CRIMINALISTICĂ: REGULI TACTICE METODOLOGICE DE

UNIVERSITATEA ,, SPIRU HARET „‟ BUCUREŞTI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE ŞI ŞTIINŢE ECONOMICE

CONSTANŢA

MASTERAT: ŞTIINŢE PENALE

DISCIPLINA: CRIMINALISTICĂ; SEMESTRUL II

FORMA DE ÎNVAŢAMANT: IF

CRIMINALISTICĂ: REGULI TACTICE METODOLOGICE DE

INVESTIGAŢIE

(SINTEZĂ)

TITULAR DISCIPLINĂ,

Conf. univ. dr.

Gheorghe ALECU

E-mail: [email protected]

TEL./FAX: 0241.545.015

mailto:[email protected]

SCOPUL CURSULUI

1. Cunoaşterea de către masteranzi a problemelor ce se pot elucida prin cercetarea

diferitelor categorii de urme ce se pot descoperii cu ocazia cercetării locului faptei;

2. Însuşirea corectă de către masteranzi a modului în care se desfăşoară diferite

activităţi de cercetare penală, precum şi completarea bagajului de cunoştinţe

necesare redactării actelor de cercetare şi urmărire penală;

3. Aplicarea metodelor, mijloacelor tehnico-ştiinţifice şi procedeelor criminalistice

necesare pentru probarea săvârşirii unei infracţiuni.

CURSUL NR. 1

REGULI TACTICE METODOLOGICE DE INVESTIGAŢIE

Obiective: informarea masteranzilor despre definiţia criminalisticii, obiectul

acesteia, metodele şi mijloacele tehnico-ştiinţifice criminalistice

Cuvinte cheie: criminalistică, metodă criminalistică, obiectul criminalisticii,

identificarea criminalistică, metodologice de investigaţie

Conţinut: pp. 5-8

REGULI TACTICE METODOLOGICE DE INVESTIGAŢIE

1. Definiţie: Criminalistica este o ştiinţă judiciară cu caracter autonom şi unitar,

care cuprinde un ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi

procedeele tactice, destinate descoperirii infracţiunilor, identificării persoanelor

implicate în săvârşirea lor şi prevenirii faptelor antisocial;

2. Obiectul: elaborarea şi folosirea unor mijloace şi procedee tehnico-ştiinţifice de

investigaţie, elaborarea şi folosirea unor reguli, metode şi procedee tactice,

metodologii proprii privind efectuarea cercetărilor pentru anumite tipuri de

infracţiuni.

3. Metodele criminalisticii

privesc analiza persoanelor şi obiectelor de identificat

Criminalistica este ştiinţa care are ca obiectiv primordial combaterea criminalităţii

şi adunarea de probe în vederea stabilirii adevărului în procesul penal.

Criminalistica elaborează metodele tactice, mijloacele tehnico-ştiinţifice şi

procedeele aplicabile în activitatea de prevenire, cercetare şi descoperire a

infracţiunilor, pentru stabilirea adevărului în justiţie, identificarea şi pedepsirea

persoanelor care se fac vinovate de încălcarea legilor statului nostru de drept.

Prin esenţa ei, criminalistica este o ştiinţă complexă, dinamică, menită să asigure

cerinţele şi necesităţile practicii de anchetă, expertiză judiciară, cât şi nevoile

operative de investigare a organelor de urmărire penală, în vederea formulării şi

elaborării versiunilor criminalistice.

Criminalistica este o ştiinţă judiciară cu caracter autonom şi unitar, care cuprinde

un ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi procedeele

tactice, destinate descoperirii infracţiunilor, identificării persoanelor implicate în

săvârşirea lor şi prevenirii faptelor antisocial.

Regulile tactice metodologice de investigaţie sunt ansamblul de cerinte cerute de

metodologia tactica, cu aplicabilitate pe intreg parcursul cercetarii la fata locului.

Regulile tactice si metodologice sunt in deplina conformitate cu principiile tacticii

criminalistice, fiind de natura sa asigure o organizare judicioasa si o buna

desfasurare a acestei activitati, prezentand o deosebita importanta in procesul

cercetarilor criminalistice.

Conform art. 192 N.C.Pr.Pen., Alin. (1) “Cercetarea locului faptei se dispune de

către organul de urmărire penală, iar în cursul judecăţii de către instanţa de

judecată, atunci când este necesară constatarea directă în scopul determinării sau

clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanţă pentru stabilirea

adevărului, precum şi ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei

persoane.”

Reguli tactice generale:

-efectuarea cercetării complete locului faptei, independent de alte anticipări sau de

orice ipoteză preconcepută prin principiul caracterului organizat al executării

sarcinilor de către toti membrii echipei de cercetare; -Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune prezenţa medicului legist sau a

oricăror persoane a căror prezenţă o consideră necesară, conform art.194 N.C.Pr.Pen. -in raport cu natura şi particularităţile locului săvarşirii infracţiunii, utilizarea

tehnicii şi a aparaturii criminalistice;

-cu privire la martorii asistenţi se impune asigurarea a tuturor condiţiilor necesare

in vederea asistarii la intreg ansamblul de activităţi ce se intreprind locului faptei in

timpul actulului cercetării.

-in cursul efectuării cercetării locului faptei este obligatorie si necesara

consemnarea a tuturor constatărilor făcute, a datelor şi a celorlalte elemente ce

prezintă interes in cauză;

-caracterul nelimitativ relativ la notiunea de timp timp, de nelimitare anticipată a

duratei cercetării efectuate locului faptei;

2) Reguli tactice specifice:

a) reguli cu privire la activităţile premergătoare cercetării locului faptei:

-deplasarea cu maximă operativitate locului faptei in vederea cercetarii;

-luarea tuturor măsurilor necesare pentru inlăturarea pericolelor iminente si pentru

prevenirea altor pericole;

-acordarea de urgent a primului ajutor pentru salvarea vieţii victimelor;

-identificarea in timp util a martorilor oculari şi a altor persoane care se găsesc

locului faptei şi obţinerea primelor relatări de la acestea, avand in vedere ca

imaginea evenimentelor este inca foarte proaspata, nealterata de timp, pentru

evaluarea cu obiectivitate a actiunii;

-asigurarea pazei locului in care se desfasoara cercetarea, protejarea obiectelor de

locului faptei şi conservarea urmelor prezente la locul săvarşirii infracţiunii; - Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate interzice persoanelor care se află ori care vin la locul unde se efectuează cercetarea să comunice între ele sau cu alte persoane conform art.192, alin.(2) N.C.Pr.Pen.

b)reguli privind faza statică a cercetării locului faptei:

-examinarea cu prioritate a urmelor şi a obiectelor de la fata locului, care prezintă

un pericol iminent de dispariţie sau de modificare;

- stabilirea sectorizata (zonarea) a locului faptei, stabilirea şi marcarea drumului de

acces de la si catre locul săvarşirii infracţiunii;

-procedura orientarii de ansamblu a locului săvarşirii infracţiunii şi

-fixarea criminalistică a locului săvarşirii infracţiunii prin procedura fotografie,

film, schiţă, conform art. 196 N.C.Pr.Pen.,;

-descoperirea şi fixarea prin numerotare, fotografiere şi filmare a poziţiei

obiectelor corp delict şi a urmelor;

-procedura interpretarii urmelor;

c) reguli privind faza dinamică a cercetării locului faptei:

-examinarea amănunţită şi fixarea criminalistică a detaliilor individuale şi a

caracteristicilor proprii fiecărui obiect şi fiecărei urme de la fata locului;

-excluderea urmelor ce aparţin victimei sau altor persoane ce nu interesează, prin

comparare locului faptei ;

-trimiterea urgentă a urmelor gasite la fata locului la cartotecile criminalistice

pentru identificarea persoanei sau a obiectului care le-a creat, obiectele care conţin

sau poartă o urmă a faptei săvârşite, precum şi orice alte obiecte care pot servi la

aflarea adevărului sunt mijloace materiale de probă, conform art. 197 alin. (1)

N.C.Pr.Pen.;

-ridicarea urmelor prin metoda criminalistică şi ambalarea individuala a obiectelor

corp delict şi a urmelor in vederea trimiterii lor la laboratoarele de expertiză care

vor fi analizate prin metode tehnico-stiintifice. Conform art. 197 alin. (2)

N.C.Pr.Pen.; Sunt corpuri delicte mijloacele materiale de probă care au fost

folosite sau au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni, precum şi

obiectele care sunt produsul infracţiunii.

d) reguli privind fixarea rezultatelor cercetării locului faptei:

- Rezultatele cercetarii la fata locului se fixează imediat prin procesul-verbal de

cercetare la fata locului, la care se pot anexa, după caz, filme, fotografii, schiţe,

inregistrări pe banda magnetică sau video care se fac in cursul desfăşurării

cercetarii la fata locului, conform art.195 N.C.Pr.Pen.

- incheierea procesului verbal conform ART. 199 N.C.Pr.Pen., care trebuie sa

cuprinda a) numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie; b) locul unde este

încheiat; c) data la care s-a încheiat procesul-verbal; d) data şi ora la care a început

şi s-a sfârşit activitatea consemnată în procesul-verbal; e) numele, prenumele,

codul numeric personal şi adresa persoanelor ce au fost prezente la întocmirea

procesului-verbal, cu menţionarea calităţii acestora; f) descrierea amănunţită a

celor constatate, precum şi a măsurilor luate; g) numele, prenumele, codul numeric

personal şi adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecţiile şi

explicaţiile acestora; h) menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.

Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de cel care îl încheie,

precum şi de persoanele arătate la lit. e) şi g). Dacă vreuna dintre aceste persoane

nu poate sau refuză să semneze, se face menţiune despre aceasta, precum şi despre

motivele imposibilităţii ori refuzului de a semna.

Criminalistica este o disciplină juridică specială cu multe valenţe şi cu o bogată

istorie, iar prin spiritul pe care îl promovează, ea este închinată unui scop

deosebit: aflarea adevărului, indiferent în favoarea cui este stabilit.

IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ

1. Noţiune – Identificarea criminalistică reprezintă procesul de stabilire a

identităţii unor persoane, obiecte, fenomene, aflate în legătură cu

fapta ilicită, prin metode criminalistice, în scopul aflării adevărului, în procesul

penal.

2. Principiile identificării criminalistice

3. Fazele identificării criminalistice

4. Metodica identificării criminalistice – constă în examinarea comparativă a

elementelor caracteristice generale şi particulare, exterioare şi

de conţinut ce le posedă urma descoperită locului faptei, în comparaţie cu

elementele caracteristice ale părţilor şi obiectelor care sunt suspecte.

Secţiunea II - Procedura de efectuare a constatării tehnico-ştiinţifice şi a expertizei

criminalistice

1. Consideraţii introductive – într-o cauză penală apare necesitatea contribuţiei

unor specialişti din diferite domenii şi organul de urmărire

penală poate recurge la acest mijloc de probă numit constatare tehnico-ştiinţifică

2. Expertiza criminalistică – face parte din categoria mai largă a expertizei

judiciare, fiind prevăzută în dispoziţiile art. 116 Cop Procedură

Penală. Ea se poate dispune atât de organele de urmărire penală, cât şi de instanţele

de judecată.

3. Sistemul Laboratoarelor de Expertiză Criminalistică

§ În cadrul Ministerului Justiţiei:

•Laboratoarele interjudeţene din Bucureşti şi Cluj-Napoca

•Laboratorul Central Bucureşti

•Laboratorul de Expertize Auto în accidentele de circulaţie, în cadrul Laboratorului

Central Bucureşti

§ În cadrul sistemului Ministerului Public:

•La Parchetul de pe lângă Î. C. C. J. , în cadrul Direcţiei de Urmărire Penală

•La parchetele de pe lângă tribunale şi municipiul Bucureşti funcţionează

cabinetele de criminalistică

•La parchetele de pe lângă judecătorii funcţionează laboratoarele de criminalistică

§ În cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administative:

•Institutul de Criminalistică de pe lângă I. G. P. R.

•Serviciile de Criminalistică în cadrul inspectoratelor judeţene de poliţie

•Birourile de criminalistică din cadrul poliţiei municipale şi din marile oraşe

4. Dispunerea constatării tehnico-ştiinţifice şi a expertizei criminalistice

Reguli tactice:

o oportunitatea expertizei

o stabilirea obiectului expertizei şi formularea întrebărilor

CURSUL NR. 2

METODE ŞI MIJLOACE TEHNICO-ŞTIINŢIFICE DESTINATE

INVESTIGAŢIILOR CRIMINALISTICE, FOTOGRAFIA JUDICIARĂ

Obiective: informarea masteranzilor despre importanţa cercetării locului faptei,

mijloacele şi metodele tehnico-ştiinţifice destinate investigaţiilor criminalistice,

fotografia judiciară

Cuvinte cheie: cercetarea locului faptei, truse criminalistice, laboratoare

criminalistice, mijloace şi metode tehnico-ştiinţifice, fotografia judiciară

Conţinut: pp. 9-11

1. Noţiuni generale privind importanţa cercetării locului faptei

Cercetarea locului faptei reprezintă unul din actele de urmărire penală, instituţia

fiind reglementată în art. 128 cod Procedură Penală care precizează că cercetarea

locului faptei este necesară pentru descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor

infracţiunii, pentru stabilirea poziţiei şi stării mijloacelor materiale de probă,

precum şi a împrejurărilor în care s-a comis infracţiunea.

2. Trusele criminalistice

Trusa universala

Laboratoarele criminalistice mobile

Mijloace tehnico-ştiinţifice utilizate în cercetarea criminalistică de laborator:

ELEMENTE DE FOTOGRAFIE JUDICIARĂ

Secţiunea I Rolul fotografiei judiciare în investigarea infracţiunilor

Rolul şi avantajele: Fotografia judiciară reprezintă un ansamblu de procedee tehnico-ştiinţifice

necesare investigării, fixării şi redării rezultatelor cercetărilor criminalistice sub

forma imaginii fotografice.

Secţiunea II Fotografia judiciară operativă

Procedee de fotografiere locului faptei:

fotografia de orientare

fotografia schiţă

fotografia schiţă pe sectoare

fotografia schiţă de pe poziţii contrare

fotografia schiţă din poziţii încrucişate

fotografia obiectelor principale

fotografii de detaliu

fotografia cadavrului

fotografia metrică

Fotografia semnalmentelor: fotografia de identificare a persoanelor

fotografia de identificare a cadavrelor necunoscute

fotografia de urmărire

Fotografia judiciară de examinare:

fotografia judiciară de examinare în radiaţii vizibile

fotografia de ilustrare

fotografia de comparare

fotografia de umbre

fotografia de reflexie

fotografia separatoare de culori

fotografia de contrast

fotografia judiciară de examinare în radiaţii invizibile

fotografiile de examinare în radiaţiile ultraviolete

fotografiile de examinare în radiaţii infraroşii

fotografi de examinare pentru examinarea conţinutului unor valize, genţi,

mape

fotografiile de imagine tridimensională, în relief

microfotografia.

CURSUL NR. 3

IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ URMELE LĂSATE DE

CORPUL UMAN. IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ

SEMNALMENTE, DUPĂ VOCE ŞI VORBIRE ŞI PRIN ALTE METODE

CRIMINALISTICE

Obiective: informarea masteranzilor despre urmele lasate de corpul uman,

identificarea persoanelor după semnalmente, voce şi vorbire, alte metode

criminalistice de identificare cum ar fi inregistrarea penală

Cuvinte cheie: urmă, traseologie, semnalmente, cazier judiciar, înregistrare

penală

Conţinut: pp. 12-16

Aspecte introductive

Prin urmă a infracţiunii se înţelege orice modificare intervenită în condiţiile

săvârşirii unei infracţiuni, iar domeniul criminalisticii care se ocupă de cercetarea

urmelor infracţiunii poartă denumirea de traseologie.

Cercetarea criminalistică a urmelor de mâini Proprietăţile desenului papilar:

1. Unicitatea desenului papilar

2. Fixitatea desenului papilar

3. Inalterabilitatea desenului papilar.

Cercetarea şi interpretarea urmelor de mâini locului faptei.

Formarea urmelor de mâini

Din punct de vedere criminalistic, sunt urme de mâini de natură statică, de

suprafaţă, formate prin stratificare sau destratificare.

Descoperirea urmelor de mâini. Se face printr-o căutare sistematică şi

perseverentă

Relevarea urmelor de mâini

Fixarea şi ridicarea urmelor de mâini

Interpretarea urmelor de mâini

Expertiza criminalistică a urmelor de mâini

Cercetarea criminalistică a urmelor lăsate de alte părţi ale corpului uman

1. Cercetarea urmelor lăsate de picioare Clasificarea urmelor de picioare

Formarea urmelor de picioare

Fixarea şi ridicarea urmelor de picioare.

Expertiza urmelor de picioare.

2. Cercetarea urmelor de dinţi şi de buze Urmele de dinţi

Urmele de buze

3. Cercetarea urmelor create de alte părţi ale corpului uman Urmele de urechi.

Urmele de nas.

Urmele de bărbie.

Urmele de genunchi şi cot .

Cercetarea urmelor biologice de natură umană

Cercetarea urmelor de sânge

Sângele deţine aproximativ 1/13 din greutatea unei persoane şi se compune din:

plasmă şi elemente celulare formate din: globule roşii, globule albe.

Urmele de salivă sau de lichid seminal

Prin urmă de spermă se înţelege prezenţa lichidului de secreţie a glandelor sexuale

masculine, eliminat din cauze fiziologice sau patologice.

Cercetarea firelor de păr

Expertiza firelor de păr răspunde la:

dacă firele prezentate sunt fire de păr uman

din ce zonă sau regiune provin firele de păr

dacă ele prezintă distrugeri, afecţiuni patologice sau urme de sănge

stabilirea sexului şi vârstei probabile a persoanei de la care provine

Urmele de natură osteologică

Expertiza oaselor răspunde la următoarele probleme:

dacă osul sau resturile osoase sunt de natură umană

sexul, vârsta, talia aproximativă

ce malformaţii congenitale sau dobândite în timpul vieţii prezintă

aceste oase

dacă oasele prezintă semne de violenţă

Urmele olfactive

Categorii de mirosuri: - mirosul specific de bază sau individual

- mirosul profesional

- mirosul ocazional

IDENTIFICARE PERSOANELOR DUPĂ SEMNALMENTE, DUPĂ VOCE

ŞI PRIN ALTE METODE CRIMINALISTICE

Identificarea persoanelor şi a cadavrelor după semnalmentele exterioare

1. Metode criminalistice de identificare a persoanelor după semnalmentele

exterioare:

Portretul vorbit

Portretul schiţat

Fotorobotul

Identi-kit

Mini-compozitorul

Sintetizatorul fotografic

Fotografia computerizată

2. Metode criminalistice de identificare a cadavrelor necunoscute: - metoda supraproiecţiei

- reconstituirea fizionomiei după craniu

- identificarea după resturile de oase

- identificarea după sistemul dentar şi ce al lucrărilor stomatologice.

Identificarea persoanelor după voce şi vorbire

1. Noţiuni generale şi caracteristici de identificare

Fundamentul ştiinţific constă în următoarele:

- particularităţile aparatului fono-respirator ale corzilor vocale

- particularităţile unei voci, privind timbrul, frecvenţa şi intensitatea

- particularităţile dobândite în urma unor afecţiuni patologice

Mijloacele tehnice de înregistrare a vocii se numesc sonografe, iar înregistrarea

grafică a vocii se numeşte vocogramă.

Înregistrarea penală

1. Înregistrarea în cazierul judiciar Înregistrarea nominală sau alfabetică pe baza unor fişe de cazier judiciar

Înregistrarea dactiloscopică, care se păstrează în cartoteci dactiloscopice şi

se bazează pe formula dactiloscopică.

CURSUL NR. 4

CERCETAREA URMELOR LĂSATE DE OBIECTE ŞI A ALTOR

CATEGORII DE URME. ELEMENTE DE BALISTICĂ JUDICIARĂ.

CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A SCRISULUI , A ÎNSCRISURILOR ,

A FALSULUI ÎN ÎNSCRISURI ŞI A ALTOR CATEGORII DE FALSURI

Obiective: informarea masteranzilor despre urmele lăsate de obiecte şi alte

categorii de urme, balistica juduciară, cercetarea criminalistica a scrisului,

înscrisurilor, falsului în înscrisuri şi a altor categorii de falsuri

Cuvinte cheie: urme ale obiectelor, balistică judiciară, fals în înscrisuri,

falsificarea scrisului


Cercetarea urmelor obiectelor şi a urmelor formate din resturi de obiecte

1. Cercetarea urmelor lăsate de obiectele de îmbrăcăminte

2. Cercetarea urmelor instrumentelor de spargere - urme de apărare, de forţare

- urme de frecare

- urme de tăiere

- urme de lovire

3. Cercetarea urmelor mijloacelor de transport

Formarea acestui gen de urme depinde de:

- natura suprafeţei pe care se rulează

- după modul de mişcare a mijloacelor de transport

- după tipul de bandaj sau şină

Cercetarea locului faptei vizează :

- stabilirea tipului de vehicul prin măsurarea ecartamentului

- descoperirea urmelor de frânare, vopsea, resturi de metal

- determinarea direcţiei de deplasare

- stabilirea vitezei de circulaţie

Cercetarea urmelor de incendii, explozii şi a altor urme de accidente

1. Cercetarea urmelor de incendii

2. Cercetarea urmelor de explozii

3. Cercetarea urmelor accidentelor aeriene 4. Cercetarea urmelor accidentale navale

ELEMENTE DE BALISTICĂ JUDICIARĂ

Noţiuni despre armele de foc şi cercetare urmelor acestora

1. Unele consideraţii preliminare

Balistica judiciară examinează armele de foc şi urmele acestora.

2. Noţiuni tehnice despre armele de foc

Elemente de construcţie a armelor de foc

Componente

Clasificarea armelor de foc

Muniţia armelor de foc

Elementele tragerii

3. Urmele formate din folosirea armelor de foc

Urmele formate de armă pe cartuş

Urmele de împuşcare

4. Particularităţile cercetării locului faptei a armelor de foc şi a urmelor acestora

Descoperirea şi fixarea urmelor armelor de foc, precum şi a armelor de foc

Stabilirea distanţei şi direcţiei de tragere

Balistica criminalistică a armelor de foc şi a urmelor acestora 1. Examinarea tehnică generală a armelor de foc

2. Expertiza urmelor formate de armele de foc

3. Identificarea armelor de foc după urmele de pe tub şi de pe glonţul cartuşului

CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A SCRISULUI , A ÎNSCRISURILOR ,

A FALSULUI ÎN ÎNSCRISURI ŞI A ALTOR CATEGORII DE FALSURI

Expertiza criminalistică a scrisului

1. Caracteristici de identificarea a scrisului

2. Examinarea comparativă pentru identificarea persoanelor după scris

Cercetarea criminalistică a înscrisurilor

1. Manipularea înscrisurilor, refacerea acestora şi reconstituirea înscrisurilor

deteriorate sau distruse

2. Metodica refacerilor

3. Stabilirea autenticităţii vechimii înscrisurilor

3. Cercetare criminalistică a hârtiei şi a cernelurilor

CERCETAREA FALSULUI ÎNSCRISURILOR ŞI ALTOR CATEGORII DE

FALSURI

Procedee de realizare a falsurilor

CURSUL NR. 5

CERCETARE LOCULUI FAPTEI. REGULI TACTICE CRIMINALISTICE

DE INVESTIGARE A SCENEI INFRACŢIUNII. TACTICA ASCULTARII

MARTORILOR

Obiective: informarea masteranzilor despre cercetarea locului faptei, regulile

tactice de investigare a scenei infracţiunii şi tactica ascultării martorilor

Cuvinte cheie: locul faptei, scena infracţiunii, plan de urmărire penală, tactica

ascultării martorilor


TACTICA EFECTUĂRII CERCETĂRII LOCULUI FAPTEI Pentru buna desfăşurare a activităţii de cercetare trebuie ca organele judiciare să

urmze o anumită tactică şi să stabilească obiectivele generale după care trebuie să

facă cercetarea1. Indiferent de modul în care se desfăşoară cercetarea, importanţa

majoră o reprezintă caracterul organizat, riguros al cercetării preliminare,

desfăşurată în mod metodic şi fără a scăpa din vedere amănunte care pot fi decisive

pentru urmărirea penală ulterioară. Unii autori295 consideră cercetarea locului

faptei „partea cea mai importantă a cercetării cauzei penale‖.

Cercetarea în fază statică În această primă fază a cercetării urmelor, a suporturilor pe care se găsesc acestea

precum şi a obiectelor, se face fără deplasarea acestora, procedându-se la fixarea

poziţiei obiectelor principale, a victimelor şi în general a întregului ansamblu al

locului, în scopul formării unei imagini asupra naturii faptei şi modului în care s-ar

fi putut desfăşura. Fixarea rezultatelor cercetării locului faptei se realizează prin

procesul-verbal, schiţa locului faptei, fotografiile şi înregistrările video judicare.

Principalele obiective ale etapei statice a cercetării locului faptei sunt:

1. sesizarea mirosurilor particulare din încăpere – gaze naturale, petrol, insecticid;

2. proprietăţile fizice ale anumitor obiecte – consistenţa, temperatura, vâscozitate,

densitate;

3. sesizarea unor stări de fapt (împrejurări negative) cum ar fi: absenţa urmelor de

sânge din preajma cadavrului, plăgi multiple;

4. examinarea agentului vulnerant pentru a stabili dacă el corespunde sau nu cu

aspectul plăgilor de pe cadavru;

1 Mihail Gheorghiţă Tactica cercetării la faţa locului,Ed.Arc, Chişinău 2004, pp.23-37.

2 C.E.O`hara, Principiile debază ale cercetării penale,Ed.Ch.Thomas, Ilinois USA, 1976, p.45.

5. fixarea aspectelor fotografice prin fotografii de orientare a cadavrului, a

obiectelor principale şi efectuarea de schiţe;

6. declaraţiile martorilor.

Cercetarea în fază dinamică Este cea mai complexă etapă şi implică antrenarea integrală a mijloacelor tehnice

aflate la dispoziţia echipei. În această etapă este permisă mişcarea sau deplasarea

obiectelor pentru a se asigura o examinare optimă a acestora. Alături de căutarea,

descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor, a microurmelor sau a altor mijloace

materiale de probă, se execută fotografii de detaliu sau fotografii la scară. Toate

rezultatele cercetării se vor consemna în procesul-verbal de cercetare locului faptei.

Structura şi conţinutul planului de urmărire penală

Structura planului de urmărire penală Planul de urmărire penală reprezintă materializarea în formă scrisă a ideilor şi

concluziilor organului de urmărire penală, desprinse din analiza materialului faptic

existent la un moment dat într-o cauză penală.

Sub raport tactic, potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate3,

desprinse din studierea experienţei organelor judiciare, rezultă că principalele

elemente constitutive ale planului de urmărire penală sunt versiunile, problemele

ce se cer rezolvate în verificarea fiecărei versiuni, precum şi activităţile desfăşurate

pe baza metodelor ştiinţifice criminalistice cu ajutorul cărora se rezolvă aceste

probleme. În plan mai sunt precizate termenele de rezolvare a problemelor şi,

implicit, de verificare a versiunilor, precum şi persoanele care urmează să participe

la soluţionarea lor.

Elementele planului de urmărire penală Elementele planului de urmărire penală sunt:

A.Versiunile de urmărire penală, presupunerile organului de urmărire penală

întemeiate pe datele stabilite cu privire la infracţiunea săvârşită, la împrejurările în

care a fost săvârşită şi la persoanele care au săvârşit-o.

B.Problemele care trebuie rezolvate în cadrul fiecărei versiuni, adică determinarea

faptelor care trebuie stabilite pentru verificarea fiecărei versiuni.

C. Activităţile de urmărire penală şi investigaţiile care trebuie efectuate pentru

rezolvarea fiecărei probleme, precum şi orice alte măsuri încheierii anchetei cu

succes.

3 Mihail Gheorghiţă Tezele generale ale tacticii criminalisitce, Ed.Arc Chişinău 2004, pp.76-87

Conţinutul planului de urmărire penală Pentru a putea desfăşura o activitate organizată la nivelul cerinţelor, organul de

urmărire penală trebuie să stabilească, în fiecare etapă a cercetărilor, sarcinile pe

care le are de îndeplinit şi care - de fapt - determină conţinutul planului pe care-l

întocmeşte într-o cauză sau alta. Cea mai importantă sarcină este aflarea adevărului

cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana

făptuitorului.

Forma în care se materializează planul de cercetare Privit sub raportul conţinutului, planul de cercetare al oricărei cauze, fie ea

complicată sau aparent simplă, va trebui să cuprindă întotdeauna aceleaşi elemente,

adică va avea acelaşi conţinut. Acest conţinut se poate materializa în planuri

diferite, deoarece experienţa de cercetare nu impune şi nici nu recomandă o formă

unică de plan pentru cercetarea oricărei cauze.

Tactica ascultării martorilor Această importantă activitate judiciară se desfăşoară într-un cadru legal fiind

reglementată de dispoziţiile N.C.Pr.Pen., care la ART. 114 precizează că ―Poate fi

audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau

împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală.‖

Procesul psihologoc de formare a mărturiei judiciare Martorul de bună-credinţă este un „preţios auxiliar al justiţiei‖

4, prin faptul că

relatările sale furnizează elemente pentru stabilirea adevărului material necesar

pentru rezolvarea cauzei penale.

Definită din perspectiva psihologiei judiciare, mărturia apare ca rezultatul unui

proces de observare şi memorare involuntară a unui fapt juridic, urmat de

reproducerea acestuia, într-o formă orală sau scrisă, în faţa organelor de urmărire

penală sau a instanţelor de judecată.5 Prin urmare, este vorba despre un proces de

cunoaştere a realităţii obiective, alcătuit din patru faze mai importante: percepţia6

(recepţia) informaţiilor, prelucrarea (decodarea) logică a acestora, memorarea şi

reactivarea memorială (prin recunoaştere şi reproducere).

Percepţia faptelor şi împrejurărilor Percepţia este reflectarea obiectelor şi fenomenelor în momentul acţiunii lor

nemijlocite asupra receptorilor7.

4 Tiberiu Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti 1973, p.155

5 Emilian Stancu, Op. cit., p.364

6 Gh.Alecu, Criminalistica, Ed.Ex Ponto, Constanţa 2001, p.142.

7 Al. Roşca, Psihologie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p.237

Martorul vine în contact cu obiectele şi fenomenele lumii înconjurătoare prin

intermediul organelor sale de simţ. Obiectele şi fenomenele lumii materiale,

acţionând asupra organelor de simţ, dau naştere unor procese psihice: senzaţiile şi

percepţiile8.

Senzaţia este cea mai simplă formă de reflectare senzorială a însuşirilor izolate ale

obiectelor sau persoanelor, prin intermediul unuia dintre organele umane de simţ.

Cu alte cuvinte, senzaţia se poate defini ca fiind o impresie primită de un organ de

simţ ( receptori senzoriali : ochiul, urechea etc. ) în momentul în care este expus

influenţei directe a unei surse de informaţii9. Percepţia este definită ca un act de

organizare a senzaţiilor, prin care omul cunoaşte prezenţa actuala a unui obiect din

exterior, adică ia cunoştinţă că acel obiect e acolo, are o anumită consistenţă, forma

etc. Percepţia, deşi are la bază senzaţii, nu este totuşi o simplă însumare de

stimulări ( informări ) care afectează receptorii senzoriali, ea organizând

informaţiile primite în funcţie de necesităţile, de dorinţele şi de experienţa

persoanei10

.

Factori de distorsiune ( bruiaj ) la nivel senzorial din perspectivă criminalistică Factorii ce pot afecta percepţia pot fi de natură obiectivă sau subiectivă, după cum

aceştia îşi au originea în cauze externe, independente de cel ce percepe, respectiv

în persoana celui care percepe, fiind intim legaţi de personalitatea sa

Factorii de natură obiectivă care includ

vizibilitatea;

audibilitatea;

durata percepţiei;

disimularea înfăţişării;

Factorii de natură subiectivă includ:

calitatea organelor de simţ ;

gradul de instruire (de cultură) şi personalitatea individului;

vârsta şi inteligenţa persoanei;

nivelul de mobilitate al proceselor de gândire şi temperamentul;

stările de oboseală precum şi consecinţele provocate de acţiunea unor agenţi

chimici ;

stările afective;

atenţia;

tipul perceptiv.

8 101 Aurel Ciopraga, op. cit., p.16

9 Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Op. cit., p.149

10 ibidem

Prelucrarea (decodarea) informaţiilor Aparatul senzorial uman nu receptează imaginea lucrurilor şi a fenomenelor, ci

doar lumini, sunete, mirosuri etc., care numai la nivel cortical, în scoarţa cerebrală,

vor fi sintetizate, integrate în ansambluri şi, totodată, vor fi prelucrate si decodate.

Dintre factorii care influenţează nemijlocit calitatea prelucrării informaţiilor, cei

mai importanţi se consideră a fi experienţa de viaţă a martorului, gradul său de

cultură, profesia acestuia, capacitatea de apreciere a spaţiului, timpului sau vitezei

şi de a da semnificaţii celor percepute11

.

Stocarea memorială Ordonarea, în conştiinţa subiectului a informaţiilor percepute şi decodate ulterior,

marchează momentul memorării. Acest proces psihic din conştiinţa subiectului nu

trebuie privit ca o simplă stocare de secvenţe ale unui fenomen perceput anterior şi

reproduse cândva în viitor, fără o participare critică a subiectului la prelucrarea lor.

Prin urmare, memorarea se realizează printr-o participare si mai activă a

personalităţii subiectului faţă de momentul perceperii12

.

Procesele de memorare se realizează în trei etape:13

achiziţia (este modul de

receptare senzorială a evenimentelor, sub aspect psihologic având o deosebită

importanţă existenţa sau inexistenţa intenţiei de reţinere); reţinerea (conservarea)

şi reactivarea ( în cadrul căreia se includ procesele de recunoaştere şi de

reproducere).

Reactivarea memorială Reactivarea conţinuturilor (informaţiilor) recepţionate, decodate şi stocate anterior

se referă fie la reproducerea (descrierea, relatarea) verbală a obiectelor, persoanelor

sau situaţiilor receptate de subiect, fie la recunoaşterea acestora.

Reproducerea constă în proiectarea mintală într-un tablou omogen a imaginilor

percepute la locul faptei, selectate şi păstrate într-o anumită ordine prin memorare

şi, apoi, în redarea lor verbală sau în scris în faţa organului judiciar.

Recunoaşterea (obiectelor, a persoanelor, a locurilor etc.) presupune existenţa unei

imagini, a unei reprezentări care, reactivată, poate fi comparată cu obiectul,

persoana sau locul arătat subiectului. Cu cât reprezentarea (imaginea) conţine mai

multe informaţii, mai multe repere, cu atât procesul recunoaşterii se va realiza mai

facil. Lipsa informaţiilor, eroziunea lor, provoacă nesiguranţă în recunoaştere,

ezitări în declaraţie, incertitudine subiectivă. Aceasta din urmă nu este însă în toate

cazurile declarată de martor, ce adesea se manifestă în tendinţe de completare

logică a informaţiilor lacunare, care, în mod cert, afectează veridicitatea mărturiei. 11

Emilian Stancu, Op. cit., p.368. 12

Ion Mircea, Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.262. 13

Emilian Stancu, Op. cit., p.369// Tiberiu Bogdan, Op. cit., p.p.162-163

Elemente de tactică criminalistică a.) Pregătirea ascultării martorilor;

b.) Reguli şi procedee aplicate în ascultarea propriu-zisă a martorilor:

elemente de tactică criminalistică aplicate în etapa discuţiilor prealabile;

conduita tactică din momentul relatărilor libere ale martorului;

reguli tactice aplicate în etapa ascultării dirijate.

c.) Verificarea şi aprecierea declaraţiilor martorilor;

d.) Procedee specifice de obţinere a declaraţiilor martorilor:

confruntarea;

folosirea interpreţilor.

10.3.3 Consemnarea declaraţiilor martorilor. Alte metode tehnice de fixare

a.) Consemnarea declaraţiilor martorilor (în scris);

b.) Alte metode tehnice, criminalistice de fixare a declaraţiilor martorilor (bandă

magnetică sau video-magnetică).

CURSUL NR. 6

TACTICA ASCULTĂRII SUSPECTULUI ŞI A INCULPATULUI.

TACTICA EFECTUĂRII UNOR ACTE DE URMĂRIRE PENALĂ

Obiective: informarea masteranzilor despre regulile tactice folosite în ascultarea

invinuitului si a inculpatului, precum şi despre tactica efectuării confruntării

Cuvinte cheie: invinuit, inculpat, fixarea confruntării, confruntare


TACTICA ASCULTĂRII SUSPECTULUI SAU INCULPATULUI

a.) Pregătirea ascultării. Suspectul sau inculpatul este persoana centrală în procesul penal, în jurul căruia să

răsuceşte, ca o spirală, toată activitatea de administrare a probelor, ridicându-se

treptat până ce se ajunge, în cele din urmă, la stabilirea adevărului14

.

În legătură cu personalitatea suspectului sau inculpatului trebuie să cunoască cel

puţin în linii generale, pregătirea lui profesională, locul de muncă, situaţia

familialăpreocupările extraprofesionale, prieteniile sale, gradul de cultură,

temperamentul şi caracterul său15

, precum şi mobilul care l-ar fi putut determina să

comită fapta cercetată.

b.) Fazele ascultării suspectului sau inculpatului sunt:

discuţiile prealabile;

relatările libere;

răspunsurile sale.

c.) Consemnarea declaraţiilor suspectului sau inculpatului Potrivit ART. 110 alin (1) din N.C.Pr.Pen. consemnarea declaraţiilor se face în

scris, prima declaraţie o scrie personal învinuitul sau inculpatul şi apoi se

consemnează declaraţiile într-un formular tip şi la persoana I. Potrivit art 110 alin.

(5) din N.C.Pr. Pen ―În cursul urmăririi penale, audierea suspectului sau

inculpatului se înregistrează cu mijloace tehnice audio sau audiovideo. Atunci

când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se consemnează în declaraţia

suspectului sau inculpatului, cu indicarea concretă a motivului pentru care

înregistrarea nu a fost posibilă‖.

14

Ion Mircea, Op.cit.,p.273. 15

Ion Mircea, „Posibilitatea cunoaşterii personalităţii făptuitorului prin unele activităţi tactice, în

Anale”, vol. III, Editura Augusta, Timişoara, 1998, p.10.

Condiţiile consemnării declaraţiilor:

ă consemnare să fie citită SUSPECTULUI sau inculpatului sau i se dă să o

citească şi dacă este de acord o semnează pe fiecare pagină. Dacă nu poate sau nu

doreşte să semneze se vor consemna motivele corespunzătoare (art.110 alin. (3)

N.C.Pr.Pen.)

TACTICA EFECTUĂRII UNOR ACTE DE URMĂRIRE PENALĂ

Tactica efectuării “confruntării”

Oportunitatea confruntării Oportunitatea confruntării reprezintă un aspect important de care trebuie să ţină

seama organul judiciar atunci când recurge la efectuarea acestui procedeu probator.

Lipsa oportunităţii unei confruntări poate genera dificultăţi sau complica

soluţionarea cauzei. Astfel, învinuiţii sau inculpaţii pot să-şi menţină sau să revină

asupra declaraţiilor anterioare, speculând contradicţiile în interesul lor.

Elemente tactice ale pregătirii confruntării Procedeul probator al confruntării necesită o pregătire atentă şi minuţioasă, pentru

a se ajunge la rezultatele scontate prin efectuarea sa. Astfel, pe lângă confruntarea

dintre martori sau dintre învinuiţi sau inculpaţi, uneori este necesar să se recurgă la

confruntarea dintre un martor şi un învinuit sau inculpat16

În linii mari, pregătirea confruntării presupune:

- studierea datelor existente la dosar;

- stabilirea persoanelor care trebuie ascultate;

- cunoaşterea personalităţii acestora;

- cunoaşterea naturii relaţiilor pe care le pot avea subiecţii infracţiunii;

- stabilirea locului, a momentului şi a modului de chemare;

- pregătirea actelor materiale ce pot fi folosite de către organul judiciar cu acest

prilej;

- elaborarea planului de ascultare a martorilor principali17

.

Organizarea confruntării După studierea materialului cauzei, stabilirea problemelor de clarificat, după

cunoaşterea şi ascultarea prealabilă a persoanelor care vor fi confruntate, organul

judiciar procedează la organizarea confruntării ceea ce presupune: alegerea locului

16

A. Ciopraga şi I. Iacobuţ , Criminalistică‖, Ed. Chemarea Iaşi 1992, p. 279. 17

Idem.

şi momentului tactic cel mai potrivit de desfăşurare, a ordinei în care persoanele

vor fi chemate la confruntare; evitarea unor posibile înţelegeri între cei confruntaţi;

stabilirea succesiunii întrebărilor sau a problemelor care urmează să fie clarificate

prin confruntare.

Consideraţii privind psihologia confruntării Cunoaşterea modului particular de a se comporta în faţa organului judiciar al celor

între ale căror declaraţii se constată contradicţii, e impusă, în primul rând, de

necesitatea adaptării şi diversificării procedeelor tactice, cu observarea cărora

trebuie efectuată ascultarea celor confruntaţi, de necesitatea adoptării de către

organul judiciar, faţă de cei ascultaţi, a unei atitudini menite a atenua efectul

inhibator al stărilor emoţionale, de necesitatea aprecierii corecte a manifestărilor, a

condiţiei celor confruntaţi.

Efectuarea confruntării propriu-zise. O dată terminate toate măsurile pregătitoare, organul judiciar procedează la

efectuarea propriu-zisă a confruntării.

Fixarea rezultatelor confruntării

Consemnarea în procesul verbal Fixarea rezultatelor confruntării se face printr-un proces-verbal, a cărui structură

este asemănătoare declaraţiei date cu prilejul ascultării şi în conformitate cu

prevederile art. 131 alin (4) N.Cod de Procedură Penală.

Procesul-verbal de efectuare a confruntării trebuie să reflecte cu fidelitate

particularităţile acestei activităţi.

CURSUL NR. 7

REGULI ŞI PROCEDEE TACTICE APLICATE ÎN EFECTUAREA UNOR

ACTE DE URMĂRIRE PENALĂ. PREZENTAREA PENTRU

RECUNOASTERE ŞI RECONSTITUIREA

Obiective: informarea masteranzilor despre regulile tactice şi procedeele

criminalistice aplicate în efectuarea prezentării pentru recunoaştere şi

reconstituirii

Cuvinte cheie: recunoastere, reconstituire


ASPECTE PSIHOLOGICE ALE PREZENTĂRII PENTRU

RECUNOAŞTERE

Recunoaşterea este modalitatea de obţinere a informaţiilor cu ocazia ascultării

martorilor în condiţiile oarecum diferite de cele ale audierii propriu-zise şi anume

în cazul prezentării în vederea identificarii unor persoane, obiecte etc., fidelitatea

recunoaşterii poate fi influenţată de aceiaşi factori obiectivi sau subiectivi, în

depoziţie apărând informaţii asemănătoare celor reale, eronate sau denaturate18

.

Una din regulile tactice de bază după care se conduce prezentarea pentru

recunoaştere prevede că persoana va fi mai întâi invitată să facă o descriere, ceva

mai limitată, a persoanei sau obiectului pe care l-a observat iniţial şi numai după

aceea să se procedeze la prezentarea pentru recunoaştere19

.

Pregătirea prezentării pentru recunoaştere Prezentarea pentru recunoaştere presupune, ca şi în cazul celorlalte acte de

urmărire penală analizate, o pregătire atentă şi minuţioasă, care să asigure reuşita

acestui probatoriu tactic de identificare.

În linii mari, activitatea de pregătire se înscrie în coordonatele menţionate în

secţiunile precedente, raportate la particularităţile prezentării pentru recunoaştere20

.

a.) Studierea materialului cauzei Cunoaşterea materialului cauzei, vizează stabilirea cu exactitate a obiectului

prezentării pentru recunoaştere, respectiv a persoanelor, cadavrelor, obiectelor care

trebuie identificate.

18

Emilian Stancu, “Tratat de criminalistică”, Ediţia a doua revăzută şi adăugită, Editura Universul

Juridic, Bucureşti, 2002, p. 399. 19

A. Ciopraga şi I. Iacobuţă, ―Criminalistică‖, Ed. Chemarea, Iaşi, 1992, p. 159. 20

Emilian Stancu, Op.cit.,p.482.

Totodată, prin studierea materialelor cauzei vor fi stabiliţi subiecţii procesuali care

vor fi chemaţi să facă recunoaşterea, aceştia fiind în exclusivitate persoane care au

perceput direct subiectul prezentării pentru recunoaştere.

b.) Ascultarea prealabilă Ascultarea prealabilă vizează următoarele obiective:

persoanei respective, a trăsăturilor sale psihice;

subiectivi care ar fi putut influenţa procesul de percepţie senzorială;

persoana le-a perceput şi, mai ales, memorat asfel încât recunoaşterea să fie

realmente posibilă şi utilă21

.

c.) Organizarea prezentării pentru recunoaştere Organizarea prezentării pentru recunoaştere se face în funcţie de condiţiile în care a

avut loc percepţia şi de natura obiectului recunoaşterii22

.

Persoana care va fi prezentată pentru recunoaştere trebuie să fie îmbrăcată în

aceleaşi haine în care a fost observată de către martor sau în haine asemănătoare.

Chiar dacă aceasta neagă că ar fi purtat hainele la care se referă martorul, ele

trebuie să fie îmbrăcate de cel supus recunoaşterii23

.

Prezentarea cadavrelor pentru recunoaştere impune o pregătire specială, date fiind

dificultăţile fireşti de identificare, datorate unor cauze diverse.

Cadavrul este posibil să prezinte unele mutilări sau alterări ca urmare a activităţilor

violente exercitate de agresori ori a accidentului, sinuciderii, ca şi în urma

proceselor de putrefacţie, care îl fac aproape imposibil de recunoscut. În asemenea

împrejurări, înainte de prezentare, este indicat să se procedeze la efectuarea

―toaletei cadavrului―, operaţie despre care am amintit în capitolul consacrat

metodelor de identificare a persoanelor.

Prezentarea obiectelor pentru recunoaştere necesită selecţionarea unui grup de

obiecte asemănătoare cu obiectul de identificat, însă nu ―identice.

Locul în care se organizează recunoaşterea este, în majoritatea cazurilor, sediul

serviciului medico-legal, al poliţiei sau parchetului, dacă recunoaşterea se face

după fotografie.

Condiţiile de iluminare în care martorul a perceput persoana sau obiectele trebuie,

de asemenea, să fie avute în vedere la pregătirea recunoaşterii.

21

Em. Stancu, “Tratat de criminalistică”, Ediţia a doua revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2002, p. 483. 22

Cu privire la organizarea pregătirii pentru recunoaştere A se vedea C. Suciu, Op.cit., p. 444-445. 23

121 Ibid.

Odată încheiate pregătirile prezentării pentru recunoaştere, se trece la efectuarea

propriu-zisă a acestui act, în funcţie de natura obiectului recunoaşterii, urmând să

se aplice, alături de regulile procedurale incidente şi o serie de reguli tactice

criminalistice24

.

Tactica efectuării „reconstituirii”

Noţiunea, obiectul şi funcţiile reconstituirii În conformitate cu art. 193 N.Cod de Procedură Penală, organul de urmărire penală

sau instanţa de judecată, dacă găseşte necesar pentru verificarea şi precizarea unor

date, poate să procedeze la reconstituirea la fata locului, în întregime sau în parte, a

modului şi condiţiilor în care a fost săvârşită fapta.

Obiectul reconstituirii îl constituie reproducerea cu caracter experimental, fie în

întregime, fie în parte, a faptelor cercetate, a modului şi a circumstanţelor în care

acestea au fost săvârşite, inclusiv a condiţiilor în care au avut loc. Desigur este

vorba de o interpretare extensivă a prevederilor art. 193 N.Cod Procedură Penală,

însă, absolut necesară, întrucât reconstituirea vizează verificarea declaraţiilor mai

multor subiecţi procesuali (martori, învinuiţi sau inculpaţi ca şi posibilitatea de

efectuare a anumitor acte ori de producerea unor rezultate.

Deosebirile dintre reconstituire şi experimentul judiciar Avându-se în vedere literatura de specialitate şi practica organelor judiciare, se pot

aprecia trăsăturile esenţiale ale reconstituirii - care, o deosebesc de alte activităţi de

urmărire penală şi de tactică criminalistică, cum ar fi:

- cercetarea locului faptei, expertiza, prezentarea pentru recunoaştere25

.

- în cadrul reconstituirii, organul judiciar percepe nemijlocit fenomenele, acţiunile

şi nu urmele acestora.

- în cursul reconstituirii se pot reproduce şi verifica fapte, fenomene care nu lasă

urme materiale. De exemplu, în cazul reconstituirii efectuate în scopul verificării

posibilităţii de a vedea sau de a auzi.

Principalele elemente de diferenţiere sunt următoarele:

a) în general se susţine că ceea ce defineşte caracterul comun al acestor procedee

tactice criminalistice este regula potrivit căreia ambele nu se pot desfăşura decât la

locul unde s-a petrecut evenimentul ce urmează a fi verificat;

b) reconstituirea se efectuează numai pentru verificarea sustinerilor autorilor

infracţiunii, pe când experimentul judiciar poate fi executat şi pentru verificarea

24

122 Em. Stancu, „Tratat de criminalistică”, Ediţia a doua revăzută şi adăugită, Editura Universul

Juridic, Bucureşti, 2002, p. 485. 25

123 Bulai C. ―Drept Penal Român‖, Partea Generală. vol. I şi II, Ed. Şansa, Bucureşti, 1992

declaraţiilor martorilor sau ale părţii vătămate, acestea fiind, de altfel situaţiile cele

mai frecvente de utilizare ale lui;

c) reconstituirea se face pentru a întări concluziile organelor de urmărire penală

care au stabilit că infracţiunea s-a comis într-un anumit fel, iar experimentul se

execută pentru a se verifica dacă este posibil ca o situaţie să fi avut loc într-un fel

sau altul, nereferindu-se strict la o singură posibilitate dovedită deja, ca la

reconstituire;

d) în ceea ce priveşte momentul când se ia o măsură sau alta trebuie remarcat că

reconstituirea se efectuează de regulă în faza de finalizare a cercetărilor;

e) reconstituirea este o activitate complexă care derulează aproape integral

―filmul săvârşirii infracţiunii, pe când experimentul judiciar se referă doar la

verificarea anumitor secvenţe, a unor aspecte sau momente, chiar dacă este

adevărat, acestea reprezintă în mod frecvent fazele cheie ale săvârşirii infracţiunii.

Principalele categorii de reconstituiri Deşi, aşa cum s-a precizat, sfera şi natura împrejurărilor, ce pot fi verificate prin

mijlocirea reconstituirii sunt extrem de variate, convenţional, privite sub raportul

conţinutului, acestea ar putea fi incluse în una din următoarele categorii:

- într-o prima categorie se cuprind toate acele fapte, fenomene, împrejurări, legate

de modul şi condiţiile de realizare a activităţii materiale, prin care se săvârşeşte

infracţiunea sau fapte şi fenomene aflate într-o strânsă legătură cu primele, a căror

reproducere oferă posibilitatea verificării experimentale a diverselor activităţi

întreprinse de făptuitor, anterior, concomitent şi ulterior săvârşirii faptei;

- cea de a doua categorie cuprinde verificarea experimentală a tuturor

împrejurărilor ce reflectă modul în care fenomenele, situaţiile legate de condiţiile

producerii faptelor, în primul rând, activitatea ce constituie elementul material al

infracţiunii au fost percepute de cei care, într-un fel sau altul au participat la

producerea faptei - învinuit sau inculpat, martori oculari, persoana vătămată.

Fără a epuiza situaţiile obiectiv posibile ce pot fi reproduse experimental, în

practica organelor judiciare, cel mai adesea se recurge la următoarele categorii de

reconstituiri26

:

- reconstituirea destinată verificării veridicităţii declaraţiilor martorilor,

SUSPECTULUI sau inculpatului ca şi ale persoanei vătămate;

- reconstituirea destinată verificării posibilităţilor de percepţie, mai ales vizuală sau

auditivă, în condiţiile existenţei unor factori care ar fi putut influenţa acest proces;

- reconstituirea destinată verificării posibilităţilor de săvârşire a anumitor acţiuni în

condiţiile date.

26

Emilian Stancu, Op.cit., p.492.

Activităţi ce se desfăşoară la locul reconstituirii înainte de începerea acesteia Printre activităţile premergătoare care se desfăşoară la locul reconstituirii reţinem:

- invitarea martorilor asistenţi şi a reprezentantului unităţii în incinta ori pe

teritoriul căreia se desfăşoară reconstituirea;

- organizarea fotografierii locului reconstituirii;

- verificarea locului în care se va efectua reconstituirea şi reamenajarea acestuia

pentru a corespunde condiţiilor ce au existat în momentul săvârşirii faptelor ale

căror împrejurări se reconstituie, dacă între timp a suferit modificări;

- instalarea participanţilor la reconstituire şi reinstruirea acestora cu privire la

atribuţiile ce le revin şi activităţile pe care urmează a le întreprinde;

-stabilirea semnelor şi a modalităţilor de legatură între participanţii la reconstituire.

Pregătirea reconstituirii presupune întocmirea unui plan care trebuie să cuprindă:

- data şi locul reconstituirii;

- scopul reconstituirii — se va mentiona ce urmează a se verifica;

- modul de desfăşurare - ce activităţi vor fi întreprinse pentru reproducerea

împrejurărilor a căror verificare se urmăreşte prin reconstituire, ordinea lor şi

persoanele ce le vor executa;

- participanţii - învinuiţi sau inculpaţi - precum şi lucrătorii de cercetare penală

care vor lua parte la reconstituire, cu sarcini concrete pentru fiecare;

- asigurarea materială: mijloacele materiale de probă, obiectele ce vor fi folosite, de

unde vor fi procurate, mijloace tehnice necesare pentru fixarea rezultatelor

reconstituirii, mijloacele de deplasare;

- data, locul şi cine va face instructajul efectivelor ce vor participa la reconstituire.

Dispunerea reconstituirii Potrivit prevederilor art. 193 N.Cod Procedură Penală, reconstituirea poate fi

dispusă motivat de către organul de urmărire penală, sau de către instanţa de

judecată, dacă acesta consideră necesar să verifice ori să precizeze o serie de date

ce prezintă importanţă pentru soluţionarea cauzei şi care nu au fost clarificate prin

alte mijloace de probă.

Referitor la modalitatea de dispunere, amintim că aceasta se face în faza de

urmărire penala, printr-o rezoluţie motivată a organului judiciar, după începerea

urmăririi penală. În faza de judecată, reconstituirea este dispusă de către instanţă,

printr-o încheiere, după începerea cercetării judecătoreşti.

Organizarea reconstituirii Ca şi în cazul celorlalte acte procedurale analizate anterior, reconstituirea

presupune o pregătire atentă, o organizare temeinică sub raport tehnico-tactic, pe

baza unui plan întocmit judicios, organul judiciar însărcinat cu efectuarea ei

urmând a avea în vedere o serie de probleme27

:

a) Determinarea cu exactitate a problemelor ce vor fi verificate, în funcţie de

obiectul reconstituirii.

b) Stabilirea persoanelor participante la reconstituire.

c) Asigurarea efectuării reconstituirii în condiţiile de loc, timp şi mod cât mai

apropiate de cele în care s-a săvârşit fapta cercetată, ceea ce reprezintă o cerinţă

tactică deosebit de importantă.

Principalele condiţii care se cer a fi respectate la organizarea unei reconstituiri

sunt:

Reguli tactice de efectuare a reconstituirii O regulă tactică a carei observare e impusă de puternice raţiuni este cea potrivit

căreia reconstituirea trebuie efectuată în condiţii similare sau cât mai apropiate de

cele existente în momentul producerii faptului sau fenomenului ori se presupune că

s-a petrecut.

O altă recomandare de ordin tactic priveşte modul propriu-zis de efectuare a

experimentelor.

Pentru ca rezultatele faptelor, fenomenelor ce se verifică experimental să poată sta

la baza convingerii organelor judiciare, se impune ca experimentele să fie efectuate

cu maximum de atenţie, de exactitate şi, mai mult, când este vorba de împrejurări

esenţiale se impune repetarea de un anumit număr de ori a experimentului, în

aceleaşi condiţii cât şi în condiţii deliberat modificate.

Efectuarea propriu-zisă a reconstituirii Condiţiile de timp, vizibilitate, audibilitate, atmosferice etc. trebuie să fie similare

sau cât mai apropiate de cele ce au existat în timpul producerii faptelor,

evenimentelor ale căror împrejurări se verifică prin reconstituire, dacă schimbarea

lor îi influenţează rezultatul28

.

27

A se vedea Emilian Stancu,Op.cit., pp.493-495//N.Volonciu, Tratat de procedură penală, Ed.Paideia,

Bucureşti 1998, p.280//Gr.Theodoru, L.Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti 1976, p.144//G.Antoniu ş.a., Dicţionar de procedură penală, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti 1988, p.297. 28

Emilian Stancu, Op.cit., p.496.

Fixarea rezultatelor reconstituirii

a.) Procesul – verbal de efectuare a reconstituirii este principalul mijloc de

fixare. El trebuie încheiat cu respectarea prevederilor legale şi a normelor

recomandate de criminalistică. Procesul-verbal de efectuare a reconstituirii, care

trebuie să reflecte întregul proces al activităţilor întreprinse cu această ocazie,

precum şi rezultatele la care s-a ajuns, are aceeaşi structură tripartită: partea

introductivă, partea descriptivă, partea finală. În componenţa acestor părţi întâlnim,

alături de elemente comune oricărui proces-verbal şi elemente proprii, determinate

de natura şi finalitatea urmărită prin efectuarea acestei activităţi.

b.) Fotografiile şi schiţele ce se execută cu această ocazie întregesc procesul-

verbal şi au menirea de a-l ilustra, de a spori caracterul său demonstrativ.

Fotografierea şi, în ultimul timp videofilmarea, sunt tot mai frecvent folosite în

cursul reconstituirii.

c.) Fixarea rezultatelor pe bandă audio sau videomagnetică

Aprecierea şi utilitatea rezultatelor reconstituirii În urma efectuării reconstituirii, se pot obţine rezultate certe sau probabile în raport

cu o serie de factori: natura activităţilor efectuate, modul de desfăşurare a acestora,

apropierea condiţiilor în care au fost făcute reproducerile faţă de cele care au

existat în momentul săvârşirii faptei, posibilitatea ori imposibilitatea producerii

faptelor, fenomenelor, în condiţii de timp şi loc precizate de persoanele ce au

cunoştinţă de existenţa lor.

După cum organul de urmărire penală trebuie să analizeze şi să aprecieze

rezultatele tuturor activităţilor pe care le întreprind, tot astfel, şi în cazul

reconstituirii are obligaţia de a le aprecia, în scopul de a stabili valoarea lor pentru

cauza, măsura şi modul cum pot fi folosite, în raport cu problemele ce se cer

clarificate în cursul cercetării.

Referitor la aprecierea rezultatelor reconstituirii se poate considera că, pe baza

acestora, organul de urmărire penală poate ajunge la concluzii certe sau probabile.

Este necesar să se facă deosebirea între rezultatele certe ori probabile ale

reconstituirii, pe de o parte şi concluziile certe sau probabile la care se poate ajunge

pe baza acestora, pe de altă parte.

CURSUL NR. 8

TACTICA EFECTUĂRII PERCHEZIŢIEI

Obiective: informarea masteranzilor despre tactica efectuarii perchezitiei, baza

legala si mijloacele criminalistice de fixare a acesteia

Cuvinte cheie: perchezitia corporala, perchezitia domiciliara, perchezitia

vehiculelor şi percheziţia informatică


CONSIDERAŢII GENERALE CU PRIVIRE LA PERCHEZIŢIE

Pentru a putea fi folosite ca mijloace de probã în procesul penal, obiectele ce

conţin sau poartã urme ale infracţiunii, înscrisurile sau valorile care constituie

astfel de mijloace trebuie sã fie, nu numai descoperite şi cercetate de organele de

urmãrire penalã, dar şi pãstrate pânã la soluţionarea cauzei.

Prin percheziţie înţelegem acel act procedural ce face parte din activitatea de

urmãrire penalã şi tacticã criminalisticã ―destinat cãutãrii şi ridicãrii unor obiecte

care conţin sau poartã urme ale unei infracţiuni, a corpurilor delicte, a înscrisurilor,

fie cunoscute,fie necunoscute organului judiciar şi care pot servi la aflarea

adevãrului29

.

Clasificarea percheziţiilor Percheziţia poate fi domiciliarã sau corporalã.

A.) Percheziţia domiciliarã Conform prevederilor art.157 N.C.pr.pen. şi art.158 N.C.pr.pen. rezultã douã

situaţii :

a) În prima situaţie percheziţia poate fi dispusã când :

- existã un înscris sau obiect care intereseazã urmãrirea penalã sau judecata şi care

se aflã în posesia unei persoane;

- organul judiciar a solicitat acel obiect sau înscris care poate servi ca mijloc de

probã;

- persoana tãgãduieşte existenţa sau deţinerea acestora.

Percheziţia poate fi dispusã doar dacã aceste condiţii sunt îndeplinite cumulativ.

b) În a doua situaţie percheziţia poate fi dispusã dacã actul procedural este necesar

pentru descoperirea şi strângerea probelor. În raport de calitatea persoanelor ce

29


urmeazã a fi percheziţionate, legislaţia noastrã prevede şi alte condiţii cu valoare

de garanţii suplimentare, instituite în scopul evitãrii unor acţiuni judiciare.

B.) Percheziţia corporalã

Conform art.165 si art.166 N.C.P r.Pen., care prevede condiţiile legale pentru

dispunerea şi efectuarea percheziţiei corporale, distingem douã situaţii :

a) În prima situaţie percheziţia corporalã poate fi dispusã şi efectuatã dacã:

- existã un înscris sau obiect care intereseazã urmãrirea penalã sau judecata şi care

se aflã în posesia unei persoane fizice sau juridice;

- organul judiciar a solicitat acel obiect sau înscris care poate servi ca mijloc de

probã ;

- persoana fizicã tãgãduieşte existenţa ori deţinerea lui.

Percheziţia poate fi dispusã doar dacã aceste condiţii sunt îndeplinite cumulativ.

b) În a doua situaţie percheziţia corporalã poate fi dispusã sau efectuatã dacã actul

procedural este necesar pentru descoperirea şi strângerea probelor. În raport de

calitatea persoanei ce urmeazã a fi percheziţionatã, legislaţia în vigoare prevede şi

alte condiţii, ce reprezintã mãsuri suplimentare de protecţie, instituite în scopul

evitãrii unor acţiuni judiciare şicanatorii.

Tipologia percheziţiei Unii autori de specialitate

30, considerã cã deşi clasificarea percheziţiilor din punct

de vedere al legii procesual penale se face în percheziţie domiciliarã şi corporalã,

privite prin prisma unor particularitãţi tactice de efectuare, percheziţiile domiciliarã

şi corporalã pot fi împãrţite în mai multe categorii.

Astfel:

1. dupã natura locului în care este efectuatã, percheziţia se împarte în : percheziţia

locurilor deschise şi a locurilor închise sau a spaţiilor locuite fie de o familie, fie de

folosinţã comunã;

2. dupã numãrul de persoane la care urmeazã sã se facã percheziţia, aceasta poate fi

individualã sau de grup, situaţie întâlnitã frecvent în cazul participaţiei;

3. dupã numãrul lor, percheziţiile mai pot fi clasificate în primare sau

repetate,ultima variantã fiind specificã împrejurãrilor în care rezultatele primei

percheziţii au fost negative sau condiţiile de efectuare au fost improprii.

Alţi autori preferã un alt gen de clasificare a percheziţiilor domiciliarã şi corporalã,

dupã cum urmeazã :

1. dupã locul de efectuare, percheziţiile se împart în : percheziţii corporale şi

domiciliare;

2. dupã temeiul legal, ele se împart în :

30

131 Emilian Stancu, Op.cit.,p.442.

- percheziţii efectuate în baza autorizaţiei emisã de procurorul care supravegheazã

activitatea organului de cercetare penalã;

- percheziţii efectuate în baza consimţãmântului scris al persoanei percheziţionate;

- percheziţii efectuate în caz de infracţiune flagrantã;

3. dupã timpul de efectuare : percheziţii efectuate în timpul zilei şi percheziţii

efectuate în timpul nopţii;

4. dupã persoanele participante : percheziţii la care participã numai organele de

urmãrire penalã şi percheziţii la care participã şi alţi specialişti;

5. dupã numãrul persoanelor la care se efectueazã : percheziţii efectuate la o

singurã persoanã şi percheziţii efectuate la locuinţele mai multor persoane.

Tactica efectuării percheziţiei cuprinde următoarele etape:

a.) Efectuarea percheziţiei în locurile închise;

b.) Deplasarea la locul percheziţiei;

c.) Intrarea la locul percheziţiei;

d.) Cercetarea clădirii: -cercetarea zidurilor sau a pereţilor;

-cercetarea altor elemente de construcţie;

-căutarea sistematicã a obiectelor şi mobilierului.

Mijloace de fixare a rezultatelor percheziţiei Procesul-verbal este dupã cum am precizat principalul mijloc de consemnare a

rezultatelor unei percheziţii.

Fotografia şi filmul judiciar sunt mijloace auxiliare de fixare a rezultatelor

percheziţiei, datoritã caracterului lor demonstrativ, au scopul de a ilustra cu

ajutorul imaginilor, partea descriptivã a procesului-verbal, de a întregi şi uşura

înţelegerea acestuia.

Înregistrarea videomagneticã permite fixarea imaginilor de ansamblu, ale

obiectelor principale şi de detaliu. Oferã, ca şi filmul judiciar, avantajul redãrii

fidele, complete, în dinamismul lor, a principalelor momente pe care le parcurge

percheziţia efectuatã în cazurile ce prezintã un anumit grad de complexitate31

.

Desenul-schiţã va cuprinde locul percheziţiei, în întregime, indicându-se punctele

în care au fost descoperite obiectele sau înscrisurile, într-o manierã asemãnãtoare

schiţei efectuate cu ocazia cercetãrii locului faptei32

.

31

Emilian Stancu, Op.cit.,p.455. 32


CURSUL NR. 9

OMUCIDEREA

METODOLOGIA INVESTIGAREA MORTII VIOLENTE Obiective: informarea masteranzilor despre regulile tactice şi procedeele

criminalistice aplicate în efectuarea investigarii omuciderii

Cuvinte cheie: moarte violenta, asfixie mecanica, strangulare, spanzurare,

depesaj criminal


PRINCIPALELE PROBLEME CARE TREBUIE CLARIFICATE PRIN

INVESTIGAREA MORŢII VIOLENTE

Omorul constituie una din formele morţii violente. Investigarea sa se

particularizează faţă de cercetarea altor categorii de infracţiuni, prin problematica

sa specifică, concentrată în câteva direcţii principale, respectiv: stabilirea cauzei şi

naturii morţii, a circumstanţelor de timp şi de mod în care a fost săvârşită fapta,

descoperirea mijloacelor sau instrumentelor folosite la suprimarea vieţii victimei,

identificarea autorului, a eventualilor participanţi la comiterea omorului, precizarea

scopului sau a mobilului infracţiunii.

Obiectul probaţiunii îl constituie tocmai aceste probleme sus-menţionate.

Indiferent de particularităţile omorului, organul judiciar va trebui să-şi orienteze

cercetările potrivit formulei „celor 7 întrebări‖:

Ce faptă s-a comis şi care este natura ei?

Unde s-a comis fapta?

Când a fost săvârşită?

Cine este autorul?

Cum şi în ce mod a săvârşit-o?

Cu ajutorul cui?

În ce scop?

La aceste întrebări se mai adaugă, uneori, încă una foarte importantă:

Cine este victima?33

33

E.Stancu, op.cit., pp.503-504//L.Cârjan, ―Cele şapte întrebări fundamentale ale investigării

omorului”, Volum: Realităţi şi perspective în criminalistică, Ed.Little Star, Bucureşti 2003, pp.25-49.

Răspunzând la aceste întrebări este posibil să se alcătuiască un probatoriu de

natură să reflecte realitatea şi astfel, să permită stabilirea adevărului.

A. Stabilirea cauzei şi naturii morţii. Pentru identificarea cauzei morţii organul de urmărire penală şi medicul legist

conlucrează. În funcţie de cauza ei, moartea poate fi consecinţa unui omor, a unei

sinucideri sau a unui accident, ―diagnosticul juridic al decesului‖ stabilindu-se din

coroborarea interpretării datelor obţinute prin investigaţiile ştiinţifice criminalistice

şi cele anatomopatologice. Fireşte că investigaţiile medico-legale au prioritate.

B. Identificarea locului în care a fost săvârşit omorul. Cercetările privind victima vizează consemnarea locului şi a poziţiei în care se

găseşte. Nu totdeauna locul unde este găsit cadavrul corespunde cu locul în care s-

a săvârşit agresiunea iar alteori victima este deplasată fie de către agresor, fie în

scopul acordării primului ajutor.

C. Stabilirea momentului comiterii infracţiunii. Momentul suprimării vieţii victimei constituie o problemă cu semnificaţii multiple.

Astfel, rezultatele cercetărilor trebuie să conducă, pe de o parte, la stabilirea

momentului exact la care a survenit moartea iar pe de altă parte, la încadrarea în

timp a activităţii infracţionale desfăşurate de autor.

D. Determinarea modului în care a fost săvârşit omorul. Stabilirea modului de suprimare a vieţii victimei este posibilă pe baza interpretării

unui complex de date, de urme, cu privire la întrega activitate desfăşurată de

infractor.

E. Identificarea făptuitorului şi a celorlalţi participanţi.

Identificarea autorului, a eventualilor participanţi la săvârşirea infracţiunii

(complici, instigatori, tăinuitori), este una dintre problemele centrale ale cercetării,

de ea depinzând atât desfăşurarea normală a procesului penal, cât şi încadrarea

corectă a faptei.

F. Identificarea victimei.

Această problemă are, la rândul ei, o importanţă particulară pentru anchetă,

întrucât, odată stabilită identitatea, este posibilă determinarea cercului de suspecţi,

ca şi a încadrării faptei în funcţie de calitatea subiectului pasiv al infracţiunii.

G. Identificarea instrumentelor sau mijloacelor care au servit la săvârşirea

infracţiunii.

Identificarea acestor instrumente vizeză atât agentul vulnerant, care a cauzat

moartea victimei, cât şi celelalte mijloace destinate pregătirii săvârşirii faptei,

pătrunderii locului faptei, imobilizării victimei etc.

H. Stabilirea mobilului sau scopului infracţiunii.

Stabilirea mobilului omorului este problema cheie, ea prezentând importanţă atât în

stabilirea faptelor şi împrejurărilor cauzei, a identificării autorului, cât şi în

încadrare juridică a faptei. De pildă, omorul comis din ură sau gelozie serveşte

deseori la alcătuirea rapidă a cercului de bănuiţi. Totodată, interesul materiel,

încer-carea de a se sustrage de la urmărirea penală, reprezintă elemente de

circumstanţiere a omorului calificat.

Modalităţi de probare a infracţiunii de omucidere În vederea elucidării cauzelor omuciderii, sub toate aspectele sale şi pentru a fi în

măsură să rezolve toate problemele care fac obiectul probaţiunii în acest caz,

organul de urmărire penală va trebui să apeleze la întreaga gamă de mijloace de

probă tehnico-ştiinţifice, tactice şi metodologice criminalistice. Astfel34

:

Mijloace de probă prevăzute de Codul de procedură penală. Mijloacele de probă

utilizate frecvent în aceste cazuri sunt rezultatul unor acte procedurale, dintre care

se disting:

Cercetarea locului faptei, în accepţia cea mai largă, prin aceasta înţelegând nu

numai locul propriu-zis al omorului, ci şi alte zone în care au fost descoperite

urme, instrumente, etc.

Efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice, de expertize criminalistice şi

medico-legale, alte examinări complexe cu caracter tehnic.

Ascultarea martorilor, a învinuiţilor sau inculpaţilor şi eventual, a persoanei

vătămate, dacă fapta a rămas în faza de tentativă.

Efectuarea de prezentări pentru recunoaşterea de persoane sau obiecte, inclusiv

recunoaşterea victimei sau a obiectelor care i-au aparţinut.

Efectuarea de percheziţii, de ridicări de obiecte sau înscrisuri.

Efectuarea de reconstituiri, atât pentru verificarea unor susţineri ale învinuiţilor,

cât şi ale martorilor.

Efectuarea de confruntări, în ipoteza existenţei de contradicţii în declaraţiile

celor audiaţi.

34

V.Greblea, ―Prelegeri la cursurile de specializare a procurorilor criminalişti”, Volum: Documentar

al Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, apud E.Stancu, op.cit., p.506.

Mijloace tehnico-tactice criminalistice şi medico-legale. Mijloacele tehnice,

tactice şi metodologice criminalistice aflate la îndemâna organelor judiciare sunt,

următoarele:

Mijloacele tehnico-ştiinţifice de examinare a urmelor infracţiunii, a corpurilor

delicte descoperite şi ridicate cu ocazia cercetării locului faptei, a locului în care a

fost descoperit cadavrul, precum şi cu prilejul percheziţiei.

Mijloacele de identificare a persoanelor şi cadavrelor, altele decât cele pe baza

urmelor descoperite în câmpul infracţional: identificări după semnalmente

exterioare, reconstituiri de fizionomii ş.a.

Procedeele tactice de efectuare a actelor de urmărire penală, aplicate frecvent

în aceste cazuri, cum sunt cele destinate ascultării, confruntării, percheziţiei,

reconstituirii etc.

Regulile metodologice aplicate potrivit particularităţilor fiecărui caz în parte,

începând cu cele metodologice generale.

Mijloacele proprii medicinii legale, ştiinţă al cărei aport în soluţionarea

cazurilor de omucidere este deosebit de important, interesând mecanismele de

producere a morţii, momentul survenirii acesteia, identificarea autorului prin

examene biologice.

CURSUL NR. 10

OMUCIDEREA

REGULI GENERALE METODOLOGICE APLICATE ÎN INVESTIGAREA

OMORULUI

Regulile generale metodologice sunt, în esenţă, următoarele35

:

efectuarea cercetării omorului de către o echipă complexă, formată din

procuror, medic legist şi lucrători de poliţie, conducerea acesteia fiind asigurată de

către procuror, potrivit prevederilor art.56, art. 193 si art 194 N.C.Pr. Pen., în

scopul desfăşurării activităţii de urmărire penală într-un mod unitar, bine

coordonat.

asigurarea operativităţii, printr-o organizare eficientă a cercetării, acordându-se

prioritate activităţilor care reclamă o maximă urgenţă, cum sunt:

1. cercetarea locului faptei.

2. ascultarea imediată a persoanelor care au cunoştinţă despre fapta săvârşită,

despre victimă sau agresor.

3. dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor judiciare.

4. urmărirea fără întârziere a persoanei suspecte.

În legătură cu necesitatea deplasării urgente locului faptei, este semnificativă

concluzia desprinsă din practică, potrivit căreia cca. 20 la sută din dosarele cu

autori necunoscuţi sunt datorate întârzierii deplasării procurorului la locul

omorului.

cercetarea atentă, completă şi calificată a locului faptei, dată fiind rezonanţa sa

în stabilirea precisă a faptelor şi a împrejurărilor cauzei, precum şi în identificarea

autorului omorului, a instrumentelor sau mijloacelor vulnerante.

planificarea judicioasă a întregii activităţi de urmărire penală, în funcţie de

particularităţile fiecărui caz, în elaborarea versiunilor urmând să se ţină seama de

datele reale, bine verificate, ale cazului, astfel încât să fie posibilă administrarea la

timp a probelor, evitându-se acţiunile de natură să tergiverseze soluţionarea cauzei.

stabilirea cu exactitate a elementelor constitutive ale infracţiunii, ancheta

trebuind să pornească de la faptă la autor şi nu invers, cerinţă subordonată direct

principiului aflării adevărului şi prezumţiei de nevinovăţie, prin care se previn, în

primul rând, o posibilă eroare judiciară, ca şi efectuarea unor acte de urmărire

penală inutile.

35

E.Stancu, op.cit., pp.507-508.

asigurarea continuităţii desfăşurării urmăririi penale, fiind indicat ca echipa de

investigare şi, în primul rând, procurorul care a efectuat actele premergătoare, să

desfăşoare întreaga cercetare până la finalizarea cazului, ceea ce presupune ca, încă

de la cercetarea locului faptei, să participe procurorul competent.

efectuarea cercetării în strictă conformitate cu prevederile legii procesual

penale şi cu aplicarea consecventă a celor mai adecvate metode tehnico-ştiinţifice

şi reguli metodologice criminalistice pe întreaga durată a desfăşurării procesului

penal.

Primele măsuri luate de organele de urmărire penală în cercetarea omorului Organele de urmărire penală pot lua cunoştinţă despre săvârşirea unui omor, prin

plângere, denunţ ori sesizându-se din oficiu când află pe orice cale despre

săvârşirea unei omucideri sau a unei morţi suspecte. În practică, aceasta presupune

fie descoperirea unui cadavru, prezentând semne de moarte violentă, fie

descoperirea unor fragmente sau resturi de cadavru, inclusiv părţi de schelet36

.

Măsuri luate de organul de poliţie sosit primul locului faptei. Locului faptei

soseşte primul poliţistul sesizat, în condiţiile arătate, sau alt organ judiciar care,

indiferent de competenţă, informează dispeceratul de poliţie, de aici parchetul şi

serviciul medico-legal.

Tot el este obligat ca, până la sosirea echipei de cercetare să întreprindă cu maximă

urgenţă următoarele:

prim-ajutor şi transportarea sa imediată la spital.

urmelor, inclusiv a zonelor adiacente.

chiar şi a acelora care trebuie înlăturate, întrucât prezintă pericol.

persoane care poate oferi informaţii despre victimă.

Activităţi pregătitoare întreprinse de echipa de cercetare propriu-zisă. În cadrul

activităţilor pregătitoare, potrivit regulilor generale metodologice, organele de

urmărire penală vor proceda la:

primul rând a autorului, dacă acesta nu a putut fi stabilit de la începutul cercetării.

36

I.Braşoveanu, ―Consideraţii cu privire la cercetarea pluridisciplinară a infracţiunilor de omor cu

dezmembrări sau mutilări ale cadavrului şi corpului uman”, Seminar de perfecţionare profesională a

procurorilor criminalişti, Sinaia 20-24.11.2000, pp.118-120. 59

-legal de către medicul anatomopatolog din

echipă, pentru stabilirea decesului şi desprinderea primelor concluzii cu privire la

cauza şi natura morţii, la mecanismele care au provocat-o şi la agenţii vulneranţi.

prevenirea contaminării scenei crimei cu produse biologice, în contextul

obligaţiei de conservare a tuturor urmelor.

cunoştinţă despre faptă, despre victimă sau despre agresor.

corporale pentru descoperirea urmelor, a instrumentelor folosite, eventual chiar a

unor fragmente de cadavru, dacă iniţial au fost descoperite numai părţi din acesta,

aruncate în diverse locuri.

Pregătirea cercetării locului faptei Pregătirea echipei de cercetare a scenei infracţiunii.

Sub raport tactic criminalistic, pregătirea ca atare a cercetării locului faptei se

desfăşoară în două direcţii37

:

-zisă a echipei care urmează să se deplaseze locului faptei, în

vederea efectuării cercetării, atât din punct de vedere judiciar, cât şi tehnic-

criminalistic;

Dispunerea unor măsuri cu caracter preliminar, întreprinse direct locului faptei,

pentru salvarea victimelor, înlăturarea pericolelor, fixarea împrejurărilor care se

pot modifica sub o formă sau alta.

La primirea sesizării, organul de urmărire penală – indiferent că este sau nu

competent – are datoria să întreprindă de îndată următoarele:

Identificarea persoanei care a făcut plângerea sau denunţul, dacă sesizarea s-a făcut

pe această cale. În ipoteza sesizărilor telefonice, se impune verificarea lor, pentru

prevenirea unor eventuale dezinformări.

Determinarea locului, naturii, gravităţii şi a oricărui alt element care să servească la

formarea unei prime imagini despre fapta petrecută.

Dispunerea măsurilor urgente, strict necesare, premergătoare cercetării locului

faptei, măsuri pe care le va lua organul de cercetare (de regulă, acesta este un

lucrător de poliţie) ce se deplasează imediat la locul indicat sau care se află deja

acolo. În cazurile deosebite, se deplasează un echipaj cu un laborator mobil de

criminalistică. Organul de urmărire penală trebuie să îşi verifice competenţa,

procedând, după caz, fie la efectuarea cercetării, fie la informarea organului de

urmărire penală competent şi obligat să efectueze urmărirea, dar va efectua actele

de cercetare care nu suferă amânare. Art. 57 si art. 58 N.C.Pr.Pen. obligă la

37

E.Stancu, op.cit., p.510.

efectuarea actelor de cercetare care nu suferă amânare, chiar şi pe cei care nu au în

competenţă specială acest lucru.

-ştiinţifice criminalistice. Sub raport tehnico-tactic

criminalistic, o atenţie deosebită va fi acordată verificării şi pregătirii mijloacelor

tehnico-ştiinţifice criminalistice care urmează să fie folosite pe parcursul cercetării.

Pentru cercetările care nu presupun o desfăşurare de mijloace deosebite sunt

necesare38

:

mentarul complet din

compartimentele pentru executarea măsurătorilor şi marcajelor, pentru

descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor, pentru executarea desenelor şi schiţelor.

lusiv de

dispozitive de iluminare adecvate împrejurărilor.

biologice, a accidentelor de circulaţie, pentru descoperirea stupefiantelor).

38

Gh.Alecu, op.cit., pp.58-59.

CURSUL NR. 11

OMUCIDEREA

EFECTUAREA CERCETĂRII LOCULUI FAPTEI ÎN CAZ DE OMOR

Activitatea de cercetare a locului în care s-a săvârşit omorul sau a locului în care a

fost descoperit cadavrul se desfăşoară potrivit regulilor generale ale cercetării

locului faptei şi parcurge faza statică şi faza dinamică39

.

Cercetarea în faza statică

Cercetarea locului omorului va începe cu luarea unor măsuri pregătitoare de către

procurorul care conduce echipa de cercetare. Pregătirea vizează, printre altele,

completarea sau verificarea măsurilor iniţiale luate de către organul de urmărire

penală sosit primul locului faptei, activitate ce se circumscrie primelor măsuri

întreprinse în asemenea cazuri.

Investigarea ca atare a locului faptei, în ipoteza unei morţi violente, va debuta cu:

morţii victimei, efectuată de către medicul legist, în prezenţa

procurorului.

-şi formeze o

imagine de ansamblu asupra câmpului infracţional.

faptă şi la persoanele care au

cunoştinţă despre omor şi autorul acestuia, interesând mai ales martorii oculari.

locului faptei după săvârşirea

omorului.

ea, de regulă plecându-se de

la victimă spre marginea locului faptei.

Cercetarea în faza dinamică

Cercetarea va începe de la cadavru, fiind examinat mai întâi corpul acestuia,

precum şi locul de sub cadavru după care se va continua cu porţiunea de teren din

jurul victimei.

Examinarea cadavrului de către medicul legist împreună cu procurorul sau cu unul

dintre experţii criminalişti prezenţi locului faptei, va fi efectuată cu prioritate

Descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor.

În cazul urmelor biologice, se solicită şi concursul medicului legist ori

biocriminalistului. Vor fi executate fotografiile de detaliu şi măsurătorile

39

E.Stancu, op.cit., pp.511-516//N.Văduva, op.cit., pp.187-192.

fotografice, se va efectua schiţa locului faptei, toate rezultatele cercetării urmând să

fie consemnate în procesul verbal.

În această etapă se procedează la examinarea obiectelor din perimetrul cercetat,

după ce acestea sunt deplasate şi ridicate. În funcţie de particularităţile cazului,

stabilite în etapa precedentă, se procedează astfel: în spânzurare sau sugrumare, se

scoate laţul, tăindu-se pe partea opusă nodului; în intoxicaţii, se cercetează

etanşeitatea anumitor recipiente şi a instalaţiilor, conductelor, tirajul sobelor

consem-nându-se eventualele lor defecţiuni.

Cu mare atenţie trebuie făcută examinarea îmbrăcăminţii cadavrului deoarece

aceasta poate fi în dezordine sau poate prezenta rupturi, urme de împuşcare,

împunsături, tăieturi, arsuri etc. (indicii ale luptei purtate cu agresorul). Dacă

îmbrăcămintea prezintă orificii sau rupturi, se precizează localizarea, forma,

dimensiunile, direcţia lor, eventualii factori primari sau complementari ai

împuşcării. După aceleaşi criterii urmează să fie descrise urmele prezente

(biologice sau nebiologice).

Examenul extern al cadavrului se face după dezbrăcarea completă a acestuia.

Medicul legist va descrie: semnele morţii reale, leziunile de violenţă, urmele

biologice şi nebiologice, semnele externe ale diferitelor boli, semnele particulare şi

cele consecutive procedurilor terapeutice. În măsura posibilului, acest examen

trebuie să furnizeze date necesare pentru diagnosticul orientativ între leziunile de

violenţă, modificările postmortem şi eventualele acţiuni distructive ale animalelor.

După fotografierea cadavrului şi a urmelor are loc prelevarea, ambalarea şi

trimiterea urmelor şi corpurilor delicte în vederea examenelor de laborator.

Se întocmeşte procesul-verbal de cercetare semnat de membrii echipei de

intervenţie.

Examinarea cadavrului Examinarea cadavrului, efectuată de către medicul legist împreună cu procurorul

criminalist, este o activitate esenţială a cercetării locului faptei, cu o rezonanţă

deosebită în desfăşurarea ulterioară a anchetei, în soluţionarea cazului.

Prin examinarea cadavrului se urmăreşte să se stabilească ori să se obţină cât mai

multe date referitoare la:

cauza şi natura morţii, precum şi la prezenţa leziunilor, a eventualelor urme

tipice luptei dintre victimă şi agresor;

acţiuni de autolezare de către însăşi victima;

corespondenţa dintre locul în care a fost găsită victima şi locul real al comiterii

infracţiunii;

data şi modul în care s-a săvârşit omorul, mijloacele, armele sau instrumentele

întrebuinţate etc.

Constatarea morţii victimei. Examinarea cadavrului va începe numai după ce

medicul legist a constatat decesul, diagnostic pus pe baza semnelor cadaverice

specifice instalării morţii biologice şi confirmat cu prilejul examenului necroptic40

.

Stabilirea datei morţii şi a eventualelor modificări în poziţia cadavrului.

Semnele morţii reale. Semnele morţii reale constau din modificări fizico-chimice

ale cadavrului datorate încetării funcţiilor vitale şi acţiunii factorilor de mediu

asupra acestuia.

Principalele semne care servesc la stabilirea morţii41

sunt:

a. Semnele precoce, cum sunt absenţa respiraţiei, încetarea activităţii cardiace şi

lipsa reflexelor la anumiţi stimuli;

b. Semnele semitardive, permit stabilirea cu certitudine a morţii, ele constând în

răcirea cadavrului, deshidratarea, rigiditatea cadaverică, instalarea lividităţilor şi

petelor cadaverice;

c. Semnele tardive, constau în apariţia fenomenelor de putrefacţie şi a celor de

mumifiere, adipoceară, congelare etc. semne datorate timpului scurs de la data

decesului, dar şi de condiţiile în care s-a aflat cadavrul.

Examinarea propriu-zisă a cadavrului. După constatarea morţii, medicul legist şi

procurorul vor trece la examinarea cadavrului care, evident, nu poate fi executată

în condiţiile oferite de o sală de autopsie. Ea trebuie efectuată cu maximă atenţie şi

minuţiozitate, pentru a se evita concluzii pripite, în primul rând cu privire la cauza

şi natura morţii.

40

Gh.Scripcaru, M.Terbancea, op.cit., pp.59-62. 41

Ibidem.

CURSUL NR. 12

OMUCIDEREA

PARTICULARITĂŢILE CERCETĂRII OMORULUI ÎN FUNCŢIE DE

MIJLOACELE ŞI PROCEDEELE FOLOSITE DE FĂPTUITOR PENTRU

SUPRIMAREA VIEŢII VICTIMEI Pentru clarificarea unor împrejurări referitoare la mijloacele şi procedeele folosite

de către făptuitor în suprimarea vieţii victimei, este necesar ca, încă de la începutul

cercetării, să se ţină seama de specificul leziunilor produse de agenţii vulneranţi.

1. Omorul săvârşit cu arme albe şi corpuri contondente. Omorurile săvârşite cu

arme albe (denumire dată datorită strălucirii lor), care se clasifică în mai multe

categorii – obiecte înţepătoare.

a. Leziunile produse de obiecte tăioase pot fi situate în orice regiune a corpului,

lungimea lor fiind în funcţie de distanţa parcursă de lama obiectului pe suprafaţa

corpului victimei. Marginile plăgii sunt netede, având un aspect liniar, semicircular

sau în unghiuri. Adâncimea rănii depinde de rezistenţa ţesutului şi de forţa

loviturii42

;

La locul faptei, urmele de sânge specifice omorului săvârşit cu obiecte tăioase apar

fie sub formă de împroşcare, în cazul plăgilor arteriale, fie sub formă de bălţi, la

plăgile venoase.

b. Leziunile produse de obiecte înţepătoare sau înţepător-tăioase (cuţit cu vârf

ascuţit, baionetă, foarfeci etc., au o formă apropiată de obiectul vulnerant.

Lungimea plăgii se raportează la gradul de înclinaţie dintre lama obiectului şi

suprafaţa penetrantă, practic aflându-ne în faţa unei acţiuni concomitente de

perforare şi de tăiere; 67

c. Leziunile produse de obiecte despicătoare (topoare, bardă etc.) se prezintă ca

plăgi tăiate sau zdrobite, dacă lama nu este ascuţită. Obiectele despicătoare produc

leziuni despicate cu caractere de răni tăiate la exterior, cu margini netede, liniare,

iar pe margine, atunci când lama obiectului vulnerant nu este suficient de ascuţită,

se produc mici contuzii şi răni zdrobite, frecvent cu fracturi.

42

V.Beliş, ―Traumatologie mecanică în practica medico-legală şi judiciară”, Ed.Academiei R.S.R.,

Bucureşti 1985, pp.144-153.

d. Identificarea armelor albe este relativă, determinarea caracteristicilor de grup

ale obiectului vulnerant realizându-se după lungimea şi adâncimea plăgii, care,

însă, nu concordă întotdeauna cu lungimea lamei.

Plăgile tăiat-înţepate şi înţepate prezintă un orificiu şi un canal. La orificiul plăgii

este necesar a se examina şi consemna forma, mărimea, numărul orificiilor,

aspectul marginilor sau unghiurilor şi înclinaţia orificiului. Cercetarea stereomicro-

scopică permite identificarea obiectului prin suprapunerea imaginii plăgii

(zimţurilor sale) cu cele ale cuţitului43

.

e. Diferenţierea omuciderii de sinucidere este posibilă prin interpretarea modului

în care se prezintă aceste leziuni. De regulă, sinucigaşii preferă zona gâtului, a

toracelui, arterele radiale sau venele de la încheietura mâinii. Plăgile sunt

perpendiculare pe axa gâtului sau mâinii şi, frecvent, sinucigaşul execută mai

multe tăieturi paralele până când reuşeşte să execute tăietura fatală, tăieturi mai

adânci în punctul de plecare şi mai superficiale la sfârşit.

Rănile gâtului interesează în mod particular practica medico-legală, pentru a stabili

diagnosticul diferenţial al celor produse în scop de sinucidere faţă de cele produse

în scop criminal. În sinucideri, sângele se scurge pe părţile anterioare ale corpului,

rana este asimetrică, mai adâncă în partea dreaptă a gâtului la dreptaci sau invers la

stângaci, transversală şi coincide cu o motivaţie de suicid afirmată sau constatată

(scrisori etc.).

În omucideri, la locul faptei, sângele apare împrăştiat, plaga apare simetrică, unică,

pe veşminte încheiate.

2. Omorul săvârşit prin asfixii. Moartea violentă săvârşită prin asfixie mecanică,

cunoscută în practica medicală şi sub denumirea de „anoxie acută de tip

ventilator‖44

, este o modalitate frecventă de omucidere, dar şi de sinucidere, de aici

rezultând o serie de probleme ce se cer rezolvate, din cauza diversităţii modurilor

în care se realizează: spânzurare, strangulare, astuparea (ocluzia) căilor

respiratorii, comprimarea toraco-abdominală şi înecare. Spânzurarea se poate

produce şi în mod accidental, întâlnită mai ales la copii mici, dar şi la adulţi, de

exemplu, la alpiniştii ce cad în coarde.

Principalele semne clinice externe sunt cianozarea (învineţirea) feţei şi a degetelor

mâinii, hemoragiile punctiforme pe conjuctiva palpebrală (pleoape), lividităţile

cadaverice accentuate, de culoare albastru închis, dilatarea pupilei, emisia de urină,

fecale şi spermă.

43

Gh.Scripcaru, M.Terbancea, op.cit., pp. 203-204. 44

Vl.Beliş, ş.a., Medicină legală”, Ed.Juridică, Ediţia a III-a, Bucureşti 2000, pp.105-110.

Spânzurarea se produce prin strângerea gâtului într-un laţ care va comprima vasele

acestuia, mai ales artera carotidă şi căile respiratorii superioare (traheea), oprind

alimentarea cu sânge oxigenat a creierului. Pentru strângerea laţului nu este nevoie

de întreaga greutate a corpului, lucru demonstrat în practică de cele mai diverse

poziţii în care pot fi găsiţi cei spânzuraţi, unele având caracter atipic (spânzurare de

clanţa uşii, sub pat).

Tipic pentru acest gen de asfixie este şanţul de spânzurare ce ia o formă oblică

ascendentă spre locul nodului. Şanţul va fi mai accentuat în partea opusă nodului şi

va avea o lăţime egală cu cea a laţului, uneori reproducând exact forma acestuia

(forma frânghiei, găurile de la curea etc.. sub acţiunea greutăţii corpului, laţul

poate aluneca de-a lungul gâtului, formând mai multe şanţuri, atât în cazul unui

omor, dar şi al unei sinucideri. Acelaşi lucru este posibil şi în ipoteza unor

încercări de autolezare prin alte mijloace (tăierea venelor, otrăvire), rămase fără

rezultat, ceea ce determină pe sinucigaşi să recurgă la spânzurare.

Diferenţierea omuciderii de sinucidere se face pe baza interpretării modului de

dispunere a petelor cadaverice, a datelor obţinute în urma examenului anatomo-

patologic, precum şi a urmelor descoperite în câmpul infracţional.

Strangularea se face prin strângerea gâtului cu un laţ sau cu mâinile (sugrumare).

Strangularea cu laţul se întâlneşte, de regulă, în cazul omuciderii. Nu trebuie însă

exclusă nici posibilitatea sinuciderii.

În ceea ce priveşte sugrumarea cu mâinile, aceasta nu poate fi decât consecinţa

exclusivă a omorului, fiind imposibilă o acţiune de autolezare, din cauza

tulburărilor anoxice care provoacă reducerea forţei persoanei, până la anularea ei.

Semnele asfixiei prin strangulare cu laţul sunt aceleaşi ca şi în cazul spânzurării.

La sugrumarea cu mâinile apar echimoze, escoriaţii, determinate de acţiunea

degetelor, a unghiilor. Într-o astfel de ipoteză, nu trebuie pierdut din vedere să se

încerce o eventuală ridicare a urmelor papilare de pe pielea din zona gâtului şi a

feţei cadavrului.

Sufocarea şi ocluzia orificiilor respiratorii (gura şi nasul) se poate face cu mâna, cu

obiecte moi (perne, plapumă), cu pungi de plastic, prin presarea feţei pe o suprafaţă

dură sau pământ, în nisip ş.a. Sufocarea este rezultatul unor acţiuni violente, cum

ar fi, de exemplu, împiedicarea victimei să ţipe, situaţii întâlnite frecvent în cazul

tâlhăriilor sau violurilor, după cum poate fi şi consecinţa unei intenţii directe de a

provoca moartea. În ipoteza sufocării cu mâna sau cu corpuri dure, vor apărea

echimoze şi escoriaţii specifice.

Ocluzia căilor respiratorii se face prin astuparea căilor respiratorii (gura, faringe,

laringe) cu diverse obiecte ori materiale de genul cârpelor, hârtiei, pământului etc.,

acţiuni în exclusivitate cu caracter violent. Sunt şi cazuri de asfixie accidentală

determinată de aspirarea bolului alimentar, mai frecvent la bolnavii mintali, la

persoanele în stare avansată de ebrietate, la bătrâni.

Înecarea (submersia) face parte din categoria morţilor violente întâlnite frecvent, a

căror natură este foarte diversă: omor, sinucidere, accident, catastrofă naturală ş.a.

Înecarea este consecinţa astupării căilor respiratorii cu lichide (deci nu neapărat

numai cu apă) de o anumită densitate.

Din punct de vedere juridic, este necesar să se stabilească dacă moartea este

rezultatul unui accident, al unei sinucideri, al unui omor sau al unei încercări de

disimulare a omorului printr-un accident sau sinucidere.

3. Omorul săvârşit prin împuşcare. Omorul săvârşit prin împuşcare reprezenta o

modalitate de ucidere a unei persoane relativ rar întâlnită în practica anterioară lui

decembrie 1989. În prezent însă, asistăm la înmulţirea acestor fapte, iar cercetarea

lor s-a dovedit a nu fi de cea mai bună calitate.

În moartea violentă prin arme de foc, agentul mecanic devine glonţul, fragmentele

sale şi pulberea ce-l însoţesc45

.

În organism, glonţul se poate bascula, ricoşa, deforma, fragmenta, migra, datorită

presiunii sanguine sau gravitaţiei. Din aceste motive, puterea destructivă a

glonţului depinde de viteza sa denumită şi forţă vie.

La ieşirea din ţeavă, glonţul este înconjurat de gazele rezultate din combustia

pulberii ca şi de pulberea arsă sau nearsă, care formează un adevărat „proiectil

secundar‖.

Distanţa de tragere (cu excepţia tragerii cu ţeava lipită) nu influenţează, în general,

forma orificiului de intrare. Viteza va influenţa însă această formă, deoarece, cu cât

ea este mai mică, cu atât glonţul va face un unghi mai oblic cu tangenta traiectoriei

sale şi prin bascularea sa, va atinge ţesuturile în mod mai oblic.

În scopul determinării naturii morţii prin împuşcare, se vor cerceta, sub raport

medico-legal şi criminalistic, urmele principale ale tragerii (orificiul de intrare,

canalul şi orificiul de ieşire, dacă există), precum şi urmele secundare (rupturile

provocate de gaze, arsurile, tatuajul etc. Examinarea are drept scop stabilirea

distanţei şi direcţiei din care s-a tras, a posibilităţii de autolezare în condiţiile în

care a fost găsită victima.

4. Moartea prin otrăvire. Omorul prin otrăvire sau intoxicare acută, cunoscută şi

sub denumirea de moarte violentă prin agenţi chimici, este relativ rar întâlnită în

practica de specialitate sub formă de omucidere, fiind frecvent consecinţa unor

accidente, în care ponderea o deţin accidentele de muncă şi cele casnice.

Investigarea morţii prin otrăvire va avea drept obiect stabilirea faptului dacă

decesul s-a datorat sau nu intoxicării acute, tipului de substanţă toxică şi cantităţii

45

Gh.Scripcaru, M.Terbancea, op.cit., p. 260.

care a pătruns în organism. De asemenea, trebuie stabilite data intoxicării, forma de

procurare şi persoanele care au favorizat obţinerea acesteia.

5. Moartea violentă determinată de alţi factori. Moartea violentă a unei

persoane poate fi produsă nu numai de agresiuni de genul celor menţionate anterior

ci şi de alţi factori, cum ar fi, de pildă, moartea produsă în accidentele auto, navale

şi aeriene, în accidentele de muncă, moartea produsă de diverse energii fizice

(căldură, frig, energie electrică).

O menţiune specială se cuvine făcută pentru moartea produsă prin aşa-numiţii

agenţi psihici, care intervine rapid după emoţii intense (frică deosebită, bucurie

excesivă, supărare). Şocul de natură psihică produce o moarte reflexă prin oprirea

bruscă a funcţiilor vitale. Stabilirea naturii acestei morţi este deosebit de dificilă

întrucât este necesară dovedirea capacităţii agentului psihic de a produce un astfel

de efect, ca şi a predispoziţiei subiectului pasiv la o moarte prin şoc psihic din

cauza unor suferinţe de genul arterosclerozei, insuficienţei cardiace, astmului

bronşic ş.a.

CURSUL NR. 13

OMUCIDEREA

EXPERTIZELE ŞI CONSTATĂRILE TEHNICO-ŞTIINŢIFICE SAU

MEDICO-LEGALE CE SE EFECTUEAZĂ ÎN CAZUL MORŢII

SUSPECTE

A. Dispunerea expertizelor medico-legale. Efectuarea constatării sau expertizei

medico-legale reprezintă un alt moment important al elucidării unor probleme

privind moartea violentă la care, din motive obiective, nu s-a putut răspunde în

contextul cercetării scenei crimei.

Potrivit art. 114 V.C.pr.pen., respective art.185 N.C.Pr.Pen., în caz de moarte

violentă, de moarte a cărei cauză nu se cunoaşte ori este suspectă, sau când este

necesară o examinare corporală asupra SUSPECTULUI ori persoanei vătămate

pentru a se constata pe corpul acestora existenţa urmelor infracţiunii, organul de

urmărire penală dispune efectuarea unei constatări medico-legale şi cere organului

medico-legal căruia îi revine competenţa, potrivit legii, să efectueze această

constatare.

Problemele la a căror rezolvare expertiza medico-legală are un aport substanţial

sunt, în esenţă, următoarele46

:

stabilirea cauzei şi naturii morţii, precum şi a datei la care a survenit aceasta;

diferenţierea leziunilor vitale de cele post-mortale şi explicarea mecanismelor

de producere a lor;

determinarea agentului vulnerant, a direcţiei, intensităţii şi succesiunii

loviturilor;

depistarea eventualelor urme de substanţe toxice sau a drogurilor;

stabilirea sexului, a vârstei, grupei sanguine, a taliei (în cazul cadavrelor

dezmembrate), precum şi a unor particularităţi ce pot înlesni identificarea victimei.

Pentru aceasta, se va proceda la recoltarea diverselor urme existente pe corpul şi

îmbrăcămintea cadavrului, cum sunt, de exemplu, urmele biologice, firele de păr,

depozitul subunghial etc. Uneori, ridicarea urmelor de pe cadavru se face chiar de

locului faptei.

46

A se vedea Gh.Scripcaru, M.Terbancea, op.cit., pp.82-83//V.Beliş, op.cit., pp.87-88//E.Stancu, op.cit.,

pp.522-523.

a. Stabilirea cauzei morţii. Stabilirea cauzei morţii se face cu ajutorul datelor

puse la dispoziţie de medicina legală, constatarea efectuată de către medicul

anatomopatolog fiind hotărâtoare pentru clarificarea „diagnosticului juridic‖ al

decesului: moarte violentă sau moarte patologică. Din moment ce datele obţinute

converg spre o moarte violentă, care poate fi consecinţa unei omucideri sau a unui

accident, va fi necesară clarificarea tuturor împrejurărilor apte să servească la

încadrarea juridică a faptei.

b. Stabilirea naturii morţii. Din analiza unei bogate practici existente în materie,

se poate deduce că problemele principale referitoare la clarificarea naturii juridice

a morţii vizează trei direcţii principale:

1. Diferenţierea omuciderii de moartea naturală. În ipoteza unui deces din cauza

existenţei unor antecedente patologice, cauza morţii este atribuită în mod eronat

acestora. Situaţia, frecvent întâlnită, îi priveşte pe bătrâni şi pe persoanele grav

bolnave, după al căror deces se manifestă tendinţa de a se renunţa la autopsii sau

de a se executa superficial, medicul legist oprindu-se la primul indiciu patologic

prin care s-ar putea explica moartea. Astfel, nu sunt depistate leziuni interne

(rupturi de organe, fracturi de craniu sau de coloană), ori substanţe chimice apte să

producă moartea.

2. Diferenţierea omuciderii de sinucidere, situaţie întâlnită destul de des în practica

de specialitate din cauza încercărilor unor infractori de a-şi masca fapta prin

„regizarea‖ unei sinucideri47

.

Nu este mai puţin adevărat că apar şi împrejurări în care sinuciderea unei persoane,

la prima vedere, lasă impresia unei omucideri.

3. Diferenţierea omuciderii de moartea prin accident devine dificilă din cauza

caracterului contradictoriu al leziunilor. La aceasta se adaugă încercările autorului

de a-şi disimula fapta printr-un accident, de genul căderii de la înălţime, înecului

ş.a.

Moartea prin spânzurare. Săvârşirea unui omor prin spânzurare (avem în vedere

spânzurarea tipică) poate fi întâlnită, de regulă, numai în cazul unor victime aflate,

practic, în imposibilitatea de a se apăra (bătrâni, paranoici, debili mintali).

Persoanele în putere pot fi spânzurate numai prin acţiunea mai multor indivizi, prin

acţiuni care le anulează rezistenţa (loviri, intoxicaţii alcoolice ş.a.).

47

D.Ceacanica, I.Sântea, op.cit., p.172. 74

Moartea prin înec. Stabilirea diagnosticului diferenţial impune diferenţierea

urmelor caracteristice ale înecului, inclusiv a unor cauze patologice (infarct

miocardic, congestie cerebrală), de semnele morţii violente.

Moartea prin cădere sau precipitare. Stabilirea disimulării omorului, îndeosebi

în ipoteza căderilor de la înălţime, este destul de dificilă, din cauza dificultăţii

separării leziunilor specifice căderii de cele provocate de agresor. O simplă

îmbrâncire de pe un pod sau schelă, aruncarea pe fereastra unui bloc, nu lasă urme

evidente dacă, mai înainte, nu a avut loc o luptă între victimă şi agresor, creându-se

aparenţa de crimă perfectă.

Moartea prin agenţi chimici

Precizarea naturii morţii, în ipoteza intoxicaţiilor acute, reclamă aceeaşi strânsă

cooperare între procurorul criminalist, medicul legist şi toxicolog. Fără datele

obţinute prin cercetarea atentă a locului faptei, în scopul găsirii urmelor de otravă

(în mâncare, lichide, diverse urme biologice, seringi, fiole), fără studierea

amănunţită a întregului tablou oferit de „scena‖ morţii, observaţiile medicale sunt

insuficiente. Aceasta, mai ales în cazul folosirii unor otrăvuri aşa-zis funcţionale,

de tipul stricninei, atropinei ş.a., care nu produc modificări anatomice specifice. 75

Moartea prin agenţi fizici şi mecanici

Diagnosticul juridic al morţii violente este şi aici destul de dificil, îndeosebi în

situaţii cum ar fi, de pildă, provocarea unor incendii care au ca scop mascarea

omorului. Fireşte că, în ipoteza arderii cadavrului, se cere rezolvată şi problema

dificilă a identificării lui.

B. Dispunerea expertizelor criminalistice

În majoritatea cazurilor în care ancheta penală are ca obiect omuciderea, pe lângă

constatarea şi expertiza medico-legală (obligatorie în condiţiile prevăzute de art.

117 C.pr.pen.) se dispune frecvent efectuarea de expertize criminalistice sau de

constatări tehnico-ştiinţifice care, alături de celelalte expertize judiciare, să

servească la stabilirea adevărului.

Dintre problemele curente la a căror rezolvare concură direct examinarea

criminalistică a mijloacelor materiale de probă (corpuri delicte, microurme ş.a.) se

menţionează:

Identificarea autorului şi a celorlalţi participanţi la săvârşirea omuciderii.

Identificarea instrumentelor şi substanţelor vulnerante, a altor obiecte în

comiterea infracţiunii.

Stabilirea împrejurărilor în care a avut loc agresiunea, a modului în care a fost

suprimată viaţa victimei, precum şi a eventualilor martori.

a. Expertiza urmelor lăsate de corpul uman

1.Expertiza dactiloscopică serveşte, în primul rând, la identificarea autorului

omorului după urmele digitale lăsate la locul faptei, inclusiv pe corpul victimei.

2.Expertiza urmelor de picioare (urme plantare şi de încălţăminte) permite

identificarea creatorului urmei, pe baza detaliilor prezentate fie de crestele papilare

ale plantei piciorului, fie ale ciorapului sau încălţămintei, după cum urma a fost

formată de piciorul gol sau încălţat. Fireşte că identificarea se realizează, ca şi în

cazul urmelor de mâini, printr-un examen comparativ cu impresiunile luate

persoanelor suspecte.

3.Expertiza urmelor de dinţi şi de buze face parte din examinările care, prin natura

împrejurărilor, se conjugă cu expertizele serologice, ultima destinată eventualei

reconstituiri a fizionomiei după urma de muşcătură48

.

Urma de dinţi, formată în condiţii bune, permite identificarea persoanei prin

compararea modelelor obţinute experimental, iar, în lipsa acestora, serveşte la

stabilirea sexului şi vârstei aproximative, a tipului antropologic, a mecanismului de

formare ş.a.

b. Expertizele traseologice

1.Expertiza urmelor lăsate de instrumentele vulnerante, efectuată împreună cu

medicul legist şi expertul criminalist, are drept scop stabilirea obiectului folosit de

infractor în suprimarea vieţii victimei.

Aşa cum am precizat, în funcţie de calitatea caracteristicilor reflectate în urmă, în

oasele plate ale victimei este posibilă stabilirea apartenenţei de gen şi chiar

identificarea instrumentului vulnerant.

2.Expertiza balistică vizează două direcţii principale49

:

-a tras, după urmele lăsate

de tub şi pe glonţ;

cundare existente pe îmbrăcămintea victimei,

în scopul stabilirii direcţiei şi distanţei de la care s-a tras.

48

P.Firu, C.Rişcuţia, ―Tratat practic de criminalistică”, vol.II, op.cit., pp.80-97. 49

I.Mircea, op.cit., p. 320.

Prin caracterul său complex, expertiza balistică necesită aceeaşi strânsă cooperare

dintre expertul criminalist şi medicul legist.

c. Alte categorii de expertize

Expertizele bio-criminalistice şi cele genetice sunt unele dintre cele mai importante

expertize judiciare efectuate în cazul omuciderilor.

Analiza urmelor de secreţii şi de excreţii, a firelor de păr, a resturilor de ţesuturi

moi etc., frecvent întâlnite locului faptei furnizează indicii valoroase privind

victima, agresorul şi împrejurările în care a fost săvârşit omorul50

.

În prezent, expertiza genetică oferă o bază ştiinţifică valoroasă şi sigură pentru

identificarea persoanelor implicate într-o omucidere (sau orice faptă penală), prin

stabilirea profilului A.D.N.51

după tot ce poate însemna urmă biologică.

1.Expertiza urmelor de sânge permite stabilirea unor elemente de ordin calitativ,

cum sunt, de exemplu, grupele sanguine, tipul de hemoglobină, regiunea anatomică

din care provine, sexul persoanei. Totodată, este posibilă stabilirea de date

referitoare la timpul şi împrejurările în care a fost săvârşit omorul, pe baza

interpretării vechimii urmei, a impurităţilor depistate în ea, a formei petei care

indică distanţa de la care a căzut şi poziţia corpului.

2.Expertiza urmelor de spermă şi a firului de păr oferă date de ordin calitativ

absolut necesare identificării făptuitorului sau a victimei, precum şi indicii privind

unele dintre circumstanţele comiterii infracţiunii.

Pentru reuşita acestui gen de expertiză, nu trebuie uitată necesitatea respectării

regulilor de ridicare şi expediere urgentă la laborator a petelor biologice, în condiţii

care să nu permită alterarea lor, cum ar fi ambalarea unor obiecte ude, purtătoare

de urme biologice, în saci ori pungi de plastic. Este foarte important ca la

recoltarea şi ambalarea probelor (nu numai a celor biologice) să se procedeze cu

multă atenţie, prevenindu-se o confuzie prin inversarea acestora.

Expertiza destinată stabilirii profilului genetic pe baza urmelor seminale, ca şi a

celor de sânge sau de salivă, este una dintre cele mai sigure mijloace de

investigare.

50

N.V.Popov, Medicina judiciară”, ESPLA, Bucureşti 1954, p.438//V.Molnar, Gh.Asanache, op.cit.,

pp.230-238. 51

Gh.Scripcaru, A.Ciucă., V.Astărăstăoaie,C.Scripcaru, Introducere în biodrept”, Ed.Lumina Lex,

Bucureşti 2003, pp.161-165.

3.Expertiza grafoscopică se dispune în situaţiile în care, la locul faptei sau la

locuinţa victimei, sunt descoperite înscrisuri din al căror conţinut se pot desprinde

date referitoare la faptă sau chiar la persoana autorului, exemplu tipic fiind cel al

scrisorilor de ameninţare.

Expertiza grafologică este indispensabilă şi în ipoteza răpirii de persoane, când

trebuie stabilită autenticitatea scrisului victimei, la care se poate adăuga chiar

descifrarea unor mesaje ale acesteia, disimulate în text.

4.Expertizele destinate identificării cadavrului după urmele de natură osteologică.

Pe baza acestor examinări se determină sexul, talia persoanei după schelet, ca şi

vechimea oaselor sau vârsta aproximativă a persoanei. De asemenea, se poate

reconstitui fizionomia după craniu, ori identifica persoana prin metoda

supraproiecţiei.

Identificarea mai este posibilă, totodată, şi după dantură sau lucrări dentare, situaţie

frecventă în practica de specialitate. Amintim că expertiza odontologică poate fi

dispusă şi în cazul victimelor unor catastrofe sau accidente de trafic, accidente de

muncă etc.

CURSUL NR. 14

OMUCIDEREA

EFECTUAREA UNOR ACTE DE URMĂRIRE PENALĂ ÎN CAZUL

OMUCIDERII

a. Ascultarea martorilor. Ascultarea martorilor, a persoanelor care au descoperit

cadavrul şi a rudelor victimei, este o activitate care se cere realizată cu maximă

urgenţă. Persoanele care au descoperit cadavrul, precum şi martorii oculari, pot fi

ascultaţi încă din momentul cercetării locului faptei. Ascultarea martorilor şi a altor

persoane poate avea loc în orice fază de urmărire penală.

b. Ascultarea suspectului sau a inculpatului. Ascultarea SUSPECTULUI sau a

inculpatului - după identificarea lor din cercul de suspecţi - permite cunoaşterea

poziţiei sale faţă de fapta săvârşită şi a motivelor care l-au determinat să comită

omorul. Pentru aceasta va fi întrebat despre natura relaţiilor cu victima, dacă i-a

fost duşman şi din ce cauză, dacă a urmărit un interes material ori de altă natură,

cum a pregătit şi a comis fapta.

Întrucât unele omoruri se produc în stare de provocare, ori în condiţiile depăşirii

limitelor legitimei apărări, se va insista pe clarificarea acestor împrejurări.

c. Efectuarea de confruntări. Confruntările vor fi efectuate pentru înlăturarea

contradicţiilor existente între declaraţiile celor ascultaţi (martori, învinuiţi sau

inculpaţi). Pot fi martori care se tem de autorul omorului, sau care încearcă să-l

acopere, împrejurare ce face necesară confruntarea lor cu martorii de bună-credinţă

sau cu însuşi învinuitul, în această ultimă ipoteză impunându-se o pregătire

deosebit de atentă a actului procedural preconizat52

.

d. Efectuarea de percheziţii. Percheziţia este necesară în multe dintre cazurile de

omor, obiectivele ei fiind multiple, începând cu însăşi căutarea cadavrului, a

mijloacelor materiale de probă, la domiciliul persoanei bănuite, a altor dovezi care

să ateste natura relaţiilor dintre victimă şi agresor, a interesului celui din urmă de a

suprime viaţa celuilalt.

e. Efectuarea de reconstituiri. Reconstituirea serveşte la precizarea afirmaţiilor

SUSPECTULUI sau inculpatului, cu privire la posibilitatea săvârşirii unor anumite

52

T.C.Medeleanu, Aspecte practice privind efectuarea reconstituirii în cazul infracţiunilor de omor”, în

Revista Probleme de criminalistică şi de criminologie, nr.3-4/1987, p.82.

activităţi, în anumite condiţii concrete de timp şi de loc, fără ajutorul altor

persoane, cum ar fi, de pildă, spânzurarea victimei la o înălţime la care aceasta nu

putea fi ridicată decât cu ajutorul unui complice.

Bibliografie:

Gh. Alecu - Criminalistică. Elemente introductive, Ed. Ex Ponto, Constanţa,

2001.

Gh. Alecu - Criminalistică. Curs universitar, Ovidius University Press,

Constanţa, 2004.

Gh. Alecu - Criminalistică. Noţiuni teoretice şi practice, Ediţia a II-a, Ed.

Europolis, Constanţa, 2006.

Gh. Alecu - Instituţii de drept penal. Partea generală şi partea specială,

Conform Noului Cod Penal, Ovidius University Press, Constanţa,

2010.

Gh. Alecu - Criminalistică, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2008.

Gh. Alecu - Criminalistică, Ediţia a II-a, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2009.

L. Cârjan - Criminalistică. Tratat, Ed. Pinguin Book, Bucureşti, 2005.

Em.

Stancu

- Tratat de criminalistică, Ediţia a VI-a, revăzută, Ed. Universul

Juridic, Bucureşti, 2015.

Documents

CRIMINALISTICĂ: REGULI TACTICE METODOLOGICE DE