unui financiar colateral, deoarece valoarea acţiunilor scăzuseră cu 50 de puncte.

În luna iulie 1907, piaţa cuprului cunoaşte o mare cădere şi întreprinderile din acest domeniu dau faliment. New York City Bank încearcă să pună în vânzare bonduri, dar nu îşi găseşte clienţi · Multe din băncile regionale şi-au pierdut rezervele financiare. · La 27 iulie, ziarul „The Commercial & Financial Chronicle”

scria: „ ... piaţa se menţine instabilă... nu se întrevede nici un semn de revenire. Ideia de trimitere de aur la Paris, pentru a se ridica valoarea, şi-a pierdut orice speranţă.”

· In luna August Standard Oil Company a fost lichidată şi obligată să plătească 29 milioane dolari drept despăgubire pentru încălcarea legii Anti-Trust.

· Veştile, care s-au răspândid rapid în întreaga ţară, au făcut ca majoritatea deponenţilor să-şi retragă sumele depozitate la băncile regionale.

· Intervenţia marelui financiar J.P.Morgan care depune sume mari de bani (din propriile fonduri şi îi încurajează şi pe alţi financiari din New York să facă la fel), pentru a restabili încrederea deponenţilor în sistemul financiar bancar.

· În 1907, Statele Unite nu aveau o bancă centrală care să aprobe o infuzie de bani lichizi pe piaţă.; banii circulau între băncile din New York, în directă legătură cu ciclurile producţiei agricole.

În fiecare toamnă, banii plecau din New York pentru cumpărarea de produse agricole sau credite date fermierilor şi prin dobânzile primite dela fermieri, banii erau aduşi înapoi în bănci. · O serie de bănci din lume au avut de suferit în 1907 de pe urma

acestei crize financiare americane: - Banca Centrală din Egipt s-a debalansat complet bugetul în

lunile aprilie şi mai 1907 - Banca Japoniei ajunsese în mari dereglări financiare în mai

şi iunie 1907 - Banca din Hamburg şi Chile îşi debalansaseră bugetele la

începutul lunii octombrie 1907 · Multe firme de investiţii fac împrumuturi pentru a cumpăra

acţiunile companiei Tennessee Coal, Iron and Railroad Company (TC & I), ca investitori colaterali.

214 Se crează o nouă companie U.S.Steel care devine o competitoare a companiei TC & I. · Cu toată opoziţia care existase împotriva manifestării acţiunilor

de monopol şi impunerea legii Anti-trust, Preşedintele Theodore Roosevelt (1858-1919), a aprobat ca U.S.Steel să cumpere TC & I..

· În 1908 Senatorul Nelson W. Aldrick a condus o comisie de verificare a cauzei crizei financiare şi a propus ca soluţie viitoare creerea Sistemului Rezervelor Federale (FED); Sistemul se crează în 1913156.

· La 22 octombrie o altă companie Knickerbocker Trust Company din New York (cea de a treia mare companie de investiţii) a dat faliment.

Preşedintelui acestei compani i s-a cerut de către conducerea companiei să-şi dea demisia, iar National Bank of Commerce a anunţat că nu va mai acorda suport financiar acestei companii. · Tot la 22 octombrie ziarul New York Times anunţa că deponenţi

băncii National Bank of Commerce îşi retrag masiv depunerile. În mai puţin de trei ore au fost retrase peste 8 milioane dolari. În după amiaza acelei zile, banca şi-a oprit toate operaţiunile financiare

· Întreaga economie americană a rămas foarte volatilă până la sfârşitul anului 1907. · În noiembrie 1907, panica financiară a populaţiei a luat sfârşit, dar confidenţa depunătorilor a fost restabilită de abia în februarie 1908.

Opinii din presa vremii: În „The Commercial & Financial Chronicle”, 20 Nov.1907se scria:

„ Criza din 1907, a fost provocată de o schemă a lui Augustus Heinze şi a fratelui său Otto, proprietarii companiei United Copper Company. Prin această schemă, fraţii Heinze au devenit multi milionari.”

156 Pentru informaţii mai detaliate despre rolul Senatorului Nelson W. Aldrick şi creerea FED, vezi şi lucrarea: Dr. Alex Berca – Privind lumea, Capitolul Marea conspiraţie a Secolului XX –lucr. citată

215 În 1907 compania îşi mută sediul central din Butte (statul Montana), la New York unde fraţii Heinze îşi crează o legătură cu Charles W. Morse (mare bancher de pe Wall Street), care controla:

- 6 bănci naţionale, - 10 bănci din diferite state, - 5 companii deinvestiţii - 4 firme de asigurări

Preşedintele Theodor Roosevelt într-un interviu dat presei, spunea: „sunt total nemulţumit de modul în care se desfăşoară activitatea economică, prin:

o tot felul de supra-speculaţii, o neglijenţă, o lipsa de scrupule a unor financiari, o o activitate greşită a băncilor,

§ care au dus la scăderea confidenţei depunătorilor şi § scăderea activităţii financiare la N.Y”.

Criza financiară din 1907 a evidenţiat multiplele deficienţe ale sistemului bancar naţional american, dovedind:

- un sistem necorespunzător de acordare a creditelor în general şi pentru regiunile agricole în special.,

- prin actul referitor la depozitele monetare ale băncilor acestea s-au stabilit la: - 50.000 de dolari pentru oraşele cu 6.000 de locuitori şi peste, - 25.000 de dolari pentru comunele cu pînă la 3000 de locuitori . O formulă similară se încearcă în condiţiile prezente, prin opinia Preşedintelui Obama care consideră că băncile nu trebuie să fie prea mari, întrucît o bancă mare (cu mari fonduri), este mult mai greu de stabilizat în condiţiuni de faliment.

17. Anii 1910-1917 La 4 martie 1909 Preşedintele ales William Taft (1857-1930) a ţinut

discursul inaugural în care a spus : „voi continua politica economică pe care a lansat-o Theodor Roosevelt”, el fiindu-i unul din consilierii cei mai apropiaţi ai fostului

216 preşedinte. · W.Taft a anunţat că va implementa legile împotriva oricăror

abuzuri economice comise de marii investitori ce vor neglija legislaţia, în special a transportului pe căile ferate, în domeniul industriei şi comerţului.

· Administraţia Taft va superviza respectarea legilor privind vânzarea excesivă a bondurilor şi stocurilor care pot crea perturbări financiare.

· Reorganizarea Departamentului Justiţiei şi Biroul Corporaţiilor din cadrul Departamentului de comerţ.

· Revizuirea tuturor normelor şi reglementărilor privind tarifele. · Acestea trebuie să asigure obţinerea unor venituri care să permită

angajarea forţei de muncă, să creeze o corelaţie echitabilă între costurile produselor ce se obţin prin import şi cele fabricate în ţară

· Preşedintele Taft a propus dezvoltarea relaţiilor diplomatice prin suportul financiar al unor ţări nedezvoltate din America Latină şi Asia şi prin investiţii în infrastructura acestor ţări.

· Politicienii sunt reluctanţi la implicarea prea mult a guvernului în activitaea întreprinderilor particulare, acceptând aplicarea principiului laissez-faire şi menţinând rolul guvernului la rolul de creerea a legilor şi urmărirea aplicării lor.

· Sunt create multe agenţii de reglementare a activităţii economice printre care: Comisia Interstatală de Comerţ, şi Comisia Tarifelor Federale, care funcţionează şi în prezent..

18. Primul război mondial şi Revoluţia Rusă · Puterile centrale ale Europei implicate în războiul mondial atacă

prin submarine vasele comerciale americane. · Preşedintele Woodrow Wilson (1856-1924), cere Congresului, la

6 aprilie 1917, aprobarea de declare a războiului împotriva Germaniei. Congresul aprobă această decizie.

· Wilson speră să poată negocia o pace separată cu Austro-Ungaria. Nereuşita negocierilor diplomatice a dus la declararea războiului şi cu Austro-Ungaria. Înainte de intrarea lor oficială în război, Statele Unite au reuşit să dezvolte o producţie militară suficientă şi completă şi, totodată, au acordat Antantei împrumuturi substanţiale.

217· Revoluţia Rusă din februarie a apărut aproape spontan când

populaţia Petrogradului a participat la demonstraţii împotriva regimului

ţarist din cauza penuriei de alimente din oraş. Au avut loc manifestaţii mari şi datorită continuării implicării Rusiei în războiul mondial.

· Protestele creşteau în intensitate; diferiţi politicieni reformatori (atât liberali cât şi radicali de stânga) au început să coordoneze diverse acţiuni cu caracter politic.

· La începutul lui februarie protestele au luat o turnură violentă când populaţia dintr-un număr de oraşe s-a revoltat şi au avut loc confruntări cu poliţia şi cu armata.

· Mulţimea de soldaţi încartiruiţi în capitala Rusiei, Petrograd, a fraternizat cu protestatarii; s-a ajuns la revoluţie care în cele din urmă a dus la căderea conducerii ţarului Nicolae al II-lea şi la un transfer al puterii aproape fără vărsare de sânge.

· Revoluţia din Octombrie a fost condusă de Lenin şi se baza pe ideiile lui Karl Marx. Ea a marcat începutul diseminării comunismului în secolul al XX-lea.

A fost mult mai puţin extinsă decât revoluţia din februarie şi a fost victorioasă datorită speranţei populaţiei spre o viaţă mai bună. · Pe 7 noiembrie 1917, Vladimir Ilici Lenin şi-a condus

revoluţionarii de stânga într-o acţiune militară aproape nesângeroasă împotriva guvernului provizoriu.

19. Anii 1919 - 1921 După terminarea primului război mondial, odată cu

demobilizarea, Congresul american a stabilit o serie de planuri destinate celor 4 milioane de veterani, în vederea găsirii de locuri de muncă, lichidarea industriei de război şi menţinerea unora dintre reglementările stabilite pentru diverse activităţi din timpul războiului.

· Principalul obiectiv era lichidarea cât mai rapidă a urmărilor războiului şi revenirea la o situaţie economică „normală” .

· După încheierea armistiţiului, peste jumătate dintre contractele guvernamentale pentru război au fost anulate, iar multe dintre instituţiile care fuseseră sub control guvernamental şi-au încheiat activitatea.

· Lipsa unei logistici destinată demobilizării economice a creat un enorm haos economic.

218· Populaţia a reuşit să supravieţuiască datorită unor economii şi

a unor rezerve care s-au acumulat în perioada de prosperitate economică din timpul războiului.

· Trezoreria continuă să cheltuiască mult mai mult decât încasa din veniturile curente.

· Băncile americane acordau credite aliaţilor în vederea refacerii economice după război şi pentru cumpărarea diverselor produse industriale din Statele Unite.

· Şomajul este ridicat datorită demobilizării şi a trecerii industriei dela producţia militară la cea de pace.

· Două industrii importante şi-au revenit mai rapid după război: industria auto şi industra construcţiilor.

· Treptat băncile şi-au reluat activitatea şi au început să acorde împrumuturi particularilor, cu rate de dobîndă echitabile, nu speculative ca în timpul războiului. · Activitatea de refacere de după război a ţinut dela sfârşitul anului

1918 până în 1921, când s-a declanşat o acută depresie economică.

20. Depresia economică din 1921 Cauzele depresiei economice: · Scad cheltuielile guvernamentale destinate ajutorului fermierilor

şi împrumuturile date Europei, pentru refacerea după război; scad dobânzile ce se aşteaptau pentru aceste împrumuturi. · În Europa are loc hiperinflaţia care apoi ajunge şi în America. · Ţările europene nu au fonduri destinate importului de produse

industriale din Statele Unite. · Întregul comerţ internaţional este în declin. · Expansiunea creditului acordat imediat după terminarea

războiului este redusă. · Băncile sunt obligate să-şi revizuiască politica creditelor · Cresc preţurile diferitelor produse industriale şi agricole · Se manifestă începutul inflaţiei. · Indicile preţurilor în 1920 a crescut de peste două ori ajungând la

272 (faţă de 1913=100). · Scad salariile angajaţilor.

De exemplu: salariul orar (stabilit în dolari) era în ianuarie 1920 de 1.55, iar în decembrie 1921 ajunsese la 1.20.

219· Nu se crează o aliniere a salariilor cu procentul de creştere a

inflaţiei. · Întreprinderile comerciale anulează contracte făcute cu industria. · Multe întreprinderi îşi încetează activitatea. · Creşte şomajul cu 1/3 (la care se adaugaseră şi veteranii care nu

îşi găsiseră de lucru). · Depresia economică se manifestă în primul rând în domeniul

producţiei produselor de lux (mătăsuri, cauciucuri pentru automobile, îmbrăcăminte ş.a.), după care se generalizează la toate întreprindrile industriale.

· Scad preţurile produselor agricole. (dolari per bushel)

Produsul agricol

Decembrie 1919

Decembrie 1920

grîu 2.15 1.44 porumb 1.35 .68

ovîz .72 .47 bumbac .36 .14

Notă: 1 bushel = 0.036 metri cubi · Numărul băncilor falimentare157 ajunge în 1921 la peste 380 (din

circa 500 existent în 1920), cu pierderi de peste 168 milioane de dolari.

· Se scumpeşte benzina şi transportul pe căi ferate · La sfârşitul anului 1922, economia industrială începe să se refacă. · Cele mai multe întreprineri încep să lucreze aproape la

capacitatea lor normală. · Transporturile feroviare, raportează un record al încasărilor. · Şomajul este redus la minimum. · Întreprinderile comerciale lansează din nou comenzi către

industrie. · Între 1923 şi 1929, America cunoaşte o perioadă de mare

prosperitate economică. · Intensa activitate economică şi prosperitatea acestor ani, a fost determinată de creşterea eficienţei, prin aplicarea multor rezultate ştiinţifice în diverse domenii de activitate.

157 Majoritatea băncilor erau bănci agricole cu mici capitaluri şi care nu erau incluse în structura generală bancară

220· În 1921, Wesley C. Mitchell, din partea Comitetului pentru

schimbări economice, scria: „Americanii au aplicat inteligenţa în fiecare zi de lucru, în mod efectiv, mult mai mult decât oricând înainte. Întregul proces de aplicare a ştiinţe în domeniul industriei a fost urmat cu o mai

mare intensitate decât înainte şi suplimentat prin eforturile de a pune rezultatele ştiinţei în conducerea activităţii economice, în politica sindicatelor şi în administraţia guvernamentală.”158 · Expansiunea economică s-a manifestat în special în industria

auto, în industria echipamentelor electronice şi în dezvoltarea industriei construcţilor. Industria auto a creat între 1914 şi 1929 peste 4 milioane de locuri de muncă.

· Se dezvolta infrastructura, cheltuindu-se peste 2 miliarde dolari anual.

· Se dezvoltă industria maşinilor electrice şi a diferitelor aparte de uz casnic (maşini de călcat, de spălat, aspiratoare, frigidere, ş.a.).

· Industria aparatelor radio a cunoscut o creştere vertiginoasă, dela o producţie de circa 11 milioane în 1921, la peste 412 milioane în 1929.

· Producţia industrială aproape s-a dublat, venitul naţional şi venitul real pe locuitor au cunoscut o creştere substanţială

Anul Producţia

industrială 1933-

1939=100

Preţul cu ridicata

1926=100

Venitul Naţional (Bilioane dolari)

Venitul real pe locuitor (în dolari preţurile

anului 1929) 1921 58 97.6 59.4 522 1922 73 96.7 60.7 553 1923 88 100.6 71.6 634 1924 82 98.1 72.1 633 1925 90 103.5 76.0 644 1926 96 100.0 81.6 678 1927 95 95.4 80.1 674 1928 99 96.7 81.7 676 1929 110 95.3 87.2 716

Surse: George Soule: Prosperity Decade159, Datele provind producţia industrială şi preţul cu ridicata, din Buletinul Rezervelor

158 Recent Economic Chenges – The Report of the Commitee for Recent Economic Changes for The Presiden’s Conference on Unemployment, 1927, pag 862 159 George Soule- Prosperity Decade from War to Depresion:1917-1929, New York, Rinehart and Winston, 1964, pag. 108

221 Federale (octombrie 1945), pag. 1040, Datele privind venitul naţional şi venitul real pe locuitor, din Simon Kuznets: National Income and Composition, National Bureau of Economic Research, 1941, pag. 137, 153 · Se dezvoltă rapid industria construcţiilor. Valoarea

construcţiilor a crescut dela 919 milioane (în 1916) la circa 3.4 miliarde în 1925.

(milioane dolari)

1916 919 1918 973 1919 1.172 1925 3.399

· Se introduc şi se extind vânzările în rate. · Majoritatea populaţiei face cumpărături în rate. · Vânzările auto au crescut cu 60% ajungând la peste 4 miliarde

dolari. · Cu toată această creştere a cumpărăturilor în rate, volumul

economiilor a crescut de circa 4 ori între 1914 şi 1925, dela 11 milioane la peste 43 milioane

· Apar mari diferenţe între state din punctul de vedere al evoluţiei economice.

· Statele din Vest şi cele din zona Centrală a Statelor Unite îşi mai continuă prosperitatea, în timp de statele din Nord-Est, datorită lipsei de contracte şi diminuării activităţii industriei textile (în special în New England) cunosc o restrângere puternică a activităţii economice. În aceste state creşte şomajul.

· Exemplu: în Massachusetts reducerea locurilor de muncă a fost următoarea:

(număr de muncitori) Ianuarie 1920 Iulie 1928

757.100 509.700 21. Marea criză economică din 1929 – 1933 Toate lucrările istorice şi economice care au prezentat declanşarea

şi evoluţia crizei din 1929- 1933 au denumit-o „Marea cădere”. Ea a fost deosebit de dramatică şi s-a răspândit în întreaga lume cu mare

222repeziciune. Semnele acestei crize s-au remarcat încă dela începutul anului 1928, dar mai puternic s-a simţit după ziua de Marţi 29 octombrie 1929, după ce a avut loc căderea masivă a Bursei de stocuri din New York.

Întreaga presă mondială a numit-o The Black Tuesday. Pe primele pagini ale tuturor ziarelor a apărut o manşetă neagră cu următorul titlu: Marţi 29 octombrie 1929 = The Black Tuesday Anul 1929 poate fi considerat ca anul în care a avut loc terminarea

unei perioade de mare prosperitate economică şi de izbucnire a uneia dintre cele mai mari şi mai dramatice crize economice, ce s-a declanşat în Statele Unite şi s-a răspândit în întreaga lume. A fost scânteia ce a declanşat cel de al doilea război mondial 1. Opiniile economiştilor despre cauzele crizei:

Prin profunzimea şi extensia ei această criză economică a

constituit şi continuă să fie subiectul unor largi dezbateri între specialişti şi unul dintre cele mai interesante subiecte ale literaturii economice şi istorice.

Specialişti economişti, sociologi şi istorici care au studiat fenomenul şocului economic din 1929-33, nu au ajuns la un consens asupra cauzelor exacte şi a importanţei lor. Cercetările lor sunt corelate cu întrebarea dacă un asemenea fenomen grav economic poate fi preîntâmpinat şi dacă se va putea evita în viitor.

Procedurile folosite de aceşti cercetători sunt corelate cu diversele evenimente ce au avut loc pe plan mondial, precum şi cu diverse aspecte privind rolul guvernelor şi implicaţiile acestuia în activitatea economică.

După modul în care sunt analizate diversele aspecte ale crizei economice, teoriile actuale pot fi clasificate în trei mari categorii:

Din prima categorie fac parte cei ce susţin un punct de vedere economic clasic deosebit de ortodox, cu o puternică influenţă monetaristă, la care s-au raliat şi adepţii şcolii economice Austriece şi ai teoriei neoclasice, care sunt canalizaţi pe efectele macroeconomice ale ofertei de bani şi de aur. Monetariştii, printre care Milton Friedman şi pe Ben Bernanke, consideră că Marea Depresie a fost cauzată de contracţiile monetare,

223care s-au datorat unei politici greşite condusă de FED şi a continuat cu desfăşurarea crizei întregului sistem bancar.

Mai mult decât atâta, Milton Friedman aprecia chiar că marile dificultăţi economice s-au datorat în special crahului bursei de stocuri, care după opinia lui a fost o altă recesie.

Din cea de a doua categorie, al cărui principal exponent a fost J.M. Keynes, fac parte cei ce susţin un punct de vedere structuralist. Acest punct de vedere include şi opiniile unor conducători ai unor instituţii economice. Aceştia se referă în mod special la aspectele subconsumului şi al suprainvestiţiilor, precum şi încălcarea diferitelor legi şi reglementări (de către bancheri şi industriaşi), sprijinite (prin acţiunile unor lobbişti), chiar de către guvern.

De fapt în spatele acestor suporturi guvernamentale se găsea totala incompetenţă a oficialităţilor guvernamentale şi o multitudine de decizii profund eronate.

Singurul punct de vedere care şi-a găsit un consens între aceşti specialişti este cel referitor la pierderea încrederii populaţiei în acţiunile guvernului şi a instituţiilor guvernamentale, inclusiv al FED.

Odată ce criza şi deflaţia şi-au manifestat prezenţa, majoritatea oamenilor au considerat că pot „face mai mulţi bani”, dacă nu investesc şi nu participă la jocurile bursei, care sunt foarte volatile şi unde riscurile pierderilor sunt foarte mari. Majoritatea au considerat că economisind sau procurând cele necesare sunt mult mai câştigaţi.

Din a treia categorie, la care se raliază şi autorul, fac parte cei care se referă la critica teoriei marxiste a politicii economice, (care accentuază contradicţia capitalului însăşi, privit ca o relaţie socială ce determină însuşirea plusvalorii), care favorizează un dezechilibru economic.

Teoria marxistă, aşa cum am prezentat-o şi în capitolele precedente, plasează cauza şi originea crizelor în sfera producţiei. După concepţia marxistă, crizele economice creiază multiplele dificultăţi pentru clasa muncitoare datorită disproporţiei dintre producţia capitalistă (creată numai în scopul obţinerii de profit) şi subconsumul la care este supusă marea masă a clasei muncitoare, care nu îşi poate asigura din salariu decât mijloacele deosebit de modeste ale subzistenţei.

· În literatura economică referitoare la această criză, se afirmă că piaţa stocurilor în SUA, în primele trei trimestre ale anului 1929, a luat proporţii exagerate. Stocurile unor companii au crescut cu 120% în perioada 1925-1929 şi au devenit o sursă de mari speculaţii.

La 3 septembrie, presa vremii confirma că Dow Jones

224 Industrial Average ajunsese la 381.2 puncte, şi s-a menţinut la cote ridicate până la 24 octombrie când a căzut la 299.5 puncte, adică cu 21%. Într-o singură zi, la 24 octombrie piaţă stocurilor mai pierduse 33 puncte (adică 9%), iar la mai puţin de câteva săptămâni se înregistra o nouă cădere cu 230 puncte (40%) · Alţi economişti, au considerat dimpotrivă, că piaţa stocurilor

nu a fost supra evaluată în 1929 şi ca atare ideile de „hold stocks” (păstrază/ţine stocurile) şi chiar „buy stocks” (cumpără stocuri) din decembrie 1929, nu erau greşite.

· Referitor la inevitabilitatea crahului economic, au fost unii economişti ale căror păreri erau că acest crah nu a fost inevitabil.

· Opiniile celor dela Wall Street sugerau că întreaga criză a fost determinată de hiperinflaţia ce a avut loc încă în 1920 în Germania. Realitatea a fost că au existat motive suficiente pentru a justifica cumpărarea la începutul lunii octombrie de stocuri, deoarece performanţele economice ale diverselor companii dovedeau o permanentă creştere. Dow Jones, înregistrase o creştere în medie de peste 300 de puncte în perioada 1922-1929. Iată cum au evoluat indicii bursei de stocuri între 1922 şi 1929: (puncte)

Anul Dow Jones 1922 91.0 1924 104.4 1925 137.2 1926 150.9 1927 177.6 1928 245.6 1929 290.0

Sursa: Harold Bierman- The Great Myths of 1929, Greenwood Press,1991, pag.294 şi urm.

· Ceea ce cred este în primul rând că s-au luat multe decizii eronate la nivelele cele mai înalte ale conducerii guvernamentale şi ale FED, care depăşiseră cu mult unele speculaţii bursiere.160

160 Înainte de declanşarea crahului economic, Sistemul Rezervelor Federale era condus de trei membri care fuseseră numiţi de către Preşedintele Woodrow Wilson (Edmund Platt, Charles S.Hamlin şi Adolph C. Miller). Nici unul dintre aceştia nu

225· La începutul anului 1929, Banca Rezervelor Federale din New

York şi conducerea FED şi-au dat seama de modul în care evoluau speculaţiile bursiere. Iniţial conducerea FED a redus ratele dobânzilor (ceea ce părea a fi un factor normal în timpul unei recesii economice);

· Banca FED, a considerat că metoda cea mai bună de a controla creditele acordate celor ce vroiau să cumpere stocuri, era de a creşte ratele de dobânzilor.

· Conducerea guvernamentală şi a FED au refuzat să accepte creşterea ratelor dobânzilor şi au decis să se treacă la aşa zisa „acţiune directă”, care însemna să se facă public politica guvernului şi a FED şi astfel să se influenţeze moralul celor ce beneficiau de pe urma speculaţiilor bursiere. În urma unor decizii eronate, FED şi-a schimbat punctul de vedere şi a început să ridice ratele dobânzilor, limitând tot odată acordarea de credite

· Băncile primiseră indicaţia să schimbe politica acordării de credite dela acordarea de credite pentru cumpărări de stocuri, spre activitatea normală economică.

· În al doilea rând, căderea masivă a bursei de stocuri şi schimbarea dela optimism la un puternic sentiment pesimistic a determinat manifestarea unei reacţii psihologice de masă, care a devenit mult mai importantă decât factorii economici.

O mulţime de bănci publice au dat faliment şi acest lucru a accentuat şi mai mult pierderea încrederii populaţiei în sistemul financiar. · În aceste condiţii deosebite, FED nu a manifestat nici un efort, ne

acţionând nici la timp şi nici în mod eficient pentru a împiedica falimentul bancar, deflaţia şi lipsurile manifestate în funcţionarea operaţiunilor finaciare bancare.

Un punct de vedere similar l-a avut şi Milton Friedman, considerând că în ipoteza în care FED ar fi acordat un suport de urgenţă băncilor s-ar fi realizat o stabilitate financiară. El sugerase chiar că FED ar fi putut cumpăra bonduri guvernamentale, la bursa liberă, pentru a asigura banii lichizi şi cantitatea de bani necesară după ce băncile au dat faliment. Aplicarea acestor măsuri ar fi ajutat

s-a dovedit că ar fi fost nici cei mai talentat şi nici cel mai bine pregătit pentru a controla şi a lua cele mai operative şi mai bune decizii referitoare la modul de manifestare al sistemului bancar american.

226 ca toate celelalte bănci să nu fi ajuns în situaţia de faliment. · Motivul principal pentru care FED nu a acţionat la timp şi în

suficientă măsură pentru a limita declinul economic, au fost aplicarea unor reglementări total eronate pe care se baza această instituţie financiară..

La data respectivă, volumul de credite pe care FED putea să-l ofere era limitat pe baza legilor care cereau acoperirea, cel puţin parţială, pe bază de aur. · La sfârşitul anilor 1920, FED ajunsese aproape la limita cererii de

credite care puteau fi acoperite de aurul pe care îl poseda. · Limitarea rezervelor de aur, a fost însoţită de o reducere a valorii

creditelor acordate. · Pentru cei care nu ştiu, trebuie să amintesc că în condiţiile Marii

Depresii, FED de comun acord şi cu suportul guvernului Statelor Unite, au declarat că aurul din posesia proprietarilor particulari, este considerat ilegal !161 şi ca atare trebuie în mod obligatoriu, predat (sub sancţiune) imediat FED.

Pare cunoscută o asemenea formulă celor ce au trăit în condiţiile regimului socialist? Iată, că asemenea soluţiinu sunt soluţii noi şi nici specifice numai unei anumite societăţi; ele pot fi aplicate şi în condiţiile sistemului capitalist când ajunge la mare încurcătură.. · Ceea ce este semnificativ, este şi faptul că Dl. Bernanke, când nu

ocupa funcţia de Preşedinte al FED, îşi dădea seama de neregulile care se manifestau în cadrul acestei instituţii şi chiar le critica. În prezent, deţinând funcţia de Preşedinte al FED, nu vrea, nu poate, sau nu ştie să rezolve multiplele probleme, deosebit de dificile cu care se confruntă economia americană.

El anunţă în mod oficial că economia este în plină recuperare şi că merge pe drumul cel bun, în timp ce şomajul este încă la cote foarte ridicate, când deficitul bugetar este mare, când inventarul caselor ajunse la stagiul de reposedare de către bănci, este deosebit de mare şi când confidenţa populaţiei în sistemul financiar şi în politica guvernamentală, este singurul indicator care este în scădere.

161 În 1933, D.Roosevelt a emis ordinul Executiv # 6102 prin care cetăţenii americani au fost obligaţi să vîndă tot aurul pe care îl posedau (bijuterii, monede sau valori de colecţie), către guvern, la preţul minim de 20.67 dolari per ounce.(28.350 grame). În 1934, Roosevelt a dispus creşterea preţului aurului la 35.00 per ounce, devalorizînd astfel dolarul cu 41%.

227· Economistul Paul Krugman162 într-un articol publicat în New

York Times (21 martie 2008) scria: „...criza bancară din 1930, a dovedit lipsa unor reglementări şi nesupravegherea pieţii financiare şi acestea au determinat căderea catastrofală”. · Criza economică din 1929-1933 a pornit din Statele Unite şi s-a răspândit ca o molimă în întreaga lume. Ea a fost unică prin amploarea distrugerilor pe care le-a provocat, din punctul de vedere al avuţiei, al creşterii imense a şomajului şi în special al pierderii confidenţei populaţiei. Oraşele de pe glob care au fost lovite cel mai puternic de această criză au fost cele ce au depins direct de activitatea industriei grele. Agricultura şi zonele rurale au suferit şi ele datorită scăderii preţului produselor agricole cu 40-60%. · După opinia lui J.M.Keynes şi a lui Irving Fisher163această mare

criză „financiară” a luat sfârşit în aprilie 1933 şi Dow Jones Industrial Average, a înregistrat recuperarea pierderii dela sfârşitul lunii octombrie 1929.

· Personal cred că după comunicarea oficială a declanşării crizei, începută în 1929 (în urma crahului bursier), ea a durat 9 ani şi a inclus două recesii economice profunde (1929-1933 şi 1937-1938).

Produsul Naţional Brut al SUA, nu şi-a revenit la situaţia dinainte de 1929, pentru mai mult de o decadă, iar şomajul scăzuse dela 25% la 15%, în 1940,care era în continuare foarte mare. Şomajul nu se

162 Paul Robin Krugman (1953- ), Economist american, câştigător al Premiului Nobel pentru Economie în 2008, , Profesor Universitar la Princeton University, ziarist liberal, colaborator la The New York Times şi la postul de TV Fox, considerat unul din cei 100 de intelectuali de vârf pe plan mondial. Contribuţiile lui cele mai importante în domeniul economic se referă la comerţul internaţional, geografia economică, finanţele internaţionale şi problemele privind circulaţia monetară. 163 Irving Fisher (1867 -1947), Economist american, adept al concepţiei eugenistice. Reputaţia lui este mai mare acuma decît în timpul vieţii. Preocupările lui în domeniul matematicii sunt cunoscute prin: Ecuaţia Fisher, Ipoteza Fisher şi Teorema Separaţiei. Pentru informaţii suplimentare despre viaţa ţi activitatea lui Fisher, vezi şi Enciclopedia Wikipedia.

228rezolvase de fapt nici până la sfârşitul celui de al II-lea război mondial.164 Marea criză economică s-a terminat la date diferite în diverse ţări. Ceea ce a fost deosebit de semnificativ, a fost totuşi spiritul optimist al populaţiei, chiar şi după crahul bursei. Refererindu-se la această situaţie, D.Rockefeller spunea: „... acestea sunt zile când mulţi sunt descurajaţi. În cei 93 de ani ai mei, depresiile economice au venit şi au plecat. Prosperitatea, întotdeauna a revenit; va revenii din nou”

2. Efectele crizei economice pe plan naţional · 13 milioane de oameni erau şomeri; în 1933, 42% dintre

muncitori industriali şi din alte activităţi ne-agricole, erau şomeri. · În Cleveland, Ohio, şomajul ajunsese la 60% iar în Toledo, Ohio

era de 80%. · Pe total şomajul în SUA era:

(milioane de şomeri) 1930 4.639.000 1931 7.778.000 1932 11.586.000 1933 13.000.000 1934 17.000.000

Sursa: Harold Underwood Faulkner: Lucr.cit. pag.645 Lipsa de mâncare şi condiţiile neigienice au determinat declanşarea epdemiei de tuberculoză. În New York, se raportase că 25% dintre copiii până la 12 ani sufereau de malnutriţie. În alte state printre care West Virginia, Ilinois, Kentucky şi Pennsylvania, proporţia copiilor care sufereau de malnutriţie ajunsese la 90%.

· Peste 2 milioane de americani îşi pierduseră casele şi umblau din stat în stat în căutare de lucru.

164 După date istorice oficiale declanşarea celui de al II-lea război mondial a determinat concetrarea a 12 milioane de bărbaţi, care au fost scoşi din evidenţele şomajului; această procedură nu a fost o „soluţie” pe termen lung, pentru rezolvarea şomajului. Producţia destinată războiului a redus şomajul numai cu 2%, prin atragerea muncitorilor numai în sectorul militar al economiei.

229· Între 1929 şi 1932, venitul mediu al unei familii de americani,

scăzuse cu peste 40%. Datele statistice oficiale prezentau următoarele situaţii: (%)

Anul Preţurile cu ridicata

Numărul de salariaţi

Situaţia salariilor

1929 95.3 97.5 100.5 1930 86.4 84.7 81.3 1931 73.0 72.2 61.5 1932 73.0 72.2 61.5 1932 64.8 60.1 41.6

Sursa: Harold Underwood Faulkner, lucr. cit. pag. 652

· Peste 60% din populaţia Statelor Unite era considerată în toate documentele federale, ca o populaţie ajunsă la starea de sărăcie.

· Scăderea producţiei industriale în 1932 cu peste 47%. · Profiturile companiilor au scăzut în 1932, în medie, dela 10

miliarde dolari la sub 1 miliard dolari. · Volumul construcţiei de noi locuinţe a scăzut cu 80% între 1929

şi 1932. · Volumul fizic al comerţului (calculat în procente cu baza în

1926=100), scăzuse dela 103 (în 1929), la 54 în ianuarie 1933. · În agricultură situaţia producţiei s-a menţinut în condiţiuni relativ

similare în toată perioada 1929-1932, dar peste 1milion de familii ce posedau ferme agricole, le-au pierdut. În această perioadă, veniturile fermierilor au cunoscut o mare scădere. Comparativ cu ultimul an de prosperitate (1929), când numărul imigranţilor depăşise ¼ de milion de persoane, în 1933 numărul imigranţilor se redusese la sub 23.000.

· Dow Jones confirma că peste 30 de stocuri ale unor mari companii industriale au scăzut dela 364.9 dolari la 62.7 per stoc. Acţiunile a peste 20 de întreprinderi din domeniul utilităţilor publice (gaz, electricitate, ş,a,) au cunoscut o scădere a preţului dela 141.9 dolari la 28.0 dolari per acţiune. Bursa de acţiuni a atins limita cea mai de jos în iulie 1933 când se pierduseră peste 74 miliarde dolari, sau 5/6 din valoarea care existase în 1929.

· În baza Actului din 1930 privind tarifele (Actul Smoot-Hawley) s-au redus la minimum tarifele pentru importurile Statelor Unite.

230Guvernele diferitelor ţări străine au răspuns prin creşterea puternică a tarifelor ce urmau să fie plătite pentru produsele exportate de către Statele Unite. Efectul acestei politici economice internaţionale a fost de stagnare a libertăţii comerţului internaţional pentru o lungă perioadă de timp şi de extindere a duratei depresiei economice.

· Falimentul în 1933 a 11000 de bănci din cele 25000 existente. · Depunătorii au pierdut peste 140 miliarde dolari. Situaţia comerţului exterior era din ce în ce mai nefavorabilă; volumul exporturilor şi al importurilor scăzuseră masiv. Iată aceste modificări care au avut loc între 1929 şi 1932.

(milioane dolari SUA) Anul Volumul exporturilor Volumul importurilor

1929 5.241 4.399 1930 3.843 3.061 1931 2.424 2.091 1932 1.611 1.323

Sursa: Harold Underwood Faulkner, lucr. cit. pag. 660

Această situaţie a comerţului exterior a fost detereminată de o mulţime de cauze printre care:

- scăderea puterii de cumpărare a diverselor bunuri de consum şi a echipamentelor industriale, nu numai în Statele Unite dar şi în alte ţări din lume,

- anularea după 1929 a creditelor pe care SUA le oferea diverselor ţări pentru dezvoltarea comerţului exterior al acestor ţări, cu Statele Unite,

- creşterea primelor de asigurări pentru produsele americane, ceea ce a determinat o descurajare a cumpărării acestor produse,

- politica de creştere a tarifelor aplicate de SUA, pentru produsele exportate, ceea ce a determinat o reacţie imediată a partenerilor comerciali, care au ridicat şi ei tarifele şi au impus restricţii împotriva produselor americane.

În timp, băncile şi-au constituit unele rezerve financiare, ceea ce a intensificat presiunea deflaţionistă.

3. Efectele crizei economice pe plan internaţional

· Instaurarea Fascismului in Germania, Italia şi Japonia,

231· Izbucnirea celui de al doilea război mondial. · Australia fiind în cea mai mare parte dependentă de evoluţia

producţiei agricole şi parţial de exporturile produselor industriale, a fost una din ţările cele mai grav lovite de această criză. Şomajul atinsese 32% în 1932.

· Canada a cunoscut o scădere a producţiei industriale cu peste 50% faţă de perioada dinainte de criză, venitul naţional a scăzut până la 55%.

· Anglia a avut o scădere a venitului naţional pînă la 83%. Se renunţă la standardul „aur”, lăsându-se Lira sub formă de hârtie, să circule pe plan mondial. Valoarea Lirei a cunoscut o scădere semnificativă. Anglia renunţă la vechiul plan de aplicare a comerţului liber, în vederea protejării propriei industrii; această politică se aplică în toate coloniile ei.

· Franţa a cunoscut începutul depresiei economice în 1931. Şomajul a crescut mult, provocând o mulţime de manifestări anti guvernamentale. A crescut puternic influenţa partidului socialist popular.

· Germania a fost puternic afectată de criză în momentul în care Republica Weimar nu a mai primit ajutor din partea Statelor Unite pentru refacerea economică. Şomajul a luat proporţii deosebit de mari în special în marile oraşe. Partidele extremiste au început să se agite şi să facă o puternică propagandă anti-semită şi împotriva Statelor Unite.

Partidul Nazist a lui Hitler a ajuns la putere în 1933. Plata datoriilor Germaniei de pe urma primului război mondial au fost suspendate în 1932, în urma Conferinţei de la Lausanne. La data aceea, Germania nu achitase decât 1/8 din obligaţiile de război. · America Latină a suferit datorită reducerii la maximum a

marilor investiţii americane.Ţările care au suferit cel mai greu de pe urma crizei economice au fost: Chile, Bolivia şi Peru.

· Mişcarea fascistă a luat proporţii şi în aceste ţări. · Olanda a suferit de pe urma crizei pe o perioada de 7 ani (între

1931 şi 1937). Cea mai mare parte a cauzei manifestării crizei s-a datorat politicii guvernului care a acţionat deosebit de lent în aplicarea unor măsuri economice. Au loc o mulţime de demonstraţii şi manifestări mari de stradă; se crează o puternică instabilitate politică. Creşte influenţa Partidului Naţional Socialist Olandez (NSB).

232· În 1936 se renunţă la standardul aur. Stabilitatea economică

îşi revine de abia după terminarea celui de al doilea război mondial.

· Uniunea Sovietică s-a auto-eliminat din sistemul economic capitalist mondial, pe de o parte prin alegerea propriului drum spre o economie bazată pe un sistem de planificare centralizat şi prin politica tuturor ţărilor capitaliste de a o izola de restul lumii.

· Politica economică impusă prin planurile cincinale au permis numai pe o anumită perioadă o expansiune industrială şi agricolă.

· Propagandă comunistă a folosit teoria marxistă despre şubrezirea sistemului capitalist şi certitudinea succesului sistemului economic socialist.

· Teoria privind concentrarea marilor averi în mâinile unui număr din ce în ce mai redus de posesori ai acestor averi, ruinarea permanentă a micilor antrepenori, scăderea constantă a ratei profitului în directă legătură cu capitalurile investite şi creşterea continuă a mizeriei clasei muncitoare, au fost pilonii unei propagande ce a afectat de fapt viaţa a milioane de oameni şi a multor generaţii.

· În mod aparent, aşa numita imunitate a Uniunii Sovietice la efectele crizei economice din 1929-1933, nu a lăsat să se observe cum peste 10% din populaţiile diverselor republici sovietice trăiau la limitele sau chiar sub limitele sărăciei.

· Marea majoritate a economiei fiind ineficientă, trebuia stipendiată din fondurile bugetului naţional; întreaga ţără era sub controlul unui dictator, iar ideia de drepturi ale omului făcea parte din volumul de lozinci ce se scandau la toate meetingurile, dar în realitate, era necunoscută.

· Propaganda comunistă era atât de puternică încât reuşise să convingă mii de americani despre marile succese al sistemului comunist; creşterea şomajului şi disperarea multor oameni la care se adaugase propaganda creată prin mijloacele unui partid comunist ce acţiona în Statele Unite, a permis unei companii comerciale sovietice ce avea sediul la New York să primească peste 350 de cereri pe zi din partea unor americani calificaţi, care vroiau să plece în Uniunea Sovietică să muncească

233 22. Recesia economică din 1937 – 1938 Situaţia politică a Statelor Unite a cunoscut o mare întorsătură la

începutul anilor 1930. Această situaţie a influenţat în mod deosebit situaţia economică din anii ce au urmat.

În 1931, la alegerile pentru Congres, au fost eliminaţi majoritatea republicanilor şi s-a redus majoritatea lor în Senat.

În 1932, la alegerile prezidenţiale, toată lumea era convinsă că fosta Administraţie de sub preşedenţia lui Herbert Hoover (1874 – 1964), nu avea o politică clară de protecţie a naţiunii împotriva depresiei economice şi chiar dacă şi-ar fi formulat o asemenea platformă politică, ea era considerată ca fiind neadecvată şi ineficientă.

Majoritatea care criticau Administraţia Hoover lansaseră un slogan:

„prea puţin, prea târziu”. Candidatul democrat Franklin Delano Roosevelt (1882-1945)

susţinea necesitatea unei schimbări majore. El a promis întregului popor un „New Deal”.

Cu această ideie cu care a reuşit să capaciteze întregul popor, a reuşit să câştige alegerile.

Democraţii au câştigat alegerile nu numai la nivel naţional, dar şi la nivelul fiecărui stat şi la nivelele locale.

Pentru prima dată din 1919, partidul Democrat controla amândouă camerele: cea legislativă şi cea executivă..

La data când democraţii au câştigat alegerile, nimeni nu ştia cu exactitate ce însemna şi în ce consta acest „New Deal”, dar dacă noua Administraţie a venit cu această ideie, însemna că are un program care ar fi putut opri „marea catastrofă” (de care era speriat întregul popor, după ce trecuse prin criza din 1929).

Aceasta a fost speranţa fiecărui om. Recesia economică din 1937-1938 a fost cunoscută şi sub numele

de “Roosevelt Recession”; ea a fost de scurtă durată. Diverşi economişti au avut diferite puncte de vedere despre

cauzele acestei recesii. J.M.Keynes considera că principala cauză se datora FED, care limitase cheltuielile şi crescuse taxele la sugestia Secretarului trezoreriei.

234 Milton Friedman, prin concepţia sa monetaristă, susţinea că nu s-au efectuat operaţiuni financiare suficiente şi la timp pentru salvarea băncilor.

Ludwig Von Mises, creator al şcolii Austriece, învinuia Banca Centrala a SUA pentru încurajarea unei politici inflaţioniste.

· În primăvara anului 1937 majoritatea indicatorilor economici dovedeau o refacere a economiei (creşterea producţiei industriale, creşterea profiturilor şi a veniturilor celor ce munceau).

· Şomajul se menţinea la cote ridicate. · Preşedintele D. Roosevelt a aprobat planul de reducere a

cheltuielilor în vederea balansării bugetului naţional. Eforturile guvernului au avut, după opinia unor economişti, efecte numai de foarte scurtă durată.

La mijlocul anului 1937, întreaga activitate economică scăzuse cu 60%. Producţia industrială s-a redus din nou cu circa 37%, faţă de nivelul la care a fost în 1934. · Manufacturierii şi-au redus cheltuielile legate de investiţiile în

noi echipamente . · Nivelul salariilor a scăzut cu 15% faţă de începutul anului 1937. · Peste ¼ dintre salariaţi erau şomeri. Şomajul s-a ridicat dela

14.3%, cât a fost în ianuarie 1937, la peste 19% în 1938 (crescând dela 5 milioane la peste 12 milioane).

· Cheltuielile consumatorilor s-au redus şi ele, ceea ce a afectat situaţia comerţului cu amănuntul, care la rândul său s-a repercutat prin reducerea contractelor, pentru produsele fabricate.

· Cel mai grav a fost fenomenul dezintegrării creditului şi marile greşeli ce se făceau în domeniul financiar-bancar.

· Peste 1400 de bănci au dat faliment în 1932 şi se prevedea o înrăutăţire a situaţiei pentru următorul an.

· În Detroit, la 14 februarie 1932, băncile s-au închis şi statul Michigan a declarat 8 zile de moratoriu165 al băncilor. Numai după câteva zile, alte 21 de state (în afară de District of Columbia), au anunţat şi ele moratoriu, pentru băncile care mai funcţionau sub un regim special.

· În ziua inaugurării noului Preşedinte, statele New York şi Illinois au declarat zi de sărbătoare pentru bănci, iar bursele de acţiuni şi de mărfuri au fost închise.

165 Moratoriu: amînarea plăţii datoriilor publice şi particulare scadente, stabilită prin lege, pe un anumit timp (înainte sau după ajungerea în starea de faliment).

235· La două zile după inaugurare Roosevelt a chemat Congresul

într-o sesiune specială (la 6 martie) şi a declarat moratoriu pe întreaga naţiune pentru bănci şi aplicarea embargoului pentru scoaterea sau transportul de aur din ţară.

· Congresul s-a reîntâlnit pe 9 martie, şi a votat legea de urgenţă privind băncile.

Prin acest act i s-au dat Preşedintelui puteri depline pentru urgenţa de reglementare a tranzacţiilor în credit, a circulaţiei monedelor, a aurului şi argintului precum şi a schimburilor internaţionale. · La 13 martie moratoriul băncilor s-a terminat şi au primit

autorizaţia de a se redeschide. · Preşedintele Roosevelt a dat Secretarului Trezoreriei puterea de

depozitare a tot aurului şi a certificatelor pentru aur, autorizându-i pe controlori să analizeze în timpul cel mai scurt situaţia băncilor care se găseau în dificultate şi a face propuneri de reorganizare a sistemului financiar-bancar.

· Preşedintele D. Roosevelt a lansat o puternică campanie împotriva puterii monopoliste, condamnând-o pentru provocarea recesiei.

· Roosvelt îl numeşte pe Arnold Thurman în poziţia de Secretar al Diviziei Anti-trust din cadrul Departamentului Justiţiei, pentru a investiga şi decide asupra situaţiei diverselor fraude şi acţiuni monopoliste. Arnold s-a dovedit până la urmă total ineficient.

· În februarie 1938 Congresul SUA a votat legea prin care se autoriza acordarea unor împrumuturi fermierilor care produceau cereale, pentru acoperirea pierderilor provocate de diverse dezastre naturale şi fermierilor care datorită unor condiţii obiective îşi reduseseră producţiile agricole.

· La cea de a 73 sesiune a Congresului s-au discutat toate problemele economice care se includeau în “The New Deal”.

· Planul urmărea câteva obiective fundamentale: - să scoată naţiunea din dificila depresie economică,

- remedierea abuzurilor economice, care afectau situaţia economică, - referitor la balanţa sistemului economic, se cerea întărirea

sectoarelor care erau în mod special în dificultate, printre care: munca, agricultura şi finanţarea industriei, punându-le sub control federal.

· Planul avea două etape:

236 În prima etapă: Administraţia urmărea refacerea economică prin cooperarea întreprinderilor particulare. Eforturile se refereau la încurajarea creşterii preţurilor, care se considera că puteau determina creşterea profiturilor întreprinderilor, creşterea salariilor şi astfel să se ajungă la creşterea puterii de cumpărare şi stimularea recuperării economice . În a doua etapă: care începea în 1935, Administraţia Roosevelt urma să se preocupe de ridicarea puterii de cumpărare a grupurilor mai puţin avantajate şi garantarea viitorului lor economic prin creerea sistemului de Social Security.

· De fapt, scopul planului “The New Deal” nu a fost de natură legislativă, ci mai mult de natură politică, pentru a menţine în continuare suportul populaţiei faţă de partidul democrat, de ridicare a moralului şi a confidenţei populaţiei, prin sprijinirea băncilor şi lichidarea depresiei economice, prin diverse acţiuni.

· În cuvântarea rostită în faţa Congresului D.Roosevelt a spus: “ … ceea ce trebuie să facem în sistemul nostru economic, este să creem o balanţă între agricultură şi industrie, între câştiguri, între companii şi consumatori. Avem nevoie de o balanţă a pieţei interne care trebuie să fie cât mai bogată şi mai largă. Comerţul nostru exterior trebuie să crească în ambele direcţii”.

· La 2 aprilie 1938 Roosevelt a obţinut votul Congresului pentru un program preliminar de mari cheltuieli ce totalizau peste 3.75 miliarde dolari şi care urmau să fie distribuite pe de o parte Administraţiei Lucrărilor Publice, Administraţia Proiectelor de Lucru şi altor agenţii ce se ocupau de angajări de personal.

· Ulterior acestor programe li s-au alocat mai multe fonduri, ridicându-se în 1938 la peste 5 miliarde dolari.

· Prin creerea acestor programe de lucru şi angajarea forţei de muncă, economia a început să se refacă.

· După opinia multor economişti, fenomenul crizei economice şi refacerea economică şi-au găsit diferite explicaţii.

237 Unii dintre cei care susţineau nevoia refacerii activităţii industriale, considerau că programul lansat de D.Roosevelt intitulat “The New Deal” nu a fost agreat de manufacturieri şi a provocat o mulţime de greve. Adepţii concepţiei keynesiene erau suporterii creerii unei aşa numite “economii mixte”, în care predominant trebuia să fie sectorul particular, cu un suport substanţial din partea guvernului şi a sectorului public. · Rezultatul planului lui D.Roosevelt a fost o rapidă extensie a

birocraţiei federale (dar nu atât de gravă ca cea care se manifesta în socialism). “The New Deal”, nu prevedea schimbări fundamentale în sistemul economic capitalist.

· La mijlocul anului 1938 economia americană a dat semne de refacere.

· Numărul lucrătorilor din agricultură a scăzut cu 5%, dar prin folosirea unor mijloace mecanizate, producţia agricolă pe total a crescut în 1939, cu 19%.

· Numărul muncitorilor din întreprinderile industriale particulare a crescut , dar nu a depăşit nivelul la care ajunseseră în anii 1929 şi 1937, până în momentul în care a început cel de al doilea război mondial; atunci numărul muncitorilor a cunoscut o creştere dela 11 milioane (cât a fost în 1940), la 18 milioane (în 1943)

· Productivitatea muncii a crescut şi ea. 23. Cel de al doilea război mondial şi recesia economică din 1945 Diverse documente economice confirmă că recesia din 1945 a fost

de scurtă durată; ea a durat 8 luni (din februarie până în octombrie 1945) şi a fost provocată de efectele celui de al doilea război mondial.

· Izbucnirea războiului şi în special atacul dela Pearl Harbor a prins America nepregătită din punct de vedere militar.

· Producţia de război era într-un stadiu incipient şi sistemul de organizare nu avea nici o bază eficientă.

· În 1940 Congresul american a votat alocarea a circa 18 miliarde dolari, destinate diferitelor cheltuieli militare şi ulterior, în 1941, s-au mai alocat încă 50 miliarde dolari pentru construirea a două nave oceanice.

238· În ianuarie 1941 Preşedintele D. Roosevelt a ridicat gradul

unui departament special: „Office of Production Management” (OPM), la o poziţie mai înaltă, pentru a răspunde de asigurarea războiului cu armamentul necesar166.

· Parte a cheltuielilor militare se prevedea că vor fi recuperate prin creşterea taxelor; pe baza unor calcule ale celor ce lucrau în departamentele guvernamentale, aceste cheltuieli se estimau că vor depăşi 13 miliarde dolari.

· Mii de companii, ce produceau diverse bunuri de consum, s-au transformat în întreprinderi destinate producţiei militare.

De exemplu, industria de auto s-a transformat aproape complet în producţie de avioane, tancuri, autocamioane şi Jeep-uri, destiunate războiului. · Faţă de 1939 (luat ca bază de calcul=100), industria în general

crescuse până la 239, în 1943, din care producţia de maşini-unelte crescuse de 4 ori, iar industria transporturilor, de avioane, echipament de căi ferate şi vapoare, crescuse

de peste 7 ori. · Între august 1939 şi decembrie 1941 producţia industrială a SUA,

aproape se dublase. Cea mai mare parte a acestei producţii a fost vândută aliaţilor, ceea ce a dus la creşterea exporturilor dela circa 3 miliarde la circa 5,5 miliarde într-un singur an.

· Concomitent (între august 1939 şi august 1941), a crescut şi cerinţa pentru diverse bunuri de consum cu 25% . Aceasta s-a datorat creşterii numărului de salariaţi angajaţi şi creşterii salariilor acestora. Salariul mediu orar a crescut dela 73.4 cenţi în 1940 la 87.1 cenţi în decembrie 1941.

· Câştigul mediu săptămânal crescuse dela 29.88 la 38.62 dolari,167 (datorită creşterii numărului de ore suplimentare), iar preţurile bunurilor de consum crescuseră cu mai puţin de 10%.

· La 7 ianuarie 1942 Preşedintele Roosevelt, a preluat conducerea Departamentului OPM şi ulterior a dispus investirea a încă 16

166 Preşedintele companiei General Motors, William S. Knudsen, a fost numit Directorul acestui Departament, iar Preşedintele companiei Amalgamated Clothing Workers, Sidney Hillman, a fost numit Director Adjunct. Întrucât activitatea Departamentului OPM se desfăşura prea lent, Preşedintele Roosevelt a creat o nouă instituţie numită „Supply Priorities and Alocation Board (SPAB) al cărui conducător a fost numit chiar Vicepreşedintele Statelor Unite (Henry Agard, Wallace), 167 Broadus Mitchell- Depresion Decade, , pag.446-453

239miliarde dolari în noi construcţii de fabrici destinate planurilor militare.

· În timpul celor 5 ani de război (1 iulie 1940 – 31 iulie 1945), Statele Unite cheltuiseră 186 miliarde dolari pentru producţia de muniţii.

· În timp ce la începutul războiului, SUA poseda 1157 avioane şi un număr similar de tancuri, în cei 5 ani de război, s-au produs 86.338 tancuri, 297.000 avioane, peste 17 milioane puşti şi mii de ambarcaţiuni (şalupe, bărci de salvare, de toate tipurile pentru diferite utilizări.168

· În timpul războiului guvernul american a avut de rezolvat trei probleme deosebit de importante referitoare la forţa de muncă:

1. să folosească muncitorii calificaţi pentru industria de război,

2. să găsească cele mai corecte soluţii de rezolvare a cerinţelor şi disputelor muncitoreşti,

3. să stabilească remuneraţii corespunzătoare, stimulatoare şi care să fie în concordanţă cu nivelul preţurilor.

· În timpul războiului au fost mobilizaţi 12 milioane de oameni, iar între 1940 şi 1945, forţa de muncă ocupată a crescut dela 54 milioane la peste 64 milioane (cu 20%). Aceşti 10 milioane se compuneau din:

- cei 9 milioane de şomeri, - din tineri elevi, - din bătrâni pensionari şi femei.

· Între 1941 şi 1943 salariul mediu săptămânal a crescut în unele ramuri ale economiei, după cum urmează:

- dela 37.70 la 45.20 dolari în industria manufacturieră, - dela 32.40 la 39.50 în domeniul construcţiilor - dela 32.30 la 43.90 în industria minieră

· Un factor pozitiv al acestei perioade a fost menţinerea inflaţiei şi a taxelor sub control. Cheltuielile consumatorilor s-au menţinut la un nivel scăzut, ceea ce a permis asigurarea unor mari economii şi care în majoritate au fost investite în hârtii de valoare, asigurate de guvern.

168 J.A.Krug – Production: Wartime Achievements and Reconversion Outlook, WPB Document Nr. 334, Octombrie 9, 1945, pag.4

240· Cheltuielile bugetare ale SUA, pentru perioada 1941 -1945, au

fost de circa 318 bilioane dolari din care circa 282 bilioane s-au cheltuit direct pentru război169.

· Cheltuielile federale au crescut dela circa 13 miliarde în 1941 la peste 100 miliarde în 1945, iar datoria publică crescuse dela circa 50 de miliarde în 1941 la peste 258 miliarde dolari în 1945.

· La sfîrşitul războiului guvernul federal deţinea proprietatea a 90% din întreprinderile producătoare de cauciuc sintetic, avioane şi vapoare, 70% din capacitatea industriei de aluminiu şi 50% din întreprinderile constructoare de maşini-unelte.

· Comenzile de război sistâîndu-se, producţia industrială şi alte activităţi economice s-a redus şi numărul şomerilor a fost din nou în creştere.

· Demobilizarea a adus revenirea a milioane de oameni, dornici să muncească şi să-şi formeze familii. Din păcate, multe dintre visurile celor întorşi de pe front nu s-au putut realizat, decât mai târziu.

24. Recesia economică din 1948 – 1949

Recesia dela sfârşitul decadei anilor ’40 poate fi considerată ca o rutină a ciclicităţii crizelor economice. Cred că în momentul în care scad rezervele federale, ne mai putându-se menţine o balanţă între volumul circulaţiei monetare, ratele dobânzilor şi inflaţiei, în mod automat se poate aştepta manifestarea unei recesii. Acesta este motivul pentru care consider că o recesie economică poate fi prevăzută şi se poate acţiona pentru limitarea riscurilor ei.

· Recesia din 1948-1949 a durat 11 luni (noiembrie 1948 până în octombrie 1949).

· A fost o perioadă de acomodare dela economia de război la cea de pace.

· Unele companii implicate masiv în producţia de război, ne mai având comenzi, s-au închis, ne putând rezista competiţiei unor companii mai mari şi a unora care s-au adaptat rapid la producţia bunurilor de consum.

169 Cheltuielile directe pentru război au fost acordate astfel: 160 miliarde pentru Army, 88 miliarde pentru Navy şi diferenţa pentru Comisia Maritimă a SUA şi pentru Administraţia Vapoarelor Militare

241· În timp ce în perioada 1945 -1948, şomajul se redusese

prin angajări permanente,170 ajungând în jur de 4.5 – 5%, după 1948, şomajul a crescut din nou la 8%.

· Produsul Naţional Brut a scăzut cu .5%. · Principalele probleme cu care se confrunta economia erau: - lipsa bunurilor de consum, - inflaţia. · Recuperarea activităţii economice a permis rezolvarea

producţiei industriale. · Se simţea nevoie de mijloace auto şi de locuinţe. · La sfîrşitul anului 1948 producţia de automobile a încput

să crească, producându-se circa 5 milioane de automobile şi camioane anual.

· Treptat guvernul a început să acorde credite pentru construcţia de locuinţe, în special veteranilor, dar lipsa de locuinţe a continuat încă 4 ani.

· Rezolvarea problemei locuinţelor era întârziată din cauza: - creşterii populaţiei după terminarea războiului, - lipsa materialelor de construcţie, - lipsa forţei de muncă calificată în domeniul construcţiilor,

- preţul ridicat al construcţiilor. · În 1946 -1947 Congresul SUA a aprobat acordarea unui

fond de 400 milioane dolari pentru a urgenta producţia materialelor de construcţii

· Se extind reţelele de electrificare spre suburbiile oraşelor. · În 1953 peste 47% din locuinţe aveau instalate televizoare. · Statele Unite încep să ajute ţările europene devastate de pe

urma războiului prin Planul Marshall.171 · Fenomenul inflaţiei a fost persistent în toate ţările

europene şi pe întregul teritoriu al Statelor Unite.

170 În special după 1946, numărul salariaţilor a crescut dela 54 milioane pînă la 61 milioane (în 1952). În: The Economic Report of the President, January, 1953, pag. 177 171 Pentru detalii vezi Adnotări - Planul Marshall

242 Evoluţia indicilor preţurilor produselor industriale şi ale produselor alimentare în SUA între 1935 şi 1953

(1933=100) Anul Produse industriale Produse alimentare 1935 102 99 1937 105 102 1939 90 100 1941 100 110 1943 139 125 1945 140 130 1947 168 160 1949 210 170 1951 220 187 1953 235 190

Sursa: American Economic History, Lucr. cit. pag. 716 25. Recesia economică din 1953 - 1954 · Recesia dela începutul anilor 1950, a fost provocată de situaţia

economică: - în urma războiului din Coreea, când inflaţia a luat mari proporţii,

- în urma politicii monetare desfăşurată sub controlul FED, şi a unor mari restricţii, prin care s-a intenţionat să se ţină sub control inflaţia şi ratele dobânzilor,

- alocarea unor fonduri foarte mari pentru securitatea naţională.

· Recesia a durat 10 luni (din iulie 1953 până în mai 1954). · După unele calcule estimative, totalul cheltuielilor destinate

recuperării din această recesie s-au ridicat la peste 56 miliarde dolari.

· Ratele dobânzilor au crescut şi aceast lucru a creat un puternic spirit de pesimism în rândurile populaţiei şi în mod special printre investitori.

· Şomajul era de 6.1% · În ultimul trimestru al anului 1953 Produsul Naţional Brut

scăzuse la 6.2%. · Din punctul de vedere al recuperării această recesie a fost

considerată ca fiind de tipul V (recuperare rapidă).

243 26. Recesia economică din 1957 - 1958 Recesia dela sfârşitul anilor 1950, cunoscută şi sub numele de „Recesia 1957”, a fost caracterizată prin: · Creşterea şomajului, datorită închiderii multor întreprinderi, care

nu au rezistat competiţiei şi multiplelor regulamente privind politica fiscală a companiilor, impusă de FED.

· Companiile care au continuat să funcţioneze au fost deosebit de reţinute în investiţiile pe care ar fi trebuit să le facă pentru procurarea de capital fix.

· S-a manifestat o scădere mare a vânzărilor de materii prime şi a diverselor materiale.

· S-a manifestă o scădere a producţiei agricole şi a producţiei industriei miniere.

· Bugetul financiar al Statelor Unite a scăzut dela un surplus de 0.8% din PNB, cât a fost în 1957, la un deficit de 0.6% din PNB în 1958.

· Volumul vânzărilor auto a scăzut cu 31%. · Importurile americane de produse din Europa s-au menţinut la un

nivel ridicat, dar recesia care a avut loc în multe ţări din Europa a determinat o scădere a importurilor de materii prime din SUA.

· Balanţa comerţului exterior al SUA a avut un nivel deficitar ridicat.

· Chiar dacă recuperarea din recesie a fost rapidă (circa nouă luni), ea nu a rezolvat problema şomajului, care afectase zeci de mii de salariaţi.

În Detroit, (în luna aprilie), şomajul atinsese nivelul de 21% din forţa de muncă activă, în special din industria auto. Foarte mulţi dintre salariaţii cu înaltă calificare, acceptaseră locuri de muncă cu mult sub nivelul calificării lor, cu un minimum de salariu şi fără beneficii.

· Faţă de alte periode de recesii, în care preţurile diverselor bunuri de consum erau în scădere, în timpul acestei recesii preţurile în general s-au menţinut la acelaşi nivel.

· La unele produse preţurile cu amănuntul, au crescut cu 2.7% (în perioada 1957-1958); după o scurtă perioadă de stagnare (în noiembrie 1959) preţurile au continuat să crească.

244· Preţurile produselor cu ridicata au crescut (în perioada 1957-

1959), cu 1.6%.

27. Recesia economică din 1960 Recesia din 1960 a început în luna aprilie şi a ţinut până în febriarie 1961 (10 luni). Această recesie a fost încă un capitol al ciclului economic modern al economiei capitaliste. Ea a fost caracterizată prin:

- creşterea astronomică a şomajului, - nivelul ridicat al inflaţiei, - nivelul deosebit de scăzut al PNB, - scăderea confidenţei consumatorilor.

Toţi factorii de mai sus s-au reflectat într-o scădere a activităţii economice, în momentul în care J.F.Kennedy (1917-1963), a fost ales Preşedinte al Statelor Unite. · Pentru a opri evoluţia recesiei Preşedintele J.F.Kennedy, a susţinut

o politică de creştere a cheltuielilor guvernamentale, pentru a îmbunătăţii PNB.

· PNB a avut o creştere de 5.5% în toată perioada între 1961 şi 1963 · Ratele de interes s-au menţinut la un nivel scăzut. · Inflaţia s-a menţinut la nivelul de 1%. · Producţia industrială a cunoscut o creştere de 15%. · Volumul vânzărilor de automobile a crescut cu 40% · Prin programul său economic şi prin lansarea Programului spaţial

„Primul om pe Lună”, în competiţia cu Uniunea Sovietică, s-a asigurat o creştere a multor companii şi ramuri economice, s-a redus şomajul şi s-a asigurat o refacere a confidenţei consumatorilor şi a investitorilor.

28. Recesia financiară din 1969 - 1970 · Încă din 1965, FED a început să ridice ratele dobânzilor, ceea ce a

avut ca efect o scădere a activităţii economice. · În primul trimestru al anului 1966 întreprinderile industriale şi-au

redus activităţile ajungând să lucreze numai cu 84% din capacitatea lor de producţie.

· Războiul din Vietnam a avut un efect deosebit asupra situaţiei economiei americane.

245· După asasinarea Preşedintelui J.F.Kennedy (1963), noul

Preşedinte Lyndon B.Johnson (1908-1973) -fostul Vicepreşedinte, afirma că armata americană va rămâne să se lupte în Vietnam până la victoria finală împotriva comunismului.

· Cheltuielile federale: - legate de desfăşurarea războiului din Vietnam (1964 şi

1972), s-au apreciat la $5.1 miliarde pe lună (la valoarea reală a dolarului din 2004).

- cheltuielile pentru Programul spaţial „Primul om pe Lună” au fost de 100 miliarde dolari. - cheltuielile pentru apărare (au reprezentat în medie 8.74%

din PNB) şi au evoluat după cum urmează: (miliarde dolari SUA)

Anul Cheltuieli ptr. apărare % din PNB 1960 300,2 9.3 1961 301.5 9.9 1962 315.9 9.2 1963 309.4 8.9 1964 314.9 8.6 1965 291.8 7.4 1966 322.8 7.7 1967 383.3 8.8 1968 420.1 9.5 1969 400.1 8.7

Sursa:Budget of the USA Government , 2009, pag.127 Toate aceste cheltuieli au dus la creerea unui deficit bugetar de

ordinul a sutelor de milioane de dolari care au influenţat demararea recesiei financiare din decembrie 1969 şi care a continuat timp de 11 luni, până în noiembrie 1970.

29. Anul 1970 Anul 1970 este cunoscut în istoria economică a Statelor Unite, şi în

cele mai multe ţări din lume, ca anul „Crizei energiei”.172 Ţările OAPEC au introdus embargoul asupra petrolului ca răspuns la

decizia Statelor Unite de a exporta parte din petrolul importat din ţările 172 Cele două mari crize ale energiei au fost: în 1970, cauzată de embargoul de petrol impus de ţările arabe membre ale Organizaţiei Ţărilor Arabe Exportatoare de Petrol (OAPEC), plus Egipt şi Siria, precum şi criza din 1979 cauzată de Revoluţia Iraniană

246arabe, către Israel pentru a susţine armata israeliană în războiul de 6 zile împotriva coaliţiei ţărilor arabe173.

· Preţul petrolului a crescut. · Economia SUA, fiind direct dependentă de sursele de petrol, a

avut foarte serios de suferit de pe urma acestei crize a petrolului. Majoritatea industriei americane şi-a redus capacitatea de lucru.

· Criza petrolului a adus mari avantaje financiare ţărilor din Orientul Mijlociu, care ridicaseră preţul per barilul de petrol de aproape patru ori (dela 25 de cenţi la

peste 1 dolar per galon174 de benzină). · Alte ţări care au beneficiat de pe urma acestei crize a

petrolului au fost: Norvegia, Mexic şi Venezuela. · În Statele Unite, două state: Texas şi Alasca, au obţinut

beneficii mari din vânzarea petrolului. · Administraţia Preşedintelui Richard Nixon (1913-1994) a

început negocieri în paralel cu ţările producătoare de petrol, plus Egipt şi Siria, pentru a opri embargoul de petrol şi pe de altă parte cu Israelul pentru a se retrage din Sinai şi din platoul Înălţimilor Golan.

30. Recesia economică din 1973 - 1975

Cauzele acestei recesii economice care a durat peste doi ani (din noiembrie 1973 până în martie 1975) au la bază câteva evenimente care se corelaseră în această perioadă:

- Efectele financiare ale războiului din Vietnam, - Manifestarea unui fenomen de stagflaţie în economia

americană prin:: - Şocul produs de „criza petrolului,” - Căderea masivă a bursei de acţiuni. - Terminarea sistemului inclus în politica Bretton Woods,

- Dezvoltarea industrială a unor ţări, care a determinat o mare competiţie, în special a industriei metalurgice, 173 Conflict armat dintre Israel şi statelelor arabe: Egipt, Iordania şi Siria,a durat între 5 şi 10 iunie 1967. În urma victoriei militare asupra coaliţiei arabe, Israelul a ocupat Fîşia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan şi Cisiordania. Războiul de Şase Zile a fost cel de-al treilea conflict armat arabo-israelian.Ţările europene şi Japonia s-au desolidarizat de acest conflict din Orientul Mijlociu. 174 1 galon = 3.785 litri

247 - Declanşarea unei „crize a oţelului”. - Necesitatea rstructurării industriei metalurgice din SUA şi Europa

· Din punctul de vedere al recuperării din această recesie, ea poate fi considerată ca fiind o recesie in U, (revenire mai lentă cu unele contracţii, timp în care şomajul şi inflaţia

s-au manifestat concomitent, determinând fenomenul staglaţiei). · În timpul recesiei PNB a scăzut cu 3.2%. · În martie 1975 şomajul a ajuns la 9%175. · După 1975 şi până în 1980 economia americană a cunoscut din

nou, un proces al refacerii economice. 31. Recesia economică din 1980 – 1982 · Recesia din 1980 – 1982, s-a manifestat ca un efect al de

Revoluţia din Iran, care a început în 1979. În timpul revoluţiei:

- preţul petrolului a cunoscut o mare creştere, - exporturile iraniene de petrol impuse de noul regim ajuns la putere erau total insuficiente şi neregulate pentru a asigura nevoile de consum ale lumii industrializate, şi în special ale Statelor Unite.

· Astfel s-au creeat premizele manifestării unei noi crize a petrolului.

· Statele Unite au introdus o serie de măsuri restrictive în politica sa monetară impuse de FED pentru :

- a ţine sub control inflaţia, - a nu se repeta situaţia economică inflaţionistă ce avusese loc în perioada primei crize a petrolului.

· Efectul final al aceastei noi politici monetare s-a manifestat printr-o nouă recesie economică, care a durat în total 22 de luni şi a avut loc în două etape:

- prima etapă: din ianuarie 1980 până în iuie 1980 (6 luni), - a două etapă: din iulie 1981 până în noiembrie 1982 (16 luni)

175 Numai în alte două recesii economice şomajul a depăşit acest procent: în timpul crizei economice din 1980 şomajul ajunsese la 10.8% şi în criza economica actuală (2010), cînd şomajul oficial, a ajuns la 10.2%

248· Alegerea lui Ronald Regan (1911-2004), ca Preşedinte al

Statelor Unite a fost marcată de o serie de modificări. În campania electorală, Regan a promis:

- refacerea puterii militare a SUA, - refacerea economică a SUA prin recâştigarea încrederii în

deciziile guvernului şi implementarea unei politici de asigurare cu toate bunurile de consum necesare,

- restabilirea balanţei bugetare în următorii trei ani, ceea ce însemna „începutul terminării inflaţiei”,

- reducerea cu 30% a taxelor în aceeaşi perioadă de trei ani. - acordarea drepturilor egale pentru femei şi bărbaţi; cu funcţii şi cu salarii similare

· După alegerea lui Ronald Regan în funcţia de Preşedinte întreaga politică economică a Statelor Unite s-a bazat pe patru elemente esenţiale:

- reducerea cheltuielilor guvernamentale, - reducerea taxelor pe veniturile obţinute din câştiguri

din „capital gains”176 - reducerea reglementărilor pe care guvernul le impunea diferitelor întreprinderi şi instituţii economice, - controlul circulaţiei monetare, pentru a reduce inflaţia.

· Intenţia lui Ronald Regan era de a stimula cheltuielile interne, prin scăderea taxelor.

· Reducerea taxelor pe venituri şi simplificarea unora dintre codurile folosite la calcularea taxelor a provocat o multitudine de deregulări economice.

· Creerea rezervelor federale de petrol în vederea anihilării oricăror probleme legate de riscurile scăderii sau a lipsei importurilor de petrol.

· Economistul William Niskanen177, într-un studiu pe care l-a prezentat după încetarea activităţii de consilierat economic, spunea:

„... dereglările economice, au fost cea mai redusă dintre priorităţile agendei Preşedintelui Regan, dar creerea unor multiple bariere comerciale, mai multe decât în oricare administraţie până la cea a lui Herbert

176 Creşterea valorii bunurilor posedate între perioada cumpărării şi vânzării lor (acţiuni, proprietăţi imobiliare, ş.a.) 177 William Niskanen, membru al Grupului de consilieri economici ai Preşedintelui Regan şi ulterior Preşedinte al Institutului „Cato”de Cercetări Economice,

249 Hoover, au creat o mulţime de dificultăţi economice naţionale şi internaţionale”. · Scăderea categoriilor de taxe pentru funcţionarii superiori şi

cadrele de conducere dela 70% la 28%, în timp ce taxele impuse sistemului medical „medicare” şi pentru cei ce beneficiau de sistemul „Social Security”, au crescut.

· PNB a crescut după terminarea recesiei din 1982, (ajungând la o medie pentru cinci trimestre consecutive), la 8.5%.

· Administraţia Regan a fost singura administraţie în care nu s-a ridicat salariul minim.

· Cheltuielile pentru apărare în perioada „războiului rece” au fost în continuă creştere; deficitul bugetar al SUA se ridicase la 100 miliarde dolari în 1980.

· Deficitul balanţei comerţului internaţional a fost în creştere şi a culminat cu aşa numita „criză a împrumuturilor externe”,

· Pentru a acoperi aceste deficituri bugetare, s-au făcut masive împrumuturi naţionale şi internaţionale, care au dus la creşterea datoriei naţionale a Statelor Unite, dela 700 miliarde la peste 3 trilioane dolari.

Statele Unite au trecut dela situaţia de cel mai mare creditor din lume, la cel mai mare debitor. Referindu-se la această situaţie economică, Regan a spus: ” ... este cea mai mare dezamăgire a preşedenţiei mele !” Donal Regan178 l-a criticat pe Preşedintele Ronald Regan, pentru lipsa de atenţie pe care a dat-o problemelor economice.

El a spus: „... în cei patru ani cât am fost Secretarul Trezoreriei, nici odată nu am putut să-l văd personal pe Preşedinte şi nici odată nu am putut discuta cu el filozofia economică, cea fiscală sau monetară.”

32. Criza financiară din 1986 – 1987 Criza financiară din ziua de Luni, 19 octombrie 1987, este

cunoscută şi sub numele de „The Black Monday”; ea s-a manifestat

178 Donald Regan – Secretarul Trezoreriei Naţionale şi apoi Şeful membrilor Administraţiei.

250prin căderea tuturor burselor din întreaga lume. Crahul financiar a început prin căderea bursei din Hong Kong şi apoi s-a extins în Noua Zelandă, Australia, Europa, Canada şi Statele Unite.

Ţara % de cădere a bursei

Noua Zelandă 60.0 Hong Kong 45.8

Australia 41.8 Spania 31.0 Anglia 26.4 SUA 22.68

Canada 22.5 · În ziua de 19 octombrie Dow Jones Industrial Average a înregistrat

o cădere de 508 puncte. · Refacerea după această cădere a bursei a avut loc numai după

câţiva ani. · O mulţime de experţi financiri din întreaga lume au încercat să

găsească explicaţii la această cădere masivă a burselor de stocuri din întreaga lume, dar nu au ajuns nici până în prezent la un consens general. Mulţi dintre aceşti experţi au făcut pur şi simplu tot felul de speculaţii.

· Unii experţi şi politicieni (printre care şi congresman Edward J. Markey (1946- ) democrat din Massachusetts, au considerat că acest eveniment economic s-a datorat dificultăţilor care au avut loc în tranzacţiile financiare ale diverselor burse, datorită introducerii şi folosirii computerelor, precum şi panici de masă care s-au creat în momentul când s-a aflat că bursele din întreaga lume au început să piardă un număr important de puncte.

· Alţi experţi, printre care şi Richard Sylla (dela New York University), au considerat două cauze ca fiind cele esenţiale în generarea aceastei recesii financiare:

- o cauză internaţională provocată de unele dispute asupra tranzacţilor financiare internaţionale (în special datorită disputelor în probleme de politică monetară dintre reprezentanţii grupului celor 7 ţări industrializate (G7) şi SUA, în care aceasta din urmă a intenţionat să facă o infuzie de dolari şi să blocheze inflaţia, mai rapid decât ar fi dorit multe din ţările europene,

şi - o cauză de natură economică internă specifică

sistemului financiar din fiecare ţară.

251· Lee A. Iacocca, Preşedintele companiei de auto Chrysler,

atribuia această criză financiară marelui deficit al bugetului Statelor Unite.

El spunea: „... trebuie să se pună STOP marilor împrumuturi. Pentru a evita în viitor asemenea situaţii, trebuie ca Preşedintele şi alţi politicieni să acţioneze imediat, să se taie cheltuielile guvernamentale şi să crească venitul naţional”. Alan Greenspan, Preşedinte al Rezervelor Federale (la data aceea), ne putând să găsească o explicaţie reală a acestei situaţii financiare mondiale, spunea: „... a fost un accident, care era de aşteptat. Dacă nu se întâmpla atunci, ne puteam aştepta să se petreacă mai târziu”.

· În urma unei întîlniri ce a avut loc în decembrie 1987 la Washington DC, la care au participat un număr de 33 de experţi din domeniul finanţelor, s-au făcut prognoze din care a rezultat că în următorii câţiva ani, vor avea loc dificultăţi financiare mult mai grave decât au avut loc în Marea criză economică din 1929-1933.

· „The Black Monday” a sugerat întregii lumi un dezastru economic şi o mulţime de consecinţe sociale.

· Cea mai mare companie de asigurări „Leland O’Brien”, condusă de un profesor universitar care inventase şi „portfolio insurance”179, a vrut să-şi vândă stocurile pe care le poseda şi nu a găsit nici un cumpărător, indiferent cât de mult ar fi fost dispus să scadă preţul.

De aici unii experţi au tras concluzia că de fapt existau două pieţe financiare:

- o piaţă care se baza pe „timpul real al bursei Wall Street”, unde cei care îşi asumau riscul de a cumpăra stocuri în momentul căderii bursei dădeau dovadă de nerăbdare şi dorinţă de câştig; uneori aceştia aveau şansa să se îmbogăţească, sau erau dispuşi să piardă tot ce aveau.

În cadrul acestei categorii intrase Faifax Randall (din

179 Metodă de acoperire a riscului unui portfoliu de acţiuni împotriva riscului oricăror pierderi, bazat pe indicile de vînzare rapidă a acţiunilor respective.

252 Huston, Texas) care în momentul în care a aflat de începutul „crizei financiare”, şi-a lărgit portfoliul de stocuri pe care le avea dela 250.000 dolari la peste 2 milioane de dolari, şi a avut ghinionul să-şi piardă toţi banii. şi

- o piaţă „teoretică” care acţionează după manifestarea clasică a bursei de pe Wall Street, unde se manifestă comportamentul general uman, care urmăreşte efectele haotice create de panica generală. În aceste condiţii, este mult mai uşor de urmărit şi de explicat tendinţa şi modul de manifestare al evoluţiei bursei.

· Ideia preconizată de unii experţi de a investi în cumpărarea de aur, ca o măsură convenţională de protecţie a banilor, nu a dat rezultatele scontate, pentru că după cum au remarcat unii specialişti în finanţe acesta nu a fost „un moment convenţional”.

· Preţul aurului a scăzut şi el foarte rapid: - datorită faptului că foarte mulţi investitori ce cumpăraseră aur, l-au vândut rapid pentru a-şi asigura un profit, chiar modest, - în al doilea rând, depresia economică ce se aştepta în urma

acestui crah financiar, nu a însemnat pentru investitori riscul unei inflaţii, or majoritatea dintre investitori cumpăraseră iniţial aur pentru aşi proteja banii împotriva inflaţiei.

Pentru cei mai mulţi dintre ei, soluţia finală a fost de a investi bani în „Money Market”180, care era un depozit mai sigur, pe termen scurt.

33. Anii 1988 – 1992 şi Recesia economică din 1990 – 1991 Recesia economică din 1990 s-a manifestat ca urmare a crahului

financiar din 1987, manifestându-se în cele mai multe ţări de pe glob. Unele ţări din Europa, precum şi Japonia, au reuşit să-şi revină destul de uşor din această recesie.

180 O componentă a pieţelor financiare pentru activele implicate în împrumut pe termen scurt şi de împrumut cu scadenţa iniţială de un an sau chiar pe timp mai redus.

253· Economia americană, pe total se dezvolta, dar unele dintre

sectoarele economice, printre care industria energetică şi vânzările imobiliare au avut de suferit mai mult.

· Marea majoritatea a economiştilor au apreciat revitalizarea economică, ca fiind un adevărat miracol.

· Confidenţa consumatorilor s-a îmbunătăţit, iar volumul vânzărilor cu amănuntul au crescut.

· Recuperarea economică a fost însă o simplă iluzie în momentul în care a început Războiul din Golf, urmat de:

- creşterea preţului petrolului, - creşterea inflaţiei, - creşterea şomajului, - creşterea deficitului bugetar naţional, - reducerea creşterii PNB · Efectele acestor factori s-au resimţit în economia americană până

în 1992 şi în cea a Canadei până în 1995. · Alte ţări din lume au cunoscut o creştere rapidă a economiei,

dovedind potenţialitatea acestor ţări de a depăşi prin dezvoltarea lor, economia americană.

· Alegerea Preşedintelui George H.W.Bush (1924 - ), - al 41-lea preşedinte, s-a bazat pe un program prin care anunţa:

- reducerea deficitului bugetar pe care îl moştenise dela administraţia Regan,

- reducerea cheltuielor guvernamentale, - menţinerea la nivel scăzut a taxelor - acordarea unor privilegii celor ce şi-au pierdut locurile de muncă. · Au avut loc o multitudine de evenimente pe plan internaţional cu

influenţă asupra situaţiei economice.181 · Deficitul bugetar, care a fost de 220 miliarde în 1990, a crescut

de peste trei ori. · În 1998 Preşedintele Bush considera că America nu poate fi un

leader al lumii cu un asemenea deficit bugetar.182 181 Vezi Adnotări despre Politica internaţională în perioada 1989 -1991 182 Partidul republican a fost de acord cu propunerea Preşedintelui de a se reduce cheltuielile guvernamentale. Partidul democrat, care deţinea majoritatea în Congres, i-a forţat mîna Preşedintelui pentru a semna actul de creştere a taxelor. Acest act a dus la scăderea popularităţii preşedintelui. Într-un interviu pe care l-a dat mai tîrziu presei, Bush, a spus: Aşi fi dorit să nu semnez această lege !

254· Multe companii au fost obligate să se reorganizeze şi multe şi-

au restrâns activitatea, eliminând un număr mare de salariaţi. · În 1991 şomajul a început să crească. · Preşedintele Bush a semnat actul de acordare a unor beneficii

suplimentare de ajutorare a şomerilor. · În al doilea termen ca Preşedinte al SUA, Bush a spus dela

început: „Citiţi pe buzele mele. Nici o creştere de taxe!” · În 1992, ratele dobânzilor şi inflaţia au fost foarte joase · Şomajul a ajuns la 7.8% (cel mai ridicat procent din 1984) · În Raportul Biroului de Recensământ pentru anul 1992 era

menţionat că 14.2% din populaţia americană trăia la limitele sărăciei.

Crizele economice ale secolului XXI 34. Recesia economică din 2001 În 1999, a avut loc un adevărat boom economic în domeniul

computerelor. Multe companii şi persoane particulare şi-au cumpărat noi

computere din cauza lansării ideii că odată cu Noul Mileniu, computerele vechi nu vor recunoaşte modificările create prin introducerea sistemului de programe „Y2K” (Anul 2000), în locul celui din anii ‘90.

· Rezultatul acestei enorme panici, s-a concretizat în mari cheltuieli făcute de către guvernul federal, precum şi de către guvernele fiecărui stat şi cele locale, precum şi la nivelul fiecărei întreprinderi şi chiar de mulţi individuali, care au vrut să aibă computere dotate cu noul program acceptat pentru anul 2000 şi următorii.

· Preţurile computerelor şi al programelor au avut o mare creştere.

255· A fost o adevărată explozie a unor companii care se ocupau de

creerea de programe şi stocurile acestor companii au crescut într-un mod total iraţional.

· Unii speculatori profitând de această conjunctură psihologică au deschis companii de programe, şi-au introdus companiile în bursa de acţiuni şi urmăreau cum peste noapte le creşteau cotele acţiunilor, iar apoi se lăsau cumpăraţi de alte companii la preţuri de 10 şi 20 de ori mai mari.

· După trecerea panicii anului 2000 şi constatându-se că totul a fost numai o spaimă şi sistemul de computere recunoştea mai departe operaţiunile pentru anii 2000, multe dintre aceste comapanii ce creau programe au dat faliment şi au dispărut din bursa de acţiuni.

· A avut loc aşa numita „criză a dot.com-urilor”. · Ratele dobânzilor au cunoscut şi ele o mare creştere, datorită

limitării lichidităţilor financiare sau a banilor necesari pentru diverse investiţii.

· În luna martie 2000, bursa de acţiuni a intrat în declin. · FED a ridicat ratele de dobândă, care au ajuns în luna mai 2000

la 6.25%. · FED a început să reducă ratele dobânzilor de abia în luna ianuarie

2001 şi atunci cu numai ½ de punct în fiecare lună, ajungând la o rată finală a dobânzilor de 1.75% în luna decembrie 2001.

· Aceasta a fost una din marile greşeli pe care le-a comis FED, ţinând ratele dobânzilor la un nivel ridicat când economia era în recesie şi când avea nevoie de rate de dobânzi scăzute.

35. Anul 2004

· După trei ani economia americană a început să-şi revină din precedenta recesie.

· FED a început să reducă ratele de interes. Acesta a fost un nou dezacord în concepţia economică a FED, întrucât atunci când economia începe să se învigoreze, pot creşte treptat şi ratele dobânzilor.

· Companiile au început să primească comenzi pe care pentru a le efectua într-un mod cât mai eficient îşi

256continua politica de outsourcing, trimiţând peste hotare cererea de produse.

· Şomajul scăzuse faţă de anii precedenţi:

Anul % al şomajului 2002 5.8 2003 6.0 2004 5.5

Sursa: Economic Indicators, 2008, pag.11

· Venitul mediu săptâmănal al muncitorilor din diverse ramuri economice a crescut cu peste 9 % în patru ani, după cum se vede şi din tabelul alăturat:

(dolari) Anul Prod.

Industr. Construcţii Comerţ cu

amănuntul 2000 590.77 658.78 333.38 2001 595.19 695.89 346.16 2002 618.75 711.82 360.81 2003 635.99 726.83 367.15 2004 658.49 735.55 371.13

Sursa: Economic Indicators, 2008, pag.15

· Ridicarea nivelului de trai al populaţiei s-a remarcat în aceşti ani prin realizarea unuia din visurile fiecărui american, de a avea propria locuinţă.

· Numărul construcţiilor destinate proprietăţilor personale a crescut dela 877 mii (în anul 2000), la peste 1.2 milioane (în 2004).

Mulţi văzând cât de uşor se pot obţine creditele dela bănci pentru construcţia unei locuinţe, au făcut împrumuturi mari, şi-au construit locuinţe cu mult peste necesităţile şi posibilităţile lor financiare (din punctul de vedere al suprafeţelor şi al valorii lor), numai cu scopul de speculă, sperând că într-un foarte scurt timp vor vinde şi vor putea obţine mult mai mulţi bani decât împrumutaseră dela bănci pentru construcţiile respective. · Politica FED de a menţine ratele dobânzilor la un nivel

scăzut când economia este în boom a avut un efect dezastruos, neglijându-se verificările privind posibilităţile celor ce împrumutau bani dela bănci (dacă puteau sau nu să restitue împrumuturile făcute).

257· Creşterea exagerată a vânzărilor de case a dus ulterior,

la creşterea numărului caselor ce au intrat în categoria celor preluate de către bănci (foreclosures-în limba engleză).

258 Note:

259 CAPITOLUL VII

- În loc de concluzii - 1. AMERICA : Stadiul actual şi perspective

Statele Unite sunt condamnate de întreaga lume pentru actuala criză economică, care s-a declanşat ca urmare a ciclului economic permanent, şi datorită numărui enorm de greşeli şi neglijenţe, precum şi datorită lipsei unor regulamente sau reglementări care ar fi trebuit să existe şi să oprească fraudele sau cheltuielile total nejustificate din diverse domenii de activitate.

Cei ce condamnă aceste aspecte ale vieţii economice americane nu sunt departe de realitate şi aşa cum afirmă mulţi economişti, chiar dacă nu ar fi existat posibilitatea opririi declanşării crizei, i s-ar fi putut reduce amploarea şi eventual durata.

În urmă cu aproape 200 de ani a încetat din viaţăAlexander Fraser Tytler, 183 care a fost printre primii care analizând evoluţia societăţii umane a ajuns la o concluzie cu valabilitate, până în zilele noastre.

Referindu-se la evoluţia conceptului de democraţie încă din perioada Republicii Ateniene (ce a existat cu 2000 de ani în urmă), el afirma:

„Democraţia este întotdeauna temporară prin natura ei; ea nu poate exista ca o formă permanentă de guvernământ.

Democraţia va continua să existe până în momentul în care cei care au votat pentru înfăptuirea ei îşi vor da seama că pot obţine singuri tot ceea ce îşi doresc, din tezaurul public.

Din acel moment, majoritatea va vota pentru candidaţii care le vor promite cele mai mari beneficii dela tezaurul public.

Rezultatul final este că fiecare democraţie va sfârşii prin slăbirea politicii sale fiscale, care întotdeauna va fi urmată de o politică dictatorială.

În medie, cele mai mari civilizaţii din lume, au rezistat aproximativ 200 de ani. De-alungul acestor 200 de ani, naţiunile au evoluat întotdeauna într-o anumită segvenţă (care se repeta ca un model prestabilit-n.n.).

Această evoluţie secvenţială trece prin următoarele faze:

183 Alexander Fraser Tytler, Lord Woodhouselee (1747-1813) – Avocat, scriitor şi istoric, englez (născut în Scoţia).

260- dela robie la credinţa spirituală, - dela credinţa spirituală la curaj, - dela curaj la libertate, - dela libertate la abundenţă, - dela abundenţă la mulţumirea sufletească, - dela mulţumirea sufletească la apatie, - dela apatie la dependenţă, - dela dependenţă la robie”

Despre primele două secvenţe ale acestui ciclu (dela robie la credinţa spiriruală şi dela aceasta la curaj) căruia unii ideologi ai timpului îl numiseră „Ciclul Tytler”, iar alţii l-au numit „Secvenţa fatală”, nu s-a discutat absolut nimica până în 1970. La „Conferinţa Conducătorilor Industriali”, care a a avut loc în 1943, H.W. Prentis, Preşedintele Companiei Armstrong Cork şi fost preşedinte al Asociaţiei Naţionale a Manufacturierilor, în discursul ţinut, a reamintit despre aceste idei ale lui Tytler, afirmând că ceea ce trebuie făcut este să se evite repetarea acestui model prestabilit.

Astăzi, mai mult ca oricând, conducătorii Statelor Unite, indiferent din ce partid politic fac parte, trebuie să-şi amintească de această idee a ciclului Tytler şi să evite pe cât posibil repetarea lui.

Neglijarea voită sau nu, a diferitelor probleme cu care se confruntă în prezent economia americană ar putea duce la urgentarea unei catastrofe care să împingă Statele Unite spre ultimul stagiu al acestui ciclu.

Enormele datorii pe care le are în prezent America şi care pot ajunge foarte curând la zeci de trilioane dolari, vor avea la un anumit moment dat o scadenţă, şi ca atare ele vor trebui plătite, adaugându-se la aceste datorii şi enormele dobânzi corespunzătoare.

Întrucât producţia industrială şi cea agricolă sunt destul de reduse, comparativ cu necesităţile curente ale populaţiei, şi fiind obligatoriu să se facă apel mereu şi din ce în ce mai mult la importuri, plata acestor cheltuieli şi dobânzile aferente vor trebui suportate din sumele adunate dela populaţie sub formă de taxe.

După un calcul foarte estimativ aceste sume se vor ridica la circa 50,000 de dolari pe cap de locuitor (tânăr sau bătrân). S-ar putea ca această sumă să devină şi mai mare în condiţiile în care nu se pune capăt încă de pe acuma la cheltuielile permanente pe care le face guvernul federal şi cele statale.

261 Aceste sume ce vor trebui suportate de către populaţie sunt foarte mari, în special când este vorba de o populaţie cu un procent ridicat al pensionarilor ce trăiesc dintr-un venit modest, fix.

Marile cheltuieli destinate unor planuri sau proiecte ce nu îşi găsesc întotdeauna o justificare reală a utilităţii, confirmă opinia unor economişti după care guvernul are o adevărată pasiune pentru cheltuieli.

Pierzându-se controlul asupra multora dintre aspectele economice care se desfăşoară la nivel naţional, se crează condiţii favorabile manifestării a tot felul de fraude şi nereguli cu efecte naţionale şi după cum se vede chiar internaţionale.

Marile fraude care au dus la falimentul unor companii cum a fost de exemplu compania Enron sau WorldCom, ca şi pierderea încrederii unora dintre investitori în activitatea unor companii cum a fost de exemplu cazul companiei Tyco, se adaugă la tot felul de proiecte nejustificate184 care realizându-se ar însemna sute de miliarde dolari, cheltuiţi în mod nejustificat.

America, cel puţin oficial, este o naţiune ce luptă pentru menţinerea păcii în lume, dar în acelaşi timp este naţiunea care are cel mai mare buget militar din lume. Date statistice oficiale confirmă această situaţie. Cheltuielile militare se referă şi la un număr de peste 1,5 milioane de soldaţi care sunt prezenţi în diferite zone fierbinţi ale lumii şi în unele ţări în care există tot felul de interese economice şi care trebuiesc protejate prin forţă militară.

184 Dintre cele peste 10,600 de proiecte denumite „PORK” enumerăm numai câteva: · *Cererea Reprezentantului statului Alaska, Don Young, care a solicitat

acordarea unui fond de 2,2 miliarde dolari (din partea guvernului), pentru construcţia a două poduri care de fapt nu duceau nicăieri. Solicitarea a fost inclusă în legea naţională privind construcţia şi menţinerea podurilor şi a şoselelor şi a fost aprobată de către Comitetul Casei Reprezentanţilor, al cărui preşedinte era Don Young.

· Proiectul solicitat de către Senatorul Charles Grassley (statul Iowa) pentru construcţia în statul lui, a unei păduri interioare pe circa 5 acri de teren, cu instalaţii de ploaie artificială, care să permită observarea modului în care se manifestă viaţa în armonie cu natura. Proiectul se estima la 50 milioane dolari.

· Un proiect de peste 3 milioane dolari pentru încurajarea copiilor de a juca golf.

· Acordarea unui fond de circa ¼ milion dolari Federaţiei Naţionale de creştere a curcanilor sălbatici .

262 Tabelul de mai jos prezentat de către un institut de cercetări

confirmă cele spuse mai înainte.

Ţara Cheltuieli militare*)

Număr de vapoare

Număr de submarine

Număr de avioane

SUA 693,0 107 71 4293 China 61,1 78 62 1943 India 25,3 47 16 632 Rusia 36,4 103 136 2364 Iran 7,5 6 3 319

Brazilia 20,2 16 5 336 Franţa 41,1 32 9 351 Spania 11,0 12 4 197

Germania 39,9 18 12 298 Japonia 47,3 52 16 350 Anglia 59,7 27 13 356

*) în miliarde dolari Sursa:The International Institute of Strategic Studies. The Military Balance, 2009, pag 15 şi urm. Alături de asemenea programe, există încă din timpul Administraţiei

Bush unele planuri legate de creerea unui sistem de apărare „Star Wars” estimat la un cost de circa 238 miliarde dolari, defalcat până în anul 2025, precum şi un program spaţial, intitulat „Misiunea spre Planeta Marte”, estimat la cheltuieli ce se pot ridica între 40 miliarde şi 600 miliarde dolari.

Întrucât toate programele actuale şi viitoare ale Statelor Unite se bazează pe împrumuturi din partea diferitelor ţări, acestea produc un efect similar cu ceea ce se numea în urmă cu câţiva ani „armele de distrugere în masă”. De pe acum toţi creditorii Statelor Unite au devenit deosebit de circumspecţi; pe de o parte, nu pot înţelege politica financiară care a fost promovată în ultimii 10 ani şi nici pe cea actuală de continuare a enormelor cheltuieli, iar pe de altă parte sunt hotârăţi să ridice ratele dobânzilor pentru sumele împrumutate. Investitorii străini au început să-şi reducă investiţiile în Statele Unite. În ultimii ani numărul investitorilor şi valoarea investiţiilor lor s-a redus faţă de anul 2000 ajungând la numai o zecime. Toate eforturile pe care le face guvernul, în vederea asigurării unei vieţi mai bune a populaţiei, din păcate sunt îndreptate spre o direcţie greşită. Cea mai mare greşeală pe care o face guvernul SUA, şi care a fost comentată pe larg de către o serie de autori printre care şi G.J.

263Swanson,185 este faptul că se implică mult prea mult şi mult prea profund în viaţa economică de zi cu zi a diverselor întreprinderi economice, neglijând în schimb principalele atribuţii pentru care a fost creat şi ales. Prin modul în care a acţionat în general şi prin tot ceea ce a făcut, în special în ultimile decade, a creat o stare de totală incertitudine şi un enorm risc economic, politic şi social, pentru întreaga populaţie americană cât şi pentru cea de pe plan mondial. Corectarea unei asemeni situaţii este posibilă numai:

- printr-o modificare substanţială a concepţiei de guvernare şi prin stabilirea unor reale priorităţi,

- printr-o implicare cât mai redusă în modul de conducere al întreprinderilor economice şi printr-o schimbare totală a politicii sale interne şi internaţionale, dar nu cu orientare spre stânga. Prin asemenea acţiuni se vor putea elimina unele dintre efectele esenţiale ale actualei crize economice. La nivel naţional, prioritatea numărul unu trebuie să fie refacerea economică şi reducerea substanţială a şomajului real. În timp ce mari companii printre care General Motors, IBM şi altele şi-au redus în mod substanţial schemele de personal, guvernul şi-a extins schemele de personal şi costurile aferente, în cadrul propriilor lui departamente. Din păcate nici Preşedintele şi nici primii săi consilieri economici nu au înţeles că ori cât s-ar strădui să reducă procentul mare al şomajului, locuri de muncă vor putea fi create numai de întreprinderile mici, mijlocii şi mari, şi nici decum de către guvern. Ceea ce ar putea şi ar trebui să facă actuala Administraţie dela Casa Albă, este: - să se implice cât mai puţin în viaţa economică,

- să creeze un stimulent pentru întreprinderi prin reducerea pentru o anumită perioadă de timp a taxelor,

- să-i scutească pentru o anumită perioadă de timp, pe investitorii mari sau mici de plata taxelor,

- să nu împovăreze populaţia cu măriri de taxe, pentru a-şi acoperii marile cheltuieli nejustificate,

- să revizuiască în primă urgenţă toate programele şi marile proiecte ce depăşesc posibilităţile economice actuale, sau să le amâne pentru o perioadă până când refăcându-se balanţa

185 Gerald J. Swanson – America the broke, Currency Doubleday Editure, 2004

264financiară, se vor putea relua şi chiar vor putea fi sprijinite de către populaţie.

Preşedintele şi întreaga sa Administraţie trebuie să-şi reamintească unele lecţii din istorie, din greşelile altor sisteme de guvernare, care s-au dovedit că nu au fost cele mai bune şi care au creat enorme probleme până la distrugerea lor totală.186 În 1995, cînd Canada s-a găsit într-o situaţie economică cu un buget deficitar ce ajunsese la 6% din PNB, Primul Ministru Jean Chretien a cerut reducerea drastică şi imediată a tuturor programelor ce nu îşi găseau o necesitate imediată . În final, Canada şi-a revenit din dificila situaţie economică şi Primul Ministru, dând un interviu presei a spus: „... nu numai curăţirea dezastrului financiar a fost necesară, ci asigurarea că Guvernul Canadian niciodată nu se va mai găsi într-o asemenea situaţie”. Numai învăţându-se din experienţa altor perioade şi a altor ţări, fluviul roşu al datoriilor şi al dobânzilor aferente, reflectat în marele deficit bugetar, al inflaţiei şi al manifestării crizei economice, îşi va putea reduce nivelul, ajungând din nou la o balansare. Altfel, prin continuarea creşterii datoriilor se va crea şoseau cea mai perfectă şi cea mai scurtă ce va duce America la faliment.

Creerea unor bune relaţii politice şi economice cu restul lumii, indiferent de orientarea politică şi religioasă a diverselor ţări, va diminua actualele ostilităţi şi vor fi în favoarea re-consolidării puterii şi prestigiului Statelor Unite, nu prin forţa militară şi a enormelor cheltuieli legate de aceasta ci pe calea unei reale şi eficiente diplomaţii.

Nu este nici un secret că multe dintre dintre ţările lumii nu privesc cu cei mai buni ochi întreaga politică şi aroganţa conducerii americane.

Din diverse sondaje de opinie, printre care şi cel realizat de Pew Research Center,187 rezultă spiritul actual sceptic al multor ţări (inclusiv

186 Căderea Imperiului Roman a început prin tot felul de extravaganţe ce au avut loc sub trei împăraţi: Caligula, Claudius şi Nero. Fiecare dintre ei s-au pretat la tot felul de cheltuieli şi orgii, risipind banii din tezaurul naţional pentru construcţia unor palate somtuase, a unor temple elegante şi pierzînd din vedere pe cei ce profitau de pe urma acestor risipe. În momentul în care au constatat că visteria ţării ajunsese la ultimile rezerve, au ridicat taxele, au confiscat dela bogaţi tot ceea ce agonisiseră, au topit monedele de aur şi le-au înlocuit cu monede cu o cantitate infimă de aur şi argint şi cu o cantita mare de metal ordinar. Efectul s-a resimţit imediat în creşterea inflaţiei şi în final a dus la sfîrşitul catastrofal al unei civilizaţii. 187 Organizaţie independentă de orice partid politic, bazată pe donaţii particulare, cu sediul la Washington, DC. Efectuează sondaje economice, politice, sociale şi culturale în peste 50 de ţări

265al unora dintre aliaţii SUA), în privinţa invaziei Irakului menită să asigure controlul resurselor petrolifere din Orientul Mijlociu şi pe această cale, dominaţia lumii.

În prezent multe dintre ţările lumii îşi reorientează politica faţă de Statele Unite şi treptat încearcă să-şi recupereze sumele împrumutate.

Achitarea tuturor datoriilor faţă de creditorii din Asia, Europa şi din alte colţuri ale lumii, precum şi reducerea cheltuielilor militare vor permite într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, să se poată asigura fondurile necesare pentru:

- dezvoltarea ştiinţei, tehnicii şi educaţiei, - asigurarea dezvoltării programelor medicale destinate întregii

populaţii, - îmbunătăţirea şi extinderea suprastructurii vechi şi uzate existente

în prezent, - construirea unor locuinţe moderne şi în special accesibile unui

număr mare al populaţiei, asigurându-se pe această cale împlinirea visului fiecărui american, de a avea propria locuinţă,

- viitoarele generaţii nu vor fi afectate prin plata taxelor, pentru greşelile comise în timpul vieţii bunicilor şi părinţilor lor,

- asigurarea fondurilor necesare sistemului de apărare împotriva unor acţiuni ale unor agresori sau a unor organizaţii teroriste, care pun în pericol viaţa, proprietatea, libertatea şi civilizaţia acestei societăţi.

America, aşa cum am mai amintit, a mai trecut prin asemenea crize economice şi s-a refăcut; şi de această dată se vor găsi resursele economice şi psihologice, de care are nevoie pentru a renaşte, precum pasărea Phoenix.

Populaţia Americii ştie şi este conştientă de necesitatea unor sacrificii de a se restrânge din cheltuielile pe care şi le-a permis în perioada de opulenţă, dar în acelaşi timp refuză să înţeleagă şi să facă asemenea eforturi financiare în timp ce guvernul federal şi cele la nivelul fiecărui stat risipesc fără nici o jenă banii obţinuţi din taxe contribuabililor.

Preşedintele ţării şi întreaga sa Administraţie trebuie să ştie că în final forţa acestei naţiuni este în mâna poporului care i-a ales pentru a-i conduce destinele spre mai bine, nu spre mai rău.

Poporul aşa cum s-a văzut întotdeauna caută să-şi protejeze prezentul şi să-şi asigure viitorul.

Rolul pe care trebuie să-l aibă guvernul prin legile ce le crează şi le votează, trebuie să asigure:

266factorii stimulatori pentru fiecare om care munceşte, pentru a se putea bucura de rezultatele muncii sale fizice sau intelectuale,

- să asigure indicele de câştig al fiecărui om şi să-l coreleze cu indicele inflaţiei, pentru a menţine sau a ridica standardul de viaţă al populaţiei, nu să-l împigă spre limitele sărăciei sau chiar sub aceste limite,

- să se preocupe de reducerea ratei şomajului şi a inflaţiei şi de creşterea Produsului Naţional Brut (PNB),

- prin toate mijloacele pe care le are la dispoziţie (armată, poliţie, garda naţională), să asigure protecţia populaţiei împotriva oricăror acte anti-sociale, agresiuni sau atacuri teroriste,

- competiţia dintre marile şi micile întreprinderi să se desfăşoare pe baza unor legi echitabile care să acorde drepturi egale acestora, împiedecând orice tentativă de monopol sau oligopol.

- respectarea tuturor drepturilor şi obligaţiilor constituţionale ale fiecărui cetăţean.

Numai înţelegând sensul real al evoluţiei sociale şi acţionând în direcţia acestei evoluţii şi nu împotriva ei, se pot evita marile catastrofe şi reîntoarcerea la o stare ce a fost depăşită, prin ciclicitatea vieţii.

Numai pe această cale se va putea confirma încă odată, că mişcările populare şi revoluţiile nu au fost împotriva unei anumite clase sociale, aşa cum au suţinut-o teoreticienii adepţi ai marxism-leninismului, ci împotriva unei pături conducătoare abuzive şi despotice, împotriva unor guverne risipitoare sau care nu au ştiut să asigure o viaţă comfortabilă poporului ţării respective..

Numai aşa se va putea confirma că ciclicitatea crizelor economice nu are la bază efectele unei dezorganizări a activităţii de producţie, specifică economiei capitaliste ci mai degrabă a unor dereglări financiare (datorate unor acţiuni greşite ale Administraţiei guvernamentale sau ale unor oameni de afacerice) ce îşi pot găsi remedii, numsi prin aplicarea unor legi şi regulamente corespunzătoare şi mai ales prin controlul modului lor de aplicare şi sancţionarea încălcării lor .

267

Grecia – o scenă continuă a tragediei Istoria Greciei a fost întotdeauna însoţită de adevărate tragedii

care s-au reflectat prin unele dintre cele mai cunoscute opere, începând cu cele ale lui Aristotel, Eschil,Sofocle, Euripide până în zilele noastre când au căpătat forme deosebit de grave.

Ultimul secol a fost pentru Grecia un adevărat şir de tragedii. Războiul mondial, ocuparea ţării de către armata fascistă, cu o

întreagă perioadă de prigoniri, arestări şi crime, a fost urmată după război de şocul unui război civil (între comunişti şi naţionalişti/regalişti) ce a durat până în 1949.

În speranţa că va fi apărată de pericolul unor noi atacuri ale unor duşmani externi, a aderat la NATO în 1952.

La numai patru după aceasta, printr-o lovitură de stat ce a vut loc la 21 aprilie 1967, armata a preluat puterea, formând aşa-numitul Regim al Coloneilor.

În 1973 regimul a abolit monarhia greacă. Problema Ciprului a dus la prăbuşirea dictaturii militare în 1974

şi la stabilirea unei republici democratice în 1975. După un plebiscit Grecia a aderat la UE în 1981 şi în 2001 a

adoptat euro ca monedă naţională. Din 2001 şi până în prezent au avut loc o serie de mutaţii cu

caracter economic care s-au reflectat puternic în viaţa economică a Greciei.

Ca nouă membră a UE, Grecia spera la o viaţă mai liniştită şi fără dificultăţi economice. Ea a început să-şi extindă relaţile economice cu o mulţime de ţări Europene, în special cu unele din sud-estul Europei şi chiar cu Statele Unite, ceea ce i-a creat pentru un scurt timp imaginea unui adevărat boom economic.

Cu toată această situaţie înfloritoare, întreaga Europă şi alte ţări din lume care au fost sau sunt partenere economice ale Greciei, s-au trezit la un moment dat martorele unei noi tragedii elene,o surpriză deosebit de neplăcută.

Grecia făcuse imense datorii dela diferse ţări şi nu mai putea să le onoreze şi să-şi echilibreze enormul deficit bugetar.

O mulţime de specialişti din domeniul economic şi analişti politici au emis diverse ipoteze.

Pentru o perioada destul de lungă a avut loc o stare de totală confuzie determinată de multiplele informaţii prezentate de guvernul

268dela Atena şi de către diverse instituţii cu caracter economic subordonate guvernului.

Luni de zile, atât Administraţia dela Atena, cât şi Institutul Central de Statistică Economică au prezentat în mod oficial tot felul de date din care rezulta o situaţie economică, dacă nu chiar deosebită, dar nici pe departe îngrijorătoare.

Pentru economiştii din fostele ţări socialiste, un asemenea procedeu nu este nici de neînţeles şi nici nu pare a fi ceva deosebit; măsluirea datelor statistice oficiale pe care (lumea socialistă) le oferea întregii lumi pentru a dovedi creşterea continuă a bunăstării în general şi creşterea permanentă a nivelului de trai al populaţiei în mod special, se practica fără nici o lipsă de scrupule.

Şi totuşi, în prezent întreaga Europă şi celelalte ţări partenere ale Greciei în diverse activităţii economice îşi pun întrebarea: cum de s-a putut ajunge dela situaţia unei economi prospere (cel puţin pe baza rapoartelor oficiale) la situaţia uneia ţări în stare de faliment?

După cum a remarcat într-un articol recenta economista română Dna. Lidia Moise, „Grecia şi-a pavat drumul euro cu o remarcabilă abilitate, ascunzând într-un mod deosebit de discret atât cartea datoriilor, cât şi deficitului ei fiscal”.

Astăzi, diverse organizaţii internaţionale studiind îndeaproape „cazul Greciei”, au ajuns la concluzia că această ţară nu a respectat pe parcursul ultimilor decenii nici unul din criteriile de echilibru fiscal şi financiar impuse celorlalţi membrii ai UE.

Mai mult decât atâta, a reuşit să ascundă prin diverse mecanisme bine deghizate toate datoriile pe care le-a făcut în diversele tranzacţii financiare internaţionale şi a recurs la tot felul de fraude economice şi la tot felul de cheltuieli total nejustificate din punct de vedere legal.

Pentru a-şi asigura o largă popularitate, guvernul grec de orientare de stânga a aceptat şi chiar a susţinut desfăşurarea unui program financiar prin care angajaţii statului, de exemplu, primeau 14 salarii pe an, dintre care două erau destinate pentru efectuarea vacanţelor.

Sporurile la salarii acordate tuturor salariaţilor ajunseseră să fie mult mai substanţiale decât chiar salariile, ceea ce a provocat o enormă diferenţă între încasările bugetare şi cheltuieli, pe care în prezent statul nu le mai poată onora.

După opinia unor analişti, până la Olimpiada din 2004, în ciuda noianului de bani europeni, Grecia nu avea decât vreo 70 km de autostradă, făcuți cu mari sacrificii. În schimb avea un aparat

269administrativ de stat uriaş, şi o clasă politică condusă după un principiu dinastic de familiile Karamanlis şi Papandreou.

Menţinerea aparenţei de prosperitate a fost realizată prin permanente împrumuturi dela diverşi parteneri, promiţându-le achitarea împrumuturilor şi a dobânzilor aferente (care la data respectivă nu erau excesive) la termenele stabilite de comun acord cu împrumutătorii.

Volumul acestor împrumuturi şi a dobânzilor aferente creşteau ca un bulgăre de zăpadă ajungând ca numai pentru lunile aprilie şi mai 2010, achitarea sumelor împrumutate să fie stabilite la peste 20 miliarde euro.

Sistemul ar fi putut continua încă ani de zile dacă unii dintre creditori nu ar fi intrat şi ei în criza economică şi nu ar fi solicitat restituirea împrumuturilor.

Experienţa practicată de fostele ţări comuniste timp de multe decenii putea fi copiată, dacă nu ar fi existat condiţiile specifice determinate de integrarea Greciei în cadrul UE şi care în mod normal nu putea fi neglijate la infinit.

Primul semnal de alarmă privind dezastrul economic care se apropia cu paşi repezi şi siguri de economia greacă, a venit din partea guvernului instalat la Atena în luna octombrie prin ştirea din care reieşea că deficitul bugetar al Greciei pe anul 2009 a ajuns la 12,7% din PIB, ceea ce era cu mult mai mult decât se stabilise dela început pentru toate ţările membre ale UE.

O asemenea declaraţie a declanşat un scandal în lanţ care a cuprins dela o oră la alta tot mai multe instituţii şi organisme internaţionale.

Cele mai multe agenţii de evaluare financiară (printre care Fitch, Standard & Poor, Moody, ş.a.) au decis scăderea imediată a ratingul Greciei dela –A la BBB; ulterior prin promisiunile noii Administraţii de a reface cât se poate de rapid situaţia financiară, i s-a mai acordat o şansă (până în luna martie 2010) şi pentru a-i uşura planul economic ce şi-l propusese, i s-a mai ridicat puţin ratingul dela pespectiva sumbră pe care o avusese.

Agenţiile de evaluare au sugerat ţărilor cu care Grecia coopera pe linie financiară să-i revizuiască dorinţele de creditare şi să-i ridice dobânzile, punându-i astfel unele bariere în calea risipei financiare practicate.

Politica financiară desfăşurată sub ochii şi cu buna ştiinţă a guvernului elen, a dus pur şi simplu la distrugerea lentă, dar sigură a întreagii economi şi la drama marelui risc pentru întreaga comunitate a UE.

270Singurii care au sperat că vor putea beneficia de pe urma

acestei crize a monedei euro, au fost exportatorii europeni. Din păcate o asemenea situaţie a avut şi un revers la fel de

dureros ca însăşi criza financiară. Euro prezenta semnele unei monede slabite, determinând o

creştere a riscului inflaţionist, datorită faptului că se majoraseră costurile importurilor, atât pentru companii, cât şi pentru consumatorii finali.

Paralel cu politica enormelor împrumuturi şi a risipei continue, Grecia a practicat metoda utilizării derivatelor financiare pentru a masca valoarea reală a deficitului bugetar .

Dovada acestei manevre financiare a ieşit la suprafaţă în momentul în care în Statele Unite se declanşase scandalul băncilor financiare în care era implicată şi banca Goldman Sachs.

Din documentele financiare scoase la lumină în urma cercetărilor întreprinse de organele economice ale FBI şi CIA, a reieşit că Administraţia dela Atena ar fi apelat la această bancă pentru a obţine 1 miliard de dolari printr-un schimb al unor datorii (din diverse derivate financiare) în valoare de 10 miliarde dolari.

Toată această situaţie economică mai mult decât periculoasă pentru întreaga comunitate a UE şi a altor ţări partenere în diverse relaţii economice, ar fi putut fi evitată dacă s-ar fi ţinut seama (încă în urmă cu două decade) de opiniile unor experţi financiari, printre care era si Josef Joffe, editorul ziarului Die Zeit, şi care susţineau că: includerea în UE a unor ţări cu grade diferite de dezvoltare şi fără a exista un mecanism şi un organ coordonator care să supravegheze eventualele dezechilibre economice, era pasibilă la un anumit moment dat de un mare eşec al întregului sistem care se creia.

Comparaţia făcută de Joffe, referitor la lipsa unui control permanent asupra politicilor monetare ale diverselor state membre ale zonei euro era aceasta: „ este ca un tren al căror vagoane merg cu viteze diferite şi ca atare întregul tren „economic”, mai devreme sau mai târziu, va avea riscul unei deraieri”.

Din păcate prezicerile acestor analişti s-au adeverit. În contextul crizei financiare globale, gravitatea crizei financiare

greceşti capătă aspectul unei mari tragedi. După unele estimări recente, până la sfârşitul acestui an Grecia

trebuie să mai împrumute peste 60 de miliarde de euro, însă procentul dobânzilor impuse de către împrumutători în momentul de faţă, este deosebit de mare.

271Referindu-se la modul de sprijinire a Greciei printr-un suport

financiar, un purtător de cuvânt al FMI a apreciat că această ţară, în condiţiile actuale, nu poate apela la fondurile acestei instituţii, întrucât :

Ø pe de o parte ar crea un asemenea şoc financiar care ar putea determina eliminarea ei din zona euro;

Ø pe de altă parte ar fi obligată să se supună unora din regulile FMI, care i-ar impune nişte program de austeritate deosebit de severe şi care mai mult ca sigur i-ar provoca şi mai mari conflicte sociale.

În aceste condiţii măsurile de refacere financiară rămâneau numai în mâinile Greciei.

Administraţia socialistă a lui Papandreou a anunţat aplicarea unui plan sever de austeritate economică care va trebui într-o primă etapă să reducă deficitul financiar dela 12,7% la 8,7%.

Printre măsuri preconozate de către noua Adminstraţie în vederea realizării acestei refaceri parţiale a deficitului bugetar se enumerau interzicerea acordării bonusurilor de către băncile de stat şi impozitarea cu 90% a bonusurilor primite de:

Ø bancherii ce lucrau în sectorul privat; Ø introducerea unui impozit pe câştigul de capital; Ø pornirea unei largi campanii împotriva corupţiei şi

evaziunii fiscale; Ø reducerea salariilor tuturor salariaţilor din sistemul de stat

cu 12%; Ø majorarea taxei asupra valorii adaugate (TVA) dela 19 la

21%; Ø scăderea sistemului de prime acordate angajaţilor din

sectorul de stat; Ø creşterea accizelor pentru tutun şi alcool.

După opinia unor economişti analişti dela Compania care prezintă Indexul Mundi, sectorul de activitate cel mai puternic al Greciei este cel al serviciilor (care în 2008 reprezenta circa ¾ din economie).

Fiind atât de bine dezvoltat şi puternic din punct de vedere economic şi bazându-se pe un sistem al legăturilor pe care le are şi le practică în relaţiile cu reprezentanţii corupţi ai statului, (sistem similar cu cel folosit şi în Statele Unite – practicat prin diverşi lobbişti) îşi poate permite să fie foarte cheltuitor188.

În acelaşi context, pe baza datelor statistice oficiale, analiştii au ajuns la următoarea concluzie: chiar şi înainte de declanşarea crizei

188 Vezi Adnotări despre Industria transporturilor navale a Greciei

272financiare, dar mai ales după aceasta, Grecia a dus o politică economică destul de închisă faţă de investiţiile străine. Această situaţie este în continuare practicată şi se poate remarca atunci când se apreciază volumul investiţiilor străine per capita.

De fapt în spatele unei asemenea politici era şi continuă să fie ascunsă tactica de a nu lăsa să pătrundă în Grecia capitaluri străine care nu puteau fi controlate de către guvern şi care la un anumit moment ar putea cere unele informaţii prin care se pot descoperii diferitele fraudele practicate.

Nici actuala conducere a lui Andreas Papandreou, susţinut de partidul lui de orientare de stânga, nu a schimbat această tactică. Preşedintele Papandreou susţine de câte ori are ocazia un permanent slogan,: „Grecia este pentru greci”.

Mulţi dintre noi am auzit asemenea sloganuri şi din partea preşedintelui României Ion Iliescu, tot de stânga, care susţinea „Nu vrem să ne vindem ţara”. Rezultatele unei asemeni politici susţinută dela cele mai înalte tribune s-au văzut când România ani de zile, nu numai că a bătut pasul pe loc în evoluţia ei după evenimentul din 1989, dar a mers înapoi, menţinând întregul popor în mizerie, ani de zile.

În Grecia, situaţia nu este departe nici de ceea ce se petrecea şi încă mai are loc şi astăzi în Romînia.

În condiţiile, în care o parte a populaţiei era obişnuită să aibă un anumit standard ridicat de viaţă şi începe să i se impună anumite măsuri de austeritate (din ce în ce mai multe şi mai grave) care îi afectează în primul rând standardul de viaţă, în mod firesc apar multiple nemulţumiri sociale, care daca nu sunt satisfăcute pot duce la un anumit moment dat chiar la căderea guvernului.

La fel cum s-a întâmplat şi în alte ţări (inclusiv în prezent în Statele Unite) la baza tuturor problemelor economice şi sociale ale Greciei a stat şi continuă să stea inconştienţa oamenilor politici, care prin risipa făcută, politica unor împrumuturi enorme şi fără nici un fel de acoperire logică a necesităţii lor, precum şi prin politica ambiţioasă a Administraţiei dela Atena de a controla întreaga economie după un sistem specific sistemului socialist, au dus la această situaţie.

Numeroasele practici, dintre care unele păreau pentru guvernul grec că ar fi fost „reuşite”, prin care se falsificau informaţiile statisticilor financiare ale ţării şi peste toate acestea se practica şi o enormă risipă destinată cursei înarmărilor în competiţia cu Turcia, au dus la starea actuală a crizei economice a Greciei şi cu multiple efecte internaţionale.

273Evaziunea fiscală scăpată total de sub controlul organelor

financiare de resort, al cărui scop ar fi trebuit să fie tocmai cercetarea şi sancţionarea unor asemenea practici, ajunsese să fie o practică continuă şi prost înţeleasă (care prin închiderea ochilor şi chiar promovarea ei dădea impresia că astfel se poate asigura creşterea bunăstării populaţiei).

În prezent întreaga structură a UE este conştientă de faptul că o cădere a economiei Greciei, urmată de efectele pe care le-ar avea şi asupra altor ţări cum ar fi cea a Portugaliei, Italiei, Spaniei şi a altor membrii ai Uniunii, ar da peste cap întreaga structură politico-financiară a UE, punând în mare pericol însăşi supravieţuirea monedei euro.

Referindu-se la această situaţie specifică UE, Prof. Dr. Joseph Stiglitz, Laureatul premiului Nobel în economie, spunea: „viitorul euro ar putea fi limitat”.

Din acest motiv riscul incapacităţii de plată a împrumuturilor pe care ar trebui să fie restituite ţărilor care vor să-i vină în ajutor rămâne destul de limitat cu toată apartenenţa Greciei la zona euro.

În ultimile luni diverse surse ale mass-mediei, printre care şi ziarul Der Spiegel, prezentau informaţii prin care Germania intenţiona să acorde un suport financiar în valoare de circa 20-25 de miliarde de euro.

Cu toate că la scurt timp după apariţia unor asemenea ştiri ele au fost dezminţite, din alte surse neoficiale, reieşea că un suport financiar franco-german urma să fie semnat de guvernele celor două ţări şi era pe cale de a fi acordat.

Germania urma să acorde un suport de 8,4 miliarde euro, iar Franţa oferă un suport de 6,3 miliarde euro.

Problemele complicate actuale ale Greciei, cu datoriile imense pe care le are, la care se adaugă o credibilitate a Administraţiei ateniene ajunsă la minimum, continuă să reţină atenţia întregii lumi. Unii economişti analişti referindu-se la contextul Greciei în cadrul UE arătau că această situaţie deosebit de dificilă are loc într-un moment în care întreaga Europă spera că va putea ieşi din criza economică actuală, destul de rapid.

Bazându-se pe unele aspecte ale unei prosperităţii mai mult aparente decât reale, Administraţiile care s-au perindat la Atena au crezut că îşi pot permite efectuarea unor cheltuieli enorme total nesăbuite.

O asemenea situaţie s-a datorat şi continuă să se aplice prin politica de implicare a statului în toate activităţile economice şi

274financiare fără nici o restricţie (începând cu băncile şi întregul sistem financiar, întregul sistem al transporturilor: terestre, maritime şi aeriene, sistemul comerţului intern şi internaţional, serviciile de turism şi recreere, sistemul de apărare naţională, sistemul energetic, învăţământul, ş.a.).

Toate acestea (care reprezintă aproape 40% din bugetul naţional) au impus existenţa unui aparat birocratic de stat care s-a umflat luând nişte proporţii enorme ce consumă peste 23% din bugetul naţional.

În acelaşi timp, aşa cum am mai amintit, cheltuielile militare ale Greciei au ajuns să fie aproape duble faţă de cheltuielile militare ale altor state membre ale UE şi ale blocului NATO.

În ultimile luni rata de schimb a euro (faţă de alte monezi şi în special faţă de dolarul SUA) a devenit deosebit de oscilantă. După opinia unor finanţişti, această situaţie nu este prea gravă, dar deficitul financiar al unora dintre membrii (mai vechi ai) UE a constituit un adevarat punct de îngrijorare.

Edwald Nowotny, membru al consiliului de conducere ale BCE, în urmă cu câteva săptămâni la o conferinţă ţinută în Berlin, afirmase: reducerea deficitului mai mult ca sigur îi va afecta într-un mod foarte serios pe unii membrii, dar este absolut necesară.

Opinia lui Nowotny a fost susţinută numai parţial de către unii demnitari ai ţărilor UE.

Jean-Claude Juncker - Primul Ministru al Luxembourg şi conducătorul unui grup al miniştrilor de finanţe din 16 ţări care folosesc euro, susţinea că deprecierea actuală a euro, este cauza unei deosebit de mari îngrijorări pentru întreaga comunitate.

În acelaşi context Jean Trichet, preşedintele BCE, referindu-se la situaţia actuală a Greciei şi a pericolului care ameninţă şi alte ţări spunea:

„Pentru a păstra încrederea în situaţia financiară a statelor, deficitele bugetare ale ţărilor din zona euro trebuie să scadă până cel mai târziu în 2011”.

Cum şi cât de repede se vor rezolva aceste probleme economice la nivel internaţional, ramâne încă sub un mare semn de întrebare.

Cert este că toate aceste probleme, planul sever de austeritate şi îndoielile diverselor ţări partenere în relaţiile lor economice cu Grecia au provocat marile manifestări de masă ale populaţiei.

Grecii au invadat străzile Atenei şi în alte oraşe pentru a protesta împotriva programului de austeritate pe care guvernul de la Atena l-a impus din raţiuni de criză financiară profundă.

275După mai multe săptămâni de manifestare a nemulţumirilor,

situaţia continuă să fie încă destul de tragică, întrucât Grecia are în continuare o nevoie acută de bani şi continuă să împrumute de la diverse ţări şi bănci.

Aşa cum am mai amintit, o asemenea politică financiară a determinat ca numai pentru două luni (aprilie şi mai 2010) să fie obligată să plătească datorii şi dobânzi de circa 20 de miliarde de euro.

Rezolvarea aceastei probleme este încă sub un mare semn de întrebare, deorece Grecia are nevoie de bani şi pentru a-şi finanţa deficitul fiscal cu care rulează în continuare în 2010.

În momentul de faţă, datoria totală a Greciei este evaluată la 300 de miliarde de euro (adică 125% din PIB) şi ea se vede nevoită să împrumute în continuare bani cu dobânzi foarte mari.

Nivelul imens al datoriei pe care îl are şi cu dobânzile aferente, determină creerea unui deficit fiscal şi mai mare. Un asemenea cerc vicios nu poate avea decât câteva urmări: v fie ca actuala Administraţie să taie drastic toate cheltuielile şi să

mărească în mod substanţial diversele taxele, ceea ce mai mult ca sigur va provoca alte valuri şi mai puternice ale conflictelor sociale,

v fie să părăsească, Uniunea Europeană, v fie ca întreaga UE să se scindeze şi în locul ei să se formeze o

nouă zonă (aşa numită zonă a mărcii germane). S-ar putea ca o nouă zonă unică a unei noi monede unitare (cum

ar fi de exemplu – zona mărcii germane) să fie mult mai sigură, mai stabilă şi mai convenabilă pentru toţi membri participanţi ai acesteia.

În acelaşi timp, pe baza experienţei acumulate în anii de când s-a creat zona euro, ar fi putut să se fi învăţat o lecţie deosebit de importantă:

- în primul rând necesitatea angrenării într-o anumită zonă a unei monede unice a unor ţări cu un grad similar de dezvoltare economică, - în al doilea rând necesitatea asigurării unei politici financiare unice şi a unui sistem unic de control pentru toate ţările (mai vechi sau mai noi) participante. Cu toate criticile severe pe care le aduc celelalte ţări membre ale

UE, Greciei, ele sunt conştiente că dificultăţile Greciei, Portugaliei, Spaniei şi Italiei ar crea o enormă criză politică şi economică a întregii Europe.

276Ceea ce este de reţinut în prezent este faptul că din această

bulversare financiară euro a ieşit slăbit şi va putea ajunge la nivelul dolarului care şi el cunoaşte un proces de mare degringoladă.

Euro, care fusese cotat la peste 1,45 dolari pe unitate la începutul anului 2010, a ajuns în urmă cu cîteva săptămâni sub 1,29 dolari pe unitate (care a fost cel mai scăzut nivel din ultimile 14 luni); ulterior euro a ajuns la 1,2384 dolari dela 1,2381 şi are toate şansele sa scadă şi mai mult.

Dolarul a ajuns la 92.52 yeni dela 92.32 yeni, iar euro în comparaţie cu yenul a ajuns la 114.58 yeni dela 114.30 yeni.

Desigur aceste oscilaţii nu trebuie luate şi apreciate ca un efect numai al câtorva ore sau al câtorva zile, ci trebuie urmărit trendul pe o perioadă mai lungă.

Toate cele de mai sus confirmă încă odată faptul că o criză economică se poate declanşa la nivel naţional sau chiar internaţional, nu din cauza supraproducţiei, sau al exploatării oamenilor, ci din cauza unor cheltuieli nejustificate, a unor greşeli şi fraude comise cu voia şi sub controlul unui aparat birocratic guvernamental, lipsit de interesul de a controla şi a demasca multiplele erori care au loc.

277

Ungaria - încă o verigă economică ruptă în lanţul Uniunii Europene

Cu puţin timp în urmă, Lojos Kosa189, unul dintre oficialii noi

aleşi în conducerea Ungariei, afirma că Ungaria îşi manifestă în acelaşi stil desfăşurarea vieţii economice ca şi Grecia.

Primul ministru Peter Szijjarto a întărit afirmaţia lui Kosa anunţând că Ungaria nu va putea să-şi menţină deficitul actual bugetar la nivelul impus de FMI (de 3,8% - el fiind în prezent 7.5%) şi ca atare se poate considera că este şi ea lovită puternic de efectele crizei economice.

De fapt, după opinia specialiştilor în domeniul finanţelor, criza financiară maghiară îşi are rădăcinile într-o serie de cheltuieli iresponsabile făcute în trecut de autorităţile dela Budapesta. Acestea se referă în special la majorarea substanţială a salariilor bugetarilor.

Dela mijlocul anului 2009, Ungaria a început să solicite împrumuturi din partea FMI în valoare de peste 10 miliarde euro şi din partea UE de circa 6 miliarde euro, anunţând oficial un deficit de 9,3% din PNB.

Criza s-a accentuat în ultimele săptămâni şi prin acţiunea băncii centrale dela Budapesta, care a majorat toate dobânzile cu 3 puncte, ajungând până la la 11,5% pentru toate împrumuturile solicitate de întreprinderi sau de persoane particulare.

Această măsura financiară impusă de administraţia dela Budapesta are drept scop menţinerea stabilităţii forintului (moneda naţională) afectat în mod special de multiplele atacuri ce s-au manifestat din partea diverşilor parteneri de pe pieţele internaţionale de schimb.

Reacţia investitorilor mari şi mici la aceasta acţiune a băncii centrale a fost imediată; aceştia s-au oprit din solicitarea de împrumuturi (în special cele solicitate în euro şi în franci elveţieni) precum şi din planurile de investiţii, neştiind care va fi următoarea acţiune a guvernului în privinţa ratei dobânzilor.

189 Lajos Kosa – Vice preşedinte al partidului Fidesz, de centru-dreapta, care a căştigat alegerile în Aprilie 2010 şi primar al orasului Debrecen.

278Reţinerea tuturora s-a bazat pe o situaţie similară care a avut

loc în 2008, când forintul a cunoscut o scădere a valoarii şi împrumuturile făcute au fost însoţite de o rata deosebit de mare a dobânzilor.

După opinia celor din cadrul Ministerului de Finanţe, Ungaria are o mare flexibilitate în acţiunile economice şi nu are în prezent nici un plan de a-şi devaloriza moneda naţională. Principalul obiectiv financiar este de a-şi acoperii cât mai rapid deficitul bugetar.

După opinia Primului Ministru şi al consilierilor lui economici, bugetul stabilit pentru 2010 a fost construit pe fundamente false, iar deficitul bugetar de 3,8% stabilit de comun acord cu FMI si Uniunea Europeana nu este realist.

Pe baza unei reanalizări a situaţiei economice a Ungariei, Comisia Europeană a apreciat că datoria publică a Ungariei va ajunge la 79% din PIB în 2010, fiind cel mai îndatorat stat membru al Uniunii din estul Europei.

In aceasta situatie de criza, Guvernul de la Budapesta pregăteşte un plan de măsuri pe termen scurt – maximum de doi ani, menit să scoată ţara din criza actuală economică.

279 ADNOTĂRI

10. Mâna invizibilă: Din punct de vedere economic expresia „mâna invizibilă” reprezintă mâna invizibilă a „pieţei”, adică procedeul de auto-reglare a cererii şi ofertei pe piaţă. Această expresie a fost folosită de Adam Smith în lucrările „The Theory of Moral Sentiments” şi în „Avuţia naţiunilor”. Smith a folosit această expresie ca o metaforă a raportului care se crează între forţele competiţiei în corelaţia dintre cerere şi ofertă. Această ideie i-a folosit şi în explicarea conceptului filozofic de „laissez-fair”. În lucrarea „Avuţia naţiunilor” (Cartea IV-a), Smith afirmă: oamenii în oricare societate îşi vor folosi capitalurile în tranzacţii străine, numai dacă profiturile disponibile din aceste tranzacţii vor depăşi cu mult pe cele locale. „ By preferring the support of domestic to that of foreign industry, he intends only his own security; and by directing that industry in such a manner as its produce may be of the greatest value, he intends only his own gain, and he is in this, as in many other cases, led by an invisible hand to promote an end which was no part of his intention. Nor is it always the worse for the society that is was not part of it. By pursuing his own interest he frequently promotes that of the society more effectually than when he really indends to promote it. I have never known much good done by those who affected to trade for the public good. It is an affection, indeed, not very common among merchants, and very few words need be employed in dissauding them from it.” Prin teoria „mîinii invizibile” Smith consideră că fiecare consumator are dreptul să aleagă în mod liber ce vrea să cumpere şi dela care producător, iar fiecare producător are dreptul să-şi stabilească liber cum vrea să producă şi ce vrea să vândă. Piaţa va fi cea care va stabili modul de vânzare şi preţurile, care vor fi în avantajul membrilor individuali ai unei comunităţi şi a comunităţii în ansamblul ei.

280 În „Avuţia naţiunilor” Smith dă un exemplu prin care îşi ilustrază principiul susţinut: „It is not from the benevolence of the butcher, the brewer or the baker, that we expect our dinner, but from their regard to their own self interest. We address ourselves, not their humanity but to their self-love, and never talk to them of our own necessities but of their advantages”. Metafora lui Smith este un argument împotriva protecţionismului şi a reglementărilor pe care un guvern le impune pieţei libere. În „Theory of Moral Sentiments” Smith foloseşte aceeaşi metaforă când explică distribuţia bogăţiei: „ The rich ... consume little more than poor, and in spite of their natural selfishness. They are led by an invizible hand to make nearly the same distribution of the necessaries of life, which would have been made, had the earth been divided into equal portions among all its inhabitants, and advance the interest of the society, and afford means to the multiplication of the species”. Profesorul Milton Friedman a considerat că expresia de „mînă invizibilă” se referă la raportul pe care Adam Smith îl aplică în relaţia dintre comerţul interior şi cel exterior, ca o formă a cooperăriii fără restricţii. Leon Walras190 şi Vilfredo Pareto191 au considerat că metoda „mîinii invizibile” este o „înclinaţie naturală” şi nu o formă de manifestare a unui mecanism social. Profesorul Joseph E. Stiglitz,192 afirmă că motivul pentru care se consideră „mînă invizibilă”, este pentru faptul că de multe ori ea nu este prezentă.

190 Marie-Esprit-Léon Walras (1834 – 1910) – Matematician şi economist francez (născut în Elveţia). Creator al teoriei echilibrului general. 191 Vilfredo Federico Damaso Pareto (1848-1923) – Industriaş italian, sociolog, economist şi filozof. A adus contribuţii importante în domeniul ştiinţei economice, în special în studiul distribuţiei veniturilor (dovedind că în Italia 80% din suprafeţele de teren erau stăpînite de 20% din populaţie), şi în analiza opţiunilor individului introducînd metoda probabilităţii statistice denumită „Distribuţia Pareto”. 192 Joseph E. Stiglitz (1943- ) - Economist american. Profesor de ştiinţe economice la Columbia University. Premiul Nobel pentru economie în 2001. Fost Vice Preşedinte şi Economist Şef la Banca Mondială. În anul 2000 a fondat Institutul pentru Iniţiativă şi Dialog Politic. Pentru informaţii suplimentare vezi Enciclopedia Wikipedia.

281 12 Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831) – Filozof german. Creatorul filozofiei idealismului german. A dezvoltat unele concepţii filozofice printre care: raportul dintre spirit şi conştiinţă, explicând modul în care acestea se manifestă; contradicţiile dintre natură şi libertate, dintre imanenţă şi transcendenţă. Concepţia filozofică dezvoltată de Hegel referitoare la spirit, pleacă dela percepţia simplă, naivă prin conştiinţă, conştiinţa de sine, raţiunea, spiritul şi istoria, revelaţia până la cunoaşterea absolută a spiritului. Hegel a cercetat şi a concluzionat faptul că ştiinţa este o unitate între conţinut şi metodă precum şi apariţiile spiritului reprezintă o realizare a sinelui nostru, ca unitate între fiinţă şi nimic, tot la fel ca şi totalitate absolută. În concepţia lui Hegel, cunoaşterea adevărului constă în faptul că dihotomia (despărţirea în două a conceptului, fără ca acesta să-şi piardă sau să-şi reducă înţelesul iniţial – n.n.), dintre subiect şi obiect, este ridicată într-un mod dialectic la un nivel superior, din care rezultă că una nu poate exista fără cealaltă, deci ambele formează un tot unitar. În concepţia hegeliană, fenomenologia spiritului se ocupă atât de problemele de bază de ordin epistemologic (ca parte a gnoseologiei, adică cea care studiază procesul cunoaşterii, aşa cum se desfăşoară în cadrul diferitelor ştiinţe – n.n.), cât şi de ordin etic şi istorico-filozofic. Un rol deosebit în concepţia hegeliană l-a jucat conceptul de conştiinţă de sine, care conţine perspectiva dialectică a exploatatorului şi a celui exploatat ( Hegel ia ca exemplu: stăpânul de sclavi şi sclavii lui). Preluând acest concept, Marx l-a extins la condiţiile societăţii capitaliste, referindu-se la raportul diferitelor clase sociale şi în special cel între burghezie şi proletariat. Prin concepţiile şi scrierile sale filozofice, el a influenţat gândirea multor scriitori; printre admiratorii gândirii sale filozofice se numărau: Bauer, Feuerbach, Marx, J.P. Sartre ş.a.. Unii filozofi au negat sau au combătut concepţiile hegeliene. Printre cei ce nu au fost de acord cu gîndirea filozofică a lui Hegel, se numără: Schopenhauer, Nietzsche, Popper, ş.a. 24. Ferdinand Lassalle - Organizatorul unui partid socialist în Germania. Fondatorul Asociaţiei Generale a Muncitorilor Germani (ADAV) care ulterior a devenit Partidul Social Democrat German (PSD). În calitate de agitator politic, a călătorit în întreaga Germania ţinând cuvântări şi scriind pamflete revoluţionare. A fost membru al Ligii Comuniste. Politica lui a fost profund combătută de K.Marx şi

282F.Engels. Eseul lui Marx „Critica Programului dela Gotha”, a fost o reacţie la adresa concepţiei lui Lassalle despre un stat socialist. Marx şi Engels l-au considerat ca ne fiind un adevărat comunist şi considerau că Lassalle ar fi influenţat guvernul lui Otto von Bismark în problema votului universal. 27. John Atkinson Hobson – (viaţa şi activitatea sa: 1858-1940) Economist englez. În 1887 s-a mutat la Londra (în acel timp, Anglia era în plină recesie economică). Cât timp a stat la Londra, a fost permanent în contact cu cercurile Social Democraţiei şi a Socialiştilor Creştini. Una din lucrările lui de bază este teoria subconsumului. Dintre lucrările mai importante, enumerăm: Problems of Poverty (1891), Evolution of Modern Capitalism (1894), Problem of Unemployment (1896) şi The Industrial System (1909). A lucrat la ziarul Manchester Guardian în calitate de corespondent pentru Sudul Africii. În lucrarea The Industrial System, consideră că proasta distribuire a veniturilor duce la subconsum şi aceasta duce la şomaj. Propune distribuirea veniturilor prin taxe şi naţionalizarea monopolurilor. Ideile lui sunt preluate de Lenin şi Troţki. A fost un puternic oponent al creerii Ligii Naţiunilor Unite. În 1919, a devenit membru al Partidului Independent al Muncii. Propune reforma capitalismului, printr-o revoluţie comunistă. În 1938 îşi publică autobiografia intitulată: „Destăinuirile unui economist Eretic” şi îşi expune speranţa că SUA va fi participantă la cel de al doilea război mondial. Istoricii au atacat opiniile lui Hobson şi teoria marxistă privind imperialismul. El a fost criticat pentru punctul său de vedere anti-semiti în privinţa posesiei aurului şi a diamantelor de către evreii din Africa de Sud. 31. MRP (Material Requirement Planning – Planificarea cererii de materiale): Sistem folosit în special în întreprinderile manufacturiere, în vederea asigurării cu materialele necesare procesului de producţie şi pentru împiedecarea lipsurilor de materiale sau subansambluri, care ar putea provoca oprirea sau încetinirea producţiei. Se stabileşte pe baza unor planuri prioritare care ţin seama de întreaga structură a materialelor componente pentru fiecare nivel de asamblare.

283 Baza de calcul este stabilită în funcţie de sursele de aprovizionare şi de timpul necesar destinat procurării materialelor şi subansamblurilor pentru a ajunge la destinaţie exact în timpul stabilit. Lean Manufacturing – Metodă de eliminare a oricăror cheltuieli de timp, bani şi materiale, din procesul de producţie prin identificarea surselor, folosirea unui plan de reducere a tuturor cheltuielilor inutile sau a excesului acestora, modul de aplicare şi control al rezultatelor. Studii de marketing – Pornind de la cunoaşterea nevoilor curente de consum, se stabilesc pe baze de sondaje şi calcule matematice de prognoză evoluţia viitoarele nevoi de consum şi se aplică cele mai divesrse metode de satisfacere a acestor nevoi. 47. Joseph Alois Schumpeter (1883 –1950)- Economist şi cercetător în domeniul politicii. Născut în Moravia, (fost teritoriu al Austro-Ungariei şi în prezent parte din Republica Cehă). A popularizat termenul de "distrugere creativă" in economie. El şi-a început cariera studiind dreptul la Universitatea din Viena şi şi-a obţinut titlul de doctor în 1906. În 1909 este acceptat ca Profesor la Universitatea din Cernăuţi. Ulterior acceptă postul de Profesor la Universitatea din Gratz, unde rămâne până la izbucnirea Primului război mondial. În perioada 1919-1920, a fost numit Ministru al Finaţelor al Austriei, iar în 1920-1924 devine Preşedintele Băncii Bidermann, care în 1924, a dat faliment şi i-a lichidat toate investiţiile lui Schumpeter. Între 1925-1932 deţine catedra de ştiinţe economice la Universitatea din Bonn (Germnaia). În acest timp ţine o serie de prelegeri la Harvard University (Boston, SUA). Datărită creşterii politicii naziste în Germania, se refugiază în Statele Unite, unde deţine o catedră universitară între 1932 şi până în 1950 când moare. În perioada în care a predat la Harvard University el a creat un corp de economişti matematicieni; el a fost Preşedintele Societăţii de Econometrie. Printre principalele lui preocupări se pot enumera ciclurile în afaceri, dezvoltarea economică şi sistemul dinamic al economiei. 49. John Maynard Keynes, (a primit titlul de Baron Keynes), (1883 –1946)

284 Economist englez; Ideile sale economice şi-au găsit aplicabilitate şi au influenţat concepţiile macroeconomice moderne în teorie şi în practică. Keynes este considerat ca fiind părintele concepţiei macroeconomice Este un susţinător al concepţiei intervenţioniste a guvernului în activitatea economică, considerând că pe această cale se vor putea rezolva multe din problemele ciclurilor în activitatea economică, diversele aspecte ale recesiilor şi depresiilor economice. Susţine ideia pieţii libere, socotind că pe această cale se poate rezolva şomajul. În 1999 revista Time l-a inclus în lista celor 100 dintre cei mai imporatnţi şi influenţi oameni ai secolului 20. Concepţiile lui au fost criticate de către Milton Friedman şi alţi economişti care erau în dezacord cu concepţia abilităţii guvernului de a se implica în activităţile economice prin aplicarea unor reguli privind ciclurile afacerilor şi politica fiscală. A fost director al Băncii Angliei, consilier al multor organizaţii de caritate. În afara preocupărilor economice, fost un susţinător al artelor, scriitor, un investitor, colecţionar de artă şi fermier. 50. Distrugerea creativă – teorie economică referitoare la inovaţie şi progres. Introdusă pentru prima oară de către sociologul german Werner Sombart; ulterior a fost extinsă de Joseph Schumpeter din cadrul Şcolii Economice Austriace. În lucrarea Capitalism, Socialism şi Democraţie, Schumpeter foloseşte această noţiune descriind rolul transformării care acompaniază procesul inovaţiei. În filozofia economică a lui Schumpeter ideia de capitalism este direct corelată cu cea de inovaţie bazată pe rolul antrepenorilor care prin activitatea lor propulsează dezvoltarea economică, chiar dacă se distruge valoarea stabilită a companiilor care vor să devină forme de manifestare a monopolului. (Pentru informaţii suplimentare vezi Enciclopedia Wikipedia). 53. Bursa acţiunilor - în general manifestă o tendinţă de creştere dacă preţurile în luna Ianuarie au înregistrat o creştere şi manifestă o tendinţă de scădere la sfărşitul anului dacă preţurile au scăzut în luna Ianuarie. Această tendinţă poartă numele de „Efectul lunii ianuarie”. 62. Robert Owen (viaţa şi activitatea sa: 1771-1858)

285 Născut în Newtown, Montgomeryshirem Wales (Scoţia). A fost un susţinător al reformelor sociale şi un fondator al conceptului de socialism. La vîrsta de zece ani îşi însuşise toate cunoştiinţele specifice unora dintre elevii din vremea sa. În general condiţiile de educaţie şi cele sanitare erau neglijate.Marea majoritate a familiilor locuiau într-o singură cameră. În 1810 Robert Owen era coproprietar al unei fabrici de prelucrare a bumbacului în Manchester. Muncitorii din fabrica lui erau plătiţi nu cu bani ci cu nişte monede (tokens –în engleză), ce puteau fi folosite pentru cumpărături numai în satul unde se găsea fabrica. Owen a deschis în sat o prăvălie unde muncitorii săi puteau să-şi cumpere cele necesare la preţuri mai scăzute decât puteau cumpăra la alte prăvălii. El oferea preţuri mai scăzute pentru produsele de bună calitate şi care se cumpărau în cantităţi mai mari. Astfel, introduce un sistem de prăvalie de tip co-operatist. Una din principalele lui preocupări a fost educarea copiilor şi a tinerilor muncitori din fabrica lui. Astfel, el devine unul din creatorii sistemului de îngrijire a copiilor din Marea Britanie. A fost un suporter al introducerii legislaţiei întreprinderilor. El face diverse propuneri pentru introducerea unor legislaţii privind introducerea unor standarde de calitate a producţiei. În fabrica sa a introdus un sistem de codificare a muncii muncitorilor cu diferite culori în raport cu calitatea muncii fiecărui muncitor. Acorda diverse stimulente pentru muncitori şi familiile acestora, în raport cu calitatea muncii prestate. Prin modul de recompensare a muncii muncitorilor, el era considerat un filantrop socialist. La vîrsta de 83 de ani, cu toată că întreaga sa viaţă a fost un ateu, Owen se converteşte la spiritualism. El comunică cercurilor de prieteni şi întregii comunităţi că este un bun mediu şi are contacte spirituale cu Benjamin Franklin, Thomas Jefferson şi alţi conducători ai lumii noi. (pentru detalii suplimentare asupra concepţiei economice a lui Robert Owen, vezi şi Enciclopedia Wikipedia). 71. Pierre-Joseph Proudhon (viaţa şi activitatea sa: 1809-1865) Născut în Besançon, Franţa. Familia sa avea un statut foarte modest, ocupându-se de prelucrarea berii şi a vinurilor . La 16 ani se înscriere la un colegiu din satul unde trăia, dar din cauză că era prea sărac nu îşi putea procura cărţile din care să înveţe. La 19 ani a început să lucreze, făcând corecturi pentru un ziar local şi era cititor al

286bibliei la rugăciunile de Duminică dela biserica satului. Aşa a devenit cunoscător al unora dintre concepţiile teologice. Ca autodidact, a învăţat limba ebraică şi făcea comparaţii între această limbă cu greaca, latina şi franceza care le învăţase în şcoală. Una dintre primele lui lucrări a fost Essai de grammaire génerale, cu toate că nu avea nici o cunoştiinţă despre elementele esenţiale ale filologiei. În 1838, la 29 de ani, primeşte o bursă de 1500 franci, pentru trei ani de studii, din partea Academiei Besançon, care se dădea tinerilor ce promiteau că aveau potenţe intelectuale. În 1839, a scris o lucrare L'Utilité de la célébration du dimanche, în care îşi expune unele idei cu caracter revoluţionar. Se stabileşte la Paris, unde duce o viaţă deosebit de ascetă, se concentrează asupra studiilor sale despre viaţa socială şi se apropie de ideile socialiştilor francezi. El a fost prima persoană care şi-a dat denumirea de „anarhist”. După evenimentele din 1848, el s-a declarat ca fiind adeptul concepţiei federaliste. În 1840, publică lucrarea Qu'est-ce que la propriété, încercând să explice că proprietatea este un furt, ceea ce a creat un scandal la Academia Besançon, care îi acordase bursa de studii. Printre cei interesaţi de concepţiile lui Proudhon a fost şi Karl Marx, care a început să întreţină o corespondenţă cu acesta. Ei au avut prilejul să se întâlnească la Paris când Marx a fost exilat în Franţa. Cînd Proudhon în 1846, a publicat lucrarea Filozofia mizeriei, Marx în scrisoarea care i-a adresat-o lui J.B.Schweitzer, a început o polemică despre cartea lui Proudhon şi din această polemică, s-au întrerupt şi relaţiile dintre Marx, care era un suporter al Internaţionalei Muncitoreşti şi anarhistul Proudhon. Pentru scurt timp Proudhon a condus o mică tipografie în Besançon, care s-a dovedit total nerentabilă şi ca atare a părăsit această activitate şi apoi a devenit şef al unei firme comerciale din Lyon, Franţa. În 1847, se stabileşte definitiv la Paris şi devine membru al unei organizaţii Francmasonice. În 1849, publică o altă lucrare Solution du problème social, în care sugerează necesitatea unirii muncitorilor care va permite transferarea relaţiilor economice dela capitalişti şi financiari către muncitori. El propune creerea unei bănci care să ofere credite cu rate joase de dobândă şi să emită aşa numite „note de schimb” care să circule în schimbul banilor care sunt bazaţi pe standardul aur.

287 Dealungul celei de a doua Republici franceze (1848-1852), Proudhon se manifestă într-un mod deosebit prin diverse articole pe care le publică la patru cotidiene: Le Représentant du Peuple (February 1848 - August 1848); Le Peuple (September 1848 - June 1849); La Voix du Peuple (September 1849 - May 1850); Le Peuple de 1850 (June 1850 - October 1850). El critică politica guvernamentală şi susţine necesitatea unor reforme financiare. În 1849 încearcă să organizeze o Bancă populară; cu toate că primeşte depozite dela circa 13.000 de persoane (majoritatea muncitori), după plata dobânzilor constată că este în minus cu 18.000 de Franci francezi şi renunţă la planurile sale financiare. 74. Karl Marx: (viaţa şi activitatea sa: 1818-1883) La 5 Mai 1818, se naşte într-un oraş de pe malul râului Mossele, în Prusia (actuala Germanie), Karl Heinrich Marx. Familia lui Marx făcea parte din clasa mijlocie a societăţii. Tatăl lui Marx, de profesie avocat şi ulterior şef de birou de avocaţi, s-a convertit de la iudaism la protestantism, pentru a putea să-şi continue profesia (în condiţiile în care în Prusia începuseră manifestarea unor curente antisemite). În familie sa, Marx primeşte o educaţie deosebită, tatăl său fiind un cunoscător şi un adept al concepţiilor lui Leibniz, Voltaire, Kand şi Lessing. Marx, îşi însuşeşte cu uşurinţă limba franceză şi engleză, care îi vor sluji în întreaga sa activitate. La 17 ani, tănârul Marx, la sugestia tatălui său, se înscrie la facultatea de drept din Bonn. După circa doi ani, se mută la facultatea din Berlin, unde îşi continuă studiile în domeniul dreptului, filozofiei şi istoriei. Încă din anii de studenţie începe să scrie diverse articole în care îşi exprimă opoziţia faţă de problemele autocraţiei prisace. Fiind sprijinit de unii industriaşi berlinezi, obţine fondurile necesare şi începe editarea unui ziar liberal (Rheinische Zeitung). Prin articolele publicate şi în general prin orientarea anti prusacă a ziarului, deranjează conducerea guvernamentală, care decide suspendarea ziarului şi arestarea lui Marx. Pentru a scăpa de arestare, Marx emigrează în Franţa, unde în 1843, ia legătura cu cercurile socialiştilor francezi şi a celorlalţi emigranţi politici prusaci. La 28 August 1844, la Paris, se întâlneşte cu Engels, cu care se leagă o puternică prietenie care continuă până la moartea lui Marx.

288 Engels provenind dintr-o familie foarte înstărită, tatăl său având câteva fabrici de prelucrare a bumbacului la Manchester (Anglia), a avut posibilitatea financiară să-l ajute tot timpul pe Marx şi familia lui. La sfîrşitul anului 1844, fiind urmărit de poliţia din Paris pentru unele acţiuni de instigare a muncitorimii pentru obţinerea unor drepturi economice, Marx împreună cu întreaga sa familie sunt expulzaţi din Franţa şi se refugiază la Bruxelles. Prin sprijinul financiar a lui Engels, Marx se dedică studiilor sale de istorie, o veche pasiune încă din anii de studenţie, şi îşi petrece zile întregi în biblioteca centrală a oraşului, unde începe să-şi elaboreze teoria materialistă asupra istoriei. Acest studiu îi constituie baza ulterioară a concepţiei sale de analiză a modului de producţie capitalist şi ajunge la concluzia necesităţii lichidării acestui mod de producţie pe calea unei revoluţii socialiste, care să ducă la creerea unei noi societăţi de tip comunist. Prin activitatea desfăşurată în cadrul diferitelor organizaţii comuniste şi preocupându-se de organizarea muncitorilor germani, devine cunoscut în rândurile acestor organizaţii. Liga Comuniştilor Germani îi solicită lui Marx şi Engels să scrie un program de luptă pentru această organizaţie centrală şi care avea mai multe ramuri ale organizaţiei în diverse oraşe. Cu puţin timp înaintea revoluţiei din 1848, Karl Marx şi Friederich Engels, elaborează Manifestul Partidului Comunist. După înăbuşirea revoluţiei, pentru a nu fi arestaţi, Marx (cu familia) şi Engels se hotârăsc să se reîntoarcă în Prusia şi se stabilesc la Cologne. Aici încep să re-editeze ziarul Rheinische Zeitung, dar sub o altă denumire „Neue Zeitung”. În urma unui complot antistatal, ce a vut loc în Iunie 1849, noul ziar „Neue Zeitung” este suspendat. Marx, este arestat şi îşi pierde cetăţenia prusacă şi este deportat şi trimis mai întîi în Franţa (la Paris) şi apoi la Londra, unde rămâne până la sfîrşitul vieţii. La Londra, Marx îşi continuă preocupările legate de analiza sistemului capitalist şi în 1867, publică primul volum al lucrării sale fundamentale „Capitalul”, în care prezintă teoria valorii-muncă. Prognozele făcute de Marx, privind destrămarea sistemului capitalist şi cucerirea puterii politice de către clasa muncitorilor proletari, şi-au găsit răsunet în activitatea politică a lui V.I.Lenin şi a celorlaţi socialişti revoluţionari care au declanşat Revoluţia din 1917. Friederich Engels: (viaţa şi activitatea sa: 1820-1895)

289 Teoretician politic şi filozof. Unul din creatorii teoriei comuniste împreună cu Karl Marx. Născut în Bremen, Provincia Rhine din regatul Prusiei (în prezent parte din Wuppertal – Westfalia, Germania). Tatăl lui Friederich era un cunoscut industriaş, având câteva întreprinderi de prelucrare a bumbacului. Din cauza unor tensiuni familiare, în special cu tatăl său, tănârul Friederich, în vârstă de 13 ani, părăseşte în 1833 liceul şi este trimis să lucreze ca funcţionar neplătit, la o casă comercială din Bremen. Din adolescenţă Engels este atras de idei filozofice şi începe să citească din lucrările lui Hegel, care la timpul respectiv, căpătaseră o largă adeziune în Germania. La vârsta de 18 ani publică primul său poem „Beduinul”. Este atras de activitatea literară şi jurnalistică. În 1841, la 21 de ani se înrolează în armata prusacă şi obţine permisiunea de a urma cursurile şcolii militare de artilerie. La cererea sa, prin şcola militară, este trimis la Berlin şi se înscrie la Universitatea din Berlin. Aici ia contact cu cercurile tinerilor adepţi ai filozofiei lui Hegel şi începe să publice articole în ziarul pe care îl conducea Marx - „Rheinische Zeitung”. În 1842 Engels este trimis de către tatăl său la Manchester (Anglia) ca să lucreze la una din întreprinderile sale. Tatăl său credea că trimiţându-l la Manchester, fiul său va renunţa la concepţiile sale radicale pe care le acumulase încă din şcoală şi care crease o continuă opoziţie între tată şi fiu. Înainte de a pleca la Manchester, face o vizită la ziar unde îşi publică articolele, şi îl întâlneşte pentru prima oară pe Marx. Din această primă întâlnire, nici unul dintre ei nu rămâne prea impresionat de celălalt. În Manchester, Engels întâlneşte o tănâră (Mary Burns) cu care rămâne într-o strânsă legătură de prietenie, dar cu care nu se căsătoreşte, până la moartea ei (în 1862), întrucât Engels avea concepţia, că instituţia căsătoriei era ceva ne natural şi ne justă. Mary Burns, provenind dintr-o familie modestă de muncitori, îl introducere pe Engels în mijlocul vieţii muncitorilor englezi, unde Engels observă condiţiile deosebit de grele în care trăiau aceştia şi cum erau exploataţi muncitorii minori. Observaţiile acumulate în această perioadă, privind viaţa muncitorilor englezi precum şi cele adunate din timpul cât a lucrat la fabrica tatălui său, i-a determinat o profundă indignare asupra modului de producţie

290capitalist, constituindu-i volumul de informaţii pentru prima sa carte „Condiţiile de muncă ale clasei muncitoare din Anglia” (1844). În timp ce lucra la această carte, Engels continuă să ţină legătura cu cercurile muncitoreşti influenţate de mişcarea Cartistă şi îl întălneşte pe Robert Owen. Acesta îl inspiră la scrierea mai multor articole pe teme social-politice despre situaţia muncitorimii engleze, pe care le publică în ziarul The Northern Star şi în Democratic Review.

După doi ani de lucru la firma din Manchester, în 1844, Engels decide să se întoarcă în Germania. În drumul său, se opreşte la Paris, unde (la 28 August 1844) îl reîntălneşte pe Marx, cu care întreţinuse corespondenţă.

Între Marx şi Engels se consolidează o puternică prietenie care rămâne până la sfîrşitul vieţii lor. Engels decide să rămână la Paris şi să-l ajute pe Marx să scrie lucrarea „Sfânta familie” prin care Marx îşi expune un punct de vedere de combatere a tinerilor hegelieni. De asemenea îl ajută pe Marx să elaboreze lucrarea Anuarul Germano-Francez (publicat de Marx şi Arnold Ruge, la Paris în acelaşi an). Cînd Marx şi familia sa au fost expulzaţi din Franţa şi au plecat la Bruxelles, Engels a decis să-l urmeze pe Marx şi să se preocupe împreună de organizarea muncitorilor germani.

Împreună cu Marx, la cererea Ligii Comuniştilor, elaborează Manifestul Partidului Comunist, care se publică pentru prima dată la 21 Februarie 1848. După înăbuşirea revoluţiei franceze, pentru a nu fi arestat, împreună cu Marx şi familia sa se reîntorc în Prusia şi se stabilesc la Cologne. Acolo, împreună cu Marx, editează vechiul ziar Rheinische Zeitung sub o nouă denumire „Neue Zeitung”. În urma complotului antistatal din Iunie 1849, când ziarul este suspendat şi Marx este arestat şi deportat în Franţa (la Paris) şi apoi la Londra, Engels a rămas în Prusia şi a luat parte la acţiunile militare din Sudul Germaniei şi apoi a intrat voluntar în corpul militar al lui August Willich. Acţiunile militare din Sudul Germaniei fiind înăbuşite, Engels a reuşit să scape prin Elveţia ajungând din nou în Anglia (unde se găsea şi Marx cu familia sa). Reîntors la Manchester, cu toate că nu-i plăcea ce avea de făcut la acestă firmă, Engels a decis să reînceapă să lucreze la firma tatălui său pentru a-i acorda suportul finaciar de care avea nevoie Marx.

291 În 1864, la vârsta de 44 de ani, Engels devine partener al firmei unde lucra şi cinci ani mai târziu, se pensionează din activitatea dela firmă şi se dedică studiilor filozofice şi economice. Marx fiind la Londra şi Engels la Manchester, erau zilnic în corespondenţă. În 1870, Engels se mută şi el la Londra, pentru a fi mai aproape de prietenul său şi pentru a putea lucra împreună cu Marx. Engels a rămas la Londra până la moartea lui Marx (în 1893). După moartea lui Marx, Engels şi-a dedicat întreaga activitate editării manuscriselor lui Marx, ale Capitalului şi a continuat să se preocupe de studii antropologice prin care studia evoluţia structurii familiei pe parcursul istoriei. Prin diverse articole îşi susţine opinia despre actul căsătoriei care este determinat de o necesitate socială a reproducţiei forţei de muncă şi de păstrare a averii moştenite. Engels este un susţinător convins al ideii monogamiei şi arată că într-o societate viitoare, bazată pe principiile comunismului, societatea va da dreptul cetăţenilor de a-şi stabilii singuri statutul relaţiilor familiare independent de factorii economici. Toate ideile sale s-au concretizat în final în lucrarea „Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului”. (pentru detalii suplimentare asupra concepţiei filozofice şi economice a lui Friederich Engels, vezi şi Enciclopedia Wikipedia).

Vladimir Ilici Lenin (1870-1924). Numele la naştere era Ulianov. Conducătorul mişcării bolşevice, care a condus Revoluţia din Octombrie 1917. După Revoluţie, a devenit conducătorul Uniunii Sovietice. Numele de Lenin l-a adoptat în 1902 (la 32 de ani), după numele râului Siberian, Lena.

În Ianuarie 1887, când Lenin avea 17 ani, fratele lui mai mare, Alexander Ulianov, a fost spânzurat fiind condamnat pentru participarea la un atentat terorist de asasinare a ţarului Alexander III. Sora lui, Anna Ulianova, care fusese cu Alexander când acesta a fost arestat, a fost exilată în casa familiei Ulianov, la 40 km. de Kazan. Întreaga situaţie familiară l-a transformat pe Lenin într-un radical politic (în diverse documente sovietice şi în biografia scrisă după moartea sa, el este prezentat drept un revoluţionar). În August 1887 Lenin s-a înscris la Universitatea din Kazan unde studiază dreptul.

292 Încă din primii ani de studenţie începe să citească lucrările lui Karl Marx. Ideile marxiste îl conving despre necesitatea luptei împotriva burgheziei şi începe să participe la diverse acţiuni revoluţionare studenţeşti. În decembrie 1887, Lenin este arestat, iar Universitatea din Kazan îl exmatriculează şi i se interzice să se mai înscrie la o altă universitate. Fiind considerat ca fratele unui terorist rămâne sub un permanent control al poliţiei şi considerat ca deosebit de periculos. Lenin a studiat în mod independent, pentru a-şi obţine diploma de avocat. În paralel începe să citească „Capitalul” lui Karl Marx. Trei ani mai târziu i se permite să se înscrie la Universitatea din Petersburg. În 1892, din unele documente prezentate de oficialităţi sovietice, Lenin absolvă universitatea cu laude şi îşi obţine diploma în ştiinţe juridice. Calităţile intelectuale dovedite în special la învăţarea limbilor clasice (greaca şi latina) şi apoi a limbilor moderne (germană, franceză şi engleză) îl plasează pe o poziţie distinctă ca student. Cât de reale sunt asemenea informaţii este greu de verificat. Ceea ce este cunoscut este faptul că în 1917, în timpul perioadei revoluţionare, avea nevoie permanent de Inessa Armand, pentru a-i traduce articole din franceză şi engleză. Într-o scrisoare adresată lui S.N.Ravich, după revoluţie, Lenin îi spunea: „Nu sunt capabil să vorbesc în franceză”. (Pentru informaţii suplimentare despre activitatea politică a lui Lenin înainte şi după Revoluţia din 1917, vezi Enciclopedia Wikipedia şi cartea: Dr. Alex Berca – Privind lumea, Capitolul 5, Ambiţii politice ruseşti din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, Editura On-line Semânătorul, 2009, pag. 49-66). 82. Federal Reserve System (FED)- Sistemul Rezervelor Federale: este sistemul central bancar al Statelor Unite, creat în 1913 ca urmare a crizei financiare şi bancare ce a avut loc în 1907. De-alungul timpului rolul şi responsabilităţile FED s-au extins şi însăşi structura sa a evoluat. Marea Depresie din 1929-1933 a constituit un factor major care a condus la schimbări în acest sistem. Responsabilităţile acestei instituţii se referă la 4 categorii generale:

1. să conducă politica monetară naţională prin influenţarea sistemului monetar şi a condiţiilor de creditare în cadrul economiei;

2. să supervizeze şi să reglementeze activitatea instituţiilor

293 bancare pentru a asigura securitatea şi solvabilitatea sistemului financiar şi al băncilor naţionale precum şi protejarea drepturilor de creditare al cumpărătorilor; 3. să menţină stabilitatea sistemului financiar şi să-l protejeze împotriva riscului sistematic care poate apare în piaţa financiară; 4. să asigure serviciile financiare instituţiilor dependente, guvernului Statelor Unite şi instituţiilor financiare străine, având un rol major în operaţiunile Sistemului naţional de plăţi.

FED are obligaţia în mod legal de a informa publicul asupra organizării sale, a procedurilor şi regulilor pe baza cărora îşi desfăşoară activitatea. (Pentru informaţii suplimentare despre rolul şi activitatea FED vezi şi cartea: Dr. Alex Berca – Privind lumea, Capitolul 16, Marea conspiraţie a secolului XX, Editura On-line Semănătorul, 2009, pag. 209-220). 83. Down payment (Depozit iniţial): Aşa cum rezultă chiar din titlu, este o sumă de bani ce trebuie depusă înainte de a se acorda împrumutul solicitat. Chiar şi în ipoteza în care valoarea casei scade (datorită unor condiţiuni conjuncturale), suma ce rămâne de plată, nu se schimbă. 85. Lehman Brothers, Inc.- Instituţie care asigura servicii financiare la nivel global, până în 2008 când a dat faliment. Activitatea se referea la investiţii bancare, tranzacţii financiare internaţionale (cumpărări şi vânzări de stocuri, imobiliare, credite, investiţii în diverse domenii, ş.a.).Tranzacţiile sale reprezentau 50% din veniturile produse pe plan global. Lehman Brothers, a fost una dintre cele mai mari instituţii financiare americane care a dat faliment. Unul din primele efecte ale anunţului de faliment, a fost căderea bursei de stocuri cu peste 500 de puncte (una din cele mai mari căderi ce a avut loc într-o singură zi). A doua zi după ce banca a anunţat că dă faliment, banca Barclay, din Anglia a comunicat că este de acord să cumpere sectorul de investiţii şi divizia de operaţiuni financiare internaţionale a companiei Lehman din America de Nord, împreună cu clădirea în care se găsea centrul operaţiunilor sale, şi care era în New York. A doua zi Judecătorul James Peck a aprobat tranzacţia de cumpărare oferită de banca Barclay.

294La 22 septembrie 2008, compania japoneză Nomura Holdings a anunţat că este dispusă să cumpere reţeaua de birouri a companiei Lehman Brothers ce opera în Asia (zona Pacificului), Hong Kong şi Australia ca şi oficiile din Europa şi Orientul Mijlociu. Tranzacţiile de cumpărare s-au finalizat la 13 octombrie. (Pentru informaţii suplimentare despre rolul şi activitatea acestei companii financiare, vezi Enciclopedia Wikipedia)

86. The U.S. Securities and Exchange Commission (cunoscută în mod curent sub iniţialele: SEC, este o agenţie independentă a Guvernului Statelor Unite, care are ca principală responsabilitate asigurarea respectării legilor pentru protecţia sistemului financiar (stocurile naţionale, opţiunile diverselor tranzacţii de schimburi , etc.). Această instituţie a fost creată în 1934, pentru a asigura reglementarea bursei de stocuri şi prevenirea oricăror nereguli, abuzuri, informaţii false, fraude sau transmiterea unor informaţii secrete din interiorul unei companii, în vederea obţinerii unor avantaje din partea unor persoane individuale, a unor companii competitive, sau a unor brokeri (persoane care se ocupă de tranzacţionarea stocurilor). Congresul SUA i-a acordat puterea legislaţiei civile împotriva oricăror acte ilegale comise de diverite persoane individuale sau companii. SEC colaborează cu agenţiile care se ocupă de aplicarea legilor împotriva oricăror acte criminale, sancţionarea unor persoane civile sau juridice care se pretează sau aduc prejudicii financiare sau orice fel de ofense.la violarea legilor naţionale. SEC are dreptul să ceară Rapoartele anuale sau la orice perioadă consideră că este necesar pentru a verifica situaţia financiară a oricărei compani.. Rapoartele pe care le întocmeşte SEC pe baza informaţiilor primite de la companii, pot fi consultate de oricine prin intermediul sistemului EDGAR (the Electronic Data Gathering, Analysis, and Retrieval system) online, şi prin care investtitorii au aces la aceste date privind diverse companii. 92. Situaţia şomajului în Statele Unite în anul 2009 În octombrie 2009, Biroul de Statistică a Muncii raporta că şomajul în SUA era de 10.2% când de fapt el era de 10,7%.

295Revista Forbes din 12 noiembrie 2009 confirma că Biroul de Statistică a Muncii (Bureau of Labor Statistics) “had overcounted jobs by 824.000”. The revision show up in the date in February 2010”. “How can an agency like BLS, whose sale assignment is to track shanges in America’s workforce, get things so wrong”? “In part because the BLS has a blind spot, it trends to measure employment by big business only”. “Yet most of the job loss in America today is taking place among small business”. “In october 2009, for example, the BLS Survey of households (people) showed a loss of 589.000 jobs for the wonts – the real figure. But its survey of “establishments” (businesses) found that only 190.000 jobs had disappeard. And 190.000 was the figure it announced to the world. (Sursa: Dick Morris and Eileen McGann, 2010 Take back America, pag.44-45).

96. Scurtă istorie a banilor: Unele obiecte au devenit mijloace de schimb, nu în viurtutea unei convenţii anumite, a unui contract social, ci datorită unor cauze şi avantaje care le-au impus oamenilor şi le-au predestinat pentru această funcţie importantă. Dificultăţile schimbului direct, marfă contra marfă (sub forma trocului), a ajuns la un anumit moment dat deosebit de incomod şi nepracticabil. Inventarea unei terţe mărfi, reuşeşte să elimine dificultăţile schimbului direct, dar acest lucru nu s-a produs nici într-un timp scurt şi nici peste tot în acelaşi timp. Această nouă “marfă” ce permitea schimbul a fost fireşte una care le era familiară oamenilor şi de un folos mai general; mai întâi au fost diverse produse ale naturii şi mult mai târziu, produse fabricate. Această nouă marfă cu caracter general, a fost pentru populaţia coastei Africii sub formă de scoici, nuci de cocos, penele colorate ale diverselor păsări din insulele Pacificului. Ulterior, suliţele de silex cioplit şi mult mai târziu diverse produse industriale. În societăţile patriarhale unica bogăţie erau vitele (bivolul, boul, berbecul) şi acestea au jucat rolul de marfă de schimb; în cea mai mare parte din limbile indo-europene, chiar limba bască, ne-a transmis amintirea acestei forme primitive de monedă, în numele însuşi pe care i l-a dat: pecunia (în limba latină însemnă vite sau turme).

296 În alte colţuri din lume, de exemplu în Japonia, era orezul; în Asia Centrală, ceaiul; blănurile sau pături de lână în ţinutul golfului Hudson; pânza, numită guinea sau sarea (de unde vine şi termenul de salariu) şi fildeşul în Africa centrală. Dar a existat între toate acestea, o anumită categorie de lucruri, care au avut privilegiul de a atrage mai mult atenţia oamenilor şi care nu a întârziat în toate societăţile cât de cât civilizate, să detroneze celelalte mărfuri: este vorba de metalele preţioase – aurul, argintul şi arama. Prin proprietăţile lor chimice, care le fac inalterabile în orice condiţii naturale, ele şi-au câştigat un rol esenţial în viaţa comercială a omenirii. Legendele celor patru epoci: de aur, argint, aramă şi fier au fost de fapt epocile în care au fost descoperite şi cunoscute de oameni aceste metale. Aurul, se găsea în general în stare pură, în timp ce argintul este întotdeauna în stare de aliaj. (De aceea şi în opera lui Homer, argintul şi arama par mai apreciate decât aurul, pentru că erau mai rare). La toate aceste caracteristici se mai adaugă unele dintre proprietăţile lor fizice:strălucirea şi maleabilitatea care le făcea să fie mult mai căutate şi apreciate fiind folosite pentru tot felul de podoabe. În timp, multe dintre proprietăţile naturale şi avantajele legate de uşurinţa transportului, durata infinită fără a se altera, identitatea calităţii, greutatea de falsificare, divizibilitatea perfectă, le-au stabilit o poziţie cheie şi tot odată au atras şi anumite consecinţe economice de cea mai mare importanţă, asigurând metalelor preţioase o superioritate distinctă faţă de alte mărfuri. La început oamenii foloseau metalele preţioase sub formă brută; trebuia deci, ca la orice schimb, mai întâi să fie cântărite şi încercate. Dificultatea de a face la fiecare schimb asmenea duble operaţii i-a determinat pe oameni să ajungă în timp la ideia de a se servi de bucăţi tăiate, a căror greutate şi titlu au fost hotârăte în prealabil şi garantate printr-o pecete sau marcă oficială. După unele opinii, legiuitorul care a avut această ideie ingenioasă, poate revendica gloria de a fi inventat într-adevăr moneda, întrucît din acel moment nu se mai cîntăreau, ci numai se numărau. Din unele documente istorice, rezultă că un rege din Lydia, un urmaş al lui Gyges, prin anii 650-700 î.Ch. a pus să se bată primele monede, din care s-au descoperit unele piese prin săpături

297arheologice şi se pot vedea la Muzeul Britanic. Aceste monede nu erau din aur sau din argint, ci dintr-un aliaj al celor două metale (pe care grecii îl numeau “electrum”). Aceste monede nu aveau forma unor discuri, ci aveau forme ovale, pe care erau făcute trei încrustaţii prin trei lovituri de ciocan. În China s-au găsit monede similare care aveau marcate anumite însemne ale unor case de comerţ, care astfel le certifica greutatea şi titlul. Forma neregulată pe care o aveau aceste monede şi chiar încrustaţiile au favorizat la un anumit moment dat tot felul de falsuri prin tăierea lor fără să se observe falsificarea. Pentru a se înlătura asemenea dificultăţi şi riscuri, oamenii au fost nevoiţi să adopte forma unor monede bătute, care a devenit familiară tuturor popoarelor civilizate (sub forma unor discuri, cu semne în relief pe toată suprafaţa, pe ambele feţe, şi cu unele zimţituri pe margini, pentru a se împiedeca orice falsuri sau alterări)193.

103. Milton Friedman (1912 – 2006) Probabil sunt destul de puţini cei care ştiu că Prof. Dr. Milton Friedman, laureat al Premiului Nobel pentru economie, în 1976, este de origine română. Părintii lui Milton Friedman au emigrat în America la întretăierea secolelor 19 şi 20. Milton Friedman s-a născut la New York la 31 iulie 1912. Tatăl sau a murit când el avea 15 ani, şi el a început să-şi ajute familia dând meditaţii copiilor din cartierul Brooklyn, unde locuia. La vârsta de 16 ani a primit o bursă în cadrul Universitatii Rutgers din New Jersey , unde l-a avut profesor pe Arthur Burns, Preşedintele FED între anii 1970 si 1978. Cu planuri concrete de a deveni specialist în calcule statistice referitoare la finanţe, Friedman a studiat initial intens matematica, însă a renuntat la acest domeniu ca urmare a unor examene pe care le pierduse. Ulterior a devenit tot mai interesat de ştiintele economice, şi în 1932, a ales să studieze ştiinţele economice în cadrul Universitatii din Chicago. In 1946 îşi susţine teza de doctorat şi primeşte titlul de doctor în ştiinţe economice în cadrul Universităţii Columbia, N.Y. Încă din 1930 devine colaborator al unor centre de cercetare, printre care şi Biroul Naţional de Cercetare Economică, în care activează până in 1981. Cu sprijinul

193 Pentru informaţii suplimentare vezi Istoria monedei în Enciclopedia Wikipedia).

298acestui centru de cercetări, îşi publică cele mai importante lucrari. În timpul celui de-al doilea război mondial a lucrat la Ministerul de Finanţe al Statelor Unite, iar în 1946, devine profesor de economie la Chicago, loc în care rămâne până la pensionare. În 1948, Friedman îşi aduce o contribuţie semnificativă la teoria economica, publicând o lucrare pe tema aversiunii faţă de risc si integrarea acesteia in teoria microeconomica; tot la Universitatea din Chicago, a format celebrul grup de studii, cunoscut sub numele de Şcoala de la Chicago. În timpul celui de al doilea război monndial Friedman îşi aduce o contributie la studiul statisticii, prin aşa numitul test Friedman pentru controlul calităţii prin eşantionare. Tot odată el pune bazele unui sistem fiscal de reţinere la sursă, punct de vedere ce a fost ulterioar controversat de către economiştii din mediile liberale şi libertariene. Lucrările lui Milton Friedman nu au fost întotdeauna acceptate de către toţi economiştii perioadei în care Friedman a trăit şi nici după moartea acestuia, în special în cele în care îşi exprimă un punct de vedere referitor la o perioada în care cheltuilelile guvernamentale şi intervenţionismul, erau considerate ca fiind metodele prin care s-a pus capât marii crize economice din anii 1929-1933. In opinia Profesorului Friedman, statul ar avea obligaţia de a nu interveni în economie şi de a lăsa piaţa liberă să functioneze. A fost moştenitorul spiritual al lui Adam Smith, şi adept al teoriei "laissez-faire". Punctul său de vedere era acela prin care: “ guvernul care conduce cel mai bine, este acela

care conduce cel mai putin”. Friedman a fost un permanent militat pentru liberalizarea pieţelor pe fondul tendinţelor guvernamentale de centralizare şi aplicarea unei politici monetare ce trebuie să urmărească creşterea constantă a rezervelor monetare, idei care au jucat un rol foarte important în politicile economice aplicate de fostul prim ministru al Marii Britanii, Margaret Thatcher şi de fostul Preşedinte american Ronald Reagan. Acordarea Premiului Nobel pentru economie nu a fost primită cu mare bucurie în Statele Unite şi nici la Stockholm, unde au avut loc mari demonstaţii, participanţii criticându-l pentru sfaturile economice pe care acesta le-a acordat guvernului lui Augusto Pinochet, care timp de 17 ani a condus statul Chile, in urma dictaturii militare impuse de acesta şi în care şi-au pierdut viaţa peste trei mii de militanti socialisti. Milton Friedman a fost unul dintre principalii economişti ai secolului 20, alătur de John Maynard Keynes, Joseph A. Schumpeter şi Paul Samuelson.

299 Preşedintele american George W. Bush referindu-se la personalitatea lui Friedman, a spus: " el, a contribuit la extinderea demnităţii şi libertăţii umane". Iar Reuters Gary Becker, câştigatorul Premiului Nobel pentru economie în 1992, a spus: “Daca rogi diferite persoane din lume să numească un economist de care au auzit, numele lui va fi de departe cel mai cunoscut". 120. Unele aspecte ale vieţii din Washington, DC. “Everyone knew that campain donations were rewarded with jobs or public works projects. More than a few men gat rich because they knew to buz lend where a new road was going to be build or received contracts to provide goods and services to the state. These connections also explained why one county might get a big new bridge or eight-lane highway and other did not. Senators spend an inordinate amount of time fending off lobbyists and begging for political contributions, which most find to be degrating.” Senator Kennedy:”… Washington… it’s not like it was when I first got here. It used to be civilized.”. I once heard that the cloakroom staff – were among the most powerfull people on Capitol Hill, delayed bringing the senators to the chamber for a vote because they wanted to see the end of an episod of the TV program 24. On several occasion I would have to chase down the senator, because he had gone for a run and refused to wear a cell phone or a pager. “…He’d stand in the doarway of Senate in shorts or sweats to signal thumbs-upor or thumbs-down to have his vote recorded.” No one talks about how rules are bent votes, because the illusionn of a serious legislative body at work is useful to us all. It reassures voters, who want to believe that their men and women in Washington DC are serious about the public’s business, and it reinforces the Senate’s aura of authority, which can be a valuable thing in time of crisis. “… first-term presidents and members of House and Senate live in a state of continual campaigning and fund-raising. Senators spend roeughly a third of their time raising money for campaigns, and if they aspire to higher office, they must consider how every vote and every public statement might offect their future.”

300 “ … Money is so important that even if you are the most brilliant candidate, political commentators will relegate you to second-class status if you are not among the top three in fund-raising. Below this level, you simply cannot compete in a national campaign”. “ His (the Senator) political contacts (and experience) made him an attractive commodity for influence, lobbing, … investment houses, part-time gig with hedge fund for a salary of roughly 500.000 dolars per year. … He (the Senator), making speeches about poverty and earned 55.000 per speech. “… I’m going to be the president. I don’t have time for this shit. Everyoane wants to give me advise. I don’t wont advice. I want their money” ! (Preluat din volumul: YOUNG, ANDREW, The Politician ) 128. Martin Van Buren (1782 –1862), a fost al 8-lea Preşedinte al Statelor Unite în perioada 1837-1841. Unul din cei mai proeminenţi politicieni democraţi. De origine olandeză. Limba engleză era cea de a doua sa limbă. A fost primul Preşedinte din New York. După John Adams, a fost singurul preşedinte care a fost ales o singură dată. În timpul Administraţiei sale a avut loc Criza economică din 1837 129. Peter Temin (1937 - ), unul dintre cei mai citaţi economişti istorici americani contemporani. Absolvă cu titlul de onoare Swarthmore College în 1959. În 1964 obţine titlul de Doctor la Massachusetts Institute of Technology (MIT) Începând din 1960 şi până la începutul decadei 1970 publică Istoria economică a Americii în Secolul 19. Dintre cele mai citate lucrări sunt cele referitoare la relaţia dintre lipsa forţei de muncă şi dezvoltarea economică şi rolul echilibrului general-modele în studiul istoriei economice. În 1987, un amplu studiu al companiei de telecomuncaţii AT&T, intitulat „The fall of the Bell System”, a constituit un impact important asupra unui concept privind rolul antreprenorului în activitatea economică.

143. Planul Marshall,cunoscut oficial ca European Recovery Program (ERP), a fost primul plan de reconstrucţie conceput de Statele Unite ale Americii şi destinat aliaţilor europeni din al doilea război mondial.

301

Notă:Ţările marcate cu roşu sunt ţările care au beneficiat de pe urma ajutorului în cadrul planului Marshall Pe 5 iunie 1947, într-un discurs rostit în Aula Universităţii Harvard, secretarul de stat George Marshall anunţă lansarea unui vast program de asistenţă economică destinat refacerii economiilor europene cu scopul de a stăvili extinderea comunismului, fenomen pe care el îl considera legat de problemele economice. La 19 iunie 1947 miniştrii de externe francez (Georges Bidault) şi britanic (Ernest Bevin) semnează un comunicat prin care invită 22 de state europene să trimită reprezentanţi la Paris pentru a schiţa un plan de reconstrucţie europeană. Etichetând Planul Marshall drept „imperialism economic american” Moscova a interzis ţărilor satelite să participe la Conferinţa de la Paris. Sovieticii considerau că acceptarea planului ar fi condus la desprinderea de URSS a ţărilor din sfera sa de influenţă şi la pierderea avantajelor politice şi strategice dobândite de Kremlin în Europa centrală şi de Est, la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial. Planul Marshall reprezintă extensia în domeniul economic a Doctrinei Truman. (Sursa: Enciclopedia Wikipedia) 151. Politica internaţională în perioada 1989 -1991 În 1989, după căderea Zidului Berlinului, Preşedintele Bush s-a întâlnit cu Mihail Gorbaciov la Malta. Opiniile consilierilor Preşedintelui erau opuse ideii de întâlnire dintre SUA şi Uniunea Sovietică. Generalul Brent Scowcroft considera că este un act „prematur” pentru o asemenea întâlnire. Dr. Condoleezza Rice considera că dialogul cu Gorbaciov poate avea unele rezultate nefavorabile pentru Statele Unite. Conducătorii unora dintre aliaţii europeni, incluzându-l pe Francois Mitterrand şi Margaret Thatcher, din contra l-au încurajat pe Bush să aibă această întâlnire cu Gorbaciov. Între 2 şi 3 decembrie 1989, a avut loc întâlnirea. Nu s-a semnat nici o convenţie.

302Când Bush l-a întrebat pe Gorbaciov referitor la un război nuclear, Gorbaciov a răspuns: „Îl asigur pe Preşedintele Statelor Unite că Uniunea Sovietică nici odată nu va începe un război fierbinte împotriva Statelor Unite. Noi vrem ca relaţiile noastre să se dezvolte în direcţia care să deschidă mai largi posibilităţi de cooperare...” Dialogul a fost considerat ca fiind un pas important pentru încetarea „Războiului Rece” În iulie 1991 a avut loc o nouă întâlnire la Moscova, al cărui scop a fost semnarea unui Tratat de Reducere a Armelor Strategice (START I ). Prin acest tratat ambele ţări s-au angajat să reducă armele strategice nucleare cu 35% în următorii şapte ani. Tratatul a fost semnat pentru nouă ani şi a fost prima mare înţelegere dela actul semnat în 1987 de către Reagan şi Gorbaciov privind Tratatul Forţelor Nucleare de Rang Intermediar . După căderea şi lichidarea comunismului în Uniunea Sovietică, Bush şi Gorbaciov au declarat că Statele Unite şi Rusia sunt parteneri strategici şi s-a marcat terminarea Războiului Rece. Preşedintele Bush a declarat: „cooperarea dintre SUA şi Rusia va perimite rezolvarea în mod bilateral a problemelor mondiale”. La 1 august 1990, Irak-ul condus de Saddam Hussein a invadat Kuveitul dorind să aibă controlul asupra resurselor de petrol din această ţară. Statele Unite au condamnat această invazie şi a cerut suportul unor aliaţi din Europa, Asia şi Orientul Mijlociu. Irakul, a vrut să negocieze pentru a păstra sub control jumătate din teritoriul Kuveitului. Bush a respins această propunere şi a cerut Irakului să se retragă imediat, complet şi fără nici o condiţie din teritoriul Kuveitului. Trebuia asigurată securitatea şi stabilitatea în zona Golfului Persic La refuzul Irakului de retragere completă din Kuveit, s-a constituit coaliţia trupelor aliate sub comanda Generalului Norman Schwartkoph. Congresul Statelor Unite au aprobat acţiunea forţelor militare în Kuveit, acordându-se guvernului kuveitian toate drepturile legitime şi protecţia intereselor americane în zonă. În dimineaţa de 17 ianuarie 1991 forţele aliate au lansat operaţiunile militare.

303 184. Industria maritimă comercială a Greciei Unul din sectoarele industriei serviciilor care nu a fost atât de puternic lovit de criza economico-financiară actuală din Grecia este sectorul transportului maritim comercial. Acest sector deţine locul al doilea în cadrul economiei după industria turismului. În cadrul acestei industrii a transporturilor comerciale, locul principal îl deţine transportul uleiului, al chimicalelor, al cărbunilor şi al cerealelor. În general industia transporturilor maritime a cunoscut o mare extindere în timpul celui de al douilea război mondial. Ocupându-se de transporturi economice şi militare, a câştigat atât de mult încât imediat după război şi-a putut extinde baza nautică prin cumpărarea a peste 800 de vapoare la preţuri deosebit de mici, dela Statele Unite şi Marea Britanie,. În anii 1950 şi 1960 când Europa şi Orientul Mijlociu cunoscuseră un mare boom economic, industria transporturilor maritime greceşti a luat o mare extindere Ulterior aceasta industrie s-a dezvoltat şi mai mult după extinderea fenomenului globalizării. Companiile maritime greceşti şi-au deschis sucursale la Londra şi New York. Sub acţiunea Legii 89 companiile de transport maritim din Grecia au fost scutite ani de zile de plata taxelor către guvernul grec. În prezent se negociază cu FMI şi cu UE pentru extinderea acestei reglementări. Asemenea avantaje financiare sunt deosebit de importante atât pentru companiile greceşti de transport maritim, care deţin în prezent peste 4800 de vase comerciale (controlând 15-20% din transportul maritim comercial mondial) cât şi pentru instituţiile FMI şi ale UE afectate de criza economică şi dornice de a obţine bani din orice surse de venituri. Suportul pe care îl oferă industria maritimă comercială statului grec şi care reprezintă circa 5% din PNB provine din angajarea a peste 250,000 de salariaţi, folosire unui mare număr de firme specializate în menţinerea în stare de funcţionare a vapoarelor, un umăr mare de firme de avocaţi şi tot felul de servicii adiacente. Singura mare competitoare în domeniul transporturilor maritime este Japonia. Profitând de situaţia dificilă pe care au cunoscut-o alte întreprinderi de transporturi maritime, companiile de transporturi maritime din Grecia au mai achiziţionat peste 218 de vase de transport, cu care au înlocuit unele vase mai vechi.

304

Note:

305 BIBLIOGRAFIE

ALIBER, ROBERT, and KINLEBERGER, CHARLES, Manias, Panics and Chrashes, John Wiley and Son, Inc., New Jersey, 2005, 309 pg BATRA, RAVI, Prof. Dr., The Great Depresion of 1990 Simon and Schuster, New York, 1987, 250 pg. BERCA, ALEX, Privind lumea, Editura Online Semănătorul, 2009, 409 pg. BIRMAN, HAROLD, The Great Myths of 1929, New York, Greenwood Press, 1991, 350 pg. BROADUS, MITCHELL, Depresion Decade, New York, Dec.1989, 550 pg. BRUCHEY, STUART, The Roots of American Growth 1607-1861, New York, Harper Torchbook, 1965, 235 pg. BURCIU, AUREL. Prof.Dr., Ciclicitatea în afaceri, Şcoala de vară, România, 2009 CLARKE, E. COCHRAN, American Public Policy, Ed.VI-a, St.Martin Press, New York, 1993, 492 pg. CLARKE, SIMON, Teoria marxistă a crizelor În: www.warwick.uk-russia COHEN, L. JEAN, Class and civil society, Amherst, University of Massachusetts Press, 1982, 264 pg. DAHRENDORF, RALF Class and Class conflict in Industrial Society, Stanford University Press, Stanford, USA, 1968, 336 pg. DEMING, W.F. Out of Crises, MIT, Cambridge, Massachusetts, 1968, 70 pg. DUMA ROMUL, Colonel dr. şi alţii, Prognoza şi conflictele, Editura militară, Bucureşti, 1974, 313 pg. ECKSTEIN, OTTO, Core Inflation, Prentice Hall, Inc. New York, 1981, 121 pg. ECONOMIC REPORT FOR THE PRESIDENT OF USA, White House, January 1953, 450 pg. EGENDORF, LAURA, Prosperity, Depresion and War 1920-1945, Greenhouse Press, New York, 2003, 288 pg. ENCYCLOPEDIA OF AMERICAN SOCIAL HISTORY, Vol. II, Charles Scribner’s Sons, New York, 1993, 2009, 1400 pg. ENGELS, FRIEDERICH şi MARX, KARL, Manifestul Partidului Comunist, Editura politică, Bucureşti, 1962, 45 pg. EPSTEIN, JOSEPH, Snobbery-The American Version, Houhton Mifflin Co, Boston, 2002, 274 pg. FAULKNER, UNDERWOOD, HAROLD, American Economic History, Harper and Row Publisher, New York, Ed. VIII, 1960, 816 pg. FEIN, PH.KIM, Invisible Hands, W.W.Norton, New York, 2009, 356 pg. FERGUSON, ADAM, Essay on the History of Civil Society, London, Press Sindicate of the University of Cambridge, UK, 2001, 274 pg. FISCHER,H. DAVID, The Great Wave, New York, Oxford, Oxford University Press, 1966, 536 pg. FONER, ERIC, The New American History, Temple University Press, Philadelphia, 1990, 299 pg. FREI, A. MARTIN, Dr., Utopie şi Realitate, Editura Imago, Sibiu,

306 România, 2005, 133 pg. FUSSELL, PAUL, Class- A Guide through the American Status System, Summit Book, New York, 1983, 203 pg. GALBRAITH, K. JOHN, The Great Crash 1929, Houghton Mifflin Co., Boston, 1979, 206 pg. GORDON, S. JOHN, Hamilton’s Blessing, Walker and Co., 1997, 214 pg. HOPPE, H. HANS, Teoria marxistă a claselor – o reconstrucţie austriacă (traducere) Institutul Ludwig von Mises, România, 2002 KINLEBERGER, CHARLES and ALIBER, ROBERT, Manias, Panics and Chrashes, John Wiley and Son, Inc., New Jersey, 2005, 309 pg. HUGHES, B. BARRY, Choices in the Face of Uncertainty, Edit. IIIrd, Westview Press, Boulder, Colorado, USA, 1999, 215 pg. LATKO, W. DAVID, Everzbody wants your money, Harper Collins Publishers, New York, 2006, 266 pg. LAWRENCE, GRAHAM, Our kind of People: inside America’s Block upper class, Harper Collins Publishers, New York, 1999, 418 pg. LEFEBVRE, HENRI, The Sociology of Marx, Pantheon Book, New York, 1968, 215 pg. LENIN, I. VLADIMIR, May Day action by the revolutionary proletariat, În: Sotsial Demokrat, nr.31, 15 Iunie 1913 LEUCHTENBERG, E.W. Prof. Dr., The Perils of Prosperity 1914-1932, University of Chicago Press, 1993, 332 pg. LEWIS, MICHAEK, Panic, the Story of Modern Financial Insanity, W.W, Norton and Co., New York, London, 2009, 391 pg. MARX, KARL, Capitalul, Vol.I, International Publishers, NewYork, Seven Printing, 1975, 807 pg. MARX, KARL, Capitalul Vol. IV, Partea I-a, Teoria asupra plusvalorii, Editura politică, Bucureşti, 1959, 361 pg. MARX, KARL, Capitalul Vol. IV, Partea II-a, Teoria asupra plusvalorii, Editura politică, Bucureşti, 1960, 536 pg. MARX, KARL, şi ENGELS, FRIEDERICH, Manifestul Partidului Comunist, Editura politică, Bucureşti, 1962, 45 pg. MATTICK, PAUL, Economic Crisis and Crisis Theory , Archive, Class against class,Chapter 2, 1974, Wikipedia Encyclopedia , www.yahoo.com. MORRIS, DICK şi McGANNE, EILEEN, 2010 Take back America, Harper Collins Publishers, 2010, 354 pg.

MULLINS, BRODY, Senators Seek Cash as They Mull Rules. The Wall Street Journal, April 21, 2010, pg.A4

MUMFORD, LEWIS, The Myth of the Machine – The Pentagon of Power, Harcourt Brace Jovanovich, Inc., New York, 1970, 496 pg. NARDO, DON, The Great Depresion, Greenhaven Press, New York, 2000, 223 pg. OXFORD COMPANION TO BRITISH HISTORY, John Cannon Editor, Oxford, Oxford University Press, 1997, 860 pg. POPESCU, GH., David Ricardo-Economist genial, Editura Risoprint, România, 250 pg. RICARDO, DAVID, Principles of Political Economy and taxation, Elibron

307 Clasics Series, Adamant Media Corp., Londin, 2006, 455 pg. RON, PAUL, End of FED,Grand Central Publishing, New York, Boston, 2009, 212 pg. ROTHBARD, N. MURRAY, The Panic of 1819, Online edition, Ludwing von Misses Institute, 2002, 96 pg. SAMUELSON, A.P., Economics, W.W.Nordhans, Edit.XV, Mc.GrowHill, New York, 1995, 620 pg. SAMUELSON, J. ROBERT, The Great Inflation and aftermath, Random House, New York, 309 pg. SCHUMPETER, A. JOSEPH, Capitalism, Socialism, Democratie, Harper Colophone Books, Edit. III-a, 1950, 431 pg. SHIPLER, K.DAVID, The working poor – Invisible in America, Alfred A. Knoff, New York, 2004, 321 pg. SMITH, ADAM, The Wealth of nations, Bantam Classics Edit, London, 2003, 1231 pg. SOULE, GEORGE, Prosperity Decade from War to Depresion: 1917-1929, Rinehart and Winston, New York, 1964, 250 pg. STANESCU, S. N. Prof. Dr. Economia românească de la ficţiune la realitate, Editura Humanitas, 1991, 131 pg. SWANSON, J. GERALD, America the broke, Currency Doubleday Published, 2004, 206 pg. TARNOFF, CURT, Iraq: Reconmstruction Assistance, Report to Congress of USA, June 25, 2007 THORSTEIN, VEBLEN, The theory of the Peisure class, Amherst, New York, Prometheus Book, 1998, 404 pg. TREVITHICH, A. JAMES, The Economic of Inflation, John Wilez and Son, New York, 1975, 184 pg. TYE, LARRY, Rising from the rails: Pullman porters and the making of the Black Middle Class, Henry Holt, New York, 2004, 314 pg. YOUNG, ANDREW, The Politician, Thomas Dunne Books, St. Martin’s Press, New York, 2010, 301 pg. YOUNG, MITCHELL, Government Spending, Greenhaven Press, New York, 2009, 210 pg. WALTER, BENN, MICHAELS, The Trouble with diversity, Metropolitan Book, New York, 2006, 241 pg. WHEELER, H. RAYMOND, Climate: The Key to Understanding Business Cycles, Editor: Michael Zahorchak, 183, 278 pg. (vezi şi Yahoo, Cycles Research Institute, Wheeler H. Raymond) ARTICOLE:

Asia’s suffering, Where the crisis is hitting hardest, The Economist, January31st, 2009 pg.13 Abriefing China’s economy, A great migration into the unknown, The Economist, January31st, 2009 pg.33

BAL, ANA, Opinii privind cauzele crizei financiare actuale În: The Romanian Economic Journal, Nr. 31, 2009. BERNANKE, B. S., Nonmonetary Effects of Financial Crisis in Propagation of The Great Depresion In: American Economic

308 Review, June, 1983, pg.257-276.

Britain’s armed forces, Overstretched, over-whelmed and over there, The Economist, January31st, 2009 pg.14 Deflation in Japan, The curse of defeatism, Anybody who thinks deflation is no Longer a threat should look at japan and its flailing authorities, The Economist, November, 28th, 2009, pg.12

EASTERLING, STUART, Marx’s theory of Economic Crisis In: International Socialist Review, nr. 32, Nov.-Dec. 2003.

In his zeal to fix capitalism, Barack Obama must not stifle Amerca’s dynamism, The Economist, May 30th, 2009 pg.1 Red square blues, Russia’s failure to diversify away from oil should worry the Kremlin, The Economist, June 6th, 2009, pg 11 Surviving the slump, A special report on business in America May 30th, 2009, Anexe, 18 pg.

309

Mic Dicţionar Economic-Financiar-Bancar Accelerator financiar : Condiţii economice speciale, specifice perioadelor de manifestare a „şocurilor” economice, la nivel naţional sau internaţional. De exemplu, acordarea de credite poate deveni mai dificilă pentru persoane particulare sau pentru firme într-o recesie economică. În aceste condiţii, recesia poate deveni mai severă şi mai de lungă durată.

Acciză : Taxă suportată de consumatori; una din formele cele mai răspândite ale impozitelor indirecte, care se include în preţul de vânzare al unor mărfuri prealabil determinate.

Acord Swap : Acord bilateral între bancile centrale ale diferitelor ţări, prin care părţile semnatare se obligă să-şi ofere reciproc la cerere, o sumă de bani în valuta naţională, în cadrul unui plafon prestabilit.

Acţiune (Stock în l.engleză) : Hârtie de valoare emisă de o societate pe actiuni (companie ce este înregistrată la bursa de acţiuni), prin care se dovedeşte dreptul de proprietate al deţinătorului asupra unei părţi din capitalul social al societăţii care a emis-o; pe baza acesteia, deţinătorul primeşte un dividend.

Agregat : Indicator sau marime statistică care masoară, compară şi caracterizează activitatea economică a unei ţări; el se obţine prin însumarea, după anumite reguli, a unor operaţii, fluxuri sau rezultate economice realizate de agenţii economici dintr-o ţară.

AMEX : (abreviere din limba engleză) - "American Stock Exchange" (Bursa de Valori/Stock-uri din SUA).

Amortizare : Partea din valoarea mijloacelor fixe inclusă în costul producţiei sau în cheltuielile de circulaţie pentru recuperarea treptată pe măsura uzării mijloacelor fixe.

Anatocism : Procesul de capitalizare a dobânzii unei sume împrumutate; operaţiune ce se concretizează în cumularea dobânzii scadente şi neachitată, cu suma datorată şi aplicarea în continuare a doânzii la valoarea astfel rezultată; sinonim cu operaţiunea de dobânda la dobânda

310 Audit : Examinarea situaţiilor si raportărilor contabile ale unei companii; rezultatele sunt consemnate în cadrul unui raport care certifică dacă, in opinia auditorilor, raportările contabile examinate reflectă în mod real situaţia financiară reală a companiei; auditul intern este realizat de un departament din interiorul companiei; auditul extern este realizat de un auditor independent.

Bad loans : Împrumuturi a căror returnare este întârziată peste o anumită limită de timp şi/ sau pentru care valoarea garanţiei s-a diminuat sau a dispărut total dintr-un anumit motiv economic.

Bancrută : Momentul de de încetare a plăţilor din vina debitorului; acţiunea este declarată de tribunal. Bancruta atrage in mod automat falimentul cu toate consecintele aferente.

Bear market : Piaţă a titlurilor de valori cu preţuri scăzute şi cu şansa de continuare a scăderii valorilor. Situaţia economică este în deteriorare, cresc numărul falimentelor, creşte şomajul şi rata inflaţiei. Blue Chip Economic Indicators : Sistem de indicatori statistici lunari (creat din 1976), prezentând informaţii şi prognoze pe termen scurt (pentru anul curent şi următorul an), referitor la economia Statelor Unite. Datele statistice sunt cuprinse într-un raport scurt de 16 pagini şi oferă opiniile unor economişti specialişti din domeniul manufacturii, bancar, asigurărilor şi firmelor de tranzacţii de stocuri. Printre indicatorii prezentaţi sunt: GDP index de preţuri, GDP Nominal, Indexul preţurilor de consum, indicile cheltuielilor reale personale, rata şomajului, volumul vânzărilor auto, volumul real net al exporturilor, ş.a. Statisticile incluse în aceşti indicatori sunt folosite de întrega mass-medie pentru informaţiile curente ale Agenţiei Reuters, Wall Street Journal, Forbes ş.a.) Bond : Titlu de valoare, emise de către un debitor (de exemplu, o agenţie guvernamentală, administraţia locală, sau o societate) unui creditor, indicând o anumită sumă fixă şi pentru o perioadă determinată. Acest titlu de valoare este un purtator de dobândă în cazul în care a ajuns la scadenţă (maturitate).

311 Broker : Persoană/firmă care acţionează ca intermediar între vânzătorii şi cumpărătorii de titluri de valoare (cel mai adesea stockuri/acţiuni) şi efecte de comerţ.

Bull Market : Piaţă a titlurilor de valori cu preţuri ascendente, reprezentând mişcările de pe piaţa financiară, în care preţurile cresc simultan, iar titlurile de valori cresc şi ele. În timpul de bull market, producţia economică este la nivel ridicat, şomajul este minim şi inflaţia este scăzută. Capital gain or loss : Creşterile sau scăderile în valoarea activelor unor unităţi economice, ca urmare a modificării preţurilor de pe piaţă, descoperirea unor zăcămintelor minerale noi şi a altor resurse naturale, sau dimpotrivă epuizarea unor resurse minerale, sau din cauza învechirii neprevăzute a unor produse, din cauza furturilor, a unor catastrofe majore, sau alte evenimente, cu excepţia uzurii morale normale, a pagubelor accidentale, anularea unor datorii care sunt înregistrate în conturile de tranzacţie, ş.a.. Capital transfeers : Transferuri de capital destinate finanţării unor acumulări sau a unor cheltuieli pe termen lung. Certificate of deposit (CD) : Formă de depozitare a unei sume de bani, la o bancă sau o altă instituţie de finanţare, specifică unei anumite sume de bani şi care nu poate fi retrasă înainte de o anumită dată fixă scadentă, fără a fi obiectul unei penalizări. Rata dobânzilor variază în funcţie de termenul de depozitare. Pe baza datelor statistice oficiale, situaţia ratelor de dobândă la data de 23 Februarie 2010, se prezenta după cum se vede din tabelul alăturat:

Termen de depozitare

Rata de dobândă

(%) 6 luni 1.00 9 luni 1.09 12 luni 1.59 18 luni 1.78 24 luni 2.13

Girant (Colateral) : Asigurarea plăţii unui împrumut bancar sau a unui credit oferit de o instituţie financiară, printr-o a doua semnătură a

312unei persoane sau instituţii care îşi asumă responsabilitatea de a achita suma datorată, în ipoteza în care împrumutătorul nu are posibilitatea de plată Mărfuri (Commodities – în engleză): Totalitatea bunurilor şi serviciilor destinate vânzării la un preţ care trebuie să acopere costul tuturor cheltuielilor de producţie. Include toate bunurile şi serviciile create de industriile manufacturiere şi serviciile importate, cu excepţia achiziţiilor din străinătate de către guvern sau de către persoane particulare. Compensaţiile acordate angajaţiilor : Toate plăţile efectuate de către o întreprindere sau instituţie, salariaţilor lor, precum şi contribuţiile plătite pentru asigurarea sitemului de securitate socială şi (la unele companii particulare), asigurarea de pensii, asigurarea medicală de familie, asigurarea de accidente, asigurarea de viaţă, ş.a. Consiliul consultativ al consumatorilor : Grup creat prin Actul Rezervelor Federale, compus din 30 de membrii reprezentând interesele unui larg număr din diferite categorii de consumatori şi creditori. Consiliul se întâlneşte cu Comitetul Guvernatorilor, de trei ori pe an discutând situaţia consumatorilor şi aplicarea legilor de protecţie a acestora, administrate de către Comitetul Guvernatorilor. Creştere economică : Creşterea capacităţii naţionale de a produce diferite bunuri de consum şi servicii. Deprecierea monedei naţionale : Declinul valorii monetare în raport cu o altă monedă. Amortizarea apare atunci când printr-o modificare a ratelor de schimb între diferite monede, cu o unitate valutară se poate cumpăra mai puţine unităţi valutare din alte monede. Deflaţie : Retragerea din circulaţie a unei cantităţi de bancnote în timpul unei inflaţii (vezi definiţia inflaţiei), pentru a influenţa creşterea puterii de cumpărare a banilor. Embargo : - Interzicerea de către un stat a exportului sau importului de mărfuri într-o sau dintr-o ţară, ca sancţiune pentru încălcarea unor reguli sau principii de drept internaţional sau ca mijloc de presiune politică.

313 Reţinerea de către un stat a navelor comerciale sau a mărfurilor altui stat, aflate pe teritoriul său (în condiţiile în care a survenit un conflict între statele respective. Employment Protection Legislation (EPL) : Legislaţie care se referă la reglementările privind angajarea salariaţilor (de exemplu: condiţiile de angajare a personalului permanent şi a celui temporar, pe bază de contract, instruirea necesară) şi eliberarea din activitate (de exemplu procedeul de dare afară, plata orelor efectuate până la darea afară şi a timpului până la angajarea la un nou loc de muncă). Inflaţie : Fenomen economic specific perioadelor de criză, constând în deprecierea valorii banilor de hârtie aflaţi în circulaţie, ca urmare fie a emiterii unei mase băneşti peste nevoile reale ale circulaţiei, fie a reducerii volumului şi circulaţiei mărfurilor. Rezultatul inflaţiei este scăderea puterii de cumpărare a banilor. Laissez-faire : Doctrină conform căreia problemele economice ale societăţii sunt rezolvate în cele mai bune condiţiuni prin decizii individuale, excluzându-se implicarea autorităţilor statale. Originea acestei doctrine se regăseşte în multe din lucrările fiziocraţilor, dar elementele fundamentale sunt încă din timpul lui Adam Smith. El considera că oamenii acţionând în propriul lor interes sunt forţaţi până la urmă să maximizeze avuţia totală a colectivităţii. Autorităţile trebuie să aibă rolul numai de a crea aparatul legal de protecţie, care să îngăduie acţiunea individuală. Amestecul autorităţilor în funcţionarea liberă a acestei ordini fireşti, determină o îngrădire a creşterii avuţiei naţionale şi poate direcţiona resursele într-un mod eronat şi ineficient. Macroeconomie : Relaţiile economice la nivelul ramurilor şi al ansamblului economiei naţionale Politica monetară : Acţiunile unei bănci centrale de a influenţa disponibilitatea, valoarea banilor şi a creditului, pentru a contribui la promovarea obiectivelor economice naţionale. Instrumentele de politică monetară includ: operaţiuni de piaţă monetară, de creditare direct la instituţii, depozitări bancare, precum şi cerinţele de rezerve monetare Panica bancară : O serie de retrageri neaşteptate de bani lichizi din bănci determinate de o scădere a confidenţei deponenţilor şi a

314spaimei acestora că banca nu va mai putea onora banii depozitaţi şi se va închide. Băncile în general ţin în depozitele lor o mică cantitate din banii deponenţilor, iar în momentul în care se solicită o scoatere mare de bani lichizi, banca numai are disponibilităţi să onoreze solicitările de bani şi este forţată să-şi închidă chişeele de plăţi, sau cere suportul altor instituţii. Politica de consolidare fiscală : Politica guvernamentală de reducere a deficitului bugetar şi a acumulării datoriei naţionale şi a celei obţinute din împrumuturi externe. Politici competiţionale : Politica Anti-trust şi unele politici anexe (de exemplu, regulamente privind proprietatea intelectuală), create pentru a stimula sau a crea restricţii în privinţa concurenţei şi care pot avea efecte asupra comerţului şi a investiţiilor internaţionale. Portfoliu : Colecţie de împrumuturi sau de active, clasificate după tipul de debitor al unui activ. De exemplu, porfoliul unei bănci poate include: credite, titluri de investiţii şi activele gestionate ale diverselor întreprinderi. Portfoliul de credite poate include: credite comerciale, credite ipotecare, credite de consum şi credite cu plata în rate. Rata şomajului : Procentul forţei de muncă care şi-a pierdut locul de muncă şi este în căutare activă de noi locuri de muncă Rată variabilă : Rata dobânzii ce poate fluctua pe tot timpul existenţei împrumutului acordat. Schimbarea ratei dobânzii influenţează mărimea împrumutului şi rata lui de plată până la achitarea împrumutului. Subprime credit : credit ipotecar acordat unei persoane private cu o bonitate de clasa a doua (foarte scãzutã). Tantiemă : - Sumă de bani plătită membrilor unui consiliu de administraţie sau funcţionarilor superiori ai unei întreprinderi sau instituţii , din beneficiul net al acestei organizaţii, pentru participarea la conducerea activităţii economice. Treasury Bill : Instrument financiar emis de Trezoreria naţională cu scopul de a acoperi o parte din datoria publică. Are o scadenţă de maximum un an de zile. La vânzare, au o reducere de preţ, astfel încât

315să fie atrăgător pentru a fi cumpărat. Diferenţa dintre preţul de cumpărare de către indivizi particulari şi valoarea acestor hârtii în momentul ajungerii la scadenţă, reprezintă de fapt valoarea dobânzii care ar fi trebuit să fie plătită cumpărătorilor pentru valoarea hârtiei de valoare, după un an de zile. Uniunea Europeană (UE) : îşi are originile încă de la Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului care a fost formată între şase ţări (în 1951) şi a Tratatului de la Roma format (în 1957), de către aceleaşi state. În prezent, UE are caracterul economic şi politic a 27 de state membre, situate în Europa. Ea a fost stabilită prin Tratatul de la Maastricht la 1 noiembrie 1993, cu peste 500 de milioane de cetăţeni. UE combinată generează o cotă de circa 30% a PNB al lumii. UE a elaborat o piaţă unică, printr-un sistem standardizat de legi care se aplică în toate statele membre, şi care asigură: libera circulaţii a persoanelor, bunurilor, serviciilor, şi a capitalurilor. Aceasta susţine politici comune privind comerţul, agricultură, pescuit şi de dezvoltare regională. Şaisprezece state membre au adoptat o monedă comună, moneda Euro, care constituie zona euro. UE a elaborat un rol limitat în politica externă, având reprezentarea la Organizaţia Mondială a Comerţului, G8, G-20, precum şi în cadrul Naţiunilor Unite. Ca o organizaţie internaţională, UE funcţionează cu ajutorul unui sistem hibrid de supranaţionalism şi interguvernamentalism. În anumite domenii, deciziile se iau prin negociere între statele membre, în timp ce în altele, instituţii supranaţionale sunt responsabile fără o cerinţa pentru unanimitate între statele membre. Instituţiile cele mai importante ale UE sunt: Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Consiliului European, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi Banca Centrală Europeană. Parlamentul European care este ales o dată la cinci ani de către cetăţenii statelor membre, cărora le este garantată cetăţenia Uniunii Europene,.

316

Note:

317

ANEXE

318

319 Lista tabeleleor TITLUL TABELULUI Pagina Evoluţia crizelor economice 70 Evolutia hiperinflatiei in Germania 77 Situatia fraudelor din SUA 118 Situatia investigatiilor din industria SUA 122 Evolutia inflatiei in 5 tari industrializate din lume 128 Scăderea valorii dolarului SUA 137 Evolutia preturilor intre 1950 si 1970 in SUA 138 Venitul mediu pe locuitor in SUA 139 Evolutia ratei inflatiei in perioada 2000-2009 142 Manifestarea fenomenului deflaţiei 151 Subventiile acordate pentru cresterea porumbului in 5 state ale SUA 168 Prognozy cheltuielilor militare ale SUA în războiul din Irak, Afganistan 173 Cheltuielile aferente diverselor războaie în care au fost implicate SUA 173 Prognoza cheltuielilor militare ale SUA pina in 2018 174 Bugetul militar al SUA pina in 2018 174 Cheltuielile destinate reconstructiei Irakului 174 Deficitul balantei comerciale a SUA 179 Evolutia PNB al SUA pe perioada 1978-2006 184 Evolutia comertului exterior al SUA pe perioada 1790-1820 194 Diferentele dintre statele din Nord si cele din Sud in Razboiu civill 200 Evolutia industriei bumbacului in New England si in Sudul Americii 201 Evolutia somajului in America in perioada 1890-1897 209 Scaderea pretului produselor agricole in perioada 1919-1920 219 Evolutia productiei industriale, a pretului cu ridicata si a venitului naţional al SUA in perioada 1921-1929 220 Valoarea noilor constructii in SUA in perioada 1916-1925 221 Situatia somajului in Massachusetts in perioada 1920-1928 221 Evolutia indicilor bursei de stocuri intre 1922-1929 224 Evolutia somajului in SUA in perioada 1930-1934 228 Preturile cu ridicata, numarul de salariati si situatia salariilor in SUA in perioada 1929-1932 229 Comertul exterior al SUA in perioada 1929-1932 230 Evolutia preturilor produselor industriale si alimentare in SUA intre 1935 si 1953 242 Cheltuielile de aparareale SUA si % din PNB (1960-1969) 245 Caderea bursei de stocuri pe plan mondial in perioada crizei economice din 1986-1987 (in %) 250 Evolutia somajului in SUA in perioada 2000-2004 256 Venitul mediu saptimanal in SUA in perioada 2000-2004 256 Structura dotarii militare a diverselor tari din lume 262 Rata dobanzilor pentru Certicate of Deposits (CD) - Februarie 2010 in USA 311 TABELE DIN ANEXA DE STATISTICI INTERNATIONALE Evoluţia PNB, prod. Industr., preţul de consum şi şpmajul (2009-2010) 324 Comparaţia Zonei Euro cu alte economii din lume 327

320Balanţa comercială şi deficitul comercial pe plan mondial (2009) 327 Evoluţia PNB pe plan mondial (1989-2008) 329 Planul bugetar al SUA pentru 2010 330 Evoluţia bugetului federal al SUA (1960-2009) 331 Planul Preşedintelui Obama de reducere a debitului naţional prin taxe 332 Prognoza unor economişti despre situaţia economică a SUA 333 Manifestarea fenomenului deflaţiei pe plan mondial în 2009 333

Lista graficelor Denumirea graficului Pagina Datoria externă a Marii Britanii 16 Evolutia unei crize economice 72 Numarul proprietatilor destinate ipotecarii in SUA 108 Evoluţia subprimelor 111 Indexul preţurilor 127 Indicele preţului de consum 134 Situatia economiilor realizate de o familie intre 1993-2006 140 Lista donaţiilor pentru unii senatori americani 153 Lista donatorilor pentru partidele politice din SUA 159 Evolutia procentuala a deficitului bugetar al SUA sub diverse administratii guvernamentale 162 Programul TARP de stimulare economica 164 GRAFICELE DIN ANEXA DE STATISTICI INTERNATIONALE Deficitul bugetar al SUA (1997-2009) 323 Deficitul bugetar al SUA ca % din PNB (2010-2019) 323 Inflaţia pe golb în 2009 324 Evoluţia indexului dolarului SUA 325 Rata şomajului în SUA (1950-2000) 325 Cheltuielile militare ale SUA (2000-2010) 326 Cheltuielile militare pe plan mondial (1988-2007) 326 Numărul de case ipotecate în perioada 2003-2007 328 Prognoza bugetului şi a deficitului naţional al SUA până în 2019 329 Cheltuielile militare pe plan mondial în 2009 330 Dinamica preţului produselor alimentare în ţările cu nivel scăzut al veniturilor 334 Situaţia populaţiei globului care trăieşte în sărăcie (2005) 334

321

Statistici internaţionale

322

323

Deficitul bugetar al Statelor Unite 1997 – 2009 (în miliarde dolari SUA)

Sursa: Congressional Budget Office; White House Office of Management and Budget, 2009

Deficitul bugetar al Statelor Unite pentru 2010 şi prognoza până în 2019

(% din PNB)

Sursa: Congressional Budget Office; White House Of Management and Budget, 2010

324 Inflaţiei în toate ţările de pe glob în 2009

Sursa: CIA, Economic Department, Factbook, 2009

Evolutia PNB,a producţiei industriale, a preţurilor de consum şi a şomajului

TARA GDP Productia Pretul bunurilor Procentul

2009 2010 industrială

de consum

2009 şomajului

Statele Unite -2.4 2.6 -7.1 -0.3 10.2 Japonia -5.7 1.5 -18.4 -1.3 5.3

China 8.2 8.6 16.1 -0.8 9.2*) Anglia -4.5 1.3 -10.3 1.9 7.8

Canada -2.4 2.2 -13.9 0.4 8.6 Toata zona EU -3.8 1.2 -14 0.3 9.7

Franta -2.1 1.4 -10.4 0.1 10 Germania -4.9 1.6 -12.8 0.3 8.1

Grecia -2.5 0.2 -9 0.1 9

Italia -4.9 0.8 -15.7 0.8 7.4 Spania -3.7 -0.2 -12.5 -0.3 19.3

Republica Cehia -4.3 0.9 -11.9 1.1 8.5 Ungaria -7 -1 -15 4.8 10.3

Polonia 1 1.9 -1.3 3.4 10.9 Rusia -7 2.5 -11.2 12.2 7.6

Turcia -5.7 3 -8.6 5.9 13.4 Homg Kong -3.2 2.7 -9.5 -0.3 5.2

India 5.5 6.3 9.1 9.8 9.1

Brazilia NI 3.8 -7.7 4.9 7.7

Chile -1.2 3.5 -5.2 1.9 10.2 Egipt 4.7 4.5 6.4 10.3 9.3

Israel 0.1 2.4 -8.3 3.4 8

Nota: Date pentru 2008 Sursa: The Economist, Noiembrie 2009

325

Sursa: Blumberg Date, 2010 Rata şonajului în Statele Unite 1950- 2000 (%)

Sursa: USA Statistical Yearbook, 2005

326 Cheltuielile militare ale Statelor Unite 2000 – 2010 ( miliarde dolari SUA)

Notă: Suma pentru 2010 nu include suma cheltuită pentru armele nucleare şi care estimativ este de 23 miliarde dolari SUA Sursa: SUA,Centrul pentru controlul armelor şi neproliferare 2009 Cheltuielile militare pe plan mondial 1988 - 2007 ( miliarde dolari SUA)

Sursa: Anuarul statistic al Institutului International pentru cercetarea Păcii, Stockholm, 2008

327 Comparaţia Zonei Euro cu alte economii naţionale din lume

Zona Populatia PNB Exporturi Importuri Zona Euro

317 million

€8.4 trillion

21.7% GDP

20.9% GDP

EU 494 million €11.9 trillion 14.3% GDP 15.0% GDP United States 300 million €11.2 trillion 10.8% GDP 16.6% GDP

Japan 128 million €3.5 trillion 16.8% GDP 15.3% GDP Notă: Zona Euro: este oficial denumita aria euro, formata din cele 16 state ale UE care au adoptat Eurodollarul, ca moneda in circulatie Din aceasta zona fac parte: Austria, Belgia, Cipru, Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania Trei state europene mici: Monaco, San-Marino si Vatican au o intelegere cu UE de a folosii si eurodollarul dar şi moneda naţională proprie

BALANTA COMERCIALA SI DEFICITUL COMERCIAL AL DIVERSELOR TARI PE PLAN MONDIAL

% din GDP al % din GDP al

TARA balantei comerciale

deficitului balantei

pentru 2009

comerciale pentru 2009

Statele Unite -3 -11.9 Japonia 2.8 -7.7 China 6.1 -3.4 Anglia -1.9 -14.5

Canada -2.5 -2.4 Toata zona EU -1 -6.5

Franta -1.8 -8.2 Germania 3.7 -4.6

Grecia -6.6 -6.8 Italia -3.1 -5.3

Spania -6.4 -10.8

328Republica Cehia -2.1 -4.8

Ungaria -2.8 -4.3 Polonia -0.8 -2.3 Rusia 2.2 -8 Turcia -2 -6.3

Homg Kong 13.3 -1.9 India -0.3 -8

Brazilia -0.8 -3.2 Chile -0.3 -4.2 Egipt -1.7 -6.9 Israel 2.9 -5.4

Sursa: The Economist, Noiembrie 2009, pg. 98

Creşterea numărului de case ipotecate în timpul Administraţiei Preşedintelui George W. Bush (2003-2007)

Sursa: Asociaţia Băncilor ce oferă împrumuturi pentru cumpărarea de locuinţe, date statistice, ianuarie 2009 Sursa: The Economist, Noiembrie 2009, pg 98

329

Sursa: Economic Report of the President of USA, 2008, Table B-112 Prognoza Bugetului şi a deficitului naţional al SUA în timpul Administraţiei Obama, până în 2019

Sursa: Colectivul de consilieri economici ai Preşedintelui SUA. Raport pentru Preşedinte, Washington, D.C., pag.377, Tab.B-78

Evoluţia PNB între 1989 şi 2008 pe plan mondial (în %)

1989-1998

TARA cresterea 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 medie WORLD 3.2 3.8 4.8 2.5 3.1 4 5.3 4.8 5.4 5.2 4.8

din care: SUA 3 4.5 3.7 0.8 1.6 2.5 3.6 3.1 2.9 1.9 1.9

Japonia 2 -1 2.9 0.2 0.3 1.4 2.7 1.9 2.2 2 1.7 Anglia 2 3 3.8 2.4 2.1 2.8 3.3 1.8 2.8 3.1 2.3

Canada 2.1 5.5 5.2 1.8 2.9 1.9 3.1 3.1 2.8 2.5 2.3 Zona UE pe total ….. 3 3.8 1.9 0.9 0.8 2 1.5 2.8 2.5 2.1

Germania 2.5 1.9 3.1 1.2 NI -3 1.1 0.8 2.9 2.4 2 Franta 1.9 3.3 3.9 1.9 1 1.1 2.5 1.7 2 1.9 2 Italia 1.6 1.9 3.6 1.8 0.3 NI 1.2 0.1 1.9 1.7 1.3

Spania 2.8 4.7 5 3.6 2.7 3.1 3.3 3.6 3.9 3.7 2.7 Grecia 1.9 3.4 4.5 4.5 3.9 4.9 4.7 3.7 4.3 3.9 3.6 Rusia …. 6.4 10 5.1 4.7 7.3 7.2 6.4 6.7 7 6.5

330 Cheltuielile militare pe plan mondial în 2009

Sursa: Raport Economic for the President of USA, Transmited to the Congres, 2010, Pag,101 Planul bugetar al Statelor Unite pentru 2010

Departamente Sume ce se vor aloca

Agriculture $6,115,000,000

Commerce $7,910,000,000

Defense (DOD) $12,510,000,000

Education $44,624,000,000

Energy (DOE) $33,573,000,000

Health and Human Services (HHS) $22,400,000,000

Homeland Security (DHS) $2,755,000,000

Housing and Urban Development (HUD) $13,610,000,000

Interior $10,210,000,000

331

Justice $3,990,000,000

Labor $4,800,000,000

Department of State (DOS) $600,000,000

Treasury $180,000,000

Transportation (DOT) $48,100,000,000

Veterans Affairs $1,350,000,000

General Services Administration (GSA) $5,850,000,000

National Aeronautics and Space Administration (NASA) $1,000,000,000

National Science Foundation (NSF) $3,000,000,000

Small Business Administration (SBA) $720,000,000

Social Security Administration $1,000,000,000

Corporation for National and Community Service $160,000,000

Atomic Energy Defense Activities $5,137,000,000

Other $5,153,000,000

Supplemental Nutrition Assistance Program (Food Stamps) $19,991,000,000

State Assistance $53,600,000,000

Total $308,338,000,000

Sursa: Departamentul Bugetului Naţional al SUA, 2009 Evoluţia bugetului federal al Statelor Unite 1960 to 2009 (încasări şi cheltuieli) În miliarde dolari Procent din PNB

Anul A B C A B C 1960. . 92.5 92.2 0.3 17.8 17.8 0.1 1970. . 192.8 195.6 –2.8 19.0 19.3 –0.3 1980. . 517.1 590.9 –73.8 19.0 21.7 –2.7 1985. . 734.1 946.4 –212.3 17.7 22.8 –5.1

3321990. .1,032.1 1,253.1 –221.0 18.0 21.8 –3.9 1991. .1,055.1 1,324.3 –269.2 17.8 22.3 –4.5 1992. .1,091.3 1,381.6 –290.3 17.5 22.1 –4.7 1993. .1,154.5 1,409.5 –255.1 17.5 21.4 –3.9 1994. .1,258.7 1,461.9 –203.2 18.1 21.0 –2.9 1995. .1,351.9 1,515.9 –164.0 18.5 20.7 –2.2 1996. .1,453.2 1,560.6 –107.4 18.9 20.3 –1.4 1997. .1,579.4 1,601.3 –21.9 19.3 19.6 –0.3 1998. 1,722.0 1,652.7 69.3 20.0 19.2 0.8 1999. 1,827.6 1,702.0 125.6 20.0 18.6 1.4 2000. 2,025.5 1,789.2 236.2 20.9 18.4 2.4 2001. .1,991.4 1,863.2 128.2 19.8 18.5 1.3 2002. 1,853.4 2,011.2 –157.8 17.9 19.4 –1.5 2003. 1,782.5 2,160.1 –377.6 16.5 20.0 –3.5 2004. 1,880.3 2,293.0 –412.7 16.3 19.9 –3.6 2005. . 2,153.9 2,472.2 –318.3 17.6 20.2 –2.6 2006. . 2,407.3 2,655.4 –248.2 18.5 20.4 –1.9 2007. . 2,568.2 2,728.9 –160.7 18.8 20.0 –1.2 2008. . 2,524.3 2,982.9 –458.6 17.7 21.0 –3.2 2009. . 2,156.7 3,997.8 –1,841.2 15.1 28.1 –12.9

Notă: A - INCASĂRI B - CHELTUIELI C - SURPLUS or DEFICIT Sursa:Prelucrat după datele Departamentului pentru Buget al Statelor Unite, 2010 Tab. 457 Planul Preşedintelui Obama de reducere a debitului naţional prin taxe (în miliarde dolari SUA)

· Creşterea taxelor pentru cei cu venituri peste 250.000 anual .................... 339 · Creşterea taxelor pentru cei cu câştiguri din profituri şi dobânzi .............. 118 · Reinstalarea legii pentru limitarea deducerilor de impozite pentru cei ce plătesc taxe pe venituri ridicate............................................. 180 · Limitarea unora dintre deduceri din taxe până la 28% pentru cei care se califică în cazul celor cu venituri ridicate ....................................... 318 · Aplicarea taxelor pentru comercializarea de energie .................................. 646 · Introducerea unor reglementări pentru activităţi de comerţ exterior ........... 210 · Creşterea taxelor pentru diferite activităţi economice, financiare şi tranzacţii de energie .................................................................................. 143 · Reducerea de taxe pentru activităţi de cercetare şi experimente .................. - 74 · Modificarea finanţării sistemului pentru · Federaţia Americană de Aviaţie ................................................................. - 77 · Reducerea taxelor pentru cei cu venituri mici ........................................... -444 · Alte propuneri ............................................................................................. - 4

TOTALUL CREŞTERII TAXELOR ................................................... 1, 354 Sursa: Oficiul pentru Buget şi Noua era a responsabilităţilor Washington D.C., 11 martie 2009, Tab. 6

333 Prognoza a trei economişti despre situaţia economică a SUA Prognoza pentru anii 2008-2010

RICK YAMARONE

DIANE SWONK

NOURIEL ROUBINI

Riscul recesiei 15% 40% 90% Schimbări procentuale în GDP

2.7% 4.9% -1%

Rata şomajului 4.9% 4.9% 5.7% Preţul benzinei (per barrel)

¤72 ¤80-85 ¤75

Numărul de angajări în fiecare lună

100.000 Fără opinie

-100.000

Rata inflaţiei 3.5% 2.8% 3.0% Sursa: Boston Globe-Business/ Money, Dec.2007, D5

Manifestarea fenomenului deflaţiei pe plan mondial în anul 2009 Manifestarea fenomenului deflaţiei în anul 2009 pe plan mondial (Schimbările în preţurile de consum în 2009 faţă de 2008)

Ţara Septembrie 2008

Septembrie 2009

Ţara Septembrie 2008

Septembrie 2009

United States +4.9 -1.3 Cyprus +5.0 -1.2 Japan +2.1 -2.2 CzechRepublic +6.4 -0.3 China +4.6 -0.8 Estonia +10.8 -1.7

Germany +3.0 -0.5 Finland +4.7 -1.0 France +3.4 -0.4 Slovenia +5.5 -0.1 Britain +5.0 -1.4 Switzerland +2.8 -1.1 Canada +3.4 -0.9 Sweden +4.4 -1.6 Spain +4.6 -1.0 Chile +9.2 -1.1

Belgium +5.5 -1.0 Malaysia +8.2 -2.0 Ireland +3.2 -3.0 Singapore +6.7 -0.4 Portugal +3.2 -1.8 Taiwan +3.1 -0.9

Luxembourg +4.8 -0.4 Thailand +5.1 -1.0 Sursa: Eurostat, The Economist, National statistics offices, 2010

334 Preţul produselor alimentare in ţările cu un nivel scăzut al veniturilor

Sursa: World Bank Date-The International Labour Organization (ILO) (Date pentru 2004-2008)

Situaţia populaţiei globului care trăieşte la diferite niveluri ale sărăciei

- date pentru 2005 - (miliarde loc.)

Notă: Graficul se referă la totalul poplaţiei globului în %. Linia sărăciei este stabilită în dolari SUA la valoarea din 2005, (reprezentând puterea de cumpărare a populaţiei globului ) Culoarea mai închisă : reprezintă % populaţiei care trăieşte sub nimita sărăciei iar culoarea mai deschisă. reprezintă % populaţiei care trăieşte peste limitele sărăciei. Sursa: Banca Mondială. Indicatori pentru anul 2008

335 INDEXURI

337

INDEXUL SUBIECTELOR ACTIUNI (vezi şi stocuri) bursă, 68, 114 fraude, 103 investori, 61 profit, 40, 47 preţuri, 61 titluri de valoare,114 ACUMULARE capital, 55 legea valorii, 55 profit, 55 teorie economică,56 AGRICULTURĂ ajutoare în SUA, 133, 134 fraude,134 opinii, 37 ANGLIA cicluri economice,58 imperiul britanic,16 datorie externă, 16 revoluţia industrială,33,72 războiul Napolionian, 108 standard aur, 108 ASIGURĂRI de bunuri şi persoane, 105 fraude, 104 vânzări,105 BANI cheltuieli, 125 depreciere, 118 inflaţie, 107, 118 istoria, 203 metamorfoză, 57 monedă în circulaţie, 116 nivel de trai,125 plusvaloare, 57 politică economică, 125 politică financiară, 90 BĂNCI bani, 90, 104, 116, 118 credit, 58, 90,92, 95 dobânzi, 91 împrumuturi, 92

(Bănci – continuare) principii de funcţionare, 91 sistem monetar, 150 supracapitalizare, 58 BIROU FEDERAL DE INVESTIGAŢII (FBI), 88 BRETTON WOODS sistem monetar, 150 BURGHEZIE capitalism, 22, 23 lupta de clasă, 77, 80 micii burghezi, 70 rol istoric, 46, 72 BURSĂ acţiuni (vezi şi stocuri), 68, 114 ivestitori, 61 politica financiară, 100 BUSINESS CYCLE DATING COMMITTEE definiţie recesie, 29 CAPITAL bani, 57, circulant, 57 fix, 57 investiţii, 61 legea valorii, 55 politică financiară, 100 CAPITALISM critică (Marx), 37, 38, 39, 41, 42, 45, 46, 48, 49, 50, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 69, 70, 71, 72, 74, 75, 77, 78, 80, 82, 85 model, 23 opinii, 22 CERERE echilibru, 35 şi ofertă, 35 preţuri, 54 produse, 34, volum,55 CHELTUIELI Cumpărări, 36, 55 (Cheltuieli – continuare)

338

fraude, 104 guvernamentale, 125, 129, 136 militare, 136, 223, 224 naţionale, 125, 136 nejustificate, 132, 135, 136 nivel de trai, 123 politică economică, 125 politică financiară, 100 ale populaţiei SUA, 222 CHINA creştere economică, 61, educaţia studenţilor, 83 politică economică, 125 forţă de muncă ieftină, 54, 96, 145 CICLICITATEA CRIZELOR istoric, 32 teorie economică, 41, 56 CICLUL AFACERILOR teorie economică, 62 CLASE SOCIALE capitalism, 23 clasa mijlocie, 97 clasa muncitoare, 23 conştiinţa de clasă, 70 definiţii, 69, 71 socialism, 23 teorie socio-economică, 69 COMERŢ balanţă comercială, 141,144 competiţie, 33 deficit, 145 globalizare, 141 internaţional, 141, 144 mărfuri,34, outsourcing, 145, 146 politică economică, 141 preţuri, 54 COMPETIŢIE ECONOMICĂ rol, 33 politică economică,141 CONFLICTE SOCIALE antagonism, 41 clase sociale, 69, 71 capitalism,23 (Conflicte sociale – continuare)

contradicţii, 44 socialism, 23, revoluţie, 41 CONSUM consumatori, 54 limite ale, 54, 55 COREEA refacerea economică, 64 CREDIT dobândă, 92 împrumuturi riscante, 90 rol 58 subprime, 95 CREŞTERE ECONOMICĂ criză economică, 15, 21, 32 deficit bugetar, 126 (Creştere economică- continuare) inflaţie, 107, 118 manifestare, 61 politică economică 125 CRIZĂ ECONOMICĂ ciclicitate, 27, 32, 60 comparaţie cu organismul uman, 30 declanşare, 15 efecte,15 istoric,32 opinii, 32 sinoptic, 152 şi urm. CUMPĂRĂRI de bunuri şi servicii, 36, 55 preţuri, 34, 37, 61, 71, 98 DATORIE PUBLICĂ creştere, 118 cheltuieli guvernamentale, 125 deficit bugetar, 18, 19, 126, 127, 128, 130 dobândă, 130 politică economică,34, 124, 146, DEFICIT BUGETAR bani, 118 cheltuieli guvernamentale, 126, 127 cheltuieli nejustificate, 132, 135, 136 creştere economică, 127 (Deficit bugetar – continuare)

339

datorie publică, 118, dimensiunea guvernului, 126 dobândă, 91 inflaţie 107, 118 opinii, 18, 19 pachete stimulatorii, 121 politică financiară, 100 DEFLAŢIE bani, 110 definiţie, 110 preţuri, 110 DEMOCRAŢIE opinie, Tytler, 221 DEPRESIE ECONOMICĂ ciclicitate, 62 definiţie, 27 evoluţie, 62 opinii 29 DOBÂNDĂ datorie publică, 130 politică financiară, 100 DISTRUCTIV-CREATIV teorie, 22 DIALECTICĂ concepţie, 38 DOCTRINE ECONOMICE despre crizele economice, 35, 36 Hegel,W.F.George,38 Lenin, I. V., 40 Marx, K.,37, 38 Ricardo,David, 38 Smith, Adam, 38 Sismondi, Jean, 36 DREPTURILE OMULUI principii, 23 ECONOMII în diverse ţări,(grafic), 120 pe familie, 119 venituri (vezişi salariu), 119 EURO bani, 116, 118 vs.dolar SUA 143 (Euro – continuare)

politică financiară, 100, 143 rezerve bancare, 143 rezerve financiare,143 FALIMENT bănci, 91, 92 industrie, 58,61, 68, 175 Risc economic, 92 şomaj, 59 FILIPINE forţă de muncă ieftină, 54, 96 politică economică,34, 146 outsourcing, 96 FONDURI CIRCULANTE (vezi capital circulant) FONDURI FIXE (vezi capital fix) FORŢĂ DE MUNCĂ ieftină, 54, 77, 96 outsourcing, 96 politică economică, 34, 146 ţări subdezvoltate, 54 vânzare, 39, 77 FORŢE DE PRODUCŢIE definiţie, 38 FRANŢA taxe, 17 FRAUDE FBI, 99 în asigurări, 104 în finanţe,104 informaţionale, 104 în imobiliar, 99 în manufacturi, 103 GERMANIA datorie publică, 66 datorii de război, 66 hiperinflaţie, 66, 113 inflaţie, 113 marca germană, 143 preţuri, 113 GRUPUL CELOR 20 (G 20), 89 HITLER,A.

340

politică economică, 65 IMIGRAŢIE Oportunităţi, 98 în SUA, 98 ÎMPRUMUTURI, dobândă, 59 riscante, 59 INDIA creştere economică, 61 forţă de muncă ieftină, 54, 96 INDUSTRIE auto, 145 bancară, 61 construcţii, 61 electronică, 68 forţă de muncă, 38, 54, 77, 96 şomaj, 92, 118 INFLAŢIE bani, 107 cost, 111, 115 consecinţe, 117 dobândă, 130 fluctuaţii, 122 manifestare, 111, 112 panică, 111 preţuri,110,115 în ţări dezvoltate, 109 IPOTECĂ definiţie, 93 bănci, 93 INSTITUŢII PATRONALE scop, 39 Franţa, 40 legislaţie muncitorească, 40 INVESTITORI acţiuni (stocuri), 40, 47 Psihologie, 58 INVESTIŢII angajare de forţă de muncă 63 creştere economică, 61 extindere, 58 politică financiară,90,100 ÎNCÂLZIREA GLOBALĂ

program guvernamental, 133 cheltuieli, 133 JAPONIA competiţie economică, 33 refacere economică,64 LOBBIŞTI definiţie, 96 LUPTA DE CLASĂ antagonism social, 80 capitalism, 77 salarii, 23 MALAEZIA forţă de muncă ieftină 54, 96 MANIFESTUL PARTIDULUI COMUNIST, 45, 46, 47, 72 MARKETING produse noi, 34 vânzare, 55 MATERIALISM ISTORIC Definiţie, 70 MIJLOACE DE PRODUCŢIE capitalism,.37, 38, 49, 54-58, 69-74, 77-82 proprietate, 40 MONEDĂ (vezi şi bani) depreciere, 118, 143 dolar, 143, 144 euro, 143 franc francez, 143 monedă internaţională, 143 marca germană, 143 sistem monetar, 142, 143 MUNCĂ arbitraj, 23, 83 discriminare, 42 educaţie, 43, 83 litigii sociale, 23, 83, 84 munca femeilor, 42 muncă productivă,74. 77 muncitorii negri, 42 muncitorul modern, 81, 82 teorie economică, 74

341

NATIONAL BUREAU OF ECONOMIC RESEARCH(NBER) definiţie recesie, 29 NIVEL DE TRAI bani, 125 clasa mijlocie, 97 cumpărări, 36.55 politica economică,124 populaţie,123 standard de viaţă, 123 OECD, 148 OFERTĂ şi cerere, 35 echilibru OPEC preţul petrolului, 147 politică economică, 147 OUTSOURCING forţă de muncă ieftină, 54, 96 lobbişti, 96 politică economică, 96, 150 ţări nedezvoltate economic,54, 96, 141, 146 PACHETE STIMULATORII deficit bugetar, 121 refacere economică, 121 PIAŢA LIBERĂ capitalism, 22, 23 politică economică, 34, 100, 117 SUA, 125 PLANIFICARE CENTRALIZATĂ sistem, 40 socialism, 23 Uniunea Sovietică, 40, 141 PLUSVALOARE teoria marxistă, 42, 53, 57 POLITICA ECONOMICĂ balanţa comercială, 141, 146 cheltuieli guvernamentale, 125 comerţ internaţional, 141, 146 inflaţie, 111 nivel de trai, 124

(Politică economică – continuare) outsourcing, 96 OPEC, Preţuri, 147 politică comercială, 34, 146 politică financiară, 100, 117 POLITICĂ FINANCIARĂ cheltuieli guvernamentale, 125 comerţ, 34, 141 dereglări, 90 inflaţie, 111 outsourcing, 96 politică economică, 100, 117 recesie, 27, 29 POPULAŢIE baby-boomers, 123 clasa mijlocie, 97 clasă socială, 97 pensionari, 123 PREŢ creştere, 37,61 al forţei de muncă (vezi salariu), 77 inflaţie, 111 produse finite, 77 reduceri, 34 speculă, 98 PRODUCŢIE capitalistă, 58 costuri, 54 criză economică, 40 metode de organizare, 52 outosoucing, 141 socialism, 40 PRODUSE competiţie, 55 marketing,55 noi şi vechi, 34 preţuri, 54 vânzare, 55,59 PRODUS NAŢIONAL BRUT (PNB) efectele crizei economice, 62 evoluţie, 28 SUA, statistici, 149

342

PROFIT acumulare, 55 definiţie, 77 legea valorii 55 outsourcing,96 sursă, 40, 47 teorie economică, 53 PROPRIETATE imobiliară, 94 asupra mijloacelor de producţie, 38,-40 PSIHOLOGIA cumpărătorului, 34 factorului uman, 58 inflaţie, 111 insecuritate, 92, 111 panică, 58 RĂZBOI Afganistan, 137 cheltuieli, 136,138 costuri, 136, 138, 139 mondial, 141 al SUA, 137 terorism, 137, 140 RECESIE ECONOMICĂ ciclicitate, 52 definiţie, 27, 29 factori suplimentari, 30 opinii, 28, 29, 31, reglementări, 58 RECESIE FINANCIARĂ dereglări financiare, 90 politică financiară, 90, 100 REFACERE ECONOMICĂ creştere economică, 61 economie, 68 poliotică economică 125 RELAŢII DE PRODUCŢIE definiţie, 38 RENTABILITATE definiţie, 77 întreprindere, 76 REVOLUŢIE INDUSTRIALĂ Anglia, 33, 72

REZERVE FINANCIARE bancare, 94 FED, 114, 123 euro, 115 ale SUA, 87, 88 SALARIU(vezi şi preţul forţei de muncă) capitalism vs. socialism, 79 forţa de muncă ieftină, 54, 96 condiţii de salarizare, 79 muncitorilor, 54, 77 negocieri, 79 SĂRĂCIE în diverse ţări, 37 manifestare, 37, 54 SECURITY AND EXCHANGE COMMISION (SEC) anchete, 101 fraude, 101 ipotecare de case, 95 SISTEM FINANCIAR, american, 86, 87 liposă de control, 89 standard aur şi argint, 142 SISTEMUL SOCIALIST planificare centralizată, 23, 40 politica economică, 110 SOCIAL SECURITY baby-boomers, 123 pensionari, 123 populaţie, 97 SPANIA taxe, 17 STATELE UNITE cheltuieli bugetare,17 datorie externă, 17 inflaţie, 108, 118 politică economică, 67 preţuri cu ridicata, 67 regonomia, 67, 68 speculaţii de bursă, 67 şomaj, 67 venituri, 17 STOCURI (vezi şi acţiuni) bursă, 68,114

343

fraude, 103 (Stocuri – continuare) investitori, 61 profit, 61 titluri de valoare, 114 SUBCONSUM opinia lui Sismondi, 49 SUBPRODUCŢIE cauze, 51, 54 efecte, 32 SUBPRIME credite, 95 evoluţie, 95 SUPRACAPITALIZARE bănci, 58 efecte, 58 industria financiară, 58 SUPRACONSUM, opinii, 17 SUPRAPRODUCŢIE rollul ei, 32 ŞOMAJ conflicte sociale, 41 creştere, 118 mediu, 92 real, 40, 296 TARP program de stimulare economică, în SUA, 130 TAXE creştere, 68, 100, 129 reducere, 129 TEORIE ECONOMICĂ acumulării, 56 ciclul afacerilor, 62 consum, 54 contradicţii sociale, 41 teoria marxistă, 41, 44, 53 UNIUNEA SOVIETICĂ dezintegrare, 141 inflaţie, 110 planificare centralizată, 40 politica economică, 110 societate socialistă 23

VÂNZARE Competiţie, 55 cumpărări de bunuri şi servicii,36, 55 marketing, 55 preţuri, 37, 61 putere de cumpărare, 59 VENITURI economii, 120 inflaţie, 112 pe familie, 43 medii, 119

344

INDEXUL AUTORILOR BAGEHOT, WALTER, 64 BAL, ANA, 102,103 BARANOWSKY, M.I. TUGAN,49 BATRA, RAVI, Prof. Dr. 29,90,91 BERCA, ALEX., Dr. 113,114,147 BERNANKE, BEN, Dr. 87,89,90,102 BERNSTEIN, EDUARD, 49, 52 BOCKUS, DAVID, 123 BOROSAGE, L. ROBERT, 129 BROADUS, MITCHELL, 237 BUFFETT, WARREN, 17 BURCIU, AUREL, Prof. Dr, 62, 63 BUSH,W. GEORGE, 28,103,128,129 CHRETIEN, JEAN, 225,226 CLARK,SIMON, 45 CLINTON, WILLIAM (Bill), 128 DAHRENDORF, RALF, 69,71,84 DUHRING, EUGEN, 49 EASTERLING, STUART, 46 ENGELS, FRIEDERICH, 45,46, 48, 50, 51, 58, 69, 70, 71, 72, 77, 80 FISCHER, H. DAVID, 67 FREI, A. MARTIN, Dr.,22, 40. FRIEDMAN, MILTON, Prof.Dr. 16, 111, 116, 117, 126, 136, 150 FURIER, CHARLES, 69, 71 GALBRAITH, K. JOHN, 59, 90 GATES, WILLIAM, 17 GREENSPEN, ALAN, 28 HOBSON,A.JOHN, 49 HOPPE, H. HANS, Prof. Dr. 78 JEVONS, S. WILLIAM, 32.61 KAUŢKI, KARL, 50 KEZNES, M. JOHN, Baron, 64,65, 150 KITCHIN, JOSEPH, 65 KONDRATIEFF,D.N. 63 KRUG,A. J., 237 LASSALLE, F. 49 LEIBOWITZ, STAN, 97 LENIN, I. VLADIMIR, 40,45,47 LEUCHTENBERG, E. WILLIAM, 43 LEVISON, ANDREW, 79

MacIVER, M.R, 69 MALTHUS, R.T, THOMAS, 74 MARSHALL,H.T.,69 MARX, KARL, 37,38, 39, 41, 42, 45, 46, 48, 49, 50, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 69, 70, 71, 72, 74, 75, 77, 78, 80, 82, 85, MATTICK, PAUL, 53 MORRIS, DICK / McGANN EILEEN 139, 296 NIXON, RICHARD, 145 OBAMA, BARCK, 102, 114, 127, 129, 130, 136, 138, 225 OWEN, ROBERT, 71, 75 POPESCU, GH.,148 PRING, J.MARTIN, 65 PLEHANOV, V. GHEORGHI, 50 PROUDHON,J.P., 72 REGAN, RONALD, 27,67, 68, 88, 143 RICARDO, DAVID, 38, 45, 69, 148 ROCKEFELER, D. JOHN, 17 RON, PAUL, 153 ROSTENCO, MARK, 31 ROUBINI, NORIEL,Prof.Dr. 93,94,123 RUEFF, JACQUES, 110 RYAN, PAUL,127 SAINT, SIMON,69, 71 SAMUELSON, A.P.,41,62, 63 SAY, BAPTIST, JEAN, 35 SCHUMPETER, A. J., 22, 31, 64, 66 SCHWEITZER, B.J.,73 SISMONDE, L.C.J.,36, 42, 49 SMITH, ADAM, 17, 18, 35, 38, 42, 69, 74, 75, 148 SOMBARD, RALF, 71 STĂNESCU, S.NICOLAE, Prof.Dr. 17, 41 TYTLER, FRASER, ALEXANDER, 221 VILSACK, TOM, 37 VOLCKER, PAUL, 143

345

WEBER, MAX, 71 WHEELER, H. RAZMOND, Prof.Dr. 63 YOUNG, ANDREW, 151

346