UNIVERSITATEA CREŞTINĂ DIMITRIE CANTEMIR

FACULTATEA FINANŢE, BĂNCI, CONTABILITATE

Specializarea finanţe-bănci

CREDITARE BANCARĂ

NOTE DE CURS

Autor lect. dr. Ileana Nicula

TEMA 1

CREDITUL. ROL, FUNCŢII ŞI PIEŢE

Cea mai cuprinzătoare definiţie a creditului bancar este "totalitatea creanţelor deţinute

de bănci asupra clientelei sale (bancare şi nebancare)". Conceptul de credit nu este

propriu numai activităţii bancare, îmbrăcând aspecte mai largi.

Obiectivele temei sunt:

Cunoaşterea mecanismelor de creditare şi a pieţei creditului.

Înţelegerea creditării ca un proces.

Înţelegerea aspectelor economice, juridice, monetare legate de procesul

de creditare.

Cunoaşterea şi descrierea principale funcţii şi trăsături creditului.

Rolul instituţiilor financiare – bancare şi nebancare în procesul de

creditare.

MECANISMELE DE CREDITARE ÎN ECONOMIE

Creditul poate fi definit şi ca o relaţie financiară complexă cu implicaţii:

economice;

juridice;

monetare;

contabile.

Creditul reprezintă un motor al dezvoltării economice, asigurând un volum sporit de

bunuri (produse şi servicii). Orice agent economic (inclusiv gospodăriile) se poate

dezvolta utilizând trei căi principale:

prin fondurile proprii – capacitatea de autofinanţare rezultată din

derularea activităţii firmei.

prin apelul la resursele economisite (de către alte firme sau gospodării).

prin utilizarea mijloacelor de plată puse la dispoziţie de bănci care

monetizează active ce nu sunt monedă (creaţie monetară).

2

Oferta de capitaluri de împrumut este o ofertă de resurse create prin (1) procesul de

economisire şi o ofertă (2) de instrumente de plată (instrumente monetare) create de

bănci prin procesul de monetizare.

Din punct de vedere economic procesul de creditare este intrinsec legat de procesul

de economisire, acesta din urmă fiind realizat atât de agenţii economici cu resurse

suplimentare (inclusiv statul) cât şi de gospodării.

Ca orice proces, creditarea porneşte de la cei care dispun de resurse băneşti temporare

("unităţi care economisesc") şi le distribuie celor care au nevoie temporară de

respectivele resurse ("unităţi cu deficit de resurse financiare" - alte firme, gospodării

şi stat).

Întâlnirea celor ce dispun de fonduri cu cei care au nevoie de fonduri se realizează pe

piaţa financiară. Procesul de creditare nu se poate desfăşura în absenţa unor pieţe de

fonduri eficiente a căror rol de bază este de a permite întâlnirea cererii cu oferta.

Există mai multe instituţii cu rol de intermediari financiari.

La nivel macroeconomic, procesul de creditare poate fi văzut ca "un proces de

redistribuire a unei părţi din PIB sau din venitul naţional, prin care se mobilizează

resursele financiare din economie şi se repartizează direct sau indirect (prin

intemediul creării unor mijloace de plată) cu scopul atingerii unor obiective

economice şi sociale" (N. Dardac, Teodora Vâşcu – Monedă şi Credit, Ed. ASE,

2002). În concluzie la nivel macroeconomic creditul are trei funcţii:

a) de repartiţie – "unităţile care economisesc" dau cu împrumut "unităţilor cu

deficit" şi care demonstrează că prin activitatea lor pot şi vor să ramburseze

creditul luat, cu alte cuvinte prin acest proces creşte gradul de concentrare a

capitalului;

b) de control – de regulă, acordarea unui credit se face pentru un anumit

obiectiv clar stipulat în contract iar urmărirea şi eficienţa utilizării acestuia

permite reducerea iniţiativelor nerentabile. Împreună cu alţi factori, preţul

de echilibru dintre cererea şi oferta de bani (dobânda) permite reglarea

cererii şi ofertei de bunuri, contribuind indirect la stabilitatea preţurilor.

c) de emisiune monetară – băncile (comerciale şi centrale) monetizează

anumite active, care nu sunt monedă, sub forma mijloacelor de plată, care

devin la rândul lor monedă, deoarece participă la stingerea datoriilor între

partenerii comerciali.

3

TRĂSĂTURILE CREDITULUI

1. În procesul de creditare intervin două contrapartide: împrumutătorul

(creditorul) şi împrumutatul, între care există un contract juridic, cu clauze

clare şi care în esenţă reprezintă o promisiune de rambursare viitoare a unui

capital şi a dobânzilor aferente.

2. Procesul de creditare implică transformarea scadenţelor, în sensul că

intermediarii financiari agregă resursele cu scadenţe la diferite momente de

timp şi acordă credite care au un profil al scadenţelor care nu este obligatoriu

să urmărească profilul scadenţelor resurselor. (Funcţia de transformare a

scadenţelor de către intermediarii financiar).

3. Între momentul acordării unui credit şi momentul rambursării lui există un

interval de timp – în care pot apărea condiţii adverse şi deci un risc.

4. Procesul de creditare implică moneda iar costul acesteia este dobânda,

exprimată de regulă sub forma ratei procentuale anuale.

5. Rambursările se pot face sub o mare varietate de forme, dar de regulă sunt

eşalonate în timp iar profilul reprezentat de sumele de rambursat şi momentele

rambursării formează scadenţarul.

6. Din cauza riscului pe care-l suportă împrumutătorul, în procesul de creditare

se constituie o gamă largă de garanţii.

Procesul de creditare în sens larg se desfăşoară pe piaţa monetară şi piaţa de capital.

În economiile moderne această compartimentare începe să dispară, apărând conceptul

de pieţe monetar financiare, pe care acţionează şi instituţiile bancare.

INTERMEDIARII FINANCIARI

Existenţa intermediarilor financiari este esenţială pentru asigurarea finanţării în

economiile moderne.

Procesul de creditare se poate realiza în două moduri: (1) prin finanţare directă - caz

în care dorinţele contradictorii ale celor două contrapartide (împrumutaţi şi

4

împrumutători) sunt compatibile - şi (2) prin finanţare indirectă - în cazul în care

dorinţele celor două părţi nu sunt compatibile.

Procesul de creditarea indirectă are două variante:

a) între cele două contrapartide circulă active monetare preexistente în economie şi

care anterior au fost economisite;

b) între cele două contrapartide circulă active monetare nou create de către sistemul

bancar.

Ca atare avem de-a face cu (1) o finanţare care nu duce la emisiune monetară realizată

de intermediarii financiari nebancari şi la (2) o finanţare care duce la emisiune

monetară realizată de către intermediarii financiari bancari.

Finanţarea indirectă este realizată de intermediarii financiari nebancari (IFN –

Instituţii Financiare Nebancare) şi de bănci.

Rolul intermediarilor financiari nebancari poate fi văzut sub dublu aspect:

a) faptul că atrag economiile existente, sporind astfel oferta de fonduri

disponibile la un anumit nivel dat al înclinaţiei spre economisire şi ca atare

aceste instituţii au un rol strategic în mobilizarea resurselor;

b) faptul că se realizează şi o sincronizarea a scadenţelor: acordarea de credite

pe termene mai lungi pe baza mobilizării unor resurse pe diverse termene

(de regulă mai lungi decât băncile).

Deosebirea principială între bănci – ca intermediari financiari – şi alţi intermediari

financiari nebancari este că aceştia din urmă nu monetizează creanţele pe care le

achiziţionează.

Ca instituţii, intermediarii financiari nebancari sunt în principal casele de economii şi

consemnaţiuni care colectează o mare parte a economiilor lichide ale populaţiei,

trezoreria statului, companiile de asigurări-reasigurări (care vând pachete de

produse şi servicii specifice cum sunt asigurările, mobilizând economiile pe termen

lung), fondurile mutuale şi de investiţii, băncile populare, cooperativele de credit,

etc. În România o categorie specifică de intermediari financiari nebancari sunt

fondurile proprietăţii (de stat şi private – numite Societăţi de Investiţii Financiare -

SIF), înfiinţate în baza legii privatizării.

În concluzie băncile atrag resursele existente în economie, fiind concurate de celelalte

instituţii financiare nebancare.

5

CONCEPTE CHEIE

Instituţii financiare - bancare şi nebancare; intermediai financiari.

Proces de creditare şi de economisire.

Piaţă monetară, piaţă de capital, piaţă montar-financiară.

Mijloace de plată şi instrumente de credit.

Transformarea scadenţelor.

Garanţii, rată procentuală anuală, scadenţar.

Finanţarea directă şi indirectă.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

Testul 1

Marcaţi formele de credit nu sunt specifice instituţiilor financiare bancare:

a) Creditul furnizor

b) Scontarea unui efect de comerţ

c) Emiterea de obligaţiuni municipale ale oraşului Mangalia

d) Creditul fiscal

Testul 2

Identificaţi şi marcaţi pe care dintre următoarele segmente de piaţă se poate desfăşura

procesul de creditare:

a) La Bursa de Valori Bucureşti (BVB)

b) Pe piaţa primară

c) Pe piaţa interbancară

d) Pe piaţa secundară a RASDAQ

Testul 3

Analizaţi modul în care nivelul inflaţiei marchează comportamentele financiare ale

unităţilor care dispun de resurse, ale unităţilor care au deficit de resurse şi ale

instituţiilor financiare bancare şi nebancare (maximum 1 pagină).

6

Testul 4

Care sunt avantajele băncii comerciale universale faţă de băncile specializate. În ce

context este necesară specializarea bancară.

Testul 5

Exemplificaţi sincronizarea realizată de intermediarii financiari nebancari

Testul 6

Teoriile manageriale (şi bunul simţ) spun că orice intermediar induce costuri

suplimentare. Cum explicaţi faptul că băncile nu numai că nu îşi restrâng activitatea,

dar sunt chiar şi în România afaceri de succes.

Testul 7

Analizaţi critic următorul paragraf:

"Funcţia de control exercitată prin credit poate reduce iniţiativele nerentabile în

economiile capitaliste şi dirijiste."

7

TEMA 2

CARACTERISTICILE PROCESULUI DE CREDITARE. PRINCIPALELE

CATEGORII DE CREDITE

Provenind din latină de la termenul de încredere, noţiunea de credit implică în mod

evident un element psihologic şi anume încrederea în contrapartida care va beneficia

de împrumut.

Obiectivele temei sunt:

Definirea conceptului de credit bancar.

Conceptele de fonduri şi substitute ale fondurilor.

Definirea şi caracteristicile parametrilor care caracterizează creditul.

Cunoaşterea principalelor categorii de credite.

Cunoaşterea rolului dobânzilor şi comisioanelor.

INTRODUCERE

O definiţie tehnică extensivă a creditul bancar a fost dată de Fondul de garantare a

depozitelor din Canada (CDIC – Canada Deposit Insurance Corporaton) şi anume:

"prevederea ori angajamentul de a furniza fonduri sau substitute ale fondurilor (atât

înregistrate contabil cât şi extracontabil) pe baza sau în lipsa unor garanţii, către un

debitor care se obligă să ramburseze, la cererea împrumutătorului sau la date fixe sau

determinabile în timp (pe baza unui scadenţar), suma luată cu împrumut precum şi

dobânzile şi/sau comisioanele aferente respectivei sume."

Din definiţa de mai sus se pot identifica următoarele elemente esenţiale:

1. Banca acordă direct fonduri sau emite substitute cu care se sting obligaţiile

clientului său împrumutat.

2. Existenţa unor garanţii, reale sau personale.

3. Existenţa unui contract cu clauze pentru părţile implicate.

4. Rambursarea totală sau parţială se poate face pe baza unui scadenţar, care însă

nu este obligatoriu, în acest din urmă caz împrumutătorul poate solicita la un

anumit moment rambursarea toatală a împrumutului acordat.

8

5. Indiferent de existenţa sau nu a garanţiei, cu excepţii specifice, banca cunoaşte

scopul creditului şi va urmări ca fondurile să nu fie deturnate în alte scopuri

(chiar legitime din punct de vedere juridic).

6. Împrumutul este purtătorul unor dobânzi şi/sau comisioane, care sunt stabilite

ca procente din valoarea nominală capitalul acordat ca împrumut, mai precis,

de regulă, din soldul restant la un anumit moment de timp.

7. Banca va urmări evoluţia situaţiei financiare a clientului său prin analiza

periodică a situaţiilor financiare ale acestuia (bilanţ, cont de profit şi pierderi,

fluxul de numerar – Cash flow - şi altele).

8. Banca va urmări situaţia economică a zonei, a sectorului de activitate în care

lucrează clientul său, va analiza şi situaţia politică în special în cazul finanţării

unui import sau export din sau înspre o ţară cu risc politic.

9. Procesul de creditare este o strategie de tip dublu câştigător ambele părţi având

avantaje:banca îşi diversifică portofoliul de credite, poate acorda clientului

deja cunoscut alte produse şi servicii, scopul final fiind realizarea de profit.

Clientul îşi poate dezvolta afacerea, îşi poate îmbunătăţi stilul de viaţă etc.

FONDURILE ŞI MIJLOACELE DE PLATĂ

La nivelul agenţilor economici nebancari, inclusiv populaţia, mijloacele de plată sunt

formate din:

bancnote şi monede emise de banca centrală;

soldurile creditoare ale diferitelor conturi curente deschise la băncile comerciale;

soldurile creditoare ale conturilor curente deschise la Banca Centrală (unde este

cazul);

La nivelul băncilor comerciale mijloacele de plată sunt formate din:

bilete şi monede emise de banca centrală;

depozite în conturile curente la banca centrală;

Din punctul de vedere al formei, moneda ca mijloc de plată este formată din moneda

legală şi moneda scripturală (de cont). Mişcarea banilor din contul unui beneficiar de

produse şi servicii în contul producătorului sau prestatorului se poate face pe două căi:

1. Prin numerar – utilizându-se moneda legală (fiduciară);

2. Prin mijloace de plată scripturale – concept complex ce reprezintă

modalităţi şi tehnici prin intermediul cărora plătitorul şi banca sa transferă

9

fondurile în contul beneficiarului, în acest proces participând şi banca acestuia

din urmă.

Modalitatea tradiţională şi cea mai directă de transfer a fondurilor este sub formă de

numerar.

Dezavantajele numerarului:

Induce costuri mari - producere, manipulare, transport, depozitare, sortare,

înlocuire – şi sunt partajate de banca centrală şi de băncile comerciale.

Induce şi un cost de oportunitate, deoarece este un activ nepurtător de dobândă,

din contră produce cheltuieli.

Există risc mai mare de furt şi de transmitere a agenţilor patogeni.

Cu toate acestea numerarul nu va dispărea complet în viitor, ci doar ponderea

tranzacţiilor prin acest mijloc de plată va cunoaşte o diminuare continuă. Printre

motivele menţinerii numerarului, chiar şi în ţările dezvoltate, pot fi:

uşurinţa transformării numerarului în alte instrumente de plată, imediat şi

fără costuri;

tranzacţionarea de mărfuri mărunte, în cantităţi mici şi pentru care plata

prin cecuri, carduri nu este încă practică;

caracterul anumitor servicii imediate şi în care numerarul aduce anumite

avantaje;

cheltuieli ridicate cu implementarea unor infrastructuri de comunicaţie şi

care nu se justifică încă;

conservatorismul unor categorii de populaţie şi obişnuinţa existenţei

banilor acasă şi în buzunare.

Desigur pot fi menţionate şi alte aspecte ale refuzului de acceptare a altor mijloace de

plată şi anume decontarea greoaie ca urmare a unui sistem bancar încă nedezvoltat

(cum este încă şi cazul României) şi înclinaţia unor agenţi economici spre evaziunea

fiscală.

Pe măsură însă ce valoarea tranzacţiei creşte, există tendinţa înlocuirii numerarului cu

un instrument de plată iar procesul de decontare are loc la nivelul instituţiilor

bancare. Elementul definitoriu al unui instrument de plată este instrucţiunea de plată

(un set de informaţii despre cine plăteşte, cui plăteşte şi prin ce tehnică plus alte date).

Instrucţiunea de plată este emisă de agenţii economici, de regulă pentru o bancă, şi

cuprinde dorinţa de a se transfera fonduri de la un plătitor – deţinător de cont – la un

10

beneficiar – deţinător de cont (de regulă). Va apărea un interval de timp între

emiterea instrucţiunii şi încheierea transferului (stingerea datoriei).

Dacă plătitorul şi beneficiarul aparţin aceleiaşi instituţii bancare este vorba de un

transfer intrabancar.

Dacă plătitorul şi beneficiarul aparţin unor instituţii bancare diferite este vorba de

transfer interbancar.

O instrucţiune de plată (sub forma simplificată: "X plăteşte lui Y suma S") poate duce

la mai multe transferuri succesive de fonduri. La rîndul lor băncile pot fi emitenţi de

instrucţiuni de plată în nume propriu (de exemplu la tranzacţionarea fondurilor de pe

pieţele monetare şi valutare) sau în numele clienţilor lor.

Cele mai multe instrumente de plată sunt pe suport hârtie (majoritatea ordinelor de

plată, cecurile şi unele categorii de plăţi prin intermediul cardurilor). Dar există şi

forme virtuale ale acestora (ordine de plată electronice etc.). În plus o proporţie din ce

în ce mai mare de decontări prin carduri se face electronic.

Unui instrument de plată i se poate ataşa funcţia de mijloc de creditare şi în anumite

cazuri şi de garanţie.

Instrumentele de plată şi mijloacele de creditare

Aceste funcţii simultane pot fi îndeplinite de anumite efecte comerciale şi anume de

cambie şi de biletul la ordin.

NIVELUL CREDITULUI

În cazul efectelor comerciale suma împrumutului este simplu de stabilit şi anume se

scontează (operaţiunea matematică) valoarea nominală a efectului de comerţ.

Formula scontării este identică cu formula dobânzii simple, doar că valoarea astfel

obţinută se scade din valoarea nominală. În plus, băncile oferind şi un serviciu nu

numai un produs (creditul) percep un comision. Agio este format din dobândă plus

comision.

În celelalte cazuri nivelul împrumutului acordat unui client (persoană fizică sau

juridică) trebuie analizat şi calculat astfel încât să realizeze un echilibru între nevoile

reale ale clientului şi capacitatea acestuia de a face faţă plăţilor.

11

GARANŢIILE

De regulă băncile solicită garanţii pentru a-şi acoperi pierderile în cazul în care

împrumutul şi dobânda aferentă nu pot fi rambursate. Acest aspect va fi discutat pe

larg în Tema 4 - Garanţiile bancare. În exemplele de mai sus cardul, cambia şi

biletul la ordin constituie şi garanţii. Dar un card de credit se poate acorda oricărei

persoane care dovedeşte că obţine venituri, băncile riscând în acest caz, dar

comerciantul îşi acoperă riscul.

CONTRACTELE DE CREDIT ŞI CLAUZELE CONTRACTUALE

Contractele pot fi diverse ca formă, mai simple – cum sunt cele pentru solicitarea unui

card cu facilităţi de creditare – sau mai complexe. În principiu un contract cuprinde:

Suma acordată

Nivelul dobânzii şi frecvenţa modificării acesteia

Comisioanele

Modalităţile de rambursare

Scadenţarul

Alte elemente (frecvenţa prezentării situaţiilor financiare, respectarea nivelului

unor indicatori etc.)

MODALITĂŢILE DE RAMBURSARE

Există o mare varietate de modalităţi de rambursare a unui împrumut:

a) singură rambursare – la scadenţă – şi care include valoarea capitalului plus

dobânda aferentă (numit credit balon);

b) o perioadă de timp se rambursează numai dobânzile şi apoi se rambursează

şi parte din capital şi dobânzile aferente;

c) periodic se rambursează sume egale;

d) cea mai comună formă de rambursare este cea eşalonată în timp, fiecare

plată cuprinzând parte din capital şi dobânda calculată la soldul restant;

12

Structurarea rambursărilor ţine cont de o multitudine de factori. Scopul este ca

împrumutatul şi banca să câştige din acest proces, iar situaţiile de risc să fie analizate

şi să se identifice cele mai adecvate metode de contracarare a acestora.

SCOPUL CREDITULUI

Băncile sunt obligate să acorde credite numai pentru obiective legale (de exemplu

achiziţionarea de droguri este ilegală). Cunoaşterea scopului înseamnă că banca îşi

poate estima riscul implicat. Sunt obiective mai riscante şi altele mai puţin riscante,

iar banca, dacă decide acordarea creditului, îşi poate stabili preţul şi în funcţie de

scopul declarat. În plus cunoaşterea acestuia permite o monitorizare a utilizării

împrumutului pe toată durata acestuia, prevenindu-se deturnările în alte scopuri.

Există şi excepţii, aşa-numitele credite de consum, exemplele cele mai notabile fiind

cardurile de credit. Posesorul lor poate cumpăra în limita stabilită orice: alimente,

îmbrăcăminte, obiecte de folosinţă îndelungată, plata de utilităţi, taxe şi impozite. Dar

chiar şi în acest caz există un scop şi anume cheltuielile personale.

DOBÂNZILE ŞI COMISIOANELE

Dobânzile aferente unor împrumuturi pot fi fixe sau variabile. Primul tip a fost

specific perioadelor în care economia ţărilor capitaliste era stabilă, băncile erau

principalii actori care colectau economiile (deci dispuneau de resurse mai ieftine) sau

în cazul ţărilor din lagărul comunist, unde băncile reprezentau cureaua de transmisie

fondurilor colectate centralizat, iar cererea şi oferta erau controlate cu scopul simulării

stabilităţii. În economia actuală băncile practică dobânzi variabile. Perioadele în care

nivelul rămâne fix variază în funcţie de stabilitatea ţării respective. Evoluţia ratelor

dobânzii este influenţată de:

cererea şi ofertă de fonduri – pe termen scurt şi lung;

nivelul estimat al inflaţiei;

obiectivele politicii monetare a băncii centrale – de restrângere sau de relaxare

a masei monetare.

13

Teoretic se consideră că ratele mai ridicate ale dobânzilor descurajează unităţile cu

deficit de a se mai împrumuta. Cu toate acestea situaţiile din economiile reale (de

exempu în Turcia) au demonstrat că mai există şi un factor psihologic şi anume

aşteptările celor ce au nevoie de fonduri. Dacă acestea sunt pozitive (se estimează o

revigorare economică) chiar şi în cazul unor dobânzi mai ridicate există cerere de

credite. Şi reciproca este adevărată, scăderea ratelor dobânzii poate stimula artificial,

pe o perioadă scurtă cererea de credite, dar în timp, dacă aşteptările continuă să fie

negative, cererea de credite se va reduce în ciuda tendinţei artificiale de diminuare a

ratelor dobânzii.

Gestionarea conturilor clienţilor (de credite, de carduri, de depozite, etc.), emiterea şi

trimiterea extraselor de cont implică costuri care trebuie acoperite din veniturile

obţinute. De aceea serviciile bancare sunt purtătoare de comisioane. La rândul său şi

băncile sunt beneficiare ale unor servicii efectuate de alte instituţii financiare bancare

şi nebancare, astfel plătesc şi ele comisioane.

Comisioanele pot fi sume fixe, procente aplicate unor valori sau o combinaţie între

sume fixe şi un procent aplicabil. În principiu, comisionul reprezintă încasarea sau

plata unui serviciu acordat respectiv primit.

În concluzie procesul de creditare, obiectul principal al activităţii unei bănci, are

costuri care trebuie acoperite şi în plus, ca orice alţi agenţi economici, băncile trebuie

să realizeze profit.

CATEGORII DE CREDITE

Creditele pot fi clasificate în funcţie mai multe criterii iar pe măsură ce acest tip de

produs se personalizează devine şi mai dificilă includerea într-o categorie sau alta.

Tendinţa de personalizarea a relaţiilor cu clientul materializată prin personalizarea

produselor şi serviciilor bancare este un răspuns la concurenţa acerbă în interiorul

sistemului bancar şi din partea altor instituţii financiare nebancare. Literatura de

specialitate enumeră următoarele criterii de clasificare:

După criteriul perioadei creditului:

a) Credite pe termen scurt – începând de la 24 de ore (overnight – de pe o zi pe

alta) până de regulă la 1 an sau pe durata unui ciclu de producţie.

14

b) Credite pe termen mediu – între 1 şi 5 ani şi au ca obiectiv operaţiuni de

investiţii, de import sau export, cumpărarea de obiecte de folosinţă

îndelungată (de exemplu autoturisme).

c) Credite pe termen lung – până la 25-30 de ani pentru finanţări de obiective

importante, pentru retehnologizări de mare amploare şi pentru construcţia de

imobile (rezidenţiale sau de alt tip).

După criteriul obiectului:

a) Credite pentru producţie şi comerţ – fie pentru finanţarea capitalului

circulant, fie pentru investiţii.

b) Credite de consum – de regulă pe termen scurt pentru acoperirea unor

cheltuieli personale în cazul persoanelor fizice sau pentru cei cu profesiuni

liberale.

c) Credite pentru export sau import – în care banca, pe lângă creditul propriu-

zis, oferă servicii specifice (de exemplu asigurarea mărfurilor). În multe ţări

(inclusiv în România) există bănci specializate pentru finanţarea acestor

operaţiuni care necesită analize ale riscurilor de ţară. În plus, aceste finanţări

sunt costisitoare pentru împrumutat iar statul poate prelua o parte din costuri

ca pârghie de stimulare a exporturilor.

d) Credite comerciale – conform denumirii din planul de conturi se referă la

creditele acordate având la bază efecte de comerţ care sunt scontate.

Caracteristica specială a acestora este că dobânda activă se încasează în

momentul acordării respectivului credit, suma primită ca împrumut fiind

diferenţa dintre valoarea nominală a efectelor comerciale şi valoarea

dobânzii şi a comisioanelor aferente serviciului respectiv. În această

categorie intră creditele de scont, factoringul şi forfetarea.

După criteriul de clasificare al clientului:

a) Credite pentru persoane juridice nebancare – agenţi economici care îşi

desfăşoară activitatea pe baza legii societăţilor comerciale sau a micilor

întreprinzători particulari.

b) Credite pentru persoane fizice – care pot fi credite de consum sau ipotecare

(cumpărarea sau construcţia de locuinţe uni sau multifamiliale). În această

categorie pot intra şi creditele acordate persoanelor ce desfăşoară activităţi

lucrative şi sunt liber profesionişti (medici de familie, contabili autorizaţi,

avocaţi etc.)

15

c) Credite acordate băncilor sau altor instituţii financiare.

d) Credite acordate agenţiilor guvernamentale (credite publice).

După modalitatea de stingere a obligaţiilor:

a) Credite amortizabile – există un scadenţar clar când împrumutatul trebuie să

ramburseze rata scadentă.

b) Credite neamortizabile – sunt facilităţi de casă continue şi reînnoibile,

împrumutatul rambursând obligaţiile pe măsura încasărilor, plafonul acordat

variind în funcţie de anumite criterii stabilite de bancă. La cererea băncii

clientul trebuie să facă creditor soldul contului său curent.

După modalitatea de rambursare:

a) La scadenţă (credit balon).

b) Prin anuităţi constante – periodic se plăteşte o sumă constantă care cuprinde

o parte de capital şi o parte din dobânda aferentă capitalului

c) Prin amortizări constante – partea de capital se împarte la numărul de

rambursări iar dobânda se calculează la soldul restant şi ca atare plăţile

periodice sunt descrescătoare în timp.

După garanţie: (1) neacoperite de garanţii reale şi/sau financiare (numite credit cu

garanţie personală), (2) acoperite cu active reale şi/sau financiare, (3) acoperite cu un

echivalent în numerar (depozite colaterale), (4) acoperite cu ipoteci asupra clădirilor şi

terenurilor.

Din punct de vedere calitativ creditele sunt (1) performante şi (2) neperformante.

Trecerea din categoria de performanţă în cea de neperformanţă se face conform unor

norme bancare clar precizate. Criteriul de bază este respectarea clauzelor contractuale.

Dacă la un anumit moment de timp apar întârzieri în rambursare, atunci împrumutul

va fi trecut într-o clasă specială de conturi – "Credite restante şi îndoielnice".

Creditele neperformante au un impact negativ asupra activităţii băncii:

cresc cheltuielile aferente constituirii unor provizioane suplimentare pentru

acoperirea riscurilor de neplată;

implică cheltuieli suplimentare pentru recuperare (cheltuieli pentru execuţia

garanţiei, cheltuieli de judecată etc.);

diminuează indicatorul bancar numit Rata de solvabilitatea europeană (RSE) –

cunoscut şi sub denumirea de indicatorul Cooke, care trebuie să fie peste 12%.

Băncile au libertatea de a-şi structura diferite categorii de credite în funcţie de

necesităţile clienţilor lor.

16

CONCEPTE CHEIE

Fonduri şi mijloace de plată;

Efecte de comerţ, cecuri, cambii, carduri;

Scontare şi agio;

Clauze contractuale de împrumut;

Primă de risc;

Dobândă fixă şi variabilă;

Dobândă activă şi pasivă;

Comisioane bancare;

Credite amortizabile şi neamortizbile;

Credit de producţie, de consum, de import-export, comercial;

Credite performante şi neperformante;

Rambursare în rate, tip balon, în anuităţi constante;

Garanţii reale şi personale

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

Testul 1

Creditele cu rambursare tip balon sunt favorabile clientului când:

a) dobânda practicată de bancă rămâne neschimbată pe întreaga perioadă

b) dobânda practicată de bancă se mişcă în acelaşi sens cu dobânda de pe piaţă

c) dobânzile de pe piaţă au tendinţă descrescătoare pe perioada creditului

d) se manifestă deflaţia pe perioada creditului

e) dobânzile de pe piaţă au tendinţă crescătoare pe perioada creditului

Aserţiunea adevărată este:

1) a+b 2) a+d 3) a+c 4) a+e 5) b +c 6) b+e

Testul 2

Creditul furnizor se caracterizează prin:

a) Banca acordă facilitate de casă pentru plata materiilor prime şi materialelor.

b) Furnizorul acceptă plata în rate a bunurilor livrate

17

c) Furnizorul livrează marfa în condiţiile în care debitorul se obligă să o

plătească după o anumită perioadă de timp.

d) Furnizorul prezintă băncii sale facturile şi încasează banii pe care banca îi va

recupera de la banca debitorului.

Testul 3

Rambursarea unui credit prin anuităţi este favorabilă băncii când:

a) Banca practică o rată fixă a dobânzii şi dobânzile scad pe durata creditului.

b) Banca practică o rată fixă a dobânzii şi dobânzile cresc pe durata creditului.

Testul 4

Daţi câte un exemplu concret (din viaţa de zi cu zi) pentru fiecare din următoarele

avantaje ale utilizări numerarului:

uşurinţa transformării numerarului în alte instrumente de plată, imediat şi

fără costuri;

tranzacţionarea de mărfuri mărunte, în cantităţi mici şi pentru care plata

prin cecuri, carduri nu este încă practică;

caracterul anumitor servicii imediate şi în care numerarul aduce anumite

avantaje;

Testul 5

Cine este avantajat de faptul că dobânda se percepe în avans şi de ce. Imaginaţi un

exemplu de credit de scont pentru a demonstra argumentul dvs.

Testul 6

În cazul în care rata dobânzii se calculează la soldul restant al capitalului împrumutat

atunci:

a) Plăţile efectuate de client cresc până la scadenţă.

b) Plăţile efectuate de client scad până la scadenţă

c) Plăţile efectuate de client rămân constatnte până la scadenţă

Marcaţi soluţia corectă.

18

Testul 7

O societate comercială scontează la RBZ la 15 mai următorul pachet de efecte

comerciale:

cambia A 10 mil. scadentă 1 aug

cambia B 7 mil. scadentă 1 iul.

cambia C 15 mil. scadentă 15 iun.

32 mil.

Rata anuală a dobânzii 30%. Utilizaţi anul bancar de 360 de zile.

Să se calculeze valoarea creditului de scont şi să se calculeze randamentul anualizat

obţinut de bancă în situţia în care comisioanele practicate de bancă sunt:

50.000 lei pentru valori < 10 mil. lei

100.000 lei pentru valori >= 10 mil.lei.

19

TEMA 3

TEHNICI DE FINANŢARE

Tema 2 a ilustrat diferitele criterii de clasificare a creditelor şi principalele tipuri din

fiecare clasificare, obiectivele fiind familiarizarea cu cele mai utilizate tipuri de

împrumuturi practicate de bănci şi caracteristicile acestora. Dar procesul de creditare

este mai complex decât simpla enumerare a unor forme de finanţare.

Obiectivele temei sunt:

Înţelegerea tehnicilor combinate de finanţare şi a rolului lor într-o activitate

bancară competitivă.

Cunoaşterea principalelor metode de finanţare, inclusiv cele practicate în

ţările occidentale.

Cunoaşterea formelor alternative de finanţare şi a celor specifice relaţiilor

comerciale internaţionale.

MODALITĂŢI DE CREDITARE

La baza acordării împrumuturilor stau solicitările pe care clienţii le fac la bancă.

Aceştia solicită credite pentru nevoi de producţie, de comerţ, pentru dezvolatare etc.

Dar de multe ori clienţii nu îşi cunosc cu precizie necesităţile şi nici care dintre

formele/modalităţile de creditare i-ar avantaja cel mai mult (la termen, linie de credit,

acreditiv, etc.). De asemenea nu cunosc nici ceea ce trebuie făcut pentru a obţine un

credit. În plus, trebuie să furnizeze informaţii despre el şi afacerea sa, scopul

împrumutului, cum va fi rambursat, garanţiile pe care le poate pune la dispoziţia

băncii şi alte informaţii relevante.

Băncile pot acorda orice fel de împrumuturi care au scopuri legale. De aceea este

corect să se afirme că pentru a satisface cerinţele atât de diverse ale unei game atât de

largi de clienţi, băncile moderne utilizează mai degrabă tehnici de finanţare, şi

folosesc mai puţin un anumit tip de credit, înscris într-o anume categorie după unul

20

sau mai multe criterii. Denumirea concretă poate varia de la o bancă la alta şi poate

urmări, de regulă, denumirea din planul de conturi.

În următoarea secţiune se vor examina câteva dintre cele mai utilizate modalităţi de

creditare.

Modalităţi de creditare pentru producţie şi comerţ

Pentru întreprinderi obiectivul acestor împrumuturi este (1) finanţarea operaţiunilor de

zi cu zi (exploatarea - de exemplu finanţarea stocurilor, debitorilor), (2) finanţarea

nevoilor pe termene mai lungi (de exemplu finanţarea echipamentelor, utilajelor) şi

(3) pentru alte scopuri legate de derularea profitabilă a afacerilor. Scadenţa acestora

variază de la o zi (overnight) la 10 şi peste 10 ani.

Linia de credit. O linie de credit este un contract între un client şi banca sa în care

banca va primi de la client solicitări pentru împrumuturi până la un plafon

predeterminat. Linia se stabileşte la încheierea contractului care conţine clauzele în

conformitate cu care va fi acordat creditul. Pentru un astfel de împrumut se constituie

de regulă garanţii. Dacă clientul nu respectă clauzele banca va refuza împrumutul.

Liniile de credit se acordă de regulă pe perioade de 1 an sau mai puţin şi finanţează

activitatea de exploatare. Se pot utiliza şi pentru finanţarea nevoilor sezoniere de

capital circulant. Când stocurile se vând şi debitorii plătesc, împrumutul este

rambursat.

Împrumutul revolving (reînnoibil). Este similar liniei de credit pentru finanţarea

nevoilor temporare şi sezoniere. Conform contractului revolving banca se obligă să

acorde împrumuturile până la plafonul stipulat în contract, dacă clientul respectă

clauzele. Între aceste clauze intră şi specificarea sumelor minime şi/sau maxime

(incremente) care pot fi trase. Frecvent, revolvingul are scadenţa de doi sau mai mulţi

ani şi se reînnoieşte automat pentru perioade mai lungi aşa că se mai numesc facilităţi

permanente. Periodic banca face analize asupra situaţiilor financiare iar plafoanele şi

unele clauze se pot modifica. Se practică şi în ţara noastră.

Împrumutul la termen. Tehnica reprezintă de regulă un singur credit pe o perioadă

determinată de timp, sau o serie de credite acordate la date specificate de timp după

anumite analize. Se acordă pentru scopuri precise, cum ar fi achiziţionarea unui utilaj,

21

renovarea unei clădiri, refinanţarea datoriilor etc. Practica bancară recomandă ca să nu

fie folosite pentru finanţarea curentă a operaţiunilor firmei. Majoritatea

împrumuturilor la termen au scadenţa de 5 sau mai mulţi ani. Scadenţa nu trebuie să

depăşească durata normală economică de viaţă a activului finanţat şi utilizat ca

garanţie.

Împrumutul punte. Se utilizează pentru a traversa o anumită perioadă de timp până

când are loc un anumit eveniment. De exemplu, împrumutatul doreşte să cumpere o

nouă clădire şi are nevoie de bani până vinde vechea clădire. Se traversează în acest

fel o perioadă în care nu are fonduri şi se rambursează când vechea clădire este

vândută. BCR practică această metodă şi pentru clienţii persoanele fizice care doresc

o nouă locuinţă.

Împrumutul având la bază active. În cel mai larg sens al cuvântului, toate

împrumuturile garantate cu active se pot încadra aici. Dar de regulă termenul se aplică

împrumuturilor garantate cu sumele de la debitorii clientului pentru marfa cumpărată

de aceştia, cu stocurile, cu utilaje şi echipamente şi cu active imobiliare (subiectul

legat de garanţii va fi tratat în Tema 6). Acest mod de finanţare acordă o mare

importanţă valorii garanţiei atunci când se analizează solicitarea de împrumut. Şi se

urmăreşte valoarea în timp a garanţiei. Dacă valoarea scade faţă de nivelul acoperirii

acceptat de bancă, clientului i se vor cere noi garanţii. Dacă împrumutatul nu poate

rambursa, atunci va avea loc executarea garanţiei.

Facilităţi de casă sau overdraft-uri. Sunt împrumuturi "neintenţionate acordate de

bancă clienţilor lor care nu au suficiente fonduri pentru a acoperi anumite plăţi

(inclusiv în cazul plăţilor unor sume de pe cecuri)". Contabil un astfel de împrumut

reprezintă soldul debitor al contului curent şi la care zilnic banca îşi calculează

dobânda. Sunt facilităţi acordate numai clienţilor cunoscuţi şi cu o bonitate ridicată.

Împrumuturile pentru imobiliare

Aceste categorii de împrumuturi sunt cele mai consistente din punctul de vedere al

sumelor implicate în cazul creditelor acordate de băncile comerciale. Termenul de

ipotecă se utilizează în conexiune cu creditele pentru imobiliare. În accepţiune

generală, ipoteca este un contract care stipulează că proprietatea va fi vândută dacă

22

datoriile nu sunt rambursate conform contractului. Veniturile din vânzarea proprietăţii

se utilizează pentru a acoperi datoriile împrumutatului faţă de bancă.

Împrumuturi ipotecare rezidenţiale. Sunt credite de cumpărare sau construcţie a

unei locuinţe şi constau în două tipuri de bază: convenţionale şi sprijinite de guvern.

Împrumuturile convenţionale nu sunt sprijinite de guvern iar cele sprijinite de guvern

în ţara noastră se desfăşoară prin ANL (Agenţia Naţională a Locuinţelor). În alte ţări

guvernele pot finanţa aceste împrumuturi prin intermediul unor bănci comerciale. În

ţara noastră mai multe bănci s-au lansat în credite ipotecare convenţionale

(Volksbank, AlphaBank şi altele).

Ipoteci cu rată fixă. Forma istorică de bază a creditelor ipotecare avea rate fixe ale

dobânzii, se amortizau complet iar plata se făcea în rate. Deci rata dobânzii nu se

schimba iar datoria se stingea treptat prin plăţi periodice egale. Unele variante erau

parţial amortizate (adică numai o parte a datoriei se stinge prin rate periodice, iar

cealaltă parte se plătea într-o singură rată - plată tip balon – sau era refinanţată când

împrumutul a ajuns la scadenţă). S-a renunţat la această metodă în momentul când

ratele dobânzii au început să fie volatile şi băncile au avut pierderi importante,

deoarece costul finanţării creditelor ipotecare a depăşit veniturile obţinute (dobânzile

active au devenit inferioare costului fondurilor). În multe ţări statul a trebuit să

contribuie la redresarea instituţiilor bancare ajunse insolvabile.

Ipoteci cu rată ajustabilă. Este metoda actuală în care rata dobânzii se ajustează (se

prescurtează ARM) periodic, rezultând modificări în plăţile periodice ale ipotecii.

Există mai multe categorii de ARM pentru a se potrivi diferitelor necesităţi ale celor

ce cumpără locuinţe. De exemplu, ipotecile cu plată graduală permit tinerilor să facă

plăţi iniţiale de sume mai mici; sumele plăţilor cresc în timp pe măsură ce veniturile

cumpărătorului cresc.

ARM au plafoane maxime (numite cap), care limitează variaţia sumelor de plată în

momentul ajustărilor periodice ce se fac pe durata de viaţă a împrumutului. De

exemplu, rata dobânzii se poate schimba cu maximum 2 puncte procentuale anual sau

cu maximum 6 puncte procentuale până la scadenţă. Aceste cap-uri permit băncilor şi

împrumutaţilor să evalueze mai corect capacitatea de rambursare. Dar tehnica este

potrivită numai economiilor puternice, stabile şi cu inflaţie nesemnificativă.

23

Ideea ARM este de a permite băncilor să păstreze un spread (ecart) pozitiv între

veniturile din împrumuturile ipotecare şi costul pe care-l suportă pentru a lua cu

împrumut fondurile necesare. ARM tind să fie mai riscante decât cele cu rate fixe ale

dobânzii, având frecvenţe mai mari de nerambursare, deoarece chiar şi cu mecanismul

de plafonare a dobânzilor (cap) creşterea dobânzii are influenţe negative asupra

clienţilor cu venituri modeste sau chiar medii.

Împrumuturi garantate cu locuinţa. Sunt în mod obişnuit utilizate ca un substitut al

creditului de consum, deoarece dobânda pe un astfel de credit este deductibilă fiscal în

majoritatea ţărilor occidentale, pe când dobânda pe creditele de consum nu este

deductibilă. Acest împrumut poate genera o a doua ipotecă pe locuinţa

împrumutatului. În România băncile acordă astfel de credite, dar dobânzile nu sunt

deductibile din veniturile globale ale subiecţilor fiscali.

Împrumuturi imobiliare comerciale. Includ finanţarea terenului, construcţiei şi

dezvoltării infrastructurii în cazul proprietăţilor comerciale cum sunt supermarket-uri,

halele industriale, clădirile de birouri şi altele de acest tip. Frecvent aceste

împrumuturi sunt legate de împrumuturile pentru producţie şi comerţ. De exemplu, o

firmă doreşte să construiască un imobil şi să-l doteze cu utilaje. Banca va acorda un

împrumut pentru construcţia clădirii şi un împrumut la termen pentru utilaje. Înaintea

acordării creditului pentru construcţie, împrumutatul face o asigurare la o companie

de asigurări sau de la un alt împrumutător pe termen lung şi îşi asigură o finanţarea

"permanentă". Creditele pentru construcţii de acest tip sunt finanţări "interim". Când

construcţia este gata, împrumutul respectiv este rambursat.

Alte modalităţi de finanţare specifice economiilor dezvoltate

Împrumuturi pentru case manufacturate. Casa manufacturată este termenul pe

care-l utilizează guvernul şi firmele de producţie din SUA pentru casele mobile.

Departamentul de dezvoltare urbană şi locuinţe din SUA (HUD) asigură

împrumutătorii agreaţi (anumit bănci) contra pierderilor la creditele acordate pentru

casele mobile, aceste credite fiind acordate în conformitate cu anumite legi şi

reglementări. Aceste împrumuturi au un scop social şi anume limitarea numărului de

persoane fără locuinţe.

24

Ipoteci garantate cu titluri. Există un proces numit titlurizarea (securitizarea) care

reprezintă "împachetarea" mai multor credite mici, netranzacţionabile pe piaţă (ca de

exemplu împrumuturi ipotecare, împrumuturi pe carduri de credit) în pachete care

reprezintă sume importante şi care pot fi asigurate sau garantate de guvern sau de

agenţii private. Titlurizarea implică emiterea de titluri care reprezintă dreptul asupra

unui pool de active, cum sunt ipotecile şi care sunt gestionate de un fond. Emitentul

de împrumuturi vinde "pachetele de împrumuturi" fondului, care la rândul său emite

titluri prin intermediul unei bănci specializate în investiţii (subscriitor) care le vinde

investitorilor. Unele bănci acţionează pe ambele fronturi, şi ca entitate unde îşi are

originea împrumutul şi ca fond, colectând plăţile care reprezintă rambursările la

credite, efectuând recuperarea ratelor neonorate etc. Această metodă este larg utilzată

în ţările occidentale unde titlurile ipotecare se tranzacţionează întocmai ca orice

valoare mobiliară pe segmente specifice de piaţă.

Refinanţarea. Când ratele dobânzii scad, împrumutaţii adesea îşi refinanţează

împrumuturile deja existente la rate mai mici. Refinanţarea este o opţiune a

împrumutatului şi are loc numai când este în avantajul acestuia. Metoda acesta a

apărut şi pe piaţa românească, băncile având oferte agresive de a refinanţa chiar şi

credite ipotecare (de exemplu banca OTP).

Brokerii de împrumuturi. Brokerii de împrumuturi vând împrumuturi băncilor şi

altor împrumutători. Brokerii sunt persoane sau firme care acţionează ca agenţi între

împrumutaţi şi împrumutători. De exemplu, un broker poate contacta un antreprenor

în construcţii imobiliare pentru a-i găsi finanţarea în cazul unor anumite construcţii.

Este o modalitate specifică pieţei din SUA. În România a apărut prin 2005 sub formă

de franciză, când activitatea de retail este preluată de o companie de la o bancă.

Împrumuturile de consum

Împrumuturile de consum sunt inima retailului bancar. Retailul bancar se referă la

serviciile bancare oferite persoanelor fizice şi micilor afaceri. Creditele de consum

diferă de alte categorii de credite din mai multe puncte de vedere. Primul, exceptând

împrumuturile pentru automobile, majoritatea împrumuturilor de consum sunt sume

relativ mici care nu trebuie garantate explicit. Multe intră în categoria liniilor de

credit deschise, în sensul că nu au scadenţe, au plafon variabil iar rambursarea se

25

poate face practic într-o perioadă indefinită de timp. Împrumuturile pe cardul de credit

sunt exemple de credite deschise. Împrumuturile cu scadenţe definite, ca cele pentru

autoturisme, se numesc închise. Împrumuturile de consum se supun unor reglementări

mai dure decât cele comerciale în ţările dezvoltate industrial, în principal cu scopul

protecţiei consumatorului.

Creditele de consum sunt foarte profitabile pentru majoritatea băncilor, fenomen care

se observă şi în România, majoritatea zdrobitoare a băncilor atrăgându-şi clienţii prin

campanii publicitare agresive şi prin copierea produselor şi serviciilor de succes ale

altor bănci.

TEHNICI ALTERNATIVE DE FINANŢARE

Leasingul

Este o formă relativ nouă de finanţare atât pentru persoane fizice cât şi juridice. De

exemplu, leasingul pentru cumpărarea unui automobil este o alternativă la creditul

pentru cumpărarea acestuia.

Lesingul este un contract prin care se transferă dreptul de folosire a unui bun (utilaj,

echipament etc.) de regulă pentru o anumită perioadă de timp. Cele două contrapartide

sunt proprietara activului pe care-l închiriază numit locator şi cel care primeşte

dreptul de a utiliza bunul numit locatar.

Deşi în esenţă lesingul este folosit pentru finanţarea achiziţionării unor active – în

special când acestea sunt şi cumpărate la sfârşitul perioadei - există o deosebire

principială şi contabilă faţă de un credit garantat cu acel activ.

Finanţarea din această categorie este extrabilanţieră: activul achiziţionat prin leasing

nu se regăseşte în bilanţul locatarului şi în anumite cazuri nici fondurile cu care este

cumpărat nu constituie obligaţii bilanţiere.

Caracteristicile acestei forme de finanţare sunt:

perioada de desfăşurare;

chiria plus costurile de întreţinere a activului (când este cazul) sunt cheltuieli

pentru locatar şi venituri pentru locator (valorile aferente se regăsesc în contul

de profit şi pierderi a celor două părţi). Chiriile se calculează prin aplicarea

unei rate a dobânzii asupra valorii activului (eliminând plăţile deja efectuate).

26

Plăţile constau în: (1) valoarea dobânzii care este inclusă în ratele de plătit

(calculată la sold) şi (2) partea din capital care şi ea este inclusă în ratele de

plătit. Ca atare rata lunară (de regulă) este formată din partea de capital şi

dobânda. De regula rata dobânzii la leasing este mai ridicată decât rata

dobânzii pe termen lung percepută de băncile care finanţează cumpărarea unui

activ similar;

defecţiunile bunului sunt în răspunderea locatorului, ceea ce simplifică

eventuala înlocuire a acestuia şi constituie un avantaj important pentru locatar.

în cazul plăţii integrale a unui bun cu o durată utilă de viaţă scăzută, acesta

trebuie înlocuit în situaţia în care perioada de leasing se încheie sau contractul

iniţial trebuie continuat la un preţ diminuat. Acest aspect complică relaţia

dintre locator şi locatar;

sunt forme de finanţare de regulă mai costisitoare decât formele clasice.

poate exista o opţiune de cumpărare a bunului pe care să o exercite locatarul,

iar valoarea de cumpărare este mai mică comparativ cu valoarea justă a

bunului în momentul cumpărării.

perioada economică de viaţă estimată a bunului reprezintă perioada de timp în

care activul este folosibil de unul sau mai mulţi utilizatori, cu condiţia

efectuării reparaţiilor şi întreţinerii corespunzătoare.

valoarea reziduală estimată a activului este valoarea justă estimată a bunului

supus leasingului la sfârşitul perioadei de leasing, ţinând cont de opţiunile de

reînnoire a contractului.

Există două forme de leasing:

a) Leasing financiar – (1) în care locatarul are dreptul să-şi exercite opţiunea

de cumpărare a activului la sfârşitul perioadei de leasing plătind o anumită

sumă sau (2) în care transferul proprietăţii se face automat la sfârşitul

perioadei.

b) Leasing operaţional – în care proprietarul bunului rămâne locatorul chiar

dacă s-a încheiat perioada de leasing.

De regulă, pentru majoritatea activelor pe întreaga lor durată de viaţă utilă, leasingul

este un leasing financiar, indiferent dacă titlul de proprietate trece sau nu la locatar.

Esenţa tranzacţiei este faptul că închirierea este o metodă de finanţare a utilizării unui

27

bun pe perioada lui utilă de viaţă, iar aspectul juridic legat de titlul de proprietate nu

este esenţial din punct de vedere economic.

O formă particulară de leasing este leaseback. În acest caz un agent economic vinde

un activ aflat în proprietatea sa unei companii de leasing sau unei bănci şi apoi încheie

un contract de leasing pentru utilizarea acelui activ. Din punct de vedere economic

acest aranjament are ca scop extinderea finanţării activităţii respectivului agent

economic, fără a mai apela la creditele clasice. Activul respectiv este o garanţie, iar la

sfârşitul perioadei bunul reintră în proprietatea agentului economic (locatarul), deci

intră în categoria leasingului financiare.

Valoarea activului supus operaţiunii de leaseback se estimează în funcţie de necesarul

de finanţare al agentului economic şi nu reprezintă valoarea justă a activului respectiv

şi nu este nici o operaţiune contabilă de reevaluare a unui bun.

Implicarea băncilor în activitatea de leasing

Acoperă trei arii:

a) Împrumuturi acordate în favoarea companiilor de leasing.

b) Emiterea de scrisori de garanţie – deoarece în plus faţă de bancă în leasing

mai sunt implicate trei părţi (furnizorul activelor, locatorul şi locatarul)

apare necesitatea emiterii unor garanţii care să acopere: (1) obligaţia

locatarului de a plăti în momentul când bunul este cumpărat şi (2) obligaţia

companiei de leasing de a plăti furnizorului său.

c) Acţionează în calitate de locator – multe bănci au departamente specializate

de leasing.

Acreditivul documentar

Acreditivul documentar este o tehnică de finanţare prin care o bancă îşi asumă un

angajament ferm de a asigura plata unui bun sau serviciu exportat pe baza

documentelor prezentate de exportator în conformitate cu termenele şi condiţiile

impuse de importator. Acestă tehnică permite băncilor să ofere un pachet de produse

şi servicii bancare, având ca obiectiv derularea în bune condiţii a relaţiilor comerciale

internaţionale, fiind o modalitate de plată şi de finanţare pe termen scurt - acest ultim

aspect este legat mai mult de tehnica aplicată..

28

Din punctul de vedere al băncii contează numai documentele necesare şi nu bunul sau

serviciul exportat. Acesta din urmă poate prezenta defecte, poate fi expirat sau de

proastă calitate însă banca nu preia nici o responsabilitate (reglarea acestor aspecte se

face direct între importator şi exportator).

Părţile implicate în derularea unui acreditiv:

Ordonatorul (importatorul).

Banca emitentă (a importatorului).

Banca notificatoare (a exportatorului) – îl notifică pe exportator de fapul

că s-a deschis acreditivul. Acestă bancă poate avea şi poziţia de bancă

plătitoare dacă în acreditiv s-a specificat acest lucru.

Beneficiarul (exportatorul) – este cel în favoarea căruia s-a deschis

acreditivul.

Documentele implicate în tranzacţiile comerciale internaţionale şi care pot face parte

din acreditiv sunt grupate în:

a) Documente cu caracter comercial – cele utilizate în acreditiv fiind

factura, poliţa sau certificatul de asigurare, documentele de transport

(conosamentul, scrisoarea de trăsură, recipisa poştală etc.) şi altele.

b) Documente cu caracter financiar – care se referă la modalităţile de

plată, cel mai utitat fiind cambia şi biletul la ordin.

c) Alte categorii de documente – se utilizează în cazul în care importatorul

doreşte să fie asigurat suplimentar asupra faptului că bunurile respectă

contractul. Din această categorie fac parte certificatul de inspecţie,

certificatul de origine, certificatul de calitate, certificatul de greutate etc.

Factoringul şi forfetarea

Factoringul şi forfetarea sunt metode de finanţare care tradiţional au făcut obiectul

de activitate a instituţiilor financiare nebancare şi anume a Caselor de factoring şi a

Caselor de forfetare. Dar în aceste activităţi au început să se implice şi băncile,

oferind astfel forme de finanţare care erau specifice altor instituţii.

Deosebirea dintre cele două forme constă în faptul că factoringul este pe termen scurt,

practicându-se la nivel naţional şi internaţional iar forfetarea este pe termen mai lung,

practicându-se numai în relaţiile comerciale internaţionale.

29

Nivelul de finanţare asigurat de bancă se calculează prin metoda scontării. În cazul

factoringului venitul băncii din dobânda şi comision se numeşte agio, iar în cazul

forfetării se numeşte taxă de forfetare.

De exemplu BRD-SG oferă clienţilor contracte de factoring intern cu şi fără regres1.

Banca în principiul finanţează 80% din valoarea facturilor fără obligativitatea

constituirii de garanţii reale, preluînd şi colectarea creanţelor clinetului său.

În esenţă factoringul (ca şi forfetarea) reprezintă un pachet de servicii care poate

include:

gestiunea creanţelor comerciale

colectarea creanţelor comerciale ale clienţilor

preluarea riscului de neîncasare a creanţelor clienţilor

Forfetarea este o metodă flexibilă şi rapidă de finanţare a exportatorilor şi care

presupune existenţa unei garanţii (sub forma garanţiei bancare, avalului bancar şi

care vor fi studiate la Tema 6) oferite de banca importatorului.

Banca forfetară va urmări respectarea plăţilor, preluând riscul de curs valutar şi

riscul de ţară. În plus, va trebui să facă o evaluare a importatorului, a documentelor şi

riscurilor din ţara de rezidenţă. Taxa de forfetare trebuie să cuprindă:

dobânda la creditul acordat

prima de risc de ţară

prima de risc de curs valutar.

CONCEPTE CHEIE

Natura unică şi comună a creditelor.

Linii de credit şi facilităţi revolving.Categorii de riscuri bancare

Împrumuturi la termen, împrumuturi garantate cu active, împrumuturi punte.

Împrumuturi ipotecare cu rata dobânzii fixă şi ajustabilă (ARM).

Linii de credit deschise şi închise.

Leasing, locator, locatar şi leaseback.

Acreditivele ca tehnică de finaţare.

Factoringul şi forfetarea, agio şi taxa de forfetare.

1 Se preiau respectiv nu se preiau riscurile de neîncasare.

30

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

Test 3

Pe prima coloană sunt enumerate situaţii specifice unui client bancar iar pe coloana a

două câteva metode/tehnici adecvate de finanţare. Stabiliţi legăturile pe care le

consideraţi potrivite (legăturile nu trebuie să fie 1 la 1):

a) Lipsa cronică şi obiectivă a capitalului

circulant

1. Factoring

b) Flux de numerar deficitar 2. Leasing

c) Exportul periodic de ţiţei în tancurile

petroliere proprii

3. Forfetare

d) Debitori diverşi rezidenţi în diverse ţări 4. Scontare

e) Doreşte grad scăzut de îndatorare 5. Linie de credit

f) Administrarea eficientă a clienţilor debitori

din ţară

6. Acreditiv revolving

7. Finanţare permanentă

Test 4

Un agent economic încheie un contract de leasing pe 3 ani pentru a folosi o linie de

producţie şi urmează să plătească rate lunare de câte 6 mil. lei fiecare. Costul

utilajului este de 180 mil. lei şi are o perioadă utilă de viaţă de 4 ani. Se cere:

a) Să specificaţi ce tip de leasing este.

b) Să calculaţi cheltuielile cu leasingul înregistrate în CPP al locatarului în

primul trimestru.

c) Ce valori ale creditului de leasing se vor regăsi în bilanţul contabil al

locatarului la sfârşitul primului trimestru?

Test 5

O fermă de creştere a vacilor de lapte doreşte să se extindă şi să se diversifice şi în

domeniul creşterii porcinelor. Analizaţi această situaţie şi justificaţi modalitatea

(modalităţile) de finanţare cu avantaje şi dezavantaje (dacă există).

31

TEMA 4

POLITICILE BANCARE ŞI PROCESUL DE CREDITARE

Ca intermediari între cei care iau imprumut şi cei care dau credite, băncile realizează

trei procese:

colectează fonduri;

îşi asuma în o parte din riscul ca împrumutaţii să nu ramburseze capitalul

şi/sau dobânda;

îşi asumă riscul ratei dobânzii şi de curs valutar.

Obiectul principal al oricărei bănci în calitate de agent economic este de a obţine

profit, având responsabilitate şi faţă de acţionari şi faţă de deponenţi şi faţă de clienţii

împrumutaţi.

Obiectivele temei sunt:

Înţelegerea politicii de creditare în contextul politicii generale a băncii.

Cunoaşterea corelaţiei dintre profitabilitate şi lichiditate şi impactul

acesteia asupra procesului de creditare.

Identificarea factorilor de limitare a riscurilor de creditare şi metoda

concretă de operaţionalizare

Definirea conceptelor de risc de credit, risc de credit, spread de dobândă

şi diversificarea creditelor.

INTRODUCERE

Acordarea de credite, care presupune implicit şi asumarea unor riscuri, este

completată de alte categorii de activităţi care sunt adiacente, anterioare şi ulterioare

procesului de creditare. Asumarea controlată a riscurilor de către bănci este esenţa

principiului prudenţei bancare, care trebuie să guverneze activitatea oricărei instituţii

financiare.

32

PARTICULARITĂŢILE ALE FUNCŢIONĂRII BĂNCILOR

1. Bancile opereaza în condiţii de incertitudine, în sensul că pot să-şi planifice

costurile, veniturile şi profiturile viitoare, dar nu au certitudinea că evoluţiile

ulterioare le vor permite să-şi atingă obiectivele.

2. Căutând să-şi maximizeze profitul in condiţii de incertitudine, o bancă, mai

mult decât orice alt agent economic, are posibilitatea să-şi "aleagă" o anumită

structura a bilanţului său, în raport cu tipurile de active şi pasive şi în raport cu

cu scadenţa acestora. Pentru o banca, mai mult decât pentru orice altă instituţie

nefinanciară, maximizarea profitului presupune "alegerea" unui bilanţ optim în

condiţii de incertitudine.

3. Înainte ca o banca să acţioneze în vederea modificării structurii activelor şi

pasivelor pentru a-şi creşte profitabilitatea sa potenţială, trebuie să se asigure

de două lucruri:

a) că dispune şi poate menţine o lichiditate adecvată - în caz contrar este

posibilitatea ca la un anumit moment dat să nu mai poată face faţă

plăţilor;

b) că implicit îşi asumă un risc al ratei dobânzii la un nivel acceptabil în

funcţie de puterea sa financiară.

Aceste aspecte legate de structura bilanţului unei bănci - lichiditate, expunerea la rata

dobanzii şi veniturile potenţiale - sunt interdependente. O banca poate examina fiecare

aspect în parte, dar nu îl poate determina separat; cel mai bun lucru este să caute

combinaţia optimă a acestor factori, pornind de la poziţia curentă a băncii şi de la

condiţiile economice reale.

Lichiditatea unei bănci poate fi asigurată fie prin structura bilanţului, fie "cumpărată",

ori de câte ori este nevoie, de pe piaţă, fie prin ambele metode. Întrucât numai marile

bănci au cu adevărat acces la pieţele financiare importante, majoritatea băncilor deţin

un anumit grad de lichiditate în bilanţ. Cu cât banca este mai mică, cu atât este mai

dependentă de rezerva de lichiditate. În plus faţa de administrarea propriei lichidităţi,

băncile "vând" lichiditate şi oferă o gamă de servicii pentru clienţi. Produsele de bază

ale băncilor sunt: acordarea de credite (evidenţiată pe partea de activ a bilanţului) şi

conturi curente, depozite la vedere şi la termen (pe partea de pasive a bilanţului).

33

Băncile consideră acordarea de servicii ca surse importante de profit şi, în anumite

cazuri, ca noi linii de afaceri pentru instituţie.

SITUAŢIILE FINANCIARE ALE UNEI BĂNCI

Bilanţul

Spre deosebire de firmele nefinanciare, activele unei bănci sunt mai mult financiare

decât corporale (fizice). Activele financiare sunt în principal sub forma de creanţe

(adică credite acordate clientelei bancare şi nebancare) finanţate în principal prin

depozite.

Caracteristicile principale ale bilanţului băncilor comerciale sunt:

1. Nivel limitat al mijloacelor fixe. Banca comercială tipică are sub 5% din

activele sale investite în clădiri, echipament, mobilier, etc. Cu un nivel scăzut

de active fixe, băncile au şi un un nivel scăzut şi al cheltuielilor pentru acestea

(de exemplu amortizarea, impozitele pe proprietate, cheltuielile de întreţinere)

în structura costurilor.

2. Ponderea cea mai substanţială pe partea de active este deţinută de activele

remuneratorii. Acestea sunt reprezentate de plasamentele băncii în:

împrumuturi acordate, depozite plasate la alte instituţii financiare – bancare şi

nebancare -, o gamă largă de titluri financiare (acţiuni, obligaţiuni, titluri de

creanţe negociabile, bonuri de trezorerie etc.) cu scadenţe variate. Aceste

elemente sunt potenţiale producătoare de venituri din dobânzi, dar şi potenţiale

surse de pierderi. De aceea plasamentele trebuie să respecte principiul

prudenţei.

3. Valori substanţiale ale obligaţiilor pe termen scurt (depozite). Întrucât o

pondere mare a obligaţiilor unei bănci sunt plătibile la vedere, aceasta trebuie

sa deţina un nivel optim de lichiditate pentru a face faţă retragerilor. De

asemenea rolul lichidităţii este de a acoperi cu monedă legală cererile de

credite ale clienţilor. Lichiditatea însă are un cost de oportunitate: efectul final

este, în acest caz, o potenţială reducere atât a riscului dar şi a venitului.

34

Plasând lichiditatea în mod profitabil, nivelul acesteia scade, dar remunerarea

ulterioară poate îmbunătăţii lichiditatea.

4. Fondurile proprii ale băncii sunt formate din capitalul subscris şi vărsat,

profitul reinvestit şi o gamă de rezerve, dintre acestea cele mai importante sunt

cele care au ca scop acoperirea riscurilor induse de activitatea bancară (cum

este de exemplu rezerva pentru riscul de credit).

5. Sursele atrase de bănci sunt formate din: disponibilităţile din conturile

curente ale clienţilor, resursele atrase de pe piaţa interbancară, depozite la

vedere şi la termen, certificate de depozit emise, linii de finanţare primite de la

alte instituţii financiare şi o pondere mică în economiile moderne este

reprezentată de rescontul de la Banca Centrală.

6. Ponderi substanţiale a activelor raportate la capitalul propriu. Această

caracteristica în bilanţ implică faptul că băncile au un grad de îndatorare mare.

Aceste şase caracteristici sunt foarte importante pentru luarea deciziilor de conducere

şi reglementare, inclusiv în ceea ce priveşte deciziile de creditare. Acestea din urmă

nu se pot lua izolat nici de mediul economic, nici de principiul de bază al funcţionării

unei bănci şi anume prudenţa. Să presupunem că o bancă doreşte să-şi crească

profitabilitatea. Principial poate urma două căi:

i) să-şi reducă nivelul de lichiditate şi să o "cumpere", administrându-şi inteligent

pasivele, făcând plasamente favorabie cu profitabilitate ridicată.

ii) să-şi crească gradul de îndatorare prin constituirea mai multor active remuneratorii,

potenţiale surse de venituri suplimentare.

Dar fiecare din aceste acţiuni va duce la creşterea volatilităţii profitului (modificări

pozitive dar şi negative ale profitului) şi implicit la creşterea riscului băncii.

Contul de profit si pierderi

Dată fiind dimensiunea remarcabilă a bilanţului unei bănci, profitabilitatea sa se

decurge în primul rând din structura acestuia şi din eficienţa operaţiunilor derulate.

Aceşti doi factori sunt reflectaţi în contul de profit şi pierderi.

Un Cont de profit şi pierderi simplificat este:

35

(1) Venituri din dobanzi (VD)

(2) Cheltuieli cu dobanda (CD)

(3) = (1) - (2) Venit net din dobânzi (VD - CD)

(4) Provizioane pentru credite neperformante (PCN)

(5) = (3) - (4) Venit net din dobânzi după deducerea PCN

(6) Venit, altul decât din dobânzi (S)

(7) Cheltuieli, altele decât cu dobânzile (C)

(8) = (6) - (7) Venit net, non-dobânda (S -C)

(9) = (5) + (8) Venit înainte de impozit şi câştiguri (pierderi) din

tranzacţionarea titlurilor de valoare

(10) Impozit pe profit (I)

(11) = (9) - (10) Profit net din operaţiuni

(12) Castig / pierdere din titluri de valoare (+/- G)

(13) = (11)+ /- (12) Profit net

Astfel profitul net este suma a cinci componente: (1) venitul net din dobânzi (VD -

CD), sau marja agregată între dobânzile active şi pasive; (2) provizioanele pentru

creditele neperformante (PCN); (3) veniturile nete din alte câştiguri decât dobânzile

(S - C); (4) impozite (I); şi (5) câştigul/pierderea din titlurile de valoare (G).

Deoarece este nevoie de un spread pozitiv pentru a acoperi pierderile din

împrumuturi, diferenţa dintre venituri şi cheltuielile - altele decât cu dobânzile - este

un elementul crucial pentru bănci. În perspectiva reducerii spread-ului în sectorul

financiar, băncile au nevoie să-şi suplimenteze veniturile din elemente nepurtătoare de

dobândă (comisioane şi speze) şi/sau să-şi reducă cheltuielile de regie şi să-şi crească

eficienţa tuturor opraţiunilor, inclusiv a celor de creditare. Cele mai importante

cheltuieli – altele decât cu dobânzile – sunt cu fondul de salarii.

Creditele - componenta majoră a portofoliului de active purtătoare de dobânda

(active remuneratorii) dintr-o bancă - sunt principala sursă de venit a băncii. De regulă

dificultăţile financiare ale unei bănci încep când au probleme cu portofoliile de

credite. Şi statistic s-a demonstrat că şi fraudele bancare cele mai frecvente şi care se

soldează cu cele mai mari pierderi provin tot din activitatea de creditare.

36

Dacă lichiditatea este element bilanţier, profitabilitatea este element al contului de

profit şi pierderi iar corelaţia dintre aceste două elemente este inversă. Cu cât o bancă

deţine active lichide şi cvasilichide în pondere mai mare (cvasilichide – active rapid

transformabile în numerar – pe termen scurt şi implicit cu un randament mai mic) cu

atât profitabilitatea ei identificabilă în CPP este mai mică. Dar o lichiditate mai mare

micşorează riscul băncii.

Echilibrul instabil între lichiditate şi profitabilitate este arbitrat de risc.

POLITICILE DE CREDITARE

Activitatea de creditare trebuie realizată ţinând cont de principiul prudenţei bancare

şi de următoarele obiective:

1. Împrumuturile trebuie făcute pe baze solide şi având ca obiectiv colectarea

sumelor contractuale.

2. Fondurile trebuie investite profitabil în beneficiul acţionarilor şi cu protecţia

deponenţilor.

3. Banca trebuie să acorde credite conform nevoilor legitime ale comunităţii pe

care o deserveşte.

Băncile au fost permanent concentrate asupra celor mai bune practici de creditare şi în

acest domeniu s-au scris multe studii pe baza cărora s-au elaborat adevărate manuale.

Manualul de control pentru inspectorii băncii naţionale al Oficiului de Control

Monetar (OCC) din SUA furnizează şi următoarea descriere a politicilor de creditare

care ar trebui implementate de bănci:

"Politica de acordare a împrumuturilor ar trebui să contureze o linie generală a

domeniilor şi a alocării de facilităţi de credit de către bancă, precum şi maniera în

care se acordă împrumuturile, se oferă serviciile aferente şi se colectează sumele

datorate. Politica ar trebui să fie cuprinzătoare prin natura sa şi nu excesiv de

restrictivă. Formularea şi obligativitatea unor reguli inflexibile nu numai că

înăbuşe iniţiativa, dar pot să şi stânjenească deservirea nevoilor comunităţii care

sunt într-o continuă schimbare. O bună politică de creditare va oferi comitetului

spre aprobare acele solicitări de credite pe care inspectorii/ofiţerii de credite le

consideră valoroase, chiar dacă nu se încadrează complet în limitele de competenţă

37

conform normelor scrise. Trebuie să existe flexibilitate pentru a permite reacţia

rapidă şi adaptarea timpurie la schimbarea condiţiilor în mixul de active

remuneratoare ale băncii în cadrul ariei pe care aceasta o deserveşte.

În dezvoltarea politicii de creditare, trebuie să se acorde atenţie resurselor

financiare disponibile ale băncii, personalului, facilităţilor şi potenţialului viitor de

creştere. Astfel de norme nu trebuie să cuprindă nici o practică discriminatorie.

Trebuie stabiliţi parametrii referitori la cei ce vor primi credite, ce tip de credite şi

la ce preţ anume. Trebuie luaţi în considerare şi alţi factori interni cum sunt

persoanele care vor acorda credite, în ce plafon şi ce structură organizaţională se va

utiliza pentru a se asigura respectarea procedurilor şi normelor bancare. Deoarece

autoritatea este răspândită în organizaţie, banca trebuie să dispună de sisteme

eficiente de monitorizare a respectării procedurilor stabilite. Acest lucru se poate

realiza cel mai bine prin verificări interne şi prin intermediul sistemului de

raportări care informează adecvat middle management şi top management asupra

modului în care sunt aplicate politicile proiectate şi furnizează informaţiile

necesare pentru a evalua performanţele eşalonului imediat subordonat şi situaţia

portofoliului de credite."

Manualul enumeră şi o listă de componente care ar trebui să stea la baza unor politici

sănătoase de creditare. Fiecare componentă poate fi sau nu poate fi aplicată de

fiecare bancă în parte.

Limitări geografice. O bancă trebuie să-şi stabilească limite geografice pentru

activităţile sale de creditare şi care să reflecte aria sa de derulare a afacerilor.

Politica trebuie să statueze restricţii şi exceptări.

Distribuirea pe categorii. Ar trebui să fie plasate limitări asupra distribuţiei

agregate a totalului de împrumuturi pe diferitele categorii de credite cum sunt

credite comerciale şi de producţie, credite ipotecare, credite de consum, credite

pentru activităţi cu puternice tendinţe sezoniere etc. Este necesară şi o oarecare

flexibilitate pentru a permite adaptarea la nevoile în schimbare din comunităţile

pe care le deserveşte o bancă.

Tipurile de credite. Trebuie stabilite linii directoare în ceea ce priveşte

acordarea anumitor categorii de credite, considerate prioritare (de exemplu

pentru dezvoltarea infrastructurii energetice, de comunicaţie, pentru

dezvoltarea de proprietăţi imobiliare în afara aglomeraţiilor urbane cu scopul

38

decongestionării şi a stimulării în acest fel a altor investiţii în zonele respective

etc.) în funcţie de expertiza ofiţerilor de credite şi a altor factori.

Scadenţele maxime. Împrumuturile trebuie structurate pe baza unor scadenţare

realiste, cu luarea în considerare a valorii garanţie. Un credit pe 10 ani pentru

un echipament care are o durată normată de viaţă de 5 ani înseamnă provocarea

deliberată a unor probleme.

Stabilirea preţului creditului. Acesta trebuie stabilit ca să reflecte toate

costurile relevante (costul fondurilor, cota din cheltuieli de regie, soldurile

minime creditoare pe care trebuie să le aibă permanent clientul şi care au rolul

de a compensa cheltuielile băncii cu diferitele servicii, comisioane etc.) şi să

ofere un randament rezonabil. Ratele dobânzii la credite ar trebui să ia în

considerare riscul, prin atragerea anumitor clienţi şi descurajarea altora.

Nivelul maxim al sumei creditului comparativ cu valoarea estimată şi cu

costurile de achiziţie (unde este cazul) exprimat sub forma unui indicator.

Multe cazuri de fraude bancare implică împrumuturi de valori mai mari decât

necesarul. Trebuie stabilite linii directoare asupra procedurilor de apreciere a

sumelor necesare în fiecare caz concret pe baza evaluării necesarului.

Nivelul maxim al sumei creditului comparativ cu valoarea de piaţă a

garanţiilor cesionate (exprimat ca un indicator). Băncile trebuie să să-şi

stabilească politici suplimentare, faţă de cele reglementate prin lege, pentru

diferitele instrumente tranzacţionabile care sunt acceptabile ca şi garanţii

pentru împrumuturile acordate.

Informaţii financiare. Este esenţială obţinerea de informaţii curente, complete

şi precise despre bonitatea împrumutatului înainte de acordarea creditului şi pe

toată perioada de viaţă a acestuia. Politica de credit ar trebui să conţină clar

tipurile de informaţii necesare a fi furnizate de afacere şi de împrumutat ca

persoană care angajează creditul.

Limite asupra soldurilor împrumuturilor agregate. Politicile stabilite trebuie să

limiteze soldurile împrumuturilor comparativ cu alte elemente bilanţiere, astfel

încât să se poată atinge un bilanţ optim.

Concentrarea împrumuturilor. Trebuie luată în calcul diversificarea ca element

esenţial al politicilor solide de creditare pentru a se echilibra randamentul şi

riscurile estimate. Problema legată de concentrarea creditelor apare atunci când

rambursarea respectivelor împrumuturi depinde de unul sau mai mulţi factori

39

cheie care evoluează într-o direcţie proastă iar partea respectivă din portofoliu

se deteriorează. Acestă deteriorare conduce la pierderi mai mari decât cele

estimate şi acoperite şi ca atare va avea un impact negativ asupra

profitabilităţii.

Limite de aprobare a creditelor. Trebuie stabilite şi obligatorii pentru toţi

ofiţerii de credite sau grupuri de ofiţeri de credite, în funcţie şi de experienţa

lor. Normele ar trebui să acopere şi procesul de aprobare, în special în cazul

împrumuturilor de valori mari.

Recuperarea datoriilor şi eliminarea creditelor neperformante. În cadrul

politicilor de creditare trebuie să se definească clar când anume un credit

devine credit neperformant şi procedurile care se vor aplica în acest caz, aici

incluzându-se şi raportările către conducerea băncii.

Aşa cum s-a mai menţionat creditarea este procesul prin care banca face cei mai mulţi

bani – dar îi şi pierde în cea mai mare măsură. Creditarea este o afacere riscantă şi

deci clienţii mai riscanţi trebuie să plătească o primă de risc care va fi inclusă în rata

dobânzii

Băncile îşi pot reduce riscul de credit prin utilizarea uneia sau mai multor din

următoarele metode:

Evitarea acordării împrumuturilor cu risc mare. Standardele de acordare a

creditelor trebuie să fie suficient de înalte pentru a permite respingerea celor

care sunt considerate prea riscante sau nepotrivite.

Reducerea riscul prin evaluarea bonităţii potenţialului client şi prin obţinerea

de garanţii şi solicitarea de gàranţi.

Monitorizarea comportamentul împrumutaţilor vis de vis de respectarea

clauzelor contractuale.

Diversificarea portofoliul de împrumuturi. Diversificarea înseamnă deţinerea

în portofoliu a unui mare număr de împrumuturi acordate împrumutaţilor ale

căror venituri (profitabilitate) nu sunt strâns corelate.

Expunerea limitată prin restricţionarea dimensiunii împrumuturilor către un

singur împrumutat. Autorităţile monetare ale tuturor ţărilor restricţionează

această limită care variază de la ţară la ţară. În România este de 20% din

fondurile proprii. Se stabilesc limite şi pentru împrumuturile acordate

persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca (acţionari majoritari, personal din

40

bancă, în special cu funcţii de răspundere şi care ar putea abuza de funcţia lor

etc.).

Desigur din punct de vedere teoretic este simplu să se elaboreze ghiduri asupra unor

politici sănătoase de creditare: ar trebui făcuta aşa sau aşa. Practica bancară însă îşi

are propriile metode concrete prin care operaţionalizează teoria iar printre acestea sunt

şi "cei 6 C ai creditării" (Litera C reprezintă prima literă a unor cuvinte din limba

engleză, cuvinte care reprezintă concepte clare care trebuie analizate de ofiţerii de

credit).

Cei şase C ai creditării

Analiza cererii de credite implică evaluarea celor şase C ai creditării:

1. Caracterul (caracteristicile personale ale împrumutatului)

2. Capacitatea (succesul afacerii)

3. Capitalul (situaţia financiară)

4. Colateralul (activele cesionate)

5. Condiţiile (situaţia economică)

6. Respectarea legilor şi reglementărilor (engl. compliance)

Caracterul. Băncile trebui "să-şi cunoască clienţii" înainte de a le acorda credite, iar

caracterul este exact punctul de început. Caracterul se referă la o combinaţie de

calităţi care disting o persoană sau un grup de altă persoană sau grup. Până la un

anumit punct, cuvintele caracter şi reputaţie se suprapun ca înţeles.

Capacitatea. Capacitatea se referă la succesul afacerii împrumutatului aşa cum se

reflectă în situaţiile sale financiare şi abilitatea sa de a-şi respecta obligaţiile

financiare.

Capitalul. Parte a evaluării capacităţii implică analiza situaţiilor financiare şi a altor

documente. În acest scop, se utilizează situaţiile financiare anuale auditate. Acestea

pot conţine ajustări care pot diferi substanţial faţă de datele din situaţiile interimare

prezentate. Analiza financiară trebuie să se concentreze pe profitabilitatea, lichiditatea

firmei şi pe abilitatea de a-şi rambursa datoriile şi trebuie completată cu analiza

nonfinanciară.

41

Colateralul. Colateralul se referă la activele cesionate ca garanţie într-o tranzacţie

care implică creditarea. Garanţiile terţelor părţi, inclusiv de la agenţiile

guvernamentale, pot constitui garanţii valabile.

Condiţiile. Condiţiile se referă la factorii care sunt externi firmei dar care pot afecta

abilitatea sa de a-şi plăti datoriile. Modificări în condiţiile de import, în preţul energiei

ca şi lipsa unei tehnologii avansate sunt câteva exemple de condiţii.

Respectarea legilor şi reglementărilor. Acest aspect ca şi respectarea deciziilor

judecătoreşti sunt din ce în ce mai importante în procesul de acordare a creditelor. În

statele occidentale Legea mediului şi a conservării resurselor, a cărei scop este de a

stabili obligaţii, compensaţii când substanţe periculoase sunt răspândite în mediul

înconjurător, prevede faptul că şi băncile pot fi obligate să suporte financiar curăţirea

mediului poluat de proprii ei clienţi. Astfel băncile trebuie să cunoască problemele de

mediu înaintea acordării împrumuturilor.

Refuzarea împrumuturilor

Chiar dacă potenţialul împrumutat satisface toate condiţiile din normele bancare

pentru obţinerea unui împrumut, acesta poate fi refuzat din alte motive. De exemplu,

politica de credit a băncii prevede că maximum 15% din împrumuturi se pot

concentra într-un anumit sector, iar noul credit poate creşte concentrarea la 19%.

Comitetul de credite poate decide dacă să se acţioneze rigid sau flexibil, iar excepţia,

dacă se acordă trebuie foarte bine justificată.

CONCEPTE CHEIE

Risc de credit, de rată a dobânzii de curs valutar;

Lichidiate şi profitabilitate;

Active remuneratorii;

Volatilitatea profitului;

Politici de creditare;

Diversificarea creditelor;

Cei şase C ai creditării;

Principiul prudenţei bancare;

42

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

Testul 1

Marcaţi aserţiunea/aserţiunile care poate/pot fi adevărată/e în actualul mediu

economic şi explicaţi alegerea/alegerile făcută/e:

a) Deponenţii preferă termenele lungi

b) Clienţii preferă creditele pe termen scurt

c) Deponenţii preferă termenele scurte

d) Clienţii preferă creditele pe termene lungi

1) a+b 2) a+d 3) b+c 4) c+d

Testul 2

Explicaţi de ce se consideră oportun de către multe bănci ca în conturile curente ale

clienţilor să existe permanant un sold minim creditor.

Testul 3

Care este explicaţia că, spre deosebire de un agent economic nebancar (pentru

claritate gândiţi-vă la o firmă proprietate privată) ce poate să-şi achiziţioneze oricât de

multe mijloace fixe doreşte sau poate, o bancă nu are dreptul de a face acest lucru?

Testul 4

Standardele înalte în acordarea creditelor avantajează sau dezavantajază activitatea

bancară din ţara noastră?

43

TEMA 5

ETAPELE PROCESULUI DE CREDITARE

Creditarea bancară este un proces complex care implică cunoaşterea şi stăpânirea unor

(1) tehnici specifice, (2) înţelegerea contextului în care lucrează potenţialul

împrumutat, (3) asimilarea şi operaţionalizarea procedurilor de creditare, a

reglementărilor şi normelor, (4) o mare putere analitică şi sintetică, plus (5) cunoştinţe

de analiză financiară.

Obiectivele temei sunt:

Înţelegerea fazelor de creditare în contextul politicii generale a băncii.

Cunoaşterea asemănărilor şi deosebirilor dintre creditarea marilor

corporaţii şi a IMM-urilor.

Identificarea funcţiilor analizei cantitative şi calitative şi rolul fişei de

evaluare a performanţelor clientului.

Cunoaşterea modalităţilor şi criteriilor de clasificare a creditelor în

procesul de creditare.

Înţelegerea sistemului de control intern al operaţiunilor de creditare.

INTRODUCERE

În economia contemporană creditele acordate de bănci s-au diversificat foarte mult. În

plus concurenţa acerbă dintre bănci şi dintre acestea şi alte instituţii financiare

nebancare ridică probleme legate de atragerea de noi clienţi şi de păstrarea celor

existenţi. O strategie folosită peste tot în lume este de a oferi pachete de produse şi

servicii în felul acesta atingându-se două ţinte:

Clienţii obţin dintr-un loc mai multe produse şi servicii ceea ce este convenabil.

Banca este avantajată deoarece se multiplică baza de profit – intensiv prin

faptul că oferă aceloraşi clienţi mai multe produse şi servicii şi extensiv – prin

atragerea de noi clienţi cărora un astfel de sistem le este convenabil.

44

De asemenea activitatea bancară, inclusiv creditarea, se supune unor reglementări

emise de băncile centrale şi de alte organisme cu rol de autoritate monetară. În

România Banca Naţională are atribuţii în acest domeniu. Băncile, la rândul lor, pe

baza reglementărilor BNR îşi definesc propriile proceduri de urmat, cunoscute sub

denumirea de norme bancare. Activitatea de creditare este atent monitorizată iar

normele de acordare a creditelor se actualizează şi se îmbunătăţesc pe măsură ce

personalul şi instituţiile implicate (BNR şi băncile comerciale) capătă mai multă

experienţă.

Echilibrul instabil dintre reglementările stricte şi divesitatea împrumuturilor şi

clienţilor este regăsit în cadrul conceptual al metodologiei de creditare. Acesta

cuprinde mai multe faze şi operaţionalizează principiile de bază ale creditării, cu

accent permanent pe principiul prudenţei.

FAZELE PROCESULUI DE CREDITARE

Ca orice proces creditarea poate fi descompusă în mai mulţi paşi distincţi, dar şi în

etape care se pot suprapune. Dar întotdeauna trebuie să se ţină seama că operaţiunile

de creditare se circumscriu politicii băncii şi trebuie analizate interdependent.

Faza preliminară

Acestă etapă poate fi văzută ca o încercare de netezire a asimetriilor informaţionale

dintre bancă şi potenţialul client. Prima doreşte să cunoască cât mai aprofundat

clientul, afacerea lui, mediul concurenţial în care lucrează, posibilele riscuri obiective

şi subiective, pentru a putea evalua cât mai corect profitul pe care l-ar obţine. Clientul

la rândul său doreşte să se prezinte într-o lumină cât mai favorabilă şi în acest sens nu

doreşte să dezvăluie prea multe informaţii. Mai mult el tatonează să vadă condiţiile pe

care trebuie să le îndeplinească, costurile pe care le va suporta, facilităţile de care va

beneficia etc.

Faza construirii dosarului

În cazul creditelor de consum acordate persoanelor fizice, documentele sunt mai

puţine iar în cazul solicitării unui card de credit se pot rezuma la situaţia financiară a

persoanei. De exemplu American Express, instituţia cea mai importantă emitentă de

45

carduri de credit, eliberează un card cu brand-ul său în ţara noastră numai persoanelor

cu reputaţie solidă şi care fac dovada unor venituri substanţiale. Aşa că în acest caz nu

se poate vorbi de un dosar. Documentaţia de credit este formată din mai multe

secţiuni: documentaţia juridică, documentaţia financiară, documentaţia comercială,

documentaţia aferentă garanţiilor, alte documente.

Dar în cazurile clasice dosarul unui client persoană juridică va cuprinde:

Documentaţia juridică – actul de constituire (autentificat), statutul firmei,

certificatul de înregistrare la Registrul Comerţului şi Certificatul de înregistrare

fiscală (banca trebuie să cunoască codul fiscal şi cazierul fiscal), autorizaţii de

funcţionare, lista specimenlor de semnături ale persoanelor autorizate să

reprezinte firma în relaţia cu banca, amprenta ştampilei etc.

Documentaţia financiară – planul de afaceri, bilanţurile contabile, balanţele şi

conturile de profit şi pierdere pe un anumit număr de ani în urmă – dacă este o

firmă ce funcţionează de mai mult timp – eventual auditate şi însoţite de

raportul Comisiei de Cenzori, situaţia patrimonială şi a obligaţiilor de plată,

fluxurile de numerar. În unele cazuri băncile solicită şi situaţia obligaţiilor

scadente faţă de bugetul asigurărilor sociale, (în anumite cazuri) situaţia

facturilor restante faţă de principalii furnizori, situaţia altor credite luate de la

alte bănci sau instituţii financiare, situaţia angajamentelor acordate de firmă

etc. În cazul în care este vorba de un credit pentru construcţii se vor prezenta:

studiul de fezabilitate, devizul lucrării, amplasamentul şi aprobările necesare,

graficul de execuţie etc.

Documentaţia comercială – contractele de export sau import, comenzile

interne însoţite de actele adiţionale, graficele de livrări (unde este cazul),

contractele de vânzare cumpărare sau prestări servicii, eventual termenele de

execuţie sau de prestaţie aferente, contracte de antrepriză, orice alte contracte,

acorduri, comenzi prin care firma poate demonstra scopul creditului, licenţe,

brevete, certificate, autorizaţii tehnice care documentează posibilitatea ca

întreprinderea respectivă să desfăşoare activităţile pentru care solicită

împrumutut precum şi alte documente comerciale favorabile acordării

fondurilor.

Documentaţia de garantare – depinde de tipurile de garanţii puse la dispoziţia

băncii de către client. În cazul garanţii sub formă de ipotecă trebuie prezentat

46

actul de proprietate şi extrasul de carte funciară, hotărârea AGA (Adunarea

Generală a Acţionarilor) sau a Consiliului de Administraţie care aprobă

ipotecarea, certificatul fiscal al bunului ipotecar şi datele exacte ale amplasării,

datele tehnice însoţite de fişa bunului imobil. În cazul garanţiei sub formă de

gaj în funcţie de natura acesteia se prezintă informaţii precise ca numărul şi

valoarea de inventar, data punerii în funcţiune, actul de proprietate şi dovada

achitării integrale, copii de pe evidenţele contabile ale gajului, caracteristici

tehnice, certificat de calitate. Toate aceste elemente sunt valabile în cazul în

care bunul gajat este un bun real. În cazul gajării de active financiare (acţiuni,

obligaţiuni, alte hârtii de valoare) clientul trebuie să prezinte, în funcţie de

categoria de titlu, copie de pe lista acţionarilor actualizată şi depusă la Registrul

Independent Autorizat, extrasul de cont de la instituţia respectivă care conţine

informaţii despre proprietarul acţiunilor, numărul de acţiuni deţinute. În cazul

obligaţiunilor sau titlurilor de stat informaţiile prezentate de extrasul eliberat de

Registrul Independent Autorizat se referă la numărul şi seria acestora, valoarea

nominală şi eventual alte coduri de identificare a emisiunilor şi orice alte date

care pot influenţa transferabilitatea titlurilor sau care certifică anumite obligaţii

ale deţinătorilor lor. În cazul scrisorilor de garanţie bancară acestea vor fi

prezentate băncii de la care se solicită împrumutul şi care le va aviza sau nu. În

cazul girului (existenţei unui girant) informaţiile depind de cine este girantul şi

prin ce bun girează.

Documentaţia nefinanciară – se referă la acele informaţii care privesc

proprietarii, persoanele din conducerea executivă, gradul de implicare a

proprietarilor în conducerea firmei (acolo unde este cazul), acestora putându-li-

se solicita Curriculum Vitae şi alte documente în funcţie de anumite situaţii

particulare.

Alte documente – în această categorie intră studiile de fezabilitate, avize şi

aprobări de la administraţia publică locală sau centrală şi alte documente

Desigur în cazul unui client bine cunoscut o parte din documentaţie fie deja există la

bancă, fie nu mai este necesară. Aici este de menţionat şi faptul că documentaţia

depinde şi de particularităţile finanţării, ale firmei solicitante, alte tipului de activitate

pe care o desfăşoară sau intenţionează să o desfăşoare ca urmare a finanţării cerute

etc.

47

Orice modificare a situaţiei clientului în timpul derulării contractului de creditare

trebuie adusă în atenţia băncii, care va solicita după caz actualizarea documentaţiei.

Faza de analiză preliminară

Acum băncile vor dori să obţină o imagine cât mai aprofundată asupra:

Clientului şi afacerii sale (furnizorii, clienţii, dispersia acestora, zonele

geografice în care operează, istoricul firmei, calificarea forţei de muncă

inclusiv experienţa profesională a persoanelor cu funcţii de răspundere,

tehnologia utilizată, flexibilitatea operaţională etc.);

Scopul, dimensiunea şi structura optimă creditului solicitat;

Capacitatea şi sursele de rambursare a împrumutului;

Modalitatea optimă de garantare a creditului;

Riscurile afacerii şi a creditului.

Desigur în colectarea şi analiza informaţiilor este importantă şi dimensiunea firmei

supusă analizei.

La sfîrşitul acestei etape banca şi-a forma o imagine generală corespunzătoare asupra

potenţialului client şi a facilităţii care i s-ar potrivi.

Faza documentării (sau a analizei financiare şi nefinanciare)

Orice decizie pe care o ia o bancă trebuie justificată sau documentată, în sensul că

imaginea generală trebuie transformată în valori cuantificabile şi analizabile. Analiza

se face pe baza unor modele rezultate din experienţele anterioare şi care au fost

formalizate de către bănci în aşanumitele fişe de evaluare a performanţelor (numele

poate diferi de la o bancă la alta). Modelele au avantajul că:

asigură unitate procesului de analiză.

descompun analiza pe mai multe paliere – financiare şi nefinanciare.

asigură identificarea cauzelor şi efectelor potenţiale.

permit identificarea elementelor, factorilor şi cauzelor care influenţează

fenomenul studiat. (elementele reprezintă părţi componente ale fenomenului

analizat; factorii reprezintă forţele motrice care provoacă sau determină un

fenomen; cauzele reprezintă împrejurări care, în anumite condiţii, provoacă şi

deci explică apariţia unui fenomen).

48

Funcţiile analizei:

1. funcţia informaţională - poziţia în raport cu standarde, norme, obiective;

2. funcţia de evaluare - valorizarea faţă de mediu în care se desfăşoară activitatea;

3. funcţia de fundamenare a deciziei - de ce şi pe ce bază se ia un set sau altul de

decizii;

4. funcţia de control - a patrimoniului (intern) şi a respectării legilor,

reglementărilor, normelor.

În această fază intră şi analiza potenţialelor garanţii pe care le poate oferi clientul.

Deoarece:

garanţiile pot îmbrăca diverse forme

implică aspecte juridice complexe

acest proces poate fi considerat ca un element distinctiv al acestei faze.

Faza de aprobare sau respingere

Pe baza fişei de evaluare a performanţelor ("un catalog cu note la diferite discipline")

– ca document sintetic şi a altor documente şi având permanent în obiectiv normele de

creditare, împrumutul poate fi aprobat sau nu. În acest sens există niveluri de

competenţe:

până la o anumită sumă creditul poate fi aprobat de ofiţerul de credit care a

preluat solicitarea;

peste un anumit plafon se supune analizei unei structuri numite, de regulă,

comitet de credit şi care există la nivelul sucursalelor ca şi la nivelul centralei.

Sucursalele băncilor sunt mandatate să acorde credite până la un anumit plafon.

peste nivelul pe care poate să-l acorde o sucursală, aprobarea se va face la

nivelul centralei.

Sunt situaţii în care anumite solicitări sunt analizate de o altă structură a băncilor şi

anume Comitetul de risc, deoarece politica de creditare este parte integrantă a politicii

unei bănci.

În cazul băncilor, nivelurile de competenţă ale unor ofiţeri de credit pot varia în

funcţie de expertiza acestora şi de rezultatele bune pe care le-au avut în activitatea lor

de acordare de împrumuturi.

49

În cazul aprobării urmează faza de încheiere a contractului, iar în caz contrar decizia

va fi comunicată în termeni politicoşi respectivului client, argumentându-se cu tact

cauzele.

Faza de încheiere a contractului

Clientul va fi informat asupra faptului că i s-a aprobat creditul, iar etica profesională

cere ca înaintea semnării contractului să fie specificate foarte clar obligaţiile pe care

cele două părţi şi le asumă înainte de semnare. Clauzele contractuale trebuie înţelese

de client, trebuie explicate orice nelămuriri, deoarece banca are şi rol de a face

educaţie clienţilor săi.

Contractul va conţine semnăturile autorizate ale celor două părţi şi un exemplar i se va

înmâna clientului.

Contractul va conţine în esenţă:

Suma acordată.

Scopul împrumutului.

Comisioanele.

Rata dobânzii şi modalitatea prin care clientul va fi notificat asupra modificării

acesteia.

Scadenţarul.

Garanţiile şi situaţiile în care acestea vor fi executate.

Obligaţiile împrumutatului faţă de bancă – altele decât cele financiare (de

exemplu periodicitatea cu care va furniza băncii situaţiile financiare, să permită

vizita la firma clientului şi să-i ofere informaţiile necesare, situaţiile în care

creditul poate fi retras). Sunt situaţii în care banca percepe penalizări şi la

rambursările anticipate şi situaţii în care se percep penalizări la sumele care nu

sunt trase. Aceste aspecte trebuie cunoscute de către client.

Desigur pot exista cazuri în care clientul este cel care refuză semnarea contractului de

împrumut, deşi acesta i-a fost aprobat.

În urma semnării contractului de ambele părţi se întocmeşte un dosar de credit – sursa

primară de informaţii care documentează faptul că există un angajament între cele

două contrapartide. De regulă fiecare bancă îşi are particularităţile ei în întocmirea

dosarului de credit, dar în esenţă acesta cuprinde:

50

a) Contractul de credit.

b) Documentele care stau la baza acordării creditului – prezentate anterior

(actele firmei, autorizările necesare etc).

c) Situaţiile financiare periodice.

d) Garanţiile şi contractele de garanţie, actele legale care stipulează condiţiile

în care se execută garanţiile şi alte informaţii despre acestea.

e) Rapoarte, note, corespondenţă – documente scrise despre discuţiile cu

clientul, informaţii asupra acestuia, recomandări etc.

f) Alte documente – informaţii din presa economică despre client, despre

sectorul de activitate în care funcţionează, implicaţii fiscale etc.

Faza de urmărire şi control a creditului

Odată ce un împrumut a fost acordat urmează procesul cel mai complex şi anume

supravegherea acestuia pe toată perioada de existenţă. Periodic se vor realiza

următoarele:

analizarea periodică a situaţiile financiare, situaţia curentă a garanţiilor şi

factorii nefinanciari;

se vor face vizite şi se va discuta cu clientul sau cu alte persoane implicate în

conducerea firmei respective;

se va urmări respectarea rambursărilor;

se vor monitoriza contul curent al clientului şi soldurile debitoare şi creditoare;

se va lua periodic legătura cu clientul, chiar dacă toate elementele indică o

situaţie pozitivă;

se vor actualiza informaţii din dosarul de credit care este sursa primară de

informaţii şi trebuie să fie ordonat, clar iar datele să prezinte situaţia cu

acurateţe.

iar lista nu este exhaustivă.

Scopul acestor activităţi este luarea unor măsuri corective la momentul oportun. Toate

informaţiile obţinute se vor introduce în dosarul de creditare şi practica a demonstrat

că în unele cazuri este bine ca legătura cu clientul să fie realizată prin documente

scrise.

51

Există situaţii când contractul de creditare trebuie renegociat, deoarece acest lucru

este în interesul ambelor părţi. Însă banca trebuie să pună în balanţă efectele opririi

finanţării sau declarării creditului ca neperformant, pe de o parte, şi renegocierea lui,

pe altă parte. Decizia trebui bine justificată în ambele cazuri. De multe ori perioada de

recuperare a sumelor restante (capitalul restant plus dobânzi) necesită cheltuieli

importante (de judecată, de executare a garanţiilor etc.) iar o renegociere ar putea fi

mai avantajoasă.

Identificarea şi managementul creditelor problemă

Fiecare credit în curs de deteriorare trebuie identificat într-o etapă cât mai timpurie iar

acest aspect să fie semnalat corespunzător în conformitate cu clasificarea

supravegherii creditelor (despre care se va vorbi în secţiunile următoare). Trebuie să

existe o metodologie clară, coerentă pentru realizarea acestui proces. Ofiţerii de credit

trebuie să fie familiarizaţi cu cauzele precise ale deteriorării financiare a

împrumutatului şi să identifice semnalele timpurii, care includ întârzieri în primirea

situaţiilor financiare, depăşirea de un mare număr de ori a plafoanelor autorizate,

prezentarea de prognoze cu un mare grad de variaţie de la o perioadă la alta, etc.

Împrumutaţii trebuie urmăriţi cu atenţie pentru a se asigura că se vor implementa cele

mai bune remedii în cazul dificultăţilor.

Creditele neperformante

Orice afacere presupune un risc iar riscul băncii ca intermediar se materializează în

existenţa creditelor neperformante. Gestionarea acestei situaţii se realizează de o

structură specializată a băncii şi anume compartimentul de credite neperformante.

Angajaţii acestei structuri au o mai mare experienţă în activitatea de creditare şi în

estenţă rolul lor este de a încerca să recupereze cât mai mult din respectivele credite.

CLASIFICAREA CREDITELOR ÎN PROCESUL DE CREDITARE

Pe parcursul existenţei sale un împrumut este influenţat de factori interni firmei sau

factori din mediul economic. Influenţele pozitive nu prezintă nici un risc, pe când cele

52

negative duc la deteriorarea situaţiei împrumutului respectiv. Acest fenomen va trebui

reflectat în "catalogul cu note" (fişa de evaluare a performanţelor).

Portofoliul de credite a unei bănci se încadrează conform Regulamentului 2 din 7

aprilie 2000 emis de BNR în 5 clase:

A Performanţe financiare foarte bune şi perspectiva menţinerii lor

B Performanţe financiare bune sau foarte bune dar există incertitudini

asupra posibilităţii practice de menţinere a lor.

C Performanţe financiare satisfăcătoare dar există un nivel destul de mare al

certitudinii deteriorării lor.

D Performanţe financiare slabe cu probabilitate mare de deteriorare

E Pierderi din activitate şi certitudine că rambursarea nu mai poate fi făcută.

Încadrarea unui împrumut într-o clasă sau alta se face pe baza unor punctaje (scoruri,

note – proces întâlnit şi sub denumirea de rating de credit). În anexa de la sfârşitul

temei se prezintă un astfel de model. Punctajul obţinul reprezintă criteriul de

clasificare a respectivului împrumut. În plus se mai analizează şi punctează periodic

serviciul datoriei (capacitatea împrumutatului de a-şi achita obligaţiile) şi anume:

Bun Plăţile se realizează la timp, eventual există întârzieri

minime (max. 7 zile), mai mult din cauze tehnice.

Slab Există un model permanent de întârzieri (max. 30 de zile)

Necorespunzător Întârzierile sunt lungi şi eventual rambursările încetează.

Agregînd cele 5 clase cu capacitatea reprezentând serviciul datoriei se obţine o

matrice, conform următorului model:

53

Bun Slab Necorespunzător

A standard în observaţie substandard

B în observaţie substandard îndoielnic

C substandard îndoielnic pierdere

D îndoielnic pierdere pierdere

E pierdere pierdere pierdere

De asemenea se ţine cont şi de situaţia iniţierii sau neiniţierii de proceduri legale de

recuperare, conform modelului următor:

Serviciul datoriei Iniţiere proceduri legale Neiniţiere proceduri legale

Sub 15 zile pierdere standard

16 - 30 de zile pierdere în observaţie

31 – 60 de zile pierdere substandard

61 – 90 de zile pierdere îndoielnic

Peste 91 de zile pierdere pierdere

Pe parcursul vieţii sale un împrumut poate migra dintr-o clasă în alta.

SISTEMELE DE CONTROL INTERN

Aşa cum le şi spune sistemelor de control le sunt supuse toate operaţiunile bancare,

separat şi integrat. Sunt mai mult decât verificări sau audituri (examinare de

specialitate a situaţiilor financiare), deoarece scopul lor generic este de a supraveghea

bunul mers al întregii activităţi şi o urmărire a integrităţii partimoniale. Sistemele de

control intern trebuie să asigure verificarea fluxului zilnic al operaţiunilor, inclusiv a

celor de rutină cu scopul final de a preveni erorile şi fraudele.

54

Funcţionarea corespunzătoare a acestui sistem este asigurată de independenţa şi

profesionalismul persoanelor implicate. Caracteristcile de bază ale uni bun sistem de

control intern sunt:

independenţa faţă de structurile controlate;

personal calificat şi cu bună experienţă;

existenţa unui sistem de evidenţă solid, pe cât posibil computerizat la care

accesul să fie restricţionat pe clase (numai consultare sau modificare);

existenţa unui sistem coerent de planificare a activităţilor specifice de control;

existenţa unui sistem coerent de raportare şi urmărire.

CONCEPTE CHEIE

Metodolgia de creditare;

Fazele procesului de creditare;

Creditarea marilor corporaţii şi a IMM-urilor

Fişa de evaluare a performanţelor;

Funcţiile analizei;

Clasificarea creditelor – standard, în observaţie, substandard, îndoielnice, pierdere;

Ratingul de credite;

Sisteme de control intern;

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

Testul 1

Faceţi un tabel în care să enumeraţi avantajele şi dezavantaje băncilor în ceea ce

priveşte creditarea marilor corporaţii şi a IMM-urilor.

Testul 2

Enumeraţi câteva semnale de avertisment care ar putea duce la deteriorarea situaţiei

unui agent economic (gândiţi-vă şi la aspecte macroeconomice şi microeconomice).

55

Testul 3

Care sunt funcţiile analizei? Daţi câteva exemple de aplicare a fiecărei funcţii în parte

în cazul băncilor.

Testul 4

Explicaţi de ce persoanele implicate în controlul intern trebuie să fie independente şi

ce semnificaţie are acest aspect într-o organizaţie. Care sunt factorii care împiedică

independenţa?

Testul 5

Enumeraţi câteva exemple de factori perturbatori care ar putea avea un impact major

asupra unui IMM sau microîntreprinderi. Care credeţi că ar trebui să fie rolul unui stat

modern pentru susţinerea acestor categorii de firme?

Testul 7

Enumeraţi clasificarea împrumuturilor în procesul de creditare şi caracteristicile care

stau la baza încadrării lor într-o clasă sau alta (max. 1 pag.).

Testul 8

Daţi câte un exemplu concret de eroare şi de fraudă.

56

ANEXA

FIŞA DE EVALUARE A PERFORMANŢELOR

Clientul.............................................................................Banca.................................

Nr. crt. Domeniul de evaluare Punctaj

1. Indicatori financiari (formularul F1)

2. Factori calitativi (Formularul F2)

3. Garanţii (Formularul F3)

4. Alţi factori (formularul F4)

TOTAL PUNCTAJ

Situaţia serviciului datoriei:

Data Calificativul

..

..

..

În conformitate cu norma... se stabilesc punctajele astfel:

Punctaj general Condiţii obligatorii de alocare a punctelor

pentru indicatorii financiari

Standard 100 – 145 puncte min. 40

În observaţie 70 – 99 puncte min. 25

Substandard 50 – 69 puncte min. 10

Îndoielnic 40 – 49 puncte min. 2

Pierdere Sub 49 min. 1

CONCLUZIE: punctajul total realizat x puncte.

57

Formularul F1

EVALUAREA INDICATORILOR FINANCIARI

Clientul..............................

Nr.

crt.

Denumire indicator Clasificare în funcţie de

valoare

Punctaj

1. Gradul de îndatorare 0 - 10 10

30 – 50 8

50 – 65 6

65 - 80 4

peste 80 2

2. Lichiditatea imediată peste 110 10

110 – 95 8

95 – 75 6

75 - 50 4

sub 50 2

3. Rentabilitatea capitalului propriu peste 10 10

10 – 5 8

5 – 3 6

3 - 1 4

sub 1 2

4. Gradul de acoperire a cheltuielilor

din venituri

peste 120 10

120 – 100 8

100 – 90 6

90 - 70 4

sub 70 2

5. ...

Total punctaj

58

Formularul F2

EVALUAREA FACTORILOR CALITATIVI

Client............................

Nr. crt. Denumirea factorului calitativ şi punctajul maxim Punctaj

1. Managementul firmei – max. 50 puncte Pregătire şi experienţă în domeniu = ...puncte Calificarea personalului = ...puncte Organizarea producţiei = ...puncte Altele = ...puncte

2. Profilul activităţii – max. 5 puncte Importanţa şi situaţia sectorului de activitate = ...puncte Tipul de produse / servicii = ... puncte Ponderea exportului în producţie = ... puncte Sezonalitatea afaceri = ... puncte Altele = ...puncte

3. Aprovizionarea - max. 5 puncte Contracte ferme de aprovizionare = ...puncte Gradul de dependenţă faţă de furnizori = ...puncte Ponderea cheltuielilor de aprovizionare = ...puncte Altele = ...puncte

4. Desfacerea produselor – max. 5 puncte Contracte ferme de vânzare = ...puncte Modalitatea de comercializare = ...puncte Poziţia pe piaţă = ...puncte Concurenţa actuală şi potenţială = ...puncte Modalitatea de promovare a produselor = ...puncte Altele = puncte

5. Alţi factori – max. 5 puncte Relaţia cu banca = ...puncte Tipul societăţii (S.A, SRL, regie) = ...puncte Alte considerente = ...puncte

Total puncte

59

Formularul F3

EVALUAREA GARANŢIILOR

Clientul............

Nr. crt. Felul garanţiei Punctaj

1. Garanţii clasa I – punctaj 1 – 20

Clădiri şi alte construcţii = ...puncte

Terenuri = ...puncte

Utilaje şi maşini = ...puncte

Mijloace de transport = ...puncte

2. Garanţii clasa II – punctaj 1 – 10

Plantaţii şi accesorii = ...puncte

Stocuri de materii prime = ...puncte

Stocuri de produse finite = ...puncte

Animale = ...puncte

Altele = ...puncte

3. Alte garanţii – punctaj 1 –20

Cesiuni = ...puncte

Angajamente de plată = ...puncte

Garanţii de la terţe părţi = ...puncte

Total punctaj

60

TEMA 6

METODE DE GESTIONARE A RISCURILOR DE CREDITARE

Orice activitate economică implică riscuri. Operaţiunile bancare sunt şi mai riscante

deoarece este vorba de un portofoliu complex de clienţi şi operaţiuni foarte diferite şi

deci greu de coordonat. În plus, dacă agenţii economici nebancari lucrează cu banii

acţionarilor, băncile lucrează în principal cu banii deponenţilor. Ca atare impactul

falimentului bancar este foarte amplu, antrenând ca într-un joc de domino toate

piesele componente (deponenţii, împrumutaţii, acţionarii, alte bănci şi instituţii

financiare nebancare).

Obiectivele temei sunt:

Definirea conceptelor şi cunoaşterea componentele riscurilor financiare şi

operaţionale.

Înţelegerea factorilor care influenţează riscul de credit.

Cunoaşterea componentelor riscului de credit.

Înţelegerea particularităţilor, avantajelor şi dezavantajelor principalelor

metode de gestionare a riscului de credit.

Cunoaşterea particularităţilor, avantajelor şi dezavantajelor diferitelor

categorii de garanţii.

Înţelegerea rolului şi importanţei normelor bancare pentru gestionarea

riscului de credit.

Rolul provizioanelor şi rezervelor în limitarea riscului de credit.

INTRODUCERE

Cele mai importante riscuri din activitatea bancară sunt grupate în (1) riscurile

financiare şi (2) operaţionale. Riscurile financiare sunt: riscul de credit, riscul de

rată a dobânzii, riscul de curs valutar, riscul de lichiditate şi riscul de

solvabilitate. Ultimele două riscuri exprimă efectul cumulat al celorlate riscuri asupra

băncii. Aceste categorii principale de riscuri sunt de maximă importanţă pentru

instituţiile financiar-bancare.

61

Riscul operaţional decurge din modalităţile concrete interne în care o organizaţie

(banca) îşi desfăşoară activitatea şi se referă la:

– nefuncţionalităţi în legătură cu sistemul de raportare;

– nefuncţionalităţi în legătură cu sistemul informaţional;

– nefuncţionalităţi în legătură cu monitorizarea regulilor şi normelor

interne.

Riscurile operaţionale ale băncilor au anumite aspecte particulare, în principal din

cauza impactului de anvergură pe care-l au asupra instituţiei şi nu numai.

Se poate trage concluzia că riscurile financiare au două componente: una legată de

evoluţia pieţei şi cealaltă legată, de regulă, de alţi factori (cum ar fi intenţia de fraudă,

calamităţi, legi şi reglementări cu impact advers etc.).

RISCUL DE CREDIT

Riscul de credit este cel mai evident risc al băncilor în calitatea lor de intermediari

financiari. Importanţa acestuia nu s-a diminuat nici în momentul în care au apărut

inovaţiile financiare care permit acoperirea la risc (aşa numitele instrumente de

hedging), deoarece pierderile din credite au rămas duşmanii numărul unu ai sistemului

bancar, iar o acoperire de 100% este imposibilă. Riscul de credit este factorul

primordial al pierderilor potenţiale şi se referă la:

1. Riscul referitor la imposibilitatea contrapartidei (clientului) de a-şi respecta

obligaţiile faţă de bancă (nerambursarea totală sau parţială a capitalului şi/sau a

dobânzii).

2. Riscul contrapartidei (clientului) ca în timp să sufere o deteriorare a bonităţii

(creditul trece dintr-o categorie superioară în una inferioară) şi care, chiar dacă nu

se manifestă imediat prin nerambursare, măreşte probabilitatea ca acest

eveniment să se producă.

Principalii factori de risc de credit

Există o multitudine de factori care contribuie separat sau corelat la manifestarea

riscului de credit care pot fi clasificaţi în:

62

a) Factori specifici pieţei – sectorul de activitate sau produsul se află în declin,

creşterea preţurilor la materiile prime şi utilităţi, intensificarea concurenţei,

creşterea ratelor dobânzii etc.

b) Factori legaţi de politica bancară – nerespectarea legilor, regulamentelor şi

normelor bancare, control intern slab, standarde scăzute în definirea politicii

de creditare, concentrarea împrumuturilor pe anumite sectoare, pe anumite

categorii de clienţi sau pieţe, asumarea de riscuri de creditare ridicate în

comparaţie cu puterea financiară a băncii, etc.

c) Factori legaţi de politica guvernamentală – fiscalitatea sub toate aspectele

sale, legi stricte de protecţie a mediului înconjurător, reglementări privind

protecţia consumatorului, suprimarea unor facilităţi etc.

d) Factori interni ai firmei împrumutate – management defectuos, intenţia de a

frauda banca, greve ale personalului, pierderi tehnologice, producţie fără

desfacere etc.

Toţi aceşti factori trebuie urmăriţi permanent deoarece variază permanent, unii nefiind

sub controlul direct al băncii.

Coordonata de bază a politicii bancare este pudenţa. O politică de credit trebuie să

ţină cont de următoarele aspecte:

să identifice condiţiile marcoeconomice adverse (ciclul economic, nivelul

inflaţiei, etc.);

să estimeze direcţiile în care vor evolua politicile fiscale şi impactul lor

advers.

să estimeze influenţele factorilor legislativi asupra activităţilor legate de

creditare.

să cunoască cât mai complet piaţa sub aspectul concurenţei dintre bănci, din

parte altor instituţii financiare nebancare, concurenţa pe piaţa produselor şi

serviciilor din domeniile nebancare (cu scopul atragerii celor mai profitabili

clienţi). Tot aici intră şi cunoaşterea segmentelor pieţei financiare pentru ca

banca să poată face cele mai profitabile plasamente.

să aibă expertiza implementării practice a unor modele de evaluare a riscului

de credit.

Riscul de credit la rândul său are trei componente:

63

1. Riscul de neplată - se referă la apariţia unui complex de evenimente de

neplată cum ar fi: neplata unei obligaţii scadente.

2. Riscul de expunere - se referă la incertitudinea legată de nivelul sumei care

va deveni pierdere. În cazul creditelor cu scadenţar, acest risc este cunoscut,

deoarece permanent se cunoaşte soldul curent care eventual poate deveni

pierdere şi care să fie comparat cu garanţiile de care dispune banca.

3. Riscul de recuperare – se referă la incertitudinile asupra momentului şi

valorii recuperate prin execuţia garanţiei. Aceste elemente nu se cunosc

anticipat şi depind de o multitudine de factori cum ar fi tipul garanţiile, situaţia

giranţilor, contextul economic, politic, legislativ, etc.

METODE DE GESTIONARE A RISCULUI DE CREDIT

Există mai multe metode de management a creditelor şi riscurilor aferente, unele se

concentrează pe ansamblul portofoliului de credite, altele pe fiecare împrumut

acordat.

Gestionarea portofoliilor de credite

Se bazează pe teoria portofoliului standard care spune că dacă se deţin active

financiare diferite (valori mobiliare emise de entităţi aparţinând diferitelor sectoare de

activitate şi de pe diferite pieţe; credite acordate mai multor sectoare de activitate, mai

multor categorii de clienţi şi pe mai multe pieţe) riscul este dispersat, iar pierderile

cele mai probabile nu se vor realiza concomitent.

Matematic, riscul este o probabilitate ca un eveniment advers să aibă loc.

Probabilitatea ca două sau mai multe evenimente adverse să aibă loc simultan este

mai mică decât suma probabilităţilor respectivelor evenimente, dacă acestea sunt

necorelate sau slab corelate.

O bancă concentrată pe împrumuturi acordate agriculturii va fi vulnerabilă, deoarece

acest sector depinde foarte mult de condiţiile climaterice care afectează în aceiaşi

măsură pe toţi producătorii agricoli de pe arii destul de extinse.

64

Recesiunea economică afectează toate sectoarele de activitate, inclusiv nivelul de trai

al populaţiei iar băncile vor fi mai vulnerabile în aceste perioade.

Însă indiferent de gradul ridicat de dispersie a activelor lor, inclusiv a creditelor,

băncile pot limita riscurile dar nu le pot anula şi nici nu doresc să le anuleze complet

(conform adevărului că riscurile mai mari pot aduce şi profituri mai mari).

Gestiunea prudentă a portofoliului de credite presupune o monitorizare continuă a

riscului de concentrare şi a ponderii pierderilor din credite neperformante faţă de total

credite.

Riscul de concentrare se poate măsura prin:

Ponderea (%) pe care o deţin creditele acordate anumitor sectoare de

activitate în total credite;

Ponderea (%) pe care o deţine un anumit tip de credit (sau facilitate) în total

credite (în special acele facilităţi care sunt mai riscante cum ar fi creditele

ipotecare, facilităţile permanente, liniile de credit deschise);

Ponderea (%) pe care o are suma împrumuturilor acordate unui grup

restrâns de clienţi importanţi faţă de soldul total al creditelor;

Indicatorul măsoară ponderea creditelor deja ajunse în situaţia

de pierdere faţă de totalul creditelor acordate. Cu cât acest indicator este mai mic şi

are tendinţă de scădere, cu atât riscul total de credit este mai mic.

De asemenea acest indicator poate fi calculat pe categorii de credite, la numărător

fiind totalul creditelor din categoria A, sau B etc.

Un indicator aparte, cu o structură agregată este RSE (rata de solvabilitate europeană)

şi care se calculează pe două niveluri:

La numitorul formulei se însumează soldurile activelor bancare (bilanţiere şi

extrabilanţiere) ponderate (înmulţite) cu coeficienţi de ponderare diferenţiaţi în

funcţie de risc. Valoarea coeficienţilor este stabilită normativ, prin reglementări

specifice.

Tabelul 1 – Coeficienţii de ponderare a categoriilor de credite

65

Element de activ Coeficient de ponderare(%)

Numerarul 0

Credite acordate sectorului bancar 20

Credite acordate sectorului nebancar

(exclusiv)

100

Credite ipotecare 50

Se observă că numerarul nu participă la formarea numitorului RSE. Creditele acordate

sectorului nebancar (exclusiv creditele ipotecare) participă la formarea numitorului cu

valoarea lor totală iar cele acordate sectorului bancar participă la formarea

numitorului cu 1/5 din valoarea lor. Creditele ipotecare participă la formarea

numitorului cu 1/2 din valoarea lor.

De asemenea se observă că structura creditelor acordate sectorului nebancar (din

categoriile A, B etc.) nu are nici o influenţă asupra indicatorului şi ca atare

gestionarea portofoliului de credite nu se poate face urmărind evoluţia acestui

indicator. De aceea din punctul de vedere al activităţii de intermediere financiară,

băncile sunt nemulţumite de faptul că aproape toate creditele acordate sectorului

nebancar, indiferent de categoria din care fac parte (A, B..) au aceleaşi ponderi în

formula RSE.

Norme bancare clare şi niveluri de responsabilitate

Desigur modelele statistico-matematice şi urmărirea mai multor indicatori pot avertiza

asupra apariţiei unor situaţii de creştere a riscului de credit, dar stabilirea pragului

peste care riscul nu mai este gestionabil depinde de puterea financiară a fiecărei bănci.

O bancă mare şi solidă financiar poate suporta riscuri mai mari comparativ cu o bancă

solidă financiar dar mai mică. Ca atare în politica prudenţială a băncii trebuie stabilite

clar metodologii de urmărire şi control a riscurilor de credit. Aceste metodologii se

bazează pe:

Reglementările autorităţii monetare (vezi de exemplu RSE);

Reglementări interne ale băncii şi care variază de la instituţie la

instituţie.

În acest sens normele bancare trebuie să cuprindă:

Expunerea faţă de un singur client sau sector de activitate. Acest aspect este

normat în toate ţările cu tradiţie bancară. Limitarea plafonului de credit acordat

66

unui singur client (20% din fondurile proprii în ţara noastră) şi unui singur

sector de activitate limitează pierderile în situaţia când un împrumut de foarte

mare valoare devine nerecuperabil.

Selectarea riguroasă a clienţilor şi acordarea numai a anumitor credite şi

evitarea altora, în funcţie de situaţia concretă.

Modele de stabilire a preţului împrumuturilor în funcţie de factorii de risc. Rata

dobânzii, comisioanele trebuie stabilite pe baza unor modele clare, care să dea

băncii siguranţa obţinerii randamentului dorit şi clientului posibilitatea să poată

rambursa obligaţiile asumate.

Garanţii bune şi lichide care să acopere o parte cât mai mare din capitalul

împrumutat şi din dobânzile aferente (acest aspect este reglementat şi de BNR).

Constituirea de provizioane şi rezerve pentru acoperirea pierderilor rezultate

din activitatea de creditare (acest aspect este reglementat şi de BNR).

La nivelul întregii bănci trebuie stabilite şi obiective clare în legătură cu ponderea

efectivă a anumitor credite în total credite (de exemplu suma creditelor ipotecare să

nu depăşească 15% din totalul creditelor). Asemenea valori ţintă trebuie revizuite

periodic. Urmărirea acestor aspecte va face parte din atribuţiunile de serviciu ale

anumitor angajaţi care devin responsabili în acest fel.

GARANŢIILE

Garanţia este un concept generic utilizat pentru a acoperi diferite tehnici, metode sau

instrumente definite cu scopul de a asigura împrumutătorul că-şi va recupera capitalul

şi dobânzile aferente în cazul în care clientul devine insolvabil. Contractul de garanţie

este un accesoriu la contractul de împrumut.

Garantarea este o faţetă a operaţionalizării principiului prudenţei bancare.

Practicile bancare sănătoase cer ca anumite tipuri de împrumuturi să fie garantate.

Garanţia se referă la active reale şi financiare cesionate, la metode şi tehnici în

favoarea creditorului. Dacă de exemplu împrumutatul nu mai poate rambursa creditul,

banca va executa garanţia. Această procedură reduce riscul pentru bancă atunci când

acordă un credit. Dar garanţia nu reduce riscul împrumutului în sine, care este

determinat de abilitatea împrumutatului de a-şi rambursa datoriile şi de alţi factori.

67

Garanţia reduce riscul băncii, dar creşte costurile. Costurile mai mari sunt ca urmare a

necesităţii unei documentaţii adecvate pentru garanţie şi cele cu urmărirea acesteia.

Dar fără garanţii unii împrumutaţi nu ar putea obţine credite. Împrumutaţii care nu

doresc să-şi piardă garanţia au un stimulent în a-şi respecta obligaţiile de plată. Astfel

beneficiul garanţiei este şi pentru împrumutaţi şi pentru împrumutători.

Din punctul de vedere al împrumutului propriu-zis avem două forme de manifestare a

relaţiilor de garanţie:

credit personal – în sensul că este legat de persoana căruia i se acordă şi de

caracterul ei, fiind forma cea mai pură dar şi cea mai riscantă, noţiunea de

garanţie fiind ceva virtual.

credit real – în sensul că există un bun sau un fond de bunuri cu care se

garantează (creditele cu garanţii mobiliare şi imobiliarea sunt cele mai notabile

exemple).

(Observaţie: nu trebuie confundată garanţia personală – o garanţie acordată de o terţă

parte, cu creditul personal – există numai banca şi clientul şi nu există nici un bun

material sau financiar sau altă terţă persoană fizică sau juridică).

Caracteristicile unei bune garanţii

Aproape orice ce este legal poate fi utilizat ca şi garanţie. Dar unele elemente

constituie garanţii mai bune ca altele. Următorii cinci factori caracterizează o garanţie:

1. Standardizarea. Nu lasă loc de ambiguitate între împrumutat şi împrumutător în

ceea ce priveşte natura bunului utilizat ca şi garanţie. Anumite categorii de bunuri

tranzacţionabile la burse, ca boabele de soia şi cele de grâu, cacaoa, sunt

standardizate. Acest lucru permite utilizarea lor în tranzacţii comerciale şi ca garanţie.

2. Durabilitatea. Reprezintă calitatea unei garanţii de a-şi păstra calitatea în timp.

3. Identificabilitatea. Casele, terenurile şi automobilele sunt uşor de identificat.

Mărfurile din stocul detailiştilor sau producţia în curs de realizare nu sunt uşor de

identificat.

4. Tranzacţionabilitatea. Înseamnă că garanţia poate fi vândută şi această

caracteristică nu trebuie confundată cu lichiditatea, care semnifică faptul că garanţia

poate fi vândută imediat cu pierderi mici sau fără nici o pierdere faţă de valoarea ei

68

curentă. O casă este tranzacţionabilă – dar poate dura 1 an până să fie vândută – dar

nu este lichidă. Bonurile de trezorerie sunt lichide.

5. Stabilitatea valorii. Împrumutătorii preferă garanţii care nu suferă o scădere a

valorii. De exemplu, preţurile acţiunilor tranzacţionate la burse sunt mai volatile decât

preţurile valorilor imobiliare, ale aurului sau pietrelor preţioase. Dar acţiunile sunt

mai lichide decât proprietăţile imobiliare.

DAR INDIFERENT DE TIPUL GARANŢIEI ŞI CARACTERISTICILE EI,

BĂNCILE SERIOASE LE CONSIDERĂ ULTIMA SURSĂ DE RAMBURSARE A

CREDITULUI.

Supraprudenţa bancară face ca multe bănci să solicite garanţii de minimum 120% din

valoarea nominală a împrumutului şi dobânzilor aferente. Garanţiile de valori prea

mari pot fi stavile în extinderea creditelor. Agenţii economici pot fi corespunzători ca

activitate, derularea operaţiunilor lor degajă numerar, sunt profitabili dar nu dispun de

garanţii adecvate pentru anumite bănci. În acest caz, deşi eligibili pe baza activităţii

propriu-zise, nu pot primi împrumuturi deoarece nu satisfac cerinţele băncii din

punctul de vedere al garanţiei. De-a lungul timpului s-au imaginat scheme de

garantare care să ajute asemenea întreprinderi, de exemplu Fondurile de garantare a

creditelor.

Garanţiile pot fi clasificate după o multitudine de criterii, în secţiunea care urmează

fiind enumerate şi descrise pe scurt cele mai importante.

Garanţia poate fi simplă şi solidară (mai multe persoane fizice sau juridice), privată

sau a statului (prin instituţii specializate ex. EXIMBANK).

Garanţia poate fi explicită (există un bun sau promisiunea fermă a plăţii – poliţa de

asigurare, sau implicită (acreditivul documentar în finanţarea comerţului internaţional

– revedeţi Tema 3 – Acreditivul.).

O altă clasificare împarte garanţiile în reale şi personale. Garanţiile reale sunt

bunuri tangible, mobile şi imobile, utilizate pentru garantare. Forma de manifestare

este reprezentată de gaj şi ipotecă.

Garanţiile personale implică existenţa unui terţ – garant – care preia obligaţia

clientului împrumutat, când acesta nu respectă clauzele creditului. Materializarea

69

acestui tip de garanţie se face prin gir şi andosare (concepte exemplificate în

secţiunea Avalizare de la sfârşitul acestei teme) în cazul titlurilor de credit şi prin

cesiunea de creanţă în cazul activelor necorporale şi a creanţelor.

Cele mai utilizate categorii de garanţii:

1. Dreptul de gaj general – este o garanţie automată în cazul în care nu există un

activ identificabil constituit ca şi garanţie (termenul este "credit negarantat").

Creditorii care acceptă acest tip de garanţie se numesc creditori negarantaţi. Toţi

creditorii aflaţi în această situaţie au aceleaşi drepturi. La momentul execuţiei

împrumutatului întâi sumele recuperate merg la creditorii garantaţi şi numai ceea

ce rămâne va fi împărţit proporţional cu ponderea creanţelor sale în total creanţe.

2. Dreptul de retenţie al băncii – acest tip de garanţie decurge automat în

momentul în care o bancă acordă un împrumut şi nu există un contract special de

constituire a garanţiei. Acestă tehnică pemite băncii să uzeze de dreptul său de

retenţie şi în cazul în care lipseşte un contract de garanţie şi anume să reţină

bunurile împrumutatului, dacă acestea nu sunt declarate a nu face obiectul

dreptului de retenţie. Cel mai bun exemplu este situaţia în care împrumutatul face

plăţi depăşind plaforul convenit cu banca. Aceasta poate reţine orice cont deschis

de clientul respectiv până când clientul nu va lichida soldul debitor al contului

curent sau va încheia un contract de creditare cu banca. Dreptul de retenţie se

pierde odată cu pierderea posesiei bunului drespectiv de către bancă. Deci această

tehnică de garantare are utilizări limitate.

3. Gajul – este o garanţie care presupune înstrăinarea bunului respectiv în favoarea

băncii ca şi garanţie. Gajul cu deposedare înseamnă luarea în posesie a garanţiei

respective. Gajul fără deposedare înseamnă că bunurile gajate rămân la

împrumutat şi se practică pe scară largă când exact bunurile respective formează

obiectul creditului acordat sau sunt utilaje cu care clientul îşi desfăşoară

activitatea.

În general bunurile care constituie gajuri fără deposedare sunt: mijloace de

producţie, birotică, mobilier, autoturisme, materii prime, materiale, produse finite

– agricole şi neagricole – animale etc. De asemenea contractul de garanţie poate

prevedea gajarea unor bunuri viitoare. În momentul notificării la Notariatul

Public a bunurilor gajate se spune că s-a constituit dreptul de garanţie.

70

Contractul de gajare expiră când obligaţiile împrumutatului sunt respectate

complet.

4. Cesiunea de creanţe – înseamnă tehnica prin care un creditor transferă creanţele

sale unei terţe părţi (unei bănci). Cele mai utilizate cesiuni sunt: creanţele aferente

creditelor comerciale, poliţele de asigurare, depozitele bancare, francizele,

patentele, drepturile de exploatare, licenţele, drepturile de autor. Pentru fiecare

categorie trebuie îndeplinite anumite formalităţi specifice. În esenţă însă trebuie

notificat "debitorul" - societatea de asigurare în cazul poliţei, banca unde este

deschis depozitul, societatea comercială ale cărei debite au fost cedate. Debitorul

va face o declaraţie de acceptare autentificată la Notariat.

5. Ipoteca – reprezintă un bun imobil care reprezintă o garanţie prin intermediul

unui contract de ipotecă – contract accesoriu la contractul de credit. Esenţial în

acest caz este ca împrumutatul să dovedească cu înscrisuri că este proprietarul

bunului (are titlu de proprietate). Şi contractul de ipotecă trebuie autentificat la

Notariat în plus este supus publicităţii ipotecare. Acest element se materializează

în Cartea funciară (în Transilvania şi Nordul Moldovei – sistem moştenit de la

Imperiul Austro-Ungar) şi Registrul de Inscripţiuni şi Transcripţiuni (în

celelalte regiuni ale ţării). Ipotecile pot fi de mai multe grade, iar creditorii în acest

caz vor avea prioritatea dată de rangul ipotecii pe care o deţin.

6. Garanţii cu titlu personal (numite contract de fidejusiune) – pot fi acordate unui

împrumutat de persoane fizice, de alte firme (inclusiv bănci) şi de guverne.

Garanţiile personale pot fi limitate sau nelimitate. În primul caz garanţia are un

obiectiv clar – o anumită obligaţie a împrumutatului. Banca are posibilitatea să

solicite o nouă garanţie personală limitată ori de câte ori apare un risc în derularea

creditului acordat iar garanţiile nu mai sunt acoperitoare. În al doilea caz se

acoperă toate obligaţiile împrumutatului.

Ca exemplificare ordinea preferată a garanţiilor la Banca Ion Ţiriac este: garanţia

bancară, ipotecile, cesiunea de creanţe din exporturi efectuate prin acreditive, gajul

fără deposedare, valorile mobiliare (inclusiv efectele de comerţ avalizate).

71

Garanţia bancară şi avalul

Banca poate să primească şi să emită garanţii bancare sub forma scrisorilor de

garanţie. În cazul în care banca emite o asemenea formă de garanţie ea se obligă să

plătească unei terţe părţi obligaţiile unui client al său în cazul în care acesta nu-şi

îndeplineşte obligaţiile. Scrisorile de garanţie bancară pot acoperi o gamă largă de

situaţii:

a) Scrisoare de bună execuţie – garantează îndeplinirea obligaţiilor

contractuale de a livra conform clauzelor mărfurilor sau de a presta servicii.

De regulă valoarea garanţiei este între 2-5% din valoarea mărfii şi are drept

scop acoperirea unor prejudicii.

b) Scrisoarea de garanţie de bună funcţionare – garantează riscul ca urmare a

neîndeplinirii de furnizor a obligaţiilor contractuale în perioada de garanţie a

unui activ (sau până la recepţia finală).

c) Scrisoarea de garanţie de participare la licitaţii – asigură bonitatea

participantului. Banca va plăti între 5-10% din valoarea ofertei în situaţia în

care: (1) clientul ei câştigă licitaţia dar nu încheie contractul; (2) încheie

contractul dar nu poate să ofere o garanţie de bună execuţie a acestuia.

Avalizarea este un procedeu prin care titlurile de credit (cambiile, biletele la ordin)

pot deveni garanţii din categoria gajurilor. Respectivele titluri pentru a deveni gaj

trebuie să fie andosate sau girate, adică să se menţioneze expres (pe acestea sau pe un

înscris separat) că transmiterea titlului s-a făcut cu scop de gaj (garanţie) nu cu scop

de transmitere a titlului către noul deţinător.

Pentru ca aceste titluri să fie acceptate pe post de garanţie trebuie avalizate de către un

garant (de preferinţă o bancă de unde şi numele de aval bancar). Ca urmare a acestui

procedeu în cazul în care debitorul nu plăteşte, avalistul (banca) va suporta plata.

Avalizarea este un procedeu interesant, deoarece o garanţie reală, gajul, este dublată

de o garanţie personală, avalul.

În concluzie garanţiile limitează riscul de credit, dacă elementele care compun

garanţiile pot fi uşor lichidate la valori predictibile. Există o gamă largă de garanţii:

depozite colaterale, active financiare, active fixe, stocuri, poliţe de asigurare, etc. Dar

72

indiferent de tipul garanţiei (exclusiv depozitele colaterale), executarea ei depinde de

natura acesteia şi de condiţiile pieţei.

Şi în cazul garanţiilor apar riscuri şi anume:

a) incertitudinile referitoare la accesul la garanţie, la posibilitatea de a dispune de

aceasta şi la costurile necesare vânzării

b) incertitudinile legate de valoarea de realizare.

Singurul risc zero este al depozitelor colaterale.

În modelul fişa de evaluare a performanţelor din Tema 5 s-a prezentat faptul că un

împrumut este supus unui rating iar nota acordată garanţiei contribuie la calificarea

creditului respectiv ca fiind acceptabil sau nu de către bancă.

PROVIZIOANELE ŞI REZEVELE

Prudenţa bancară se referă şi la constituirea de provizioane şi rezerve. Prin lege

instituţiile bancare trebuie să constituie provizioane şi rezerve pentru acoperirea unor

riscuri. În cazul activităţii de creditare se constituie provizioane pentru fiecare

facilitate de credit în parte şi o rezervă denumită rezerva generală pentru riscul de

credit conform unor algoritmi stabiliţi de Banca Centrală.

Provizionul este o rezervă constituită pe seama cheltuielilor cu scopul acoperirii unor

pierderi potenţiale din credite şi din dobânzile aferente. Dacă pierderile au loc,

acestea sunt acoperite din provizioanele constituite şi eventual din rezerve. În caz

contrar, provizioanele se transformă în venituri. În activitatea bancară provizioanele

sunt reglementate în funcţie de categoria activului pentru care se constituie.

Reglementările sunt necesare deoarece cheltuielile cu provizioanele sunt deductibile

fiscal. Băncile însă au posibilitatea să-şi construiască provizioane suplimentare pe

baza datelor statistice de care dispun, dar care nu sunt deductibile.

Baza de calcul pentru provizioanele reglementate (Regulamentul BNR nr.

5/22.07.2002) ţine cont de: (1) categoria de încadrare a fiecărui împrumut pentru

care nu s-au demarat acţiuni în justiţie şi când nu sunt depăşite 90 de zile la

rambursarea serviciului datoriei, cu deducerea din totalul expunerii a anumitor

garanţii şi (2) luarea în cosiderare a întregii expuneri, indiferent de nivelul

73

garanţiilor, în cazul unui împrumut din clasa "pierderi" pentru care s-au iniţiat acţiuni

în justiţie sau dacă cel puţin una din ratele de rambursat a depăşit 90 de zile.

Tabelul 2 - Coeficienţii aplicaţi provizioanelor reglementate:

Categoria creditului Coeficientul aplicat soldului (%)

Standard 0

În observaţie 5

Substandard 20

Îndoielnic 50

Pierdere 100

În situaţia în care împrumutaţii constituie în favoarea băncii garanţii, atunci sunt

reglementaţi (Norma BNR nr. 12/2002) coeficienţii de diminuarea a expunerii astfel:

Tabelul 3 – Coeficienţii de diminuare a expunerii

Categoria de garanţie Coeficientul de

diminuare

Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale adm. publice

centrale a statului român sau ale BNR

1

Titluri emise de adm. publică centrală a statului român sau BNR 1

Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale adm. centrale, ale

băncilor centrale din ţările de categoria A sau ale Comunităţii

Europene

1

Titluri emise de adm. centrale, băncile centrale din ţările din

categoria A sau ale Comunităţii Europene

1

Depozite colaterale plasate la banca respectivă 1

Certificate de depozit sau instrumente similare emise de banca

respectivă şi încredinţate acesteia

1

Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale băncilor de

dezvoltare multilaterală sau ale Băncii Europene de Investiţii

0,8

Titluri emise de către băncile de dezvoltare multilaterală sau Banca

Europeană de Investiţii

0,8

Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale adm. locale din

România

0,8

74

Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale băncilor din

România

0,8

Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale adm. regionale

sau locale din ţările din categoria A

0,8

Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale băncilor din

ţările din categoria A

0,8

Ipoteci în favoarea băncii, de ranguri superioare ipotecilor instituite

în favoarea altor creditori, asupra locuinţelor care sunt sau vor fi

ocupate de debitor sau care sunt date cu chirie de către acesta

0,5

Rezerva generală pentru riscul de credit se creează din profitul brut şi reprezintă 2%

din soldul creditelor acordate. Rezerva legală reprezintă iniţial 20% din profitul brut

până la acoperirea 100% a capitalului social, iar apoi până la 5% din profitul brut până

când se acoperă 200% din capitalul social. Rezervele statutare se constituie din

profitul net şi sunt stabilite de consiliul de administraţie al băncii în funcţie de

riscurile asumate şi de puterea financiară a băncii.

Rezervele pot fi văzute ca acumulări la capital care solidizează fondurile proprii ale

băncilor.

CONCEPTE CHEIE

Riscurile financiare şi operaţionale.

Riscul de credit – riscul de neplată, riscul de expunere şi riscul de recuperare.

Categorii de riscuri bancare

Factorii care au impact asupra riscului de credit;

Elementele componente ale riscului de credit

Categorii şi caracteristici ale garanţiilor – garanţii reale şi personale.

Gaji, giri şi avalizare.

Factori de influenţă asupra garanţiilor;

Provizioane şi rezerve;

75

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

Test 1Ce factori ar trebui luaţi în discuţie în cazul în care garanţia este:

a) un avion oferit de o linie aeriană.

b) locuinţă ocupată.

c) stocul de articole de primăvară.

Test 2Ce probleme ar putea apărea în execuţia următoarelor tipuri de garanţii:

a) Un pachet de acţiuni.

b) Un pachet de Certificate de Depozit la purtător.

c) Un teren.

d) Un depozit în valută la o altă bancă.

Test 3Ordonaţi următoarele categorii de garanţii în ordine descrescătoare a siguranţei lor:

a) Garanţia unei bănci comerciale din România

b) Garanţia unui stat din Uniunea Europeană

c) Garanţia privată a unei persoane

d) Garanţia statului român

Test 4La momentul actual împrumutul acordat unui client se prezintă astfel:

Soldul capitalului rămas de plată 350 mil.

Valoarea dobânzilor rămase de plată 87,5 mil.

Categoria substandard

Garanţia ipotecă de rang 1 asupra unui apartament evaluat la 150 mil.

Calculaţi provizionul reglementat.

Test 5a) Daţi exemple concrete de factori de risc de credit şi care sunt sub

controlul indirect al băncii (în sensul că banca poate demara anumite

acţiuni pentru contracararea efectului lor).

b) Daţi exemple concrete de factori de risc de credit şi care nu sunt sub

controlul băncii.

c) În ce situaţie credeţi că este bine să se renunţe la executarea silită?

76

Test 6Explicaţi de ce în cazul unui holding subsidiarele nu pot fi gàranţi unul pentru celălalt

şi nici pentru holding. (max. ½ pagină)

Test 7Analizaţi riscul de piaţă în cazul operaţiunilor de creditare.

Test 8Care sunt factorii care pot împiedeca băncile să-şi diversifice portofoliile de credite şi

alte tipuri de plasamente. Daţi exemple concrete.

Test 9Enumeraţi categoriile de factori care au impact asupra riscului de credit.

Test 10Se prezintă următoarea situaţie a activelor unei bănci:

Numerar 500 mil.

Credite ipotecare 1.150.000 mil.

Credite acordate clientelei nebancare 9.200.000 mil.

Credite acordate clientelei bancare 5.000 mil.

Capital de bază 650.000 mil.

Capital suplimentar 150.000 mil.

Să se calculeze RSE total şi de bază şi să se analizeze. Oferiţi două soluţii ca RSE

total să fie minimum 10%.

77

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRILE DE AUTOEVALUARE

TEMA 1

Testul 1 a) şi d)

Testul 2 b) şi c)

Testul 3

Răspunsul trebuie să conţină în esenţă următoarele: împrumutătorii (bănci şi unităţi

care dispun de resurse) doresc să obţină venituri care să acopere inflaţia, cei care au

deficit de resurse doresc dobânzi mai scăzute, în caz contrar intră în incapacitate de

plată sau nu mai apelează la bănci, ceea ce automat reduce profitul acestora.

Testul 4

Răspunsul ar trebui să conţină: mai multe produse şi servicii înseamnă mai mulţi

clienţi care măresc baza profitabilităţii. Pachetele de produse şi servicii adaugă

valoare şi sunt remunerate în consecinţă. Specializarea este necesară când există o

cerere suficient de mare pentru produse specializate şi personalizate, operaţiunile

bancare devenind mai specializate au costuri mai scăzute, impun cunoştinţe

profesionale în domenii mai restrânse etc.

Testul 5

Răspunul ar terbui să conţină idei de genul: Sunt persoane mai puţin înclinate spre risc

şi care nu vor să lucreze sau nu cunosc mecanismele pieţei de capital şi modalitatea

concretă de a investi. Nu doresc să-şi gestioneze portofolii de acţiuni sau poate nu au

încredere în brokerii din societăţile de valori mobiliare (SSIF). Economiile lor pot fi

încredinţate unor asemenea intermediari care le oferă siguranţă şi randament.

Testul 7

Răspunsul ar trebui să se refere la următoarele aspecte: băncile acordă credite

clienţilor solvabili şi care desfăşoară activităţi profitabile iar produsele şi serviciile lor

sunt solicitate de piaţă. Ceilalţi, în mod normal, nu ar trebui să obţină credite, decât la

nivele reduse. În economiile dirijiste se stabilesc nişte obiective (reale sau utopice) iar

fondurile sunt îndreptate în acele zone. În timp, iniţiativele nerentabile vor ieşi la

lumină.

78

TEMA 2Testul 1 1 şi 4

Testul 2 c)Testul 3 a)Testul 4 uşurinţa transformării numerarului în alte instrumente de plată, imediat şi fără

costuri – cumpărarea unui cec de călătorie.

tranzacţionarea de mărfuri mărunte, în cantităţi mici şi pentru care plata prin

cecuri, carduri nu este încă practică – cumpărarea unui ziar, suc, bilet autobuz.

caracterul anumitor servicii imediate şi în care numerarul aduce anumite

avantaje – plata biletului pentru microbuzele interorăşeneşti.

Testul 5

Răspunsul ar trebui să conţină: valoarea creditului este mai mică reţinându-se

dobânda anticipat. Ca urmare randamentul (valoare dobândă/valoare credit este mai

mare).

Testul 6 b)

Testul 7

Valoarea creditului de scont = valoarea nominală - agio

Agio = scont + comision

scont val. nominala taxa scont nr. zile / 360

Val. credit scont = 32 mil. - (750.000 + 324.167 + 500.000) = 32 – 1,574.167 =

30,425833 mil. lei.

79

Testul 8 b, d

TEMA 3

Test 3 a) cu 7; b) cu 4 sau 5; c) cu 6; d) cu 1 sau 3; e) cu 2; f) 1

Test 4

a) este un leasing financiar.

b)

Costul total al închirierii: 12 luni × 3 ani × 6 mil. = 216 mil.

Partea financiară (dobânzile) este costul total minus valoarea capitalului:

216 mil – 180 mil. = 36 mil.

Dobânda lunară: 36 mil./36 luni = 1 mil. lei

Partea de capitalul: 6 mil. – 1 mil. = 5 mil.

Serviciul datoriei trimestrial: 1 mil. × 3 luni = 3 mil.

Pe anul respectiv valoarea capitalului luat cu împrumut este de 12 luni × 5 mil. =

60 mil. (în pasive curente)

Restul de datorie se va regăsi în pasive pe termen lung pe lunile rămase (36 luni –

15 luni) × 5 mil. = 105 mil.

Sunt 15 luni deja luate în calcul deoarece 3 luni s-au scurs iar pe 12 luni valorile sunt

în pasive curente.

Verificare: 60 mil. + 105 mil. + 3 luni × 5 mil. = 180 mil.

TEMA 4

Testul 13) – din cauza incertitudii dobânzilor, deponenţii dorind creşteri ale acesteia iar

împrumutaţii se tem că nu vor mai face faţă plăţilor.

4) – în cazul când împrumutaţi estimează scăderea dobânzilor şi au aşteptări pozitive,

sau îşi pot modifica preţurile de vânzare a produselor în raport cu inflaţia.

Testul 2Pentru acoperirea costurilor unor servicii şi pentru siguranţă.

80

Testul 3Băncile nu pot achiziţiona mijloace fixe decât din capitalul lor nu din banii

deponenţilor.

Testul 4

Şi da şi nu. Mediul economic fragil impune standarde mai înalte, pentru ca băncile să

nu preia riscuri prea mari cărora să nu le poată face faţă. Falimentul acestora în

economiile slabe are o forţă mai mare decât în cazul economiilor solide. Dar,

economia fragilă înseamnă la nivel microeconomic întreprinderi mai fragile, care nu

s-ar putea dezvolta fără credite, dar pe care nu le poate lua fiind prea fragile.

TEMA 5

Testul 1

Răspunsul ar trebui să cuprindă:

Pentru marile corporaţii – credite mari, venituri mai mari din dobânzi şi

comisioane, consumatori de mai multe servicii şi produse – baza profitabilităţii

mai mare, dar când intră în incapacitate de plată avantajele se transformă în

dezavantaje şi altele.

Pentru firmele mai mici – ajută la diversificarea portofofoliilor, pot fi mai

flexibile şi se pot orienta mai uşor spre piaţă, banca îşi poate impune poziţia mai

uşor. Dar veniturile obţinute sunt mai mici comparativ cu efortul depus de

ofiţerii de credit şi altele

Testul 2

Răspunsul ar trebui să cuprindă: deteriorarea situaţiei economice, creşterea inflaţiei,

creşterea arieratelor în respectivul sector de activitate, întârzieri în onorarea

obligaţiilor salariale, fiscale, a celor în favoarea băncii, emiterea de instrumente de

plată fără acoperire, depăşirea plafoanelor stabilite cu banca pentru descoperit de cont,

întârzieri în prezentarea situaţiilor financiare cerute de bancă etc.

Testul 3

1. funcţia informaţională – poziţia băncii din punct de vedere a ponderii creditelor,

a ponderii resurselor stabile, a depozitelor la termene, a împrumuturilor luate

81

pentru finanţarea operaţiunilor, nivelul capitalului comparativ cu cel minim

stabilit etc.;

2. funcţia de evaluare – spread-ul dintre dobânzi comparativ cu concurenţa, nivelul

dobânzilor la creditele acordate şi la depozitele preluate, profitabilitatea etc.

3. funcţia de fundamenare a deciziei – pe baza structurii bilanţului se pot stabili

obiective referitoare la nivelul creditelor care pot fi acordate, la lansarea unui nou

produs, la retragerea altuia etc.;

4. funcţia de control – a patrimoniului, la modul de respectare a normelor emise de

banca centrală, a respectării obiectivelor trasate de conducere etc.

Testul 4Răspunsul ar trebui să cuprindă faptul că între cel care controlează şi controlat nu pot

exista relaţii de subordonare, în caz contrar concluziile pot fi dictate, există teama de

conflicte între şef şi subaltern şi altele. Independenţa este împiedecată de modul de

organizare şi de influenţele la care pot fi supuse persoanele care controlează.

Directorii generali autoritari, lipsa din Consiliile de administraţie a persoanelor

independente care să verifice independenţa factorilor de control sunt principalele

cauze.

Testul 5

Răspunsul ar trebuie să cuprindă o serie de factori şi care au impact advers printre

care: ciclul economic în care se află sectorul de activitate, tipul produsului/produselor

şi faza "vieţii" acestora, cota de piaţă, competiţia în sector, calitatea forţei de muncă,

situaţii conjuncturale nefavorabile (un război în zona clienţilor sau furnizorilor etc.),

politica fiscală (anularea unor facilităţi), înăsprirea legilor de protecţie a mediului,

lipsa forţei de muncă având o anumită calificare, creşterea dobânzilor etc.

Testul 7

A Performanţe financiare foarte bune şi perspectiva menţinerii lor

B Performanţe financiare bune sau foarte bune dar există incertitudini

asupra posibilităţii practice de menţinere a lor.

C Performanţe financiare satisfăcătoare dar există un nivel destul de mare al

certitudinii deteriorării lor.

D Performanţe financiare slabe cu probabilitate mare de deteriorare

E Pierderi din activitate şi certitudine că rambursarea nu mai poate fi făcută.

82

TEMA 6

Testul 1a) are o valoare foarte mare şi ar putea fi folosit pentru mai multe credite, ca urmare

contează gradul ipotecii. Trebuie verificat anul construcţiei şi reglementări ale

organismelor care se ocupă cu securitateaurilor.

b) locatarul este clientul băncii sau altcineva. Trebuie văzute actele de proprietate şi

consultată Cartea funciară sau echivalentul ei. Zona, vechime, starea actuală.

c) trebuie constatată existenţa lui, cui aparţin de drept (pot fi încă în proprietatea

producătorului), dacă mai există timp pentru a fi vândute, sau primăvara a trecut.

Testul 2

a) cine este emitentul, evoluţia valorii lor pe piaţă, dimensiunea pachetului (dacă este

prea mare nu poate fi vândut ca atare).

b) sunt garanţii solide fiind emise de bănci, se cunoaşte modul de răscumpărare şi deci

valoarea. Dacă există o piaţă secundară se pot tranzacţiona înainte de scadenţă.

c) locaţia (intravilan sau nu), proprietarul şi actele de proprietate, dacă este disputat în

instanţă, dimensiunea, preţul terenurilor din zonă, cu fără construcţii şi dacă are

construcţii cine sunt proprietarii.

d) garanţie bună, lichidă, de valoare cvasi cunoscută (este în valută iar evoluţia

cursului de schimb este incertă), se află la o instituţie serioasă şi care va bloca

utilizarea contului respectiv în cazul când este folosit ca garanţie.

Testul 3

Răspuns: b) d) a) c)

Testul 4

Nu este pierdere deci se va diminua expunerea cu valoarea garanţiei corectată cu

coeficientul pentru ipoteci de grad superior (vezi Tabelul 3 coeficient 0,5).

150 mil.× 0,5 = 75 mil.

Ponderea provizionului este 20% (vezi Tabelul 2) pentru categoria substandard.

Expunerea totală: 350 mil + 87,5 mil. = 437,5 mil.

Expunerea corectată cu garanţia: 437,5 mil. – 75 mil. = 362,5

Valoarea provizion: 362,5 mil. × 20% = 72,5 mil.

83

Testul 5

a) management slab, tehnologie învechită, producţie pe stoc şi altele

b) intrarea în vigoare a unor legi cu impact advers, de exemplu

obligativitatea contractelor individuale de muncă va înrăutăţii fluxul de

numerar, naţionalizarea, confiscarea valutei, confiscarea unui bun care

este garanţie şi multe altele.

c) când cheltuielile estimate depăşesc valoarea estimată a fi recuperată.

Testul 6

Poate apărea ajutorul mascat. Tendinţa lor de evoluţie poate fi similară (dă o

subsidiară faliment, poate intra în faliment şi holdingul)

Testul 7

Răspunsul ar trebuie să cuprindă: tendinţa sectorului de activitate, ciclul economic,

cursul valutar în cazul credtelor în valute, tendinţa ratelor dobânzii, nivelul inflaţiei,

apariţia de produse mai bune decât cele ale clientului (îşi pierde cota de piaţă) şi

altele.

Testul 8

Răspunsul ar trebui să cuprindă: ca orice produs creditele se supun legii cererii şi

ofertei. Solicitarea unui credit pentru un bun de folosinţă îndelungată este o opţiune a

clientului chiar dacă banca vrea să-i ofere un card. Dacă piaţa este restrânsă şi slabă

iar economia merge prost, activităţile mai profitabile sunt puţine iar diversificarea în

aceea direcţie limitată. În plus o piaţă monetară şi de capital restrânsă ca titluri şi

posibilităţi de tranzacţionare limitează posibilităţile băncilor de a îşi diversifica

portofoliul de titluri.

Iar prudenţa bancară exclude plasamentele extrem de riscante. Lipsa accesului pe

pieţele internaţionale etc.

Testul 9

Factori specifici pieţei, Factori legaţi de politica bancară, Factori legaţi de politica

guvernamentală, Factori interni ai firmei împrumutate

84

Testul 10

Ambele versiuni sunt sub norme.

Min. RSE 10% (x = numărătorul, y = numitorul):

a) Creşterea capitalului total: x = 10% × 9.951.000

X = 995.100 mil. (creşterea cu 195.100 mil. a capitalului)

b) Diminuarea numitorului: y × 10% = 800.000

y = 8.000.000 mil. valoarea numitorului (cu 1.951.000 mil. mai mic)

Există teoretic numai 3 posibilităţi, dar se observă că numai una este valabilă şi

anume diminuarea creditelor ponderate cu 1. Orice altă soluţie nu dinimuează

numitorul la 8.000.000. Notăm cu z noul sold al acestor credite:

1.150.000 × 0,5 + z × 1 + 5.000 × 0,2 = 8.000.000

z = 7.424.000 mil.

Ambele soluţii cer un interval de timp în care să se diminueze împrumuturile acordate

sectorului nebancar sau să se suplimenteze capitalul printr-un apel la acţionri.

85