Investește în oameni!FONDUL SOCIAL EUROPEANProgramului Operațional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013Axa prioritara 6 „Promovarea incluziunii sociale”Domeniul major de intervenție 6.3 „Promovarea egalității de șanse pe piata muncii”Proiectul cu titlul „START – O viață de calitate în siguranță!”POSDRU/170/6.3/S/146738SMIS 56367

CRIZA IMIGRANȚILOR/REFUGIAȚILOR

între solidaritatea UE și umanitatea europenilor

Cursant

Tomșa-Holtz Nicolae Cristian

1

CUPRINS

1. Aspecte introductive

2. Situația geopolitică și considerente istorice

3. Imigranți sau refugiați?

4. Răspunsul Europei la valul de refugiați

5. România – o țară prea săracă pentru a fi atrăgătoare ca destinație a

refugiaților

6. Concluzii

7. Bibliografie

2

1. ASPECTE INTRODUCTIVE

Multă cerneală s-a varsat în ultimele luni pe tema generic numitei „crize a

imigranților/refugiaților”. În ciuda eforturilor remarcabile făcute de Uniunea Europeană în

materie de ajutor umanitar, dramele se multiplică cu fiecare zi ce trece, iar autoritățile

europene și nationale sunt de-a dreptul depășite de situație. O situație copleșitoare

pentru care nu există soluții miracol. Însă criza aceasta nu are nevoie de spectatori.

Criza imigranților nu este doar criza lor, ci este și criza noastră. Am ajuns la momentul

în care asumarea responsabilităților nu mai este optională. UE și Romania au

capacitatea și motive întemeiate să o facă.

Uniunea Europeana și statele ei membre au o responsabilitate legală, dacă nu

morală, de a acorda azil persoanelor care au nevoie de protecție internațională. Totuși,

aceștia nu pot cere protecție internațională decât odată ajunși pe teritoriul unui stat

membru. Prin urmare, în loc să anticipăm situația dramatică din prezent, ne-am ascuns

în spatele unei bariere geografice de prea multe ori necruțătoare: Marea Mediterană.

Dar, cum e firesc, disperarea oamenilor amenințați cu persecuția sau moartea nu are

limite. În fața unei realități dezolante, am ales să închidem ochii prea multă vreme.

Acum tragem consecințele.

Astfel, criza lor devine și a noastră. Iarăși, pentru a nu știu câta oară in ultimii ani,

este pusă la încercare solidaritatea între statele membre UE ; o solidaritate ale cărei

principii și valori sunt frumos pictate în tratatele UE, dar care își găsește din ce în ce

mai greu aplicarea în realitate. Mai mult ca oricând sunt așteptate dovezi de solidaritate

din partea plutonului noilor membri ai uniunii. Mai mult ca oricând Romania ar putea

dovedi, prin puterea exemplului, că solidaritatea intra-europeana, de pe urma căreia am

avut și vom mai avea de beneficiat, nu e doar un mit.

2. SITUAȚIA GEOPOLITICĂ ȘI CONSIDERENTE ISTORICE

"Chestiunea refugiaților nu poate fi înțeleasă decât în contextul mai larg al

reîmpărțirii sferelor de influență, după căderea comunismului — Iugoslavia, fosta

Europă de Est, Iran, Irak, țările arabe, țările maghrebiene, Asia de sud-est.” – Adrian

Năstase

Fără să ne întoarcem foarte departe în istorie, e evident că în Orientul Mijlociu ca

și în anumite țări din Africa Occidentală (companii petroliere și state) au căutat de mai

3

bine de un secol să pună mâna pe resursele petroliere și de gaze naturale ale regiunilor

în cauză. Sfârșitul războiului rece a însemnat creșterea tensiunilor și o prezență mai

agresivă a occidentalilor. Intervențiile occidentale în Irak și Libia care au însemnat

sfârșitul vechilor dictaturi și avantajarea unor anumite confesiuni (în special șiiții în Irak)

au condus la o implozie a acestor state ca state națiune. În cele din urmă identitatea

colectivă e definită pe criterii etnice și comunitare  mai degrabă decât pe criterii

ideologice de inspirație marxistă asociate cultului unui lider.

Dincolo de dezbaterea cotelor, de câte sute de mii de refugiați poate Germania

să absoarbă, de așa-zisa alterare a fundamentelor creștine ale Europei, de imensa

criză umanitară, mai există o problemă potențial insolubilă. „Aceasta este în esență o

criză de securitate“, remarca Anne Applebaum în Washington Post. Și, de câțiva

ani, „europenii au ales să pretindă că razboaiele care au loc în Siria și Libia sunt

problema altcuiva“.

Într-un fel, Europa se comportă de parcă doctrina Obama – cu prudența sa

excesivă, programatică, restructurarea angajamentelor externe și politica jumătăților de

măsură – ar fi devenit propria sa rețetă de viață, chiar și atunci când interese vitale

recomandă contrariul. Concentrarea pe nation-building-ul intern, în defavoarea

campaniilor de stabilizare desfășurate în afara continentului, nu este nici pe departe o

prioritate exclusivă a leadership-ului american. Europa suferă și ea de un sindrom post-

9/11, care astăzi o împinge să creadă că scurtăturile low-cost, precum loviturile aeriene

sporadice împotriva forțelor Statului Islamic (Franța și Marea Britanie au anunțat o

intensificare a participării la coaliția anti-ISIS) sau operațiunile de îndiguire în

Mediterana, sunt suficiente pentru a ține la distanță criza. Dar niciuna dintre aceste

măsuri nu rezolvă vidul de guvernare dintre Damasc și Bagdad sau pe cel din Nordul

Africii.

Probabil una dintre marile probleme ale decidenților europeni este deficitul de

atenție strategică. Astăzi se ocupă de criza ucraineană, mâine de Grexit, poimâine de

refugiați. Reacționează emoțional și aparentul lor leadership nu depășește durata

unui breaking-news. Campania NATO din Libia împotriva lui Gaddafi oferă exemplul

perfect. Considerată inițial drept un model de intervenționism de succes, patru ani mai

târziu este mai degrabă o rețetă sigură de fabricare a unui stat eșuat. Sub presiunea

jurnalelor de știri și sub spectrul repetării unei noi Srebrenica, aviația franco-britanică s-

a grăbit să oprească avansul armatei guvernamentale către Benghazi. Ulterior, sprijiniți

de Alianță, rebelii vor triumfa împotriva regimului Gaddafi, fără însă ca operațiunea

4

mandatată de Consiliul de Securitate să fie urmată de un efort persistent de stabilizare

post-conflict. Rezultatul? Libia post Gaddafi devine o Somalie mediteraneană, un tărâm

„al războiului tuturor împotriva tuturor“ și unul dintre principalii exportatori de refugiați

care iau drumul Europei.

Sunt voci care cred că o operațiune UE ar fi trebuit să urmeze celei desfășurate

de Alianță. „NATO și-a îndeplinit misiunea fixată de Consiliul de Securitate. Rezoluțiile

1970 și 1973 cereau NATO să instituie o carantină maritimă împotriva comerțului cu

arme și o zonă de interdicție aeriană deasupra Libiei pentru a proteja populația

civilă. NATO a făcut toate aceste lucruri și misiunea în coordonatele

mandatului Consiliului de Securitate s-a încheiat. Responsabilitatea post-conflict cădea

în sarcina ONU și într-o oarecare măsură în sferaUE, fiind organizația internațională cu

cel mai mult de câștigat prin implicarea în reconstrucția post-conflict. Este evident că un

grad mai mare de particpare post-conflict din partea ONU și a UE ar fi putut schimba

complet situația pe care o avem astăzi. Dar asta nu era o responsabilitate NATO, ci una

a UE“, crede astăzi amiralul James Stavridis, fostul comandant suprem al Forțelor Aliate

din Europa. Odată asumată, responsabilitatea de a proteja populația civilă trebuie în

egală măsură să presupună și responsabilitatea temporară de a pacifica societăți, de a

reconstrui și sustenabiliza state. Sierra Leone ar fi putut să ofere un model de aplicat în

cazul libian.

Idei principale:

Patru ani şi jumătate de inacţiune în faţa unei tragedii umane de proporţii

uriaşe sunt prea mulţi ca să rămână „nepedepsiţi” politic, economic şi

social;

Eşecul Occidentului în Siria a intrat în faza decontului;

Marile puteri occidentale au crezut că se pot eschiva în faţa unui război civil

devastator şi a ascensiunii Statului Islamic, dar erorile strategice ne ajung

din urmă pe toţi cei care facem parte din club, factura colectivă crescând de

la o zi la alta;

Turcia a deschis doar puţin „robinetul” în taberele de refugiaţi (unde sunt

două milioane de sirieni, nu 120.000 cât plânge Uniunea Europeană că

trebuie să realoce astăzi), arătând lumii întreaga slăbiciune, ipocrizia şi

laşitatea unor lideri şi state europene care nu ştiu ce să facă, în fond, cu

atât de mica felie primită din disperarea unei naţiuni la care au asistat tăcuţi

ani în şir;

5

Trecând brusc de la „prea mult” la „prea puţin”, politica externă a

administraţiilor Bush şi Obama marchează, prin eşecul lamentabil din

Orientul Mijlociu, una dintre cele mai slabe perioade din istoria Statelor

Unite, cu puţinele şanse care mai sunt de a repara ceva din răul făcut, în

ultimul an de mandat al lui Barack Obama;

Uniunea Europeană pare K.O. în faţa crizei imigranţilor, arătând că trebuie

să intre urgent într-o „revizie capitală” (politică, instituţională şi morală) care

să o relegitimeze ca actor global major, cu vocaţie umanistă şi de

reglementare a conflictelor. „Cotele obligatorii”, când au fost propuse, au

generat mai degrabă o problemă decât o soluţie, prin modul netransparent

în care au fost calculate;

Rusia speculează slăbiciunile şi lentoarea decizională a Occidentului şi

încearcă să puncteze strategic în Siria, urmând probabil să fie prima care

va desfăşura operaţiuni militare efective împotriva Statului Islamic, de pe

teritoriul Siriei.

Din martie 2011, de la începutul revoltei (războiului civil) din Siria, văzută atunci

ca parte a „Primăverii Arabe” (optimista sintagmă a fost promovată la vremea

respectivă, cu o naivitate greu de explicat sau de acceptat, de Hillary Clinton şi de

strategii diplomaţiei americane din administraţia democrată), au trecut patru ani şi

jumătate. Timp în care şi Statele Unite, şi Uniunea Europeană, cea din urmă atât în

ansamblu, cât mai ales prin puterile sale consacrate, ar fi putut acţiona decisiv pentru

oprirea conflictului devastator din Siria şi, în general, pentru stabilizarea Orientului

Mijlociu. Din indiferenţă, ipocrizie, cinism interesat sau pur şi simplu din prostie, cert

este că nu au făcut-o, atunci când complicaţiile şi costurile de astăzi încă nu apăruseră.

Erau sau cel puţin păreau pe punctul de a o face în august 2013 (apăruseră şi

„dovezile” privind utilizarea armelor chimice împotriva populaţiei civile, deci „legitimarea”

politică pentru societăţile democratice ale Vestului), dar preşedintele american şi

premierul britanic s-au ascuns în ultimul moment în spatele parlamentelor lor,

pretinzând că au nevoie de încuviinţarea instituţiilor legislative naţionale pentru loviturile

aeriene. Ceva, atunci, s-a întâmplat. Semnalele în media occidentale erau divergente,

semn al confruntării unor mari opţiuni strategice, şi a fost pentru prima dată când un

înalt oficial internaţional (fostul procuror Carla Del Ponte, acum expert al ONU) a afirmat

că atacul cu gaz sarin ar fi fost instrumentat chiar de o facţiune extremistă din cadrul

opoziţiei siriene. Contestată la început (informaţia venea împotriva unor clişee şi

6

presetări politice simpliste), ştirea a sfârşit prin a fi acceptată către finalul anului 2013,

cu jumătate de gură, chiar de presa mainstreamdin Vest. De atunci, discuţiile despre o

intervenţie în Siria practic au încetat.

În fapt, evaluările strategice, interesele politico-economice şi perspectivele post-

intervenţie cu privire la Siria nu erau clare şi nici convergente în marile capitale ale

spaţiului euro-atlantic. La Washington, Londra, Berlin sau Paris ecuaţia de putere se

gândea în termeni diferiţi. Turcia susţinea puternic înlăturarea regimului Bashar al-

Assad, dar nu găsea suficientă susţinere în Vest. În schimb, Rusia era ferm împotriva

înlăturării lui al-Assad (atunci ca şi acum), Iranul la fel (dar poziţia Teheranului era

şubrezită de izolarea internaţională dată de dosarul nuclear) şi, pe de altă parte,

apăruse deja teama privind confuzia (reală, trebuie să recunoaştem) de la faţa locului,

cât şi privind intenţiile amestecate din cadrul opoziţiei siriene, cu multiplele sale facţiuni

şi orientări. Da, costul intervenţiei ar fi fost într-adevăr mare iar dilemele unei succesiuni

la putere la Damasc, după eşecurile lamentabile din Egipt sau Libia, erau la fel de mari,

cu tot cu riscul intens vehiculat al aducerii teroriştilor la conducerea Siriei. Dar costurile

inacţiunii?

Au murit în războiul civil din Siria, după unele raportări, peste 250.000 de

oameni. Zeci de oraşe şi sate şi mii de familii au fost distruse. Aproape patru milioane

de sirieni au fugit în 2011-2013 în ţările vecine, în special în Turcia (se pare, peste două

milioane) dar şi în Iordania, Liban sau Egipt, cu ani buni înainte de a lua drumul

Europei, în forma organizată la care asistăm acum. De fapt, o parte din cei care ajung

zilele acestea în insulele greceşti vin din Turcia. Dar, desigur, nu sunt numai sirieni,

sunt şi irakieni, şi afgani, sunt şi libieni sau alţi africani care „vâslesc” cu disperare spre

sudul Italiei etc., practic o întreagă lume a Islamului dezintegrată, din vestul Africii până

în Pakistan, care „fierbe” în suc propriu şi nu găseşte, din diferite motive, drumul spre

pace şi dezvoltare pe propriile meleaguri.

Ca răspuns la lipsa credibilităţii sistemului politico-administrativ, la disoluţia

ordinii actuale din Orientul Mijlociu şi la eşecul statelor sirian şi irakian, Statul Islamic,

promiţând reînfiinţarea Califatului, a erupt şi s-a extins în ultimii doi ani cu o forţă care a

luat prin surprindere chiar şi pe cei mai sofisticaţi cunoscători ai realităţilor locale.

Frustrările şi presiunea în regiune erau mult mai mari decât se anticipase. În

plus, resursele de care dispunea şi dispune Statul Islamic sunt suspect de mari şi nu ar

fi putut apărea fără complicităţi criminale din exteriorul Siriei.

7

Nimic din toate acestea nu a dat însă de gândit liderilor occidentali, mult prea

preocupaţi de revenirea economică post-criză şi de confortul ţărilor lor, că ulciorul

Orientului Mijlociu s-a umplut iar disperarea se poate revărsa oricând peste liniştea şi

bunăstarea Uniunii Europene. Abordările moi şi inerţiale, ezitările, tergiversările şi

eschivările nu au dus la nimic bun. A fost suficient ca Turcia să „dea drumul puţin la

robinet” (cum altfel ar putea ieşi sirienii cu zecile de mii din taberele de refugiaţi din

sudul Turciei?), arătându-şi nemulţumirea faţă de atitudinea Vestului cu privire la Siria,

pentru ca europenii, altminteri buni la teoria managementului crizelor şi conflictelor, să

arate cât de slabi sunt în faţa primei drame umanitare de proporţii semnificative care are

loc pe continent, după încheierea celui de-al doilea război mondial. Dar nu una care,

realist vorbind, să fie imposibil de gestionat de o uniune prosperă formată din 28 de

state şi 500 de milioane de cetăţeni.

Acum, lucrurile sunt mult mai complicate decât în martie 2011. Opoziţia siriană

nu mai este în totalitate credibilă şi trebuie să faci mari eforturi şi compromisuri

conceptuale pentru a decela câteva facţiuni moderate (de exemplu, Armata Siriană

Liberă) şi a le separa de alte grupări nefrecventabile. La urma urmei, Statul Islamic

sunnit este, în momentul de faţă, cel mai puternic şi mai agresiv opozant al allawitului-

şef de la Damasc (ramură a şiiţilor), doctorul oftalmolog şcolit în Anglia, Bashar al-

Assad, dictator de religie minoritară într-o ţară în care aproximativ 80% din locuitori sunt

sunniţi.

Pentru ca tabloul regional să fie şi mai complicat, Turcia este acuzată că este

mai preocupată să-i zdrobească pe kurzii din nordul Siriei şi Irakului, în fond cei mai

curajoşi şi mai dedicaţi luptători anti-ISIS din toată regiunea, decât pe jihadiştii (sunniţi

ca şi turcii) care agită steagul negru al Statului Islamic, de frica formării unui stat kurd în

sudul Turciei.Acordul SUA-Turcia pentru formarea unei zone tampon de securitate în

nordul Siriei, eliberată de ISIS[8], în vederea construcţiei ulterioare a unor tabere de

refugiaţi care să scadă presiunea asupra Turciei, îşi aşteaptă încă rezultatele concrete,

deşi operaţiunile aeriene comune turco-americane împotriva poziţiilor ISIS, lansate din

baza de la Incirlik, au început la 1 septembrie.

Iranul şiit i-ar căsăpi şi mâine pe bandiţii de la Statul Islamic, dar ce să te faci că

asta ar trezi sensibilităţile lumii sunnite (în special ale Arabiei Saudite) şi, în plus, o

intervenţie militară a Iranului ar compromite şansele Acordului Teheranului cu marile

puteri pe dosarul nuclear. Nimeni nu se mai înţelege cu nimeni. Infernul Orientului

Mijlociu pare blestemul divinităţii în politica lumii.

8

Peste toate acestea, apare ştirea bombă că armata rusă este prima care ar

putea pune „boots on the ground” in Siria, deşi colaborarea politică şi militară Moscova-

Damasc este de notorietate şi datează din 1971, având ca reper concret cel puţin baza

militară rusă de la Tartus, în estul Mediteranei[9]. Washingtonul se arată uluit şi

îngrijorat de transportul de armament şi trupe ruseşti în Siria (cam târziu…), Moscova

râde sarcastic şi întreabă ce-i nou aici şi ce-i cu isteria asta[10]. Al Doilea Război Rece

pare să mai deschidă un front al confruntării strategice Rusia-Occident, după cel din

Vecinătatea Estică, fiind rândul Vecinătăţii Sudice a Uniunii Europene să devină scena

competiţiei pentru întâietate.

Situaţia este totuşi diferită faţă de cea din Primul Război Rece, pentru că de data

aceasta nu este vorba de un proxy war (război prin intermediari), ca în deceniile trecute,

ci mai degrabă de o competiţie Vest-Rusia pentru adjudecarea supremaţiei şi influenţei

în Siria (de tipul „cine rezolvă primul problema în Siria va avea cuvântul cel mai greu

după aceea”), atât puterile occidentale cât şi Rusia declarând că vor combate Statul

Islamic, deci acţionând (teoretic) în aceeaşi direcţie. Dar nu împreună.

Departe, şi totuşi atât de aproape. Diferit cultural şi religios, şi totuşi similar prin

aspiraţia legitimă a familiilor de pretutindeni de a-şi găsi un adăpost sigur, un cămin şi

un loc unde să poată trăi în pace. La doar o oră şi jumătate de zbor de Bucureşti,

infernul Siriei şi al Orientului Mijlociu, atingând, iată, cu aripa lui sinistră obrajii cam groşi

ai europenilor indiferenţi, ne arată tuturor cât de mică e lumea în care trăim (ştiu, deja

un loc comun), cât de repede uităm cum, cu siguranţă nu din prea multă fericire, est-

europenii luau nu demult drumul Occidentului (cu milioanele, nu cu miile), şi nu se

gândeau dacă vor fi întrebaţi ce caută ortodocşii în ţările catolice şi protestante, în fine,

arătându-ne că nu ne putem nicicum sustrage responsabilităţii politice, economice şi

morale de a face suferinţa din vecinătatea noastră mai mică. Pot fi printre ei şi câţiva

terorişti? Da, sigur că teoretic pot fi (sau pot deveni în anii următori, chiar dacă nu sunt

acum), nimeni nu poate exclude acest risc, dar asta nu aduce nimic nou pe fondul

problemei, din vreme ce Occidentul a fost şi este lovit oricum de atentate teroriste, chiar

şi fără refugiaţii sirieni şi irakieni din zilele acestea, iar majoritatea acestor atacuri au

fost comise, de fapt, de purtători de paşapoarte franceze, britanice, americane,

canadiene etc. Terorismul în ţările occidentale are demult cetăţenie nord-americană sau

europeană.

Fără îndoială, era de preferat să asumăm (în spaţiul euro-atlantic) costul

reglementării conflictelor din Orientul Mijlociu la faţa locului, în loc să băgăm capul în

9

nisip şi să aşteptăm ca disperarea lor să sară gardul în curtea noastră. Acum e prea

târziu. Cât nu va fi pace în lumea islamică (va mai fi vreodată?) nu vom mai fi în deplină

siguranţă aici, în mica noastră Europă pe care încă o mai credem „creştină”.

Autoizolarea e iluzia amară a celor care nu înţeleg că lumea în care trăim se schimbă

accelerat.

Este puțin probabil ca hemoragia refugiaților să se domolească. Și este o

chestiune de timp până când ne vom întoarce la dezbaterea anilor ’90, când valurile de

sute de mii de refugiați create de războaiele civile purtate pe ruinele fostei Iugoslavii

amenințau să destabilizeze Europa, obligând NATO să răspundă. Era un prim test al

credibilității Alianței în lumea de după Războiul Rece. Culmea este că însăși politica

externă și de securitate comună reprezentată astăzi de Federica Mogherini a fost creată

tocmai în acest scop: de a echipa UE cu instrumentele necesare pentru a gestiona crize

în imediata sa proximitate. Libia ș i chiar Siria devin testele de maturitate ale Europei.

3. IMIGRANȚI SAU REFUGIAȚI?

Statul este configurat, in esență, prin trei elemente fundamentale: teritoriu,

populatie, guvern.

De aceea, conceptele la modă, in ultimii 25 de ani, au fost drepturile omului si

drepturile minoritătilor, legate de problematica populatiei.

Reglementările internationale referitoare la refugiați, imigranți, azilanti au evoluat

foarte mult iar Spatiul Shengen, Acordul de la Dublin, protejarea frontierelor externe ale

UE trebuiau să ofere un filtru pentru a fi acceptati in Europa doar cei cu „valoare

adăugată" mai mare. La fel ca si sistemul de imigrare si de vize din SUA sau Canada.

Cei care care au sprijinit valul masiv de refugiati spre Europa au dat peste cap

intregul sistem clasic de protectie. Probabil ca in felul acesta s-a schimbat agenda

publica internationala si va fi afectata solidaritatea europeana.

Răspunsurile şi modalităţile de abordare a situaţiei au variat enorm la nivel

european, cât şi la nivel naţional, astfel încât dezbaterea a  început să fie considerată

sursă de capital politic.

În primul rând, faptul că puţini au introdus în discurs distincţia dintre refugiaţi şi

imigranţi din raţiuni economice a lăsat o marjă de libertate confuziilor. Înaltul Comisariat

ONU pentru Refugiaţi ar trebui să fie responsabil de selectarea refugiaţilor consideraţi

eligibili pentru relocare.

10

Refugiaţii sunt persoane care doresc un refugiu temporar faţă de ororile cauzate

de războiul din statul de origine, însă au în  perspectivă întoarcerea după stabilizarea

zonei.  Refugiaţii sunt protejaţi printr-o convenţie stabilită la nivel internaţional încă din

anul 1951, iar confundarea lor cu imigranţii poate avea consecinte potențial mortale

pentru ei.  

Mai mult, fiecare stat gestionează imigranţii în funcţie de propriul cadru legislativ,

în timp ce refugiaţii beneficiază de protecţie legală recunoscută la nivel internaţional.

Orice refugiat este un imigrant, dar nu orice imigrant este refugiat. Numim

migrant o categorie mai largă de persoane care din motive diverse se mută dintr-o ţară

în alta. Migranţii în general au diferite motive pentru a pleca din ţara lor şi pentru a

merge în altă ţară. În cazul refugiaţilor, motivele sunt legate de persecuţie şi de conflict.

Migranţii aleg să plece de acasă, pentru o viaţă mai bună, migranţii economic doresc un

serviciu mai bun, o viaţă mai bună, în timp ce refugiaţii pleacă de acasă pentru a-şi

salva viaţa. Această disctincţie este esenţială, un refugiat nu are de ales. Dacă ar

putea, ar rămâne acasă. Dar nu rămâne pentru că viaţa îi este pusă în pericol. 

Refugiatii sunt persoane care fug de conflicte armate sau persecutii. La sfarsitul

lui 2014 existau 19,5 milioane de astfel de persoane in intreaga lume. Situatia lor este

adesea atat de primejdioasa si intolerabila incat ei trec granitele nationale pentru a

cauta refugiu in tarile invecinate, iar astfel devin "refugiati" recunoscuti international, cu

acces la asistenta din partea statelor, UNHCR si alte organizatii. Ei sunt recunoscuti

astfel tocmai pentru ca este prea periculos pentru ei sa revina acasa si au nevoie de

adapost in alta parte. Acestea sunt persoane pentru care refuzul acordarii de azil are

consecinte potential mortale.

Refugiatii sunt protejati de o serie de legi internationale. (...) Conventia de la

Geneva din 1951 privind statutul refugiatilor defineste cine este refugiat si enunta

drepturile fundamentale pe care statele trebuie sa le acorde acestora. Unul dintre

principiile esentiale prevazute in legea internationala este acela ca refugiatii nu trebuie

expulzati sau retrimisi in situatii in care viata si libertatea lor sunt amenintate,

precizeaza UNHCR.

Imigrantii, in schimb, sunt persoane care aleg sa se mute, nu din cauza unei

amenintari directe de persecutie sau moarte, ci in principal pentru a-si imbunatati viata

prin gasirea unui loc de munca, sau in unele cazuri pentru educatie, intregirea familiei

sau alte motive. Spre deosebire de refugiati, care nu se pot intoarce in tarile lor in

11

siguranta, imigrantii nu se confrunta cu un astfel de impediment. Daca aleg sa se

intoarca acasa, vor continua sa primeasca protectia guvernelor lor, arata UNHCR.

Pentru guvernele individuale, aceasta distinctie este importanta. Statele

gestioneaza imigrantii in conformitate cu propriile legi si proceduri de imigratie, iar

refugiatii prin intermediul normelor de protectie a refugiatilor si de azil, care sunt definite

atat in legislatia nationala cat si cea internationala. Tarile au responsabilitati specifice

fata de oricine solicita azil pe teritoriile lor sau la frontierele lor. UNHCR ajuta tarile sa

gestioneze resposabilitatile lor privind azilul si protectia refugiatilor. 

Încă ceva dacă vorbim de natura oaspeților ce ne bat la ușă. Dacă sunt refugiați,

adică oameni care fug cu pielea de pe ei din țări unde riscă moartea sau abuzul, sau

migranți economici, adică oameni care fug de un trai greu, sărăcie și chiar malnutriție.

Întrebarea este: contează?

Sigur, din punctul de vedere al legislației în vigoare, depășită deja de realitate

după cum am spus, , contează pentru ca pe un refugiat îl salvezi și cheltui bani pe el iar

pe un migrant economic îl trimiți să-și gasească un rost la el acasă. Problema e că dacă

avea deja un rost, nu venea. La urma urmei, toți românii fugiți înainte de 1989 în Vest

puteau la fel de bine să stea să lucreze la stat. Toți românii din Italia din ziua de azi ar

putea să se întoarcă, să lucreze ceva pe nimic și acasă, nu? E irelevant.

Au motivația radicală de a pleca, spre diferență de majoritatea populației umane,

pentru care un cămin stabil este cel mai important lucru în viață. Și, mai mult decât atât,

cât timp dezbatem noi cum să-i analizăm, motivația asta îi face să vină aici, peste mări

și țări, în bărci, camioane neaerisite, trenuri, peste sau pe sub garduri de sârmă

ghimpată. Putem să le spunem „nu, tu n-ai ce căuta aici” dar când e vorba de sute de

mii, nu o să ajute. Ei vor veni oricum, până decidem noi motivația lor.

4. RĂSPUNSUL EUROPEI LA VALUL DE REFUGIAȚI

A fost la început un vas supraîncărcat, scufundat pe vreme de furtună lângă

Lampedusa, în apele Italiei. Câteva sute de nefericiţi şi-au găsit sfârşitul în adâncurile

Mediteranei. Ceva emoţie în presă, apoi s-a stins.

Dar asaltul disperării din zonele devastate de sărăcie şi războaie civile s-a reluat

în lunile din urmă, cu şi mai mare intensitate. Instituţiile europene sunt paralizate în faţa

proporţiilor fenomenului. Peste 3000 de refugiaţi au murit la porţile Europei, numai de la

începutul acestui an.

12

Guvernele naţionale de la Berlin, Paris, Roma etc. vociferează spre Bruxelles,

cerând imperios soluţii de limitare a fluxurilor şi ajutor financiar pentru construcţia de noi

centre de primire. Italia şi Grecia, în particular, complet depăşite de situaţie, solicită

energic realocarea urgentă a refugiaţilor şi solidaritate din partea celorlalte ţări

europene. Răspunsurile primite sunt modeste, fiecare stat gândindu-se cu prioritate la

propriul buget şi la propria securitate. Slovacia s-a făcut de râs, cu o propunere

absurdă, profund non-europeană şi incorectă, şi, la urma urmei, tehnic inaplicabilă, aşa

cum am sugerat în punctajul iniţial. Bratislava ar fi luat vreo 200, dar numai creştini, căci

„musulmanii probabil nu s-ar simţi bine aici”.

Pentru ţările cele mai râvnite de azilanţi (Germania, Franţa, Olanda, Belgia etc.)

cea mai la îndemână soluţie de protecţie pare reintroducerea controalelor la frontierele

naţionale, deci o soluţie pe cont propriu a statelor suverane, care echivalează practic cu

desfiinţarea Acordului privind Spaţiul Schengen. Un mare pas înapoi în construcţia

europeană, cu valoarea simbolică a eşecului unei idei fundamentale a Europei

integrate. Marea Britanie, deşi nu este parte a Spaţiului Schengen şi are tot dreptul

securizării frontierei, se plânge la rândul ei de „scurgerile” de imigranţi de la Calais, prin

Eurotunel. Toată lumea pare frustrată şi furioasă de ceea ce se întâmplă în prezent.

Dar de ce Uniunea Europeană? Simplu: pentru că este cea mai accesibilă şi cu

sistemele sociale cele mai generoase. Aici începe însă discuţia complicată. Pentru cine

este bogăţia acumulată, după secole de supremaţie globală şi dezvoltare, în ţările

europene? Pentru europeni, vom spune imediat, căci bunăstarea este susţinută din

taxele şi impozitele plătite de cei aproximativ 500 de milioane de cetăţeni ai Uniunii,

precum şi de companiile care operează pe teritoriul celor 28 de state membre. Vom

trece, evident, peste contra-argumentaţia superficială de inspiraţie (neo)marxistă,

privind „exploatarea imperialistă şi capitalistă” derulată de-a lungul istoriei de marile

puteri europene asupra teritoriilor de peste mări controlate de regii Europei (Uniunea

Europeană este totuşi, în prezent, cel mai mare contributor la fondurile de asistenţă şi

dezvoltare din lume), dar nu putem trece uşor peste pretinsa ambiţie politică a

Bruxelles-ului de a acţiona ca actor global pe scena internaţională. Din această

perspectivă, Uniunea Europeană şi-a propus să se comporte ca o mare putere cu

vocaţie pacifistă şi umanistă, cu un rol tot mai pregnant în soluţionarea conflictelor şi

crizelor lumii de astăzi. Când ai asemenea pretenţii, ai şi responsabilităţi politice şi

morale.

13

Ridicarea de ziduri şi transformarea într-o fortăreaţă inaccesibilă constituie prima

tentaţie a europenilor care se simt asaltaţi. Probabil, deşi ar putea să nu sune corect

politic, până la momentul revizuirii politicilor sociale, de asistenţă şi azil, până la

consolidarea mecanismelor de control şi securitate internă (procesul va dura, căci

cultura politică tradiţională a democraţiilor liberale europene era alta) astfel de măsuri

de reducere a intrărilor ilegale sunt necesare, pentru a evita un dezastru umanitar chiar

pe teritoriul Uniunii. Dar pe termen lung, ideea că te poţi izola, că poţi rămâne o insulă a

fericirii într-un ocean al deznădejdii este o iluzie. Dacă situaţia Orientului Mijlociu şi a

Africii nu va cunoaşte ameliorări sensibile în anii următori, asaltul asupra Europei va

continua, ca unindicator al eşecului marilor puteri occidentale în gestionarea dosarelor

fierbinţi de politică internaţională (războiul civil din Siria, expansiunea Statul Islamic,

prăbuşirea Afganistanului, Irakului, Libiei, sărăcia cumplită din Africa). Toate acestea au

un preţ. Nu vrei să îl plăteşti la faţa locului, adormindu-ţi conştiinţa şi spunându-ţi ţie

însăţi că „nu e treaba mea”, ajungi să îl plăteşti oricum la tine acasă. Fugind de

disperarea altora, ne trezim cu disperarea sărind gardul în curtea noastră.

Bogdan Aurescu, ministrul de Externe al României,  a criticat gestul Ungariei de

a ridica garduri la graniţă. Aurescu a explicat că un astfel de gest este "autist" şi nu se

încadrează în spiritul european.

"În opinia mea, ridicarea de garduri, care să delimitezede restul, este un gest mai

degrabă autist şi inacceptabil, în afara spritului european. În schimb, România este

frontieră externă a Uniunii Europene şi a NATO şi avem toată capacitatea de a apăra

comunitatea de valori din care facem parte."

"În ce priveşte migraţia, am reiterat necesitatea unei viziuni strategice la nivelul

UE, care să abordeze toate dimensiunile acestei problematici, mai ales să încercăm să

găsim soluţii pentru gestionarea la sursă, în statele de origine a problemei migraţiei", a

explicat Aurescu, recent, într-o conferinţă de presă de la sediul Ministerului Afacerilor

Externe.

Fireşte, asaltul refugiaţilor din vecinătatea sudică asupra Uniunii Europene nu va

scufunda insula de pace şi bunăstare. La urma urmei, şi dacă va fi vorba de trei, de

cinci, de zece milioane de imigranţi, tot nu e sfârşitul lumii pentru o Uniune de 28 de

state şi 500 de milioane de oameni. Dar o va modifica ireversibil, într-un mod pe care s-

ar putea abia să îl intuim astăzi: politic (revizuirea tratatelor şi acordurilor, inclusiv

Schengen), social (reducerea drastică a generozităţii sistemelor sociale), ca valori, mod

de viaţă şi securitate (vom trăi tot mai mult într-o lume nesigură, a suspiciunii, temerilor

14

şi controlului crescut din partea autorităţilor), cultural şi educaţional. Uriaşa campanie

media din aceste zile a dat semnalul acestor schimbări structurale profunde, iar

asocierea subtilă a crizei imigranţilor cu terorismul islamic de pe continent prepară cu

meticulozitate un cocteil exploziv în Europa.

Ideea că Uniunea Europeană trebuie să se păzească de asaltul lumii musulmane

disperate şi eşuate pe drumul modernităţii se va înşuruba tot mai adânc în mintea

generaţiei care urmează, din Marea Britanie până în Ungaria, cu toate consecinţele

(majoritatea negative) care decurg dintr-o asemenea resetare. Ciocnirea civilizaţiilor e

aici.

Idei şi puncte cheie:

Criza imigranţilor din Uniunea Europeană atinge niveluri considerate

„record” în întreaga istorie postbelică a continentului. Cifrele de refugiaţi, de

regulă solicitanţi de azil politic din Orientul Mijlociu şi Africa, se dublează

practic de la o raportare la alta, fără nicio perspectivă realistă de calmare în

viitorul apropiat;

Guvernul german revizuieşte a doua oară în acest an cifra de imigranţi ilegali

prognozată până la sfârşitul lui 2015, de la 240000 în ianuarie, apoi 450000

în mai, iar acum 800000 prognozaţi până în decembrie, evident

considerându-i numai pe cei de pe teritoriul Germaniei (aproape 1% din

populaţia ţării);

Uniunea Europeană pare tot mai mult o insulă de pace şi bunăstare

înconjurată de o mare a disperării, războaielor şi suferinţei, care ameninţă să

reverse dinspre vecinătatea sudică (mediteraneană) valuri de familii oropsite,

în căutarea unei licăr de speranţă, dar şi problemele inerente pe care această

revărsare le aduce cu sine. Există o limită de suportabilitate a insulei UE? Cât

de mult e prea mult?;

Celelalte două insule de bunăstare de tip occidental, America de Nord şi

Australia, sunt practic la adăpostul oceanelor (Atlantic, respectiv Indian) şi

rămân inaccesibile, refugiaţii din Orientul Mijlociu şi Africa neavând altă şansă

realistă decât Europa;

Migraţia calmă, în general educată şi uşor integrabilă socio-cultural, dinspre

vecinătatea estică a Uniunii Europene (Ucraina, Republica Moldova, Georgia

etc.), ca să nu mai vorbim de cea din ţările postcomuniste membre ale

15

Uniunii, pare acum o glumă în comparaţie cu scenele dramatice ale exodului

haotic dinspre statele eşuate politic (Siria, Irak, Afganistan, Libia, Mali,

Nigeria, Eritreea, Sudan etc.) iar populiştii de carieră precum Nigel Farage

sunt nevoiţi să-şi reajusteze urgent discursul împotriva „imigraţiei din Estul

Europei”;

Sistemul social al statelor bunăstării este pus la încercare. Faimosul model

„Welfare State” al Europei occidentale postbelice, în principiu construit politic

în anii ‘50-‘60 pentru ca cetăţenii din Vest să nu fie atraşi de mirajul

propagandei comuniste, trebuie acum să lucreze supraturat şi pe cu totul alte

aliniamente politice, economice, socio-demografice, religioase şi culturale

decât a fost conceput de fondatorii săi, spre îngrijorarea şi nemulţumirea în

creştere ale plătitorilor de taxe din clasa mijlocie, chiar dacă aceste temeri

sunt uneori considerate exagerate[1];

„Asaltul” musulmanilor din Orientul Mijlociu şi Africa asupra Europei

ameninţăstabilitatea şi ordinea tratatelor comunitare. Inclusiv Acordul

Schengen, piesă centrală în procesul construcţiei europene, este în prezent

pus în discuţie de unele state importante ale Uniunii (Germania, Franţa,

Olanda etc.);

Traseul disperării (Siria-Turcia-Grecia-Macedonia-Serbia-Ungaria-Germania/

Marea Britanie) este presărat astăzi cu tragediile celor care sfârşesc înecaţi

în Mediterană, cu zidul de trei metri care se construieşte la frontiera sudică a

Turciei, cu scenele de coşmar din insula Kos, cu luptele de la graniţa

Macedoniei, cu gardul de sârmă ghimpată dintre Ungaria şi Serbia, cu

asalturile de noapte asura Eurotunelului la Calais, cu diferenţele enorme de

valori, nivel de viaţă şi înţelegere între sutele de mii de refugiaţi şi societăţile

europene indiferente sau indignate pe care aceştia le tranzitează, cu

discursurile contradictorii ale liderilor politici europeni, puşi în faţa unor dileme

critice pentru principiile şi „spiritul” Uniunii Europene;

Pe acest fundal emoţional intens, se emit şi opinii complet absurde şi

nefezabile, cum ar fi cea conform căreia Slovacia ar primi doar imigranţii

creştini[2] (nu e clar cum s-au gândit să-i selecteze, pe bază de declaraţie pe

propria răspundere, prin verificarea certificatului de botez sau prin teste-grilă

din Biblie);

16

Terorismul de origine fundamentalist islamică din Europa supraîncarcă nota

de plată şi nervozitatea locuitorilor „insulei UE”, care se simt tot mai

ameninţaţi în menţinerea valorilor şi modului lor de viaţă. Pot într-adevăr

bărcile de imigranţi să conţină şi terorişti ai ISIS sau ai altor organizaţii, care

să lovească Europa din interior? Şi dacă pericolul ar fi real, cum s-ar putea

preveni infiltrarea lor? În tot acest haos, cine şi cum i-ar putea separa pe cei

răi de cei buni?;

Dilema care opune valori europene esenţiale, precum solidaritatea umană şi

compasiunea, nevoii de securitate şi apărare a propriei bunăstări va creşte în

intensitate în lunile următoare, iar reacţia de nervozitate a Germaniei faţă de

lentoarea şi ineficienţa răspunsului Comisiei Europene la criza imigranţilor

este cel puţin parţial justificată;

Are Uniunea Europeană vreo responsabilitate politică sau morală faţă de

tragedia Orientului Mijlociu şi Africii?

Este oare inevitabilă transformarea Uniunii într-o fortăreaţă inaccesibilă

disperaţilor de dincolo de mări, ziduri şi garduri de sârmă ghimpată, ca ultimă

soluţie de salvgardare a identităţii europene?

Poate asaltul disperării lumii islamice să scufunde insula de pace şi bunăstare

a Uniunii Europene? Iată întrebările la care vă propun să reflectăm astăzi.

5. ROMÂNIA – O ȚARĂ PREA SĂRACĂ PENTRU A FI ATRĂGĂTOARE CA

DESTINAȚIE A REFUGIAȚILOR

Apartenenţa noastră la Uniunea Europeană nu înseamnă doar liberă circulaţie,

parteneriate economice şi culturale sau fonduri structurale. Europa înseamnă şi

solidaritate. Intoleranţa la primul semn de criză ne aduce aminte mai mult de egoismul

naţional care a dus la conflicte pe teritoriul european, decât de parteneriatul pentru

pace pe care l-am agreat de atât de mult timp. Mai mult, în amintirea fricii, a represiunii

şi a dorinţei de orientare spre Vest, pe care le-am cunoscut în timpul comunismului, ar

trebui să reconsiderăm atitudinea ostilă faţă de cei care fug de război.

De asemenea, frica românilor faţă de barbaria şi discursul urii generate de Statul

Islamic a fost foarte uşor instrumentată, prin ridicarea chestiunii de securitate naţională.

Cu toate acestea, colaborarea între instituţiile competente, pe lângă procedurile de

17

înregistrare, triere şi organizare a refugiaţilor, permite un control suficient astel încât să

putem preveni intrarea teroriştilor pe teritoriul naţional. Umanitatea, în schimb, nu ar

trebui sa fie un principiu negociabil.

Bineînţeles, solidaritatea nu trebuie să excludă responsabilitatea. Cotele de

refugiaţi pe care România le va accepta trebuie să fie proporţionale cu capacitatea

noastră de integrare. Angajamentul pe care ni-l asumăm este de a oferi pe termen

mediu şi lung incluziune socială, integrare educaţională şi pe piaţa muncii, dar şi

asistenţă. Prin urmare, este important să privim situaţia şi din perspectiva durabilităţii

susţinerii acestor persoane.

Vrem nu vrem, la fel ca italienii pe români și englezii pe polonezi, noi europenii

vom trebui să-i acceptăm și pe acești noi migratori. Sau în fine, putem să nu-i

acceptăm, să declarăm ca domnul Băsescu, că nu trebuie să-i primim. În ciuda

obligațiilor față de Uniunea Europeană sau de alte state membre, care contribuie la

bugete de unde noi ne facem autostrăzi (cât de cât), sau în ciuda solidarității față de

alte ființe umane. Putem să declarăm noi sau Viktor Orban sau oricine orice, dacă sute

de mii de oameni vor să ajungă cu orice preț la noi, nu-i putem opri fără a schimba

oricum radical viețile și valorile noastre. Fie că sunt refugiați sau migranți.

Da, nu este cazul să fim ipocriți. Ajutorul umanitar are limitele lui, și se acordă pe

timp limitat. Oamenii aceia au venit aici nu pentru ajutor umanitar: pe acesta îl primeau

în taberele de refugiați din zonele de unde provin. Au venit pentru o soluție pe termen

lung. Vor să fie primiți și integrați în țările în care doresc să ajungă. Nu-și mai pot

închipui viitorul în țările lor de origine. Asta schimbă radical datele problemei.

În loc să discutăm despre cote obligatorii de refugiați, impuse țărilor membre ale

UE, și în loc ca unii să construiască garduri, ar fi mult mai util să discutăm despre

costurile integrării refugiaților, și despre capacitatea UE de a finanța, împreună cu țările

membre, integrarea. Dacă am discuta asta, am discuta, de fapt, despre eroarea

demolării modelului social european, despre consecințele absurdei "austerități", care a

redus drastic capacitatea statelor de a gestiona astfel de crize umanitare, despre starea

proastă a infrastructurilor publice din educație și sănătate, sisteme esențiale pentru un

proces cât de cât normal de integrare a emigranților și refugiaților. Și mulți fug de

discuția asta, pentru că ar trebui să recunoască greșelile pe care le-au făcut.

E mai simplu să construiești garduri. E mai greu să recunoști că ai luat decizii

politice greșite, care i-au afectat în primul rând pe cetățenii europeni, și care acum fac

dificilă acceptarea emigranților și refugiaților. Oricât de greu ar fi însă recunoașterea

18

erorilor, și schimbarea politicilor la nivel european, dacă nu se întâmplă, criza actuală

nu se poate rezolva. Iar Uniunea Europeană va ieși slăbită, și dezonorată, dintr-o criză

pe care a văzut-o, dar pe care a preferat s-o ignore.

6. CONCLUZII

Disputa intre stanga si dreapta politică europeană se concentreaza in formula

solidaritate vs securitate – cu un grad mai mare de demagogie din partea stângii.

Evident, unele tări vor incerca să preia din cosul cu fructe doar pe cele mai valorase. Si

analiza demografica va juca un rol important.

Cât despre proiectul european, probabil cea mai dură problemă este cea legată

de funcţionalitatea Spaţiului Schengen. Mişcarea în interiorul Uniunii Europene deja a

devenit mai dificilă, iar dezbaterile merg în direcţia reconsiderării spaţiului de liberă

circulaţie. Austria şi Germania merg în sensul securizării graniţelor, Danemarca a

suspendat legăturile de trafic feroviar cu Germania, iar Cehia şi Slovacia au anunţat

deja posibilitatea de reintroducere a controalelor.

Ne place sau nu, situaţia este dinamică, iar soluţiile sunt puţine. Fenomenul cu

care Europa se confruntă astăzi nu trebuie să fie sursă de oportunism politic, de clivaje

sau de blamare, ci o reamintire a motivelor care ne-au adus încă de la început

împreună.

In concluzie, in opinia mea imigrantii reprezinta o provocare si o oportunitate in

acelasi timp pentru Europa. De abilitatea cu care decidentii europeni vor inclina balanta

intr-o parte sau alta depinde practic viitorul constructiei europene. Nu e prima data cand

Europa si in special Germania e asaltata de imigranti. De altfel, nu suntem noi,

europenii, singurii care ne confruntam cu asa ceva. Potrivit Immigration Statistics, US

Department of Homeland Security, SUA acorda statut de rezident permanent legal – cu

beneficii similare propriilor cetateni – unui numar de 1 milion de imigranti anual.

Intrebarea e daca UE are capacitatea si mai ales disponibilitatea de a sustine un astfel

de demers.

19

7. BIBLIOGRAFIE

1. http://www.bbc.com/news/world-europe-33986738

2. http://www.contributors.ro/economie/imigrantii-o-provocare-si-o-oportunitate-in-

acelasi-timp-pentru-europa/ -

3. http://www.theguardian.com/uk-news/2015/aug/10/10-truths-about-europes-

refugee-crisis

4. http://www.ft.com/intl/indepth/europe-migrant-crisis

5. http://www.contributors.ro/global-europa/%E2%80%9Einsula%E2%80%9D-

uniunii-europene-sub-asaltul-disperarii-lumii-islamice/

6. http://www.bbc.com/news/world-middle-east-22424188

7. http://www.globalresearch.ca/the-mainstream-now-admits-that-the-syrian-rebels-

have-chemical-weapons/5363039

8. http://www.independent.co.uk/news/world/refugee-crisis-where-are-all-these-

people-coming-from-and-why-10490425.html

9. http://www.al-monitor.com/pulse/originals/2015/09/turkey-syria-european-union-

refugees-we-pay-you-keep-policy.html

10.http://egyptianstreets.com/2015/05/11/what-keeps-isis-running-the-funding-and-

support-of-a-terror-organization/

11.http://www.theguardian.com/world/2014/jun/15/iraq-isis-arrest-jihadists-wealth-

power

12.http://www.bbc.com/news/world-middle-east-24403003

13.http://www.nytimes.com/2015/07/28/world/middleeast/turkey-and-us-agree-on-

plan-to-clear-isis-from-strip-of-northern-syria.html?_r=0

14.http://www.bbc.com/news/blogs-trending-34188569

15.http://www.theguardian.com/world/2015/sep/09/russia-complains-of-strange-

hysteria-over-its-presence-in-syria

16.http://www.contributors.ro/global-europa/costul-inactiunii-occidentului-in-siria-

razbunarea-subtila-a-turciei-si-asaltul-migrantilor-asupra-europei-rusia-preia-

initiativa/

17.http://www.europuls.ro/politic-extern-sp-1559511527/relex/716-crizarefugiati

20