356
Prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu Drept civil Contractele speciale LISTA DE ABREVIERI HG – Hotărârea Guvernului OG – Ordonanţa Guvernului OUG – Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului CC – Curtea Constituţională CSJ – Curtea Supremă de Justiţie TS – Tribunalul Suprem CAS – Curtea de Casaţie ÎCCJ – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie CA – Curtea de Apel TMB – Tribunalul Municipiului Bucureşti TJ – Tribunalul judeţean RRD – Revista Română de Drept Dreptul Dr. – Revista „Dreptul” AUB – Analele Universităţii Bucureşti JN – Revista „Justiţia Nouă” LP – Revista „Legalitatea Populară” Deciziile CSJ 1990-1992 – Probleme de drept din deciziile CSJ (1990-1992) Jurisprudenţa CSJ 199’ – CSJ, Buletinul jurisprudenţei, culegere de decizii pe anul 199’ Culegere CC 1992-1993 – CC. Culegere de decizii şi hotărâri 1992-1993 Culegere TMB 199’ – TMB, Culegere de practică judiciară civilă pe anul 199’

Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu

Drept civil

Contractele speciale

LISTA DE ABREVIERI

HG – Hotărârea GuvernuluiOG – Ordonanţa GuvernuluiOUG – Ordonanţa de Urgenţă a GuvernuluiCC – Curtea ConstituţionalăCSJ – Curtea Supremă de JustiţieTS – Tribunalul SupremCAS – Curtea de CasaţieÎCCJ – Înalta Curte de Casaţie şi JustiţieCA – Curtea de ApelTMB – Tribunalul Municipiului BucureştiTJ – Tribunalul judeţeanRRD – Revista Română de DreptDreptul Dr. – Revista „Dreptul”AUB – Analele Universităţii BucureştiJN – Revista „Justiţia Nouă”LP – Revista „Legalitatea Populară”

Deciziile CSJ1990-1992 – Probleme de drept din deciziile CSJ (1990-1992)

JurisprudenţaCSJ 199’ – CSJ, Buletinul jurisprudenţei, culegere de decizii pe anul 199’

Culegere CC1992-1993 – CC. Culegere de decizii şi hotărâri 1992-1993

CulegereTMB 199’ – TMB, Culegere de practică judiciară civilă pe anul 199’ CD – Culegere de decizii ale TS pe anul ...s

Page 2: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Consideraţiuni generale

Contractele civile reprezintă instrumentele juridice prin intermediul cărora se realizează folosinţa, conservarea sau circulaţia bunurilor ori crearea de noi valori de întrebuinţare.

Normele juridice care reglementează fiecare contract sunt în principiu subînţelese, ceea ce permite ca, în aplicarea principiului autonomiei lor de voinţă, părţile contractante să stabilească condiţiile în care se încheie, se execută sau se stinge contractul.

Legiuitorul intervine pentru a suplini tăcerea părţilor şi pentru a umple lacunele contractului, ceea ce dispensează părţile contractante să hotărască, în toate detaliile, convenţia lor.

Normele care reglementează contractele civile sunt aplicabile şi contractelor comerciale, în măsura în care legile comerciale nu prevăd o altă reglementare.

Pe de altă parte, în cadrul dreptului civil, între normele generale ale teoriei obligaţiilor şi normele speciale ale contractelor civile, prioritate au normele speciale (specialia generalibus derogant), care se vor completa, în măsura în care nu există reglementare specială, cu normele generale ale teoriei generale a obligaţiilor.

Aceeaşi soluţie trebuie dată şi în cazul contractelor nenumite, şi anume, în măsura în care părţile nu au stabilit reguli speciale, se vor aplica regulile teoriei generale a obligaţiilor.

În situaţia contractelor complexe (care reunesc elemente a două sau mai multe contracte numite), în măsura în care ele nu au o reglementare specială, urmează a se aplica normele aplicabile contractelor componente.

Page 3: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

TITLUL I

Contractul de vânzare-cumpărare

Capitolul I

Noţiuni generale, definiţia şi caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare

Secţiunea I – Noţiuni generale

Vânzarea-cumpărarea îşi are originea în schimb (în troc).La începuturile societăţii omeneşti în lipsa unei monede de schimb, care să fie în acelaşi timp şi

măsură a valorii de schimb, pentru a-şi satisface nevoile existenţiale, oamenii tranzacţionau şi î şi schimbau produsele muncii lor între ei.

O dată cu dezvoltarea şi diversificarea producţiei, şi pe cale de consecinţă a creşterii volumului schimburilor şi a varietăţii lor, s-a impus necesitatea unui obiect unic ca măsură a valorii şi obiect de schimb – banul.

O dată cu apariţia banului a apărut şi vânzarea, care constă în schimbul unui obiect contra unui preţ stabilit în bani.

Vânzătorul va înstrăina bunul, iar cumpărătorul va plăti preţul. Vânzarea-cumpărarea devine cel mai răspândit şi uzual contract pentru satisfacerea nevoilor

economice ale omului. Codul civil consacră vânzării-cumpărării peste 100 de articole (art. 1650-1762).Menţionăm că modalităţi ale vânzării sunt reglementate şi în acte normative speciale.

Secţiunea a II-a – Definiţia vânzării

Vânzarea este definită de art. 1650 C.civ., ca fiind „contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să-l plătească.

Poate fi, de asemenea, transmis prin vânzare un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept“.

Transmiterea dreptului de proprietate nu este de esenţa, ci numai de natura contractului de vânzare-cumpărare.

Din textul legal citat rezultă că prin acest contract se pot transmite şi alte drepturi reale, cum ar fi nuda proprietate, uzufructul, superficia, dezmembrăminte ale dreptului de proprietate sau „orice alt drept”.

Mai mult, legiuitorul dispune că „Dispoziţiile privind obligaţiile vânzătorului se aplică, în mod corespunzător, obligaţiilor înstrăinătorului în cazul oricărui alt contract având ca efect transmiterea unui drept dacă din reglementările aplicabile acelui contract sau din cele referitoare la obligaţii în general nu rezultă altfel (art. 1651 C.civ.).1

În practica judiciară s-a decis constant că poate fi vândută doar „nuda proprietate“, vânzătorul rezervându-şi dreptul de uzufruct.

La fel cesiunea de creanţă este asimilată de practica judiciară cu o vânzare a creanţei.Pot fi de asemenea vândute drepturile de autor sau de inventator, şi chiar drepturile asupra unei

universalităţi care conţine atât drepturi, cât şi datorii (de exemplu, vânzarea unei moşteniri).Vânzarea este deci contractul civil în temeiul căruia operează transmiterea dreptului de

proprietate sau a unui alt drept, real ori de creanţă, de la vânzător la cumpărător, cu „obligaţia pentru cel din urmă de a plăti primului o sumă de bani drept preţ“.

Page 4: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Nu pot forma însă obiect al contractului de vânzare-cumpărare drepturile personale nepatrimoniale sau cele patrimoniale care au un caracter strict personal, cum sunt: dreptul la întreţinere, dreptul la pensie etc.

Secţiunea a III-a – Caractere juridice

Vânzarea-cumpărarea este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ, consensual şi translativ de proprietate.

l. contract sinalagmatic, întrucât dă naştere la obligaţii reciproce între părţile contractante;Vânzarea-cumpărarea are efecte specifice contractelor sinalagmatice: excepţia de neexecutare;

rezoluţiunea pentru neexecutarea obligaţiei de către una din părţi; riscul contractului.2. contract cu titlu oneros, fiecare parte urmărind primirea unui echivalent în schimbul prestaţiei sale;Vânzătorul urmăreşte primirea preţului ca un echivalent al transmiterii bunului, iar cumpărătorul

urmăreşte primirea proprietăţii bunului în schimbul preţului.3. contract comutativ, întrucât existenţa şi întinderea obligaţiilor reciproce sunt stabilite şi cunoscute

de fiecare dintre părţi în momentul încheierii contractului şi nu depind de un eveniment viitor şi incert, ca în cazul contractelor aleatorii;

4. în principiu un contract consensual, care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor;Vânzarea-cumpărarea nu este nici contract solemn, şi nici contract real (nefiind necesară predarea

bunului pentru încheierea contractului).Există însă şi excepţii. Astfel, în materie de vânzare de imobile, strămutarea proprietăţii de la vânzător

la cumpărător este supusă dispoziţiilor de carte funciară (art. 1676 C.civ.), iar art. 877 C.civ. dispune că „Drepturile reale imobiliare înscrise în cartea funciară sunt drepturi tabulare. Ele se dobândesc, modifică şi sting numai cu respectarea regulilor de carte funciară.” Prin imobil în sensul cărţii funciare se înţelege una sau mai multe parcele de teren alăturate, indiferent de categoria de folosinţă, cu sau fără construcţii aparţinând aceluiaş proprietar, situate pe teritoriul unei unităţi administrative teritoriale şi care sunt identificate printr-un număr cadastral unic (art. 876 alin. (3) C.civ.).

De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege, vânzarea nu poate fi opusă terţilor decât după îndeplinirea, formalităţilor de publicitate respective (art. 1675 C.civ.).

Forma autentică nu este cerută ca o condiţie ad validitatem pentru vânzările construcţiilor sau ale autoturismelor. Cu privire la acestea din urmă, radierea şi înmatricularea se face în condiţiile H.G. nr. 610/1992 privind cartea de identitate a vehiculului, pe baza contractului-tip de vânzare-cumpărare încheiat la organele de poliţie, şi nu la notarul public.

5. contract translativ de proprietateEfectul translativ de proprietate se produce din momentul realizării acordului de voinţă (solo

consensus).Art. 1674 C.civ. prevede în acest sens că „Cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din

voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută, de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă.

„Drepturile reale se constituie şi se transmit prin acordul de voinţe al părţilor, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri determinate ori prin individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă asupra unor bunuri de gen” (art. 1273 alin. (1) C.civ.).

Fructele bunului sau dreptului transmis se cuvin dobânditorului de la data transferului proprietăţii bunului ori, după caz, a cesiunii dreptului, afară de cazul în care prin lege sau prin voinţa părţilor se dispune altfel.

Dispoziţiile în materie de carte funciară, precum şi dispoziţiile speciale referitoare la transferul anumitor categorii de bunuri mobile rămân aplicabile.

În lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului.

Page 5: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare, pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie (art. 1274 alin. (1) C.civ.).

Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp.

Dacă cineva a transmis succfesiv către mai multe persoane proprietatea unui bun mobil, cel care a dobândit cu bună-credinţă posesia efectivă a bunului este titular al dreptului, chiar dacă titlul său are dată ulterioară.

Este de bună-credinţă donbânditorul care, la data intrării în posesie, nu a cunoscut şi nici nu putea să cunoască obligaţia asumată anterior de înstrăinător.

Dacă niciunul dintre dobânditori nu a obţinut posesia efectivă a bunului mobil, va fi preferat cel al cărui titlu are dată certă anterioară (art. 1275 C.civ.).

Prin excepţie, transferul imediat al dreptului de proprietate şi al riscurilor nu operează în următoarele situaţii:

a) Când obiectul contractului este un drept real asupra unui imobil tabular.Art. 885 C.civ. prevede că: „Sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, drepturile reale asupra

imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea.

Drepturile reale se vor pierde sau stinge numai prin radierea lor din cartea funciară cu consimţământul titularului dat prin act autentic notarial. Acest consimţământ nu este necesar dacă dreptul se stinge prin împlinirea termenului arătat în înscriere ori prin decesul sau, după caz, prin încetarea existenţei juridice a titularului, dacă acesta era o persoană juridică.”

b) Când vânzătorul nu este proprietarul bunului în momentul încheierii contractului, ci vinde bunul altuia (art. 1683 C.civ.).

c) Când obiectul contractului nu este un bun individual determinat, ci un bun de gen, care trebuie individualizat ulterior.

În cazul bunurilor de gen, transferul dreptului de proprietate şi a riscurilor pieirii fortuite a bunului se produce în momentul individualizării lor.

Atunci când vânzarea are ca obiect bunuri de gen, proprietatea nu se transferă cumpărătorului decât după individualizarea acestora prin predare, numărare, cântărire, măsurare ori prin orice alt mod convenit sau impus de natura bunului prevede art. 1678 C.civ.

În cazul obligaţiilor alternative, proprietatea şi riscurile se transferă în momentul în care cumpărătorul face alegerea bunului.

Soluţia problemei în cazul obligaţiilor facultative este aceeaşi ca şi în cazul obligaţiilor cu obiect unic, cu distincţiile pe care le-am făcut mai sus, după cum acest obiect este un bun individual determinat sau un bun de gen.

d) În cazul vânzării bunurilor viitoare.Lucrul care se vinde trebuie să existe în momentul încheierii contractului.Bunul viitor, cum ar fi o recoltă viitoare, poate fi vândut, dar transferul dreptului de proprietate şi al

riscurilor va avea loc, după caz, din momentul creării sale (dacă este vorba despre un bun individual determinat) sau după apariţia sau crearea lor, urmată de individualizare, în cazul bunurilor de gen viitoare.

e) Dacă părţile au amânat printr-o clauză specială transferul dreptului de proprietate pentru un moment ulterior încheierii contractului.

Momentul ulterior al transferului dreptului de proprietate, care nu trebuie confundat cu momentul ulterior al predării bunului după încheierea contractului, poate fi determinat printr-un termen suspensiv sau printr-o condiţie suspensivă care amână transferul dreptului de proprietate până la realizarea ei.

Vânzătorul va rămâne proprietar până la realizarea condiţiei, care va produce efecte retroactive. Nu mai puţin în cazul pieirii fortuite a lucrului, pendente conditione, riscul este suportat de

proprietarul sub condiţie rezolutorie, adică de vânzător;Art. 1684 prevede în sensul celor de mai sus că „Stipulaţia prin care vânzătorul îşi rezervă

proprietatea bunului până la plata integrală a preţului este valabilă chiar dacă bunul a fost predat.

Page 6: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Această stipulaţie nu poate fi însă opusă terţilor decât după îndeplinirea formalităţilor de publicitate cerute de lege, după natura bunului”.

f) În cazul cumpărării mărfurilor într-o unitate cu autoservire.În acest caz, vânzătorul face oferta publică de vânzare prin expunerea mărfurilor în acest scop, iar

acceptarea cumpărătorului are loc în momentul în care el a preluat marfa şi a pus-o în coş.Contractul ar trebui să fie încheiat în acest moment şi nu în momentul plăţii.Totuşi, atât în literatura juridică cât şi în practica judiciară, în ipoteza în care vânzarea se face pe preţ

fix, ca în cazul magazinului cu autoservire, contractul se consideră încheiat şi deci cumpărătorul devine proprietarul mărfii, doar din momentul în care a achitat preţul ei la casă.

În cazul în care cel care a luat bunul pleacă fără să plătească, el săvârşeşte infracţiunea de furt, şi nu doar o neexecutare de plată a preţului unui contract de vânzare-cumpărare deja încheiat.

g) în cazul vânzării cu plata preţului în rate şi rezerva proprietăţii.Art. 1755 prevede că: „Atunci când, într-o vânzare cu plata preţului în rate, obligaţia de plată este

garantată cu rezerva dreptului de proprietate, cumpărătorul dobândeşte dreptul de proprietate la data achitării ultimei rate din preţ; riscul bunului este însă în sarcina cumpărătorului de la momentul predării acestuia.”

Capitolul II

Condiţiile de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare

Contractul de vânzare-cumpărare trebuie să îndeplinească condiţiile esenţiale generale de validitate ale contractelor prevăzute de art. 1179 alin. (1) C.civ., şi anume:

1. capacitatea de a contracta;2. consimţământul valabil al părţilor;3. un obiect determinat posibil şi licit;4. o cauză valabilă a obligaţiilor.În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată, sub

sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile.

Secţiunea I – Consimţământul valabil al părţilor

§ 1. Consimţământul

Contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contractat (art. 1182 alin. (1) C.civ.).

Este suficient ca părţile să se pună de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredinţează determinarea acestora unei alte persoane.

Dacă părţile nu ajung la un acord asupra elementelor secundare ori persoana căreia i-a fost încredinţată determinarea lor nu ia o decizie, instanţa va dispune, la cererea oricăreia dintre părţi, completarea contractului, ţinând seama, după împrejurări, de natura acestuia şi de intenţia părţilor.

Atunci când, în timpul negocierilor, o parte insistă să se ajungă la un acord asupra unui anumit element sau asupra unei anumite forme, contractul nu se încheie până nu se ajunge la un acord cu privire la acestea.

Contractul este deci „acordul de voinţă între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a

Page 7: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

stinge între ele un raport juridic“.Contractul de vânzare-cumpărare se încheie, ca orice alt contract, prin acordul de voinţă al părţilor.Principiul libertăţii contractuale şi al autonomiei de voinţă al părţilor este expresia libertăţii

individului de a încheia sau nu un contract în funcţie de nevoile şi interesele sale.De aceea, în principiu, încheierea oricărui contract este liberă. Libertatea contractuală este totuşi

mărginită de normele ordinii publice şi de regulile moralei concretizate în anumite restricţii legale sau convenţionale ale libertăţii de a vinde sau cumpăra, care privesc capacitatea persoanei sau obiectul contractului.

Libertatea dreptului de dispoziţie al proprietarului în limitele legii este înscrisă în Constituţia României care stabileşte în art. 41 alin. 1 că „Dreptul de proprietate precum şi creanţele asupra statului sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege“.

Modul de formare a acordului de voinţă, deci al încheierii contractului de vânzare-cumpărare, este cel al încheierii în general a contractelor civile.

Consimţământul trebuie să existe.Oferta şi acceptarea trebuie emise în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului

(art. 1187 C.civ.)Consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză (art. 1204

C.civ.).Este anulabil contractul încheiat de o persoană, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie şi numai

vremelnic, într-o stare care o punea în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale.Contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicţie poate fi anulat dacă, la momentul când

actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau îndeobşte cunoscute (art. 1205 C.civ.).1

Consimţământul fiecărei părţi trebuie să fie neviciat.Consimţământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violenţă. De

asemenea, consimţământul este viciat în caz de leziune.Partea care, la momentul încheierii contractului, se află într-o eroare esenţială poate cere

anularea acestuia, dacă cealaltă parte ştia sau, după caz, trebuia să ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului.1

Eroarea este esenţială:1. când poartă asupra naturii sau obiectului contractului;2. când poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori asupra unei

alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat;3. când poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa căreia

contractul nu s-ar fi încheiat.Eroarea de drept este esenţială atunci când priveşte o normă juridică determinantă, potrivit voinţei

părţilor, pentru încheierea contractului.Eroarea care priveşte doar simplele motive ale contractului nu este esenţială, cu excepţia cazului în

care prin voinţa părţilor asemenea motive au fost considerate hotărâtoare.Partea care este victima unei erori nu se poate prevala de aceasta, contrar exigenţelor bunei-credinţe

(art. 1212 C.civ.).Partea care este victima erorii esenţiale rămâne legată de contractul astfel încheiat, dacă cealaltă parte

este de acord cu executarea, urmând ca prevederile contractului să fie adaptate în mod corespunzător.Consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele

frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să-l informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie.

Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţială.

Contractul este anulabil şi atunci când dolul emană de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi.

Dolul nu se presupune (art. 1214 C.civ.).2

Poate cere anularea contractului partea care a contractat sub imperiul unei temeri justificate

Page 8: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

induse, fără drept, de cealaltă parte sau de un terţ.Există violenţă când temerea insuflată este de aşa natură încât partea ameninţată putea să creadă, după

împrejurări, că, în lipsa consimţământului său, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav şi iminent.1

Violenţa poate atrage anularea contractului şi atunci când este îndreptată împotriva unei persoane apropiate, precum soţul, soţia, ascendenţii ori descendenţii părţii al cărei consimţământ a fost viciat.

În toate cazurile, existenţa violenţei se apreciază ţinând seama de vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia la momentul încheierii contractului.

Constituie violenţă şi temerea insuflată de exerciţiul unui drept sau de ameninţarea cu exerciţiul unui drept făcută cu scopul de a obţine avantaje în mod vădit excesive.

Contractul încheiat de o parte aflată în stare de necesitate nu poate fi anulat decât dacă cealaltă parte a profitat de această împrejurare.

Există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii (art. 1221 alin. (1) C.civ.).

Existenţa leziunii se apreciază şi în funcţie de natura şi scopul contractului.Leziunea poate exista şi atunci când minorul îşi asumă o obligaţie excesivă prin raportare la starea sa

patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la ansamblul circumstanţelor.Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea contractului

sau reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită.Cu excepţia cazului minorului, acţiunea în anulare este admisibilă numai dacă leziunea

depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată. Disproporţia trebuie să subziste până la data cererii de anulare.

În toate cazurile, instanţa poate să menţină contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii.

Dreptul la acţiunea în anularea sau reducerea obligaţiilor pentru leziune se prescrie în termen de doi ani de la data încheierii contractului.

Nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii tranzacţia, precum şi alte contracte anume prevăzute de lege (art. 1224 C.civ.).

§ 2. Promisiunea unilaterală de vânzare sau promisiunea unilaterală de cumpărare

Promisiunea de vânzare este un contract care constă în promisiunea proprietarului bunului de a-l vinde unui eventual cumpărător, care îşi rezervă facultatea de a-şi manifesta ulterior, de regulă înăuntrul unui termen, consimţământul de a-l cumpăra.

Promisiunea de vânzare este un contract unilateral care creează obligaţii numai pentru una dintre părţi, şi anume pentru promitent.

Promisiunea de a contracta trebuie să conţină toate acele clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părţile nu ar putea executa promisiunea (art. 1279 C.civ.).

În caz de neexecutare a promisiunii beneficiarul are dreptul la daune-interese.Dacă promitentul refuză să încheie contractul promis, instanţa, la cererea părţii care şi-a îndeplinit

propriile obligaţii, poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract, atunci când natura contractului o permite, iar cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite. Aceste prevederi nu sunt aplicabile în cazul promisiunii de a încheia un contract real, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Convenţia prin care părţile se obligă să negocieze în vederea încheierii sau modificării unui contract nu constituie promisiune de a contracta.

Dacă în schimbul dreptului de opţiune (de a cumpăra sau nu) care i se creează, beneficiarul promisiunii se obligă la plata unui preţ, promisiunea unilaterală de vânzare va deveni un contract

Page 9: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

sinalagmatic, dar nu se va transforma într-o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare.În lipsă de stipulaţie contrară, sumele plătite în temeiul unei promisiuni de vânzare reprezintă un

avans din preţul convenit.Promitentul este ţinut la executarea obligaţiei în termenul stipulat în antecontract.Promisiunea unilaterală poate fi asumată şi de cumpărător care poate face o promisiune

unilaterală de cumpărare.În cazul promisiunii unilaterale de cumpărare a unui bun individual determinat, dacă mai

înainte ca promisiuni să fi fost executată, creditorul său înstrăinează bunul ori constituie un drept real asupra acestuia, obligaţia promitentului se consideră stinsă.

Când una dintre părţile unei promisiuni unilaterale de vânzare sau de cumpărare, după caz, refuză din motive care îi sunt imputabile să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite.

Dreptul la acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat.Dovada promisiunii unilaterale de vânzare sau respectiv, de cumpărare, se face în condiţiile generale

de probă, chiar dacă obiectul ei ar fi încheierea unui contract de vânzare-cumpărare solemn.

§ 3. Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare

Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare este antecontractul în care ambele părţi se obligă să încheie în viitor, pe un preţ stabilit, contractul de vânzare-cumpărare.

În cadrul antecontractului, părţile se înţeleg atât asupra lucrului, cât şi asupra preţului, dar îşi asumă obligaţia de a încheia contractul de vânzare-cumpărare în viitor.1

Când una dintre părţile unei promisiuni bilaterale de vânzare refuză din motive care îi sunt imputabile să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite (art. 1669 alin. (1) C.civ.).1

Dreptul la acţiune se prescrie în termen 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat.2

Aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi în cazul promisiunii unilaterale de vânzare sau, după caz, de cumpărare.

În cazul promisiunii unilaterale de cumpărare a unui bun individual determinat, dacă, mai înainte ca promisiunea să fi fost executată, creditorul său înstrăinează bunul ori constituie un drept real asupra acestuia, obligaţia promitentului se consideră stinsă.

În lipsă de stipulaţie contrară, sumele plătite în temeiul unei promisiuni de vânzare reprezintă un avans din preţul convenit.

§ 4. Pactul de opţiune privind contractul de vânzare-cumpărare

Atunci când părţile convin ca una dintre ele să rămână legată de propria declaraţie de voinţă, iar cealaltă să o poată accepta sau refuza, acea declaraţie se consideră o ofertă irevocabilă şi produce efectele prevăzute la art. 1191 C.civ.1

Dacă părţile nu au convenit un termen pentru acceptare, acesta poate fi stabilit de instanţă prin ordonanţă preşedinţială, cu citarea părţilor.

Pactul de opţiune trebuie să conţină toate elementele contractului pe care părţile urmăresc să-l încheie, astfel încât acesta să se poată încheia prin simpla acceptare a beneficiarului opţiunii.2

Contractul se încheie prin exercitarea opţiunii în sensul acceptării de către beneficiar a declaraţiei de voinţă a celeilalte părţi, în condiţiile convenite prin pact (art. 1278 C.civ.).

Atât pactul de opţiune, cât şi declaraţia de acceptare trebuie încheiate în forma prevăzută de lege pentru contractul pe care părţile urmau să-l încheie.

Convenţia prin care părţile se obligă să negocieze în vederea încheierii sau modificării unui contract nu constituie promisiune de contracta.

Page 10: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Pactul de opţiune privind contractul de vânzare-cumpărare este antecontractul prin care proprietarul bunului se obligă ca, în cazul în care îl va vinde, să se vândă celeilalte părţi, beneficiarul pactului.

Pactul de opţiune este o varietate a promisiunii de vânzare, care este afectată de o condiţie potestativă simplă, în sensul că depinde de voinţa acceptantului, care l-ar determina să cumpere bunul.

În cazul neexecutării obligaţiei de a încheia contractul, beneficiarul pactului va avea acţiune în daune-interese împotriva promitentului.

În situaţia în care vânzarea făcută altei persoane a fost realizată în frauda beneficiarului promisiunii cu complicitatea la fraudă a terţului beneficiar, beneficiarul va avea la îndemână şi o acţiune în anularea vânzării.1

În cazul pactului de opţiune privind un contract de vânzare asupra unui bun individual determinat, între data încheierii pactului şi data exercitării opţiunii sau, după caz, aceea a expirării termenului de opţiune nu se poate dispune de bunul care constituie obiectul pactului (art. 1668 alin. (1) C.civ.).

Atunci când pactul are ca obiect drepturi tabulare, dreptul de opţiune se notează în cartea funciară.2

Dreptul de opţiune se radiază din oficiu dacă până la expirarea termenului de opţiune nu s-a înscris o declaraţie de exercitare a opţiunii, însoţită de dovada comunicării sale către cealaltă parte.

§ 5. Dreptul de preemţiune

Dreptul de preemţiune este dreptul preferenţial la cumpărare, la preţ egal, conferit de lege sau de contract, atunci când proprietarul a hotărât să vândă bunul său.

În condiţiile stabilite prin lege sau contract, titularul dreptului de preempţiune numit preemptor, poate să cumpere cu prioritate un bun (art. 1730 alin. (1) C.civ.).

„Astfel potrivit art. 1746 C.civ. terenurile din fondul forestier aflate în proprietate privată se pot vinde cu respectarea în ordine, a dreptului de preemţiune al coproprietăţilor sau vecinilor.”

Dispoziţiile codului civil privitoare la dreptul de preempţiune sunt aplicabile numai dacă prin lege sau contract nu se stabileşte altfel.

Titularul dreptului de preempţiune care a respins o ofertă de vânzare nu-şi mai poate exercita acest drept cu privire la contractul ce i-a fost propus. Oferta se consideră respinsă dacă nu a fost acceptată în termen de cel mult zece zile, în cazul vânzării de bunuri mobile, sau de cel mult 30 de zile, în cazul vânzării de bunuri imobile. În ambele cazuri, termenul curge de la comunicarea de către preemptor a ofertei.

Vânzarea bunului cu privire la care există un drept de preempţiune legal sau convenţional se poate face către un terţ numit sub condiţia suspensivă a neexercitării dreptului de preempţiune de către preemptor (art. 1731 C.civ.).

Vânzătorul este obligat să notifice de îndată preemptorului cuprinsul contractului încheiat cu un terţ. Notificarea poate fi făcută şi de acesta din urmă.

Această notificare va cuprinde numele şi prenumele vânzătorului, descrierea bunului, sarcinile care îl grevează, termenii şi condiţiile vânzării, precum şi locul unde este situat bunul.

Preemptorul îşi poate exercita dreptul prin comunicarea către vânzător a acordului său de a încheia contractul de vânzare, însoţită de consemnarea preţului la dispoziţia vânzătorului.

Dreptul de preempţiune se exercită, în cazul vânzării de bunuri mobile, în termen de cel mult 10 zile, iar în cazul vânzării de bunuri imobile, în termen de cel mult 30 de zile. în ambele cazuri, termenul curge de la comunicarea către preemptor a notificării.

Prin exercitarea preemptiunii, contractul de vânzare se consideră încheiat între preemptor şi vânzător în condiţiile cuprinse în contractul încheiat cu terţul, iar acest din urmă contract se desfiinţează retroactiv. Totuşi, vânzătorul răspunde faţă de terţul de bună-credinţă pentru evicţiunea ce rezultă din exercitarea preemptiunii.

Clauzele contractului încheiat cu terţul având drept scop să împiedice exercitarea dreptului de

Page 11: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

preempţiune nu produc efecte faţă de preemptor.Potrivit art. 1734 C.civ., în cazul în care mai mulţi titulari şi-au exercitat preempţiunea asupra

aceluiaşi bun, contractul de vânzare se consideră încheiat:a) cu titularul dreptului legal de preempţiune, atunci când se află în concurs cu titulari ai unor

drepturi convenţionale de preempţiune;b) cu titularul dreptului legal de preempţiune ales de vânzător, când se află în concurs cu alţi

titulari ai unor drepturi legale de preemţiune;c) dacă bunul este imobil, cu titularul dreptului convenţional de preempţiune care a fost mai

întâi înscris în carte afunciară, atunci când acesta se află în concurs cu alţi titulari ai unor drepturi convenţionale de preempţiune;

d) dacă bunul este mobil, cu titularul dreptului convenţional de preempţiune având data certă cea mai veche, atunci când acesta se află în concurs cu alţi titulari ai unor drepturi convenţionale de preempţiune.

Orice clauză contrară este considerată nescrisă.Atunci când preempţiunea se exercită în privinţa unui bun cumpărat de terţ împreună cu alte bunuri

pentru un singur preţ, vânzătorul poate pretinde de la preemptor numai o parte proporţională din acest preţ.

În cazul în care s-au vândut şi alte bunuri decât acela supus preempţiunii, dar care nu puteau fi despărţite de acesta fără să-l fi păgubit pe vânzător, exercitarea dreptului de preempţiune nu se poate face decât dacă preemptorul consemnează preţul stability pentru toate bunurile vândute.

Atunci când în contractul încheiat cu terţul s-au acordat termene de plată a preţului, preemptorul nu se poate prevala de aceste termene.

Dreptul convenţional de preempţiune în legătură cu un imobil se notează în cartea funciară.Dacă o asemenea notare a fost făcută, acordul preemptorului nu este necesar pentru ca acela care a

cumpărat sub condiţie suspensivă să-şi poată înscrie dreptul în cartea funciară, în temeiul contractului de vânzare încheiat cu proprietarul. Înscrierea se face sub condiţia suspensivă ca, în termen de 30 de zile de la comunicarea încheierii prin care s–a dispus înscrierea, preemptorul să nu notifice biroului de carte funciară dovada consemnării preţului la dispoziţia vânzătorului.

Notificarea făcută în termen biroului de carte funciară înlocuieşte comunicarea făcută de preemptor şi are aceleaşi efecte. În temeiul acestei notificări, preemptorul poate cere radierea din cartea funciară a dreptului terţului şi înscrierea dreptului său.

Dacă preemptorul nu a făcut notificarea în termen, dreptul de preempţiune se stinge şi se radiază din oficiu din cartea funciară.

În cazul în care bunul face obiectul urmăririi silite sau este scos la vânzare silită cu autorizarea judecătorul sindic, dreptul de preempţiune se exercită în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.

Dreptul de preempţiune este indivizibil şi nu se poate ceda.Dreptul convenţional de preempţiune se stinge prin moartea preemptorului, cu excepţia

situaţiei în care a fost constituit pe un anume termen. în acest din urmă caz, termenul se reduce la cinci ani de la data constituirii, dacă a fost stipulat un termen mai lung (art. 1740 C.civ.).

Secţiunea a II-a – Capacitatea părţilor

§ 1. Noţiuni generale

Art. 1652 C.civ. stabileşte regula capacităţii generale de a vinde şi a cumpăra, dispunând că „Pot cumpăra sau vinde toţi cei cărora nu le este interzis prin lege“.

Regula este prin urmare că oricine poate vinde sau cumpăra, cu excepţia cazurilor când acest lucru este oprit prin lege.

Cazurile de incapacitate reprezintă excepţia şi, deci, ele trebuie să fie expres şi limitativ prevăzute de lege.

În ce priveşte capacitatea de exerciţiu a vânzătorului şi respectiv a cumpărătorului se aplică regulile

Page 12: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

generale. Întrucât vânzarea-cumpărarea este un act de dispoziţie, părţile trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină.

Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu vor vinde sau cumpăra prin ocrotitorul legal, iar cele cu capacitate de exerciţiu restrânsă, personal, dar cu încuviinţarea ocrotitorului legal; şi în ambele cazuri cu autorizarea instanţei de tutelă.1

Dacă contractul de vânzare-cumpărare serveşte efectuării unor acte de conservare sau administrare a patrimoniului, părţilor li se va cere doar capacitatea de a face acte de conservare ori de administrare sau respectiv să aibă încuviinţarea necesară încheierii unor astfel de acte.

§ 2. Incapacităţi speciale de a vinde şi cumpăra sau de a cumpăra

1) Judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocaţii, notarii publici, consilierii juridici şi practicienii în insolvenţă nu pot cumpăra, sub sancţiunea nulităţii absolute, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea (art. 1653 alin. (1) C.civ.).

Sunt exceptate:a) cumpărarea drepturilor succesorale ori a cotelor-părţi din dreptul de proprietate de la, după caz,

comoştenitori sau coproprietari;b) cumpărarea unui drept litigios în vederea îndestulării unei creanţe care s-a născut înainte ca dreptul

să fi devenit litigios;c) cumpărarea care s-a făcut pentru apărarea drepturilor celui ce stăpâneşte bunul în legătură cu care

există dreptul litigios.Dreptul este litigios dacă există un proces început şi neterminat cu privire la existenţa sau

întinderea sa.Interdicţia nu operează în cazul vânzării la licitaţie, pentru că dreptul care se vinde nu mai are

caracter litigios.

2) Sunt incapabili de a cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, nici chiar prin licitaţie publică:

a) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă, cu excepţia cazului prevăzut de art. 1304 C.civ.1;

b) părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care le reprezintă;

c) funcţionarii publici, judecătorii sindici, lichidatorii, administratorii judiciari, executorii, precum şi alte asemenea persoane care ar putea influenţa condiţiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează (art. 1654 C.civ.).

Încălcarea interdicţiilor prevăzute la lit. a) şi b) se sancţionează cu nulitatea relativă, iar a celei prevăzute la lit. c) cu nulitatea absolută.

§ 3. Incapacităţi de a vinde

Persoanele prevăzute la art. 1654 nu pot, de asemenea, să vândă bunurile proprii pentru un preţ care constă într-o sumă de bani provenită din vânzarea ori exploatarea bunului sau patrimoniului pe care îl administrează sau a cărui administrare o supraveghează, după caz.

Aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi contractelor în care, în schimbul unei prestaţii promise de persoanele prevăzute la art. 1654 alin. (1), cealaltă parte se obligă să plătească o sumă de bani.

Noul cod civil nu a mai reprodus dispoziţia art. 1307 din vechiul Cod civil care interzicea vânzarea între soţi sub sancţiunea nulităţii, ceea ce conduce la concluzia permisivităţii legale a acestei vânzări.

Nu mai puţin, noul cod păstrează revocabilitatea donaţiei între soţi, numai în timpul căsătoriei.Pentru a proteja această dispoziţie împotriva unor procedee ilegale indirecte prin care s-ar frauda

Page 13: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

legea art. 1033 C.civ. dispune că: „Este lovită de nulitate orice simulaţie în care donaţia reprezintă contractul secret în scopul de a eluda revocabilitatea donaţiilor între soţi.

Este prezumată persoană interpusă până la proba contrară orice rudă a donatarului la a cărei moştenire acesta ar avea vocaţie în momentul donaţiei şi care nu a rezultat din căsătoria cu donatorul.”

„Cei cărora le este interzis să cumpere ori să vândă nu pot să ceară anularea vânzării nici în nume propriu, nici în numele persoanei ocrotite”, prevede art. 1656 C.civ.

Secţiunea a III-a – Obiectul contractului

Contractul de vânzare-cumpărare este un contract sinalagmatic (bilateral) perfect, care dă naştere la obligaţii reciproce şi interdependente în sarcina celor două părţi, vânzătorul şi cumpărătorul, încă din momentul încheierii lui.

Obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale.

Obiectul contractului trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute.Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor

moravuri (art. 1225 C.civ.).Obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul.Sub sancţiunea nulităţii absolute, el trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil şi licit

(art. 1226 C.civ.).Contractul este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitate

de a-şi executa obligaţia, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel.Obligaţiile vânzătorului au ca obiect bunul vândut, iar obligaţia cumpărătorului are ca obiect

preţul lucrului cumpărat.Pentru ca un contract de vânzare-cumpărare să fie considerat valabil încheiat, este necesar ca obiectul

contractului să existe şi să îndeplinească condiţiile cerute de lege.

§ 1. Bunul vândut

Sunt bunuri, lucrurile corporale sau incorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial (art. 535 C.civ.).

Bunul vândut trebuie să fie în circuitul civil, să existe în momentul încheierii contractului sau să existe în viitor, să fie determinat sau determinabil, să fie licit şi posibil şi să fie proprietatea vânzătorului.

Noţiunea de „bun vândut“, folosită de Codul civil, a avut la origine sensul de „lucru corporal“ dar, aşa cum am arătat, obiect al vânzării poate fi orice alt drept real (cum ar fi dreptul de uzufruct etc.) ori un drept de creanţă sau un drept intelectual. Prin urmare, într-un sens larg, „orice drept este un bun“.

Este adevărat că, în practică, noţiunea de vânzare este folosită pentru a desemna strămutarea dreptului de proprietate asupra unui bun corporal.

Transmiterea dreptului de creanţă sau a unui drept intelectual este desemnată în practică prin termenul de cesiune.

1) Bunul să fie în circuitul civilConform art. 1657 C.civ. „Orice bun poate fi vândut în mod liber, dacă vânzarea nu este

interzisă ori limitată prin lege sau prin convenţie ori testament.”. Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale (art.

1229 C.civ.).Din textele citate mai sus, rezultă că orice bun care este în circuitul civil poate forma obiectul

Page 14: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

contractului de vânzare-cumpărare. Regula este că bunurile se află în circuitul civil potrivit principiului liberei circulaţii a

lucrurilor, iar interdicţia vânzării-cumpărării care priveşte bunuri scoase prin lege, prin convenţia părţilor sau prin testament, din circuitul civil constituie excepţia.

În proiectul iniţial al Codului civil se arată că „Sunt obiect al proprietăţii private toate bunurile de uz sau de interes privat aparţinând persoanelor juridice de drept privat sau de drept public, inclusiv bunurile care alcătuiesc domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale (fostul art. 570 alin. (1) C.civ.).

Bunurile, obiect al proprietăţii private, indiferent de titular sunt şi rămân în circuitul civil, dacă prin lege nu se dispune altfel. Ele pot fi: înstrăinate, pot face obiectul unei urmăriri silite şi pot fi dobândite prin orice cale prevăzute de lege (fostul art. 570 alin. (3) C.civ.).”

Faptul că în proiectul de Cod civil pe care guvernul şi-a asumat răspunderea nu mai sunt reproduse cele două texte, nu semnifică o altă concepţie, ci numai faptul că textele erau inutile, întrucât, conţinutul lor este implicit înţeles prin interpretarea per à contrario a art. 858 C.civ. şi următoarele privind proprietatea publică.

Cu alte cuvinte tot ce nu este obiect al proprietăţii publice, este obiect al proprietăţii private.Din textul citat, rezultă că dihotomia „bunuri care sunt în circuitul civil“ şi „lucruri care sunt scoase

din circuitul civil vizează numai inalienabilitatea lucrurilor, dar că ele pot forma obiectul unor acte juridice netranslative de proprietate, chiar dacă nu intră în circuitul civil.

În al doilea rând, nu sunt în circuitul civil în sensul cel mai larg al termenului şi nu pot forma obiect al dreptului de proprietate sub orice formă, şi prin urmare nici al actelor juridice translative de proprietate, res communis (lucrurile comune cum ar fi aerul, apa mării, razele soarelui etc.) care, potrivit art. 674 din fostul Cod civil, „Sunt bunuri care nu aparţin nimănui şi al căror uz este comun tuturor în condiţiile şi limitele stabilite de actele normative“.

În sfârşit, în al patrulea rând, sunt declarate inalienabile de Constituţia României bunurile proprietate publică (art. 135 alin. 4).

Proprietatea publică este dreptul de proprietate ce aparţine statului sau unei unităţi administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz sau de interes public, cu condiţia să fie dobândite printr-unul din modurile prevăzute de lege.

Constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite prin lege organică.

Celelalte bunuri care aparţin statului ori unităţilor administrativ-teritoriale fac parte, după caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora, însă numai dacă au fost, la rândul lor, dobândite printr-unul din modurile prevăzute de lege (art. 859 C.civ.).

Bunurile proprietate publică fac parte din domeniul public naţional, judeţean sau, după caz, local.Delimitarea dintre domeniul public naţional, judeţean şi local se face în condiţiile legii.Bunurile care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice a statului sau a unităţilor

administrativ-teritoriale potrivit unei legi organice nu pot îi trecute din domeniul public al statului în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale sau invers decât ca urmare a modificării legii organice. În celelalte cazuri, trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale şi invers se face în condiţiile legii (art. 860 C.civ.).

Bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile.Proprietatea asupra acestor bunuri nu se stinge prin neuz şi nu poate fi dobândită de terţi prin

uzucapiune sau, după caz, prin posesia de bună-credinţă asupra bunurilor mobile.În condiţiile legii, bunurile proprietate publică pot fi date în administrare sau în folosinţă şi pot

fi concensionate sau închiriate (art. 861 C.civ.).Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, dezvoltă prevederea

constituţională, declarând inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile bunurile din domeniul public (art. 11).

Bunurile ce fac parte din domeniul privat sunt supuse dispoziţiilor de drept comun, dacă prin

Page 15: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

lege nu se prevede altfel.Art. 123 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 stabileşte: „Consiliile locale şi consiliile

judeţene hotărăsc ca bunurile ce aparţin domnului public sau privat, de interes local sau judeţean, după caz, să fie date în administrarea regiilor autonome şi instituţiilor publice, să fie concensionate ori să fie închiriate. Acestea hotărăsc cu privire la cumpărarea unor bunuri ori la vânzarea bunurilor ce fac parte din domeniul privat, de interes local sau judeţean, în condiţiile legii.

Vânzarea, concesionarea şi închirierea se fac prin licitaţie publică organizată în condiţiile legii“.Legea instituie şi cazuri de inalienabilitate temporară privind obiectul (inalienabilitate stabilită

„propter rem“), şi nu de simple incapacităţi stabilite intuitu persoane.Astfel potrivit art. 32 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar „Terenul atribuit conform art. 19 alin.

(1), art. 21 şi art. 43 nu poate fi înstrăinat prin acte între vii timp de 10 ani, socotiţi de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de înstrăinare.

Constatarea nulităţii poate fi cerută în justiţie de către primărie, prefectura, procuror, precum şi de către oricare persoana interesată.” 1

Monopolul statului asupra fabricării şi comercializării (vânzării-cumpărării) unor bunuri constituie, de asemenea, o derogare de la principiul liberei circulaţii a bunurilor.2

O serie de acte normative dezvoltă prevederile Legii monopolului de stat, stabilind reguli speciale privind vânzarea acestor bunuri (Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor; Regulamentul armelor de foc şi al muniţiilor, aprobat prin H.G. nr. 679/1997; Legea nr. 116/1997 pentru ratificarea Convenţiei Europene cu privire la contractul achiziţionării şi deţinerii armelor de foc de către particulari, adoptată la Strasbourg la 28 iunie 1978, Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor substanţelor şi stupefiante şi psihotrope, O.G. nr. 31/1995 privind regimul de producere, circulaţie şi comercializare a produselor farmaceutice.

Bunurile din patrimoniul cultural naţional sunt în circuitul civil, însă scoaterea din ţară, definitiv sau temporar, de către persoane fizice sau juridice, se poate face numai în temeiul unui certificat de export definitiv sau temporar, eliberat de oficiile pentru patrimoniul cultural naţional.1

Legea prevede de asemenea anumite limitări în circulaţia metalelor şi pietrelor preţioase.2 Inalienabilitatea convenţională poate fi admisă ca valabilă, numai dacă se justifică printr-un

interes serios şi legitim, şi dacă ar avea un caracter temporar (fiind oricum inferioară duratei medii a vieţii omului).

În cazul în care clauza de inalienabilitate nu îndeplineşte condiţiile menţionate mai sus, ea va fi considerată nulă. În cazul în care clauza de inalienabilitate a fost cauza determinantă a încheierii actului, actul va fi în întregime nul.

În materia legatelor, art. 993 şi 996 C.civ. interzice substituţiile fideicomisare graduale sau veşnice, prin care testatorul dispune şi pentru cazul morţii beneficiarilor succesivi ai bunului, declarându-se implicit inalienabile pentru aceştia din urmă.

Când clauza de inalienabilitate este valabilă şi totuşi bunul a fost înstrăinat cu încălcarea ei, stipulantul clauzei poate cere rezoluţiunea înstrăinării iniţiale pentru neexecutare de obligaţii sau repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea clauzei.

2) Bunul să existe în prezent sau în viitorPentru ca vânzarea să fie valabilă, este necesar ca bunul să existe în prezent sau în viitor. Dacă în momentul vânzării unui bun individual determinat acesta pierise în întregime,

contractul nu produce niciun efect. Dacă bunul pierise numai în parte, cumpărătorul care nu cunoştea acest fapt în momentul vânzării poate cere fie anularea vânzării, fie reducerea corespunzătoare a preţului (art. 1659 C.civ.).1

Rezultă deci că riscul pieirii totale sau parţiale a bunului înainte de încheierea contractului este suportat de vânzător, care este proprietarul lucrului.

„În lipsa unei prevederi legale contrare, contractele pot purta şi asupra bunurilor viitoare” dispune art. 1228 C.civ.

Page 16: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Lucrurile viitoare, cu excepţia moştenirilor nedeschise, pot forma obiect al contractului de vânzare-cumpărare.

Dacă obiectul vânzării îl constituie un bun viitor, cumpărătorul dobândeşte proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat. În privinţa construcţiilor, sunt aplicabile dispoziţiile corespunzătoare în materie de carte funciară.

În cazul vânzării unor bunuri dintr-un gen limitat care nu există la data încheierii contractului, cumpărătorul dobândeşte proprietatea la momentul individualizării de către vânzător a bunurilor vândute.

Atunci când bunul sau, după caz, genul limitat nu se realizează, contractul nu produce niciun efect. Cu toate acestea, dacă nerealizarea este determinată de culpa vânzătorului, el este ţinut să plătească daune-interese.

Când bunul se realizează numai parţial, cumpărătorul are alegerea fie de a cere desfiinţarea vânzării, fie de a pretinde reducerea corespunzătoare a preţului. Aceeaşi soluţie se aplică şi în cazul bunurilor dintr-un gen limitat atunci când genul limitat s-a realizat numai parţial şi, din acest motiv, vânzătorul nu poate individualiza întreaga cantitate de bunuri prevăzută în contract. Dacă nerealizarea parţială a bunului sau, după caz, a genului limitat a fost determinată de culpa vânzătorului, acesta este ţinut să plătească daune-interese.

Atunci când cumpărătorul şi-a asumat riscul nerealizării bunului sau genului limitat, după caz, el rămâne obligat la plata preţului.

Bunul este considerat realizat la data la care devine apt de a fi folosit potrivit destinaţiei în vederea căreia a fost încheiat contractul (art. 1658 C.civ.).

3) Bunul care formează obiectul obligaţiei vânzătorului trebuie să fie determinat sau determinabil, licit şi posibil (art. 1226 C.civ.).

Bunul trebuie să fie determinat, în caz contrar se consideră că nu există.Potrivit art. 1226 alin. (1) C.civ., „Obiectul obligaţiei este prestaţia în care se angajează

debitorul”.În cazul contractului de vânzare-cumpărare obiectul obligaţiei vânzătorului este bunul vândut.Acest bun trebuie să fie „sub sancţiunea nulităţii absolute (a contractului – n.n.) determinat sau

cel puţin determinabil şi licit” (art. 1226 alin. (2) C.civ.).Prin urmare, contractul trebuie să cuprindă toate datele necesare identificării şi individualizării

obiectului contractului (localitate, stradă, număr, număr de carte funciară pentru imobile; localitate, stradă, număr de apartament, tip de autoturism, număr de înmatriculare, număr de motor, an de fabricaţie, serie, număr de locuri etc. la autoturism).

La bunurile de gen, individualizarea este făcută prin indicarea naturii obiectului, cantităţii, sortimentului şi calităţii. În cazul omisiunii indicării calităţii, se va preda un bun de calitate medie.

În lipsa unor prevederi legale contrare, contractele pot purta şi asupra bunurilor viitoare (art. 1228 C.civ.).

Bunul viitor vândut trebuie să fie posibil, căci nimeni nu poate fi obligat la imposibil (ad imposibilum nulla obligatio) şi licit.

Sancţiunea încălcării acestei condiţii este nulitatea absolută a contractului.Atunci când nu poate fi stabilită potrivit contractului, calitatea prestaţiei sau a obiectului acesteia

trebuie să fie rezonabilă sau, după împrejurări, cel puţin de nivel mediu.

4) Vânzătorul să fie proprietarul lucrului vândutCondiţia ca vânzătorul să fie proprietarul lucrului vândut rezultă din caracterul translativ de

proprietate al contractului de vânzare-cumpărare pentru că nimeni nu poate transfera altuia mai multe drepturi decât ce el însuşi are (Nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet).

Ce se întâmplă dacă vânzătorul nu este proprietarul lucrului vândut, ci acesta aparţine altei persoane?Dacă obiectul vânzării sunt lucruri de gen sau lucruri viitoare, vânzarea este valabilă, întrucât în

aceste cazuri dreptul de proprietate se transmite într-un moment ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, şi anume în momentul individualizării, în cazul lucrurilor de gen, şi respectiv în cel al

Page 17: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

realizării lucrului, în cazul lucrurilor viitoare. Prin urmare este lipsită de relevanţă, sub aspectul valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare,

lipsa calităţii de proprietar a vânzătorului în momentul încheierii contractului, dacă obiectul vânzării sunt lucruri de gen sau lucruri viitoare..

Dacă obiectul vânzării îl constituie un lucru individual determinat, în lipsa unui text asemănător art. 1599 din Codul civil francez, care prevedea tranşant că „Vânzarea lucrului altuia este nulă; ea poate da loc la daune-interese atunci când cumpărătorul a ignorat că lucrul a fost al altuia“, atât practica noastră judiciară, cât şi literatura juridică au avansat sub regimul vechiului Cod civil, o diversitate de soluţii, mergând de la nulitatea contractului în toate cazurile, până la inadmisibilitatea sancţiunii.1

În noul Cod civil problema este soluţionată de art. 1227 şi 1230 care prevăd: „Contractul este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitate de a-şi executa obligaţia, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel” (art. 1227) şi respectiv că „Dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terţ pot face obiectul unei prestaţii, debitorul fiind obligat să le procure şi să le transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului. În cazul neexecutării obligaţiei, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate (art. 1230).

În aplicarea acestor texte, în materia vânzării art. 1683 prevede: „Dacă, la data încheierii contractului asupra unui bun individual determinat, acesta se află în proprietatea unui terţ, contractul este valabil, iar vânzătorul este obligat să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător.

Obligaţia vânzătorului se consideră ca fiind executată fie prin dobândirea de către acesta a bunului, fie prin ratificarea vânzării de către proprietar, fie prin orice alt mijloc, direct ori indirect, care procură cumpărătorului proprietatea asupra bunului.

Dacă din lege sau din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul dobândirii bunului de către vânzător sau al ratificării contractului de vânzare de către proprietar.

În cazul în care vânzătorul nu asigură transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător, acesta din urmă poate cere rezoluţiunea contractului, restituirea preţului, precum şi, dacă este cazul, daune-interese.1

Bunurile aflate în indiviziune pot forma obiectul vânzării, dar pentru validitatea contractului este necesar consimţământul tuturor coproprietarilor.

Dacă coindivizarul vinde întreg bunul indiviz în materialitatea sa, fără să înştiinţeze pe cumpărător despre starea de indiviziune, ne aflăm în situaţia vânzării bunului altuia.

Practica judiciară a decis sub imperiul vechiului Cod civil că vânzarea bunului indiviz de către un coindivizar, fără consimţământul celorlalţi, nu atrage nulitatea actului, ci supune dreptul dobândit de cumpărător unei condiţii rezolutorii, care va fi considerată îndeplinită, dacă bunul nu a fost atribuit la ieşirea din indiviziune coindivizarului care l-a înstrăinat.

Dacă bunul înstrăinat era atribuit altui coindivizar, contractul de vânzare-cumpărare era desfiinţat retroactiv pentru lipsa calităţii de proprietar a vânzătorului (nulitatea relativă).

În schimb dacă bunul era atribuit coindivizarului vânzător, vânzarea era validată retroactiv.În schimb, coindivizarul poate vinde cota sa ideală din dreptul de proprietate, cumpărătorul

substituindu-se în drepturile vânzătorului coindivizar şi rămânând în indiviziune cu ceilalţi coproprietari până la efectuarea partajului.

Noul Cod civil stabileşte în art. 1683 alin. (5) următoarea soluţie în ipoteza vânzării unui bun indiviz de către un singur coproprietar: „Atunci când un coproprietar a vândut bunul proprietate comună şi ulterior nu asigură transmiterea proprietăţii întregului bun către cumpărător, acesta din urmă poate cere, pe lângă daune-interese, la alegerea sa, fie reducerea preţului proporţional cu cota-parte pe care nu a dobândit-o, fie rezoluţiunea contractului în cazul în care nu ar fi cumpărat dacă ar fi ştiut că nu va dobândi proprietatea întregului bun.”

Întinderea daunelor-interese se stabileşte, în mod corespunzător, potrivit art. 1702-1703. Cu toate acestea, cumpărătorul care la data încheierii contractului cunoştea că bunul nu aparţinea în întregime vânzătorului nu poate să solicite rambursarea cheltuielilor referitoare la lucrările autonome sau voluptuare.

Page 18: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

§ 2. Preţul. Condiţii

Preţul este obiectul obligaţiei cumpărătorului.Preţul constă într-o sumă de bani.Preţul trebuie să fie serios şi determinat sau cel puţin determinabil (art. 1660 C.civ.). În cazul inexistenţei preţului, contractul este nul ca vânzare-cumpărare, dar poate fi valabil ca donaţie

în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege pentru acest contract.1

1) Preţul trebuie să existe, în sensul că el trebuie menţionat ca prestaţie a cumpărătorului în însuşi momentul încheierii contractului.

Preţul trebuie să fie real, şi nu fictiv. Vânzarea este anulabilă atunci când preţul este stabilit fără intenţia de a fi plătit (art. 1665).

2) Preţul trebuie stabilit în baniStabilirea preţului în bani este de esenţa contractului de vânzare-cumpărare (art. 1660 alin. (1)

C.civ.).Dacă bunul este transmis pentru obţinerea unei alte prestaţii şi nu a unei sume de bani (preţ) natura

juridică a contractului este alta, şi anume aceea de contract de schimb (dacă contraprestaţia este un alt bun); de rentă viageră (dacă contraprestaţia este o sumă periodică în bani până la moartea creditorului) etc.

3) Preţul trebuie să fie determinat sau determinabilEl este determinat dacă părţile au căzut de acord în momentul încheierii contractului asupra

cuantumului său.1

Preţul este determinabil dacă, în contract, părţile au menţionat doar elementele cu ajutorul cărora el va fi determinat ulterior, cel mai târziu la data când obligaţia plăţii preţului devine exigibilă.

Vânzarea făcută pe un preţ care nu a fost determinat în contract este valabilă dacă părţile au convenit asupra unei modalităţi prin care preţul poate fi determinat ulterior, dar nu mai târziu de data plăţii şi care nu necesită un nou acord de voinţe al părţilor” (art. 1661 C.civ.).

Preţul poate fi determinat şi de către una sau mai multe persoane desemnate prin acordul părţilor.

Atunci când persoanele astfel desemnate nu determină preţul în termenul stabilit de părţi sau, în lipsă, în termen de 6 luni de la încheierea contractului, la cererea părţii interesate, preşedintele judecătoriei de la locul încheierii contractului va desemna, de urgenţă, în camera de consiliu, prin încheiere definitivă un expert pentru determinarea preţului. Remuneraţia expertului se plăteşte în cote egale de către părţi.

Dacă preţul nu a fost determinat în termen de un an de la încheierea contractului, vânzarea este nulă, afară de cazul în care părţile au convenit un alt mod de determinare a preţului.

Determinarea preţului nu poate însă rămâne la aprecierea ulterioară a părţilor sau să depindă de voinţa exclusivă a unora dintre ei.

Există şi preţuri legale obligatorii care se impun părţilor, acestea neavând dreptul să negocieze cuantumul lor, cum ar fi vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului.

Atunci când preţul sau orice alt element al contractului urmează să fie determinat de un terţ, acesta trebuie să acţioneze în mod corect, diligent şi echidistant.

Dacă terţul nu poate sau nu doreşte să acţioneze ori aprecierea sa este în mod manifest nerezonabilă, instanţa, la cererea părţii, interesate, va stabili, după caz, preţul sau elementul nedeterminat de către părţi.

Dacă un contract încheiat între profesionişti nu stabileşte preţul şi nici nu indică o modalitate pentru a-l determina, se presupune că părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit în domeniul respectiv pentru aceleaşi prestaţii realizate în condiţii comparabile sau, în lipsa unui asemenea preţ, un preţ rezonabil.

Page 19: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Atunci când, potrivit contractului, preţul se determină prin raportare la un factor de referinţă, iar acest factor nu există, a încetat să mai existe ori nu mai este accesibil, el se înlocuieşte, în absenţa unei convenţii contrare, cu factorul de referinţă cel mai apropiat. (art. 1234 C.civ.)

Când preţul se stabileşte în funcţie de greutatea lucrului vândut nu se ţine seama de greutatea ambalajului, dacă nu rezulta altfel din uzanţe.

Preţul vânzării este suficient determinat dacă poate fi stabilit potrivit împrejurărilor.Când contractul are ca obiect bunuri pe care vânzătorul le vinde în mod obişnuit, se prezumă că

părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit de vânzător.În lipsă de stipulaţie contrară, vânzarea unor bunuri al căror preţ este stabilit pe pieţe organizate este

presupusă a se fi încheiat pentru preţul mediu aplicat în ziua încheierii contractului pe piaţa cea mai apropiată de locul încheierii contractului. Dacă această zi a fost nelucrătoare, se ţine seama de ultima zi lucrătoare (art. 1664 C.civ.).

4) Preţul trebuie să fie sincer şi seriosPreţul trebuie să fie sincer (real), adică să fie stabilit cu intenţia de a fi plătit, şi să nu fie fictiv.Preţul este fictiv (simulat) dacă în contractul public este trecut un preţ, iar în actul secret părţile

precizează că acest preţ nu este datorat.În cazul preţului fictiv contractul de vânzare-cumpărare este anulabil pentru lipsa preţului (art.

1665 alin. (1) C.civ.), dar operaţiunea juridică poate îmbrăca forma unui contract de donaţie (o donaţie deghizată), dacă sunt îndeplinite condiţiile de valabilitate a donaţiilor.

Uneori părţile pot, să realizeze o simulaţie prin deghizarea parţială a preţului, în sensul menţionării în actul public a unui preţ inferior preţului real.

Contractul secret nu produce efecte decât între părţi şi, dacă din natura contractului ori din stipulaţia părţilor, nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal.

Cu toate acestea, contractul secret nu produce efecte nici între părţi dacă nu îndeplineşte condiţiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.

Simulaţia nu poate fi invocată de părţi, de către succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular şi nici de către creditorii înstrăinătorului aparent împotriva terţilor care, întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent.

Terţii pot invoca simulaţia împotriva părţilor, atunci când aceasta le vatămă drepturile (art. 1290 C.civ.).

Simulaţia nu poate fi opusă de părţi creditorilor dobânditorului aparent care, cu bună-credinţă, au notat începerea urmăririi silite în cartea funciară sau au obţinut sechestru asupra bunurilor care au făcut obiectul simulaţiei.

Dacă există un conflict între creditorii înstrăinătorului aparent şi creditorii dobânditorului aparent, sau preferaţi cei dintâi, dacă creanţa lor este anterioară simulaţiei.

Dovada simulaţiei poate fi făcută de terţi sau de creditori cu orice mijloc de probă. Părţile pot dovedi şi ele simulaţia cu orice mijloc de probă atunci când pretind că aceasta are caracter ilicit (art. 1292 C.civ.).

5) Preţul trebuie să fie serios şi nu simbolic, derizoriu, infim1

De aceea, dacă prin lege nu se prevede altfel, vânzarea este anulabilă când preţul este într-atât de disproporţionat faţă de valoarea bunului încât este evident că părţile nu au dorit să consimtă la o vânzare (art. 1665 alin. (2) C.civ.).

În această situaţie, datorită disproporţiei evidente între valoarea lucrului vândut şi preţul din contract, se apreciază că preţul nu are o existenţă reală, că nu poate constitui obiectul obligaţiei cumpărătorului şi, deci, o cauză suficientă a obligaţiei vânzătorului.

Caracterul serios sau derizoriu al preţului este o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanţei în funcţie de condiţiile concrete ale cauzei.

Preţul derizoriu nu trebuie confundat cu „preţul modic“ sau „lezionar“, adică cu disproporţia prea mare între preţ şi valoarea bunului.

Întrucât echivalenţa între prestaţii este relativă, fiind rezultatul negocierilor şi depinzând şi de

Page 20: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

subiectivismul părţilor, un preţ inferior valorii lucrului nu poate conduce la anularea contractului, acesta rămânând valabil şi în cazul unei disproporţii între preţ şi valoarea reală a lucrului în momentul încheierii contractului.2

Există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii (art. 1221 alin. (1) C.civ.).

Existenţa leziunii se apreciază şi în funcţie de natura şi scopul contractului.Leziunea poate exista şi atunci când minorul îşi asumă o obligaţie excesivă prin raportare la starea sa

patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la ansamblul circumstanţelor.Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea contractului

sau reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită.Cu excepţia cazului minorului, acţiunea în anulare este admisibilă numai dacă leziunea

depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată. Disproporţia trebuie să subziste până la data cererii de anulare.

În toate cazurile, instanţa poate să menţină contractul dacă cealaltă parte oferă. în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii.

Secţiunea a IV-a – Cauza contractului de vânzare-cumpărare

Cauza este motivul care determină fiecare parte, vânzător şi respectiv cumpărător, să încheie contractul de vânzare-cumpărare.

Cauza trebuie să existe, să fie licită şi morală.Cauza este ilicită când este contrară legii, ordinii publice.Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri (art. 1236 C.civ.).Cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei

norme legale imperative.1

Lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat ca vânzare-cumpărare şi poate produce alte efecte juridice.

Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună sau, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască.

Contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este expres prevăzută.Existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară (art. 1239 alin. (2) C.civ.).2

Secţiunea a V-a – Publicitatea dobândirii drepturilor reale imobiliare

§ l. Publicitatea bunurilor imobile

Regimul publicităţii imobiliare este reglementat de Titlul VII din Cartea a III-a din Codul civil privind Cartea funciară.

Drepturile reale imobiliare înscrise în cartea funciară sunt drepturi tabulare. Ele se dobândesc, modifică şi sting numai cu respectarea regulilor de carte funciară (art. 877 C.civ.).

Drepturile reale sub condiţie suspensivă sau rezolutorie nu se intabulează. Ele se pot însă înscrie provizoriu.

Sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară şi dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea (art. 885 alin. (1) C.civ.).

Drepturile reale se vor pierde sau stinge numai prin radierea lor din cartea funciară cu consimţământul titularului. Acest consimţământ nu este necesar dacă dreptul se stinge prin împlinirea termenului arătat

Page 21: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

prin înscriere ori prin decesul, sau după caz, prin încetarea existenţei juridice a titularului, dacă acesta era o persoană juridică.

Dacă dreptul ce urmează să fie radiat este grevat în folosul unei terţe persoane, radierea se va face cu păstrarea dreptului acestei persoane, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege.

Hotărârea judecătorească definitivă sau în cazurile prevăzute de lege, actul autorităţii administrative, va înlocui acordul de voinţe sau, după caz consimţământul titularului. Modificarea unui drept real imobiliar se face potrivit regulilor stabilite pentru dobândirea sau stingerea drepturilor reale, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Drepturile reale se dobândesc fără înscriere în cartea funciară când provin din moştenire, accesiune naturală, vânzare silită, expropriere pentru cauză de utilitate publică, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.

Art. 900 C.civ. prevede că: „Dacă în Cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei.

Dacă un drept real s-a radiat din cartea funciară, se prezumă acel drept nu există.Dovada contrară se poate face numai în cazurile prevăzute la art. 887 C.civ., precum şi pe calea

acţiunii în rectificare.Conflictul dintre terţii dobânditori de la un autor comun este rezolvat de art. 891 care prevede

că „În cazul în care două sau mai multe persoane au fost îndreptăţite să dobândească, prin încheiate cu acelaşi autor, drepturi asupra celuiaşi imobil care se exclude reciproc, cel care şi-a înscris primul dreptul va fi socotit titularul dreptului tabular indiferent de data titlului în temeiul căruia s-a făcut înscrierea în cartea funciară”.

§ 2. Publicitatea bunurilor mobile

Posesia cu bună-credinţă a bunurilor mobile prezumă proprietatea şi constituie sistemul de publicitate obişnuit, al acestor bunuri.

„Oricine se află la un moment dat în posesia unui bun mobil este prezumat că are un titlu de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului” prevede art. 935 C.civ.

În cazul în care vânzătorul de rea-credinţă a vândut de două ori lucrul mobil corporal, are preferinţă cel care a intrat mai întâi cu bună-credinţă în posesia lucrului, chiar dacă a fost al doilea cumpărător (posterior tempore, potior jure).

În ce priveşte privilegiile acestea sunt opozabile terţilor fără să fie necesară înscrierea lor în registrele de publicitate, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 2334 C.civ.).

Codul civil reglementează şi ipoteca mobiliară asupra bunurilor mobile, corporale sau incorporale (art. 2387-2389 C.civ.).

Publicitatea ipotecilor mobiliare se asigură prin înscrierea lor în arhivă, dacă prin lege nu se dispune altfel (art. 2409 alin. (2) C.civ.).

Înregistrarea operaţiunilor privind ipotecile mobiliare, a operaţiunilor asimilate acestora, precum şi a altor drepturi prevăzute de lege se efectuează în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, a cărei organizare şi funcţionare se reglementează prin lege specială (art. 2413 C.civ.).

Există un sistem de publicitate al bunurilor mobile care sunt afectate ca garanţie reală pentru anumite creanţe băneşti, reglementat de Titlul VI „Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare” al Legii nr. 99/1999 privind unele măsuri de accelerare a reformei economice.

Secţiunea a V-a – Efectele contractului de vânzare-cumpărare

Efectele contractului de vânzare-cumpărare sunt obligaţiile pe care acesta le creează în sarcina vânzătorului şi, respectiv, a cumpărătorului.

Obligaţiile părţilor trebuie să fie stipulate în contract în mod clar.În cazul în care înţelesul contractului ar fi neclar după aplicarea regulilor de interpretare

Page 22: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

prevăzute de art. 1266-1268 C.civ., toate clauzele îndoielnice se interpretează în favoarea cumpărătorului, sub rezerva regulilor aplicabile contractelor încheiate cu consumatorii şi contractele de adeziune, prin derogare de la regula stabilită de art. 1269 C.civ. potrivit căreia în materie de contracte interpretarea se face în favoarea celui care se obligă.

§ 1. Obligaţiile vânzătorului

Vânzătorul are trei obligaţii principale: 1. să transmită proprietatea bunului sau, după caz, dreptul vândut;2. să predea bunul;3. să îl garanteze pe cumpărător contra evicţiunii şi viciilor bunului (art. 1672 C.civ.).Prima obligaţie este o obligaţie „de dare”, iar celelalte două sunt obligaţii de „facere”.Când predarea se face ulterior transferului dreptului de proprietate, vânzătorul mai are obligaţia de

conservare a lucrului până la predare.Întrucât normele civile sunt supletive, obligaţiile vânzătorului enumerate mai sus vor fi considerate

stipulate în contract, chiar dacă părţile nu le-au prevăzut expres.Pe de altă parte datorită caracterului dispozitiv al normelor care reglementează contractul de vânzare-

cumpărare, părţile pot modifica obligaţiile de facere, prevăzute de art. 1672 C.civ. fie în sensul agravării răspunderii, fie în cel al exonerării de răspundere.

Nu se poate însă renunţa la obligaţia de dare (transmiterea proprietăţii lucrului) şi nici la cea de plată a preţului, deoarece aceste obligaţii sunt de esenţa oricărei vânzări-cumpărări.

În lipsa vreuneia dintre aceste obligaţii contractul de vânzare-cumpărare este nul absolut. Practic, în această situaţie, nici nu se poate vorbi despre o vânzare-cumpărare.

În sfârşit, părţile pot stipula şi alte obligaţii în contractul de vânzare-cumpărare, cu condiţia ca ele să fie licite şi morale.

1) Cea mai importantă obligaţie a vânzătorului este cea de a transmite proprietatea bunului vândut cumpărătorului.

Vânzătorul este obligat să transmită cumpărătorului proprietatea bunului vândut, prevede art. 1673 C.civ.

Odată cu proprietatea, cumpărătorul dobândeşte toate drepturile şi acţiunile accesorii ce au aparţinut vânzătorului.

Dacă legea nu dispune altfel, dispoziţiile referitoare la transmiterea proprietăţii se aplică în mod corespunzător şi atunci când prin vânzare se transmite un alt drept decât dreptul de proprietate.

Drepturile reale se constituie şi se transmit prin acordul de voinţe al părţilor, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri determinate ori prin individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă asupra unor bunuri de gen.

Fructele bunului sau dreptului transmis se cuvin dobânditorului de la data transferului proprietăţii bunului ori, după caz, a cesiunii dreptului, afară de cazul în care prin lege sau prin voinţa părţilor se dispune altfel.

Dispoziţiile în materie de carte funciară, precum şi dispoziţiile referitoare la transferul anumitor categorii de bunuri mobile sunt aplicabile după caz.

Cât timp bunul nu este predat, riscul pieirii fortuite rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului, afară de cazul când părţile nu au stipulat contrariul. În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie (art. 1274 C.civ.).

Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost execută la timp.

Cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă

Page 23: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

bunul nu a fost predate ori preţul nu a fost plătit încă (solo consensus) (art. 1674 C.civ.).În cazurile anume prevăzute de lege, vânzarea nu poate fi opusă terţilor decât după îndeplinirea

formalităţilor de publicitate respective.În materie de vânzare de imobile, strămutarea proprietăţii de la vânzător la cumpărător este

supusă dispoziţiilor de carte funciară. Vânzătorul este obligat să radieze din cartea funciară, pe cheltuiala sa, drepturile înscrise asupra imobilului vândut, dacă acestea sunt stinse (art. 1676).

Când vânzarea are ca obiect bunuri de gen, proprietatea nu se transferă cumpărătorului decât după individualizarea acestora prin predare, numărare, cântărire, măsurare ori prin orice alt mod convenit sau impus de natura bunului (art. 1679 C.civ.).

Dacă însă mai multe bunuri sunt vândute în loc şi pentru un preţ unic şi global, proprietatea se strămută cumpărătorului îndată ce contractul s-a încheiat, chiar dacă bunurile nu au fost individualizate.

La vânzarea după mostră sau model, proprietatea se strămută la momentul predării bunului.Stipulaţia prin care vânzătorul îşi rezervă proprietatea bunului până la plata integrală a

preţului este valabilă chiar dacă bunul a fost predat. Această stipulaţie nu poate fi însă opusă terţilor decât după îndeplinirea formalităţilor de publicitate cerute de lege, după natura bunului (art. 1684 C.civ.).

În cazurile în care proprietatea nu se transmite în momentul încheierii contractului (cazul bunurilor imobile, bunurilor de gen, al bunurilor viitoare sau când transferul este afectat de o condiţie suspensivă), vânzătorul este obligat să efectueze actele sau faptele necesare pentru a opera transferul dreptului de proprietate.

2) Obligaţia de predare a lucrului vândutPrin predare se înţelege punerea la dispoziţia cumpărătorului a bunului vândut, împreună cu

tot ceea ce este necesar, după împrejurări, pentru exercitarea liberă şi neîngrădită a persoanei (art. 1685 C.civ.).

Obligaţia de a preda bunul se întinde şi la accesoriile sale, precum şi la tot ce este destinat folosinţei sale perpetue.

Vânzătorul este, obligat să predea împreună cu bunul şi titlurile şi documentele privitoare la proprietatea sau folosinţa acestuia.

În cazul bunurilor de gen, vânzătorul nu este liberat de obligaţia de predare chiar dacă lotul din care făceau parte bunurile respective a pierit în totalitate, afară numai dacă lotul era anume arătat în convenţie (art. 1686 alin. (3) C.civ.).

Până la predare, vânzătorul are obligaţia de a conserva bunul, pentru că lucrul trebuie predat în starea în care se afla în momentul contractării.

Modul de executare a obligaţiei de predare diferă după cum este vorba despre un bun cert, determinat, când se transmite posesia acestuia, sau este vorba de bunuri de gen, când se predau bunuri în cantitatea şi calitatea în care au fost contractate, după individualizarea lor prin cântărire, măsurare sau numărare.

Predarea imobilelor se face prin punerea acestuia la dispoziţia cumpărătorului, liber de orice bunuri ale vânzătorului.1

Predarea bunului mobil se poate face prin remiterea materială fie prin remiterea titlului reprezentativ ori a unui alt document sau lucru care permite cumpărătorului preluarea în orice moment.

Tradiţiunea lucrurilor necorporale se face prin remiterea titlurilor, sau prin uzul ce face cumpărătorul de dânsele, cu consimţământul vânzătorului.

Vânzătorul este obligat să predea o dată cu bunul şi fructele produse de acesta din momentul strămutării proprietăţii până în momentul predării.

Predarea se face la locul unde se afla lucrul vândut în momentul contractării, dacă, nu rezultă altfel din convenţia părţilor ori, în lipsa acesteia, din uzanţe (art. 1689 C.civ.).

Bunul trebuie să fie predat în starea în care se afla în momentul încheierii contractului.Cumpărătorul are obligaţia ca imediat după preluare să verifice starea bunului potrivit

uzanţelor (art. 1690 C.civ.).Dacă în urma verificării sunt descoperite vicii, cumpărătorul trebuie să-l informeze pe vânzător

Page 24: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

despre acestea fără întârziere. În lipsa informării, se consideră că vânzătorul şi-a executat obligaţia de predare conform stării bunului din momentul încheierii contractului.

Cu toate acestea, în privinţa viciilor ascunse, rămân aplicabile dispoziţiile legale privind garanţia pentru vicii.

În cazul în care cumpărătorul contestă calitatea sau starea bunului pe care vânzătorul i l-a pus la dispoziţie, preşedintele judecătoriei de la locul prevăzut pentru executarea obligaţiei de predare, te cererea oricăreia dintre părţi, va desemna de îndată un expert în vederea constatării.

Prin aceeaşi hotărâre se poate dispune sechestrarea sau depozitarea bunului.Dacă păstrarea bunului ar putea aduce mari pagube sau ar ocaziona cheltuieli însemnate, se va putea

dispune chiar vânzarea pe cheltuiala proprietarului, în condiţiile stabilite de instanţă.Hotărârea de vânzare va trebui comunicată înainte de punerea ei în executare celeilalte părţi sau

reprezentantului său, dacă unul dintre aceştia se află într-o localitate situată în circumscripţia judecătoriei care a pronunţat hotărârea. În caz contrar, hotărârea va fi comunicată în termen de trei zile de la executarea ei.

Fructele bunului vândut se cuvin cumpărătorului din ziua dobândirii proprietăţii, dacă nu s-a convenit altfel.2

Cheltuielile predării sunt în sarcina vânzătorului, iar cele ale ridicării în sarcina cumpărătorului, dacă nu s-a stipulat contrariul.

Măsurarea, cântărirea şi cheltuielile de predare a bunului sunt în sarcina vânzătorului, iar cele de preluare şi transport de la locul executării sunt în sarcina cumpărătorului, dacă nu s-a convenit altfel (art. 1666 alin. (2) C.civ.).

În lipsa uzanţelor sau a unei stipulaţii contrare, dacă bunul trebuie transportat dintr-un loc în altul vânzătorul trebuie să se ocupe de expediere pe cheltuiala cumpărătorului. Vânzătorul este liberat când predă bunul transportatorului ori expeditorului. Cheltuielile de transport sunt în sarcin cumpărătorului (art. 1667 C.civ.).

Cumpărătorul poate cere predarea bunului de îndată ce preţul este plătit afară dacă nu s-a stipulat un termen pentru predare. Dacă însă, ca urmare a unor împrejurări cunoscute cumpărătorului la momentul vânzării predarea bunului nu se poate face decât după trecerea unui termen, părţile sunt prezumate că au convenit ca predarea să aibă loc la expirarea acelui termen.

Dacă obligaţia de plată a preţului este afectată de un termen şi, după vânzare, cumpărătorul a devenit insolvabil ori garanţiile acordate vânzătorului s-au diminuat, vânzătorul poate suspenda executarea obligaţiei de predare cât timp cumpărătorul nu accfrdă garanţii îndestulătoare că va plăti preţul la termenul stabilit.

Dacă însă, la data încheierii contractului, vânzătorul cunoştea insolvabilitatea cumpărătorului, atunci acesta din urmă păstrează beneficiul termenului, dacă starea sa de insolvabilitate nu s-a agravat în mod substanţial.

Obligaţia de predare a lucrului generează în sarcina vânzătorului obligaţia de a conserva bunul între momentul încheierii contractului (deci al transmiterii dreptului de proprietate) şi momentul predării lui efective.

Rezultă, deci, că obligaţia de conservare există şi funcţionează doar în situaţia în care lucrul individual determinat nu este predat în însuşi momentul încheierii contractului.

Obligaţia de conservare a lucrului vândut îşi are fundamentul în obligaţia vânzătorului de a preda lucrul în aceeaşi stare în care se afla în momentul încheierii contractului.

În cazul neîndeplinirii obligaţiei de conservare, vânzătorul va răspunde, fiind prezumat în culpă, pentru deteriorarea sau pieirea bunului, ca un depozitar.

Vânzătorul va fi exonerat de răspundere, numai dacă va dovedi că deteriorarea sau pieirea bunului se datorează cazului fortuit, forţei majore sau faptei cumpărătorului ori a unui terţ.

Cheltuielile de conservare a lucrului sunt în sarcina cumpărătorului. Răspunderea vânzătorului pentru neîndeplinirea obligaţiei de predare a lucrului se angajează potrivit

regulilor generale de executare a contractelor.Dacă vânzătorul nu face predarea la termenul stabilit de ambele părţi şi dacă întârzierea nu

Page 25: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

provine decât din vina vânzătorului, cumpărătorul va avea facultatea de a alege între a cere fie punerea în posesie (executarea în natură), fie rezoluţiunea vânzării.

Dacă predarea cu întârziere a lucrului a provocat un prejudiciu cumpărătorului, vânzătorul va putea fi obligat la daune-interese.

Vânzătorul nu este obligat să predea lucrul şi va putea invoca excepţia de neexecutare, dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul deşi acesta este scadent.

În cazul bunurilor de gen, este admisă în literatura juridică şi posibilitatea procurării acestora de la terţi pe seama vânzătorului care nu şi-a executat obligaţia.

Pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de predare, vânzătorul datorează daune-interese, dar numai de la data punerii sale în întârziere.

3) Obligaţia de garanţieVânzătorul este obligat să îl garanteze pe cumpărător contra evicţiunii şi contra viciilor bunului

(art. 1672 alin. (1) pct. 3) C.civ.).

A) Garanţia contra evicţiuniiEvicţiunea este pierderea totală sau parţială a dreptului de proprietate asupra lucrului ori

tulburarea cumpărătorului în exercitarea dreptului său de proprietate. Vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze pe cumpărător împotriva evicţiunii care l-ar

împiedica total sau parţial în stăpânirea netulburată a bunului vândut (art. 1695 alin. (1) C.civ.).1

Obligaţia de garanţie a vânzătorului contra evicţiunii există atât faţă de cumpărător, cât şi faţă de orice dobânditor subsecvent, indiferent dacă acesta este cu titlu oneros ori cu titlu gratuit.

Obligaţia de garanţie contra evicţiunii a vânzătorului se transmite mortis causa la succesorul său universal sau la succesorii săi cu titlu universal.

Evicţiunea poate fi „de fapt“ sau „de drept“.Evicţiunea cumpărătorului poate proveni din fapta imputabilă a vânzătorului sau din

pretenţiile unui terţ.Vânzătorul este obligat la garanţie în ambele ipoteze. a) Prin „fapt imputabil vânzătorului“ se înţelege orice fapt sau act anterior vânzării, dar ascuns

cumpărătorului, sau ulterior vânzării, dar neprevăzut în contract, săvârşit de vânzător sau de succesorii săi universali ori cu titlu universal, de natură să îl tulbure pe cumpărător în liniştita folosinţă a bunului.

Garanţia este datorată împotriva evicţiunii ce provine din fapte imputabile vânzătorului, chiar dacă acestea s-au ivit ulterior vânzării (art. 1695 alin. (3) C.civ.).

Împotriva tulburărilor provenind de la vânzător, cumpărătorul se poate apăra invocând excepţia de garanţie, întemeiată pe principiul că „Acela care trebuie să garanteze pentru evicţiune nu poate să evingă“ (art. 1696 C.civ.).

Excepţia poate fi invocată şi în situaţia în care vânzătorul îl tulbură pe cumpărător în temeiul unei noi calităţi pe care a dobândit-o ulterior încheierii contractului.

Obligaţia de garanţie a vânzătorului se transmite la succesorii universali sau cu titlu universal ai defunctului.

Excepţia nu poate fi însă opusă succesorilor cu titlu particular ai vânzătorului.Este asimilată cu evicţiunea prin faptul personal a vânzătorului (directă) şi evicţiunea realizată

de acesta prin intermediul unui terţ (indirectă).Obligaţia de garanţie contra evicţiunii este indivizibilă între debitori (art. 1697 C.civ.).Vânzătorul nu se poate sustrage de la răspunderea pentru evicţiune care ar rezulta din faptul

său personal, orice convenţie contrară fiind nulă.Art. 1699 C.civ. prevede în acest sens că „Chiar dacă s-a convenit că vânzătorul nu va datora

nicio garanţie, el răspunde totuşi de evicţiunea cauzată ulterior vânzării prin faptul său personal, ori de cea provenită din cauze pe care, cunoscându-le în momentul vânzării, le-a ascuns cumpărătorului. Orice stipulaţie contrară este considerată nescrisă”.

Page 26: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

b) În cazul în care tulburarea provine din fapta unui terţ, vânzătorul are obligaţia să îl apere pe cumpărător.

Dacă cumpărătorul a fost evins, vânzătorul va suporta consecinţele, indiferent dacă a fost de bună sau de rea-credinţă.

„Garanţia este datorată împotriva evicţiunii ce rezultă din pretenţiile unui terţ numai dacă acestea sunt întemeiate pe un drept născut anterior datei vânzării şi care nu a fost adus la cunoştinţa cumpărătorului până la acea dat” (art. 1695 alin. (2) C.civ.).

Pentru existenţa obligaţiei de garanţie pentru evicţiune prin fapta unui terţ trebuie să existe mai multe condiţii:

– tulburarea să fie de drept (deci să aibă un temei juridic) şi nu de faptÎmpotriva tulburărilor de fapt, cumpărătorul are mijloace proprii de apărare, şi anume acţiunile

posesorii în complângere şi respectiv în reintegrare. Dreptul invocat de terţ poate fi un drept real (de proprietate, de uzufruct, servituţi nedeclarate şi

neaparente, de ipotecă sau privilegii) sau un drept de creanţă (un contract de locaţiune al imobilului pe care vânzătorul nu-l comunică cumpărătorului, la încheierea vânzării);

– cauza evicţiunii (dreptul pretins de terţ) să fie anterioară vânzării Pentru o uzucapiune începută înainte de vânzare, dar împlinită după aceasta, vânzătorul nu răspunde

pentru că cumpărătorul a avut posibilitatea să o întrerupă.– cauza evicţiunii să nu fi fost adusă la cunoştinţa cumpărătorului până la data vânzăriiÎn cazul în care cauza evicţiunii i-a fost comunicată, cumpărătorul a cumpărat pe riscul său.Sarcina probei cunoaşterii cauzei de evicţiune de către cumpărător incumbă vânzătorului care doreşte

să fie exonerat de obligaţia de garanţie pentru fapta terţului. În majoritatea cazurilor, evicţiunea este rezultatul admiterii unei acţiuni în justiţie promovată de terţul

evingător. Întrucât există şi cazuri de evicţiune care nu au ca temei o hotărâre judecătorească (de exemplu

cumpărătorul renunţă la dreptul său fără judecată, sau cumpărătorul plăteşte creanţă ipotecară pentru a purga imobilul şi a-1 păstra), acţiunea în justiţie a terţului împotriva cumpărătorului nu constituie o condiţie de existenţă a obligaţiei de garanţie pentru evicţiune.

Efectele obligaţiei de garanţie sunt diferite, în funcţie de momentul în care intervine evicţiunea.Anterior evicţiunii, vânzătorul are obligaţia de a nu face nimic de natură să tulbure folosinţa liniştită

a lucrului de către cumpărător, de a se abţine de la orice ar tulbura folosinţa liniştită a lucrului.În timpul evicţiunii (cel mai adesea în timpul procesului de evicţiune) vânzătorul are o obligaţie de a

face tot ceea ce este necesar pentru a-l apăra pe cumpărător împotriva terţului.Calea procesuală prin care vânzătorul sprijină apărarea cumpărătorului este intervenţia voluntară

accesorie în proces în interesul pârâtului cumpărător.Cumpărătorul are la îndemână, la rândul său, în cazul în care vânzătorul nu intervine voluntar în

proces, cererea de chemare în garanţie pe cale incidentală a vânzătorului pentru a-l apăra împotriva evicţiunii.

Cumpărătorul chemat în judecată de un terţ care pretinde că are drepturi asupra lucrului vândut trebuie să-l cheme în cauză pe vânzător. În cazul în care nu a făcut-o, fiind condamnat printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, pierde dreptul de garanţie dacă vânzătorul dovedeşte că existau motive suficiente pentru a se respinge cererea.

Cumpărătorul care, fără a exista o hotărâre judecătorească, a recunoscut dreptul terţului pierde dreptul de garanţie, afară de cazul în care dovedeşte că nu existau motive suficiente pentru a împiedica evicţiunea (art. 1705 C.civ.).

Vânzătorul şi cumpărătorul pot conveni să extindă sau să restrângă obligaţia de garanţie. Ei pot chiar conveni să-l exonereze pe vânzător de orice garanţie contra evicţiunii.

Stipulaţia prin care obligaţia de garanţie a vânzătorului este restrânsă sau înlăturată nu-l exonerează pe acesta de obligaţia de a restitui preţul, cu excepţia cazului în care cumpărătorul şi-a asumat riscul producerii sale.

Totuşi, chiar dacă s-a convenit că vânzătorul nu va datora nici o garanţie, el răspunde totuşi de

Page 27: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

evicţiunea cauzată ulterior vânzării prin faptul său personal ori de cea provenită din cauze pe care, cunoscându-le în momentul vânzării, le-a ascuns cumpărătorului. Orice stipulaţie contrară este considerată nescrisă.

Cumpărătorul poate cere rezoluţiunea vânzării dacă a fost evins de întregul bun sau de o parte a acestuia îndeajuns de însemnată încât, dacă ar fi cunoscut evicţiunea, el nu ar mai fi încheiat contractul.

Odată cu rezoluţiunea, cumpărătorul poate cere restituirea preţului şi repararea prejudiciului suferit (art. 1700 C.civ.).1

Vânzătorul este ţinut să înapoieze preţul în întregime chiar dacă, la data evicţiunii, valoarea bunului vândut a scăzut sau dacă bunul a suferit deteriorări însemnate, fie din neglijenţa cumpărătorului, fie prin forţă majoră.

Dacă, însă, cumpărătorul a obţinut un beneficiu în urma deteriorărilor cauzate bunului, vânzătorul are dreptul să scadă din preţ o sumă corespunzătoare acestui beneficiu.

Dacă lucrul vândut are, la data evicţiunii, o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, sporul de valoare acumulat până la data evicţiunii.

Termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în garanţie contra evicţiunii este cel de drept comun (3 ani), care începe să curgă de la data producerii evicţiunii.

Daunele-interese datorate de vânzător cuprind:a) valoarea fructelor pe care cumpărătorul a fost obligat să le restituie celui care l-a evins;b) cheltuielile de judecată efectuate de cumpărător în procesul cu cel ce l-a evins, precum şi în

procesul de chemare în garanţie a vânzătorului;c) cheltuielile încheierii şi executării contractului de către cumpărător;d) toate celelalte pierderi suferite ori câştiguri nerealizate de către cumpărător din cauza

evicţiunii.Vânzătorul este ţinut de asemenea, să ramburseze cumpărătorului sau să facă să i se ramburseze de

către terţul evingător toate cheltuielile pentru lucrările efectuate în legătură cu bunul vândut, fie că lucrările sunt autonome, fie că sunt adăugate, dar, în acest din urmă caz, numai dacă sunt necesare sau utile.

Dacă vânzătorul a cunoscut cauza evicţiunii la data încheierii contractului, şi este deci de rea-credinţă, el este dator să ramburseze cumpărătorului şi cheltuielile făcute pentru efectuarea şi, după caz, ridicarea lucrărilor voluptuare.

În cazul în care evicţiunea parţială nu atrage rezoluţiunea contractului, vânzătorul trebuie să restituie cumpărătorului o parte din preţ proporţională cu valoarea părţii de care a fost evins şi, dacă este cazul, să plătească daune-interese.

Când cumpărătorul a păstrat bunul cumpărat plătind terţului evingător o sumă de bani sau dându-i un alt bun, vânzătorul este liberat de urmările garanţiei, în primul caz prin rambursarea către cumpărător a sumei plătite cu dobânzi calculate de la data plăţii, iar în al doilea caz prin plata valorii bunului dat, precum şi, în ambele cazuri, a tuturor cheltuielilor aferente.

B) Garanţia contra viciilor bunului vândutGaranţia contra viciilor bunului vândut este consecinţa obligaţiei vânzătorului de a asigura

cumpărătorului folosinţa utilă a bunului. Vânzătorul garantează cumpărătorul contra oricăror vicii ascunse care fac bunul vândut

impropriu întrebuinţării la care este destinat sau care îi micşorează în asemenea măsură întrebuinţarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un preţ mai mic (art. 1707 alin. (1) C.civ.).

Este ascuns acel viciu care la data contractării nu poate fi descoperit de către un cumpărător prudent şi diligent fără a fi nevoie de asistenţă de specialitate.1

Garanţia este datorată dacă viciul sau cauza lui exista la data predării bunului.Vânzătorul nu datorează garanţie pentru viciile pe care cumpărătorul le cunoştea la încheierea

contractului.În vânzările silite nu se datorează garanţie contra viciilor ascunse.

Page 28: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Răspunderea contra viciilor ascunse prezintă asemănări cu viciul erorii, dar nu se identifică cu acesta, întrucât eroarea, ca viciu de consimţământ, poartă asupra substanţei obiectului convenţiei sau asupra identităţii cocontractantului, în cazul contractelor încheiate intuitu persoane.

Dacă părţile nu au convenit altfel, vânzătorul este obligat să garanteze contra viciilor ascunse, chiar şi atunci când nu le-a cunoscut (art. 1708 alin. (1) C.civ.).

Clauză care înlătură sau limitează răspunderea pentru vicii este nulă în privinţa viciilor pe care vânzătorul le-a cunoscut ori trebuia să le cunoască la data încheierii contractului.

Obligaţia de garanţie şi răspunderea funcţionează numai pentru viciile ascunse ale lucrului vândut şi nu pentru viciile aparente pe care cumpărătorul putea descoperi singur, printr-o verificare normală.2

Viciul ascuns sau cauza lui trebuie să existe la data predării bunului ; viciile apărute ulterior nu angajează răspunderea vânzătorului, pentru că riscurile trec asupra cumpărătorului odată cu predarea bunului.1

În sfârşit, viciul trebuie să fie grav, adică să facă lucrul impropriu întrebuinţării după natură sau să îi micşoreze valoarea de întrebuinţare, astfel încât cumpărătorul, dacă l-ar fi cunoscut, nu ar fi cumpărat sau ar fi cumpărat pe un preţ mai mic.

Nu există obligaţie de garanţie pentru vicii pentru bunurile cumpărate la vânzările silite (art. 1707 alin. (5) C.civ.).

Cumpărătorul care a descoperit viciile ascunse ale lucrului este obligat să le aducă la cunoştinţa vânzătorului în termenul stabilit prin contract sau, în lipsă, în termen de trei luni, pentru construcţii, sau în termen de două luni de la data la care le-a descoperit, pentru celelalte bunuri. În caz contrar, la stabilirea despăgubirii ce vânzătorul datorează cumpărătorului pentru viciile ascunse, se va ţine seama şi de paguba pe care vânzătorul a suferit-o din cauza nedenunţării sau denunţării cu întârziere a viciilor (art. 1709 alin. (1) C.civ.).

Când viciul apare în mod gradual, termenele menţionate mai sus încep să curgă din ziua în care cumpărătorul îşi dă seama de gravitatea şi întinderea viciului.

Vânzătorul care a tăinuit viciul nu poate beneficia însă de reducerea despăgubirii cu paguba suferită din cauza nedenunţării sau demiterii cu întârziere a viciilor.

În temeiul obligaţiei vânzătorului de garanţie contra viciilor, cumpărătorul poate obţine, după caz:

a) înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia;b) înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii;c) reducerea corespunzătoare a preţului (acţiunea estimatorie);d) rezoluţiunea vânzării (acţiunea redhibitorie).La cererea vânzătorului, instanţa, ţinând seama de gravitatea viciilor şi de scopul pentru care

contractul a fost încheiat, precum şi de alte împrejurări, poate dispune o altă măsură dintre cele menţionate, decât cea solicitată de cumpărător.

Dacă numai unele dintre bunurile vândute sunt afectate de vicii şi acestea pot fi separate de celelalte fără pagubă pentru cumpărător, iar instanţa dispune rezoluţiunea, contractul se desfiinţează numai în parte.

Rezoluţiunea contractului, în ceea ce priveşte bunul principal, atrage rezoluţiunea lui şi în privinţa bunului accesoriu.

În cazul în care la data încheierii contractului vânzătorul cunoştea viciile bunului vândut, pe lângă una dintre măsurile enumerate mai sus, vânzătorul este obligat, dacă este cazul, la plata de daune-interese, pentru repararea întregului prejudiciu cauzat.

Atunci când vânzătorul nu cunoştea viciile bunului vândut şi s-a dispus fie reducerea preţului, fie rezoluţiunea vânzării, el este obligat să restituie cumpărătorului doar preţul şi cheltuielile făcute cu prilejul vânzării, în tot sau în parte, dupa caz.

Pierderea sau deteriorarea bunului, chiar prin forţă majoră, nu îl împiedică pe cumpărător să obţină aplicarea măsurilor menţionate mai sus (art. 1713 C.civ.).

Dispoziţiile privitoare la garanţia contra viciilor ascunse se aplică şi atunci când bunul vândut nu corespunde calităţilor convenite de către părţi.

Page 29: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

În cazul vânzării după mostră sau model, vânzătorul garantează că bunul are calităţile mostrei sau modelului.

Ca şi în cazul garanţiei pentru evicţiune, vânzătorul este obligat la garanţia pentru vicii şi faţă de succesorii cumpărătorului.

Termenul de prescripţie al dreptului de valorificare a garanţiei pentru vicii este cel de drept comun de 3 ani (art. 2517 C.civ.).

Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune, izvorât din transmiterea unor bunuri sau executarea unor lucrări, cu vicii aparente, în cazurile în care legea sau contractul obligă la garanţie şi pentru asemenea vicii, începe să curgă de la data predării sau recepţiei finale a bunului ori a lucrării sau, după caz, de la data împlinirii termenului prevăzut de lege ori stabilit prin procesul-verbal de constatare a viciilor, pentru înlăturarea de către debitor a viciilor constatate.

Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul lipsei calităţilor convenite ori a lipsurilor cantitative, însă numai dacă oricare din aceste lipsuri puteau fi descoperite, fără cunoştinţe speciale, printr-o verificare normală.

Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile ascunse începe să curgă:

a) în cazul unui bun transmis sau al unei lucrări executate, alta decât o construcţie, de la împlinirea unui an de la data predării ori recepţiei finale a bunului sau a lucrării, în afara cazului în care viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii.

b) în cazul unei construcţii, de la împlinirea a trei ani de la data predării sau recepţiei finale a construcţiei, afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii.

Pentru executarea unor lucrări curente, termenele sunt de o lună, în cazul prevăzut la lit. a), respectiv de trei luni, în cazul prevăzut la lit. b).

Dispoziţiile de mai sus se aplică şi în cazul lipsei calităţilor convenite ori a lipsurilor cantitative, însă numai dacă oricare din aceste lipsuri nu puteau fi descoperite, fără cunoştinţe speciale, printr-o verificare normală.

Termenele menţionate sunt termene de garanţie înăuntrul cărora viciile trebuie, în toate cazurile, să se ivească (art. 2531 C.civ.).

Prin dispoziţiile de mai sus nu se aduce însă, nicio atingere termenelor de garanţie speciale, legale sau convenţionale.

Acele dispoziţii se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul produselor pentru care s-a prevăzut un termen de valabilitate, ca şi în cazul bunurilor sau lucrărilor pentru care există un termen de garanţie pentru buna funcţionare.

C) Despre garanţia pentru buna funcţionare a bunuluiÎn afară de garanţia contra viciilor ascunse, vânzătorul care a garantat pentru un timp

determinat buna funcţionare a bunului vândut este obligat, în cazul oricărei defecţiuni ivite înăuntrul termenului de garanţie, să repare bunul pe cheltuiala sa (art. 1716 alin. (1) C.civ.)

Dacă reparaţia este imposibilă sau dacă durata acesteia depăşeşte timpul stabilit prin contract sau prin legea specială, vânzătorul este obligat să înlocuiască bunul vândut. În lipsa unui termen prevăzut în contract sau în legea specială, durata maximă a reparaţiei este de 15 zile de la data când cumpărătorul a solicitat repararea bunului.

Dacă vânzătorul nu înlocuieşte bunul într-un termen scurt, potrivit cu împrejurările, el este obligat, la cererea cumpărătorului, să-i restituie preţul primit în schimbul înapoierii bunului.

Garanţia nu va fi datorată dacă vânzătorul dovedeşte că defecţiunea s-a produs din pricina modului nepotrivit în care cumpărătorul a folosit sau păstrat bunul. Comportamentul cumpărătorului se apreciază şi luându-se în considerare instrucţiunile scrise care i-au fost comunicate de către vânzător.

Sub sancţiunea decăderii din dreptul de garanţie, cumpărătorul trebuie să comunice defecţiunea de îndată ce a descoperit-o şi, în orice caz, înainte de împlinirea termenului de garanţie.

Sancţiunea decăderii din dreptul de garanţie este aplicabilă în mod corespunzător şi în cazul în care vânzătorul a garantat că bunul va păstra un timp determinat anumite calităţi.

Page 30: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Potrivit art. 1177 C.civ. „Contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor speciale şi în completare dispoziţiilor prezentului cod”.

În acest sens, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, republicată în temeiul Legii nr. 363/2007, interzice înscrierea în contractele încheiate cu consumatorii a unor clauze abuzive.

Clauza abuzivă este definită ca fiind stipulaţia contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi care creează prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe.

Clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

Dacă prin clauzele abuzive prevăzute în lege s-ar restrânge dreptul consumatorului de a intenta acţiunea redhibitorie sau acţiunea estimatorie ori s-ar limita răspunderea vânzătorului pentru vicii, ele vor fi nule.

În scopul armonizării reglementărilor interne cu cele existente în Uniunea Europeană a fost adoptată Legea 449/2003 privind vânzarea produselor şi garanţiilor asociate acestora, care reglementează materia menţionată în concordanţă cu regulile pertinente care există în Uniunea Europeană şi care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007, dată aderării României la Uniunea Europeană.

În sensul legii nr. 449/2003, următorii termeni se definesc astfel:a) consumator – orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care

cumpără, dobândeşte, utilizează ori consuma produse în afara activităţii sale profesionale sau comerciale, dar care acţionează în contractele aflate sub incidenţa prezentei legi;

b) produs – bun material mobil a cărui destinaţie finală este consumul sau utilizarea individuală ori colectivă. Nu intra sub incidenţa prevederilor prezentei legi bunurile vândute în urma confiscărilor, în cadrul procedurii de executare silită sau pe baza unui alt act emis de autorităţile judecătoreşti, apa şi gazele care nu sunt ambalate într-un volum limitat sau într-o cantitate fixă şi energia electrică;

c) vânzător – persoana fizică sau juridică autorizată, care, în cadrul activităţii sale, comercializează produse în condiţiile unui contract încheiat cu consumatorul;

d) producător:1. agentul economic care fabrica un produs finit sau o componentă a unui produs;2. agentul economic care fabrica materia prima;3. agentul economic care îşi aplica denumirea, marca sau un alt semn distinctiv pe produs;4. agentul economic care recondiţionează produsul;5. agentul economic sau distribuitorul care modifică, prin activitatea sa, caracteristicile produsului;6. reprezentantul înregistrat în România al unui agent economic care nu îşi are sediul în România sau,

în cazul inexistenţei acestuia, importatorul produsului;7. agentul economic care importă produse în vederea realizării ulterioare a unei operaţiuni de vânzare,

închiriere, leasing sau orice altă formă de distribuţie specifică derulării afacerilor;8. distribuitorul produsului importat, în cazul în care nu se cunoaşte importatorul, chiar dacă

producătorul este menţionat;9. distribuitorul produsului, în cazul în care importatorul nu poate fi identificat, dacă nu informează

persoana prejudiciată, în termen de 30 de zile de la cererea acesteia, asupra identităţii importatorului;e) garanţie – orice angajament asumat de vânzător sau producător faţă de consumator, fără

solicitarea unor costuri suplimentare, de restituire a preţului plătit de consumator, de reparare sau de înlocuire a produsului cumpărat, dacă acesta nu corespunde condiţiilor enunţate în declaraţiile referitoare la garanţie sau în publicitatea aferentă;

f) reparare – aducerea unui produs la conformitate cu contractul de vânzare-cumpărare;g) viciu ascuns – deficienţa calitativă a unui produs livrat sau a unui serviciu prestat care nu a

fost cunoscută de consumator prin mijloacele obişnuite de verificare;h) durata medie de utilizare – intervalul de timp, stabilit în documente tehnice normative s-au declarat

Page 31: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

de către producător ori convenit între ăîrţi, în cadrul cărora produsele de folosinţă îndelungată trebuie să îşi menţină caracteristicile funcţionale, dacă au fost respectate condiţiile de transport, manipulare, depozitare şi exploatare.

Nu sunt supuse prevederilor acestei legi produsele folosite care sunt vândute prin procedura licitaţiei publice, la care consumatorul are posibilitatea să participe personal.

Intră sub incidenţa prevederilor legii nr. 449/2003 şi produsele care vor fi achiziţionate pe baza unui contract de vânzare de produse ce urmează a fi fabricate sau prelucrate.

Vânzătorul este obligat să livreze consumatorului produse care sunt în conformitate cu contractul de vânzare-cumpărare.

Se consideră că produsele sunt în conformitate cu contractul de vânzare-cumpărare dacă:a) corespund descrierii făcute de vânzător şi au aceleaşi calităţi ca şi produsele pe care vânzătorul le-a

prezentat consumatorului ca mostră sau model;b) corespund oricărui scop specific solicitat de către consumator, scop făcut cunoscut vânzătorului şi

acceptat de acesta la încheierea contractului de vânzare-cumpărare;c) corespund scopurilor pentru care sunt utilizate în mod normal produsele de acelaşi tip;d) fiind de acelaşi tip, prezintă parametri de calitate şi performanţe normale, la care consumatorul se

poate aştepta în mod rezonabil, date fiind natura produsului şi declaraţiile publice privind caracteristicile concrete ale acestuia, făcute de vânzător, de producător sau de reprezentantul acestuia, în special prin publicitate sau prin înscriere pe eticheta produsului.

Nu se consideră a fi lipsa de conformitate dacă în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare consumatorul a cunoscut sau nu putea, în mod rezonabil, să nu cunoască această lipsă de conformitate ori dacă lipsa de conformitate îşi are originea în materialele furnizate de consumator.

Vânzătorul nu este răspunzător de declaraţiile publice prevăzute mai sus la lit. d), în oricare dintre următoarele situaţii, dacă probează ca:

a) nu a cunoscut şi nu ar fi putut, în mod rezonabil, să cunoască declaraţiile în cauză;b) declaraţia fusese corectată la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare;c) decizie de a cumpăra produsul nu putea fi influenţată de declaraţiile publice în cauză.Orice lipsă a conformităţii rezultată dintr-o instalare incorectă a produselor va fi considerată

echivalentă cu o lipsă a conformităţii produselor, dacă instalarea face parte din contractul de vânzare a produselor şi produsele au fost instalate de vânzător sau pe răspunderea sa.

Prevederile de mai sus se aplică şi în cazul în care produsul destinat a fi instalat de consumator este instalat de acesta şi instalarea incorectă este datorată unei deficienţe în instrucţiunile de instalare.

Vânzătorul este răspunzător faţă de consumator pentru orice lipsă a conformităţii existentă la momentul când au fost livrate produsele.

În cazul lipsei conformităţii, consumatorul are dreptul de a solicita vânzătorului, ca măsură reparatorie, înlocuirea sau repararea produsului în funcţie de opţiunea sa, în fiecare caz fără plată, cu excepţia situaţiei în care această solicitare este imposibilă sau disproporţionată, sau să beneficieze de reducerea corespunzătoare a preţului ori de revoluţiunea contractului privind acest produs.

O măsură reparatorie va fi considerată ca disproporţionată, dacă ea impune vânzătorului costuri care sunt nerezonabile în comparaţie cu cealaltă măsură reparatorie, luându-se în considerare:

a) valoarea pe care ar fi avut-o produsele dacă nu ar fi existat lipsa de conformitate;b) importanţa lipsei de conformitate;c) dacă cealaltă măsură reparatorie ar putea fi realizată fără un inconvenient semnificativ pentru

consumator.Consumatorul poate solicita o reducere corespunzătoare a preţului sau rezoluţiunea

contractului în oricare dintre următoarele cazuri:c) dacă nu beneficiază nici de repararea, nici de înlocuirea produsului;b) dacă vânzătorul nu a luat măsura reparatorie într-o perioadă de timp rezonabilă;c) dacă vânzătorul nu a luat măsura reparatorie, fără inconveniente semnificative pentru consumator.Consumatorul nu este îndreptăţit să solicite rezoluţiunea contractului, dacă lipsa conformităţii este

Page 32: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

minoră.Dacă vânzătorul este răspunzător faţă de consumator pentru lipsa de conformitate rezultată

dintr-o acţiune sau dintr-o omisiune a producătorului ori a unui agent economic din acelaşi lanţ contractual, vânzătorul are dreptul de a se îndrepta împotriva celui responsabil de lipsa de conformitate, în condiţiile legii, adică de a folosi împotriva lui acţiunea în regres.

Răspunderea vânzătorului , conform prevederilor Legii nr. 449/2003 este angajată dacă lipsa de conformitate apare într-un termen de 2 ani, calculat de la livrarea produsului.

După expirarea acestui termen, consumatorii pot pretinde remedierea sau înlocuirea în scopul pentru care au fost realizate ca urmare a unor vicii ascunse apărute în cadrul duratei medii de utilizare, în condiţiile legii.

Consumatorul trebuie să informeze vânzătorul despre lipsa de conformitate în termen de două luni de la data la care a constatat-o.

Până la proba contrară, lipsa de conformitate apărută în termen de 6 luni de la livrarea produsului se prezumă că a existat la momentul livrării acestuia, cu excepţia cazurilor în care prezumţia este incompatibilă cu natura produsului sau a lipsei de conformitate.

Garanţia este obligatorie din punct de vedere juridic pentru ofertant, în condiţiile specifice în declaraţiile referitoare la garanţie şi în publicitatea aferentă.

Garanţia trebuie să cuprindă menţiuni cu privire la drepturile conferite prin legea consumatorului şi să ateste în mod clar că aceste drepturi nu sunt afectate prin garanţia oferită.

Garanţia trebuie redactată în termeni simpli şi uşor de înţeles.La cererea consumatorului garanţia va fi oferită în scris sau pe orice alt suport durabil, disponibil şi

accesibil acestuia.În cazul în care garanţia nu respectă prevederile alin. 1 şi ale art. 20, valabilitatea acesteia nu este

afectată, consumatorul având dreptul de a solicita vânzătorului îndeplinirea condiţiilor incluse în declaraţiile referitoare la garanţie.

Clauzele contractuale sau înţelegerile încheiate între vânzător şi consumator înainte ca lipsa de conformitate să fie cunoscută de consumator şi comunicată vânzătorului, care limitează sau înlătură, direct ori indirect, drepturile consumatorului prevăzute de prezenta lege, sunt nule de drept.

În cazul produselor folosite, consumatorul şi vânzătorul pot conveni reducerea termenului de 2 ani prevăzut de lege, dar nu la mai puţin de un an de la data livrării produsului.

Constituie contravenţii următoarele fapte şi se sancţionează cu amendă:– nerespectarea prevederilor privitoare la garanţii şi– nerespectarea prevederilor privind conformitatea existentă la momentul livrării produselor.Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de către reprezentanţii împuterniciţi ai

Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor.Drepturile consumatorilor prevăzute de Legea nr. 449/2003 sunt exercitate fără a aduce atingere altor

drepturi pe care consumatorul le poate invoca conform celorlalte prevederi legale care reglementează răspunderea contractuală sau necontractuală.

§ 2. Obligaţiile cumpărătorului

Codul civil stabileşte în sarcina cumpărătorului următoarele obligaţii:a) să preia bunul vândut;b) să plătească preţul vânzării; c) să suporte cheltuielile vânzării (art. 1666, 1667 şi 1719 C.civ.).Părţile pot stabili în contract şi alte obligaţii pentru cumpărător.

A) Obligaţia de plată a preţului vânzăriiEste obligaţia principală a cumpărătorului, în lipsa căreia contractul este nul absolut ca

vânzare-cumpărare.În lipsa unei stipulaţii contrare, cumpărătorul trebuie să plătească preţul la locul în care bunul

Page 33: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

se află în momentul încheierii contractului şi de îndată ce proprietatea este transmisă (art. 1720 C.civ.).1

Dacă la data încheierii contractului bunurile se află în tranzit, în lipsa unei stipulaţii contrare plata preţului se face la locul care rezultă din uzanţe sau, în lipsa acestora, la locul destinaţiei.

În cazul în care nu s-a convenit altfel, cumpărătorul este ţinut să plătească dobânzi asupra preţului din ziua dobândirii proprietăţii, dacă bunul produce fructe civile sau naturale sau din ziua predării, dacă bunul nu produce fructe însă îi procură alte foloase.

Pentru garantarea obligaţiei de plată a preţului, în cazurile prevăzute de lege vânzătorul beneficiază de un privilegiu sau, după caz, de o ipotecă legală asupra bunului vândut (art. 1723 C.civ.).

De regulă, preţul este stabilit printr-o sumă globală care se plăteşte o dată, în întregime (plata este indivizibilă).

Este posibil ca părţile să convină ca preţul să fie plătit eşalonat (fracţionat), în rate, la diferite termene. Este situaţia vânzărilor în rate. Întrucât termenele sunt stipulate în favoarea cumpărătorului, acesta va putea face o plată anticipată a ratei sau a întregului preţ. În acest caz, dobânda calculată pentru plata la termen va trebui să fie plătită, dacă legea sau părţile nu convin altfel.

Cumpărătorul care află de existenţa unei cauze de evicţiune este îndreptăţit să suspende plata preţului până la încetarea tulburării sau până când vânzătorul oferă o garanţie corespunzătoare.

Cumpărătorul nu poate suspenda plata preţului dacă a cunoscut pericolul evicţiunii în momentul încheierii contractului sau, dacă în contract s-a prevăzut că plata se va face chiar în caz de tulburare (art. 1722 C.civ.).

În caz de neplată, totală sau parţială, a preţului, vânzătorul poate invoca excepţia de neexecutare, refuzând să predea lucrul vândut până la plata preţului (în temeiul unui drept de retenţie asupra lucrului vândut), fie să ceară executarea silită a obligaţiei, ori să ceară rezoluţiunea contractului pentru neplata preţului şi a dobânzilor.1

Când cumpărătorul nu a plătit, vânzătorul este îndreptăţit să obţină prin intermediul instanţei judecătoreşti, fie executarea silită a obligaţiei de plată, fie rezoluţiunea vânzării, precum şi, în ambele situaţii, daune-interese, dacă este cazul (art. 1724 C.civ.).

În cazul vânzării bunurilor mobile, cumpărătorul este de drept în întârziere cu privire la îndeplinirea obligaţiilor sale dacă, la scadenţă, nici nu a plătit preţul şi nici nu a preluat bunul.

În cazul bunurilor mobile supuse deteriorării rapide sau deselor schimbări de valoare, cumpărătorul este de drept în întârziere în privinţa preluării lor, atunci când nu le-a preluat în termenul convenit, chiar dacă preţul a fost plătit, sau atunci când a solicitat predarea fără să fi plătit preţul.2

Când cumpărătorul unui bun mobil nu-şi îndeplineşte obligaţia de preluare sau de plată, vânzătorul are facultatea de a depune lucrul vândut într-un depozit, la dispoziţia şi pe cheltuiala cumpărătorului, sau de a-l vinde.

Vânzarea se va face prin licitaţie publică sau chiar pe preţul curent dacă lucrul are un preţ la bursă sau în târg ori stabilit de lege, de către o persoană autorizată de lege pentru asemenea acte şi cu dreptul pentru vânzător la plata diferenţei dintre preţul convenit la prima vânzare şi cel efectiv obţinut, precum şi la daune-interese.

Dacă vânzarea are ca obiect bunuri fungibile supuse unui preţ curent, iar neexecutarea contractului provine din partea vânzătorului, cumpărătorul are dreptul de a cumpăra bunuri de acelaşi gen pe cheltuiala vânzătorului, prin intermediul unei persoane autorizate.

Cumpărătorul are dreptul a pretinde diferenţa dintre suma ce reprezintă cheltuielile achiziţionării bunurilor şi preţul convenit cu vânzătorul, precum şi la daune-interese, dacă este cazul.

Partea care va exercita dreptul prevăzut mai sus are obligaţia de a încunoştinţa de îndată cealaltă parte despre aceasta (art. 1726 C.civ.).

Când vânzarea s-a făcut fără termen de plată, iar cumpărătorul nu a plătit preţul, vânzătorul poate ca, în cel mult 15 zile de la data predării, să declare rezoluţiunea fără punere în întârziere şi să ceară restituirea bunului mobil vândut, cât timp bunul este încă în posesia cumpărătorului şi nu

Page 34: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

a suferit transformări.În acest caz, dacă acţiunea în restituire nu a fost introdusă în condiţiile prevăzuţe mai sus, vânzătorul

nu mai poate opune celorlalţi creditori ai cumpărătorului efectele rezoluţiunii ulterioare a contractului pentru neplata preţului.

Atunci când vânzarea are ca obiect un bun imobil şi s-a stipulat că în cazul în care nu se plăteşte preţul la termenul convenit cumpărătorul este de drept în întârziere, acesta din urmă poate să plătească şi după expirarea termenului cât timp nu a primit declaraţia de rezoluţiune din partea vânzătorului.

Rezoluţiunea vânzării unui imobil are efecte faţă de terţi în condiţiile stabilite de Codul civil privind înscrierea în cartea funciară.

Acţiunea vânzătorului în rezoluţiunea vânzării pentru neplata preţului este o acţiune reală şi nu personală, deci urmăreşte lucrul vândut şi nu persoana vânzătorului.1

Totuşi ea nu va produce efecte împotriva autorităţilor publice (dacă de exemplu lucrul a fost expropriat sau rechiziţionat) ori împotriva adjudecatarului de la o vânzare silită.

Acţiunea în rezoluţiune va putea fi promovată indiferent dacă obiectul vânzării este mobiliar sau imobiliar. Acţiunea poate fi intentată de vânzător personal sau prin reprezentant, de moştenitorii săi, de cesionarul preţului, de legatarul particular şi de creditorii vânzătorului.

B) Obligaţia de a prelua bunul vândutCumpărătorul are dreptul şi este obligat, în acelaşi timp, să preia bunul vândut la locul şi la

termenul la care vânzătorul este obligat să îl predea.Obligaţia cumpărătorului de a prelua bunul vândut este corelativă cu obligaţia vânzătorului de a preda

acest bun.Predarea se face prin punerea bunului vândut la dispoziţia cumpărătorului, împreună cu tot

ceea ce este necesar, după împrejurări. pentru exercitarea liberă şi neîngrădită a posesiei.Bunul trebuie să fie predat în starea în care se afla în momentul încheierii contractului (art.

1690 C.civ.).Cumpărătorul are obligaţia ca imediat după preluare să verifice starea bunului potrivit

uzanţelor.Dacă în urma verificării sunt descoperite vicii, cumpărătorul trebuie să-l informeze pe vânzător

despre acestea fără întârziere. În lipsa informării, se consideră că vânzătorul şi-a executat obligaţia de predare a bunului.

Totuşi, în privinţa viciilor ascunse, dispoziţiile art.1717-1724 C.civ. rămân aplicabile.Când cumpărătorul contestă calitatea sau starea bunului pe care vânzătorul i l-a pus la dispoziţie,

preşedintele judecătoriei de la locul prevăzut pentru executarea obligaţiei de predare, la cererea oricăreia dintre părţi, va desemna de îndată un expert în vederea constatării.

Prin aceeaşi hotărâre se poate dispune sechestrarea sau depozitarea bunului.Dacă păstrarea bunului ar putea aduce mari pagube sau ar ocaziona cheltuieli însemnate, se va putea

dispune chiar vânzarea pe cheltuiala proprietarului, în condiţiile stabilite de instanţă.Hotărârea de vânzare va trebui comunicată înainte de punerea ei în executare celeilalte părţi sau

reprezentantului său, dacă unul dintre aceştia se află într-o localitate situată în circumscripţia judecătoriei care a pronunţat hotărârea. În caz contrar, hotărârea va fi comunicată în termen de trei zile de la executarea ei (art. 1691 C.civ.).

Dacă nu s-a convenit altfel, fructele bunului vândut se cuvin cumpărătorului din ziua dobândirii proprietăţii.

În lipsa unui termen, cumpărătorul poate cere predarea bunului de îndată ce preţul este plătit. Dacă însă, ca urmare a unor împrejurări cunoscute cumpărătorului la momentul vânzării, predarea bunului nu se poate face decât după trecerea unui termen, părţile sunt prezumate că au convenit ca predarea să aibă loc la expirarea acelui termen (art. 1693 C.civ.).

Dacă obligaţia de plată a preţului este afectată de un termen şi, după vânzare, cumpărătorul a devenit insolvabil ori garanţiile acordate vânzătorului s-au diminuat, vânzătorul poate suspenda executarea obligaţiei de predare cât timp cumpărătorul nu acordă garanţii îndestulătoare că va plăti preţul la termenul

Page 35: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

stabilit.Dacă însă, la data încheierii contractului, vânzătorul cunoştea insolvabilitatea cumpărătorului,

atunci acesta din urmă păstrează beneficiul termenului, dacă starea sa de insolvabilitate nu s-a agravat în mod substanţial.

C) Obligaţia cumpărătorului de a suporta cheltuielile vânzăriiCheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare (taxe de timbru, taxe de autentificare,

onorariu notarial, inclusiv pentru înscrierea în cartea funciară, onorariu de avocat etc.) sunt considerate ca un accesoriu al preţului şi sunt în sarcina cumpărătorului în lipsă de stipulaţie contrară (art. 1666 C.civ.).1

Măsurarea, cântărirea şi cheltuielile de predare a bunului sunt în sarcina vânzătorului, iar cele de preluare şi transport de la locul executării sunt în sarcina cumpărătorului, dacă nu s-a convenit altfel.

În absenţa unei clauze contrare, cheltuielile aferente operaţiunilor de plată a preţului sunt în sarcina cumpărătorului.

Dispoziţia art. 1666 C.civ. priveşte raporturile dintre părţi şi nu raporturile părţilor cu terţii. Dacă terţul (de exemplu avocatul) ar fi mandatarul ambelor părţi, obligaţia de plată a onorariului este solidară şi incumbă atât cumpărătorului, cât şi vânzătorului.

Fireşte dacă onorariul a fost plătit de vânzător, el are o acţiune în regres împotriva cumpărătorului pentru onorariul plătit.

§ 3. Vânzarea cu arvunăPentru a mări siguranţa executării obligaţiilor contractuale; părţile din contractul de vânzare-

cumpărare pot stipula şi da o sumă de bani sau alte bunuri fungibile, cu titlu de arvună.1

Potrivit art. 1544 alin. (1) C.civ. „Dacă, la momentul încheierii contractului, o parte dă celeilalte, cu titlu de arvună, o sumă de bani sau alte bunuri fungibile, în caz de executare arvună trebuie imputată asupra prestaţiei datorate sau, după caz, restituită (art. 1544 alin. (1) C.civ.).

Dacă partea care a dat arvuna nu execută obligaţia, cealaltă parte poate denunţa contractul, reţinând arvuna. Atunci când neexecutarea provine de la partea care a primit arvuna, cealaltă parte denunţa contractul şi poate cere dublul acesteia.

Dacă partea care nu este în culpă preferă să ceară executarea sau rezoluţiunea contractului, repararea prejudiciului se face potrivit dreptului comun.”

Dacă în contract este stipulat expres dreptul uneia dintre părţi sau dreptul ambelor părţi de a se dezice de contract, cel care denunţă contractul pierde arvuna dată sau, după caz, trebuie să restituie dublul celei primite.

Arvuna se restituie când contractul încetează din cauze ce nu atrag răspunderea vreuneia dintre părţi (art. 1546 C.civ.).

Capitolul IIIVarietăţi de vânzare-cumpărare

De la regulile prezentate mai sus, care constituie dreptul comun în domeniul contractului de vânzare-cumpărare, Codul civil sau acte normative speciale stabilesc unele derogări pentru varietăţi de vânzare-cumpărare.

Principalele varietăţi de vânzare-cumpărare sunt: vânzarea locuinţelor proprietate de stat; vânzarea după greutate, număr sau măsură; vânzarea cu arvună; vânzarea cu grămada; vânzarea cu pact de răscumpărare; vânzarea de drepturi de creanţă; vânzarea de drepturi litigioase şi retractul litigios; vânzarea

Page 36: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

de drepturi succesorale; vânzarea cu plata preţului în rate; vânzarea pe gustate; vânzarea pe încercate; vânzarea la licitaţie; vânzarea prin corespondenţă; vânzarea imobiliară.

§ 1. Vânzarea locuinţelor proprietate a unităţilor administrativ-teritorialePrin Decretul-lege nr. 61/6 februarie 1990, întreprinderilor pentru vânzarea locuinţelor şi oficiilor

specializate li s-a permis să vândă locuinţe, construite din fondurile statului, cetăţenilor români cu domiciliul în ţară, cu achitarea integrală a preţului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare sau prin acordarea unui împrumut de către CEC, fără restricţii privind deţinerea în proprietate a unei a doua locuinţe.

Cetăţenii români cu domiciliul în străinătate, precum şi persoanele care nu aveau cetăţenia română şi voiau să-şi stabilească domiciliul în România, puteau să cumpere locuinţe construite din fondurile statului, cu plata integrală în valută.

Legea nr. 85 din 22 iulie 1992 privind vânzarea de locuinţe şi alte spaţii a dezvoltat dispoziţiile Decretului-lege nr. 61/1990, stabilind că pot fi vândute titularilor contractelor de închiriere: locuinţele construite din fondurile statului, cu excepţia celor care depăşesc suprafeţele maxime prevăzute de actele normative şi a locuinţelor de protocol; şi locuinţele construite din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, cu excepţia celor de intervenţie.

S-a permis, de asemenea, vânzarea la licitaţie publică a spaţiilor destinate activităţilor de comerţ şi de prestări de servicii, de mică industrie şi a oricăror alte activităţi similare, situate în construcţiile de locuinţe în curs de execuţie şi aflate în proprietatea regiilor autonome, specializate în administrarea locuinţelor, sau a consiliilor locale.

Ulterior, prin Legea nr. 112/25 noiembrie 1995, pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, şi prin H.G. nr. 11/1997 privind Normele metodologice de aplicare ale Legii nr. 112/1995, s-a prevăzut dreptul chiriaşilor titulari de contract ai apartamentelor, care nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, de a opta, după expirarea termenului de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului. Acelaşi drept îl aveau şi chiriaşii care ocupau spaţii locative realizate prin extinderea spaţiului iniţial construit.

S-a interzis, sub sancţiunea nulităţii absolute, revânzarea apartamentelor cumpărate de chiriaşi timp de 10 ani de la data cumpărării.

Au fost exceptate de la vânzare locuinţele de protocol, cele care beneficiau de dotări speciale şi cele declarate monumente istorice sau aparţinând patrimoniului naţional.

De dispoziţiile Legii nr. 112/1995 beneficiau cetăţenii români, indiferent dacă aveau domiciliul sau reşedinţa în ţară sau în străinătate. Calitatea de cetăţean român a chiriaşului trebuie să existe la data formulării cererii de cumpărare şi să se menţină până în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a locuinţei.

Nu intrau sub incidenţa Legii nr. 112/1995 locuinţele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă, sau care au intrat în posesia acestuia, în condiţiile inexistenţei unei reglementări legale care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului şi care, în consecinţă, au fost considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia statului.

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 a prevăzut că imobilele care în urma procedurilor prevăzute de această lege nu se restituie persoanelor îndreptăţite rămân în administrarea deţinătorilor actuali şi că imobilele cu destinaţia de locuinţe, nerestituite, pot fi înstrăinate potrivit legislaţiei în vigoare, chiriaşii având un drept de preemţiune. În aceeaşi ordine de idei, imobilele cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, nerestituite, pot fi înstrăinate, deţinătorii cu titlu valabil la data intrării în vigoare a legii având un drept de preemţiune.

Legea nr. 10/2001 a modificat interdicţia de revânzare timp de 10 ani a apartamentului de către chiriaşul cumpărător, dispunând că acesta are dreptul să îl înstrăineze sub orice formă, înainte de împlinirea termenului de 10 ani de la data cumpărării, dar numai persoanei îndreptăţite, fost proprietar al acelei locuinţe.

În sfârşit, Legea nr. 1/2009, de modificare a Legii nr. 10/2001 abrogă interdicţia vânzării timp de 10

Page 37: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

ani a imobilului restituit permiţând astfel libera circulaţie şi a acestor imobile.

§ 2. Vânzarea-cumpărarea imobiliarăObiectul contractului de vânzare-cumpărare imobiliară îl constituie bunurile imobile (terenuri,

construcţii, construcţia şi terenul aferent etc.).Reguli speciale sunt prevăzute în privinţa formei contractului de vânzare-cumpărare a unor imobile.Contractul de vânzare-cumpărare, procesul-verbal de predare-primire a locuinţei şi contractul de

împrumut, întocmite în condiţiile Decretului-lege nr. 61/1990, au valoare de înscrisuri autentice şi constituie titluri executorii.

Aceste condiţii de formă au fost păstrate de Legea nr. 112/1995 şi de Legea nr. 10/2001 şi sunt, prin urmare, cerute şi în prezent pentru valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare a locuinţelor aflate sub incidenţa acestor acte normative.

Forma scrisă autentică a fost cerută, de asemenea, sub sancţiunea nulităţii absolute pentru înstrăinarea şi dobândirea terenurilor situate în intravilan şi extravilan, prin acte juridice între vii (art. 2 din Titlul X privind circulaţia juridică a terenurilor din Legea 247/2005).

Dispoziţiile cuprinse în actele normative speciale menţionate mai sus, sunt în prezent subsumate dispoziţiilor cu caracter general privind toate imobilele, cuprinse în Codul civil.

Dreptul de proprietate imobiliară dobândit de cumpărător trebuie înscris în cartea funciară. În materie de vânzare de imobile, strămutarea proprietăţii de la vânzător la cumpărător este

supusă dispoziilor de carte funciară (art. 1676 C.civ.).Vânzătorul este obligat să şteargă din cartea funciară, pe cheltuiala sa, drepturile înscrise

asupra imobilului vândut, dacă acestea sunt stinse (art. 1677 C.civ.).Înscrierea se va face pe baza actului (contractului de vânzare-cumpărare) prin care s-a

transmis în mod valabil dreptul de proprietate. Înscrierea în cartea funciară are efect constitutiv.Potrivit art. 877 C.civ. „Drepturile reale imobiliare înscrise în cartea funciară sunt drepturi

tabulare. Ele se dobândesc, modifică şi ating numai cu respectarea regulilor de carte funciară”, iar potrivit art. 885 alin. (2) C.civ. „Sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscirerea”.

Nu este necesară înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale care ar proveni dintr-o vânzare silită sau succesiune, uzucapiune sau accesiune. Aceste drepturi vor trebui însă înscrise în prealabil dacă titularul înţelege să dispună de ele.

Înscrierea în cartea funciară îşi va produce efectele de la data înregistrării cererii.În cazul transmiterii succesive a aceluiaşi drept în favoarea mai multor persoane, transferul

proprietăţii operează în favoarea celui care şi-a înscris primul dreptul său în cartea funciară, conform principiului prior tempore, potior jure, indiferent dacă actul său are o dată anterioară sau ulterioară actelor de proprietate ale celorlalţi cumpărători.

Codul civil stabileşte şi unele reguli speciale privind condiţiile de fond ale contractului de vânzare-cumpărare al unor imobile.

Astfel, atunci când se vinde un imobil determinat, fără indicarea suprafeţei pentru un preţ total, nici cumpărătorul şi nici vânzătorul nu pot cere rezoluţiunea ori modificarea preţului pe motiv că suprafaţa este mai mică ori mai mare decât au crezut.

Atunci când se vinde, cu un anumit preţ pe unitatea de măsură, o anumită suprafaţă dintr-un teren mai mare. a cărei întindere sau amplasare nu este determinată, cumpărătorul poate cere strămutarea proprietăţii numai după măsurarea şi delimitarea suprafeţei vândute (art. 1742 C.civ.).

Dacă, în vânzarea unui imobil cu indicarea suprafeţei şi a preţului pe unitatea de măsură, suprafaţa reală este mai mică decât cea indicată în contract, cumpărătorul poate cere vânzătorului să-i dea suprafaţa convenită. Atunci când cumpărătorul nu cere sau vânzătorul nu poate să transmită această suprafaţă, cumpărătorul poate obţine fie reducerea corespunzătoare a preţului, fie rezoluţiunea contractului dacă, din cauza diferenţei de suprafaţă, bunul nu mai poate fi folosit în scopul pentru care a fost cumpărat.

Dacă însă suprafaţa reală se dovedeşte a fi mai mare decât cea stipulată, iar excedentul depăşeşte a

Page 38: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

douăzecea parte din suprafaţa convenită, cumpărătorul va plăti suplimentul de preţ corespunzător sau va putea obţine rezoluţiunea contractului. Atunci când însă excedentul nu depăşeşte a douăzecea parte din suprafaţa convenită, cumpărătorul nu poate obţine rezoluţiunea, dar nici nu este dator să plătească preţul excedentului (art. 1742 C.civ.).

Acţiunea vânzătorului pentru suplimentul de preţ şi aceea a cumpărătorului pentru reducerea preţului sau pentru rezoluţiunea contractului trebuie să fie intentate, sub sancţiunea decăderii din drept, în termen de un an de la încheierea contractului, afară de cazul în care părţile au fixat o dată pentru măsurarea imobilului, caz în care termenul de un an curge de la acea dată.

Când prin acelaşi contract s-a vândut două fonduri cu arătarea întinderii fiecăruia şi pentru un singur preţ, dacă întinderea unuia este mai mare, iar a celuilalt mai mică, se va face compensaţia între valoarea surplusului şi valoarea lipsei, iar acţiunea, fie pentru suplimentul de preţ, fie pentru scăderea sa nu are loc decât potrivit regulilor arătate mai sus. Rezoluţiunea contractului este supusă în acest caz dreptului comun.

În ce priveşte vânzarea terenurilor forestiere codul civil introduce o ordine de preemţiune la cumpărare, „Terenurile din fondul forestier aflate în proprietate privată se pot vinde cu respectarea, în ordine, a dreptului de preempţiune al coproprietarilor, vecinilor sau statului” (art. 1746 C.civ.).

§ 3. Vânzarea cu grămada

Vânzarea cu grămada (în bloc) are ca obiect o cantitate de bunuri de gen determinată prin masa ei (de exemplu, grâul aflat într-o anumită magazie).

Preţul este stabilit global (forfetar) pentru întreaga cantitate, şi nu pe unitatea de măsură.În cazul vânzării cu grămada nu este necesară cântărirea, numărarea sau măsurarea, proprietatea fiind

transferată la cumpărător în momentul realizării acordului de voinţă.Vânzarea cu grămada este deci o vânzare pură şi simplă, ca a unui bun cert, individual

determinat, care se perfectează în momentul în care părţile s-au înţeles asupra lucrului vândut şi a preţului.

„Dacă mai multe bunuri sunt vândute în bloc şi pentru un preţ unic şi global, proprietatea se strămută cumpărătorului îndată ce contractul s-a încheiat, chiar dacă bunurile nu au fost individualizate, prevede art. 1679 C.civ.

Vânzarea cu grămada se deosebeşte de vânzarea după greutate, număr sau măsură, deşi în ambele se transmite proprietatea unor bunuri de gen.

§ 4. Vânzarea după greutate, număr sau măsurăObiectul acestei varietăţi de vânzare-cumpărare îl constituie bunurile de gen care fac parte

dintr-un lot determinat, fiind necesar ca pentru individualizarea cantităţii vândute din lot să se procedeze la cântărire, numărare sau măsurare.

Preţul poate fi stabilit fie forfetar (global) pentru cantitatea ce urmează a fi determinată, fie poate fi stabilit pe unitatea de măsură.

În ambele cazuri vânzarea este perfectă din momentul în care părţile au căzut de acord asupra lucrului şi asupra preţului.

În caz de neexecutare din partea vânzătorului, cumpărătorul poate să ceară fie executarea contractului, fie rezoluţiunea acestuia cu daune-interese.

Dreptul de proprietate asupra bunurilor de gen se va transmite cumpărătorului în momentul individualizării lor prin predare, cântărire, numărare sau măsurare ori prin orice alt mod convenit sau impus de natura bunului (art. 1678 C.civ.).

Din acelaşi moment, se vor transfera şi riscurile pentru pieirea fortuită a lucrurilor de gen.

§ 5. Vânzarea pe încercateVânzarea este pe încercate atunci când se încheie sub condiţia suspensivă ca, în urma încercării,

bunul să corespundă criteriilor stabilite la încheierea contractului ori, în lipsa acestora, destinaţiei

Page 39: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

bunului, potrivit naturii sale (art. 1681 alin. (1) C.civ.). Dacă durata încercării nu a fost convenită şi din uzanţe nu rezultă altfel, condiţia se consideră

îndeplinită în cazul în care cumpărătorul nu a declarat că bunul este nesatisfăcător în termen de 30 de zile de la predarea bunului.

În cazul în care prin contractul de vânzare părţile au prevăzut că bunul vândut urmează să fie încercat, se prezumă că s-a încheiat o vânzare pe încercate.

Precizăm că vânzarea nu este însă supusă unei condiţii suspensive potestative pure, fiind la liberul arbitru al cumpărătorului, pentru că atunci contractul ar fi nul.

Cumpărătorul poate refuza lucrul numai dacă acesta în mod obiectiv este necorespunzător, situaţie care poate fi stabilită, la cererea vânzătorului, numai printr-o expertiză.

Contractul este considerat perfectat, în momentul în care cumpărătorul, luând cunoştinţă de rezultatul verificării, declară că acceptă lucrul. În acel moment, proprietatea lucrului trece asupra cumpărătorului. Până la îndeplinirea condiţiei, vânzătorul rămâne proprietarul lucrului.

O varietate a vânzării pe încercate este vânzarea conform mostrei. Lucrul cumpărat trebuie să corespundă mostrei prezentate şi alese de cumpărător.

În cazul vânzării după mostră sau model, vânzătorul garantează că bunul are calităţile mostrei sau modelului (art. 1715 C.civ.).

Dacă lucrul nu corespunde mostrei, cumpărătorul poate cere înlocuirea acestuia cu unul conform mostrei, sau poate solicita rezoluţiunea contractului.

„La vânzarea după mostră sau model, proprietatea se strămută la momentul predării bunului” (art. 1680 C.civ.).

O altă varietate a vânzării pe încercate este vânzarea pe gustate, prevăzută de art. 1682 C.civ.Vânzarea sub rezerva ca bunul să corespundă gusturilor cumpărătorului se încheie numai dacă

acesta a făcut cunoscut acordul său în termenul convenit ori statornicit prin uzanţe. În cazul în care un asemenea termen nu există şi din uzanţe nu rezultă altfel, condiţia se consideră îndeplinită în cazul în care cumpărătorul nu a declarat că bunul este nesatisfăcător în termen de 30 de zile de la predarea bunului.

Dacă bunul vândut se află la cumpărător, iar acesta nu se pronunţă în termenul convenit cu vânzătorul, vânzarea se consideră încheiată la expirarea termenului.

Vânzarea pe gustate este utilizată în general pentru bunuri alimentare care se vând în pieţe.În realitate „vânzarea pe gustate“ nu există până în momentul în care cumpărătorul, după gustare, şi-a

dat acordul, în termenul convenit ori statornicit prin uzanţe, iar proprietatea se transmite după individualizarea bunului, care de regulă este un bun de gen.

§ 6. Vânzarea cu opţiune de răscumpărareVânzarea cu opţiune de răscumpărare este o vânzare afectată de condiţie rezolutorie prin care

vânzătorul îşi rezervă dreptul de a răscumpăra bunul sau dreptul transmis cumpărătorului (art. 1758 C.civ.)

Opţiunea de răscumpărare nu poate fi stipulată pentru un termen mai mare de cinci ani. Dacă s-a stabilit un termen mai mare, acesta se reduce de drept la cinci ani.

Exercitarea opţiunii de răscumpărare de către vânzător se poate face numai dacă acesta restituie cumpărătorului preţul primit şi cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare şi realizarea formalităţilor de publicitate.

Exercitarea opţiunii obligă pe vânzător la restituirea către cumpărător a cheltuielilor pentru ridicarea şi transportul bunului, a cheltuielilor necesare, precum şi a celor utile, însă în acest din urmă caz numai în limita sporului de valoare.

În cazul în care vânzătorul nu exercită opţiunea în termenul stabilit, condiţia rezolutorie care afecta vânzarea este considerată a nu se fi îndeplinit, iar dreptul cumpărătorului se consolidează.

Efectele vânzării cu opţiune de răscumpărare se stabilesc potrivit dispoziţiilor privitoare la condiţia rezolutorie, care se aplică în mod corespunzător. Totuşi, vânzătorul este ţinut de contractele de locaţiune încheiate de cumpărător înaintea exercitării opţiunii, dacă au fost supuse

Page 40: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

formalităţilor de publicitate, dar nu mai mult de trei ani din momentul exercitării.Vânzătorul care intenţionează să exercite opţiunea de răscumpărare trebuie să notifice pe cumpărător,

precum şi pe orice subdobânditor căruia dreptul de opţiune îi este opozabil şi faţă de care doreşte să î şi exercite acest drept.

În termen de o lună de la data notificării, vânzătorul trebuie să consemneze sumele arătate mai sus la dispoziţia cumpărătorului sau, după caz, a terţului subdobânditor, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a exercita opţiunea de răscumpărare.

Dacă vânzarea cu opţiune de răscumpărare are ca obiect o cotă dintr-un bun, partajul trebuie cerut şi în raport cu vânzătorul dacă acesta nu şi-a exercitat încă opţiunea.

Vânzătorul care nu şi-a exercitat opţiunea de răscumpărare în cadrul partajului decade din dreptul de opţiune, chiar şi atunci când bunul este atribuit, în tot sau în parte, cumpărătorului.

Vânzarea cu opţiune de răscumpărare este nulă în măsura în care diferenţa dintre preţul răscumpărării şi preţul plătit pentru vânzare depăşeşte nivelul maxim stabilit de lege pentru dobânzi.

Această prevedere se aplică şi vânzărilor în care vânzătorul se obligă să răscumpere bunul vândut (art. 1762 C.civ.).

Vânzarea cu pact de răscumpărare era reglementată şi de vechiul Cod civil în art. 1371-1387 – care au fost însă abrogate prin art. 4 al Legii împotriva cametei din 2.04.1931, întrucât această varietate de vânzare ascundea împrumuturile cămătăreşti (garantate prin predarea lucrului vândut), prin care se stipula o sumă mult superioară, disproporţionată ca preţ al răscumpărării.

Acest risc este înlăturat de noul Cod civil prin sancţionarea cu nulitatea vânzării în cazul în care diferenţa dintre preţul răscumpărării şi preţul plăţii pentru vânzare depăşeşte nivelul maxim stabilit de lege pentru dobânzi.

§ 7. Vânzarea cu plata preţului în rate şi rezerva proprietăţii

Atunci când, într-o vânzare cu plata preţului în rate, obligaţia de plată este garantată cu rezerva dreptului de proprietate, cumpărătorul dobândeşte dreptul de proprietate la data achitării ultimei rate din preţ; riscul bunului este însă în sarcina cumpărătorului de la momentul predării acestuia (art. 1755 C.civ.).

În lipsa unei neînţelegeri contrare, neplata unei singure rate, care nu este mai mare de o optime din preţ, nu dă dreptul la rezoluţiunea contractului, iar cumpărătorul păstrează beneficiul termenului pentru ratele succesive.

Când a obţinut rezoluţiunea contractului pentru neplata preţului, vânzătorul este ţinut să restituie toate sumele primite, dar este îndreptăţit pentru folosirea bunului de către cumpărător.

Atunci când s-a convenit ca sumele încasate cu titlu de rate să rămână, în tot sau în parte, dobândite de vânzător, instanţa va putea totuşi reduce aceste sume, aplicându-se în mod corespunzător dispoziţiile referitoare la reducerea de către instanţă a cuantumului clauzei penale.

Instanţa va putea proceda la fel şi în cazul contractului de leasing sau de locaţiune, dacă, în acest ultim caz, se convine ca la încetarea contractului proprietatea bunului să poată fi dobândită de locatar după plata sumelor convenite.

§ 8. Vânzarea moştenirii

În sensul vânzării moştenirii, prin moştenire se înţelege dreptul de a culege o moştenire deschisă sau o cotă din aceasta.

Sub sancţiunea nulităţii absolute a contractului, vânzarea unei moşteniri se încheie în formă scrisă (art. 1747 C.civ.).

Este nulă absolut vânzarea unei moşteniri nedeschise, deci eventuale.Dacă nu specifică bunurile asupra cărora se întind drepturile sale, vânzătorul unei moşteniri

garantează numai calitatea sa de moştenitor, afară de cazul când părţile au înlăturat expres şi această

Page 41: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

garanţie.Dacă nu s-a convenit altfel, vânzătorul este obligat să remită cumpărătorului fructele pe care le-a

cules, plăţile primite pentru creanţele moştenirii, preţul bunurilor vândute din moştenire şi orice bun care subrogă un bun al moştenirii.

Dacă nu s-a convenit altfel, cumpărătorul este ţinut să ramburseze vânzătorului sumele plătite de acesta din urmă pentru datoriile şi sarcinile moştenirii, precum şi sumele pe care moştenirea i le datorează acestuia din urmă.

Cumpărătorul răspunde solidar cu vânzătorul pentru datoriile moştenirii vândute.Amintirile de familie, înscrisurile sau portretele de familie, decoraţiile sau alte asemenea

bunuri, care au pentru vânzător o valoare afectivă, se prezumă a nu fi cuprinse în moştenirea vândută.

Dacă aceste bunuri au valoare patrimonială însemnată, vânzătorul care nu şi le-a rezervat expres datorează cumpărătorului preţul lor la data vânzării.

Cumpărătorul unei moşteniri nu dobândeşte drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în moştenire, decât potrivit regulilor privitoare la cartea funciară.

El nu poate opune terţelor persoane dobândirea altor drepturi cuprinse în moştenire decât dacă a îndeplinit formalităţile cerute de lege pentru a face opozabilă dobândirea fiecăruia dintre aceste drepturi.

Aceleaşi reguli se aplică şi altor forme de înstrăinare, fie cu titlu oneros, fie cu titlu gratuit a unei moşteniri.

În privinţa înstrăinărilor cu titlu gratuit, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile Codului civil privind încheierea donaţiei, prin înscris autentic sub sancţiunea nulităţii absolute şi cele privind răspunderea donatorului numai pentru dol şi culpă gravă, şi pentru evicţiune, dacă a promis expres garanţia sau evicţiunea decurge din fapta sa sau dintr-o împrejurare pe care a cunoscut-o şi nu a comunicat-o donatarului la încheierea contractului.

Specificul vânzării de drepturi succesorale faţă de vânzarea obişnuită constă în faptul că obiectul ei îl constituie fie patrimoniul succesoral, fie o fracţiune din acesta, adică nu numai drepturile succesorale (activul succesoral), ci şi datoriile defunctului (pasivul succesoral).

De aceea, legatarul cu titlu particular care vinde bunul moştenit face o vânzare pură şi simplă, şi nu o vânzare de drepturi succesorale.

Vânzarea moştenirii produce următoarele efecte specifice:– vânzătorul este obligat să remită cumpărătorului toate fructele pe care le-a cules şi toate

plăţile primite pentru creanţele moştenirii până la momentul încheierii contractului, preţul bunurilor vândute din moştenire şi orice bun care înlocuieşte un bun al moştenirii;

– cumpărătorul este ţinut să ramburseze vânzătorului sumele plătite de acesta din urmă pentru datoriile şi sarcinile moştenirii, precum şi sumele pe care moştenirea i le datorează acestuia din urmă;

– vânzătorul rămâne răspunzător pentru datoriile moştenirii vândute.La fel urmează să se procedeze cu cheltuielile de înmormântare suportate de moştenitor.Efectele menţionate sunt stabilite prin norme dispozitive de la care părţile pot deroga.Dacă moştenitorul vânzător vinde moştenirea fără a specifica bunurile asupra cărora se întind

drepturile sale, el va răspunde, în lipsă de convenţie contrară, numai pentru calitatea sa de moştenitor, nu şi de conţinutul universalităţii afară de cazul în care părţile, au înlăturat expres şi această garanţie (art. 1748 C.civ.).

Pentru a fi opozabil terţilor, contractul va trebui să îndeplinească condiţiile de publicitate imobiliară sau pe cele specifice ale cesiunii de creanţă.

Contractul va avea un caracter aleatoriu, în sensul că nu se cunoaşte în momentul vânzării dacă activul moştenirii depăşeşte pasivul sau invers.

§ 9. Vânzarea de drepturi litigioase. Retractul litigios

Page 42: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Prin drept litigios se înţelege orice drept real sau de creanţă, de proprietate intelectuală sau succesoral, cu privire la care există o procedură judiciară pendinte, prin care dreptul este contestat, astfel că până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a litigiului nu se cunoaşte titularul legal al acestuia.

Dreptul este litigios dacă există un proces început şi neterminat cu privire la existenţa sau întinderea sa, prevede art. 1653 alin. (3) C.civ.

În principiu, vânzarea de drepturi litigioase este permisă, indiferent de natura dreptului.Vânzarea de drepturi litigioase este un contract aleatoriu, întrucât nu se cunoaşte până la

soluţionarea definitivă a litigiului, cine este titularul dreptului, deci care dintre părţile contractante, vânzătorul ori cumpărătorul, vor fi în câştig.

Este adevărat că finalmente, pierderea lucrului, în cazul în care cumpărătorul va fi evins, va fi reparată prin restituirea preţului solicitat în cadrul unei acţiuni în garanţie pentru evicţiune, prin care pot fi cerute şi daune-interese.

Vânzarea de drepturi litigioase este în esenţă o operaţiune speculativă, lucrul fiind cumpărat pe un preţ sub valoarea lui tocmai datorită incertitudinii sale juridice.

Tocmai pentru a nu se transforma într-un mijloc de corupţie sub sancţiunea nulităţii absolute, judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocaţii, notarii publici, consilierii judiciari şi practicieni în insolvenţă nu pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea.

Sunt exceptate de la această incapacitate:a) cumpărarea drepturilor succesorale ori a cotelor-părţi din dreptul de proprietate de la, după caz,

comoştenitori sau coproprietari;b) cumpărarea unui drept litigios în vederea îndestulării unei creanţe care s-a născut înainte ca dreptul

să fi devenit litigios;c) cumpărarea care s-a făcut pentru apărarea drepturilor celui ce stăpâneşte bunul în legătură cu care

există dreptul litigios.Altă interdicţie legală expresă, a cărei încălcare este sancţionată cu nulitatea absolută, este prevăzută

în art. 4 din Titlul X privind circulaţia juridică a terenurilor din Legea nr. 247/2005, care interzice înstrăinările, sub orice formă, a terenurilor cu privire la care există litigii privind de reconstituirea dreptului de proprietate privată şi legalitatea titlului de proprietate, conform legilor fondului funciar pe tot timpul soluţionării acestor litigii.

Înstrăinările încheiate cu încălcarea acestei interdicţii sunt nule absolut.1

Pentru a proteja pe adversarul vânzătorului dreptului litigios sau pe al cedentului creanţei litigioase din proces, vechiul Codul civil a reglementat procedura retractului litigios, care credem, poate fi aplicată şi în prezent, chiar în lipsa unei reglementări speciale.

Prin retractul litigios, pârâtul adversarul vânzătorului (sau cedentului) dreptului litigios îl poate elimina pe cumpărător (sau respectiv pe cesionar) plătindu-i preţul real al vânzării sau, după caz, al cesiunii, cheltuielile vânzării şi dobânzile aferente.

Este evident că retractul litigios poate fi exercitat numai cât timp litigiul asupra dreptului este în curs (pendinte) şi numai dacă înstrăinarea a fost făcută cu titlu oneros (adică este o vânzare sau o cesiune).

Retractul litigios oferă posibilitatea pârâtului să îl înlăture pe cesionarul speculant care a cumpărat creanţa pe un preţ inferior valorii ei, dar şi îl urmăreşte pe debitor cu toată rigoarea, adică la valoarea creanţei cumpărătorului.1

Retractul litigios poate fi exercitat numai de pârât, nu şi de reclamant.Pentru exercitarea lui, legea cere următoarele condiţii:a) să existe un drept litigios, adică un proces sau o contestaţie asupra fondului dreptului;b) să existe o vânzare sau cesiune cu titlu oneros a dreptului în litigiu;c) retractul litigios să fie exercitat de cel împotriva căruia s-a formulat pretenţia, adică de

debitor.Pârâtul în proces care invocă retractul litigios, trebuie să ofere cesionarului preţul real al

Page 43: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

cesiunii, dobânda aferentă acestui preţ din ziua efectuării cesiunii, cheltuielile cesiunii şi cheltuielile de judecată.

Efectele retractului litigios constau în desfiinţarea retroactivă a actului de vânzare-cumpărăre (are efectul unei condiţii rezolutorii) şi stingerea litigiului cu privire la fondul dreptului, întrucât retractantul, substituindu-se în drepturile cumpărătorului dreptului litigios, cumulează două calităţi incompatibile în acelaşi proces: de reclamant şi de pârât.

În sfârşit, se desfiinţează cu efect retroactiv toate drepturile reale pe care cumpărătorul dreptului litigios le-ar fi constituit în favoarea unor terţe persoane.

Dacă cumpărătorul nu a plătit preţul, el este ţinut în continuare la plata lui faţă de vânzător, chiar dacă este evins pentru că obligaţia de garanţie nu funcţionează faţă de caracterul aleatoriu al contractului.

§ 10. Vânzarea la licitaţie

Vânzarea la licitaţie este o varietate de vânzare, a cărei particularitate o constituie faptul că lucrul este pus în vânzare în mod public, cu respectarea unei proceduri speciale, fiind adjudecat (vândut) aceluia dintre participanţii la licitaţie care oferă preţul cel mai mare.

Noţiunea de licitaţie (vânzare la licitaţie) este întâlnită atât în Codul civil, cât şi în Codul de procedură civilă.

În proiectul noului Cod de procedură civilă, vânzarea la licitaţie este concepută şi reglementată ca o procedură de executare silită (art. 800-857 C.proc.civ.), dar şi ca o procedură pentru ieşirea din indiviziune asupra unor bunuri imposibil sau incomod de partajat în natură şi pe care nici unul din coindivizari nu ar putea, sau nu ar voi, să le fie atribuite.

Prin urmare, în aceste proceduri, aplicabile în cazul ieşirii din indiviziune, indiferent de izvorul ei (succesiune, căsătorie, concubinaj, voinţa părţilor etc.), dacă partajul nu poate fi făcut în natură, prin atribuire sau prin vânzarea prin bună învoială, ieşirea din indiviziune se va face prin licitaţie publică, pornind de la un preţ stabilit de expert.

După rămânerea definitivă a încheierii prin care s-a dispus vânzarea bunului de către un executor judecătoresc, acesta va proceda la efectuarea vânzării la licitaţie publică.

Executorul va fixa termenul de licitaţie, care nu va depăşi 30 de zile pentru bunurile mobile şi 60 de zile pentru bunurile imobile, socotite de la data primirii încheierii şi va înştiinţa coproprietarii despre data, ora şi locul vânzării.

Pentru termenul de licitaţie a bunurilor mobile, executorul va întocmi şi afişa publicaţia de vânzare cu cel puţin 30 de zile înainte de termenul de licitaţie.

Preţul obţinut din vânzare va fi distribuit coindivizarilor (împărţit) conform cotelor lor în dreptul de proprietate.

La vânzarea prin licitaţie pot participa atât coindivizari, cât şi orice alte persoane.Dacă bunul succesoral va fi adjudecat de un copărtaş, soluţia va avea semnificaţia dobândirii bunului

direct de la defunct şi partajul va avea deci efect declarativ. La fel se consideră că hotărârile au efect declarativ când ieşirea din indiviziune se face prin atribuire unuia dintre copărtaşi sau este cumpărat la licitaţie de către un copărtaş, indiferent de cauza indiviziunii. Copărtaşul adjudecatar sau căruia i s-a atribuit lucrul devine proprietar din momentul naşterii indiviziunii.

Dacă bunul este adjudecat unui terţ, operaţiunea juridică este o vânzare prin licitaţie în sensul propriu al termenului (de transmitere a proprietăţii sau a unui alt drept real) şi are efect translativ de drepturi între coindivizari şi adjudecatar.

Vânzarea la licitaţie este reglementată, de asemenea, şi ca procedură de executare silită a bunurilor debitorului, fie mobile, fie imobile, pentru realizarea titlului executoriu al creditorului.

Ea se efectuează de executorul judecătoresc în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură civilă.

Adjudecatar (cumpărător) va fi persoana care oferă preţul cel mai mare.În cazul vânzării silite la licitaţie a bunurilor mobile, după închiderea licitaţiei, executorul

judecătoresc va întocmi un proces-verbal despre desfăşurarea şi rezultatul acesteia, care va fi semnat de

Page 44: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

executor, creditor, debitor, precum şi de adjudecatar.Executorul judecătoresc va elibera, sub semnătura sa, fiecărui adjudecatar în parte un certificat de

adjudecare care va cuprinde data şi locul licitaţiei, numele adjudecatarului, indicarea bunului adjudecat şi, după caz, a preţului plătit sau care urmează să fie plătit.

Certificatul de adjudecare eliberat fiecărui adjudecatar constituie titlul de proprietate asupra bunurilor vândute.

În cazul titlurilor de credit nominative, adjudecatarul va putea obţine transferul acestora pe numele său, în temeiul unei copii legalizate de pe acest proces-verbal.

În toate cazurile, predarea bunului se va face după achitarea integrală a preţului. Până la predare, adjudecatarul suportă riscul pieirii bunului adjudecat (art. 748 C.pr.civ.).

În cazul vânzării silite la licitaţie a bunurilor imobile, după plata integrală a preţului sau a avansului prevăzut de art. 823 C.pr.civ., dacă imobilul a fost vândut cu plata în rate, executorul, pe baza procesului-verbal de licitaţie, va întocmi actul de adjudecare.

Un exemplar de pe actul de adjudecare se va preda dobânditorului spre a-i servi ca titlu de proprietate provizoriu şi pentru a fi înscris provizoriu în cartea funciară pe cheltuiala adjudecătorului (art. 825 C.pr.civ.).

În termen de o lună de la data înscrierii provizoriu în cartea funciară debitorul sau terţul dobânditor. Creditorii urmăritori sau/orice persoană interesată, după menţiunile cărţilor funciare, vor putea ataca actul de adjudecare pe calea contestaţiei la executare. Dacă nu s-a făcut contestaţie sau aceasta a fost respinsă, la cererea adjudecătorului, actul de adjudecare se va investi cu formulă executorie şi acesta va fi pus în posesia imobilului adjudecat de către executor.

Prin actul de adjudecare, proprietatea imobilului sau, după caz, un alt drept real, care a făcut obiectul urmăririi silite, se transmite de la debitor la adjudecatar. De la această dată, adjudecatarul are dreptul la fructe şi venituri, datorează dobânzile până la plata integrală a preţului şi suportă toate sarcinile imobilului.

Prin intabulare, adjudecatarul dobândeşte dreptul de a dispune de imobilul vândut, potrivit regulilor de carte funciară.

De la data intabulării, imobilul rămâne liber de orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanţă. Creditorii îşi pot realiza dreptul numai din preţul obţinut. Dacă preţul de adjudecare se plăteşte în rate, sarcinile se sting la plata ultimei rate.

Dacă imobilul a fost cumpărat cu plata preţului în rate, cumpărătorul nu îl va putea înstrăina sau greva, fără încuviinţarea creditorilor urmăritori, înainte de plata integrală a preţului.

Reamintim dispoziţia art. 1654 C.civ. potrivit căreia „Sunt incapabili de a cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, nici chiar prin licitaţie publică:

a) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă, cu excepţia cazului prevăzut de art. 1304;

b) părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care le reprezintă;

c) funcţionarii publici, judecătorii sindici, lichidatorii, administratorii judiciari, executorii, precum şi alte asemenea persoane care ar putea influenţa condiţiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează”.

Încălcarea interdicţiilor prevăzute sub lit. a) şi b) se sancţionează cu nulitatea relativă, iar a celei prevăzute la lit. c) cu nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.

Page 45: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Teste grilă

1. Vânzarea-cumpărarea este, de regulă, un contract:a) solemn;b) real;c) consensual.

2. Contractul de vânzare-cumpărare este solemn în cazul:a) vânzării-cumpărării unui autoturism;b) în care părţile se înţeleg să încheie actul de vânzare-cumpărare la notar;c) vânzării-cumpărării unui teren, dar numai dacă acesta se află în extravilan;d) vânzării-cumpărării unui imobil tabular.

3. Nu pot forma obiect al contractului de vânzare-cumpărare: a) drepturile personale nepatrimoniale;b) drepturile patrimoniale cu caracter strict personal;c) drepturile prevăzute de lege ori contractate intuitu persoane.

4. Nu poate forma obiectul contractului de vânzare-cumpărare:a) dreptul real de uz;b) dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor;c) dreptul de întreţinere, dreptul de pensie.

5. Transmiterea proprietăţii, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, are loc în momentul încheierii contractului dacă sunt îndeplinite şi condiţiile:

a) vânzătorul să fie proprietarul bunului vândut, iar contractul să fie valabil încheiat;b) contractul să aibă ca obiect transmiterea unor bunuri determinate individual sau generic;c) bunul vândut să existe;d) părţile să nu fi amânat transferul proprietăţii printr-o clauză specială pentru un moment ulterior

încheierii contractului.

6. Contractul de vânzare-cumpărare:a) este un contract unilateral;b) poate fi cu titlu gratuit;c) este solemn, când are ca obiect un teren, dar numai dacă acesta este situat în extravilan;d) este solemn, dacă are ca obiect un imobil tabular.

7. Promisiunea unilaterală de vânzare înseamnă:a) proprietarul unui bun se obligă ca, în cazul în care îl va vinde, să acorde preferinţă unei anumite

persoane, la preţ egal;b) un act juridic bilateral prin care o persoană, prevăzând un eventual interes pentru ea de a vinde un

bun, primeşte promisiunea unei alte persoane de a cumpăra acel bun, rezervându-şi facultatea de a-şi manifesta ulterior consimţământul său de a-l vinde;

c) un contract bilateral prin care o persoană, prevăzând un eventual interes pentru ea de a dobândi proprietatea unui bun, primeşte promisiunea proprietarului de a vinde acel bun, rezervându-şi facultatea de a-şi manifesta ulterior consimţământul său de a-l cumpăra.

8. În cazul refuzului vânzătorului de a vinde bunul care a făcut obiectul unui antecontract de vânzare-cumpărare, cumpărătorul are următoarele posibilităţi:

a) să ceară daune-interese;b) să ceară obligarea promitentului, sub sancţiunea daunelor cominatorii, la încheierea contractului;

Page 46: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

c) să ceară instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare.

9. Constituie derogări de la principiul liberei circulaţii a bunurilor faptul că:a) bunurile din domeniul public al statului nu pot fi vândute;b) terenurile asupra cărora s-a reconstituit dreptul de proprietate, conform Legii nr. 18/1991, nu pot fi

vândute timp de 10 ani;

10. Clauzele îndoielnice se interpretează în materia vânzării-cumpărării:a) în favoarea vânzătorului;b) în favoarea cumpărătorului;c) în favoarea proprietarului sub condiţie suspensivă.

11. Cheltuielile de predare ale bunului vândut sunt în sarcina:a) vânzătorului;b) cumpărătorului;c) vânzătorului, numai dacă se convine astfel prin contract.

12. Cheltuielile de ridicare ale bunului vândut sunt în sarcina:a) vânzătorului;b) cumpărătorului;c) vânzătorului, dacă se stipulează expres aceasta în contract.

13. În lipsă de stipulaţie contrară şi dacă lucrul nu poate fi localizat, obligaţia de predare a lucrului vândut:

a) este cherabilă;b) este portabilă;c) predarea se face la locul unde se află lucrul vândut în momentul contractării.

14. Acţiunea vânzătorului pentru plata preţului se prescrie în termen de: a) 3 ani din ziua contractării;b) 1 an din ziua contractării;c) 6 luni din ziua contractării.

15. Acţiunea cumpărătorului pentru scăderea preţului sau pentru rezoluţiunea contractului se prescrie în termen de:

a) 3 ani din ziua contractării;b) 1 an din ziua contractării;c) 2 ani din ziua contractării.

16. Când un imobil s-a vândut cu arătarea suprafeţei şi a preţului pe unitatea măsură”:a) dacă întinderea este mai mică, cumpărătorul poate cere completarea sau o reducere proporţională

din preţ sau rezoluţiunea când imobilul nu poate fi folosit pentru scopul pentru care a fost cumpărat;b) dacă întinderea este mai mare, dar nu depăşeşte 1/20 din întindere, cumpărătorul nu este obligat să

plătească în plus excedentul;c) dacă excedentul dovedit prin măsurătoare depăşeşte a 20-a parte a întinderii arătate prin contract,

cumpărătorul poate cere rezoluţiunea contractului, iar dacă nu, este obligat să plătească în plus excedentul.

17. Dacă vânzarea unui imobil este făcută pe un preţ global:a) diferenţa în plus sau în minus poate provoca un spor sau o micşorare a preţului dacă lipsa sau

excedentul este de cel puţin 1/20 din întindere; b) diferenţa în plus sau în minus între întinderea declarată şi cea reală nu se ia în consideraţie;

Page 47: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

c) în caz de excedent peste a 20-a parte din preţul total al vânzării, cumpărătorul poate opta şi pentru rezoluţiunea vânzării;

d) în caz de întindere lipsă, cumpărătorul poate cere completarea terenului sau rezoluţiunea contractului;

e) în caz de excedent între întinderea declarată şi cea reală, dacă acest excedent preţuieşte peste a 20-a parte din preţul total al vânzării, cumpărătorul, dacă nu optează pentru rezoluţiunea vânzării, trebuie să plătească diferenţa de preţ plus dobânzi, dacă a păstrat imobilul.

18. În caz de neexecutare a obligaţiei de predare datorată culpei vânzătorului, potrivit regulilor generale, cumpărătorul:

a) poate invoca excepţia de neexecutare;b) poate cere rezoluţiunea cu daune-interese;c) poate cere executarea în natură a contractului;d) poate procura lucruri de gen de la terţi pe seama vânzătorului, în toate cazurile la lit. a), b), c), d),

cu respectarea condiţiilor legale; e) poate cere daune-interese dacă executarea în natură nu mai este posibilă.

19. Obligaţia de răspundere pentru evicţiunea rezultând din fapta unui terţ există dacă sunt îndeplinite şi condiţiile:

a) este vorba de o tulburare de fapt;b) cauza evicţiunii este anterioară vânzării;c) cauza evicţiunii nu a fost cunoscută de cumpărător.

20. Acţiunea în garanţie pentru evicţiune a cumpărătorului împotriva vânzătorului se prescrie în termen de:

a) 3 ani;b) 1 an;c) 18 luni.

21. Condiţiile obligaţiei de garanţie pentru vicii sunt:a) viciul să fie ascuns sau aparent;b) viciul să fi existat în momentul încheierii contractului sau să fi intervenit ulterior;c) viciul să fie grav.

22. Nu există obligaţia de garanţie pentru vicii: a) în cazul vânzării de drepturi succesorale, chiar dacă vânzătorul s-a obligat să garanteze conţinutul

universalităţii;b) în cazul vânzării prin licitaţie publică care se face prin intermediul justiţiei;c) în cazul vânzării de drepturi succesorale, când vânzătorul nu s-a obligat expres să garanteze

conţinutul universalităţii, dar în contract s-au specificat amănunţit bunurile ce fac parte din succesiune.

23. Vânzătorul de bună-credinţă:a) este obligat să plătească daune-interese ca urmare a răspunderii pentru evicţiune;b) este obligat să plătească daune-interese ca urmare a răspunderii pentru vicii ascunse.

24. De regulă, acţiunile redhibitorii sau estimatorii pot fi intentate:a) într-un an, dacă vânzătorul a fost de rea-credinţă;b) în termen de 3 ani, dacă vânzătorul a fost de rea-credinţă;c) în termen de 6 luni, dacă vânzătorul a fost de bună-credinţă;d) în termen de 3 ani.

Page 48: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

25. Dacă părţile au prevăzut ca plata preţului să aibă loc ulterior predării lucrului, plata:a) este portabilă;b) este cherabilă;

26. Proprietatea şi riscurile se transmit asupra cumpărătorului din momentul încheierii contractului, în cazul vânzării:

a) cu grămada;b) pe încercate;c) pe gustate, chiar dacă nu s-a individualizat bunul;d) după greutate, număr şi măsură;e) cu plata preţului în rate, cu rezerva proprietăţii.

27. Retractul litigios poate fi exercitat cu condiţia ca:a) cesiunea să fie făcută contra unui preţ;b) să existe un proces început, dar neterminat asupra fondului dreptului;c) manifestarea voinţei de a exercita retractul trebuie să fie însoţită de faptul material al plăţii preţului

real;d) retractul litigios să fie exercitat numai înaintea instanţei.

28. Transmiterea proprietăţii în contractul de vânzare-cumpărare:a) este de natura acestui contract;b) este de esenţa acestui contract;c) are loc, de drept, din momentul perfectării acordului de voinţă;d) are loc, ulterior, la individualizarea şi predarea bunurilor de gen.

29. În cazul contractului de vânzare-cumpărare, regula stabilită de Codul civil este că proprietatea se strămută de drept cumpărătorului:

a) îndată ce părţile s-au învoit asupra bunului, chiar dacă acesta nu a fost predat;b) îndată ce părţile s-au învoit asupra preţului, chiar dacă acesta nu a fost numărat (plătit);c) îndată ce părţile s-au învoit asupra bunului şi asupra preţului, numai dacă lucrul a fost predat, iar

preţul a fost numărat (plătit).

30. Transferul dreptului real nu se realizează concomitent cu încheierea convenţiei translative de drepturi reale, în cazul:

a) înstrăinării care are ca obiect un bun viitor;b) înstrăinării care are ca obiect bunuri de gen;c) când părţile au convenit să amâne transferul dreptului real la împlinirea unui termen sau după

realizarea unei condiţii;d) vânzării cu plata preţului în rate, cu rezerva proprietăţii.

31. Din momentul dobândirii dreptului de proprietate:a) cumpărătorul suportă riscul pieirii bunului, dacă bunul îi fusese predat;b) cumpărătorul suportă riscul pieirii bunului dacă vânzătorul-debitor al obligaţiei de predare

dovedeşte natura fortuită a pieirii bunului şi chiar dacă fusese pus în întârziere cu privire la executarea obligaţiei de predare;

c) vânzătorul, debitor al obligaţiei de predare, suportă riscul pieirii bunului, dacă fusese pus în întârziere cu privire la executarea obligaţiei de predare, dovedeşte natura fortuită a pieirii, chiar dacă dovedeşte că bunul ar fi pierit şi la cumpărător dacă ar fi fost predat la termen.

32. Dacă vânzarea are ca obiect un bun dintre două sau mai multe lucruri de gen, dar numai alternativ:

Page 49: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

a) riscul pieirii fortuite este suportat, numai până la alegere, de către vânzător;b) proprietatea se transmite în momentul alegerii;c) proprietatea se transmite, după alegere, în momentul individualizării.

33. În cazul vânzării bunurilor viitoare:a) transmiterea proprietăţii are loc din momentul în care bunurile au fost terminate, în stare de a fi

predate cumpărătorului, dacă bunurile executate sunt de gen;b) riscurile se transmit asupra cumpărătorului cu dreptul de proprietate, chiar dacă acesta şi-ar fi

asumat riscul nerealizării bunului viitor din momentul încheierii contractului şi independent de transferul proprietăţii;

c) riscurile se transmit asupra cumpărătorului o dată cu dreptul de proprietate, dacă nu există convenţie contrară.

34. Părţile pot prevedea expres într-un contract de vânzare-cumpărare:a) ca vânzătorul să suporte riscurile şi după ce a operat transferul proprietăţii;b) cumpărătorul să-şi asume riscurile înainte de momentul transferării dreptului de proprietate;c) ca transferul proprietăţii să fie afectat de un termen suspensiv.

35. În cazul cumpărării unor bunuri dintr-un magazin cu autoservire:a) contractul se încheie în momentul în care cumpărătorul a ales bunul;b) contractul se încheie în momentul în care cumpărătorul a preluat bunul; c) contractul se încheie în momentul în care cumpărătorul, văzând preţul, a ales şi a preluat bunul.

36. În cazul în care oferta de vânzare este acceptată de unul dintre titularii dreptului de preemţiune, iar proprietarul terenului este mulţumit de preţul oferit:

a) între părţi se consideră că s-a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare;b) contractul de vânzare-cumpărare se consideră încheiat, întrucât părţile au căzut de acord asupra

obiectului şi preţului;c) contractul de vânzare-cumpărare se consideră încheiat, dar, ad probationem, părţile trebuie să

încheie un înscris.

37. În cazul anulării vânzării unui teren forestier ca urmare a nerespectării dispoziţiilor privind dreptul de preemţiune:

a) terenul intră, cu efect constitutiv, în proprietatea titularului dreptului de preemţiune;b) terenul reintră cu efect retroactiv, în proprietatea vânzătorului;c) după ce terenul a reintrat în proprietatea vânzătorului, au calitatea de titulari ai dreptului de

preemţiune numai acei care au exercitat acţiunea în anularea vânzării;d) au calitatea de titulari ai dreptului de preemţiunea coproprietarii şi vecinii.

38. Vânzarea între concubini:a) este interzisă;b) este valabilă;c) este nulă dacă s-a încheiat pentru a determina pe una dintre părţi să menţină starea de concubinaj.

39. Nu pot cumpăra nici direct, nici prin persoane interpuse:a) tutorii, bunurile persoanelor care se află sub tutela lor; b) mandatarii, dar numai cei legali, bunurile ce sunt însărcinaţi să le vândă;c) judecătorii, procurorii, grefierii, avocaţii, notarii publici, consilierii juridici, drepturile litigioase ce

sunt de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea.

Page 50: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

40. Pot face obiectul contractului de vânzare-cumpărare:a) bunurile aparţinând domeniului public al statului;b) bunurile aparţinând domeniului privat al statului;c) terenul asupra căruia s-a constituit dreptul de proprietate, conform Legii nr. 18/1991, după trecerea

unui interval de timp de 10 ani socotiţi de la data înscrierii proprietăţii;d) apartamentele cumpărate de chiriaşi, potrivit Legii nr. 112/1995 sau Legii nr. 10/2001;e) bunurile ce constituie monopolul statului.

41. Este permisă într-un contract de vânzare-cumpărare:a) clauza prin care este interzisă înstrăinarea bunului transmis minorului, până la majoratul lui;b) clauza prin care se interzice vânzarea bunului până la plata integrală a preţului.

42. Dacă în momentul vânzării, bunul vândut era pierit total:a) vânzarea este valabilă, dacă cumpărătorul consimte ca vânzătorul să facă rost de un alt bun;b) vânzarea este anulabilă, dacă se face dovada că bunul a existat;c) vânzarea este nulă.

43. Dacă în momentul vânzării, bunul era pierit în parte, cumpărătorul:a) nu poate cere rezoluţiunea contractului dacă partea pierită era neînsemnată şi nu afecta scopul

pentru care el a înţeles să cumpere;b) nu poate cere rezoluţiunea contractului;c) poate cere executarea asupra părţii rămase din bun cu o reducere proporţională din preţ;d) nu poate cere rezoluţiunea şi nici o reducere proporţională din preţ, dacă anterior îşi asumase riscul

pieirii bunului.

44. Când vânzarea are ca obiect un lucru viitor:a) vânzarea este nulă dacă are ca obiect o moştenire deschisă;b) cumpărătorul este obligat să plătească preţul, dacă neexecutarea obligaţiei de către vânzător nu este

imputabilă acestuia;c) vânzătorul este obligat la plata daunelor interese, în mod necondiţionat, dacă bunul viitor nu se

poate realiza;d) dacă bunul nu se poate realiza, vânzarea devine nulă retroactiv, neputând produce nici un efect.

45. În cazul în care obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl constituie un bun individual determinat aparţinând altei persoane decât vânzătorul:

a) vânzarea este nulă absolut dacă ambele părţi au ştiut aceasta;b) vânzarea este anulabilă pentru error in substantiam dacă cel puţin cumpărătorul a fost în eroare cu

privire la calitatea de proprietar a vânzătorului;c) în ipoteza de la lit. b), vânzarea este anulabilă, nulitatea relativă putând fi invocată numai pe cale de

acţiune de către cumpărător şi succesorii lui;d) dacă ambele părţi au fost în eroare, socotind că bunul vândut aparţine vânzătorului, vânzarea este

anulabilă, nulitatea putând fi invocată şi de vânzător, el fiind de bună-credinţă;e) vânzarea este valabilă, vânzătorul fiind obligat să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la

titularul său la cumpărător, fie prin dobândirea bunului, fie prin ratificarea vânzării de către proprietar;f) obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru evicţiune subzistă, chiar dacă cumpărătorul este evins de

către adevăratul proprietar înainte de a cere anularea vânzării.

46. Obiectul prestaţiei cumpărătorului, în contractul de vânzare-cumpărare îl poate constitui: a) un bun;b) executarea unei alte prestaţii;c) numai o sumă de bani.

Page 51: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

47. Într-un contract de vânzare-cumpărare, preţul:a) trebuie să fie determinat în momentul încheierii contractului şi stabilită şi modalitatea de plată, sub

sancţiunea nulităţii contractului;b) poate fi determinabil, în cazul în care stabilirea lui este lăsată la aprecierea unui terţ desemnat de

instanţă;c) determinarea preţului poate rămâne la aprecierea ulterioară a părţilor.

48. Prin preţ sincer se înţelege:a) preţul să nu fie inferior sau superior valorii reale a lucrului vândut;b) preţul real pe care părţile l-au stabilit în scopul de a fi cerut şi plătit în realitate;c) preţul să nu fie derizoriu, disproporţionat în raport cu valoarea lucrului vândut.

49. În cazul în care părţile se înţeleg printr-un act ascuns să se plătească un preţ mai mare decât cel care se declară în actul autentic:

a) este nul numai actul secret;b) este nul numai actul autentic;c) sunt nule ambele acte.

50. Contractul de vânzare-cumpărare încheiat de o persoană sub 14 ani sau o persoană pusă sub interdicţie:

a) este nul absolut;b) este anulabil, numai dacă există leziune;c) este anulabil, chiar şi fără leziune.

51. Obligaţia de garanţie a vânzătorului contra evicţiunii există:a) numai faţă de cumpărător şi succesorii lui universali sau cu titlu universal;b) şi faţă de succesorii cu titlu particular ai cumpărătorului, dar numai dacă transmiterea lucrului de la

cumpărător la succesor s-a făcut cu titlu oneros;c) şi faţă de donatarul cumpărătorului (care are calitatea de donator), deşi cumpărătorul nu răspunde

pentru evicţiune faţă de dobânditorul cu titlu gratuit.

52. Într-un contract de vânzare-cumpărare părţile pot:a) înlătura total sau parţial obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătorului pentru fapte personale;b) înlătura total sau parţial obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătorului pentru fapta unui terţ,

vânzătorul fiind scutit de restituirea preţului, dacă cumpărătorul a cunoscut, la încheierea contractului, pericolul evicţiunii;

c) să agraveze obligaţia de evicţiune.

53. Excepţia de garanţie pentru evicţiune poate fi opusă de către cumpărător:a) vânzătorului, dar numai dacă este vorba despre o tulburare de drept;b) succesorilor universali sau cu titlu universal ai vânzătorului;c) succesorilor cu titlu particular ai vânzătorului;d) unui terţ, pentru tulburări de drept.

54. Vânzătorul răspunde pentru evicţiunea rezultând din fapte personale:a) numai dacă evicţiunea provine dintr-un fapt săvârşit de vânzător anterior vânzării, dar tăinuit faţă

de cumpărător;b) numai dacă este vorba despre o tulburare de drept;c) pentru actele sau faptele săvârşite de el ulterior vânzării, dar neprevăzute în contract.

Page 52: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

55. Vânzătorul răspunde pentru evicţiunea rezultând din fapta unui terţ: a) în cazul în care vânzătorul vinde bunul imobil la doi cumpărători, iar al doilea îşi înscrie primul

dreptul de proprietate şi îl evinge pe primul cumpărător; b) în cazul în care tulburarea din partea terţului este o tulburare de drept, are o cauză anterioară

vânzării, iar vânzătorul nu cunoştea această cauză în momentul încheierii contractului;c) când, după vânzare, fostul proprietar constituie o ipotecă asupra imobilului vândut şi creditorul

ipotecar trece la realizarea garanţiei.

56. Obligaţia de garanţie pentru evicţiune poate exista în cazul invocării de către un terţ:a) a unui drept real;b) numai a unui drept real;c) a unui drept de creanţă.

57. Vânzătorul răspunde pentru evicţiune: a) în cazul în care bunul imobil vândut a fost uzucapat anterior vânzării, iar vânzătorul ştia acest

lucru;b) în cazul în care bunul imobil vândut a fost uzucapat ulterior vânzării, dar termenul uzucapiunii

curgea de la o dată anterioară vânzării, iar vânzătorul nu a adus la cunoştinţă acest fapt cumpărătorului; c) chiar dacă dovedeşte că, fiind introdus în procesul dintre terţul evingător şi cumpărător, ar fi avut

mijloace potrivite pentru a respinge pretenţiile terţului.

57. În cazul în care cumpărătorul este evins total de bunul cumpărat, el are dreptul să ceară de la vânzător:

a) valoarea fructelor percepute de el din momentul încheierii contractului până la data producerii evicţiunii;

b) cheltuielile făcute cu încheierea contractului, cheltuielile de judecată, atât ale procesului din care a rezultat evicţiunea, cât şi, dacă este cazul, a acţiunii în regres contra vânzătorului;

c) restituirea integrală a preţului, chiar dacă la momentul evicţiunii valoarea bunului s-a micşorat din cauze fortuite ori din neglijenţa cumpărătorului, cu excepţia cazului când cumpărătorul a tras foloase din stricăciunile ce a făcut bunului;

d) daune-interese, potrivit dreptului comun.

58. În cazul în care cumpărătorul este evins total de bunul cumpărat, vânzătorul este obligat:a) să plătească cumpărătorului sporul de valoare dobândit de bun între momentul încheierii

contractului şi data producerii evicţiunii, dar numai dacă vânzătorul a fost de rea-credinţă;b) să restituie cumpărătorului cheltuielile voluptuarii făcute de acesta, dar numai dacă vânzătorul a

fost de rea-credinţă;c) să restituie, în subsidiar, cumpărătorului cheltuielile necesare şi utile făcute asupra bunului.

59. În cazul în care cumpărătorul este evins în parte de bunul cumpărat:a) dacă evicţiunea este atât de importantă încât cumpărătorul n-ar fi cumpărat dacă ar fi putut să o

prevadă, cumpărătorul poate cere rezoluţiunea vânzării;b) dacă nu a intervenit rezoluţiunea contractului, cumpărătorul are dreptul să ceară valoarea părţii de

care a fost evins, valoare socotită la momentul evicţiunii;c) dacă nu a intervenit rezoluţiunea contractului, cumpărătorul are dreptul la o parte proporţională din

preţul vânzării, dacă valoarea bunului, în momentul evicţiunii, ar fi inferioară celei din momentul vânzării.

60. Vânzătorul răspunde pentru evicţiune faţă de cumpărător:a) în caz de pierdere totală sau parţială a proprietăţii bunului vândut;b) în cazul tulburării cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar;c) când bunul nu poate fi întrebuinţat datorită viciilor ascunse;

Page 53: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

d) în cazul sarcinilor nedeclarate la încheierea contractului.

61. Cumpărătorul poate introduce acţiune în garanţie pentru vicii îndreptată împotriva vânzătorului când:

a) a cumpărat bunul voit, dar acesta este impropriu întrebuinţării după destinaţie din cauza viciilor aparente;

b) deşi a cumpărat o clădire din cărămidă, ulterior a descoperit că era construită din paiantă;c) datorită viciilor ascunse se micşorează valoarea de întrebuinţare a bunului cumpărat.

62. Vânzătorul răspunde pentru vicii:a) numai dacă viciul ascuns, existent în momentul încheierii contractului se referă la substanţa sau la

esenţa lucrului vândut;b) în cazul în care viciile nu sunt descoperite de cumpărător datorită lipsei acestuia de experienţă, deşi

un om prudent şi diligent le-ar fi observat;c) în cazul în care ele sunt ascunse, dar le-a adus la cunoştinţa cumpărătorului;d) numai dacă a cunoscut aceste vicii.

63. În cazul în care vânzătorul a cunoscut viciile ascunse ale lucrului vândut:a) cumpărătorul poate cere o reducere din preţ proporţională cu reducerea valorii lucrului din cauza

viciului, această reducere determinându-se prin expertiză;b) cumpărătorul poate cere rezoluţiunea contractului, chiar dacă natura viciului n-ar face lucrul

absolut impropriu destinaţiei sale normale;c) vânzătorul nu poate fi obligat să plătească daune-interese.

64. În cazul pieirii bunului afectat de vicii:a) dacă bunul a pierit din cauza viciilor, vânzătorul de rea-credinţă este obligat să restituie preţul,

cheltuielile vânzării şi să plătească daune-interese;b) dacă bunul a pierit din cauza viciilor, vânzătorul de bună-credinţă este obligat să restituie preţul,

cheltuielile vânzării şi să plătească daune-interese;c) bunul afectat de vicii a pierit fortuit, vânzătorul răspunde pentru vicii, numai dacă a fost de rea-

credinţă.

65. Acţiunea redhibitorie:a) poate fi introdusă numai de cumpărător;b) poate fi introdusă şi de succesorul cu titlu particular al cumpărătorului;c) dacă se admite, are ca efect obligarea vânzătorului de a preda lucrul;d) dacă se admite, are ca efect obligarea vânzătorului la restituirea preţului şi a cheltuielilor vânzării,

suportate de cumpărător;e) poate fi introdusă de vânzător.

66. Vânzătorul nu răspunde pentru viciile ascunse ale lucrului vândut:a) dacă cumpărătorul, printr-un minim de diligenţă, le-ar fi putut descoperi la momentul încheierii

contractului;b) dacă cumpărătorul, apelând la un specialist care are cunoştinţe despre lucrul vândut, ar fi descoperit

viciile la momentul încheierii contractului;c) dacă cumpărătorul, oricâte diligenţe ar fi depus, nu ar fi descoperit viciile ascunse la momentul

încheierii contractului.

67. Într-un contract de vânzare-cumpărare părţile pot introduce o clauză prin care:a) să agraveze răspunderea vânzătorului pentru orice vicii, într-un termen mai scurt decât cel legal

prevăzut pentru descoperirea viciilor ascunse, clauza atrăgând, la expirarea acestui termen stabilit de părţi,

Page 54: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

încetarea garanţiei pentru viciile ascunse;b) să scurteze termenul obiectiv în care viciile ascunse pot fi descoperite;c) să înlăture garanţia pentru vicii, care produce efecte chiar dacă vânzătorul este de rea-credinţă.

68. Termenele de prescripţie în cazul acţiunilor estimatorii sau acţiunilor redhibitorii curg:a) de la data descoperirii viciilor, indiferent de această dată;b) cel mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea bunului de orice natură, cu excepţia

construcţiilor, şi în cazul în care nu există convenţie sau termen legal contrar;c) cel mai târziu de la expirarea termenului de garanţie legal sau convenţional, în cazul construcţiilor.

69. În materia vânzării-cumpărării, potrivit regulii specifice în cazul acestui contract:a) cumpărătorul este obligat să plătească preţul la locul unde se face predarea bunului vândut, adică,

în lipsă de stipulaţie contrară, fie locul unde se află bunul în momentul vânzării, fie domiciliul vânzătorului;

b) plata se poate cere imediat, chiar dacă nu are loc şi predarea bunului;c) dacă cumpărătorul este tulburat sau are motive să se teamă de vreo evicţiune, el poate suspenda

plata preţului până ce vânzătorul va face să înceteze tulburarea sau va da cauţiune, afară de cazul în care s-a stipulat că preţul se va plăti şi în astfel de împrejurări;

d) dacă la data încheierii contractului de vânzare bunurile se află în tranzit, plata preţului se face la locul care rezultă din uzanţe sau în lipsa acestora, la locul destinaţiei.

70. Cumpărătorul este obligat să plătească dobândă până la efectiva achitare a preţului în următoarele cazuri:

a) dacă bunul vândut şi predat produce fructe sau alte venituri;b) dacă există convenţie în acest sens;c) în toate celelalte cazuri numai dacă şi din momentul în care cumpărătorul a fost pus în întârziere,

dar numai prin cerere de chemare în judecată.

71. În cazul în care cumpărătorul nu plăteşte preţul:a) vânzătorul poate cere obligarea cumpărătorului la executarea în natură a obligaţiei, dacă debitorul

este solvabil;b) vânzătorul poate invoca excepţia de neexecutare, chiar dacă operează numai în favoarea

cumpărătorului un termen suspensiv pentru executarea obligaţiei, dar între timp cumpărătorul a căzut în faliment sau a devenit insolvabil şi nu a dat o cauţiune că va plăti la termen;

c) vânzătorul poate cere rezoluţiunea contractului, instanţa neputând acorda termen de graţie, dacă vânzătorul este în pericol de a pierde bunul mobil sau imobil vândut şi preţul.

72. În cazul vânzării unui imobil, dacă în contract s-a stipulat că, în cazul în care nu plăteşte preţul la termenul stabilit, cumpărătorul este de drept în întârziere, atunci:

a) instanţa poate acorda un termen de graţie cumpărătorului dacă acesta fusese pus în întârziere;b) cumpărătorul poate plăti preţul după expirarea termenului cât timp nu a fost pus în întârziere de

către debitor prin una din formele prevăzute de lege;c) rezoluţiunea se va produce fără intervenţia justiţiei, însă numai după punerea în întârziere a

cumpărătorului;d) cumpărătorul poate să plătească şi după expirarea termenului cât timp nu a primit declaraţia de

rezoluţiune din partea vânzătorului.

73. În caz de neexecutare a obligaţiei de preluare a bunului mobil vândut, vânzătorul:a) poate depune bunul într-un depozit, cheltuielile legate de aceasta fiind în sarcina cumpărătorului;b) poate vinde bunul prin licitaţie publică sau chiar pe preţul curent dacă lucrul are un preţ de bursă

sau în târg ori stabilit de lege;

Page 55: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

c) vânzătorul are dreptul în cazul vânzării bunului prin licitaţie publică la plata diferenţei între preţul convenit la prima vânzare şi cel efectiv obţinut, precum şi la daune-interese.

74. În caz de neexecutare a obligaţiei de preluare a produselor care se deteriorează repede:a) se va produce rezoluţiunea de drept a contractului de vânzare-cumpărare, numai după punerea în

întârziere a cumpărătorului;b) se va produce rezoluţiunea de drept a contractului de vânzare-cumpărare, chiar fără punerea în

întârziere însă numai dacă în contract s-a stabilit termenul ridicării şi numai în favoarea cumpărătorului;c) se va produce rezoluţiunea de drept a contractului de vânzare-cumpărare, fără punerea în întârziere,

însă numai dacă la scadenţă nu a plătit preţul;d) vânzătorul, în condiţiile prevăzute la lit. c), poate valorifica bunul, vânzându-l unui terţ, neputând

cere în nici un caz daune-interese de la primul cumpărător.

75. În dreptul civil român este permisă:a) vânzarea afectată de o condiţie rezolutorie;b) vânzarea cu pact de răscumpărare;c) vânzarea unei moşteniri nedeschise, dacă există şi consimţământul persoanei despre a cărei

moştenire este vorba.

76. În cazul vânzării unei moşteniri deschise:a) creditorii moştenirii îl pot urmări direct pe cumpărător pentru datoriile succesiunii;b) cumpărătorul este obligat să restituie vânzătorului sumele plătite de acesta pentru datoriile şi

sarcinile moştenirii;c) vânzătorul este obligat să predea cumpărătorului fructele percepute, creanţele încasate sau preţul

lucrurilor vândute din masa succesorală, dacă nu există convenţie contrară.

77. În caz de vânzare făcută cu dare de arvună, arvuna se restituie:a) dacă contractul încetează din cauze care nu atrag răspunderea vreunei părţi;b) dacă vânzarea este nulă;c) dacă vânzarea se execută;d) dacă vânzarea este denunţată prin consimţământul părţilor.

78. În caz de vânzare făcută cu dare de arvună:a) dacă vânzarea a devenit imposibilă fără culpa nici uneia dintre părţi, arvuna se va înapoia;b) dacă partea care a dat arvuna nu execută obligaţia, cealaltă parte poate denunţa contractul, reţinând

arvuna;c) dacă neexecutarea provine de la partea care a primit arvuna, cealaltă parte poate denunţa contractul

şi poate cere dublul acestuia;d) dacă partea care nu este în culpă preferă să ceară executarea sau rezoluţiunea contractului,

repararea prejudiciului se face potrivit dreptului comun.

79. Vânzătorul nu este obligat să predea bunul: a) dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul, deoarece are dat un termen pentru plată, iar după vânzare a

căzut în faliment sau nesolvabilitate;b) dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul şi nu are dat de vânzător un termen de plată;c) dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul, deoarece are dat un termen pentru plată însă este în

insolvabilitate, dar vânzătorul cunoştea la data închirierii contractului insolvabilitatea cumpărătorului, iar aceasta nu s-a agravat în mod substanţial.

Page 56: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

TITLUL II

Contractul de schimb

§ 1. Definiţie şi caractere juridice

Schimbul este contractul prin fiecare dintre părţi denumite copermutanţi, transmite sau, după caz, se obligă să transmită un bun pentru a dobândi un altul (art. 1763 C.civ.).

Cronologic, schimbul (sub forma trocului) a precedat vânzarea-cumpărarea, fiind prezent încă din primele etape de existenţă ale societăţii omeneşti.

Apariţia banilor ca mijloc universal de măsurare a valorii lucrurilor a condus la apariţia vânzării-cumpărării şi la trecerea schimbului pe un plan inferior.

Din punct de vedere juridic, în statul modern, regulile vânzării-cumpărării, care reprezintă dreptul comun, au fost extinse şi la schimb, în măsura în care nu există reguli derogatorii.

Schimbul este contractul sinalagmatic în care părţile, numite copermutanţi sau coschimbaşi, se obligă fiecare, să transmită celuilalt proprietatea asupra unui lucru, altul decât banii.1

a) Contractul de schimb este în principiu un contract consensual, pentru încheierea căruia este suficient consimţământul părţilor.

Din necesităţi de probaţiune, schimbul este materializat, în general, într-un înscris probatoriu.În cazurile în care legea cere pentru valabilitatea înstrăinării unuia sau ambelor obiecte ale schimbului

forma autentică şi înscrierea în cartea funciară, ca în cazul în care cel puţin un obiect al schimbului este un tabular, contractul de schimb trebuie făcut în formă autentică şi înscris în cartea funciară.

Potrivit art. 877 C.civ., „Drepturile reale imobiliare înscrise în cartea funciară sunt drepturi tabulare. Ele se dobândesc, modifică şi sting numai cu respectarea regulilor de carte funciară.

Sub rezerva unor dispoziţii legale contrare drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc atât între părţi cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea.

Drepturile reale se vor pierde sau stinge numai prin radierea lor din cartea funciară cu consimţământul titularului dat prin înscris autentic notarial.

Acest consimţământ nu este necesar dacă dreptul se stinge prin împlinirea termenului arătat în înscriere ori prin decesul sau, după caz, prin încetarea existenţei juridice a titularului, dacă acesta era persoană juridică. Hotărârea judecătorească definitivă sau în cazurile prevăzute de lege, actul autorităţii administrative, va înlocui acordul de voinţe sau, după caz consimţământul titularului (art. 885 C.civ.)

b) Schimbul este un contract translativ de proprietate. Prin intermediul schimbului, se poate transmite dreptul de proprietate exclusivă asupra unui

bun sau numai o cotă-parte indiviză dintr-un bun determinat, dacă bunul se află în coproprietate.Obiect al contractului de schimb poate fi şi alt drept real decât dreptul de proprietate şi chiar un drept

de creanţă.Dacă una dintre prestaţii este o sumă de bani, suntem în prezenţa unui contract de vânzare-

cumpărare. Dacă însă ambele prestaţii reciproce constau în sume de bani, contractul este de schimb.Rezultă deci că schimbul presupune în plan juridic, ca şi în plan semantic, o identitate de natură

a prestaţiilor.Pe aceeaşi linie de gândire, dacă una din prestaţii este un bun, iar cealaltă o obligaţie de a face sau a

Page 57: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

nu face, contractul nu este de schimb, ci este un contract nenumit.

c) Contractul de schimb este un contract sinalagmatic, care dă naştere la drepturi şi obligaţii reciproce în sarcina ambelor părţi.

d) Contractul de schimb este un contract cu titlu oneros, fiecare parte urmărind ca un contraechivalent al prestaţiei sale, obţinerea prestaţiei celeilalte părţi.

În cazul în care cele două bunuri care fac obiectul schimbului nu sunt echivalente valoric, pentru egalizarea valorică a prestaţiilor, copermutantul care primeşte lucrul mai scump va plăti în bani diferenţa de valoare care se numeşte sultă.

Pentru a fi în prezenţa unui contract de schimb, este necesar ca sulta să fie inferioară valoric bunului pe care îl completează pentru a se realiza echivalenţa prestaţiilor.

În caz contrar, când sulta depăşeşte cu mult valoarea bunului şi ar putea fi considerată obligaţia principală, contractul nu este un contract de schimb, ci un contract de vânzare-cumpărare.

e) Contractul de schimb este un contract comutativ, întrucât prestaţiile părţilor şi întinderea acestora sunt cunoscute încă de la încheierea lui şi nu depind de hazard.

§ 2. Reguli specifice aplicabile contractului de schimb

Dispoziţiile privitoare la vânzare se aplică, în mod corespunzător, şi schimbului.Fiecare dintre părţi este considerată vânzător, în ceea ce priveşte bunul pe care-l înstrăinează, şi

cumpărător, în ceea ce priveşte bunul pe care îl dobândeşte (art. 1764 C.civ.).Există şi unele particularităţi determinate de specificitatea schimbului faţă de vânzare-

cumpărare:a) Dacă unul din copermutanţi dovedeşte că lucrul primit este proprietatea unui terţ, poate refuza

predarea lucrului său promis în schimb şi poate fi obligat numai la restituirea lucrului primit.1

Prin urmare, schimbul lucrului altuia este nul absolut şi nulitatea contractului, în acest caz, poate fi invocată pe calea unei excepţii de neexecutare, ea repunând părţile în situaţia anterioară.

b) În al doilea rând, copermutanţii au obligaţia să se garanteze reciproc pentru evicţiune. Dacă un copermutant a fost evins de lucrul primit în schimb, el are opţiunea între a cere daune-interese pentru prejudiciul suferit şi a cere restituirea lucrului său (adică rezoluţiunea contractului de schimb).

Dacă evicţiunea este numai parţială, se susţine că coschimbaşul ar avea doar dreptul să ceară contravaloarea părţii din bunul evins, nu şi restituirea lucrului adică rezoluţiunea contractului.

Soluţia înfăţişată mai sus funcţionează nu numai în cazul în care evicţiunea s-a produs, dar şi în cazul în care ea este pe cale să se producă.1

Între copermutanţi funcţionează de asemenea şi obligaţia de garanţii contra viciilor ascunse ale bunurilor schimbate.2

c) Spre deosebire de vânzare, cheltuielile pentru încheierea contractului de schimb vor fi suportate, în lipsa unei stipulaţii contrare, în mod egal de către ambele părţi (art. 1765 C.civ.).

d) În sfârşit, clauzele obscure se vor interpreta conform regulilor de drept comun, iar copermutantul nu beneficiază de privilegiul vânzătorului, cu excepţia cazului când este creditorul unei sulte.

§ 3. Reguli speciale privind schimbul unor imobile

Imobilele care nu sunt scoase din circuitul civil pot forma obiectul contractului de schimb.Interdicţiile şi incapacităţile de înstrăinare sau dobândire a unor imobile prin contractul de vânzare-

Page 58: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

cumpărare funcţionează, prin asemănare, şi în cazul contractului de schimb.Schimbul de locuinţe, proprietate a coschimbaşilor, nu ridică probleme deosebite faţă de cele tratate

mai sus.

Page 59: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Teste grilă

1. Echivalentul prestaţiei unuia dintre copermutanţi, în cazul contractului de schimb, îl poate constitui:

a) o sumă de bani, dacă şi obiectul prestaţiei celuilalt copermutant constă tot într-o sumă de bani;b) o obligaţie de a face;c) un bun.

2. În cazul contractului de schimb, dacă unul dintre copermutanţi dovedeşte că bunul primit este proprietatea unui terţ:

a) poate fi constrâns să predea bunul ce el a promis;b) poate fi constrâns să întoarcă bunul primit;c) poate refuza să predea bunul ce promisese în schimb.

3. Constituie reguli generale aplicabile în materia contractului de schimb:a) cheltuielile prilejuite de încheierea contractului sunt suportate de ambele părţi;b) clauzele obscure se interpretează în favoarea debitorului;c) dacă unul dintre copermutanţi a fost evins de bunul primit, el nu poate cere de la cocontractant

decât echivalentul valoric al lucrului respectiv.

4. Este contract de schimb:a) contractul în care un contractant se obligă să transmită proprietatea unui lucru, în schimbul unei

sume de bani;b) contractul în care o parte se obligă să facă o lucrare în schimbul unui bun;c) contractul în care o parte transmite proprietatea unui bun obţinând ca echivalent, de la cealaltă

parte, un alt lucru şi o sumă de bani superioară ca valoare acestui lucru;d) contractul în care o parte transmite proprietatea, obţinând ca echivalent de la cealaltă parte un alt

bun şi o sumă de bani inferioară ca valoare acestui bun;

Page 60: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

TITLUL III

Contractul de donaţie

Capitolul I

Noţiunea, caracterele juridice şi condiţiile de validitate ale contractului de donaţie1

Secţiunea I – Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de donaţie

§ 1. Noţiune

Liberalitatea este actul juridic prin care o persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în tot sau în parte, în favoarea unei alte persoane.

Nu se pot face liberalităţi decât prin donaţie sau prin legat cuprins în testament (art. 984 C.civ.).Donaţia este contractul prin care, cu intenţia de a gratifica, o parte, numită donator, dispune în

mod irevocabil de un bun în favoarea celeilalte părţi, numite donatar (art. 985 C.civ.).2

În contractul de donaţie se realizează un transfer al unor drepturi, reale sau de creanţă, din patrimoniul donatorului în patrimoniul donatarului, fără echivalent.

Prin donaţie se produce o sărăcire a patrimoniului donatorului şi o îmbogăţire corespunzătoare a patrimoniului donatarului, dar spre deosebire de îmbogăţirea fără just temei legitim, în cazul donaţiei cauza contractului o constituie voinţa liberală a donatorului (animus donandi) exprimată în forma cerută de lege, acceptată de donatar.”3

În acelaşi timp, donaţia, varietate a contractelor cu titlu gratuit, constituie o liberalitate, având ca efect micşorarea patrimoniului donatorului, spre deosebire de contracte dezinteresate (mandatul cu titlu gratuit, comodatul, depozitul cu titlu gratuit) prin care nu se micşorează patrimoniul celui care procură un folos, şi a cărui obligaţie este de „facere” şi nu de „dare”, (mandatarul, comodantul sau respectiv depozitarul), în consecinţă nu sunt supuse regulilor de fond şi de formă prevăzută pentru donaţii.

§ 2. Caracterele juridice ale donaţiei

a) Donaţia este un contract unilateral, solemn cu titlu gratuit, irevocabil, translativ de proprietate.

Donaţia este un contract unilateral, şi nu un act unilateral.Donaţia este rezultatul unui acord de voinţă al celor două părţi, care naşte însă în principiu o singură

obligaţie în sarcina donatorului cu dreptul corelativ al donatarului.Prin excepţie, donaţia poate fi şi sinalagmatică (născând obligaţii reciproce) când prin ea se impune o

sarcină donatarului (art. 1028 C.civ.).

b) Donaţia este un contract solemn.Art. 1011 alin. (1) C.civ. prevede că „donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea

nulităţii absolute“. Forma autentică este prevăzută ca o măsură de protecţie a voinţei liberale a donatorului.Lipsa formei autentice, solemne, a contractului de donaţie este sancţionată cu nulitatea absolută a

contractului.1

Page 61: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Nu sunt supuse acestei dispoziţii donaţiile indirecte, cele deghizate şi darurile manuale.Bunurile mobile care constituie obiectul donaţiei trebuie enumerate şi evaluate într-un înscris, chiar

sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute a donaţiei.Dacă sunt de valoare redusă, bunurile mobile corporale pot fi donate prin dar manual. Darul manual se încheie valabil prin acordul de voinţe al părţilor însoţit de tradiţiunea bunului

de la donator la donatar. În aprecierea valorii reduse a bunurilor care constituie obiectul darului manual se ţine seama de starea materială a donatorului.

În cazul darurilor manuale suntem, prin urmare, în prezenţa nu a unui contract solemn, ci a unui contract real.

În cazul contractului de donaţie încheiat între absenţi, atât oferta de donaţie, cât şi acceptarea donaţiei trebuie să fie făcute în formă autentică.

c) Donaţia este un contract translativ de proprietate.Fiind un contract consensual, transmiterea proprietăţii are loc în momentul realizării acordului

de voinţă între donator şi donatar, iar între absenţi, în momentul în care donatorul primeşte acceptarea donatarului.

Predarea bunului donat poate avea loc şi ulterior încheierii contractului de donaţie şi deci a transmiterii dreptului de proprietate.

În cazul darurilor manuale, predarea bunului este, alături de acordul de voinţă al părţilor, o condiţie pentru formarea contractului. Prin urmare, în acest caz, transmiterea proprietăţii are loc concomitent cu predarea bunului.

Dacă bunul donat este însă un imobil, dobândirea către donatar şi pierderea de către donator a dreptului de proprietate se fac numai cu respectarea regulilor de carte funciară.

d) Donaţia este un contract irevocabil.După încheierea contractului, donatorul nu îşi mai poate retrage oferta. Este nulă orice donaţie

făcută cu condiţii a căror îndeplinire atârnă numai de voinţa donatorului. În mod excepţional, donaţia poate fi revocată pentru ingratitudine şi pentru neexecutarea culpabilă a

sarcinilor la care s-a obligat donatarul (art. 1020 C.civ.).Bunurile viitoare nu pot forma obiectul darurilor manuale.La cazurile de mai sus se adaugă revocabilitatea numai în timpul căsătoriei a donaţilor între soţi (art.

1031 c.civ.)

Secţiunea a II-a – Condiţiile de validitate ale contractului de donaţie

§ 1. Capacitatea părţilor

În principiu, întrucât capacitatea este regula, orice persoană poate fi parte (donator sau donatar) într-un contract de donaţie.

Orice persoană este capabilă de a da şi primi prin liberalităţi, cu respectarea regulilor privind capacitatea, prevede art. 987 C. civ.1

Condiţia capacităţii de a dispune prin liberalităţi trebuie îndeplinită la data la care dispunătorul î şi exprimă consimţământul.

Condiţia capacităţii de a primi o donaţie trebuie îndeplinită la data la care donatarul acceptă donaţia.Atunci când contractul se încheie între absenţi, donatorul trebuie să fie capabil atât în

momentul ofertei, cât şi în cel al primirii acceptării, care este momentul încheierii contractului.Incapacitatea este excepţia. Ea trebuie să fie anume prevăzută de lege şi este de strictă interpretare.

Page 62: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

1) Incapacităţi de a donaSunt incapabili de a dona minorii şi interzişii judecătoreşti.Ei nu pot dona nici personal, nici prin reprezentanţi şi nici personal cu încuviinţare

ocrotitorului legal şi cu autorizarea autorităţii tutelare.„Cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu poate dispune

de bunurile sale prin liberalităţi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege” prevede art. 988 alin. (1) C.civ.

Sub sancţiunea nulităţii relative, nici chiar după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu persoana nu poate dispune prin liberalităţi în folosul celui care a avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi primit de la instanţa tutelară descărcare pentru gestiunea sa. Se exceptează situaţia în care reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul legal este ascendentul dispunătorului.

Sub sancţiunea nulităţii absolute, dispunătorul trebuie să îl determine pe beneficiarul liberalităţii ori cel puţin să prevadă criteriile pe baza cărora acest beneficiar să poată fi determinat la data la care liberalitatea produce efecte juridice (art. 989 alin. (1) C.civ.).

Persoana care nu există la data întocmirii liberalităţii poate beneficiar de o liberalitate dacă aceasta este făcută în favoarea unei persoane capabile, cu sarcina pentru aceasta din urmă de a transmite beneficiarului obiectul liberalităţii îndată ce va fi posibil.

Sub sancţiunea nulităţii absolute, dispunătorul nu poate lăsa unui terţ dreptul de a-l desemna pe beneficiarul liberalităţii sau de a stabili obiectul acesteia. Cu toate acestea, repartizarea bunurilor transmise prin legat unor persoane desemnate de testator poate fi lăsată la aprecierea unui terţ.

Este valabilă liberalitatea făcută unei persoane desemnate de dispunător, cu o sarcină în favoarea unei persoane alese fie de gratificat, fie de un terţ desemnat, la rândul său, tot de către dispunător.

Sunt valabile, totuşi, donaţiile făcute sub forma unor daruri obişnuite (darurile manuale) la aniversări.

2) Incapacităţi de a primi Incapacitaţile de a primi pot fi absolute, împiedicând o persoană să primească de la oricare alta,

şi relative, care interzic ca cineva să primească de la anumite persoane determinate.

a) Incapacităţi absolute de a primiPersoanele fizice neconcepute şi organizaţiile care nu au dobândit personalitate juridică nu au

capacitate de folosinţă, nefiind subiecte de drept, nu pot primi cu titlu gratuit.În schimb, copilul conceput poate primi cu titlu gratuit, cu condiţia să se nască viu. Copilul

născut mort este considerat că nu există.Aceasta este interpretarea care poate fi făcută alin. 2 al art. 989 C.civ. care prevede ca

„Persoana care nu există la data întocmirii liberalităţii poate beneficia de o liberalitate dacă aceasta este făcută în favoarea unei persoane capabile cu sarcina pentru aceasta din urmă de a o transmite beneficiarului obiectul liberalităţii îndată ce va fi posibil.”

Entităţile care nu au dobândit personalitate juridică vor putea primi donaţii în cursul constituirii, „dar numai dacă acestea sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil“.

După dobândirea personalităţii juridice, acestea pot dobândi donaţii, cu respectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă.

Menţionăm că, în cazul fundaţiilor, liberalităţile sunt făcute de fondatori înaintea actului constituirii acesteia, tocmai în vederea creării patrimoniului fundaţiei.

În legile speciale ale profesiei, demnitarii, judecătorii, procurorii au o interdicţie de a primi cu titlu gratuit. Sancţiunea civilă a actului făcut cu încălcarea acestei incapacităţi este nulitatea absolută a actului respectiv.

b) Incapacităţi relative de a primiSunt lovite de nulitate relativă liberalităţile făcute medicilor, farmaciştilor sau altor persoane, în

Page 63: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru o boală considerată mortală (art. 990 alin. (1) C.civ.)

Sunt exceptate de la sancţiune fiind valabile liberalităţile făcute soţului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiaţi şi liberalităţile, făcute altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la data liberalităţii, dispunătorul nu are soţ şi nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiaţi.

Aceleaşi dispoziţii sunt aplicabile şi în privinţa preoţilor sau a altor persoane care acordau asistenţă religioasă în timpul bolii considerate mortale.

Dacă dispunătorul a decedat din cauza bolii, termenul de prescripţie a acţiunii în nulitate relativă curge de la data la care moştenitorii au luat cunoştinţă de existenţa liberalităţii.

În cazul în care dispunătorul s-a restabilit, acţiunea în anularea donaţiei poate fi introdusă în termen de 3 ani de la data la care dispunătorul s-a restabilit.

Interdicţia se întemeiază pe o prezumţie de sugestie şi captaţie asupra bolnavului din partea medicului, farmacistului sau preotului.

Pentru ca incapacitatea să funcţioneze, este necesar ca donaţia să fi fost făcută în timpul bolii din cauza căreia bolnavul a decedat şi donatarul să-l fi tratat sau asistat pe bolnav. Donaţia făcută cu încălcarea interdicţiei va fi nulă relativ.

Sunt lovite de asemenea de nulitate relativă liberalităţile făcute în folosul celui care a avut calitatea de reprezentant sau ocrotitor legal, înainte ca acesta să fi primit de la instanţa tutelară descărcare pentru gestiunea sa, de către cel reprezentat sau ocrotit, după dobândirea capacităţii de exerciţiu deplin (art. 988 alin. (2) C.civ.).

Se exceptează situaţia în care reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul legal este ascendentul dispunătorului.

Sancţiunea nulităţii relative se aplică şi donaţiilor deghizate sub forma unui contract cu titlu oneros sau făcute unei persoane interpuse.

Sunt prezumate până la proba contrară ca fiind persoane interpuse ascendenţii, descendenţii şi soţul persoanei incapabile de a primi liberalităţi, precum şi ascendenţii şi descendenţii soţului acestei persoane (art. 992 C.civ.).

Donaţiile făcute minorului sau interzisului se acceptă de părinte, sau după caz, de tutore.Surdomutul care nu ştie să scrie nu poate accepta o donaţie decât cu asistarea unui curator special

numit de autoritatea tutelară.În ce priveşte acceptarea donaţiilor de către persoanele juridice, acestea trebuie să corespundă

scopului stabilit prin lege, prin actul de înfiinţare sau statut (principiul specialităţii capacităţii de folosinţă).

Dreptul de proprietate publică se dobândeşte şi prin acte de donaţie sau legate acceptate de Guvern, de consiliul judeţean sau de consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public (art. 7 lit. d din Legea nr. 213/1998).

Donaţiile oferite unităţilor administrativ-teritoriale se acceptă de consiliul local sau, după caz, de consiliul judeţean.

Donaţiile şi legatele cu sarcini pot fi acceptate numai cu aprobarea consiliului local sau, după caz, a consiliului judeţean, cu votul majorităţii consilierilor locali sau judeţeni, după caz în funcţie (art. 121 alin. (3) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale.

Donaţiile oferite regiilor autonome sau societăţilor comerciale, cu capital majoritar de stat, se acceptă de conducătorii lor, cu autorizaţia prealabilă a organului tutelar sau a consiliului judeţean, după cum sunt de interes naţional sau de interes local.

În cazul bunurilor grevate cu sarcini sau cu restanţe de impozite, este necesar avizul Ministerului Finanţelor, iar pentru bunurile agricole al Ministerului Agriculturii.

Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii enumeră, printre sursele de provenienţă ale veniturilor asociaţiilor sau federaţiilor, şi donaţiile, sponsorizările şi legatele (art. 46 al. 1 lit. e).

Page 64: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

În tăcerea legii, credem că acceptarea donaţiilor fără sarcini va putea fi făcută de Consiliul director al fundaţiei sau asociaţiei, iar cele cu sarcini, de adunarea generală cu majoritate simplă. Nu se mai cere o autorizaţie prealabilă a acceptării.

La fel, persoanele juridice private, inclusiv sindicatele, care urmăresc un scop patrimonial, pot accepta donaţiile prin organele lor de conducere.

Momentul la care părţile trebuie să fie capabile este cel al încheierii contractului de donaţie.

§ 2. Consimţământul părţilor

Consimţământul părţilor trebuie să fie liber, neviciat, exprimat de regulă în scris în formă autentică.1

Oferta de donaţie poate fi revocată cât timp ofertantul nu a luat cunoştinţă de acceptarea destinatarului. Incapacitatea sau decesul ofertantului atrage caducitatea acceptării.2

Oferta nu mai poate fi acceptată după decesul destinatarului ei. Moştenitorii destinatarului pot însă comunica acceptarea făcută de acesta.

Oferta de donaţie făcută unei persoane lipsită de capacitate de exerciţiu restrânsă poate fi acceptată de către aceasta cu încuviinţarea ocrotitorului legal (art. 1013 C.civ.).

Eroarea, ca viciu de consimţământ al donatorului, poate privi identitatea donatarului, bunul donat sau cauza donaţiei.

Violenţa (fizică sau morală), viciu de consimţământ, poate proveni de la donatar sau de la un terţ.În practică, cea mai mare frecvenţă ca viciu de consimţământ o au manoperele frauduloase dolosive

sub forma sugestiei şi captaţiei, întreprinse de donatar sau de un terţ pentru a-l determina pe donator să doneze.

Pentru a-l determina pe donator să facă liberalitatea în favoarea donatarului, captaţia presupune folosirea unor procedee psihologice care trezesc sau exacerbează orgoliul, vanitatea donatorului în timp ce sugestia presupune sădirea în mintea donatorului a ideii necesităţii efectuării liberalităţii în favoarea donatarului, în consideraţia persoanei acestuia.

Nu există însă o delimitare netă între cele două noţiuni şi ele sunt folosite împreună în practică. Fiind chestiuni de fapt, sugestia şi captaţia nu sunt prezumate, ci trebuie dovedite de cel care cere anularea donaţiei.

Împrejurările care constituie sugestia şi captaţia au relevanţă şi se apreciază în funcţie de împrejurările concrete ale speţei.

Leziunea nu poate fi concepută în cazul contractelor unilaterale cum ar fi donaţia.

§ 3. Obiectul contractului de donaţie

Pot forma obiect al contractului de donaţie bunurile mobile sau imobile aflate în circuitul civil ori drepturile privind aceste bunuri, determinate sau determinabile, posibile, licite, existente sau care pot exista în viitor.

Nu pot forma obiect al donaţiei succesiunile nedeschise (viitoare). 1

Bunurile viitoare nu pot fi obiect al darului manual, predarea bunului fiind o condiţie de formare a contractului (contract real).

Donatorul trebuie să fie proprietarul bunului. Este nulă absolut donaţia bunului altuia.

§ 4. Cauza

Cauza remota adică scopul material pentru care donatorul face liberalitatea este variabilă, diferind de la un contract de donaţie la altul.

Cauza proxima a donaţiei este intenţia donatorului de a-l gratifica pe donatar şi este comună

Page 65: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

tuturor contractelor de donaţie.Cauza donaţiei trebuie să existe, să fie licită şi morală (art. 1236 C.civ.).Donaţia fondată pe o cauză ilicită sau imorală, cum ar fi determinarea donatorului să înceapă

concubinajul sau să îl continue, este nulă. Dacă donaţia este făcută între concubini în scopul încheierii căsătoriei ea este valabilă.2

§ 5. Forma solemnă a donaţiei

Forma autentică este cerută pentru validitatea donaţiei şi nu doar pentru probaţiunea ei. Ea este prin urmare de esenţa donaţiei.

Forma autentică a donaţiei este o măsură de protecţie a voinţei liberale a donatorului, care îşi micşorează irevocabil şi fără echivalent patrimoniul lui în favoarea donatarului.

Nerespectarea formei autentice a donaţiei este sancţionată cu nulitatea absolută a contractului.Donaţia nulă absolut pentru neîndeplinirea formei autentice nu poate fi confirmată ulterior de donator,

ci donaţia trebuie refăcută în întregime cu respectarea formei autentice.Bunurile mobile care constituie obiectul donaţiei trebuie enumerate şi evaluate într-un înscris,

chiar sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolută a donaţiei (art. 1011 alin. (3) C.civ.).Actul estimativ poate fi întocmit şi prin act separat sub semnătură privată, care trebuie însă semnat de

ambele părţi. Dacă el este cuprins în contractul de donaţie va avea în mod necesar forma autentică.Lipsa actului estimativ al bunurilor mobile donate este sancţionată cu nulitatea absolută a donaţiei.Pentru darurile manuale şi donaţiile indirecte nu se cere formalitatea actului estimativ.Sub sancţiunea nulităţii absolute promisiunea de donaţie este supusă formei autentice.În caz de neexecutare din partea promitentului, promisiunea de donaţie nu conferă beneficiarului

decât dreptul de a pretinde daune-interese echivalente cu cheltuielile pe care le-a făcut şi avantajele pe care le-a acordat terţilor în considerarea promisiunii (art. 1014 C.civ.).

Confirmarea unei liberalităţi de către moştenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului atrage renunţarea la dreptul de a opune viciile de formă sau orice alte motive de nulitate, fără ca prin această renunţare să se prejudicieze drepturile terţilor (art. 1010 C.civ.).

Credem că dispoziţia art. 1010 C.civ., nu poate funcţiona cu încălcare dispoziţiilor legale care prevăd nulitatea absolută a liberalităţii în mod expres.

§ 6. Principiul irevocabilităţii donaţiilor

1) Donaţia nu este valabilă atunci când cuprinde clauze ce permit donatorului să o revoce prin voinţa sa (art. 1015 alin. (1) C.civ.).

Irevocabilitatea donaţiilor, prevăzută de art. 1015 C.civ., este o caracteristică specifică acestui tip de contract cu titlu gratuit, fiind de esenţa liberalităţii, deosebită de „forţa obligatorie“ a contractului reglementată de art. 1270 C.civ., care există fireşte şi în cazul contractului de donaţie.

Irevocabilitatea donaţiilor priveşte însăşi esenţa contractului, fiind o condiţie de validitate pentru formarea lui şi nu efectele contractului, pe care le are în vedere „forţa obligatorie a contractului“.1

Orice clauză sau condiţie care contravine principiului irevocabilităţii conduce la nulitatea absolută a întregii donaţii, afară de cazul când donaţia este divizibilă şi clauza o afectează numai în parte; pentru restul, efectele donaţiei se menţin.

Astfel, este lovită de nulitate absolută donaţia care:a) este afectată de o condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa donatorului

(potestativă pură);b) impune donatarului plata datoriilor pe care donatorul le-ar contracta în viitor, dacă valoarea

maximă a acestora nu este determinată în contractul de donaţie;

Page 66: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

c) conferă donatorului dreptul de a denunţa unilateral contractul;d) permite donatorului să dispună în viitor de bunul donat, chiar dacă donatorul moare fără să

fi dispus de acel bun. Dacă dreptul de a dispune vizează doar o parte din bunurile donate, nulitatea operează numai în privinţa acestei părţi.

2) În contractul de donaţie, sunt permise, în principiu, următoarele clauze, care nu contravin principiului irevocabilităţii donaţiilor:

a) clauza termenului de predare a bunului donat. Termenul nu afectează dobândirea dreptului transmis, ci numai exerciţiul acelui drept;

b) condiţia cazuală sau mixtă, care nu contravine principiului irevocabilităţii donaţiilor;1

c) clauza plăţii datoriilor prezente ale donatorului, cu dată certă anterioară donaţiei şi chiar a celor viitoare, dacă valoarea maximă a acestora este indicată în donaţie;

d) clauza reîntoarcerii bunurilor dăruite, fie pentru cazul când donatarul ar predeceda donatorului, fie pentru cazul când atât donatarul, cât şi descendenţii săi ar predeceda donatorului.

În cazul în care donaţia are ca obiect bunuri supuse unor formalităţi de publicitate, atât dreptul donatarului, cât şi dreptul de întoarcere sunt supuse acestor formalităţi..

Faţă de dispoziţia expresă a art. 994 C.civ., donaţia poate fi grevată de o sarcină care constă în obligaţia instituitului, donatarul de a conserva bunurile care constituie obiectul liberalităţii şi de a le transmite, la decesul său, substituitului desemnat de dispunător.

Menţionăm că sub regimul vechiului Cod civil stipularea reîntoarcerii bunurilor donate la decesul donatarului, în favoarea unei terţe persoane, adică substituţia fideicomisară era interzisă sub sancţiunea nulităţii absolute a liberalităţii2

e) când donatorul depune pe un libret CEC sau pe un alt instrument bancar o sumă de bani pe numele altei persoane, el poate insera o clauză de restituire pe numele său, ceea ce nu înseamnă a contraveni la irevocabilitatea donaţiei, pentru că va acţiona în temeiul clauzei ca mandatar al titularului de libret;

f) este permisă donaţia nudei proprietăţi cu rezerva uzufructului în favoarea donatorului sau a unui terţ.

3) Sunt exceptate de la principiul irevocabilităţii donaţiilor donaţiile dintre soţi. Orice donaţie încheiată între soţi este revocabilă numai în timpul căsătoriei (art. 1031 C.civ.).Soţul donator are dreptul de a revoca donaţia oricând în timpul căsătoriei.Nulitatea căsătoriei atrage nulitatea relativă a donaţiei făcute soţului de rea-credinţă (art. 1032

C.civ.)După încetarea sau desfacerea căsătoriei şi chiar împotriva moştenitorilor soţului donatar, după

decesul acestuia, donaţia devine în principiu irevocabilă. Moştenitorii donatorului pot cere în mod excepţional revocarea donaţiei numai pentru neexecutarea sarcinilor sau pentru ingratitudine.

Revocabilitatea este de esenţa donaţiilor între soţi şi poate fi exercitată fie printr-o simplă cerere, printr-o cerere în justiţie sau poate rezulta tacit dintr-un act de dispoziţie ulterior donaţiei, făcut în favoarea unei alte persoane, cum ar fi vânzarea bunului donat unui terţ.

Este lovită de nulitate orice simulaţie în care donaţia reprezintă contractul secret în scopul de a eluda revocabilitatea donaţiilor între soţi (art. 1033 alin. (1) C.civ.).

Este prezumată relativ persoană interpusă, orice rudă a donatarului la a cărei moştenire acesta ar avea vocaţie în momentul donaţiei şi care nu a rezultat din căsătoria cu donatorul.

4) Cauze legale de revocare a donaţiilor Donaţia poate fi revocată pentru ingratitudine şi pentru neexecutarea culpabilă a sarcinilor la

care s-a obligat donatarul (art. 1020 C.civ.).Revocarea pentru ingratitudine şi pentru neîndeplinirea sarcinilor nu operează de drept.

Page 67: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Promisiunea de donaţie se revocă de drept dacă anterior executării sale se iveşte unul dintre cazurile de revocare pentru ingratitudine prevăzute de art. 1023.

De asemenea, promisiunea de donaţie se revocă de drept şi atunci când anterior executării sale situaţia materială a promitentului s-a deteriorat într-o asemenea măsură încât executarea promisiunii a devenit excesiv de oneroasă pentru acesta ori promitentul a devenit insolvabil.

A) Revocarea pentru ingratitudineRevocarea pentru ingratitudine poate fi cerută pentru orice donaţie, indiferent dacă este făcută prin

înscris autentic sau este un dar manual, pentru cele trei cazuri, enumerate limitativ de art. 1023 C. civ., şi anume:

a) dacă donatarul a atentat la viaţa donatorului, a unei persoane apropiate lui sau, ştiind că alţii intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat;

b) dacă donatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de donator;1

c) dacă donatarul refuză în mod nejustificat să asigure alimente donatorului ajuns în nevoie, în limita valorii actuale a bunului care a constituit obiectul donaţiei, ţinându-se însă seama de starea în care se afla bunul la momentul donaţiei.

Dreptul la acţiunea prin care se solicită revocarea pentru ingratitudine se prescrie în termen de un an din ziua în care donatorul a ştiut că donatarul a săvârşit fapta de ingratitudine (art. 1024 alin. (1) C.civ.).

Acţiunea în revocare pentru ingratitudine poate fi exercitată numai împotriva donatarului. Dacă donatarul moare după introducerea acţiunii, aceasta poate fi continuată împotriva moştenitorilor.

Cererea de revocare nu poate fi introdusă de moştenitorii donatorului cu excepţia cazului în care donatorul a decedat în termenul de un an fără să-l fi iertat pe donatar. De asemenea, moştenitorii pot introduce acţiunea în revocare în termen de un an de la data morţii donatorului, dacă acesta a decedat fără să fi cunoscut cauza de revocare.

Acţiunea pornită de donator poate fi continuată de moştenitorii acestuia.În caz de revocare pentru ingratitudine, dacă restituirea în natură a bunului donat nu este posibilă,

donatarul va fi obligat să plătească valoarea acestuia, socotită la data soluţionării cauzei.În urma revocării donaţiei pentru ingratitudine, donatarul va fi obligat să restituie fructele pe care le-a

perceput începând cu data săvârşirii faptei de ingratitudine (art. 1025 C.civ.).Revocarea pentru ingratitudine nu are niciun efect în privinţa drepturilor reale asupra bunului donat

dobândite de la donatar, cu titlu oneros, de către terţii de bună-credinţă şi nici asupra garanţiilor constituite în favoarea acestora. în cazul bunurilor supuse unor formalităţi de publicitate, dreptul terţului trebuie să fi fost înscris anterior înregistrării cererii de revocare în registrele de publicitate aferente.

Revocarea donaţiilor pentru ingratitudine poate fi solicitată numai pe calea unei acţiuni în revocare.

Revocarea pentru ingratitudine este o pedeapsă civilă, deci acţiunea în revocare are un caracter strict personal şi poate fi introdusă doar de donator.

Acţiunea în revocare pentru ingratitudine poate fi însă continuată de moştenitori, dacă donatorul a decedat în timpul procesului.

Ea poate fi intentată de moştenitori, doar dacă donatorul a decedat înainte de expirarea termenului în care acţiunea putea fi intentată.

Acţiunea în revocare nu se poate intenta împotriva moştenitorilor donatarului.1

Donatorul care cunoaşte faptul de ingratitudine îl poate ierta pe donatar. Iertarea trebuie să fie expresă dacă procesul este pe rol.

Cererea de revocare pentru ingratitudine trebuie făcută în termen de un an din ziua săvârşirii faptului sau din ziua când donatorul a cunoscut faptul.2

Termenul de un an este un termen de decădere şi expirarea lui, fără ca acţiunea în revocare să fie introdusă, prezumă absolut că donatorul l-a iertat tacit pe donatar.

Page 68: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Efectul admiterii acţiunii în revocare este restituirea integrală a bunului donat, cu toate accesoriile. Donatorul va fi despăgubit pentru sarcinile constituite până la revocare de donatar în favoarea terţilor (uzufruct, ipotecă etc.).

În cazul în care donatarul a înstrăinat bunul donat, revocarea nu produce efecte retroactive faţă de terţi, dacă înstrăinarea este înscrisă în cartea funciară anterior cererii de revocare. În această situaţie, donatarul va fi obligat faţă de donator la plata valorii integrale a bunului din momentul pronunţării hotărârii de revocare.

Fructele bunului donat se vor restitui de la data săvârşirii faptei de ingratitudine, ca în cazul posesorului de rea-credinţă.

B) Revocarea donaţiilor pentru neexecutarea sarciniiÎn esenţă, donaţia este un contract cu titlu gratuit (o liberalitate).Există însă posibilitatea ca donatorul să stipuleze în contract unele obligaţii (sarcini) ale

donatarului.Practic, stipularea în donaţie a unor sarcini pentru donatar transformă contractul unilateral

într-unul sinalagmatic, care va produce şi efectele specifice acestor contracte.Neîndeplinirea sarcinii poate conduce la revocarea donaţiei, bunurile reintrând în proprietatea

donatorului.Revocarea va produce efecte retroactive, desfiinţând sarcinile constituite de donatar asupra bunului

donat şi permiţând donatorului să îl urmărească dacă a fost înstrăinat la terţii dobânditori.Revocarea pentru neîndeplinirea sarcinii funcţionează în cazul donaţiilor făcute prin act autentic, dar

şi al darurilor manuale, ori al donaţiilor indirecte şi deghizate.Dacă donatarul nu îndeplineşte sarcina la care s-a obligat, donatorul sau succesorii săi în

drepturi pot cere fie executarea sarcinii, fie revocarea donaţiei (art. 1027 alin. (1) C.civ.).1

În cazul în care sarcina a fost stipulată în favoarea unui terţ, acesta poate cere numai executarea sarcinii.

Dreptul la acţiunea prin care se solicită executarea sarcinii sau revocarea donaţiei se prescrie în termen de 3 ani de la data la care sarcina trebuia executată.

Donatarul este ţinut să îndeplinească sarcina numai în limita valorii bunului donat, raportată la data la care sarcina trebuia îndeplinită.

Când donaţia este revocată pentru neîndeplinirea sarcinilor, bunul reintră în patrimoniul donatorului liber de orice drepturi constituite între timp asupra lui, sub rezerva dispoziţiilor art. 1648 (art. 1029 C.civ.).

Acţiunea în revocarea donaţiei pentru neexecutarea sarcinilor nu mai are un caracter personal ca acţiunea în revocare pentru ingratitudine, şi deci poate fi promovată de către donator, de mandatarul său, de succesorii săi şi chiar de creditorii donatorului pe calea acţiunii oblice (subrogatorii) sau de cesionarul acţiunii.

Pârâţi în această acţiune vor fi donatarul sau moştenitorii săi.O liberalitate, deci şi donaţia, poate fi grevată de o sarcină care constă în obligaţia instituitului,

donatar sau legatar, de a conserva bunurile care constituie obiectul liberalităţii şi de a le transmite, la decesul său, substituitului desemnat de dispunător (art. 994 C.civ.). Oferta de donaţie făcută substituitului poate fi acceptată de acesta şi după decesul dispunătorului.

Această dispoziţie numită substituţie fideicomisară nu produce efecte decât în cazul în care este permisă de lege.

Atunci când substituitul predecedează instituitului sau renunţă la beneficiul liberalităţii, bunul revine instituitului, cu excepţia cazului în care s-a prevăzut ca bunul va fi cules, de moştenitorii substituitului ori a fost desemnat un al doilea substituit (art. 1000 c.civ.).

Atunci când liberalitatea are ca obiect valori mobiliare, sarcina produce efecte şi asupra valorilor

Page 69: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

mobiliare care le înlocuiesc.Dacă liberalitatea are ca obiect drepturi supuse formalităţilor de publicitate, sarcina trebuie să

respecte aceleaşi formalităţi. În cazul imobilelor, sarcina este supusă notării în cartea funciară.

Secţiunea a III-a – Efectele contractului de donaţie

§ 1. Obligaţiile donatorului

1) Principalul efect al donaţiei este transmiterea dreptului real care formează obiectul contractului din patrimoniul donatorului în patrimoniul donatarului (obligaţie de a da).

Dacă obiectul contractului de donaţie este un drept real imobiliar, dobândirea acestuia de către donatar şi pierderea lui de către donator se produce numai cu respectarea regulilor de carte funciară (art. 877 C.civ.) adică prin înscrierea contractului de donaţie în cartea funciară (art. 885 C.civ.).

Dacă dreptul care formează obiectul contractului este un drept de creanţă, donaţia îmbracă forma cesiunii de creanţă cu titlu gratuit care şi ea trebuie să fie făcută în formă autentică (art. 1567 alin. (1) C.civ.).

2) A doua obligaţie a donatorului născută din contract este obligaţia de predare a bunului donat.

Obligaţia se poate executa în însăşi momentul încheierii contractului, concomitent cu executarea obligaţiei de transfer a dreptului real, sau ulterior, dacă acest lucru este stipulat în contract.

În cazul darurilor manuale, obligaţia de predare nu există ca atare, predarea obiectului dăruit fiind chiar o condiţie sine qua non de formare a contractului.

3) Dacă obligaţia de predare nu se execută în însăşi momentul încheierii contractului de donaţie, ci ulterior, în sarcina donatorului există şi obligaţia de conservare a bunului donat până la predare.

4) În principiu, donatorul nu are obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi nici pentru viciile ascunse, întrucât donaţia este un contract cu titlu gratuit.1

Donatorul nu răspunde pentru evicţiune decât dacă a promis expres garanţia sau dacă evicţiunea decurge din fapta sa ori dintr-o împrejurare care afectează dreptul transmis, pe care a cunoscut-o şi nu a comunicat-o donatarului la încheierea contractului.

În cazul donaţiei cu sarcini, în limita valorii acestora, donatorul răspunde pentru evicţiune ca şi vânzătorul (art. 1018 C.civ.)

Donatorul nu răspunde pentru viciile ascunse ale bunului donat.Totuşi, dacă a cunoscut viciile ascunse şi nu le-a adus la cunoştinţa donatarului la încheierea

contractului, donatorul este ţinut să repare prejudiciul cauzat donatarului prin aceste vicii (dol prin reticenţă).

În cazul donaţiei cu sarcini, în limita valorii acestora, donatorul răspunde pentru viciile ascunse ca şi vânzătorul (art. 1019 C.civ.).

În executarea donaţiei, dispunătorul răspunde numai pentru dol şi culpă gravă (art. 1017 C.civ.).

§ 2. Obligaţiile donatarului

În cazul donaţiei obişnuite, gratuite, fără sarcini, donatarul nu are o obligaţie juridică faţă de donator, ci numai o obligaţie morală de recunoştinţă.

În cazul donaţiei cu sarcini, sarcina este o obligaţie pe care donatarul trebuie să o execute din momentul acceptării donaţiei.

Neexecutarea sarcinii poate determina pe donator să introducă fie o acţiune în executarea obligaţiei, fie să ceară revocarea donaţiei.

Page 70: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Sarcina trebuie să fie posibilă, licită şi morală, şi să fie prevăzută fie în favoarea donatorului, fie în favoarea unei terţe persoane (stipulaţie pentru altul), fie chiar în favoarea donatarului însuşi.

Dacă, din cauza unor situaţii imprevizibile şi neimputabile beneficiarului, survenite acceptării liberalităţii, îndeplinirea condiţiilor sau executarea sarcinilor care afectează liberalitatea a devenit extrem de dificilă ori excesiv de oneroasă pentru beneficiar, acesta poate cere revizuirea sarcinilor sau a condiţiilor (art. 1006 C.civ.).

Cu respectarea, pe cât posibil, a voinţei dispunătorului, instanţa de judecată sesizată cu cererea de revizuire poate să dispună modificări cantitative sau calitative ale condiţiilor sau ale sarcinilor care afectează liberalitatea ori să le grupeze cu acelea similare provenind din alte liberalităţi.

Instanţa de judecată poate autoriza înstrăinarea parţială sau totală a obiectului liberalităţii, stabilind ca preţul să fie folosit în scopuri conforme cu voinţa dispunătorului, precum şi orice alte măsuri care să menţină pe cât posibil destinaţia urmărită de acesta.

Dacă motivele care au determinat revizuirea condiţiilor sau a saricnilor nu mai subzistă, persoana interesată poate cere înlăturarea pentru viitor a efectelor revizurii (art. 1008 C.civ.).

Este considerată nescrisă clauza prin care, sub sancţiunea desfiinţării liberalităţii sau restituirii obiectului acesteia, beneficiarul este obligat să nu conteste validitatea unei lauze de inalienabilitate ori să nu solicite revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor (art. 1009 C.civ.).

§ 3. Opozabilitatea faţă de terţi a efectelor donaţiei

În principiu, se aplică regulile generale în materie de publicitate, analizate la contractul de vânzare-cumpărare, şi anume: necesitatea înscrierii în cartea funciară a transmiterilor drepturilor imobiliare cu titlu gratuit; notificarea sau acceptarea cesiunii de creanţă (de către debitor) în cazul în care obiectul donaţiei este o creanţă; condiţia ca terţul dobânditor de bună-credinţă al bunului dăruit să nu invoce excepţia din art. 919 alin. (3) C.civ. care prevede că „Până la proba contrară, posesorul este considerat proprietar cu excepţia imobilelor înscrise în cartea funciară” şi din art. 935 C.civ. potrivit căreia „Oricine se află la un moment dat în posesia unui bun mobil este prezumat că are un titlu de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului”.

Potrivit art. 885 C.civ. „Sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se se dovedesc atât între părţi cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea.”

Secţiunea a IV-a – Donaţii deghizate, donaţii prin interpunere de persoane, donaţii indirecte şi daruri manuale

§ 1. Donaţiile deghizate

Donaţia este deghizată când este făcută printr-un contract (act public) cu titlu oneros.În acest contract, donatorul declară în mod mincinos că a primit o contraprestaţie (de regulă, un

echivalent bănesc, un preţ) în schimbul dreptului (real sau de creanţă) transmis de el.Donaţia deghizată (actul real, sincer) este prin urmare ascunsă sub aparenţa unui contract cu

titlu oneros (actul public, dar mincinos).1

Donaţia deghizată care îndeplineşte condiţiile pentru valabilitatea contractelor şi condiţiile speciale de fond pentru donaţii este valabilă.

În privinţa formei, este necesară şi suficientă respectarea formei cerute de lege pentru

Page 71: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

contractul care deghizează donaţia şi nu este obligatorie forma autentică (art. 1011 alin. (2) C.civ.).Sancţiunea nerespectării formei contractului care deghizează donaţia va fi însă nulitatea absolută a

donaţiei deghizate.Sarcina probei simulaţiei incumbă celui care are interesul să dovedească faptul că, în realitate,

contractul cu titlu oneros ascunde o donaţie, adică părţilor şi succesorilor lor universali sau cu titlu universal.

Proba simulaţiei poate fi făcută prin orice mijloc de dovadă.2

Codul civil stabileşte în favoarea moştenitorilor rezervatari o prezumţie relativă conform căreia „Până la dovada contrară, înstrăinarea cu titlu oneros către un descendent ori un ascendent privilegiat sau către soţul supravieţuitor este prezumată a fi donaţie dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului, uzului ori abitaţiei sau în schimbul întreţinerii pe viaţă ori a unei rente viagere. Prezumţia operează numai în favoarea descendenţilor, ascendenţilor privilegiaţi şi a soţului supravieţuitor ai defunctului, dacă aceştia nu au consimţit la înstrăinare” (art. 1091 alin. (4) C.civ.).

Deghizarea nu poate fi invocată, în acest caz, de un moştenitor în linie dreaptă sau de soţul supravieţuitor, care a consimţit la încheierea actului.1

§ 2. Donaţiile prin interpunere de persoană

Simulaţia poartă în cazul acestor donaţii asupra persoanei adevăratului donatar.Ea este folosită atunci când adevăratul donatar este incapabil să primească liberalitatea de la donator

sau gratificarea sa de către un donator nu ar fi agreată de familia donatorului sau de opinia publică.Contractul de donaţie aparent se încheie între donator şi o persoană interpusă, care apare ca

donatar, iar prin contraînscris (actul real secret) se stabileşte persoana adevăratului donatar, căruia persoana interpusă va trebui să îi transmită bunul.

Contractul de donaţie public va trebui să îndeplinească toate condiţiile de fond şi de formă ale donaţiilor.

Actul secret şi real va trebui să îndeplinească condiţiile prevăzute de lege pentru categoria respectivă de acte.

Sancţiunea nulităţii relative prevăzute de art. 992 C.civ. pentru încălcarea încapacităţilor de a dispune şi respectiv de a primi cu titlu gratuit, se aplică şi liberalităţilor deghizate sub forma unui contract cu titlu oneros sau făcute unei persoane interpuse.

Sunt prezumate până la proba contrară ca fiind persoane interpuse ascendenţii, descendenţii şi soţul persoanei incapabile de a primi liberalităţi, precum şi ascendenţii şi descendenţii soţului acestei persoane.

§ 3. Donaţiile indirecte

Spre deosebire de donaţiile deghizate, donaţiile indirecte sunt acte juridice de liberalitate nesimulate, altele decât donaţia, făcute cu intenţia de a gratifica.

Condiţiile de fond şi de formă care trebuie îndeplinite în cazul donaţiilor indirecte sunt cele prevăzute de lege pentru actul prin care se realizează liberalitatea.

Forma autentică nu mai este o condiţie esenţială şi generală de valabilitate a liberalităţii, ca în cazul donaţiilor obişnuite (art. 1011 alin. (2) C.civ.).

Actele juridice cele mai utilizate pentru realizarea unei donaţii indirecte sunt: remiterea de datorie, prin care creditorul renunţă la creanţa sa predând titlul original al creanţei debitorului; renunţarea la un drept, atunci când este făcută cu titlu gratuit, cu intenţia de a gratifica; contractul de asigurare pe viaţă, care se face în favoarea unui terţ beneficiar; stipulaţia în favoarea unei terţe persoane, făcută cu intenţia de a-l gratifica pe terţ.

Page 72: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

§ 4. Darurile manuale

Darul manual este o formă specială de donaţie care are ca obiect bunuri mobile corporale (inclusiv titlurile la purtător) pentru formarea şi validitatea căreia, pe lângă acordul de voinţă al părţilor în scopul transferării şi respectiv al dobândirii unui drept cu titlu gratuit, este necesară tradiţiunea, adică predarea efectivă, materială a bunului.1

„Dacă sunt de valoare redusă, bunurile mobile corporale pot fi donate prin dar manual. Darul manual se încheie prin acordul de voinţă al părţilor însoţit de tradiţiunea bunului de la donator la donatar. În aprecierea valorii reduse a bunurilor care constituie obiectul darului manual se tine seama de starea materială a donatorului (art. 1011 alin. (4) C.civ.).

Din definiţie rezultă că darul manual face parte din categoria contractelor reale şi nu din cea a contractelor formale, solemne.2

Darul manual este supus condiţiilor de fond cerute pentru valabilitatea donaţiilor obişnuite.Tradiţiunea poate fi „traditio brevi manu“, în cazul în care bunurile ce urmează a fi dăruite se află

deja în detenţia donatorului, şi „traditio longa manu“ prin care se înţelege transferul fizic al lucrului de la donator la donatar, sau predarea cheilor autoturismului ori a depozitului unde se află lucrul, ori depunerea unei sume de bani la CEC sau bancă pe numele unei alte persoane, chiar dacă la clauza de restituire este trecut donatorul. Caracterul de liberalitate al depunerii se prezumă în favoarea titularului libretului. Unii autori consideră această depunere nu dar manual, ci chiar donaţie în forma reglementată de legislaţia CEC.3

Dacă în libretul CEC primitorul este trecut la clauza de împuternicire şi libretul a fost predat acestuia pentru a dispune de el, poate fi vorba despre un dar manual, pentru că împuternicitul poate dispune de sumele depuse.

Darurile de nuntă reprezintă o aplicaţie specială a darului manual. Darurile de nuntă sunt bunuri comune ale soţilor, chiar dacă au fost făcute de părinţii unuia dintre soţi. Donaţiile făcute ulterior nunţii sunt considerate bunuri proprii ale soţului în favoarea căruia sunt făcute. Donaţiile făcute de părintele unui soţ, ulterior festivităţii nunţii, sunt considerate bun propriu al copilului său.

Numai dacă dispunătorul precizează neechivoc că a înţeles să îi gratifice pe ambii soţi, bunul va deveni comun.

Donatarul posesor este prezumat proprietar în condiţiile art. 919 alin. (3) C.civ.Dacă însă donatorul sau moştenitorii său nu recunosc validitatea darului manual, sarcina

probei le incumbă, urmând să dovedească faptul că donatarul a furat bunul sau că acesta a ajuns în posesia frauduloasă ori precară a donatarului.

Secţiunea a V-a – Raportul şi reducţiunea donaţiei

§ 1. Raportul donaţiilor

Raportul donaţiilor înseamnă readucerea la masa succesorală a bunurilor donate de donatorul defunct.

Au obligaţia de a raporta donaţia primită descendenţii care vin împreună la succesiune şi soţul supravieţuitor, când vine la moştenire în concurs cu descendenţii.

Obligaţie de raport are şi descendentul donatarului, care vine la moştenire prin reprezentare.Obligaţia de raport există numai dacă moştenitorul obligat a acceptat succesiunea. Dacă renunţă la

moştenire, el nu mai este obligat să aducă bunul la masa succesorală, afară dacă prin stipulaţie expresă în contractul de donator, donatorul nu l-a obligat la raport chiar şi în cazul renunţării la moştenire..

Raportul se face prin echivalent şi este considerată ca nescrisă dispoziţia care impune donatarului raportul în natură.

Raportul în natură poate fi făcut doar în cazurile de excepţie expres prevăzute de lege.

Page 73: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Donatorul poate să-l scutească de raport pe donatar în mod expres sau tacit. În cazul scutirii tacite, voinţa donatorului trebuie să fie neîndoielnică. Constituie o scutire de raport tacită deghizarea donaţiei într-un act oneros.

Dacă donatorul l-a scutit de raport pe donatar, donaţia se va imputa asupra cotităţii disponibile. Dacă însă donaţia depăşeşte cotitatea disponibilă, va fi supusă reducţiunii pentru excedent. Deci, ceea ce depăşeşte cotitatea disponibilă va trebui să fie raportat de moştenitorul rezervatar.

În cazul în care moştenitorul rezervatar nu a fost scutit de raport1, dacă donaţia depăşeşte rezerva donatarului, excedentul donaţiei se va imputa asupra cotităţii disponibile.

După raportare, donaţia intră în masa succesorală şi va fi supusă împărţelii, împreună cu celelalte bunuri, între comoştenitori.

Sunt supuse raportului toate liberalităţile între vii: donaţia făcută prin act autentic, donaţia indirectă, cele simulate şi darurile manuale, bunurile dotale (zestrea).

Nu sunt supuse raportului: fructele bunului dotal percepute până în momentul deschiderii succesiunii, cheltuielile de hrană, întreţinere, educaţie, şcolarizare, cheltuielile de nuntă şi darurile obişnuite; bunurile care au fost între timp scoase din circuitul civil.

Raportul donaţiilor se poate realiza prin bună învoială sau pe cale judecătorească printr-o acţiune în realizare, exercitată fie pe cale principală, fie ca un capăt de cerere în acţiunea de ieşire din indiviziune.

Aceasta este o acţiune personală, nu reală, şi poate fi promovată doar împotriva moştenitorului donatar obligat la raport, nu şi împotriva terţului subdobânditor.

Raportul cerut de unul dintre moştenitori profită şi celorlalţi moştenitori îndreptăţiţi să solicite raportul, cu excepţia celor care au renunţat expres la raport.

Termenul de prescripţie pentru exercitarea acţiunii este de 3 ani de la data la care cel îndreptăţit să ceară raportul a cunoscut donaţia, dar nu mai devreme de data deschiderii succesiunii.

Donatarul nu se poate apăra împotriva acţiunii în raport prin invocarea prescripţiei achizitive.

§ 2. Reducţiunea donaţiilor

Reducţiunea succesorală este o sancţiune civilă care constă în reducerea liberalităţilor excesive (donaţii sau legate) făcute de defunct peste limitele cotităţii disponibile.1

Reducţiunea liberalităţilor excesive poate fi cerută doar de moştenitorii rezervatari, de succesorii lor, şi de creditorii chirografari ai moştenitorilor rezervatari.

Moştenitorii rezervatari sunt descendenţii, ascendenţii privilegiaţi (părinţii) şi soţul supravieţuitor ai defunctului care a făcut liberalitatea.

Reducţiunea poate fi cerută în termenul de prescripţie de 3 ani, care începe să curgă de la data deschiderii succesiunii sau după caz de la data la care moştenitorii rezervatari au pierdut posesia bunurilor care formează obiectul liberalităţilor, fie pe calea unei acţiuni principale în reducţiune, sau ca un capăt de cerere al acţiunii de partaj ori pe calea excepţiei de reducţiune.

Acţiunea în reducţiunea liberalităţilor este personală şi divizibilă, fiecare comoştenitor rezervatar având dreptul să opteze pentru invocarea sau nu a reducţiunii.

Efectul admiterii reducţiunii este desfiinţarea totală sau parţială, cu efect retroactiv, a donaţiei.2

Dacă bunul a fost înstrăinat anterior deschiderii succesiunii sau dacă a fost un bun consumptibil, donatarul va întregi rezerva prin echivalent, calculat la valoarea bunului la momentul deschiderii succesiunii.

În cazul în care există mai multe donaţii, ordinea de reducţiune este inversă decât cea cronologică (adică se va reduce cea mai recentă şi nu cea mai veche). Dacă toate au aceeaşi dată, donaţiile vor fi reduse proporţional.

Dacă, pe lângă donaţii, există şi legate care sunt supuse reducţiunii, legatele se reduc înaintea

Page 74: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

donaţiilor (art. 1096 alin. (1) C.civ.).

Page 75: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Teste grilă

1. Pot fi donatori:a) persoanele puse sub interdicţie judecătorească, dar numai prin reprezentanţii legali; b) minorii, cu încuviinţarea instanţei de tutelă;c) minorul poate dispune prin donaţie în favoarea tutorelui ce a ajuns la majorat, chiar dacă instanţa de

tutelă nu a dat descărcare de gestiune tutorelui, cu excepţia cazului când tutore este ascendentul minorului.

2. Nu au capacitatea de a primi donaţii în mod direct:a) persoanele neconcepute;b) organizaţiile care n-au dobândit personalitate juridică, cu excepţia cazului când donaţia este făcută

în cursul constituirii, dar numai întrucât aceasta este cerută pentru ca persoana juridică să ia fiinţă; c) cetăţenii străini şi apatrizii nu pot primi donaţii având ca obiect dreptul de proprietate asupra unui

teren sau asupra unei construcţii.

3. Nu au capacitatea de a primi donaţii:a) medicul sau preotul nu pot primi nici un fel de donaţii de la la persoana căreia i-au acordat asistenţă

cu caracter repetat în timpul bolii din cauza căreia a decedat;b) minorii şi interzişii au dreptul de a primi donaţii, dar nu au exerciţiul acestui drept; c) surdomutul care nu ştie să scrie nu poate accepta o donaţie decât cu asistarea unui curator special.

4. Donaţiile făcute unor minori sau interzişi pot fi acceptate:a) de tutore;b) de părinţi;c) de ceilalţi ascendenţi ai minorului sau interzisului, chiar dacă părinţii ar fi în viaţă şi ar refuza să

accepte donaţia.

5. Constituie donaţie:a) executarea unei obligaţii civile imperfecte;b) premiile sau recompensele oferite în scopuri publicitare de un comerciant clienţilor;c) repararea pagubei cauzate, deşi nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

6. Dacă donaţia are ca obiect bunul altuia:a) contractul este nul în toate cazurile;b) contractul este valabil dacă donatarul este de bună-credinţă;c) contractul este nul, numai dacă donatorul este de rea-credinţă.

7. Nu pot constitui obiectul darului manual: a) succesiunile nedeschise;b) bunurile viitoare; c) bunurile mobile proprietate publică.

8. Trebuie să fie prevăzute în formă solemnă:a) oferta de donaţie;b) acceptarea ofertei de donaţie;c) sarcinile sau condiţiile donaţiei.

9. Dovada donaţiei unei case:

Page 76: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

a) poate fi făcută numai cu act autentic; b) nu poate fi făcută cu martori;c) poate fi făcută cu martori, numai când există început de dovadă scrisă.

10. Donaţia nulă pentru vicii de formă: a) poate fi confirmată prin executarea de bunăvoie de către donator;b) poate fi confirmată confirmarea de către moştenitorii donatorului, dacă confirmarea este benevolă

şi făcută în deplină cunoştinţă de cauză; c) nu poate fi confirmată nici de moştenitori.

11. Între absenţi, donaţia este valabilă dacă:a) oferta de a dărui este făcută în formă autentică;b) acceptarea este făcută în formă autentică;c) acceptarea, prin înscris separat, are loc în timpul vieţii donatorului;d) moştenitorii donatarului pot accepta ei donaţia;e) creditorii pot accepta donaţia, dar numai în timpul vieţii donatarului;f) actul de acceptare este comunicat donatorului în timpul vieţii acestuia.

12. Donaţia între absenţi produce efecte din momentul:a) acceptării ei de către donatar;b) facerii ofertei;c) primirii actului de acceptare.

13. Când donaţia se încheie între absenţi, donatorul trebuie fie capabil în momentul:a) facerii ofertei;b) acceptării de către donatar;c) primirii actului de acceptare.

14. Când donaţia se încheie între absenţi, donatarul trebuie fie capabil în momentul:a) facerii ofertei;b) acceptării ofertei;c) primirii actului de acceptare de către donator.

15. Donatorul poate revoca donaţia:a) până în momentul primirii comunicării de acceptare;b) nu numai expres, ci şi tacit;c) fără a notifica donatarului revocarea.

16. În cazul donaţiilor, actul estimativ:a) poate fi întocmit şi printr-un înscris separat sub semnătură privată, semnat însă de ambele părţi;b) atrage sancţiunea nulităţii relative, a donaţiei dacă nu este întocmit;c) reprezintă o descriere şi evaluare, cel puţin globală, a bunurilor mobile dăruite;d) este cerut ad probationem;e) nu este necesar la darul manual şi la donaţia indirectă.

17. Atrag sancţiunea nulităţii relative:a) nerespectarea dispoziţiilor de a face şi de a primi donaţii, când donatarul este un incapabil, în toate

cazurile; b) donaţia unui teren, când donatarul este cetăţean străin;c) donaţiile substanţiale, neremuneratorii, făcute medicului sau preotului, dacă l-au îngrijit în ultima

Page 77: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

boală pe donator, din care acesta a murit.

18. Constituie clauze incompatibile cu principiul irevocabilităţii donaţiilor:a) dreptul de denunţare unilaterală a contractului; b) condiţiile potestative din partea donatorului; c) plata datoriilor viitoare nedeterminate ale donatorului care ar trebui făcută de către donatar;d) dreptul de a dispune de bunul donat, rezervat donatorului.

19. Constituie clauze permise în contractul de donaţie: a) substituţia fideicomisară simplă;b) termenul, condiţia cazuală sau mixtă; c) inserarea în libretul CEC a numelui donatorului la clauza de împuternicire.

20. Soţul donator poate revoca donaţia făcută celuilalt soţ:a) şi după încetarea căsătoriei;b) chiar după decesul soţului donatar, împotriva moştenitorilor lui; c) numai în timpul căsătoriei;d) numai până la momentul morţii sale (a soţului donator).

21. Donaţia între soţi:a) poate fi revocată pentru neexecutarea sarcinii sau pentru ingratitudine de către moştenitorul

donatorului;b) se revocă de drept; c) poate fi revocată de creditorii sau moştenitorii soţului donator.

22. Sunt interzise, sub sancţiunea nulităţii absolute: a) donaţiile deghizate între soţi;b) donaţiile mutuale reciproce între soţi făcute în cuprinsul aceluiaşi act;c) donaţiile făcute prin interpunere de persoană între soţi, dar numai dacă aduc atingere rezervei

succesorale.

23. Donaţia între vii pentru bunurile viitoare:a) este irevocabilă; b) este nulă;c) este revocabilă.

24. Constituie donaţii simulate:a) donaţiile indirecte;b) donaţiile prin interpunere de persoană; c) donaţiile deghizate.

25. Înstrăinarea cu titlu oneros a unui bun făcută unui moştenitor constituie o prezumţie de donaţie deghizată:

b) în toate cazurile, când este vorba despre un moştenitor în linie directă;c) dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului în favoarea unui nepot de frate; a) dacă înstrăinarea s-a făcut cu sarcina unei rente viagere în favoarea adoptatorului.

26. Constituie forme de realizare a unor donaţii indirecte: a) stipulaţia în folosul altei persoane;

Page 78: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

b) remiterea de datorie; c) renunţarea la un drept; d) toate făcute cu intenţia de a gratifica.

27. Donaţiile indirecte:a) nu trebuie să respecte condiţiile de formă pentru donaţii; b) trebuie să respecte condiţiile de fond pentru donaţii; c) trebuie acceptate printr-un act separat; d) trebuie să respecte condiţiile de formă ale actului prin intermediul căruia se realizează indirect

liberalitatea.

28. Constituie condiţii ale darului manual:a) existenţa acordului de voinţă pentru a transfera şi, respectiv, dobândi un drept cu titlu gratuit; b) predarea efectivă şi reală (materială) a bunului dăruit; c) darul manual să aibă ca obiect numai bunuri mobile corporale sau incorporale ori titluri la purtător.

29. În materia donaţiei, regula o reprezintă: a) răspunderea donatorului pentru vicii;b) nerăspunderea donatorului pentru evicţiune sau vicii; c) răspunderea donatorului pentru evicţiune.

30. Donatorul răspunde în următoarele cazuri: a) în cazul donaţiei cu sarcină, donatorul răspunde pentru evicţiune în limita valorii sarcinilor;b) dacă evicţiunea provine din faptul său personal;c) dacă a promis expres garanţie pentru evicţiune sau vicii;d) în caz de dol, donatorul răspunde de pagubele rezultând din viciile ascunse, chiar necunoscute de el

şi care au cauzat un prejudiciu donatarului.

31. Acţiunea în executarea sarcinii sau în revocarea donaţiei pentru neexecutarea sarcinii poate fi intentată de:

a) donator; b) moştenitorii legali sau testamentari ai donatorului; c) creditorii chirografari ai donatorului, pe calea acţiunii oblice.

32. Revocarea donaţiei se face obligatoriu pe cale judiciară:a) în cazul neexecutării sarcinii; b) în cazul ingratitudinii.

33. Constituie cauze de revocare a donaţiei pentru ingratitudine:a) dacă donatarul a atentat la viaţa donatorului;b) dacă donatarul este culpabil faţă de donator, de delicte, cruzimi sau injurii grave;c) refuzul de alimente;d) dacă donatarul a atentat la viaţa donatorului, numai însă dacă există o condamnare penală.

34. Acţiunea în revocarea donaţiei pentru ingratitudine:a) poate fi introdusă de moştenitorii donatorului, dacă acesta a decedat înainte de expirarea termenului

în care acţiunea putea fi introdusă;

Page 79: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

b) se poate introduce numai împotriva autorului faptului de ingratitudine;c) în cazul în care este admisă, produce efecte retroactive şi faţă de terţi; d) poate fi introdusă împotriva moştenitorilor donatarului.

35. Acţiunea în revocarea donaţiei pentru ingratitudine:a) este o acţiune strict personală;b) trebuie introdusă în termen de un an din ziua faptei sau din ziua când donatorul a cunoscut fapta de

ingratitudine;c) poate fi continuată de moştenitori, dacă donatorul a decedat înainte de terminarea procesului.

36. Este validă: a) dispoziţia prin care donatarul este însărcinat să conserve şi să remită bunul donat către o a treia

persoană;b) dispoziţia prin care o a treia persoană ar fi chemată să accepte donaţia în cazul în care donatarul nu

ar primi sau nu ar putea primi;c) dispoziţia prin care proprietarul donează uzufructul unei persoane, iar nuda proprietate, altei

persoane.

37. Donatorul poate face o donaţie valabilă în favoarea:a) medicului care l-a tratat în boala de care moare, dacă donaţia este remuneratorie şi este potrivită cu

starea materială a donatorului şi cu serviciile prestate de donatar;b) preotului care l-a asistat pe donator, din punct de vedere religios, în cursul ultimei boli de care a

murit; c) fiului preotului care l-a asistat pe donator, din punct de vedere religios, în cursul ultimei boli de

care a murit.

38. Dispoziţiile în favoarea unui incapabil de a primi sunt nule, fie ele deghizate sub forma unui contract oneros, fie făcute în numele unor persoane interpuse. Sunt prezumate ca persoane interpuse:

a) tatăl şi mama incapabilului; b) copiii şi descendenţii incapabilului;c) bunicii incapabilului;d) soţul incapabilului.

39. Donaţia între vii pentru bunurile viitoare:a) este nulă;b) este revocabilă; c) este anulabilă.

40. Minorii şi interzişii: a) pot cere obiectele dăruite lor, chiar dacă donaţia nu a fost acceptată de reprezentantul lor;b) au recurs în contra tutorilor lor pentru faptul că aceştia nu au acceptat donaţia făcută lor

(minorilor);c) pot fi afectaţi de lipsa înscrierii în cartea funciară a dreptului lor, atunci când această lipsă este

invocată de donator.

41. Este nulă: a) donaţia făcută sub condiţia de a se plăti datoriile donatorului care nu existau la momentul donaţiei; b) donaţia făcută în condiţii a căror îndeplinire atârnă exclusiv de voinţa donatorului;

Page 80: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

c) donaţia care are ca obiect bunuri viitoare.

42. Într-un contract de donaţie, donatorul poate stipula:a) să fie restituite bunurile dăruite, unei alte persoane (fiului său), dacă donatarul ar muri înaintea sa;b) să îi fie restituite bunurile dăruite, dacă donatarul ar muri înaintea sa, în acest caz clauza fiind

valabilă numai dacă donatarul nu are descendenţi;c) să îi fie restituite bunurile dăruite, dacă donatarul şi descendenţii lui ar muri înaintea sa.

43. În cazul revocării donaţiei pentru ingratitudine:a) drepturile dobândite de terţi, chiar cu titlu gratuit, înainte de intentarea acţiunii sau, în cazul

imobilelor, înainte de efectuarea publicităţii cererii de revocare, rămân neatinse;b) fructele se restituie de la data cererii de revocare;c) fructele se restituie de la data comiterii faptului de ingratitudine;d) bunul donat se restituie, dacă e posibil, cu toate accesoriile sale şi liber de orice sarcini;e) în cazul în care bunul nu se poate restitui, donatorul are dreptul la valoarea bunului donat, apreciată

în momentul pronunţării hotărârii de revocare.

44. Când donatorul şi-a rezervat dreptul de a dispune de un obiect cuprins în donaţie sau de o sumă determinată din bunurile dăruite, dacă moare, fără să fi dispus de dânsele:

a) un asemenea obiect sau sumă rămâne moştenitorilor legali ai donatorului;b) un asemenea obiect sau sumă rămâne donatarului;c) donaţia se desfiinţează.

45. Procedura judiciară este obligatorie pentru:a) revocarea donaţiei între soţi;b) revocarea donaţiei pentru ingratitudine;c) revocarea donaţiei pentru neexecutarea sarcinii.

46. Sunt lovite de nulitate:a) donaţiile reciproce;b) donaţiile între soţi realizate prin interpunere de persoane;c) donaţiile având ca obiect bunuri viitoare.

47. Acţiunea în reducţiunea liberalităţii excesive:a) poate fi invocată numai în cazul donaţiilor făcute de către defunct cu depăşirea cotităţii disponibile; b) se prescrie în termen de trei ani de la data deschiderii succesiunii;c) trebuie introdusă de către toţi moştenitorii rezervatari, pentru a beneficia toţi de reducerea

liberalităţilor;d) este divizibilă.

48. Dacă cel care lasă moştenirea a făcut mai multe liberalităţi ce depăşesc cotitatea disponibilă, în cazul în care instanţa dispune reducţiunea acestora, atunci:

a) donaţiile se reduc înaintea legatelor;b) legatele se reduc înaintea donaţiilor; c) donaţiile se reduc succesiv, în ordinea inversă a datei lor, începând cu cea mai veche;d) legatele se reduc toate deodată şi proporţional, chiar dacă cel care lasă moştenirea a stabilit o

anumită ordine în reducţiunea legatelor.

49. Ca efect al reducţiunii liberalităţilor excesive, întregirea rezervei se face numai prin echivalent:

Page 81: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

a) când bunul era consumptibil sau a pierit din culpa donatarului;b) când bunul a fost înstrăinat sau grevat de către donatar după deschiderea succesiunii; c) când bunul a fost înstrăinat sau grevat de către donatar anterior deschiderii succesiunii.

50. Acţiunea privind raportul donaţiilor:a) se prescrie în termen de trei ani, socotiţi de la data deschiderii succesiunii ori de la data când a

cunoscut donaţia dacă această dată este ulterioară deschiderii succesiunii; b) nu poate fi introdusă separat de acţiunea de partaj succesoral; c) poate fi introdusă concomitent cu acţiunea de partaj succesoral.

51. Donaţiile făcute fiului sau soţului celui care are calitatea de moştenitor: a) sunt prezumate că au fost făcute cu scutire de raport;b) sunt prezumate că au fost făcute fără scutire de raport;c) sunt scutite de raport.

52. Dacă prin donaţia scutită de raport s-a depăşit cotitatea disponibilă şi s-a încălcat rezerva succesorală:

a) donaţia va fi supusă raportului;b) donaţia va fi supusă reducţiunii;c) donaţia nu poate fi supusă raportului.

53. Sunt supuse raportului donaţiilor:a) numai donaţiile;b) darurile manuale;c) donaţiile simulate;d) donaţiile indirecte;e) cheltuielile de înzestrare, de procurare a unei cariere sau plata datoriilor celui obligat la raport.

54. Sunt exceptate de la raportul donaţiilor: a) cheltuielile de hrană, întreţinere, educaţie şi de învăţare a unui meşteşug;b) cheltuielile de nuntă şi darurile obişnuite;c) fructele sau veniturile bunurilor supuse raporturilor, dobândite anterior sau ulterior deschiderii

succesiunii.

55. Raportul donaţiilor se poate face:a) numai în natură; b) numai prin echivalent;c) de regulă în natură, şi în anumite cazuri expres prevăzute de lege prin echivalent.

56. Acţiunea privind raportul donaţiilor este:a) prescriptibilă în trei ani; b) imprescriptibilă;c) imprescriptibilă când se cere în cadrul unei acţiuni de ieşire din indiviziune.

Page 82: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

TITLUL IV

Contractul de locaţiune

Capitolul I

Noţiunea, caracterele juridice şi condiţiile de validitate ale contractului de locaţiune1

Secţiunea I – Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de locaţiune

§ 1. Noţiunea contractului de locaţiune

Locaţiunea este contractul prin care o parte, numită locator, se obligă să asigure celeilalte părţi, numite locatar, folosinţa unui bun pentru o anumită perioadă, în schimbul unui preţ denumit chirie (art. 1777 C.civ.).

O sistematizare a locaţiunilor în funcţie de obiect este făcută în articolul 1778 alin. (1) C. civ.Locaţiunea bunurilor imobile şi aceea a bunurilor mobile se numeşte închiriere, iar locaţiunea

bunurilor agricole poartă denumirea de arendare.Dispoziţiile privind contractul de locaţiune sunt aplicabile, în mod corespunzător, închirierii

locuinţelor şi arendării, dacă sunt compatibile cu regulile particulare prevăzute pentru aceste contracte.Locaţiunea spaţiilor destinate exercitării unei profesii sau întreprinderi este supusă dispoziţiilor

privind locaţiunea, precum şi dispoziţiilor art. 1824 şi 1828-1831 C.civ.Spre deosebire de uzufruct, care creează uzufructorului un drept real de folosinţă,

dezmembrământ al dreptului de proprietate, locaţiunea creează locatarului doar un drept de creanţă la folosinţa lucrului.

§ 2. Caracterele juridice ale contractului de locaţiune

Contractul de locaţiune de lucruri este un contract:1) sinalagmatic (bilateral), care dă naştere la drepturi şi obligaţii reciproce între părţi;2) cu titlu oneros, în care fiecare parte urmăreşte obţinerea prestaţiei cocontractantului;3) comutativ (şi nu aleatoriu), fiecare dintre părţi cunoscând în momentul încheierii contractului

care sunt obligaţiile şi întinderea acestora;4) consensual, care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără ca legea să ceară o anumită

formă pentru validitate;Forma scrisă este însă folosită pentru a răspunde necesităţilor probatorii în caz de litigiu privind

încheierea sau executarea contractului de locaţiune.5) cu executare succesivă (şi nu dintr-o dată), timpul, în accepţiunea de durată, fiind de esenţa

locaţiunii;Locaţiunile nu se pot încheia pentru perioadă mai mare de 30 de ani. Dacă părţile stipulează un

termen mai lung, acesta se reduce de drept la 30 de ani (art. 1783 C.civ.).6) este un contract creator de raporturi obligaţionale, şi nu un contract translativ sau constitutiv de

drepturi reale cum este contractul prin care se creează un drept de uzufruct, de uz ori habitaţie.În consecinţă, dreptul de folosinţă al locatarului este un drept de creanţă, şi nu un drept real de

folosinţă (cum ar fi dreptul de uzufruct).

Page 83: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

§ 3. Condiţiile de validitate ale contractului de locaţiune de lucruri

1) Capacitatea părţilor Locaţiunea pe o durată de până la 5 ani este un act de administrare, şi ca atare, părţile

(locatorul şi locatarul) trebuie să aibă capacitatea de a face acte de administrare.Potrivit art. 1784 alin. (3) C.civ. „Dacă legea nu dispune altfel, locaţiunile încheiate de

persoanele care, potrivit legii, nu pot face decât acte de administrare nu vor depăşi cinci ani”.Rezultă „per à contrario” că locaţiunile care au o durată mai mare de 5 ani sunt considerate

acte de dispoziţie, şi ca atare pentru încheierea lor este necesară capacitate de exerciţiu deplină.1

Reducerea duratei locaţiunii în limita legală poate fi cerută numai de partea lipsită de capacitatea de exerciţiu.

Nu este necesar ca locatorul să fie proprietarul lucrului dat în locaţiune. Şi uzufructuarul ori locatarul pot închiria lucrul pe care îl deţin cu titlu de uzufruct, şi respectiv de locaţiune (sublocaţiune) (art. 715 alin. (1) C.civ.).

Nudul proprietar poate fi locatarul propriului său bun, pentru că i se închiriază folosinţa bunului de către titularul acesteia.

Valabilitatea contractului de locaţiune al unui bun aflat în coproprietate este supusă respectării regulii unanimităţii coproprietarilor, dacă nu se poate stabili existenţa unui mandat tacit sau a unei gestiuni de afaceri.

Dispoziţiile privitoare la incapacităţile prevăzute de art. 1654 şi 1655 în materia vânzării-cumpărării sunt aplicabile, prin analogie şi locaţiunii.

De asemenea sunt aplicabile, prin analogie, şi dispoziţiile art. 1653, privitoare la incapacităţile de a cumpăra drepturi litigioase, inclusiv atunci există litigiu cu privire la dreptul de proprietate asupra bunului ce urmează a face obiectul locaţiunii.

2) Obiectul contractuluiObiectul contractului de locaţiune îl constituie bunul închiriat şi, respectiv, chiria.A. „Toate bunurile, atât mobile cât şi imobile, pot face obiectul locaţiunii, dacă dintr-o

prevedere legală sau din natura lor nu rezultă contrariul” (art. 1779 C.civ.).Bunul închiriat poate fi un bun mobil sau imobil, corporal sau incorporal, individual

determinat, neconsumptibil prin folosinţă conform destinaţiei sale, existent la data încheierii contractului sau în viitor.

Nu pot forma obiect al contractului de locaţiune succesiunile nedeschise (viitoare) sau nuda proprietate a unui lucru.

Bunurile din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale pot fi închiriate numai în condiţiile legii (art. 135 alin. 4 Constituţie; art. 11 alin. l lit. a din Legea nr. 213/1998).

Închirierea bunurilor proprietate publică ale statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale se aprobă, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, iar contractul de închiriere va cuprinde clauze de natură să asigure exploatarea bunului închiriat, potrivit specificului acestuia.

Contractul de închiriere se poate încheia, după caz, cu orice persoană fizică sau juridică, română sau străină, de către titularul dreptului de proprietate sau de administrare.

Concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică se face prin licitaţie publică, în condiţiile legii (art. 14-15 din Legea nr. 213/1998).

B. Chiria este preţul pe care locatarul îl plăteşte în schimbul folosinţei lucrului.Chiria poate consta într-o sumă de bani sau în orice alte bunuri sau prestaţii.Dispoziţiile privitoare la stabilirea preţului vânzării sunt aplicabile, prin analogie, şi chiriei (art.

1780 C.civ.).

Page 84: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Ea se fixează fie global, pentru toată durata contractului, fie pe unităţi de timp (zi, lună, an) şi se plăteşte la termenele convenite în contract.

Chiria este determinată în momentul încheierii contractului. Mai rar ea este lăsată la aprecierea unui terţ, ales de părţi, sau este variabilă în funcţie de veniturile realizate de locatar prin activitatea pe care o desfăşoară în imobilul închiriat.

Chiria trebuie să fie reală (nu fictivă), sinceră şi serioasă.Dacă chiria este derizorie ori fictivă, nu mai suntem în prezenţa unui contract de locaţiune de lucruri,

ci a unui contract de comodat (valabil ca atare, cu condiţia ca lucrul să fi fost predat).Chiria este fixată de regulă în bani. Ea poate consta însă, fără a afecta natura juridică a contractului,

şi într-o altă prestaţie.

3. Durata contractului de locaţiuneContractul de locaţiune se consideră încheiat îndată ce părţile au convenit asupra bunului şi

preţului (art. 1781 C.civ.).Durata este un element indispensabil al contractului de locaţiune, contract cu executare

succesivă.Codul civil stabileşte durata maximă pe care, se poate încheia un contract de locaţiune.

Locaţiunile nu se pot încheia pentru o perioadă mai mare de 30 de ani. Dacă părţile stipulează un termen mai lung, acesta se reduce de drept la 30 de ani (art. 1783 C.civ.).

Dacă în contract părţile nu au arătat durata locaţiunii, fără a-şi fi dorit să contracteze pe o durată nedeterminată, în lipsa uzanţelor, locaţiunea se consideră încheiată:

a) pentru un an, în cazul locuinţelor nemobilate sau spaţiilor pentru exercitarea unei profesii sau întreprinderi;

b) pe durata corespunzătoare unităţii de timp pentru care s-a calculat chiria, în cazul bunurilor mobile ori în acela al camerelor sau apartamentelor mobilate;

c) pe durata locaţiunii imobilului, în cazul bunurilor mobile puse la dispoziţia locatarului pentru folosinţa unui imobil (art. 1785 C.civ.).

În situaţia unor locaţiuni succesive ale căror perioade se suprapun, fie şi parţial, conflictul dintre locatari se rezolvă:

a) în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, în favoarea locatarului care şi-a notat dreptul în cartea funciară, dispoziţiile privind rangul înscrierilor ipotecilor în cartea funciară aplicându-se prin asemănare;

b) în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate, în favoarea locatarului care a îndeplinit cel dintâi aceste formalităţi;

c) în cazul celorlalte bunuri, în favoarea locatarului care a intrat cel dintâi în folosinţa bunului.

Secţiunea a II-a – Efectele contractului de locaţiune de lucruri

§ 1. Obligaţiile locatorului

Locatorul este ţinut, potrivit art. 1786 C.civ., chiar fără vreo stipulaţie expresă în contract:a) să predea locatarului bunul dat în locaţiune;b) să menţionă bunul în stare corespunzătoare de folosinţă pe toată durata locaţiunii;c) să asigure locatarului liniştita şi utila folosinţă a bunului pe tot timpul locaţiunii.1) Locatorul este obligat să predea bunul dat în locaţiune în starea de întrebuinţare

corespunzătoare destinaţiei pentru care a fost închiriat, fiind obligat să facă toate reparaţiile necesare în acest scop.

Locatorul este obligat să predea bunul în stare corespunzătoare, împreună cu toate accesoriile

Page 85: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

acestuia.Bunul va fi predat imediat după încheierea contractului, dacă nu s-a stipulat un alt termen de predare,

şi la locul unde se găsea în momentul contractării, în lipsă de convenţie contrară.Cheltuielile predării sunt în sarcina locatorului.Dacă locatorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de predare a bunului, locatarul are opţiune între a cere prin

intermediul instanţei judecătoreşti fie predarea silită, fie rezilierea contractului pentru neexecutare, cu daune-interese.

Fireşte, dacă locatorul cere chiria fără a fi predat bunul, locatarul se poate apăra invocând excepţia de neexecutare.

2)Locatorul este obligat să menţină bunul în stare să poată servi întrebuinţării pentru care a fost închiriat.

Locatorul este obligat să efectueze toate reparaţiile care sunt necesare pentru a menţine bunul în stare corespunzătoare de întrebuinţare pe toată durata locaţiunii conform destinaţiei stabilite prin contract, sau, în lipsă, potrivit celei prezumate după anumnite împrejurări, cum ar fi natura bunului, destinaţia sa anterioară ori cea potrivit căreia locatarul îl foloseşte.

Sunt în sarcina locatarului reparaţiile locative, a căror necesitate rezultă din folosinţa obişnuită a bunului.

Dacă, după încheierea contractului, se iveşte nevoia unor reparaţii care sunt în sarcina locatorului, iar acesta din urmă, deşi încunoştinţat, nu începe să ia de îndată măsurile necesare, reparaţiile pot fi făcute de locatar. În acest caz, locatorul este dator să restituie, în afara sumelor avansate de locatar, dobânzi socotite de la data efectuării cheltuielilor.

În caz de urgenţă, locatarul poate înştiinţa pe locator şi după începerea reparaţiilor, dobânzile la sumele avansate neputând curge decât de la data înştiinţării (art. 1788 C.civ.).

3) Locatorul este obligat să asigure locatarului liniştita şi utila folosinţă a bunului pe durata locaţiunii (obligaţia de garanţie).

A. Locatorul este obligat să întreprindă tot ceea ce este necesar pentru a asigura în mod constant locatarului folosinţa liniştită a bunului, fiind dator să se abţină de la orice fapt care ar împiedica, diminua sau stânjeni o asemenea folosinţă (art. 1789 C.civ.).

a. Tulburările de faptLocatorul este obligat să nu îl tulbure prin faptul său personal pe locatar în timpul locaţiunii

(obligaţie de a nu face).În această ordine de idei, locatorul nu poate schimba, în timpul locaţiunii, forma lucrului închiriat sau

destinaţia sa.Nu este considerată o tulburare a folosinţei lipsirea parţială de folosinţă a lucrului închiriat locatarului,

determinată de efectuarea unor reparaţii urgente, ce nu pot fi amânate până la terminarea contractului. Dacă lipsa de folosinţă este mai mare de 40 de zile, chiria va fi diminuată în funcţie de durata şi de proporţia lipsei de folosinţă a lucrului.

Dacă reparaţiile determină imposibilitatea pentru locatar şi familia sa de a locui (deci îl lipseşte total de folosinţa lucrului), acesta poate cere rezilierea contractului.

Locatorul nu este ţinut să-l garanteze pe locatar de tulburarea cauzată prin fapta unui terţ care nu pretinde vreun drept asupra bunului, afară numai dacă tulburările începute înaintea predării bunului împiedică pe locatar să-l preia; caz în care locatarul poate cere o scădere proporţională a chiriei. Dacă tulburarea este atât de gravă încât, dacă ar fi cunoscut-o locatarul nu ar fi contractat, el poate rezilia contractul, în condiţiile legii.

Aceasta nu îl împiedică pe locatar să se apere în nume personal împotriva tulburării de fapt a terţului, folosind acţiunile posesorii prevăzute de art. 949-951 C.pr.civ.

b) Tulburările de dreptDacă un terţ pretinde vreun drept asupra bunului dat în locaţiune, locatorul este dator să-l

apere pe locatar chiar şi în lipsa unei tulburări de fapt. Dacă locatarul este lipsit în tot sau în parte

Page 86: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

de folosinţa bunului, locatorul trebuie să-l despăgubească pentru toate prejudiciile suferite din această cauză (art. 1794 alin. (1) C.civ.).

Indiferent de gravitatea tulburării, dacă i-a comunicat-o locatorului, fără ca acesta să o înlăture de îndată, locatarul poate cere o scădere proporţională a chiriei. Dacă tulburarea este atât de gravă încât, dacă ar fi cunoscut-o, locatarul nu ar fi contractat, el poate rezilia contractul în condiţiile legii.

Locatarul care, la încheierea contractului, cunoştea cauza de evicţiune nu are dreptul la daune interese.

Dacă locatarul este chemat în judecată de un terţ care pretinde un drept asupra bunului închiriat, inclusiv un drept de servitute, şi există riscul pierderii, în tot sau în parte, a folosinţei bunului, el are dreptul să ceară introducerea în proces a locatorului, în condiţiile Codului de procedură civilă (art. 1795 alin. (1) C.civ.)

Locatarul va fi ţinut să îl despăgubească pe locator de toate prejudiciile suferite ca urmare a necomunicării tulburării de către locatar. El nu va fi însă ţinut la despăgubiri dacă dovedeşte că locatorul nu ar fi avut câştig de cauză sau că, având cunoştinţă de tulburare, nu a acţionat.

Dacă locatarul nu îl înştiinţează pe locator despre tulburare şi este evins, în acţiunea de regres introdusă de locatar împotriva sa, locatorul se va putea apăra şi obţine exonerarea de răspundere invocând exceptio mali procesus, adică dovedind că, dacă ar fi fost anunţat despre proces şi ar fi intervenit, ar fi avut mijloacele necesare pentru respingerea acţiunii terţului.

Obligaţia de încunoştiinţare a locatorului funcţionează şi în cazul în care are loc o tulburare de fapt. În acest caz, locatarul este obligat să îl anunţe pe locator în termen util, astfel încât acesta să nu piardă termenul pentru promovarea unei acţiuni posesorii împotriva terţului uzurpator.

În aceste cazuri, locatarul va putea fi obligat la daune-interese pentru încălcarea obligaţiei de „a apăra bunul închiriat împotriva uzurpărilor şi de a-l înştiinţa pe locator despre acestea“.

B. Locatorul este obligat să asigure locatarului utila folosinţă a bunului pe tot timpul locaţiunii şi să îl garanteze pe locatar contra tuturor viciilor bunului închiriat ori arendat.

Locatorul garantează contra tuturor viciilor lucrului care împiedică sau micşorează folosirea lui, chiar dacă nu le-a cunoscut la încheierea contractului şi fără a ţine seama dacă ele existau dinainte ori au survenit în cursul locaţiunii.

Locatorul nu răspunde pentru viciile care erau aparente la data încheierii contractului. Cu toate acestea, locatorul poate fi obligat la despăgubiri pentru prejudiciile pe care viciile aparente le cauzează vieţii, sănătăţii sau integrităţii corporale a locatarului (art. 1790 C.civ.).

Dacă locatorul nu înlătură viciile în cel mai scurt termen, locatarul are dreptul la o scădere proporţională a chiriei. În cazul în care viciile sunt atât de grave încât, dacă le-ar fi cunoscut, locatarul nu ar fi luat bunul în locaţiune, el poate rezilia contractul, în condiţiile legii.

Atunci când aceste vicii aduc vreun prejudiciu locatarului, locatorul poate fi obligat şi la daune-interese, în afară de cazul când dovedeşte că nu le-a cunoscut şi că, potrivit împrejurărilor, nu era dator să le cunoască.

Dispoziţiile privitoare la garanţia contra viciilor ascunse se aplică şi atunci când bunul dat în locaţiune nu corespunde calităţilor convenite de către părţi.

Cu alte cuvinte, locatorul va răspunde faţă de locatar pentru viciile ascunse ale lucrului care îl fac impropriu întrebuinţării pentru care a fost contractat.

Locatorul nu va răspunde pentru viciile ascunse care fac incomodă folosinţa, dar va răspunde pentru cele care micşorează folosinţa în asemenea măsură, încât locatarul nu ar fi contractat sau ar fi plătit un preţ mai mic. Gravitatea viciilor este o chestiune de fapt lăsată la aprecierea instanţei.

Întrucât locatorul are obligaţia de a garanta folosinţa utilă a lucrului pe toată durata contractului, el va răspunde pentru viciile ascunse ale lucrului, indiferent dacă acestea existau în momentul încheierii contractului sau au apărut ulterior şi, de asemenea, indiferent dacă a fost de bună-credinţă (nu le-a cunoscut) sau a fost de rea-credinţă (le-a cunoscut, dar nu le-a comunicat locatarului).

Locatarul poate, în cazul descoperirii viciilor ascunse, să ceară fie o reducere proporţională a chiriei,

Page 87: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

fie rezilierea contractului cu daune-interese, indiferent dacă locatorul a fost de bună-credinţă sau de rea-credinţă.

Obligaţia de garanţie a locatorului poate fi modificată prin convenţia părţilor fie în sensul agravării, fie în sensul limitării sau înlăturării ei.

Nu este valabilă însă o clauză de exonerare sau de limitare a răspunderii pentru faptul personal al locatorului.

Clauza de exonerare sau de limitare a răspunderii are ca obiect daunele-interese, dar nu îl poate împiedica pe locatar să ceară rezilierea totală a contractului, întrucât contractul fiind cu executare succesivă, încasarea chiriei trebuie să fie justificată de asigurarea folosinţei liniştite şi utile a lucrului.

§ 2. Obligaţiile locatarului

Locatarul are următoarele obligaţii principale:a) să ia în primire bunul dat în locaţiune;b) să plătească chiria în cuantumul şi la termenul stabilite prin contract;c) să folosească bunul cu prudenţă şi diligenţă;d) să restituie bunul la încetarea, din orice cauză, a contractului de locaţiune (art. 1796 C.civ.).1) Obligaţia locatarului de a lua în primire bunul dat în locaţiune.Corelativ cu obligaţia de predare a bunului dat în locaţiune, locatarul are obligaţia să ia în

primire acest bun, a cărei folosinţă reprezintă pentru el cauza obligaţiei de a plăti chiria.Locatarul va lua în primire bunul dat în locaţiune conform unui proces-verbal cu descrierea

bunului şi a accesoriilor sale, după verificarea stării sale de funcţionare, conform destinaţiei bunului stabilite în contract sau prezumate după natura bunului, destinaţia sa anterioară sau cea potrivit căreia locatarul îl foloseşte.

2) Plata chiriei trebuie să fie făcută în cuantumul şi la termenele stipulate în contract.În lipsă de stipulaţie contrară, locatarul este obligat să plătească chiria la termenele stabilite potrivit

uzanţelor.Dacă nu există uzanţe şi în lipsa unei stipulaţii contrare, chiria se plăteşte după cum urmează:a) în avans pentru toată durata contractului, dacă aceasta nu depăşeşte o lună;b) în prima zi lucrătoare a fiecărei luni, dacă durata locaţiunii este mai mare de o lună, dar mai mică

de un an;c) în prima zi lucrătoare a fiecărui trimestru, dacă durata locaţiunii este de cel puţin un an (art. 1797

C.civ.).Contractele de locaţiune încheiate în formă autentică, precum şi cele încheiate prin înscris sub

semnătură privată şi înregistrate la organele fiscale constituie titluri executorii pentru plata chiriei la termenele şi în modalităţile stabilite în contract.

Plata chiriei este cherabilă (se face la domiciliul locatarului), şi în principiu conjunctă în caz de pluralitate de locatari, în afară de stipulaţie contrară.

În cazul neplăţii chiriei, locatorul fie poate cere executarea ei, fie rezilierea contractului.Dacă chiria trebuie plătită anticipat, locatorul poate refuza, pe calea excepţiei de neexecutare,

predarea lucrului dat în locaţiune.Creanţa locatorului pentru plata chiriei este privilegiată asupra tuturor mobilelor locatarului aflate în

casă în măsura în care poate exercita un drept de retenţie asupra acestora, cât timp acest drept subzistă (art. 2339 C.civ.).

Dovada plăţii chiriei se face prin chitanţă eliberată de locator. Chitanţa este opozabilă terţilor chiar dacă nu are dată certă. Plata chiriei făcută vechiului proprietar este descărcătoare de obligaţie (valabilă) în cazul în care acesta nu îl încunoştiinţează pe locatar despre vânzare.

3) Obligaţia locatarului de a folosi bunul luat în locaţiune cu prudenţă şi diligenţă potrivit destinaţiei sale.

Page 88: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Locatarul este obligat să folosească bunul luat în locaţiune cu prudenţă şi diligenţă, potrivit destinaţiei stabilite prin contract sau, în lipsă, potrivit celei prezumate după anumite împrejurări, cum ar fi natura bunului, destinaţia sa anterioară ori cea potrivit căreia locatarul îl foloseşte (art. 1799 C.civ.).

Dacă locatarul modifică bunul ori îi schimbă destinaţia sau dacă îl întrebuinţează astfel încât îl prejudiciază pe locator, acesta din urmă poate cere daune-interese şi, după caz, rezilierea contractului.

Locatarul este obligat, sub sancţiunea plăţii de daune-interese şi a suportării oricăror alte cheltuieli, să notifice de îndată locatorului necesitatea efectuării reparaţiilor care sunt în sarcina acestuia din urmă.

În lipsă de stipulaţie contrară, reparaţiile de întreţinere curentă sunt în sarcina locatarului.Dacă în timpul locaţiunii bunul are nevoie de reparaţii care nu pot fi amânate până la sfârşitul

locaţiunii sau a căror amânare ar expune bunul pericolului de a fi distrus, locatarul va suporta restrângerea necesară a locaţiunii cauzată de aceste reparaţii.

Dacă, totuşi, reparaţiile durează mai mult de zece zile, preţul locaţiunii va fi scăzut proporţional cu timpul şi cu partea bunului de care locatarul a fost lipsit.

Dacă reparaţiile sunt de aşa natură încât, în timpul executării lor, bunul devine impropriu pentru întrebuinţarea convenbită, locatarul poate rezilia contractul.

Locatarul este obligat să permită examinarea bunului de către locator la intervale de timp rezonabile în raport cu natura şi destinaţia bunului, precum şi de către cei care doresc să-l cumpere sau, care, la încetarea contractului, doresc să-l ia în locaţiune, fără însă ca prin aceasta să i se cauzeze o stânjenire nejustificată a folosinţei bunului (art. 1804 C.civ.).

4) La încetarea locaţiunii, locatarul este obligat să restituie bunul luat în locaţiune în starea în care l-a primit, în afară de ceea ce a pierit sau s-a deteriorat din cauza vechimii.

Până la proba contrară, locatarul este prezumat că a primit bunul în stare corespunzătoare de întrebuinţare potrivit destinaţiei stabilite.

Restituirea bunurilor mobile luate în locaţiune se face în locul în care au fost predate (art. 1821 C.civ.).

Locatarul răspunde pentru degradarea bunului închiriat în timpul folosinţei sale, inclusiv cea cauzată de incendiu, dacă nu dovedeşte că a survenit fortuit (art. 1822 C.civ.).

El răspunde inclusiv pentru degradarea cauzată de membrii familiei sale, de sublocatarul său, ca şi de fapta altor persoane cărora le-a îngăduit în orice mod folosirea, deţinerea sau accesul la bun.

Locatorul are dreptul de a părăsi lucrările adăugate şi autonome efectuate asupra bunului pe durata locaţiunii şi nu poate fi obligat la despăgubiri decât dacă locatarul a efectuat lucrările cu acordul prealabil al locatarului.

Dacă lucrările au fost efectuate fără acordul prealabil al locatorului, acesta poate alege să ceară locatarului aducerea bunului în starea iniţială, precum şi plata de despăgubiri pentru orice pagubă ar fi cauzată bunului de către locatar.

În cazul în care nu a avut acordul prealabil al locatorului, locatarul nu poate invoca, în niciun caz, dreptul de retenţie.

Dispoziţiile art. 1788 alin. (3) şi (4) privind reparaţiile făcute de locatar în locul şi în contul locatorului, rămân aplicabile.1

5) Locatarul este dator să apere lucrul închiriat contra uzurpărilor, adică împotriva oricăror tulburări de fapt sau de drept provocate de un terţ în legătură cu proprietatea sau posesia lucrului.

În acest scop, în caz de tulburare, locatarul este dator să înştiinţeze pe locator în termenul fixat pentru judecarea acţiunii terţului uzurpator.

În cazul în care îşi încalcă această obligaţie, locatarul răspunde pentru despăgubiri şi cheltuieli de judecată.

Obligaţia locatarului de a apăra lucrul închiriat şi de a-l înştiinţa pe locator priveşte orice fel de uzurpare (tulburare), atât de drept, cât şi de fapt. În consecinţă, răspunderea lui va fi angajată în toate cazurile de încălcare a obligaţiei de apărare a lucrului dat în locaţiune.

Locatarul se poate apăra şi personal împotriva tulburărilor de fapt provocate de un terţ folosind în

Page 89: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

acest scop acţiunile posesorii.

Secţiunea a III-a – Sublocaţiunea şi cesiunea contractului de locaţiune

Locatarul poate să încheie o sublocaţiune, totală sau parţială, ori chiar să cedeze locaţiunea, în tot sau în parte, unei alte persoane dacă această facultate nu i-a fost interzisă în mod expres. Cu toate aceastea, dacă bunul este mobil, sublocaţiunea ori cesiunea nu este permisă decât cu acordul scris al locatarului (art. 1805 C.civ.).

Interdicţia de a încheia o sublocaţiune include şi pe aceea de a ceda locaţiunea. Interdicţia de a ceda locaţiunea nu include pe aceea de a încheia o sublocaţiune.

Interdicţia de a încheia o sublocaţiune priveşte atât sublocaţiunea totală, cât şi pe cea parţială. Interdicţia de a ceda locaţiunea priveşte atât cesiunea totală, cât şi pe cea parţială.

În caz de neplată a chiriei cuvenite în temeiul locaţiunii, locatorul îl poate urmări pe sublocatar până la concurenţa chiriei pe care acesta din urmă o datorează locatarului principal. Plata anticipată a chiriei către locatarul principal nu poate fi opusă locatorului.

Locatorul îşi păstrează dreptul prevăzut mai sus atunci când creanţa având ca obiect chiria datorată în temeiul sublocaţiunii a fost cedată.

Locatorul poate, de asemenea, să se îndrepte direct împotriva sublocatarului pentru a-l constrânge la executarea celorlalte obligaţii asumate prin contractul de sublocaţiune.

Rezultă, deci, că legea permite locatarului să subînchirieze sau să cedeze (să cesioneze) dreptul său de folosinţă, întrucât contractul de locaţiune nefiind un contract intuitu personae, drepturile şi obligaţiile părţilor se pot transmite atât prin succesiune, cât şi prin acte între vii (cesiune).

Regula este deci posibilitatea transmiterii drepturilor părţilor.O eventuală interdicţie a transmisiunii între vii a drepturilor din contractul de locaţiune trebuie să fie

expres prevăzută în contractul de locaţiune, transformând contractul de locaţiune într-un contract intuitu personae.

Este posibil ca părţile (locatorul şi locatarul) să prevadă în contractul lor condiţii restrictive de validitate a unei eventuale sublocaţiuni (de exemplu, să supună sublocaţiunea validării locatorului).

Contractul de sublocaţiune nu poate fi încheiat în condiţii care să contravină condiţiilor din contractul principal (de exemplu, să se schimbe destinaţia lucrului); în caz contrar, locatorul principal poate cere fie executarea obligaţiilor din contractul principal (ceea ce poate avea ca efect evacuarea sublocatarului), fie rezilierea contractului principal pentru neexecutare de obligaţii, cu daune-interese.

Art. 1808 C.civ. reglementează cesiunea contractului de locaţiune de către locatar.„Prin cesiunea contractului de locaţiune de către locatar, cesionarul dobândeşte drepturile şi

este ţinut de obligaţiile locatarului izvorâte din contractul de locaţiune.Dispoziţiile privind cesiunea contractului se aplică în mod corespunzător”.Deosebirea între sublocaţiune şi cesiune constă în faptul că, în timp ce sublocaţiunea este un nou

contract de locaţiune, cesiunea constituie o vânzare a dreptului de folosinţă (o cesiune de creanţă cu titlu oneros).

Obiectul cesiunii îl formează numai drepturile locatarului care va rămâne în continuare obligat faţă de locator.

Locatarul-cedent va garanta cesionarului numai existenţa dreptului de folosinţă în condiţiile din momentul încheierii cesiunii.

Pentru a fi opozabilă terţilor, între care se numără şi locatorul, cesiunea contractului şi acceptarea acesteia de locator trebuie încheiate în forma cerută de lege pentru validitatea contractului cedat (art. 1316 C.civ.).

Regulile cesiunii contractului de locaţiune urmează a fi aplicate şi în cazul unei duble cesiuni a dreptului de folosinţă, adică a schimbului de locuinţe.

Page 90: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Art. 33 din Legea nr. 114/1996 a locuinţei prevede că „Titularii de contracte de închiriere pot face între ei schimb de locuinţe, cu avizul autorităţii care a aprobat închirierea sau, după caz, al proprietarului locuinţei“.

Practic, în cazul schimbului de locuinţe, se realizează o dublă cesiune a dreptului de folosinţă şi o dublă delegaţie perfectă (sau o novaţie prin schimbare de debitor).

Precizăm că, deşi Legea nr. 114/1996 nu mai reproduce art. 24 din Legea nr. 5/1973, care prevedea că „locuinţele schimbate se ocupă numai după încheierea contractelor noi de închiriere“, şi în prezent, după aprobarea schimbului, se vor încheia noi contracte de închiriere (locaţiune) care vor stabili drepturile şi obligaţiile părţilor.

Secţiunea a IV-a – Încetarea contractului de locaţiune

Contractul de locaţiune poate înceta prin: acordul de voinţă al părţilor (reziliere convenţională), denunţare unilaterală, expirarea termenului, rezilierea contractului pentru neexecutare, pieirea lucrului, desfiinţarea titlului locatorului şi, uneori, prin înstrăinarea între vii a lucrului dat în locaţiune.

Moartea locatorului, sau a locatarului, nu atrage automat încetarea contractului, întrucât drepturile şi obligaţiile părţilor se transmit la moştenitori.

„Locaţiunea nu încetează prin moartea locatorului sau a locatarului.Cu toate acestea, în cazul locaţiunii cu durată determinată, moştenitorii locatarului pot

denunţa contractul în termen de 60 de zile de la data la care au luat cunoştinţă de moartea locatarului şi existenţa locaţiunii.” (art. 1820 C.civ.)

§ 1. Rezilierea convenţională a contractului de locaţiune

Contractul este rezultatul unui acord de voinţă al părţilor (mutuus consensus), deci şi încetarea lui trebuie să fie rezultatul unui acord de voinţă al părţilor (mutuus dissensus).

Există, prin urmare, o simetrie între modul de încheiere a contractului şi modul de modificare, desfacere ori desfiinţare a acestuia.

§ 2. Denunţarea unilaterală (concediu) a contractului de locaţiune

Dacă locaţiunea a fost făcută fără determinarea duratei, oricare dintre părţi poate denunţa contractul prin notificare.

Notificarea făcută cu nerespectarea termenului de preaviz stabilit de lege sau, în lipsă, de uzanţe, nu produce efecte decât de la împlinirea acelui termen.

La împlinirea termenului de preaviz, obligaţia de restituire a bunului devine exigibilă, iar contractul de locaţiune încheiat pe durată determinată şi constatat prin înscris autentic sau prin înscris sub semnătură privată şi înregistrat la organul fiscal competent, este titlu executoriu în privinţa executării acestei obligaţii (art. 1816 C.civ.).

Preavizul este o măsură de protecţie a părţii care nu a denunţat contractul şi care va putea astfel să încheie un alt contract de locaţiune la încetarea celui denunţat unilateral.

Denunţarea unilaterală a contractului nu este supusă acceptării celeilalte părţi.Ea poate fi făcută în orice formă, dar de regulă este folosită forma scrisă (notificarea prin intermediul

executorilor judecătoreşti) sau cererea de chemare în judecată (termenul de soluţionare a cererii de chemare în judecată fiind considerat termen de preaviz).

La expirarea termenului de preaviz locaţiunea încetează.

Page 91: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

§ 3. Expirarea termenului locaţiunii

Contractul de locaţiune încetează de drept la expirarea termenului convenit de părţi sau, după caz, prevăzut de lege, fără a fi necesară o înştiinţare prealabilă (art. 1809 alin. (1) C.civ.).

În privinţa obligaţiei de restituire a bunului dat în locaţiune, contractul încheiat pe durată determinată şi constatat prin înscris autentic reprezintă titlu executoriu la expirarea termenului. Aceeaşi este soluţia şi în cazul contractului de locaţiune încheiat pe durată determinată prin înscris sub semnătură privată şi înregistrat la organul fiscal competent.

Dacă, după împlinirea termenului, locatarul continuă să deţină bunul şi să-şi îndeplinească obligaţiile fără vreo împotrivire din partea locatorului se consideră încheiată o nouă locaţiune, în condiţiile celei vechi, inclusiv în privinţa garanţiilor.

Noua locaţiune va fi însă pe durată nedeterminată, dacă prin lege sau convenţia părţilor nu se prevede altfel.

Expirarea termenului locaţiunii, stabilit de părţi sau de lege, conduce la încetarea de drept a contractului de locaţiune.

După expirarea termenului stipulat în contractul de locaţiune, dacă locatarul rămâne în folosinţa lucrului şi este lăsat în posesie de locator, atunci se consideră locaţiunea ca reînnoită prin tacită relocaţiune (reconducţiune).

Noul contract se va considera încheiat fără termen (cu excepţia cazului când termenul este fixat de lege), păstrând însă celelalte prevederi ale vechiului contract de locaţiune.

Evitarea tacitei relocaţiuni poate fi făcută prin denunţarea contractului înainte de expirarea termenului de către locator.

§ 4. Desfiinţarea titlului locatorului

Desfiinţarea dreptului care permitea locatorului să asigure folosinţa bunului închiriat determină încetarea de drept a contractului de locaţiune (art. 1819 alin. (1) C.civ.).

Dacă titlul locatorului privind lucrul dat în locaţiune este desfiinţat, încetează pe cale de consecinţă şi contractul de locaţiune, pentru că locatorul nu îşi mai poate îndeplini obligaţia de a asigura locatarului folosinţa lucrului.

Cu toate acestea, locaţiunea va continua să producă efecte şi după desfiinţarea titlului locatorului pe durata stipulată de părţi, fără a se depăşi un an de la data desfiinţării titlului locatorului, însă numai dacă locatarul a fost de bună-credinţă la încheierea locaţiunii (art. 1819 alin. (2) C.civ.).

§ 5. Înstrăinarea bunului dat în locaţiune

Dacă bunul dat în locaţiune este înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil dobânditorului, după cum urmează:

a) în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dacă locaţiunea a fost notată în cartea funciară;

b) în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară, dacă data certă a locaţiunii este anterioară datei certe a înstrăinării;

c) în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate, dacă locatarul a îndeplinit aceste formalităţi;

d) în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data înstrăinării bunul se afla în folosinţa locatarului (art. 1811 C.civ.)

Locaţiunea încetează în cazul în care prin contractul de locaţiune s-a prevăzut încetarea pe motiv de

Page 92: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

înstrăinare (art. 1812 C.civ.).Cu toate acestea, locaţiunea rămâne opozabilă dobânditorului chiar şi după ce locatarului i s-a

notificat înstrăinarea, pentru un termen de două ori mai mare decât cel care s-ar fi aplicat notificării denunţării contractului, conform art. 1816 alin. (2) privind termenul de preaviz.

Locatarul căruia i s-a comunicat încetarea contractului cu respectarea termenului de preaviz nu are drept la despăgubire nici împotriva locatorului, nici împotriva dobânditorului (art. 1812 alin. (3) C.civ.)

În cazurile prevăzute la art. 1811, dobânditorul se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile locatorului care izvorăsc din locaţiune.

Dacă dobânditorul nu îşi execută obligaţiile, locatorul răspunde solidar cu acesta pentru despăgubirile datorate locatarului.

Când locatarul bunului înstrăinat a dat garanţii locatorului pentru îndeplinirea obligaţiilor sale, dobânditorul se subrogă în drepturile izvorând din aceste garanţii, în condiţiile legii.

Plata anticipată a chiriei sau cesiunea creanţei privind chiria nu poate fi opusă dobânditorului decât dacă, în privinţa acesteia, au fost îndeplinite, înainte ca înstrăinarea să devină opozabilă locatarului, formalităţile de publicitate prevăzute de lege sau dacă plata anticipată ori cesiunea a fost cunoscută de dobânditor pe altă parte.

§ 6. Imposibilitatea folosirii bunului

Dacă bunul este distrus în întregime sau nu mai poate fi folosit potrivit destinaţiei stabilite, locaţiunea încetează de drept.

Dacă imposibilitatea folosirii bunului este numai parţială, locatarul poate, după împrejurări, să ceară fie rezilierea locaţiunii, fie reducerea proporţională a chiriei.

Atunci când bunul este doar deteriorat, locaţiunea continuă, dispoziţiile art. 1788 privind sarcina reparaţiilor fiind aplicabile (art. 1818 C.civ.).

În toate cazurile în care imposibilitatea totală sau parţială de folosire a bunului este fortuită, locatarul nu are drept la daune-interese.

Imposibilitatea de folosire a bunului poate fi materială (bunul a fost distrus) sau juridică (rechiziţia, exproprierea, confiscarea lucrului).

În cazul pieirii totale a bunului contractul încetează de drept, locatorul fiind în imposibilitate să asigure locatarului folosinţa bunului.

Nu are importanţă dacă pieirea este fortuită sau dacă se datorează culpei uneia dintre părţi.În cazul pieirii din culpă a bunului, partea culpabilă va plăti daune-interese. În cazul pieirii fortuite a bunului, riscul contractului îl suportă debitorul obligaţiei imposibile de

executat adică locatorul, care nu va mai primi chiria.În cazul pieirii parţiale, rezilierea contractului este judiciară, locatarul având opţiunea între a

cere o reducere a chiriei proporţională cu lipsa de folosinţă sau rezilierea contractului, dacă după aprecierea lui şi a instanţei, în lipsa părţii pierite a lucrului, el nu ar fi încheiat contractul.

Daunele-interese sunt datorate sau nu, după cum pieirea parţială a fost consecinţa culpei uneia dintre părţi, respectiv, a cazului fortuit.

§ 7. Rezilierea pentru neexecutarea obligaţiilor

Neexecutarea obligaţiilor născute din contract conferă părţii prejudiciate dreptul de a rezilia locaţiunea, cu daune-interese dacă este cazul, potrivit legii (art. 1817 C.civ.).

Desfiinţarea contractului de locaţiune, contract sinalagmatic cu executare succesivă, poartă denumirea de reziliere şi produce efecte, spre deosebire de rezoluţiune, numai pentru viitor (ex nunc), cât priveşte obligaţia de „plată a chiriei“. Chiria încasată nu trebuie restituită. În schimb bunul dat în locaţiune se restituie în starea în care se află la data restituirii, deci suportând uzura datorată normalei utilizări.1

Page 93: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Instanţa sesizată cu cererea de reziliere poate acorda, în funcţie de circumstanţe, la cererea debitorului, un termen de graţie pentru îndeplinirea obligaţiilor.

Rezilierea de drept (pactele comisorii) poate fi stipulată expres, în condiţiile dreptului comun, în contractul de locaţiune.

Page 94: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Teste grilă

1. Obiect al contractului de locaţiune poate fi:a) bunul care aparţine unei moşteniri nedeschise;b) bunul care constituie coproprietate forţată, chiar dacă nu se închiriază şi bunul principal;c) bunul fungibil, după natura lui sau după voinţa părţilor;d) bunul consumptibil;e) munca unei persoane.

2. Preţul pe care locatarul îl plăteşte în schimbul folosinţei asigurate în temeiul unui contract de locaţiune:

a) poate fi numai o sumă de bani;b) poate fi asigurarea folosinţei unui alt lucru în favoarea locatorului, de către locatar;c) poate fi prestarea unor servicii de către locatar.

3. Dacă în contractul de locaţiune nu se prevede interzicerea sublocaţiunii:a) sublocaţiunea se prezumă interzisă; b) locatarul poate închiria dreptul său unui alt locatar, acesta din urmă preluând şi obligaţiile pe care

primul locatar le avea faţă de locator;c) locatarul poate închiria dreptul său unui alt locatar, rămânând în continuare răspunzător faţă de

obligaţiile pe care le are faţă de locator.

4. Locatorul trebuie să predea bunul dat în locaţiune locatarului:a) în starea în care se afla în momentul încheierii contractului;b) într-o stare corespunzătoare destinaţiei în vederea căreia a fost închiriat;c) în starea în care se afla în momentul încheierii contractului, dacă există dispoziţie specială în acest

sens în contract.

5. Locatorul: a) trebuie să menţină bunul în stare de a servi la întrebuinţarea pentru care a fost dat în locaţiune, şi în

acest sens el trebuie să efectueze reparaţiile necesare şi cele locative;b) răspunde pentru viciile ascunse ale bunului dat în locaţiune, chiar dacă a fost de bună-credinţă la

încheierea contractului; c) nu răspunde pentru tulburările de fapt provocate de un terţ, chiar dacă invocă vreun drept asupra

bunului.

6. Calitatea de locator într-un contract de locaţiune o poate avea:a) proprietarul bunului;b) uzufructuarul bunului;c) un alt locatar al bunului;d) uzuarul bunului.

7. Contractul de locaţiune: a) este un contract comutativ;b) poate fi cu titlu gratuit; c) este cu titlu oneros.

8. Locatarul poate dovedi faptul executării unui contract de locaţiune încheiat verbal:a) prin martori şi prezumţii;b) prin simplul fapt al deţinerii lucrului care constituie obiectul locaţiunii;c) prin început de dovadă scrisă completată cu martori şi prezumţii.

Page 95: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

9. În cazul în care intervine un caz fortuit în perioada termenului de locaţiune:a) dacă bunul dat în locaţiune piere în totalitate, contractul de locaţiune încetează de drept;b) dacă bunul dat în locaţiune se distruge în parte, locatarul poate cere o scădere din preţul chiriei;c) dacă bunul dat în locaţiune se distruge în parte, locatarul poate cere rezilierea contractului cu

daune-interese.

10. Locatarul:a) răspunde în solidar cu ceilalţi colocatari pentru daunele suferite de locator, ca urmare a unui

incendiu provocat din culpa comună a tuturor locatarilor;b) trebuie să folosească bunul dat în locaţiune după natura lui sau după destinaţia anterioară, dacă nu

există stipulaţie specială în contract;c) nu răspunde de deteriorarea bunului din cauza vechimii; d) este obligat să-l înştiinţeze pe locator cu privire la uzurpările bunului dat în locaţiune.

11. Locatarul:a) trebuie să suporte, pe o perioadă de maxim 40 de zile, restrângerile dreptului său, în cazul în care

locatorul este obligat de împrejurări să execute reparaţii urgente, chiar dacă, prin aceste reparaţii, locatarul şi familia sa s-ar afla în neputinţă de a mai locui o perioadă de 15 zile;

b) trebuie să întrebuinţeze bunul dat în locaţiune ca un bun proprietar, răspunzând pentru culpa levis in abstracto;

c) răspunde de stricăciunile şi pierderile provocate de persoanele familiei sale sau de sublocatari.

12. Contractul de locaţiune încetează:a) prin moartea locatarului;b) prin denunţarea unilaterală de către oricare dintre părţi, necondiţionat;c) prin înstrăinarea bunului dat în locaţiune de către locator printr-un contract de vânzare-cumpărare,

dacă contractul de locaţiune fusese încheiat verbal;d) prin expirarea termenului pentru care fusese încheiat, fără a mai fi nevoie de o înştiinţare

prealabilă.

13. Tacita relocaţiune operează:a) în cazul unui contract de locaţiune încheiat pe un termen determinat;b) în cazul unui contract de locaţiune încheiat fără a se preciza durata locaţiunii;c) prin consimţământul tacit al părţilor şi se vor păstra garanţiile prevăzute iniţial; d) dacă locatorul a notificat locatarului denunţarea unui contract de locaţiune încheiat pe o durată

determinată, iar locatarul rămâne să folosească lucrul după expirarea termenului stipulat.

14. Cumpărătorul unui bun dat în locaţiune este obligat să respecte locaţiunea:a) dacă contractul de locaţiune este un act sub semnătură privată, dar fără dată certă; b) dacă contractul de locaţiune este un act sub semnătură privată cu dată certă;c) dacă contractul de locaţiune este un act autentic.

Page 96: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc
Page 97: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

TITLUL V

Contractul de închiriere a locuinţei

Capitolul I

Consideraţiuni generale

Secţiunea I – Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de închiriere a locuinţei. Sediul reglementării

§ 1. Noţiune

Contractul de închiriere a locuinţei este un contract prin care o persoană, numită locator, se obligă să asigure unei alte persoane, numită chiriaş (locatar), folosinţa totală sau parţială, pe o durată determinată, a unei locuinţe, în schimbul unei sume de bani (chiria).1

Locuinţa este definită de lege ca fiind construcţia alcătuită din una sau mai multe camere de locuit, cu dependinţele, dotările şi utilităţile necesare, care satisface cerinţele de locuit ale unei persoane sau familii.

Legea introduce şi noţiunea de „locuinţă convenabilă“, care prin gradul de satisfacere a raportului dintre cerinţele utilizatorului şi caracteristicile locuinţei, la un moment dat, asigură necesităţile esenţiale de odihnă, preparare a hranei, educaţie şi igienă asigurând cerinţele minimale prevăzute de Lege.

§ 2. Caractere juridice

Contractul de închiriere a locuinţelor este o varietate a contractului de locaţiune, şi nu un contract distinct.

Închirierea este un contract consensual, sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ, cu executare succesivă, prin care se transmite dreptul de folosinţă temporară a locuinţei.

Închirierea (noţiune specie) se deosebeşte de locaţiune (noţiune gen) prin obiectul său specific: locuinţa.

§ 3. Sediul reglementării

Închirierea locuinţelor este reglementată în principal de Legea locuinţei nr. 114/1996, cu modificările şi completările ulterioare.

În consecinţă, contractului de închiriere a locuinţei i se aplică o legislaţie specială, locativă, care se completează cu dispoziţiile Codului civil în materie de locaţiune (art. 1824-1835 C.civ. „Reguli particulare în materia închirierii locuinţelor”).

Dispoziţii care interesează închirierea locuinţelor sunt cuprinse, de asemenea, în Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate, în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 (art. 13 şi art. 15).

§ 4. Domeniul de aplicare

Legea nr. 114/1996 reglementează aspectele sociale, economice, tehnice şi juridice ale construcţiei şi folosinţei locuinţelor.

Page 98: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Ea este aplicabilă „contractelor de închiriere având ca obiect o locuinţă definită ca fiind o construcţie alcătuită din una sau mai multe camere de locuit, cu dependinţele, dotările şi utilităţile necesare, care satisfac cerinţele de locuit ale unei persoane sau familii“ (art. 2 lit. a), precum şi „curţii“ şi grădinii închiriate o dată cu suprafaţa locativă (art. 21 lit. c).

În schimb, Legea nr. 114/1996 nu va fi aplicabilă, ci vor fi incidente dispoziţiile Codului civil în materie de locaţiune, în cazul în care obiectul exclusiv al contractului ar fi curtea sau garajul, ori o casă de vacanţă definită „ca locuinţă ocupată temporar, ca reşedinţă secundară, destinată odihnei şi recreării“.

Legea locuinţei nu se va aplica, de asemenea, în cazul suprafeţelor cu altă destinaţie decât cea de locuinţă (suprafeţe locative cu destinaţie comercială, industrială, depozite, birouri etc.), pentru care există reglementări speciale care prevăd că închirierea acestor suprafeţe se face pe criterii comerciale, prin licitaţie.

Locaţiunea suprafeţelor locative cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă, aparţinând persoanelor fizice sau societăţilor comerciale cu capital privat, este supusă dreptului comun, în măsura în care nu ar exista reglementări speciale.

Capitolul II

Încheierea contractului de închiriere

Temeiul dreptului de folosinţă al locuinţei închiriate îl constituie contractul de închiriere.Legea nr. 144/1996 prevede că dreptul de folosinţă al locuinţei se naşte pe data „intrării în vigoare“ a

contractului de închiriere şi există pe durata acestuia (art. 21 lit. i).

§ 1. Clauzele contractului de închiriere

Închirierea locuinţelor se face în temeiul contractului scris dintre proprietar şi chiriaş, care va cuprinde:

a) numele sau denumirea proprietarului, domiciliul, buletinul de identitate seria... nr. ... (în cazul persoanelor fizice) sau denumirea persoanei juridice, sediul (reprezentată prin..., în calitate de administrator al fondului imobiliar ce aparţine domeniului public din patrimoniul consiliului local al ...), numele şi prenumele chiriaşului, domiciliul, legitimat cu buletin de identitate seria... nr. .., eliberat de...;

b) adresa locuinţei care face obiectul închirierii;c) suprafaţa locativă şi dotările folosite în exclusivitate şi în comun;d) suprafaţa curţilor şi a grădinilor folosite în exclusivitate sau în comun;e) valoarea chiriei lunare, regulile de modificare a acesteia şi modul de plată;f) suma plătită în avans în contul chiriei;g) locul şi condiţiile în care se realizează primirea şi restituirea cheilor; h) obligaţiile părţilor privind folosirea şi întreţinerea spaţiilor care fac obiectul contractului;i) inventarul obiectelor şi al dotărilor aferente; j) data intrării în vigoare şi durata; k) condiţiile privind folosinţa exclusivă şi în comun a părţilor aflate în coproprietate;l) persoanele care vor locui împreună cu titularul contractului; m) alte clauze convenite între părţi.Art. 1826 C.civ. prevede că: „Este considerată nescrisă orice clauză în temeiul căreia:a) chiriaşul este obligat să încheie o asigurare cu un asigurător impus de locator;b) se prevede răspunderea solidară sau indivizibilă a chiriaşilor din apartamente diferite situate în

acelaşi imobil în cazul degradării elementelor de construcţii şi a instalaţiilor, obiectelor şi dotărilor aferente părţilor comune ale imobilului;

c) chiriaşul se obligă să recunoască sau să plătească în avans, cu titlu de reparaţii locative, sume

Page 99: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

stabilite pe baza estimărilor făcute exclusiv de locator;d) locatorul este îndreptăţit să diminueze sau să suprime, fără contraprestaţie echivalentă, prestaţiile la

care s-a obligat prin contract.”Dispoziţii asemănătoare există şi în Legea nr. 114/1996 a locuinţei (art. 22).

§ 2. Părţile contractante

Potrivit art. 21 alin. 1 din Legea locuinţei, „închirierea locuinţelor se face pe baza acordului dintre proprietar şi chiriaş, consemnat prin contract scris...“.

Rezultă că, în contractul de închiriere, vor exista două părţi: locatorul, cel care închiriază locuinţa, şi locatarul (chiriaşul), cel care dobândeşte dreptul de folosinţă asupra locuinţei.

1. LocatorulLocatorul este titularul dreptului de proprietate privată (persoană fizică, persoană juridică,

unitate administrativ-teritorială) sau al dreptului de proprietate publică (unitate administrativ-teritorială) asupra locuinţei.

Persoana fizică sau persoana juridică, proprietare ale locuinţei, vor încheia direct contractul de închiriere.

Întrucât, prin contractul de închiriere, nu se transmite proprietatea asupra locuinţei, ci se asigură doar folosinţa ei, el poate fi încheiat şi de un locator neproprietar, dar titular al unui alt drept real (de exemplu, dreptul de uzufruct) sau chiar de creanţă (chiriaşul principal subînchiriază locuinţa sa) fireşte, dacă dreptul pe care îl are îi permite acest lucru.

În sfârşit, dacă locuinţa este proprietatea statului (locuinţele de protocol) sau a unităţilor administrativ-teritoriale, contractul va fi încheiat de persoana juridică care are în administrare imobilul în cauză sau de către organul prevăzut de lege.

2. Locatarul (chiriaşul)Locatarul (chiriaşul) titular de contract este persoana care încheie contractul în scopul

dobândirii dreptului de folosinţă asupra locuinţei. Contractul poate fi încheiat de mai multe persoane în calitate de locatari, situaţie în care devin

cotitulari ai contractului de închiriere.Dreptul de folosinţă asupra locuinţei şi dependinţelor, numit şi drept locativ, se dobândeşte însă

în mod derivat din dreptul locativ al titularului şi de către alte persoane care vor locui împreună cu titularul contractului şi care vor fi menţionate în contract (art. 21 lit. k).1

În cazul părăsirii definitive a domiciliului, de către titularul contractului de închiriere, sau al decesului acestuia, precum şi în cazul titularului de contract, nerezident, care, fără a fi detaşat, nu a mai folosit locuinţa mai mult de 2 ani, fără întrerupere, închirierea continuă, după caz:

a) în beneficiul soţului sau al soţiei, dacă a locuit împreună cu titularul;b) în beneficiul descendenţilor sau al ascendenţilor, dacă au locuit împreună cu acesta;c) în beneficiul altor persoane care au avut acelaşi domiciliu cu titularul cel puţin un an şi care au fost

înscrise în contractul de închiriere.În cazul mai multor cereri, beneficiul contractului de închiriere se dispune prin hotărâre

judecătorească.În lipsa persoanelor care pot solicita locuinţa, contractul de închiriere încetează în termen de 30 de

zile de la data părăsirii domiciliului de către titularul contractului sau de la data înregistrării decesului ori împlinirea termenului de 2 ani de nefolosire neîntreruptă a locuinţei (art. 27).

În cazul în care locuinţa este deţinută în temeiul unui contract de închiriere, fiecare soţ are un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului ori contractul este încheiat înainte de căsătorie (art. 323 alin. (1) C.civ.).

La desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinţei de către ambii soţi şi aceştia nu

Page 100: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

se înţeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soţi, ţinând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei şi de posibilităţile locative proprii ale foştilor soţi.

Soţul căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere este dator să plătească celuilalt soţ o indemnizaţie pentru acoperirea cheltuielilor de instalare într-o altă locuinţă, cu excepţia cazului când divorţul a fost pronunţat din culpa exclusivă a acestuia din urmă.

Atribuirea beneficiului contractual de închiriere se face cu citarea locatorului şi produce efecte faţă de acesta de la dată la care hotărârea judecătorească a rămas definitivă (art. 324 C.civ.).

Aceleaşi dispoziţii se aplică şi în cazul în care bunul este proprietatea comună a celor doi soţi, atribuirea beneficiului locuinţei conjugale poroducând efecte până la data rămânerii irevocabile a hotărârii de partaj.

§ 3. Forma contractului de închiriere

Închirierea locuinţelor se face pe baza acordului dintre proprietar şi chiriaş, consemnat în scris, care se va înregistra la organele fiscale teritoriale (art. 21 din Legea nr. 114/1996).

Rezultă, deci, că închirierea este un contract consensual, valabil încheiat prin acordul de voinţă al celor două părţi: locatorul şi chiriaşul.

Întocmirea în formă scrisă a contractului de închiriere (consemnarea lui în scris) este o cerinţă ad probationem şi nu ad validitatem.

Dovedirea existenţei contractului de închiriere se va putea face numai în scris, prin producerea „formularului“ prevăzut la anexa 12 în Normele metodologice pentru punerea în aplicare a prevederilor Legii locuinţei nr. 114/1996, aprobată prin H.G. nr. 1275/2000, cu modificările ulterioare, completat şi semnat atât de locator, cât şi de chiriaş.

Prin urmare, per a contrario, este exclusă, în caz de litigiu, dovada prin martori sau prezumţii a unui contract de închiriere.

În literatura juridică2, a fost exprimată şi opinia că inadmisibilitatea probei cu martori şi prezumţii, ca şi necesitatea dovedirii contractului de închiriere prin înscris, ar funcţiona numai înainte de punerea în executare a contractului, dar că, dacă s-ar începe executarea unui contract de închiriere verbal încheiat, proba existenţei lui ar putea fi făcută prin martori şi prezumţii, adică ar exista un început de dovadă scrisă.

Credem însă că faţă de dispoziţia categorică a art. 21 precitat, care cere consemnarea în scris a acordului de voinţă al părţilor şi stabileşte şi clauzele obligatorii pe care trebuie să le conţină contractul, coroborat cu art. 31 din Normele metodologice de aplicare ale Legii nr. 114/1996, care prevede: „Contractul de închiriere încheiat în baza prevederilor art. 21 din lege şi conform modelului prezentat în anexa nr. 12 din prezentele norme metodologice...“, forma scrisă şi determinată de lege a contractului de închiriere, ca instrument probatoriu exclusiv, este obligatorie în orice situaţie.

Mai mult, pe planul consecinţelor practice, sancţiunea lipsei instrumentului probatoriu (contractul verbal) şi sancţiunea lipsei formei cerută ad validitatem va fi aceeaşi, şi anume imposibilitatea constatării existenţei contractului şi a producerii efectelor de către acesta.

Proprietarii, persoane fizice sau juridice de drept privat, vor înregistra noul contract de închiriere la organul fiscal teritorial.

Dispoziţia de mai sus este o exigenţă de ordin fiscal, menită să permită stabilirea impozitului pe veniturile obţinute din chirii, a cărei încălcare nu atrage nulitatea contractului de închiriere, dar conduce la sancţiuni fiscale.

§ 4. Obiectul contractului de închiriere

Obiectul contractului de închiriere îl constituie folosinţa locuinţei închiriate şi preţul acestei folosinţe (chiria).

Page 101: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

1. LocuinţaLocuinţa închiriată este definită de lege ca fiind construcţia alcătuită din una sau mai multe

camere de locuit, cu dependinţele, dotările şi utilităţile necesare, care satisface cerinţele de locuit ale unei persoane sau familii.

Dependinţele sunt încăperile care, prin funcţiunile lor, asigură folosirea corespunzătoare a locuinţei, şi anume: antreu, tindă, vestibul, hol, verandă, culoare, bucătărie, chicinetă, oficiu, debara, cămară, cameră de baie, WC, spălătorie, uscătorie, pivniţă, boxă, logie terasă şi magazie din zid.

În noţiunea de locuinţă sunt incluse şi curtea şi grădina aferente clădirii, care se închiriază în exclusivitate sau, după caz, o dată cu suprafaţa locativă şi dotările ei (art. 2 alin. 1 lit. a şi art. 21 alin. 1 lit. b).

Prin urmare, în contractul de închiriere vor fi menţionate toate spaţiile care se închiriază, cu inventarul obiectelor şi al dotărilor aferente.

Locuinţa trebuie să existe în momentul încheierii contractului de închiriere.

2. ChiriaPlata chiriei este obligaţia principală a locatarului (chiriaşului), prestată în schimbul folosinţei

locuinţei pe durata contractului. Contractul de închiriere trebuie să cuprindă valoarea chiriei lunare, regulile de modificare a

acestuia şi modul de plată, precum şi suma plătită în avans în contul chiriei.Chiria practicată pentru locuinţă trebuie să acopere cheltuielile de administrare, întreţinere şi

reparaţii, impozitele pe clădiri şi pe teren, precum şi recuperarea investiţiei, în funcţie de durata normală, potrivit prevederilor legale, precum şi un profit supus negocierii între părţi.

Chiria se stabileşte, în principiu, în funcţie de elementele înfăţişate mai sus, prin liberul acord dintre părţile contractante.

Pentru locuinţele aflate în proprietatea statului, nivelul maxim al chiriei se stabileşte prin lege specială, diferenţiat pe categorii de localităţi şi pe zone de către consiliile locale, după criteriile avute în vedere la stabilirea impozitelor şi taxelor locale pentru terenuri, prin aplicarea unui coeficient la chiria de bază.

Chiriile pentru locuinţele care aparţin domeniului public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale ale acestuia, pentru locuinţele de serviciu, locuinţele de intervenţie şi căminele pentru salariaţi ale societăţilor comerciale, companiilor şi societăţilor naţionale şi ale regiilor autonome se calculează pornindu-se de la un tarif de bază lunar.

Tariful de bază al chiriei (lei/m2) se actualizează în funcţie de rata lunară a inflaţiei, prin hotărâre a Guvernului, până la data de 31 ianuarie a fiecărui an.

Nivelul maxim al chiriei pentru locuinţele menţionate mai sus şi terenul aferent acestora nu poate depăşi 15% din venitul net lunar pe familie, în cazul în care venitul mediu net lunar pe membru de familie nu depăşeşte salariul mediu net lunar pe economie.

În cazul în care venitul net lunar pe membru de familie se situează între venitul mediu net lunar pe economie şi dublul acestuia, nivelul maxim al chiriei lunare nu poate depăşi 25% din venitul net lunar pe familie (art. 31 alin. 1 din OUG nr. 40/1999).

Sub sancţiunea rezilierii contractului, chiriaşul are obligaţia să aducă la cunoştinţa proprietarului, în termen de 30 de zile, orice modificare a venitului net lunar pe familie, de natură să determine mărirea chiriei.

Pentru locuinţele sociale, nivelul maxim al chiriei este de 10% din venitul lunar net pe familie, calculat pe ultimele 12 luni. Diferenţa până la valoarea nominală a chiriei va fi subvenţionată de la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale unde este situată locuinţa.

Pentru locuinţele proprietate particulară a persoanelor fizice şi juridice, redobândite în condiţiile Legii nr. 112/1995 prin admiterea acţiunilor în revendicare ori în condiţiile Legii nr. 10/2001, chiria se stabileşte

Page 102: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

prin negociere între proprietar şi chiriaş, cu ocazia încheierii noului contract de închiriere, dar nivelul ei maxim nu poate depăşi 25% din venitul lunar net pe familie, dacă venitul mediu net lunar pe membru de familie este mai mic decât salariul mediu net lunar pe economie. Chiriaşul are obligaţia, sub sancţiunea rezilierii contractului, să aducă la cunoştinţa proprietarului modificările venitului net lunar pe familie, de natură să determine mărimea chiriei.

Orice litigiu între chiriaş şi proprietar cu privire la nivelul şi plata chiriei se soluţionează de către judecătoria în a cărei rază teritorială este situată locuinţa.

Dacă chiriaşul a fost obligat prin hotărâre judecătorească definitivă să plătească o chirie majorată, proprietarul poate cere rezilierea contractului de închiriere şi evacuarea chiriaşului, atunci când chiriaşul, cu rea-credinţă, nu a achitat chiria cel puţin 3 luni consecutive, începând cu luna următoare rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

În cazul imobilelor preluate de stat în mod abuziv până la 22 decembrie 1989, şi restituite foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora neîncheierea noului contract de închiriere, cauzată de neînţelegerea asupra cuantumului chiriei cerute de proprietar, atrage prelungirea de drept a contractului de închiriere până la încheierea noului contract.

§ 5. Durata închirierii

1. Contractul de închiriere se încheie de regulă pe o durată determinată Clauza duratei şi momentul de la care începe să se calculeze sunt menţiuni obligatorii ale contractului

de închiriere, care are ca obiect locuinţe aflate în administrarea societăţilor comerciale.Contractul de închiriere pentru suprafeţele cu destinaţia de locuinţă deţinute de stat sau de

unităţile administrativ-teritoriale ale acestuia se încheie pe o durată de 5 ani, prin asemănare cu durata prorogărilor legale.

În cazul contractelor de închiriere încheiate de proprietarii privaţi ai locuinţei, durata contractului este stabilită prin acordul de voinţă al locatorului şi chiriaşului.

Contractul de închiriere se poate încheia în acest caz şi pe durată nedeterminată (art. 1824 alin. (1) C.civ.).

În cazul locuinţelor restituite foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, proprietarul recunoscut în justiţie va încheia cu fostul cumpărător care ocupă efectiv locuinţa, la cererea acestuia, un contract de închiriere pentru o durată de cel mult 5 ani (art. 15 Legea nr. 10/2001 şi art. 6 din O.U.G. nr. 40/1999).

2. Prelungirea şi încheierea anumitor contracte de închiriereÎn scopul asigurării stabilităţii dreptului de folosinţă, legiuitorul a intervenit peste voinţa

părţilor, prelungind efectele contractelor de închiriere încheiate care au ca obiect suprafeţe locative aflate în patrimoniul statului sau unităţilor sale administrativ-teritoriale (prorogarea legală).

În vederea asigurării continuităţii contractelor de închiriere pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţă şi pentru cele privind garajele din imobilele care se află în proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, a căror durată expiră la data de 8 aprilie 2004, elemente care vizau interesul public şi general şi constituia situaţie de urgenţă şi totodată extraordinară, a fost adoptată O.U.G. nr. 8/2004 în temeiul căreia „Durata contractelor de închiriere privind suprafeţele locative cu destinaţie de locuinţe, din proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, care expirau la data de 8 aprilie 2004 au fost prelungite de drept pentru o perioadă de 5 ani.”

La 19 mai 2009 a intrat în vigoare Ordonanţa de Urgenţă nr. 44/13 mai 2009, care dispune că „Durata contractelor de închiriere privind suprafeţele locative cu destinaţie de locuinţe din proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale reglementate de Ordonanţa de Urgenţă nr. 8/2004, pentru care a operat tacita relocaţiune în condiţiile prevăzute de art. 1437 din Codul civil, în vigoare la data adoptării ordonanţei, este de 5 ani de la data intrării în vigoare a

Page 103: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

prezentei ordonanţe de urgenţă”.Prelungirea contractelor de închiriere, rămâne valabilă şi în cazul redobândirii imobilelor respective

de către foştii proprietari sau de moştenitorii acestora după intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă nr. 40/1999.

În cazurile restituirii imobilelor către foştii proprietari, între proprietari şi chiriaşi se va încheia un contract de închiriere numai la cererea chiriaşului sau a fostului chiriaş, după caz.

Proprietarii, persoane fizice sau juridice de drept privat, vor înregistra noul contract de închiriere la organul fiscal teritorial.

Persoana juridică, care a deţinut sau a administrat locuinţa, va comunica chiriaşului titular al contractului de închiriere, în scris, cu confirmare de primire, în termen de 15 zile de la data procesului-verbal de restituire a locuinţei, faptul ca începând cu această dată poate să încheie un nou contract de închiriere cu proprietarul care a redobândit locuinţa. În acelaşi timp este obligată să pună la dispoziţie proprietarului, fără plată, copii de pe contractul de închiriere şi de pe anexele la acesta.

În vederea încheierii noului contract de închiriere, în termen de 30 de zile de la deschiderea rolului fiscal, după caz, proprietarul îi va notifica chiriaşului sau fostului chiriaş, prin executorul judecătoresc, data şi locul întâlnirii. Notificarea va fi comunicată prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

Chiriaşul sau fostul chiriaş este obligat să comunice în scris proprietarului, cu confirmare de primire, cererea de a încheia un nou contract de închiriere, în termen de cel mult 30 de zile de la primirea notificării.

În cazul în care chiriaşul sau fostul chiriaş comunică proprietarului că nu cere să încheie un nou contract de închiriere, acesta este obligat să îi predea proprietarului locuinţa pe bază de proces-verbal, în termen de cel mult 60 de zile de la data notificării prevăzute la alin. 1. Nepredarea locuinţei înăuntrul acestui termen îl îndreptăţeşte pe proprietar să ceară în justiţie evacuarea necondiţionată a locatarilor, cu plata daunelor-interese, pe calea ordonanţei preşedinţiale.

Nerespectarea de către proprietar a dispoziţiilor privind încheierea noului contract atrage prelungirea de drept a contractului de închiriere anterior până la încheierea unui nou contract de închiriere. Neplata chiriei până la încheierea noului contract de închiriere nu poate fi invocată de proprietar ca motiv de evacuare a chiriaşului sau a fostului chiriaş.

Lipsa unui răspuns scris sau refuzul nejustificat al chiriaşului sau al fostului chiriaş de a încheia un nou contract de închiriere în termen de 60 de zile de la primirea notificării îl îndreptăţeşte pe proprietar să ceară în justiţie evacuarea necondiţionată a locatarilor, cu plata daunelor-interese, pe calea ordonanţei preşedinţiale.

3. Reînnoirea contractului de închiriereSunt permise mai multe reînnoiri succesive, ale contractului de închiriere.În cazul în care părţile nu convin asupra reînnoirii contractului de închiriere, chiriaşul este

obligat să părăsească locuinţa la expirarea termenului contractual (art. 23 Legea nr. 114/1996).Chiriaşul este obligat să părăsească locuinţa la expirarea termenului contractual, dacă locaţiunea nu s-

a reînnoit. Chiriaşul este obligat să plătească întreaga chirie, precum şi toate cheltuielile pentru servicii şi întreţinere aferente perioadei în care a ocupat efectiv locuinţa.

La încheierea unui nou contract de închiriere a locuinţei, chiriaşul are, la condiţii egale, drept de preferinţă. El nu are, însă, acest drept atunci când nu şi-a executat obligaţiile născute în baza închirierii anterioare.

Dispoziţiile referitoare la exercitarea dreptului de preempţiune în materia vânzării sunt aplicabile în mod corespunzător în cazul în care locatorul-proprietar intenţionează să vândă locuinţa care face obiectul contractului de închiriere (art. 1828 C.civ.).

Notificarea prealabilă a refuzului de a reînnoi contractul de închiriere, în temeiul şi cu respectarea condiţiilor prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă, ţine loc de ofertă de vânzare şi trebuie să cuprindă preţul vânzării, sub sancţiunea nulităţii absolute. Oferta de vânzare este irevocabilă până la expirarea

Page 104: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

perioadei de închiriere.Dacă chiriaşul notifică proprietarului intenţia de a cumpăra locuinţa, sub condiţia obţinerii unui

împrumut pentru plata preţului, contractul de închiriere se prelungeşte cu l an. La expirarea acestui termen, dacă vânzarea nu s-a perfectat, chiriaşul pierde dreptul de preemţiune la cumpărarea locuinţei.

Exercitarea cu rea-credinţă a dreptului de preemţiune atrage răspunderea civilă a chiriaşului pentru daunele cauzate proprietarului.

Dispoziţiile privind dreptul de preemţiune al chiriaşului şi dreptul de a se subroga cumpărătorului sunt aplicabile şi în cazul în care proprietarul vinde locuinţa înainte de expirarea perioadei de închiriere.

Cumpărătorul este dator să respecte contractul de închiriere încheiat în scris şi înregistrat la organul fiscal teritorial, cu excepţia cazului în care încetarea închirierii din cauza vânzării a fost prevăzută în contractul de închiriere.

Chiriaşul are un drept de preemţiune numai dacă proprietarul intenţionează să înstrăineze dreptul de proprietate (inclusiv numai nuda proprietate) asupra locuinţei prin „vânzare“.

Nu există un drept de preemţiune când proprietarul înstrăinează locuinţa pe altă cale (contract de donaţie, de întreţinere, moştenire legală sau testamentară).

Capitolul III

Efectele contractului de închiriere

Secţiunea I – Obligaţiile proprietarului (locatorului)

Locatorul are obligaţia principală de a asigura chiriaşului folosinţa liniştită şi utilă a locuinţei în tot timpul locaţiunii.

Pentru realizarea ei, Legea locuinţei şi contractul-cadru de închiriere pentru suprafeţele cu destinaţie de locuinţă prevăd că locatorul este obligat să:

a) să predea chiriaşului locuinţa în stare normală de folosinţă;b) să ia măsuri pentru repararea şi menţinerea în stare de siguranţă în exploatare şi de funcţionalitate a

clădirii pe toată durata închirierii locuinţei;c) să întreţină în bune condiţii elementele structurii de rezistenţă a clădirii, elementele de construcţie

exterioare ale clădirii (acoperiş, faţadă, împrejmuiri, pavimente), curţile şi grădinile, precum şi spaţiile comune din interiorul clădirii (casa scării, casa ascensorului, holuri, coridoare, subsoluri, scări exterioare);1

d) să întreţină în bune condiţii instalaţiile comune proprii clădirii (ascensor, hidrofor, instalaţii de alimentare cu apă, de canalizare, instalaţii electrice şi de gaze, telefonice etc.).

Tot în sarcina proprietarului sunt şi reparaţiile, indiferent de natura lor, determinată de un caz de forţă majoră (inundaţii, seisme etc.).

Dacă însă lucrul a pierit total sau devine inutilizabil, contractul se desface de drept şi proprietarul nu poate fi obligat să-1 reconstruiască.

Cu privire la restrângerea folosinţei locatarului pentru efectuarea reparaţiilor urgente, şi chiar evacuarea acestuia, sunt aplicabile dispoziţiile Codului civil.

În cazul neîndeplinirii de către proprietar a obligaţiilor care îi revin cu privire la întreţinerea şi repararea locuinţei închiriate, lucrările pot fi executate de către chiriaşi în contul proprietarului, reţinând contravaloarea acestora din chirie, dacă degradarea produsă este de natură să afecteze folosinţa normală a clădirii sau a locuinţei şi numai atunci când proprietarul, la sesizarea scrisă a chiriaşului, nu a luat măsuri de executare a lucrării, în termen de 30 de zile de la data sesizării.

În sfârşit, proprietarul are obligaţia să plătească, la cererea chiriaşului, despăgubiri pentru sporul de valoare adus locuinţei prin îmbunătăţirile necesare şi utile, efectuate cu aprobările prevăzute de lege,

Page 105: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

confirmate de chiriaş pe bază de acte justificative.Până la achitarea integrală a despăgubirilor de către proprietar, chiriaşul are drept de retenţie asupra

locuinţei.În cazul înstrăinării locuinţei, chiriaşul poate pretinde plata despăgubirilor de la noul proprietar.Chiriaşii din locuinţele care au fost restituite, potrivit legii, foştilor proprietari sau moştenitorilor

acestora, au dreptul la despăgubiri de la persoana îndreptăţită căreia i s-a restituit locuinţa dacă aceasta a fost preluată cu titlu valabil, şi respectiv de la stat sau de la unitatea deţinătoare a imobilului dacă imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil.

Secţiunea a II-a – Obligaţiile chiriaşului

a) Obligaţia principală a chiriaşului este plata chiriei, ca echivalent al folosinţei locuinţei.Noţiunile prezentate cu privire la chirie în cadrul contractului de locaţiune, sunt valabile şi cu privire

la contractul de închiriere, Precizăm însă că plata chiriei în cazul în care obiectul contractului de închiriere îl formează locuinţa proprietatea unităţilor administrative-teritoriale sau a statului este portabilă, de ce se face la sediul locatorului, şi nu cherabilă.

În acest sens în contractul-cadru privind închirierea locuinţelor de stat (Anexa 12 a H.G. nr. 1275/2000 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii locuinţei nr. 114/1996) se prevede la art. II. Chiria aferentă locuinţei ce face obiectul contractului.

„Chiria lunară este de …….. lei, calculată în conformitate cu prevederile legale. Chiria se datorează începând cu data de …………………… şi se achită în contul proprietarului nr. ………….. la Banca ……………….. până la data de …………….. .

La data încheierii prezentului contract chiriaşul a achitat proprietarului, cu anticipaţie, suma de ……………. lei, reprezentând chiria aferentă locuinţei pe o perioadă de ……… luni.

Chiria se va plăti lunar, începând cu data de ……………, la sediul ……………., în contul ……………..… .

Pe durata închirierii cuantumul chiriei se va putea modifica în următoarele situaţii în care părţile cad de accord: …………………………… .

Orice modificare a cuantumului chiriei se va comunica în scris chiriaşului cu 30 de zile înainte de termenul scadent de plată.

Neplata la termen a chiriei atrage o penalizare de 0,5% asupra sumei datorate, pentru fiecare zi de întârziere, înceoând cu prima zi care urmează celei în care suma a devenit exigibilă, fără ca majorarea să poată depăşi totalul chiriei restante.”

Pe lângă plata chiriei, chiriaşul are şi următoarele obligaţii:b) să folosească locuinţa conform destinaţiei ei şi ca un bun proprietar; chiriaşul poate

subînchiria, modifica sau îmbunătăţi locuinţa deţinută, numai cu acordul prealabil scris şi în condiţiile stabilite de proprietar, dacă acestea nu sunt interzise prin contractul de închiriere principal;1

c) să efectueze lucrările de întreţinere, reparaţii sau înlocuire a elementelor de construcţii şi instalaţii din folosinţa exclusivă;

d) să repare sau să înlocuiască elementele de construcţii şi de instalaţii deteriorate din folosinţa comună, ca urmare a folosirii lor necorespunzătoare, indiferent dacă acestea sunt în interiorul sau în exteriorul clădirii;

„În clădirile cu mai multe apartamente, chiriaşii au dreptul de a întrebuinţa părţile şi instalaţiile de folosinţă comună ale clădirii potrivit cu destinaţia fiecăreia.

Chiriaşii sunt obligaţi să contribuie la cheltuielile pentru iluminarea, încălzirea, curăţirea părţilor şi instalaţiilor de folosinţă comună, precum şi la orice alte cheltuieli pe care legea le stabileşte în sarcina lor (art. 1829 C.civ.).

e) să asigure curăţenia şi igienizarea în interiorul locuinţei şi la părţile de folosinţă comună pe toată durata contractului de închiriere;

f) să predea, la mutarea din locuinţă, proprietarului locuinţa în stare normală de folosinţă şi

Page 106: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

curăţenie, şi cu obiectele de inventar trecute în procesul-verbal de predare-primire întocmit la preluarea locuinţei;

g) să comunice, în termen de 30 de zile, proprietarului orice modificare produsă în venitul net al familiei, sub sancţiunea rezilierii contractului de închiriere;

h) să plătească cu regularitate cotele ce îi revin din cheltuielile de întreţinere a părţilor şi instalaţiilor de folosinţă comună ale clădirii (de exemplu ascensorul) şi cheltuielile pentru apă, canalizare, iluminat, încălzire, inclusiv pentru formarea fondului de rulment şi cheltuielile de reparaţii.

Degradările produse la părţile comune ale imobilului din vina chiriaşilor se vor suporta de chiriaşul care a produs degradarea, în cazul în care acesta a putut fi identificat, sau de toţi cei care au acces şi folosesc în comun bunul degradat, în situaţia în care nu s-a putut identifica persoana care a produs stricăciunea.

Obligaţiile chiriaşului cu privire la întreţinerea şi repararea spaţiului închiriat se păstrează şi în cazul subînchirierii locuinţei.

Sunt nule de drept orice clauze cuprinse în contractul de închiriere care ar obliga chiriaşul să recunoască sau să plătească în avans proprietarului orice sumă, cu titlu de reparaţie în sarcina proprietarului, care ar prevedea responsabilitatea colectivă a chiriaşilor în caz de degradare a elementelor de construcţii şi a instalaţiilor, a obiectelor şi dotărilor aferente spaţiilor comune, sau care ar impune chiriaşilor să facă asigurări de daune.

Capitolul IV

Contractul de subînchiriere

Spre deosebire de sublocaţiune, admisă în principiu fără restricţii de Codul civil, chiriaşul poate subînchiria locuinţa deţinută numai cu acordul prealabil scris şi în condiţiile stabilite de proprietar.

„Chiriaşul poate ceda contractul de închiriere a locuinţei sau subînchiria locuinţa numai cu acordul scris al locatorului, caz în care, în lipsa unei stipulaţii contrare, cesionarul, respectiv sublocatarul, răspunde solidar cu chiriaşul pentru obligaţiile asumate faţă de locator prin contractul de închiriere” prevede art. 1833 C.civ.

Sublocatarul (subchiriaşul) nu se poate prevala de nici un drept împotriva proprietarului şi nici asupra oricărui titlu de ocupare al locuinţei.

Contractul de subînchiriere se înregistrează prin grija locatarului principal la organele fiscale teritoriale.

Dacă subînchirierea a fost făcută fără acordul său sau chiar împotriva clauzei care interzice subînchirierea, locatorul poate cere în justiţie fie executarea obligaţiilor din contractul principal (cu consecinţa evacuării sublocatarului), fie rezoluţiunea contractului principal cu daune-interese.

Nu se asimilează cu subînchirierea permisiunea acordată de locatar unor persoane să se folosească temporar de locuinţa pe care o ocupă (persoane tolerate). Persoanele tolerate nu au nici un titlu locativ şi pot fi evacuate ad nutuum, adică la simpla cerere a locatorului.

Subînchirierea consimţită de locator produce între locatarul principal şi sublocatar toate efectele locaţiunii.

Deşi consimţit de locator (proprietar), contractul de subînchiriere nu produce efecte faţă de el, nefiind parte contractantă, şi, prin urmare, locatorul, respectiv, subchiriaşul nu au acţiuni directe unul împotriva celuilalt, putând acţiona numai pe calea acţiunii oblice (subrogatorii).

Pentru toate stricăciunile aduse locuinţei sau pentru daunele produse proprietarului de persoana care a

Page 107: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

subînchiriat locuinţa, titularul contractului de închiriere va rămâne răspunzător în continuare faţă de proprietar.1

Subînchirierea poate înceta datorită unor motive care privesc contractul de subînchiriere (neexecutarea obligaţiilor, împlinirea termenului, denunţare unilaterală etc.), dar şi, întrucât este un drept derivat din drepturile locatarului principal, o dată cu încetarea dreptului de a folosi locuinţa al acestuia din urmă.

În toate cazurile, evacuarea sublocatarului (subchiriaşului) se poate face numai prin hotărâre judecătorească.

Capitolul V

Schimbul de locuinţe

Schimbul de locuinţe poate fi voluntar sau obligatoriu.

Secţiunea I – Schimbul voluntar de locuinţe

Titularii de contracte de închiriere pot face între ei schimb de locuinţe, cu avizul autorităţii care a aprobat închirierea sau, după caz, cu acordul proprietarului locuinţei (art. 33 Legea nr. 114/1996).

Cu condiţia aprobărilor corespunzătoare, schimbul poate avea ca obiect şi locuinţe care fac parte una din fondul de stat şi cealaltă este proprietate particulară.

Schimbul de locuinţe produce efectele unei duble cesiuni de creanţă, având ca obiect drepturile de folosinţă locativă, dar al unei duble delegaţii perfecte (sau novaţii prin schimbare de debitori), întrucât prin schimb se transmit şi obligaţiile, coschimbaşii fiind eliberaţi faţă de creditorii iniţiali.

Secţiunea a II-a – Schimbul obligatoriu de locuinţe

Schimbul obligatoriu de locuinţe este reglementat de art. 23-25 din O.U.G. nr. 40/1999.Proprietarii au dreptul să ceară şi să obţină mutarea chiriaşilor din spaţiile cu destinaţia de

locuinţă pe calea unui schimb obligatoriu.Pentru aceasta, proprietarul este obligat să pună la dispoziţia chiriaşului cu contract de

închiriere, un alt spaţiu cu destinaţia de locuinţă în aceeaşi localitate sau într-o altă localitate cu acordul chiriaşului, cu asigurarea exigenţelor minimale prevăzute în anexa nr. 1 la Legea nr. 114/1996.

Dacă locuinţa oferită în schimb este proprietatea altei persoane, contractul de închiriere se încheie de către aceasta pentru un termen care nu poate fi mai mic decât cel prevăzut în contractul iniţial.

Chiriaşul nu este obligat să se mute dacă, în locuinţa care i se oferă în schimb, nu i se asigură suprafaţa locuibilă şi numărul de camere la care este îndreptăţit conform ordonanţei de urgenţă, dar nici nu poate pretinde o suprafaţă locuibilă sau un număr de camere mai mare decât cele la care este îndreptăţit sau decât cele pe care le deţine cu chirie şi nici condiţii mai bune de locuit decât cele pe care el le are în locuinţa din care urmează să se mute.

Nu i se va putea cere chiriaşului să se mute într-o locuinţă insalubră şi nici să accepte o locuinţă lipsită de dependinţele strict necesare (bucătărie, baie, WC) prevăzute în contractul de închiriere a locuinţei din care urmează să se mute.

Chiriaşul nu va putea însă să invoce, ca motiv al refuzului de a se muta, faptul că locuinţa oferită este

Page 108: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

situată într-un cartier periferic, că este mai puţin confortabilă din cauza felului diferit de încălzire, că nu are curte, ori din cauza etajului la care se află locuinţa oferită în schimb.

Chiriaşul poate fi evacuat şi din garajul deţinut, dacă acesta a aparţinut, la data preluării de către stat, locuinţei din care urmează să se mute, chiar dacă proprietarul nu poate să îi ofere chiriaşului un alt garaj la schimb.1

Litigiile dintre proprietari şi chiriaşi, legate de schimbul obligatoriu de locuinţă, sunt de competenţa judecătoriei în raza căreia se află imobilul.

Hotărârea pronunţată de judecătorie poate fi atacată cu recurs. Hotărârea instanţei de recurs este definitivă şi irevocabilă.

Schimbul obligatoriu de locuinţe este prevăzut şi în art. 15 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 în cazul restituirii în natură, prin procedurile administrative prevăzute de lege, de locuinţe foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora: „În cazul în care chiriaşului i se pune la dispoziţie o altă locuinţă corespunzătoare, acesta este obligat să elibereze de îndată locuinţa ocupată“. În opinia noastră, criteriile de definire a locuinţei corespunzătoare sunt cele prevăzute de O.G. nr. 40/1999.

Capitolul VI

Încetarea contractului de închiriere

Contractul de închiriere încetează prin: acordul părţilor, expirarea duratei închirierii, denunţarea unilaterală a contractului de închiriere de către chiriaş, rezilierea contractului în cazul neexecutării obligaţiilor sau săvârşirii de către chiriaş a unor fapte culpabile, decesul sau părăsirea locuinţei de către chiriaş, pieirea locuinţei, desfiinţarea titlului locatorului şi înstrăinarea locuinţei.2

a) Acordul părţilor (mutuus dissensus) este o procedură simetrică cu cea a încheierii contractului (mutuus consensus).

b) Expirarea duratei închirieriiÎn cazul în care părţile nu convin asupra reînnoirii contractului de închiriere, chiriaşul este

obligat să părăsească locuinţa la expirarea termenului contractual (art. 23 Legea nr. 114/1996.Dispoziţia de mai sus nu se aplică în cazul în care ar exista un caz de prorogare legală a

contractului de închiriere.c) Denunţarea unilaterală a contractului de către chiriaş.1

Atunci când contractul de închiriere s-a încheiat fără determinarea duratei şi nu s-a convenit altfel, chiriaşul poate denunţa contractul prin notificare, cu respectarea unui termen de preaviz pare nu poate fi mai mic decât sfertul intervalului de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei.

În cazul de mai sus, locatorul poate denunţa contractul prin notificare cu respectarea unui termen de preaviz care nu poate fi mai mic de:

a) 60 de zile, dacă intervalul de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei este de o lună sau mai mare;

b) 15 zile, dacă intervalul de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei este mai mic de o lună (art. 1824 alin. (2) C.civ.).

Dacă închirierea este pe durată determinată, locatarul poate denunţa unilateral contractul prin notificare, cu respectarea unui termen de preaviz de cel puţin 60 de zile. Orice clauză contrară este considerată nescrisă.

În cazul în care închirierea este pe durată determinată iar în contract s-a prevăzut că locatorul poate denunţa unilateral contractul în vederea satisfacerii nevoilor locative proprii sau ale familiei sale, acestei denunţări i se aplică termenul de preaviz prevăzut la art. 1824 alin. (2) C.civ.

Page 109: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

d) Rezilierea contractului de închiriere Rezilierea contractului de închiriere poate fi obţinută de partea care este prejudiciată prin

neexecutarea obligaţiilor ce revin celeilalte părţi.De asemenea, locatorul poate cere instanţei rezilierea contractului de închiriere şi în cazul în

care chiriaşul, membrii familiei sale sau alte persoane cărora el le-a îngăduit, în orice mod, folosirea, deţinerea sau accesul în locuinţă, fie au un comportament care face imposibilă convieţuirea cu celelalte persoane care locuiesc în acelaşi imobil sau în imobile aflate în vecinătate, fie împiedică folosirea normală a locuinţei sau a părţilor comune (art. 1830 C.civ.).

Potrivit art. 24 din Legea nr. 114/1996 „Rezilierea contractului de închiriere înainte de termenul stabilit se face în următoarele condiţii:

a) la cererea chiriaşului, cu condiţia notificării prealabile într-un termen de minimum 60 de zile;b) la cererea proprietarului atunci când:– chiriaşul nu a achitat chiria cel puţin 3 luni consecutiv;– chiriaşul a pricinuit însemnate stricăciuni locuinţei, clădirii în care este situată aceasta, instalaţiilor,

precum şi oricăror alte bunuri aferente lor, sau dacă înstrăinează fără drept părţi ale acestora;– chiriaşul are un comportament care face imposibilă convieţuirea sau împiedică folosirea normală a

locuinţei;– chiriaşul nu a respectat clauzele contractuale;– la cererea asociaţiei de proprietari, atunci când chiriaşul nu şi-a achitat obligaţiile ce-i revin din

cheltuielile comune pe o perioadă de 3 luni, dacă au fost stabilite, prin contractul de închiriere, în sarcina chiriaşului.

Dacă prin lege nu se prevede altfel, evacuarea chiriaşului se face în baza unei hotărâri judecătoreşti.

Chiriaşul este obligat la plata chiriei prevăzute în contract până la data eliberării efective a locuinţei, precum şi la repararea prejudiciilor de orice natură cauzate locatorului până la acea dată (art. 1831 C.civ.).

În lipsa unei interdicţii stipulate în acest sens, şi alte persoane pot locui împreună cu chiriaşul, caz în care vor fi ţinute solidar cu acesta, pe durata folosinţei exercitate, pentru oricare dintre obligaţiile izvorâte din contract.

Încetarea, din orice cauză, a contractului de închiriere, precum şi hotărârea judecătorească de evacuare a chiriaşului sunt de drept opozabile şi se execută împotriva tuturor persoanelor care locuiesc, cu titlu sau fără titlu, împreună cu chiriaşul (art. 1832 C.civ.).1

O situaţie specială este reglementată de art. 1827 C.civ. „Dacă imobilul închiriat, prin structură sau prin starea sa, constituie o primejdie gravă pentru sănătatea celor care lucrează sau locuiesc în el, chiriaşul, chiar dacă a renunţat la acest drept, va putea rezilia contractul de închiriere, în condiţiile legii.

Chiriaşul are dreptul şi la daune-interese dacă, la data încheierii contractului, nu a cunoscut viciile bunului.”

e) Decesul chiriaşului titular de contractContractul de închiriere a locuinţei încetează în termen de 30 de zile de la decesul chiriaşului.Subînchirierea consimţită de chiriaş încetează deasemenea la expirarea termenului prevăzut

mai sus (art. 1834 C.civ.).Contractul de închiriere încetează în termen de 30 de zile de la data înregistrării decesului, dacă

persoanele îndreptăţite nu au solicitat locuinţa, adică continuarea contractului de închiriere.

Page 110: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Capitolul VII

Soluţionarea litigiilor locative

Orice litigiu în legătură cu aplicarea prevederilor Legii locuinţei se soluţionează de către instanţele judecătoreşti.

Competenţa materială aparţine instanţei de drept comun (judecătoriei), iar cea teritorială, este alternativă, adică pe lângă instanţa de drept comun, care este instanţa în circumscripţia căreia se află domiciliul pârâtului (art. 102 C.pr.civ.) este competentă şi instanţa locului unde se află imobilul pentru cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a imobilului (art. 108 pct. 4) C.proc.civ.).

Prin derogare de la această competenţă, orice litigiu dintre chiriaş şi proprietar cu privire la nivelul şi plata chiriei se soluţionează de către judecătoria în a cărei rază teritorială este situată locuinţa (art. 42 O.G. nr. 40/1999).

La fel, în mod derogatoriu de la dreptul comun, litigiile dintre proprietari şi chiriaşi, legate de schimbul obligatoriu de locuinţe, sunt de competenţa judecătoriei în raza căreia se află imobilul.

În materia schimbului obligatoriu de locuinţe, O.G. nr. 40/1999 derogă de la dreptul comun şi în privinţa căilor de atac, suprimând calea de atac a apelului.

Hotărârea pronunţată de judecătorie în materia schimbului obligatoriu de locuinţe poate fi atacată cu recurs. Hotărârea instanţei de recurs este definitivă şi irevocabilă (art. 25).

Credem că aceste excepţii sunt de strictă interpretare şi nu pot fi extinse prin analogie la orice litigiu locativ.

Evacuarea chiriaşului se face numai pe baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, pronunţată fie pe calea acţiunii de drept comun, fie pe calea ordonanţei preşedinţiale, dacă condiţiile de admisibilitate ale acesteia sunt îndeplinite.

Evacuarea pe calea ordonanţei preşedinţiale este indicată expres şi condiţiile ei de admisibilitate sunt prezumate a fi îndeplinite în cazul în care chiriaşul, căruia proprietarul i-a făcut propunerea încheierii unui nou contract de închiriere, nu răspunde în scris în termen de 60 de zile de la primirea notificării sau refuză nejustificat să încheie noul contract.

În acest caz, proprietarul poate cere în justiţie evacuarea necondiţionată a locatarilor, cu plata daunelor-interese, pe calea ordonanţei preşedinţiale (art. 11 alin. 2 O.G. nr. 40/1999).

Capitolul VIII

Locuinţe cu destinaţie specială

Legea nr. 114/1996 prevede norme speciale privind închirierea locuinţelor sociale, locuinţelor de serviciu şi intervenţie, locuinţelor de necesitate şi locuinţelor de protocol.

Regimul închirierii prevăzut de legea specială pentru locuinţele sociale, locuinţele de necesitate, locuinţele de serviciu, locuinţele de intervenţie şi locuinţele de protocol se întregeşte cu prevederile codului civil (art. 1835 C.civ.).

Secţiunea I – Locuinţa socială

Locuinţa socială este locuinţa care se atribuie cu chirie subvenţionată unor persoane sau familii a căror situaţie economică nu le permite accesul la o locuinţă în proprietate sau închirierea unei locuinţe în condiţiile pieţei.

Page 111: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Locuinţa socială nu poate fi vândută chiriaşului.1

Constituirea fondului de locuinţe sociale se face prin realizarea de construcţii noi şi prin reabilitarea unor construcţii existente.

Consiliile locale controlează şi răspund de fondul de locuinţe sociale situate pe teritoriul unităţilor administrativ-teritoriale respective.

Locuinţele sociale aparţin domeniului public al unităţilor administrativ-teritoriale şi se vor amplasa numai pe terenurile acestora.

Locuinţa socială se realizează cu respectarea suprafeţei utile şi a dotărilor stabilite în limita suprafeţei construite, potrivit exigenţelor minimale pentru locuinţe prevăzute în Legea locuinţei.

Pentru locuinţele sociale realizate prin reabilitarea construcţiilor existente, se consideră obligatorii numai prevederile legate de dotarea minimă.

Au acces la locuinţă socială, în vederea închirierii, familiile cu un venit mediu net lunar realizat pe ultimele 12 luni sub mediul venitului net lunar pe familie comunicat de Institutul Naţional de Statistică pe luna anterioară celei în care se adresează cererea.

Nivelul minim astfel calculat va fi corectat periodic de Guvern, în funcţie de evoluţia situaţiei economice şi sociale.

Locuinţele sociale se repartizează de către consiliile locale pe baza criteriilor stabilite anual de acestea, în condiţiile prevederilor Legii nr. 114/1996, şi de ele pot beneficia, în ordinea de prioritate stabilită de consiliile locale, următoarele categorii de persoane: tinerii căsătoriţi care au fiecare vârsta de până la 35 de ani, tinerii proveniţi din instituţii de ocrotire socială şi care au împlinit vârsta de 18 ani, invalizii de gradul I şi II, persoanele handicapate, pensionarii, veteranii şi văduvele de război, beneficiarii prevederilor Legii nr. 42/1990, republicată, şi ai Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat, alte persoane sau familii îndreptăţite.

Contractul de închiriere se încheie de către primar sau de către o persoană împuternicită de acesta cu beneficiarii stabiliţi de consiliul local, pe o perioadă de 5 ani, cu posibilitatea de prelungire pe baza declaraţiei de venituri şi a actelor doveditoare necesare conform prevederilor legale.

Nivelul chiriei nu va depăşi 10% din venitul net lunar, calculat pe ultimele 12 luni, pe familie. Diferenţa până la valoarea nominală a chiriei va fi subvenţionată de la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale unde este situată locuinţa socială.

În cazurile în care venitul net lunar pe familie s-a modificat, autoritatea administraţiei publice locale va opera modificarea chiriei şi a subvenţiei acordate, cuvenite proprietarului.

Contractul de închiriere a locuinţelor sociale se poate rezilia:a) în condiţiile prevăzute pentru rezilierea contractului de închiriere;b) în cazul în care venitul mediu net lunar pe familie, realizat în 2 ani fiscali consecutivi, depăşeşte cu

peste 20% nivelul minim prevăzut la art. 42 din Legea locuinţei, iar titularul contractului de închiriere nu a achitat valoarea nominală a chiriei în termen de 90 de zile de la comunicare.

Locuinţele sociale realizate potrivit Legii nr. 114/1996 nu pot fi vândute.Nu pot beneficia de locuinţe sociale, potrivit legii, persoanele sau familiile care:a) deţin în proprietate o locuinţă;b) au înstrăinat o locuinţă după data de l ianuarie 1990;c) au beneficiat de sprijinul statului în credite şi execuţie pentru realizarea unei locuinţe;d) deţin, în calitate de chiriaş, o altă locuinţă.Beneficiarii locuinţelor sociale nu au dreptul să subînchirieze, să transmită dreptul de locuire

sau să schimbe destinaţia spaţiului închiriat, sub sancţiunea rezilierii contractului de închiriere şi a suportării eventualelor daune aduse locuinţei şi clădirii, după caz.

Finanţarea locuinţelor sociale se asigură din bugetele locale, în limitele prevederilor bugetare aprobate anual.

Statul sprijină construcţia de locuinţe sociale prin transferuri de la bugetul de stat, stabilite anual cu

Page 112: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

această destinaţie.Persoanele fizice şi agenţii economici pot sprijini prin donaţii sau contribuţii construcţia de locuinţe

sociale.

Secţiunea a II-a – Locuinţa de serviciu şi locuinţa de intervenţie

Locuinţa de serviciu este locuinţa destinată funcţionarilor publici, angajaţilor unor instituţii sau agenţi economici, acordată în condiţiile contractului de muncă, potrivit prevederilor legale.1

Locuinţa de intervenţie este locuinţa destinată cazării personalului unităţilor economice sau bugetare care prin contractul de muncă îndeplineşte activităţi sau funcţii ce necesită prezenţa permanentă sau în caz de urgenţă în cadrul unităţilor economice.2

Fondul de locuinţe de serviciu se compune din:a) locuinţe existente, care, potrivit prevederilor legale, rămân cu destinaţia de locuinţe de serviciu la

data intrării în vigoare a Legii nr. 114/1996;b) locuinţe noi.Condiţiile şi durata de închiriere vor fi stipulate în contractul de închiriere încheiat între părţile

contractante, accesoriu la contractul de muncă.Locuinţele noi se finanţează, în condiţiile legii, din:a) bugetul de stat şi bugetele locale, în limitele prevederilor bugetare aprobate anual cu această

destinaţie;b) bugetele agenţilor economici, pentru salariaţii acestora. Locuinţele de serviciu finanţate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale se realizează cu

respectarea suprafeţei utile şi a dotărilor, în limita suprafeţei construite pe apartament, potrivit Legii nr. 114/1996.

Locuinţele de serviciu se vor amplasa:a) pe terenurile aflate în proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, pentru locuinţele

finanţate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale;b) pe terenurile aparţinând agenţilor economici, pentru locuinţele finanţate din bugetele acestora.Locuinţele de serviciu realizate în condiţiile legii locuinţei, finanţate din bugetul de stat şi din

bugetele locale, pot fi vândute în condiţiile legii, cu aprobarea Guvernului, în situaţia în care activitatea care a generat realizarea locuinţelor respective s-a restrâns sau a încetat.

Locuinţa de intervenţie urmează regimul locuinţei de serviciu.Locuinţele de intervenţie se realizează o dată cu obiectivul de investiţie şi se amplasează în incinta

acestuia sau în imediata apropiere.Locuinţele de intervenţie nu pot fi vândute chiriaşilor.

Secţiunea a III-a – Locuinţa de necesitate

Locuinţa de necesitate este locuinţa destinată cazării temporare a persoanelor şi familiilor ale căror locuinţe au devenit inutilizabile, în urma unor catastrofe naturale sau accidente sau ale căror locuinţe sunt supuse demolării, în vederea realizării de lucrări de utilitate publică, precum şi lucrărilor de reabilitare ce nu se pot efectua în clădiri ocupate de locatari.

Locuinţa de necesitate se finanţează şi se realizează în condiţiile stabilite pentru locuinţa socială.Contractul de închiriere se încheie de către primarul localităţii sau de către o persoană împuternicită

de acesta, pe baza hotărârii consiliului local, până la înlăturarea efectelor care au făcut inutilizabile locuinţele.

Consiliile locale pot declara, în cazuri de extremă urgenţă, drept locuinţe de necesitate locuinţele libere aflate în fondul de locuinţe sociale.

Page 113: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Întrucât legea nu prevede dispoziţii speciale referitoare la stabilirea şi plata chiriei sau la executarea altor obligaţii contractuale, se vor aplica regulile generale care guvernează contractul de închiriere a locuinţei din fondul de stat.

Secţiunea a IV-a – Locuinţa de protocol

Locuinţa de protocol este locuinţa destinată utilizării de către persoanele care sunt alese sau numite în unele funcţii sau demnităţi publice, exclusiv pe durata exercitării acestora.

Locuinţele de protocol sunt proprietate publică a statului.Administrarea fondului locativ de protocol se face de către Regia Autonomă „Administraţia

Patrimoniului Protocolului de Stat“, care asigură evidenţa, întreţinerea, repararea şi conservarea acestora, precum şi încasarea chiriei.

Atribuirea, ocuparea şi folosirea locuinţelor de protocol se fac în condiţiile Legii nr. 114/1996.Preşedintele României, preşedintele Senatului, preşedintele Camerei Deputaţilor şi

primul-ministru beneficiază, în condiţiile prezentei legi, de câte o locuinţă de protocol, ca reşedinţă oficială.

Reşedinţele oficiale ale persoanelor menţionate mai sus se atribuie de către Guvern şi sunt puse la dispoziţia lor, împreună cu dotările aferente, pe întreaga perioadă a exercitării funcţiei, de către Regia Autonomă „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat“.

Lista imobilelor cu destinaţie de reşedinţă oficială, precum şi a celorlalte locuinţe de protocol, şi condiţiile pe care acestea trebuie să le îndeplinească se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.

Plata chiriei pentru reşedinţele oficiale se face din bugetele Preşedinţiei României, Senatului, Camerei Deputaţilor şi Secretariatului General al Guvernului, în limitele prevederilor bugetare aprobate anual.

Pot beneficia de locuinţă de protocol, la cerere, cu plata chiriei prevăzute de lege, persoanele care îndeplinesc următoarele funcţii publice: vicepreşedinţi ai Senatului şi ai Camerei Deputaţilor, miniştri de stat, miniştrii şi asimilaţii acestora, precum şi preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, preşedintele Curţii Constituţionale, preşedintele Curţii de Conturi, preşedintele Consiliului Legislativ şi avocatul poporului, pe durata exercitării funcţiei sau a mandatului.

Pentru persoanele care beneficiază, la cerere, de locuinţă de protocol, atribuirea locuinţei de protocol se face prin decizie a primului-ministru şi se pune la dispoziţia lor de către Regia Autonomă „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat“. Atribuirea se poate face numai dacă persoanele îndreptăţite nu deţin, în localitatea în care îşi desfăşoară activitatea, o altă locuinţă care să corespundă condiţiilor stabilite pentru o locuinţă oficială sau pentru o locuinţă de protocol.

Pentru reşedinţele oficiale, Regia Autonomă „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat“ va încheia contracte de închiriere cu serviciile de specialitate ale instituţiilor în care îşi desfăşoară activitatea persoanele beneficiare.

Pentru locuinţele de protocol, contractele de închiriere se încheie de către Regia Autonomă „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat“ cu beneficiarii direcţi, care, pe această bază, vor putea ocupa locuinţa respectivă împreună cu membrii familiei.

Contractul de închiriere a locuinţelor de protocol şi a celor cu destinaţie de reşedinţă oficială încetează de drept în termen de 60 de zile de la data eliberării din funcţie a beneficiarului.

Atribuirea unei reşedinţe oficiale, respectiv a unei locuinţe de protocol, nu afectează drepturile locative deţinute de persoanele care au primit locuinţă de protocol sau reşedinţă oficială.

Prin Legea nr. 406/2001 privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de şef al statului român s-a prevăzut că „Persoanele care au avut calitatea de şef al statului român beneficiază pe durata vieţii printre alte drepturi şi de folosinţa gratuită a unei locuinţe de protocol, cu destinaţia de reşedinţă, care cuprinde şi un spaţiu cu destinaţia birou de lucru cu un post de consilier şi un post de secretar (art. 2 lit. a).

Locuinţa de protocol acordată fostului şef al statului nu poate fi reşedinţa pe care titularul a avut -o ca

Page 114: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Preşedinte al României în funcţie.Membrii de familie ai titularului beneficiază de dreptul de folosinţă gratuită menţionat mai sus

numai pe durata vieţii titularului şi vor elibera locuinţa în termen de 60 de zile, după încetarea din viaţă a acestuia.

În sfârşit casa de vacanţă este definită de Legea locuinţei ca fiind locuinţa ocupată temporar, ca reşedinţă secundară, destinată odihnei şi recreerii (art 2 lit. h)

Page 115: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Teste grilă

1. Contractul de închiriere este un contract:a) formal;b) consensual;c) real.

2. Contractul de închiriere este un contract:a) unilateral;b) sinalagmatic;c) cu titlu oneros;d) aleatoriu;e) cu executare dintr-o dată.

3. Obiectul contractului de închiriere reglementat de Legea nr. 114/1996 îl constituie:a) locuinţa şi dependinţele;b) dependinţele;c) locuinţa fără dependinţe;d) garajul;e) curtea;f) suprafeţele locative cu destinaţie comercială, birouri etc.

4. În cazul contractului de închiriere reglementat de Legea nr. 114/1996 locatar poate fi:a) proprietarul persoană fizică;b) proprietarul persoană juridică;c) administratorul fondului imobiliar care aparţine consiliului local.

5. Este valabil contractul de închiriere încheiat:a) verbal, urmat de executare;b) în scris, neurmat de executare;c) verbal.6) Sunt valabile clauzele din contractul de închiriere care stabilesc:a) suprafaţa locativă şi dotările folosite în exclusivitate şi în comun;b) valoarea chiriei lunare, regulile de modificare ale acesteia şi modul de plată;c) impune chiriaşului să facă asigurări de daune;d) prevăd responsabilitatea colectivă a chiriaşilor în caz de degradare a elementelor de construcţii şi

instalaţii, a obiectelor şi dotărilor aferente spaţiilor comune;e) stabilesc obligaţiile părţilor privind folosirea şi întreţinerea spaţiilor care fac obiectul contractului;f) persoanele care vor locui împreună cu titularul contractului.

7. Părţi în contractul de închiriere sunt:a) locatorul (închirietorul);b) chiriaşul (locatar) titularul contractului de închiriere;c) persoanele care locuiesc împreună cu titularul contractului de închiriere;d) persoanele menţionate expres în contractul de închiriere, dar care nu locuiesc în mod permanent cu

titularul contractului.

8) Dacă titularul contractului de închiriere a decedat sau a părăsit definitiv domiciliul,

Page 116: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

închirierea continuă:a) în beneficiul altor persoane care au avut acelaşi domiciliu cu titularul cel puţin un an;b) în beneficiul altor persoane care au avut acelaşi domiciliu cu titularul cel puţin 6 luni;c) în beneficiul descendenţilor titularului contractului;d) în beneficiul soţului sau soţiei titularului contractului de închiriere.

9) În lipsa persoanelor care pot solicita locuinţa, contractul de închiriere încetează:a) la data decesului titularului contractului;b) la data părăsirii definitive a domiciliului de către titularul contractului;c) la împlinirea unui termen de 2 ani de nefolosire neîntreruptă a locuinţei;d) în termen de 30 de zile de la data părăsirii definitive a domiciliului de către titularul contractului;e) în termen de 30 de zile de la data înregistrării decesului titularului contractului.

10) Existenţa contractului de închiriere poate fi dovedită:a) numai prin înscrisul constatator al contractului;b) dacă s-a început executarea contractului încheiat verbal, el poate fi dovedit prin martori şi

prezumţii;c) dovedirea contractului de închiriere poate fi făcută atât prin înscris cât şi prin martori şi prezumţii,

indiferent dacă a fost pus în executare sau urmează să fie pus în executare.

11. Obiect al contractului de închiriere este:a) folosinţa locuinţei închiriate şi chiria;b) posesia locuinţei şi chiria;c) uzufructul locuinţei şi chiria.

12. Chiriaşul poate:a) subînchiria locuinţa sau o parte a locuinţei;b) subînchiria locuinţa sau o parte a locuinţei, numai cu acordul locatarului;c) subînchiria locuinţa sau o parte a locuinţei, fără să aibă nevoie de acordul locatarului, dacă plăteşte

chiria la termenele stabilite şi îşi îndeplineşte toate celelalte obligaţii locative.

13. Contractul de închiriere se poate încheia:a) pe durată determinată;b) pe durată nedeterminată;c) pe o durată de 5 ani pentru locuinţele deţinute de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale ale

acestuia.14. Chiriaşul este obligat să:a) plătească chiria stabilită la termenele prevăzute în contract;b) să întreţină în bune condiţii elementele structurii de rezistenţă ale clădirii şi elementele de

construcţie exterioare ale clădirii;c) să întreţină în bune condiţii instalaţiile comune proprii clădirii (ascensor, hidrofor, canalizare,

alimentare cu apă, instalaţii electrice, gaze);d) să efectueze lucrările de întreţinere, reparaţii sau înlocuire a elementelor de construcţii şi instalaţii

din folosinţa exclusivă.

15. În cazul schimbului obligatoriu de locuinţă, proprietarul este obligat să pună la dispoziţia chiriaşului:

a) un alt spaţiu cu destinaţia de locuinţă în aceeaşi localitate, cu acelaşi număr de camere, aceeaşi

Page 117: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

suprafaţă şi aceleaşi dependinţe pe care acesta le-a avut;b) un alt spaţiu cu destinaţia de locuinţă care să îi asigure suprafaţa locuibilă şi numărul de camere la

care are dreptul potrivit legii, chiar dacă sunt inferioare calităţilor celor din care se mută;c) un alt spaţiu cu destinaţia de locuinţă având suprafaţa locuibilă şi numărul de camere la care este

îndreptăţit conform legii, aflat la acelaşi etaj şi în acelaşi cartier sau într-un cartier asemănător cu cel din care se mută;

d) un alt spaţiu de locuit cu destinaţia de locuinţă îndeplinind toate condiţiile legale, dar într-o altă localitate.

16. Contractul de închiriere încetează prin:a) denunţarea unilaterală cu preaviz, de către locator;b) denunţarea unilaterală cu preaviz, de către locatar;c) expirarea termenului închirierii;d) expirarea termenului închirierii, afară dacă legea nu prevede prorogarea legală a acelei categorii de

contracte.

17. Litigiile locative sunt de competenţa:a) judecătoriei de la ultimul domiciliu al pârâtului;b) judecătoriei de la ultimul domiciliu al reclamantului;c) judecătoriei în circumscripţia căreia se află situată locuinţa, dar numai în cazul în care litigiul

priveşte nivelul şi plata chiriei sau schimbul obligatoriu de locuinţe.

Page 118: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

TITLUL VI

Contractul de arendare

Capitolul I

Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de arendare

Secţiunea I – Noţiune

Contractul de arendă este contractul încheiat între proprietar, uzufructuar sau alt deţinător legal de bunuri agricole, denumit arendator, şi arendaş, cu privire la exploatarea bunurilor agricole pe o durată determinată şi la un preţ stabilit de părţi (art. 2 Legea nr. 16/1994).

Cadrul normativ al contractului de arendare îl constituie Legea nr. 16/5 aprilie 1994, legea arendării, cu modificările şi completările ulterioare.

Reglementarea specială se completează cu dispoziţiile Codului civil (art. 1836-1850 C.civ.).

Secţiunea a II-a – Caracterele juridice ale contractului de arendare

Arendarea se face prin contract scris, încheiat între arendator pe de o parte, şi arendaş pe de altă parte. Părţile contractante pot fi persoane fizice sau persoane juridice. Arendaşii, persoane fizice, pot fi

cetăţeni români sau cetăţeni străini.Arendaşii, persoane juridice, pot fi de naţionalitate română sau străină şi trebuie să aibă ca obiect de

activitate exploatarea bunurilor agricole şi să prezinte garanţiile solicitate de arendator.Contractul de arendare este:a) Sinalagmatic (bilateral), întrucât în schimbul transmiterii folosinţei bunurilor agricole, arendaşul

va plăti arendatorului un preţ numit arendă.b) Comutativ, deoarece părţile cunosc, din momentul încheierii contractului, întinderea obligaţiilor

lor reciproce.Variaţiile în cantitatea recoltei obţinute nu transformă contractul din comutativ în aleatoriu.Art. 5 lit. b din Legea nr. 16/1994 stabileşte că, în contract, se va stipula: „obiectul contractului,

complet şi precis determinat. Obiectul contractului trebuie să cuprindă descrierea amănunţită a tuturor bunurilor agricole arendate, inventarul acestora şi planul de situaţie al terenurilor“.

Părţile vor include obligatoriu în contractul de arendare clauze de asigurare a bunurilor agricole, care sunt în sarcina arendaşului.

c) Oneros, pentru că prestaţiei arendatorului, de a transmite folosinţa bunurilor agricole îi corespunde contraprestaţia arendaşului de a plăti arenda.

d) SolemnArt. 6 alin. 4 din Legea arendării prevede că ,,Sunt valabile şi opozabile numai contractele de

arendare încheiate în scris şi înregistrate la consiliul local, în condiţiile legii arendării“.Forma scrisă este o condiţie de valabilitate a contractului şi încălcarea ei atrage nulitatea absolută a

contractului de arendă.Contractul de arendare se întocmeşte în scris, în câte un exemplar pentru fiecare parte şi un exemplar

care se depune la consiliul local în a cărui rază teritorială se află bunurile arendate, în termen de 15 zile de la data încheierii.

Pentru valabilitate şi pentru opozabilitate faţă de terţi, contractul scris se înregistrează într -un registru

Page 119: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

special ţinut de secretarul consiliului local.Obligaţia de predare a bunurilor arendate la termenul şi în condiţiile stabilite în contract nu îl

transformă într-un contract real, în primul rând pentru că nu poate fi în acelaşi timp şi contract solemn şi real, şi, în al doilea rând, pentru că, în cazul contractelor reale, condiţia de formare a contractului este predarea lucrului în însuşi momentul încheierii contractului.

e) Cu executare succesivă, întrucât obligaţiile părţilor se execută, în timp, pe durata stabilită în contract.

Durata arendării se stabileşte de către părţi în contractul de arendare.f) Contractul de arendare nu este un contract intuitu personae, pentru că cerinţele de ordin

profesional şi moral privind persoanele care pot fi arendaşi, prevăzute de Legea arendării, sunt condiţii de ordin general şi nu stabilesc o persoană anume, determinată, concretă, care are vocaţia de a fi parte într-un contract determinat.

g) Prin contractul de arendare, se naşte şi un drept de creanţă la obţinerea folosinţei bunurilor agricole în scopul exploatării lor, un drept real de folosinţă în beneficiul arendaşului.

h) Contractul de arendare încheiat în scris şi înregistrat la consiliul local constituie titlu executoriu pentru plata arendei la termenele şi în modalităţile stabilite în contract.

Capitolul II

Condiţiile de validitate ale contractului de arendare

Secţiunea I – Părţile contractante. Capacitate

Părţile în contractul de arendare sunt arendatorul şi arendaşul.Părţile contractante pot fi persoane fizice sau persoane juridice.

§ 1. Arendator poate fi proprietarul, uzufructuarul sau un alt deţinător legal de bunuri agricole.Calitatea de arendator o poate avea şi o persoană juridică.Regiile autonome, institutele şi staţiunile de cercetări şi producţie agricolă, care au în administrare

terenuri proprietate publică, nu pot da în arendă bunurile agricole prevăzute în art. 1 alin. 2 al Legii nr. 16/1994, sub-sancţiunea nulităţii absolute a actelor încheiate.

Orice act de arendă făcut de aceste persoane juridice va fi nul absolut.Practic, pot fi arendatori, în afara persoanelor fizice, persoanele juridice care au în patrimoniu sau sunt

deţinătoare de terenuri proprietate privată.În cazul unui bun agricol aflat în proprietate comună, se va aplica regula unanimităţii, deci toţi

coproprietarii vor trebui să fie de acord şi să semneze contractul de arendă.Cu privire la capacitatea de exerciţiu a arendatorului şi arendaşului, prin completare cu dispoziţiile

privind contractul de locaţiune, arendarea până la 5 ani constituie un act de administrare care impune ca părţile să aibă capacitatea pentru a efectua astfel de acte.

Arendarea peste 5 ani este un act de dispoziţie pentru arendator şi impune ca acesta să aibă capacitate deplină de exerciţiu.

§ 2. Arendaş poate fi orice persoană fizică sau persoană juridică.

Pot fi arendaşi persoanele fizice, cetăţeni români, sau cetăţeni străini, indiferent dacă au domiciliul în ţară sau în străinătate, care au pregătire de specialitate agricolă, practică agricolă sau un atestat de cunoştinţe agricole şi prezintă garanţiile solicitate de arendatori (garanţii reale sau personale).

Atestatul va fi eliberat de organele abilitate de Ministerul Agriculturii.

Page 120: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Arendaşi, persoane juridice pot fi de naţionalitate română sau străină şi trebuie să aibă ca obiect de activitate exploatarea bunurilor agricole şi să prezinte garanţiile solicitate de arendator.

Se admite că arendaş poate fi un coproprietar, ceilalţi coproprietari fiind, în acest caz, arendatori.Nu pot fi arendaşi funcţionarii publici şi salariaţii din conducerile administrative ale regiilor

autonome cu profil agricol, ale institutelor şi staţiunilor de cercetare şi producţie agricolă, care au în administrare terenuri agricole proprietate publică.

Arendaşul nu poate avea calitatea de arendator, întrucât legea interzice, sub sancţiunea nulităţii absolute, subarendarea totală sau parţială.

Arendaşul poate, însă, cu acordul scris al arendatorului, să cesioneze contractul de arendare soţului, coparticipant la exploatarea bunurilor agricole, sau descendenţilor săi care au împlinit vârsta majoratului.

El poate folosi salariaţi permanenţi sau sezonieri, care se bucură de toate drepturile şi de protecţia socială prevăzute de legislaţia muncii.

Legea interzice constituirea oficiilor de arendaşi, adică oficiile de intermediere între arendatori şi arendaşi (art. 1847 C.civ.).

Arendaşul are drept de preemţiune cu privire la bunurile agricole arendate în cazul în care arendatorul doreşte să vândă aceste bunuri, care se exercită potrivit art. 1730-1740 C.civ.

Secţiunea a II-a – Consimţământul

Potrivit principiului libertăţii contractuale, persoanele fizice şi persoanele juridice sunt libere să încheie sau nu contracte de arendare, dacă, fireşte, îndeplinesc condiţiile legii.

Enumerarea în art. 5 al Legii arendării a clauzelor esenţiale şi obligatorii care trebuie să fie prevăzute în contractul de arendare permite părţilor să îşi exprime consimţământul în cunoştinţă de cauză şi, totodată, reduce simţitor litigiile privind interpretarea contractului.

Fireşte, sunt aplicabile dispoziţiile Codului civil privind condiţiile consimţământului şi viciile acestuia.

Secţiunea a III-a – Obiectul contractului de arendare

Obiectul contractului de arendare sunt bunurile agricole supuse arendării, respectiv, arenda.

§ 1. Bunurile agricole care pot fi arendate

Bunurile agricole pot fi arendate în condiţiile legii.Pot fi arendate orice bunuri agricole, cum ar fi:a) terenurile cu destinaţie agricolă, şi anume terenuri agricole productive – arabile, viile, livezile,

pepinierele viticole, pomicole, arbuştii fructiferi, plantaţiile de hamei şi duzi –, păşunile împădurite, terenurile ocupate cu construcţii şi instalaţii agrozootehnice, amenajările piscicole şi de îmbunătăţiri funciare, drumurile tehnologice, platformele şi spaţiile de depozitare care servesc nevoilor producţiei agricole şi terenurile neproductive care pot fi amenajate şi folosite pentru producţia agricolă;

b) animalele, construcţiile de orice fel, maşinile, utilajele şi alte asemenea bunuri destinate exploatării agricole.

Este necesar ca bunul agricol să existe, fiind valabil însă şi contractul care are ca obiect un bun agricol viitor, să fie determinat sau determinabil, şi asupra lui arendatorul să aibă un drept real (de proprietate, uzufruct etc.).

Contractul de arendare trebuie să cuprindă obiectul contractului, complet şi precis determinat, adică să conţină descrierea amănunţită a tuturor bunurilor agricole arendate, inventarul acestora şi planul de situaţie al terenurilor (art. 4 lit. b).

Page 121: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

§ 2. Arenda

Arenda este contraprestaţia pe care o datorează arendaşul arendatorului, adică preţul folosinţei bunurilor agricole transmise spre exploatare arendaşului.

În forma iniţială, Legea arendării stabilea expres trei forme de arendă: arenda în natură, stabilită printr-o cantitate determinată de produse agricole, cuprinsă între un minim şi un maxim din producţie, arenda în bani şi arenda mixtă concretă, în natură şi în bani.

Aceste texte au fost abrogate prin Legea nr. 65/1998 ca inutile, întrucât formele arendei menţionate mai sus, sunt prevăzute şi de Codul Civil.

Rezultă, deci, că rămâne la libera apreciere a părţilor să stabilească forma arendei şi cuantumul ei, fără a mai exista o limită minimă şi una maximă legală.

Legea stabileşte numai obligaţia stipulării în contract a arendei, modalităţile şi termenele de plată a acesteia, obligaţia executării acestei îndatoriri contractuale şi faptul că „plata arendei se face potrivit înţelegerii părţilor contractante şi se execută la termenele şi la locul stabilite în contract“.

Legea prevede şi elementele de stabilire a arendei pentru fiecare categorie de folosinţă a terenului sau a efectivelor de animale.

Secţiunea a IV-a – Cauza contractului de arendare

Scopul (cauza) pentru care se încheie contractul de arendare trebuie să fie licit şi moral. Contractul care are o cauză fictivă, falsă, ilicită sau imorală va fi nul absolut.

Secţiunea a V-a – Forma contractului de arendare

Contractul de arendare trebuie încheiat în formă scrisă, sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 1838 alin. (1) C.civ.).

Sub sancţiunea unei amenzi civile stabilite de instanţă, ridicată pentru fiecare zi de întârziere, arendaşul trebuie să depună un exemplar al contractului la consiliul local în a cărui rază teritorială se află bunurile agricole arendate, într-un registru special ţinut de secretarul consiliului local.

Când bunurile arendate sunt situate în raza teritorială a mai multor consilii locale, câte un exemplar al contractului se depune la fiecare consiliu local în a cărui rază teritorială sunt situate bunurile arendate.

Dispoziţiile în materie de carte funciară rămân aplicabile.Toate cheltuielile legate de încheierea, înregistrarea şi publicitatea contractului de arendare revin

arendaşului.Dispoziţiile art. 1838 C.civ. se regăsesc şi în art. 6 alin. (1) şi (4) din Legea arendării.Din redactarea fără echivoc a textului rezultă că înregistrarea contractului de arendă este nu

numai o condiţie de opozabilitate faţă de terţi, ci mai mult decât atât, o condiţie de valabilitate a contractului.

Secţiunea a VI-a – Durata arendării

Durata arendării se stabileşte de către părţi în contractul de arendare.Legea arendării nu mai cuprinde o durată minimă sau maximă a arendării.Art. 1837 din Codul civil stabileşte o durată minimă a arendării: „Dacă durata nu este

determinată, arendarea se consideră a fi făcută pentru toată perioada necesară recoltării fructelor pe care bunul agricol urmează să le producă în anul agricol în care se încheie contractul.”

Page 122: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Capitolul III

Efectele contractului de arendare

Secţiunea I – Obligaţiile părţilor

§ 1. Obligaţiile arendatorului

1) Arendatorul este obligat să predea toate bunurile arendate în termenul şi condiţiile stabilite de lege.

Dacă la predarea unui teren arendat se constată că acesta are o întindere mai mică sau mai mare decât cea prevăzută în contract, se va putea cere micşorarea sau majorarea arendei doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute de Codul civil în materia vânzării.

2) Bunurile arendate trebuie să fie predate în stare corespunzătoare folosinţei, destinaţiei agricole, iar după predare, arendatorul este obligat să efectueze reparaţiile capitale la construcţiile şi instalaţiile agrozootehnice.

3) Arendatorul este obligat să garanteze arendaşului folosinţa liniştită şi utilă a bunurilor agricole arendate în scopul exploatării.

Cu alte cuvinte, arendatorul are obligaţia de garanţie pentru evicţiune totală sau parţială a bunului arendat şi obligaţia de garanţie pentru viciile ascunse ale bunului arendat care îl fac inutilizabil potrivit destinaţiei.

Arendatorul este obligat de asemenea să execute toate celelalte obligaţii asumate în contract.4) Impozitele şi taxele datorate potrivit legii, pentru bunurile agricole arendate, sunt în sarcina

arendatorului.

§ 2. Obligaţiile arendaşului

1) Arendaşul este obligat să întrebuinţeze bunurile arendate ca un bun proprietar, în condiţiile stabilite în contract, să menţină potenţialul productiv al bunurilor arendate şi să facă lucrările necesare în acest sens.

Prin urmare, culpa arendaşului va fi apreciată in abstracto, după criteriul abstract al omului prudent şi diligent, ţinând, fireşte, seama şi că este un profesionist.

2) Arendaşul este obligat să folosească bunurile arendate conform destinaţiei stabilite prin contract sau prezumate după circumstanţe, inclusiv să strângă recolta la locurile stabilite.

Arendaşul poate schimba categoria de folosinţă a terenului numai cu acordul prealabil dat în scris de către proprietar şi cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare (art. 1848 C.civ.).

Arendatorul are dreptul de a controla oricând modul în care arendaşul administrează bunurile arendate.

3) Arendaşul are obligaţia să plătească arenda la termenele, în modalităţile şi la locul stabilite în contract.

Atunci când arenda se plăteşte în fructe, în lipsa altui termen prevăzut în contract, arendaşul este de drept în întârziere pentru predarea lor de la data culegerii, iar arendatorul este de drept în întârziere pentru recepţie de la data la care a fost notificat în scris de către arendaş (art. 1844 C.civ.).

Dacă locul plăţii nu este prevăzut în contract, plata se face la domiciliul arendaşului potrivit dreptului comun (fiind cherabilă).

Contractele de arendare încheiate în formă autentică, precum şi cele înregistrate la consiliul local constituie titluri executorii pentru plata arendei la termenele şi în modalităţile stabilite în contract (art. 1845 C.civ.).

Page 123: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

4) La încetarea contractului, arendaşul este obligat să restituie bunurile arendate, conform inventarului făcut prin, sau o dată cu contractul de arendare şi în starea menţionată în acesta.

În lipsa unei menţiuni privind starea lucrurilor arendate, se prezumă relativ că acestea au fost predate în stare bună.

Riscul pieirii fortuite a bunului se suportă de către arendator, care este debitorul obligaţiei imposibil de executat.

Arendaşul răspunde pentru pagubele cauzate clădirilor arendate în caz de incendiu, dacă nu dovedeşte o cauză străină exoneratoare de răspundere.

La încetarea contractului se poate recunoaşte arendaşului, prin hotărâre judecătorească, un drept de retenţie asupra bunurilor arendate până la plata cheltuielilor făcute cu conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea bunurilor arendate (care sunt în sarcina arendatorului).

5) Arendaşul este obligat să plătească taxele de redactare şi înregistrare a contractului de arendare.

Arendaşul este considerat agricultor şi este obligat la plata impozitelor realizate din exploatarea bunurilor agricole arendate, conform dispoziţiilor legale fiscale.

În calitate de producător agricol, el beneficiază de facilităţile de creditare şi impozitare prevăzute de actele normative în vigoare. Cu alte cuvinte, din punct de vedere al legislaţiei fiscale şi bancare, el este considerat agricultor, având drepturile şi obligaţiile acestora.

6) Arendaşul este obligat să apere bunul arendat împotriva uzurpărilor, în condiţiile dreptului comun (adică al contractului de locaţiune).

Oricare dintre părţile contractante poate cere în justiţie rezilierea contractului de arendare pentru cauze de neîndeplinire a obligaţiilor de către cealaltă parte, în condiţiile dreptului comun.

Litigiile sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti sau pot fi soluţionate, cu acordul părţilor, şi prin arbitraj.

Părţile contractante au la dispoziţie toate mijloacele juridice (excepţia de neexecutare, acţiunile posesorii etc.) pentru apărarea drepturilor şi intereselor lor legitime contractuale în legătură cu bunurile arendate.

§ 3. Riscurile în contractul de arendare

Părţile pot, de comun acord, să prevadă suportarea pierderilor totale sau parţiale ale bunurilor arendate, ca urmare a unor cazuri fortuite sau de forţă majoră.

În lipsa unei clauze contractuale în acest sens, se vor aplica regulile generale în materie de risc.Pieirea totală sau parţială, în mod fortuit, a bunului arendat va fi suportată de către arendatorul

proprietar, potrivit principiului res perit domino.Dacă arendaşul a fost pus în întârziere privind predarea bunului, iar pieirea a avut loc după acest

moment, riscul va fi suportat de arendaş, cu excepţia cazului când dovedeşte că pieirea ar fi avut loc şi la arendator.

Arendaşul este obligat, chiar în lipsă de stipulaţie expresă, să asigure bunurile agricole pentru riscul pierderii recoltei ori, al pieirii animalelor din cauza unor calamităţi naturale (art. 1840 C.civ.).

În acest fel riscurile contractului de arendare vor fi preluate de asigurator.Atunci când, pe durata arendării, întreaga recoltă a unui an sau cel puţin o jumătate din ea a pierit

fortuit, arendaşul poate cere reducerea proporţională a arendei dacă aceasta a fost stabilită într-o cantitate determinată de produse agricole, într-o sumă de bani determinată sau într-o sumă de bani determinabilă în funcţie de valoarea unei cantităţi determinate de produse agricole.

Dacă arendarea este făcută pe mai mulţi ani, reducerea nu se va stabili decât la sfârşitul arendării, când se va face o compensare a recoltelor tuturor anilor de folosinţă.

Arendaşul nu poate obţine reducerea arendei în cazul în care pieirea recoltei a avut loc după ce a fost culeasă.

Page 124: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Reducerea arendei nu va putea fi cerută nici atunci când cauza pagubei era cunoscută la data încheierii contractului.

Atunci când arenda este stabilită într-o cotă din fructe sau într-o sumă de bani determinabilă în funcţie de valoarea unei astfel de cote, pieirea fortuită, în tot sau în parte, a fructelor de împărţit este suportată proporţional şi nu dă nici uneia dintre părţi acţiune în despăgubire împotriva celeilalte.

Dacă însă pieirea s-a produs după culegerea fructelor şi una dintre părţi întârzie în mod culpabil predarea sau recepţia lor, cota cuvenită acesteia se reduce cu fructele pierdute, iar cota celeilalte părţi se consideră ca şi cum nu ar fi survenit nici o pierdere, afară numai dacă fructele ar fi pierit chiar dacă predarea şi recepţia fructelor se făcea la timp (art. 1843 C.civ.).

Capitolul IV

Încetarea contractului de arendare

Contractul de arendare poate înceta pentru cauze generale de încetare a contractului de locaţiune (acordul părţilor, desfiinţarea titlului arendatorului, pieirea totală sau parţială a bunurilor arendate, reziliere pentru neexecutare de obligaţii etc.).

Art. 1850 C.civ. prevede cazurile speciale de încetare a contractului „Contractul de arendare încetează prin decesul, incapacitatea sau falimentul arendaşului”.

Legea arendării reglementează în mod expres încetarea contractului de arendă pentru moartea uneia dintre părţi, expirarea termenului de arendare şi înstrăinarea prin acte între vii de către arendator a bunurilor agricole arendate.

1) Moartea uneia dintre părţiCodul civil nu prevede expres posibilitatea continuării contractului de arendare în cazul

decesului incapacităţii sau falimentului arendaşului.Nu mai puţin, Legea arendării, prevede posibilitatea continuării contractului de arendare în

cazul decesului arendatorului sau al arendaşului numai dacă este îndeplinită condiţia pusă de art. 251 ca „moştenitorii majori ai arendaşului sau după caz moştenitorii proprietarului să comunice, în scris, intenţiile lor şi să obţină acordul scris al celeilalte părţi în termen de 30 de zile de la data decesului“.

Dacă arendaşul decedat are mai mulţi moştenitori, aceştia pot conveni să continue în comun exploatarea bunurilor agricole arendate de autorul lor sau pot să desemneze pe unul dintre ei să continue exploatarea acestor bunuri.

În lipsa acordului, moştenitorii proprietarului să desemneze pe unul dintre ei moştenitorii arendorului să continue contractul de arendare.

Moştenitorii arendatorului ori ai arendaşului, după caz, au obligaţia ca în 30 de zile să încunoştiinţeze consiliul local cu privire la noile părţi în contractul de arendare.

Soluţia legii speciale este justificată de raţiunile economice ale continuării ciclului agricol, care ar putea fi întrerupt în cazul morţii arendaşului sau arendatorului, şi care ar putea compromite rezultatul activităţii agricole.

2) Expirarea duratei contractuluiContractul de arendare se reînnoieşte de drept, pentru aceeaşi durată, dacă niciuna dintre părţi

nu a comunicat cocontractului, în scris, refuzul său cu cel puţin 6 luni înainte de expirarea termenului, iar, în cazul terenurilor cu destinaţie agricolă, cu cel puţin un an.

Dacă durata contractului de arendare este de un an sau mai scurtă, termenele de refuz al reînnoirii prevăzute la alin. (1) se reduc la jumătate (art. 1848 C.civ.).

Page 125: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Codul civil părăseşte sistemul de reînnoire al contractului de arendare prin acordul părţilor, şi nu de drept, prevăzut de art. 12 din Legea arendării.

Contractul poate înceta şi înainte de a se ajunge la termen, prin acordul părţilor (mutuus dissensus) (art. 12 alin. 3).

Cu acordul scris al arendatorului, arendaşul poate să cesioneze contractul de arendare soţului coparticipant la exploatarea bunurilor agricole, sau descendenţilor săi care au împlinit vârsta majoratului.

Arendaşul are drept de preempţiune cu privire la bunurile agricole arendate în cazul în care arendatorul doreşte să vândă aceste bunuri, care se exercită potrivit art. 1730-1739 din codul civil.

Page 126: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Teste grilă

1. Contractul de arendare este un contract:a) sinalagmatic;b) solemn;c) real.

2. Contractul de arendare este:a) translativ de proprietate;b) creator de obligaţii;c) cu executare succesivă;d) cu executare uno ictu (dintr-o dată).

3. Contractul de arendare este un contract:a) comutativ;b) aleatoriu.

4. Pot fi arendatori:a) orice persoană fizică proprietar de bunuri agricole;b) orice persoană juridică;c) orice persoană fizică proprietar, uzufructuar sau deţinător de bunuri agricole;d) orice persoană juridică care are ca obiect de activitate exploatarea bunurilor agricole şi care

prezintă garanţiile cerute de arendator cu excepţia regiilor autonome, instituţiilor şi staţiunilor de cercetări şi producţie agricole, care au în administrare terenuri proprietate publică.

5. Care din următoarele condiţii trebuie îndeplinite de o persoană fizică pentru a fi arendator:a) capacitate deplină de exerciţiu, dacă contractul este încheiat pe o perioadă de peste 5 ani;b) capacitate deplină de exerciţiu, dacă contractul este încheiat pe o perioadă de peste 3 ani;c) să fie cetăţean român sau cetăţean străin;d) să fie cetăţean român.e) să nu fie funcţionar public sau salariat în conducerile administrative ale unităţilor agricole care au

în patrimoniu sau administrare terenuri proprietate publică.

6. Care din următoarele condiţii trebuie îndeplinite de o persoană fizică pentru a fi arendaş:a) să fie cetăţean român sau străin;b) să aibă o pregătire de specialitate agricolă, sau practică agricolă;c) să fie cetăţean român sau străin, care are atestat de cunoştinţe agricole eliberat de organele

competente ale Ministerului Agriculturii, cu excepţia funcţionarilor publici sau salariaţilor din unitatea cu profil agricol, care au în administrare terenuri proprietate publică;

d) să prezinte garanţiile solicitate de arendator.

7. Poate fi arendaş:a) orice persoană juridică;b) persoanele juridice române sau străină;c) persoanele juridice cu care au ca obiect de activitate exploatarea bunurilor agricole şi care prezintă

garanţiile solicitate de arendator.

8. Arenda poate fi:

Page 127: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

a) în natură;b) în bani;c) mixtă, în bani şi în produse.

9. Contractul de arendare trebuie:a) încheiat în formă scrisă;b) trebuie înregistrat la un notar public în circumscripţia căruia se află bunurile agricole;c) trebuie înregistrat într-un registru special ţinut de secretarul consiliului local.10. Contractul de arendare se încheie pe:a) durată determinată:b) durată nedeterminată.

11. Riscurile contractului de arendare sunt suportate de:a) arendator;b) arendaş;c) asigurator.

12. Contractul de arendare încetează prin:a) moartea arendatorului;b) moartea arendaşului;c) nu încetează, obligaţiile părţii din contract trecând asupra moştenitorilor;d) nu încetează la decesul arendatorului sau arendaşului, dacă moştenitorii majori au comunicat în

scris intenţia lor de a continua executarea obligaţiilor autorului lor şi au obţinut acordul scris al celeilalte părţi, în 30 de zile de la data decesului.

13. La expirarea duratei convenite contractul de arendare:a) se prelungeşte prin tacită relocaţiune, pe durată nedeterminată;b) se prelungeşte prin tacită relocaţiune pe durata prevăzută iniţial în contract;c) se prelungeşte numai prin „reînnoirea“ expresă a contractului;d) se prelungeşte prin tacită relocaţiune.

14. Dacă arendatorul înstrăinează bunurile arendate, arendaşul are un drept de preemţiune:a) în orice condiţii înaintea coproprietarilor şi a vecinilor;b) în orice condiţii după coproprietar, dar înaintea vecinilor;c) la preţ egal, înaintea coproprietarilor şi a vecinilor; d) la preţ egal, înaintea vecinilor, după coproprietar;e) la preţ egal, după coproprietar şi vecini;f) în condiţiile prevăzute de codul civil pentru aceeaşi durată.

Page 128: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

TITLUL VII

Contractul de antrepriză

Secţiunea I – Noţiunea, caracterele juridice şi condiţiile de validitate ale contractului de antrepriză1

§ 1. Noţiunea contractului de antrepriză

Contractul de antrepriză este contractul în care una dintre părţi numită antreprenor se obligă ca, pe riscul său, să execute o anumită lucrare, materială ori intelectuală, sau să presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preţ (art. 1851 alin. (1) C.civ.).

Preţul (stabilit fie printr-o sumă de bani sau printr-o altă prestaţie) este un element esenţial al contractului de antrepriză.

În lipsa lui contractul este cu titlu gratuit (act dezinteresat). Preţul trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil în momentul încheierii contractului. Instanţa nu are dreptul să stabilească preţul sau să modifice preţul stabilit de părţi.Totuşi la lucrări de mică importanţă lipsa determinării preţului nu duce la nulitatea contractului,

prezumându-se acceptarea de către beneficiar a preţului practicat de antreprenor (de exemplu, mici reparaţii locative, lucrări de cizmărie ori croitorie).

În temeiul contractului de antrepriză se execută construcţii de clădiri, instalaţii şi reparaţii la clădiri şi obiective industriale, precum şi prestările de servicii (croitorie, tâmplărie, cizmărie, reparaţii diverse etc.).

Dispoziţiile privind contractul de antrepriză sunt aplicabile, în mod corespunzător, şi antreprizei pentru lucrări de construcţii, dacă sunt compatibile cu regulile particulare prevăzute pentru acest contract.

§ 2. Raporturile între contractul de antrepriză şi alte contracte

1) Antrepriza şi contractul de muncăÎn cazul contractului de muncă, salariul se plăteşte după cantitatea şi calitatea muncii depuse, în timp

ce, în cazul antreprizei, se plăteşte numai rezultatul muncii antreprenorului predat clientului.Salariatul se află în situaţia de subordonare juridică faţă de patron şi este obligat să respecte regulile

stabilite de acesta (uneori, prin regulamentul de ordine interioară).Antreprenorul, în schimb, nu este subordonat beneficiarului. El se bucură de independenţă juridică privind modul de executare a lucrării comandate, pe care o

efectuează pe propriul său risc.

2) Antrepriza se deosebeşte de locaţiunea lucrurilor (locatio rei) întrucât obiectul locaţiunii este prestarea folosinţei unui lucru în schimbul unui preţ, în timp ce obiectul antreprizei este confecţionarea unui lucru în schimbul unui preţ.

3) Antrepriza şi vânzarea unui lucru viitorAsemănarea între cele două contracte apare atunci când antreprenorul se obligă să procure pe lângă

munca sa, şi materialul necesar confecţionării obiectului contractului, iar preţul va cuprinde atât valoarea muncii cât şi costul materialului.

Potrivit art. 1853 C.civ. „Dispoziţiile art. 1655 alin. (1), care defineşte contractul de vânzare-cumpărare, se aplică în mod corespunzător şi contractului de antrepriză.

Calificarea contractului ca antrepriză, respectiv ca vânzare a unui lucru viitor, este în funcţie de intenţia părţilor, care pot considera esenţial lucrul viitor ca rezultat şi în acest caz contractul este de antrepriză, sau materialul care depăşeşte valoarea muncii şi în acest caz contractul este de vânzare a unui

Page 129: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

lucru viitor.„Contractul este de vânzare, iar nu de antrepriză atunci când, potrivit intenţiei părţilor,

executarea lucrării nu constituie scopul principal al contractului, avându-se în vedere şi valoarea bunurilor furnizate” (art. 1855 C.civ.).

4) Antrepriza şi contractul de mandat Obiectul celor două contracte este diferit. Mandatul are ca obiect încheierea de către mandatar de acte juridice cu terţe persoane pe seama

mandatarului, în timp ce obiectul antreprizei îl constituie o lucrare (materială sau servicii) efectuate de antreprenor pentru client.

În raporturile cu terţii (inclusiv cu subantreprenorii) antreprenorul lucrează în nume propriu şi nu îl reprezintă pe client.

Reprezentarea beneficiarului de către antreprenor se face la nevoie în temeiul unui contract de mandat, şi nu al contractului de antrepriză.

§ 3. Caractere juridice

Contractul de antrepriză este un contract consensual, sinalagmatic (bilateral), cu titlu oneros, comutativ, cu executare succesivă şi, în principiu, intuitu personae.

Caracterul intuitu personae priveşte organizarea şi conducerea lucrării, pentru că, în ce priveşte executarea ei, antreprenorul poate angaja, fără acordul clientului, subantreprenori şi lucrători.

Caracterul intuitu personae funcţionează şi cu privire la executarea contractului, când determinantă la încheierea contractului a fost competenţa antreprenorului (un anumit pictor sau un anumit medic).

Contractul de antrepriză trebuie să îndeplinească condiţiile generale de valabilitate ale contractelor privind consimţământul, obiectul, cauza.

În ce priveşte capacitatea părţilor, antreprenorul trebuie să aibă întotdeauna capacitate deplină de exerciţiu.

Beneficiarul trebuie să aibă fie capacitatea deplină de exerciţiu atunci când contractul este un act de dispoziţie (construirea unei case), sau capacitatea pentru săvârşirea unor acte de administrare a patrimoniului (când comandă de exemplu reparaţii la un imobil).

Predarea lucrului, în cazul în care obiectul contractului sunt reparaţiile (cum ar fi pantofii, obiecte casnice etc.), nu îl transformă într-un contract real pentru că predarea lucrului poate avea loc şi ulterior încheierii contractului.

Cu privire la proprietatea materialelor se vor aplica regulile generale, şi anume, dacă sunt procurate de antreprenor ele vor fi proprietatea lui (inclusiv puse în operă) până la terminarea şi predarea lucrării.

Dacă din lege sau din contract nu rezultă altfel, antreprenorul este obligat să execute cu materialele sale.

Antreprenorul care lucrează cu materialele sale răspunde pentru calitatea acestora potrivit dispoziţiilor de la contractul de vânzare (art. 1857 alin. (1) şi (2) C.civ.).

Antreprenorul căruia beneficiarul i-a încredinţat materialele este obligat să le păstreze şi să le întrebuinţeze potrivit destinaţiei lor, conform regulilor tehnice aplicabile, să justifice modul în care acestea au fost întrebuinţate şi să restituie ceea ce nu a fost folosit la executarea lucrării.

Dacă sunt procurate de client acesta păstrează proprietatea lor şi a lucrării. Ele nu pot fi urmărite de creditorii antreprenorului. Antreprenorul are obligaţia de conservare a lor ca un depozitar.

§ 4. Riscurile în contractul de antrepriză

Antreprenorul este obligat să îl informeze fără întârziere pe beneficiar dacă normala executare a lucrării, trăinicia ei sau folosirea potrivit cu destinaţia acesteia ar fi primejduită din cauza:

a) materialelor procurate sau a celorlalte mijloace pe care, potrivit contractului, beneficiarul le-a pus

Page 130: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

la dispoziţie;b) instrucţiunilor necorespunzătoare date de beneficiar;c) existenţei sau ivirii unor împrejurări pentru care antreprenorul nu este ţinut să răspundă (art. 1858

C.civ.).În cazul în care beneficiarul, deşi a fost înştiinţat de către antreprenor nu ia măsurile necesare

într-un termen potrivit cu împrejurările, antreprenorul poate rezilia contractul sau poate continua executarea acestuia pe riscul beneficiarului, notificându-l în acest sens.

Cu toate acestea, dacă lucrarea ar fi de natură să ameninţe sănătatea sau integritatea corporală a persoanelor, antreprenorul este obligat să ceară rezilierea contractului, sub sancţiunea de a prelua riscul şi de a răspunde pentru prejudiciile cauzate inclusiv terţilor (art. 1859 C.civ.).

Dacă anterior recepţiei lucrarea piere ori se deteriorează din cauze neimputabile beneficiarului, antreprenorul care a procurat materialul este dator să o refacă pe cheltuiala sa şi cu respectarea condiţiilor şi termenelor iniţiale, ţinând seama, dacă este cazul, de regulile privind suspendarea fortuită a executării obligaţiei.

Atunci când materialul a fost procurat de beneficiar, acesta este ţinut să suporte cheltuielile refacerii lucrării numai dacă pieirea s-a datorat unui viciu al materialelor. în celelalte cazuri, beneficiarul este obligat să furnizeze din nou materialele, dacă pieirea sau deteriorarea nu este imputabilă antreprenorului. Aceste dispoziţii nu sunt aplicabile atunci când pieirea sau deteriorarea are loc după recepţia lucrării, situaţie în care antreprenorul rămâne răspunzător, dacă este cazul, în temeiul garanţiei contra viciilor şi pentru calităţile convenite.

După finalizarea construcţiei, se va proceda, în condiţiile legii, la recepţia provizorie la terminarea lucrării urmată de recepţia finală.

Riscurile trec asupra beneficiarului de la data recepţiei provizorii la terminarea lucrării (art. 1878 C.civ.).

§ 5. Subantrepriza

Antreprenorul are dreptul să încheie contracte de subantrepriză pentru executarea unor părţi din lucrare.

Prin contractul de subantrepriză antreprenorul poate încredinţa unuia sau mai multor subantreprenori executarea unor părţi ori elemente ale lucrării sau serviciilor, afară de cazul în care contractul de antrepriză a fost încheiat în considerarea persoanei sale.

În raporturile cu beneficiarul, antreprenorul răspunde pentru fapta subantreprenorului la fel ca pentru propria sa faptă (art. 1852 C.civ.)

Subantrepriză este supusă dispoziţiilor prevăzute pentru contractul de antrepriză.Subantreprenorul se deosebeşte de antreprenorul de specialitate care contractează anumite lucrări

de specialitate direct cu beneficiarul şi răspunde singur, în calitate de antreprenor, faţă de acesta pentru lucrările care formează obiectul contractului în care este parte.

La fel, coantreprenorii sunt antreprenori (nu subantreprenori) care se obligă să execute o lucrare complexă, contractând direct cu beneficiarul şi chiar dacă unul dintre ei are rolul de coordonator.

§ 6. Acţiunea directă a lucrătorilor

Codul civil prevede, prin excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului, că „În măsura în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate, au acţiune directă împotriva beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acţiunii” (art. 1856 C.civ.).

Întrucât este o acţiune directă împotriva clientului, lucrătorii sunt protejaţi, în sensul că starea de

Page 131: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

insolvabilitate sau falimentul antreprenorului nu se va răsfrânge asupra creanţelor lucrătorilor.

Secţiunea a II-a – Efectele contractului de antrepriză

§ 1. Obligaţiile beneficiarului

1) Beneficiarul este obligat să recepţioneze (să verifice) şi să ia în primire lucrarea după terminarea ei integrală.

De îndată ce a primit comunicarea prin care antreprenorul îl înştiinţează că lucrarea este finalizată, beneficiarul are obligaţia ca, într-un termen rezonabil potrivit naturii lucrării şi uzanţelor din domeniu, să o verifice şi, dacă aceasta corespunde condiţiilor stabilite prin contract, să o recepţioneze, precum şi, atunci când este cazul, să o ridice (art. 1862 C.civ.).

Dacă, fără motive temeinice, beneficiarul nu se prezintă sau nu comunică neîntârziat antreprenorului rezultatul verificării, lucrarea se socoteşte recepţionată fără rezerve.

Beneficiarul care a recepţionat lucrarea fără rezerve nu mai are dreptul de a invoca viciile aparente ale lucrării sau lipsa aparentă a calităţilor convenite.

În cazul în care beneficiarul nu îşi execută obligaţia de a recepţiona şi a lua în primire lucrarea executată, el îşi angajează răspunderea pentru depozitarea şi conservarea lucrului, şi îşi asumă riscurile pieirii fortuite a lucrării.

Dacă antreprenorul s-a obligat să execute o lucrare cu materialul beneficiarului sau să presteze un serviciu cu privire la un bun pe care beneficiarul i l-a predat în acest scop, iar acesta din urma nu ridică bunul în termen de şase luni socotit din ziua convenită pentru recepţie sau, când lucrarea ori serviciul s-a finalizat mai târziu, de la data finalizării, antreprenorul, după ce a înştiinţat în scris pe beneficiar, are dreptul să vândă bunul cu diligenţa unui mandatar cu titlu gratuit al beneficiarului (art. 1868 alin. (1) C.civ.

După reţinerea preţului lucrării şi a cheltuielilor de vânzare, antreprenorul va consemna diferenţa la dispoziţia beneficiarului.

Dispoziţiile menţionate mai sus nu sunt aplicabile în cazul în care beneficiarul introduce împotriva antreprenorului o acţiune întemeiată pe neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a lucrării.

2) Beneficiarul este obligat să plătească preţul lucrării o dată cu recepţia şi cu luarea în primire a acesteia, în măsura în care părţile nu au convenit altfel.

Beneficiarul are dreptul ca, pe propria sa cheltuială să controleze lucrarea în cursul executării ei, fără a-l stânjeni în mod nejustificat pe antreprenor, precum şi să-i comunice acestuia observaţiile sale (art. 1861 C.civ.).

Dacă contractul are ca obiect o lucrare complexă de dimensiuni şi importanţă mai mare este posibil ca părţile să stipuleze plata preţului pe faze de execuţie.

În acest caz beneficiarul poate invoca excepţia de neexecutare a plăţilor parţiale dacă fazele de execuţie nu sunt terminate în momentul solicitării plăţii.

Preţul antreprizei poate consta într-o sumă de bani sau în orice alte bunuri sau prestaţii.Preţul trebuie să fie serios şi determinat sau cel puţin determinabil.Atunci când contractul nu cuprinde clauze referitoare la preţ, beneficiarul datorează preţul prevăzut de

lege ori calculat potrivit legii, sau, în lipsa unor asemenea prevederi legale, preţul stabilit în raport cu munca depusă şi prestarea serviciului, avându-se în vedere şi uzanţele existente (art. 1854 C.civ.).

Atunci când, cu ocazia încheierii contractului, preţul lucrărilor sau al serviciilor a făcut obiectul unei estimări, antreprenorul trebuie să justifice orice creştere a preţului.

Beneficiarul nu este ţinut să plătească această creştere decât în măsura în care ea rezultă din lucrări sau servicii care nu puteau fi prevăzute de către antreprenor la momentul încheierii contractului.

Page 132: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Dacă preţul este stabilit în funcţie de valoarea lucrărilor executate, a serviciilor prestate sau a bunurilor furnizate, antreprenorul este ţinut, ia cererea beneficiarului, să-i dea socoteală despre stadiul lucrărilor, despre serviciile deja prestate şi despre cheltuielile deja efectuate.

Atunci când contractul este încheiat pentru un preţ global, beneficiarul trebuie să plătească preţul convenit şi nu poate cere o diminuare a acestuia motivând că lucrarea sau serviciul a necesitat mai puţină muncă ori a costat mai puţin decât s-a prevăzut.

Tot astfel, antreprenorul nu poate pretinde o creştere a preţului pentru motive opuse celor menţionate mai sus.

Preţul forfetar rămâne neschimbat, cu toate că s-au adus modificări cu privire la condiţiile de executare iniţial prevăzute, dacă pările nu au convenit altfel.

Atunci când obiectul contractului este o lucrare, beneficiarul este obligat să plătească antreprenorului preţul la data şi locul recepţiei întregii lucrări, dacă prin lege sau contract nu se prevede altfel,

În cazul în care lucrarea a pierit ori s-a deteriorat înainte de recepţie, fără vina beneficiarului, antreprenorul nu are dreptul la preţ atunci când el a dat materialul sau când pieirea ori deteriorarea a avut o altă cauză decât viciile materialului dat de beneficiar. În acest caz, contractul rămâne în fiinţă, fiind aplicabile dispoziţiile art. 1860 (art. 1864 C.civ.).

Pentru garantarea plăţii preţului datorat pentru lucrare, antreprenorul beneficiază de o ipotecă legală asupra lucrării, constituită şi conservată în condiţiile legii (art. 1869 C.civ.).

§ 2. Obligaţiile antreprenorului

1) Antreprenorul este obligat să execute lucrarea comandată la termenul şi potrivit caracteristicilor stabilite prin contract.

În cazul lucrărilor complexe antreprenorul este obligat să execute fazele succesive ale lucrării la termenele stipulate.

În cazul neexecutării obligaţiei, clientul poate cere instanţei ca antreprenorul să fie obligat la executarea lucrării, sub sancţiunea daunelor cominatorii, care se pot transforma în daune moratorii, sau ca el să fie autorizat să execute lucrarea în contul debitorului antreprenor, ori poate cere rezilierea contractului, cu daune-interese.

2) Obligaţia antreprenorului de garanţie pentru viciile ascunse ale lucrăriiAntreprenorul datorează garanţie contra viciilor lucrării şi pentru calităţile convenite potrivit

dispoziţiilor privind garanţia contra viciilor lucrului vândut, care se aplică în mod corespunzător (art. 1863 C.civ.).

Dacă anterior recepţiei lucrarea piere ori se deteriorează din cauze neimputabile beneficiarului, antreprenorul care a procurat materialul este dator să o refacă pe cheltuiala sa şi cu respectarea condiţiilor şi termenelor iniţiale, ţinând seama, dacă este cazul, de regulile privind suspendarea fortuită a executării obligaţiei.

Atunci când materialul a fost procurat de beneficiar, acesta este ţinut să suporte cheltuielile refacerii lucrării numai dacă pieirea s-a datorat unui viciu al materialelor. În celelalte cazuri, beneficiarul este obligat să furnizeze din nou materialele, dacă pieirea sau deteriorarea nu este imputabilă antreprenorului.

Aceste dispoziţii nu sunt aplicabile atunci când pieirea sau deteriorarea are loc după recepţia lucrării, situaţie în care antreprenorul rămâne răspunzător, dacă este cazul, în temeiul garanţiei contra viciilor şi pentru calităţile convenite (art. 1860 C.civ.).

În cazul în care lucrarea a pierit sau s-a deteriorat înainte de recepţie, fără vina beneficiarului, antreprenorul nu are dreptul la preţ atunci când el a dat materialul sau când pieirea, sau deteriorarea a avut o altă cauză decât viciile materialului dat de beneficiar. În acest caz contractul rămâne în fiinţă, fiind aplicabile dispoziţiile art. 1860 C.civ.

Dacă după terminare lucrarea este recepţionată de client, fără obiecţii sau rezerve, antreprenorul este descărcat de răspundere pentru viciile aparente care nu mai pot fi invocate

Page 133: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

ulterior recepţiei de către client.Răspunderea pentru vicii aparente există numai dacă potrivit legii sau contractului

antreprenorul datorează garanţie, şi aceasta într-un anumit termen.În schimb antreprenorul va răspunde în toate cazurile pentru viciile ascunse ale materialelor

procurate de el şi ale lucrării după recepţionarea lucrării de către client, şi chiar în situaţia în care lucrarea a fost executată de subantreprenori sau de persoane angajate de el.

Viciile ascunse ale unei lucrări executate se prescriu prin împlinirea unui termen de 3 ani, care curge de la data descoperirii viciilor, dar nu mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrării sau recepţiei finale a bunului sau a lucrării, iar în cazul unei construcţii de la împlinirea a trei ani de la data predării sau recepţiei finale a lucrării (art. 2540 C.civ.).

Termenul de un an este un termen de garanţie legală, care poate fi modificat prin acordul părţilor, adică printr-o garanţie convenţională.

3) Antreprenorul are obligaţia, după terminarea lucrării, să o predea, după verificare (recepţie) clientului.

Lucrarea va fi predată la locul în care se face recepţia.În cazul în care antreprenorul nu predă lucrarea, beneficiarul poate intenta o acţiune ex contractu de

predare a lucrării, cu daune moratorii, hotărârea putând fi pusă în executare silită, sau poate cere rezilierea contractului pentru neexecutarea obligaţiei.

Dacă antreprenorul nu predă lucrarea, beneficiarul poate invoca de asemenea excepţia de neexecutare şi poate refuza plata preţului, cerut de antreprenor.

Secţiunea a III-a – Încetarea contractului de antrepriză

Contractul de antrepriză poate fi desfiinţat prin acordul părţilor sau rezolvit la cererea uneia dintre părţi pentru neexecutarea obligaţiilor de către cealaltă parte. Contractul poate înceta, de asemenea, în caz de imposibilitate fortuită de executare.

Decesul beneficiarului nu determină încetarea contractului, decât dacă aceasta face imposibilă sau inutilă executarea sa (art. 1870 C.civ.).

În cazul în care antreprenorul decedează sau devine fără culpa sa, incapabil de a finaliza lucrarea sau de a presta serviciul, contractul încetează dacă a fost încheiat în considerarea aptitudinilor personale ale antreprenorului.

Beneficiarul este ţinut să recepţioneze partea deja executată, dacă o poate folosi.În acest caz, beneficiarul este obligat să plătească, în proporţie cu preţul convenit, valoarea lucrărilor

efectuate şi a cheltuielilor făcute în vederea finalizării lucrării, însă numai în măsura în care aceste lucrări şi cheltuieli îi sunt de folos.

Beneficiarul are dreptul, cu condiţia de a plăti o indemnizaţie adecvată, să ceară predarea materialelor pregătite şi a planurilor pe cale de a fi puse în executare, dispoziţiile legale privitoare la drepturile de proprietate intelectuală rămânând aplicabile.

Beneficiarul poate rezilia contractul în următoarele cazuri:a) respectarea termenului convenit pentru recepţia lucrării a devenit vădit imposibilă;b) lucrarea sau serviciul nu se execută în modul convenit şi, într-un termen stabilit de beneficiar

potrivit cu împrejurările, antreprenorul nu remediază lipsurile constatate şi nu schimbă pentru viitor modul de executare a lucrării sau serviciului;

c) neexecutarea oricăror alte obligaţii ce revin antreprenorului potrivit legii sau în temeiul contractului (art. 1872 C.civ.).

Dacă antreprenorul nu poate începe sau continua executarea contractului din cauza neîndeplinirii de către beneficiar a propriilor obligaţii, antreprenorul este îndreptăţit să obţină rezilierea contractului, cu daune-interese, dacă este cazul (art. 1873 C.civ.).

Page 134: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Secţiunea a IV-a – Contractul de antrepriză pentru lucrări de construcţii

§ 1. Noţiune

Antrepriza de construcţie de clădiri sau orice alte imobile (căi de comunicaţie, uzine etc.) şi lucrări de instalaţii şi reparaţii la construcţii, inclusiv proiectarea, reprezintă cea mai importantă formă de antrepriză.

Prin contractul de antrepriză pentru lucrări de construcţii, antreprenorul se obligă să execute lucrări care, potrivit legii, necesită eliberarea autorizaţiei de construire (art. 1874 C.civ.).

Potrivit Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii ca şi a art. 3 din Legea nr. 114/1996 a locuinţei, executarea (şi desfiinţarea) construcţiilor poate începe şi realiza numai în temeiul şi cu respectarea autorizaţiei eliberate de consiliul judeţean sau a consiliul local al municipiilor, oraşelor sau comunelor, după caz.

Contractul de antrepriză de construcţii trebuie întocmit în forma scrisă, cerută ad probationem. Lucrările de construcţii pot fi realizate numai de persoane fizice sau persoane juridice autorizate.

§ 2. Obligaţiile executantului şi ale proiectantului în contractul de antrepriză pentru lucrări de construcţii. Calitatea în construcţii

Legea nr. 10/1995 foloseşte următoarele noţiuni sinonime cu cele din Codul civil pentru a desemna părţile din contractul de antrepriză de construcţii: investitor pentru beneficiar, executant pentru antreprenor şi proiectant pentru arhitect.

Obligaţiile executantului de construcţii sunt cele ale antreprenorului din cadrul oricărei antreprize: să execute lucrarea contractată la termenul şi potrivit caracteristicilor stabilite în contract (a planurilor şi proiectelor de execuţie), să predea investitorului lucrarea terminată după verificarea (recepţia) acesteia şi să garanteze pe investitor pentru viciile şi pentru calitatea lucrării.

Garanţia pentru viciile construcţiei şi răspunderea pentru calitatea construcţiei prezintă particularităţi care impun o tratare detaliată a acestei obligaţii.

Antrepriza de construcţii prezintă unele particularităţi faţă de antrepriza reglementată de Codul civil (de drept comun).

1) Termenele legale de garanţiePrin art. 29 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii s-a prevăzut răspunderea

antreprenorului, proiectantului, specialistul verificator de proiecte atestat, fabricanţilor şi furnizorilor de materiale, executantului, dirigintelui de şantier etc. pentru viciile ascunse ale construcţiei ivite în termen de 10 ani de la recepţia lucrării, iar pentru viciile structurii de rezistenţă rezultate din nerespectarea normelor de proiectare şi execuţie în vigoare la data realizării ei, răspunderea „pe toată durata de existenţă a construcţiei“ de orice categorie (şi a instalaţiilor aferente acestora), indiferent de forma de destinaţie şi proprietate.

Pentru viciile aparente, executantul are, potrivit Legii nr. 10/1995 (în mod derogatoriu de la descărcarea de răspundere care intervine după recepţie în cazul antreprizei de lucrări), obligaţia „de a remedia, pe propria cheltuială, defectele de calitate apărute din vina sa [...] în perioada de garanţie stabilită potrivit legii, fără a distinge după cum viciile sunt aparente sau ascunse (art. 23 lit. k).

Răspunderea executantului, respectiv a proiectantului, astfel cum am prezentat-o mai sus, funcţionează în raporturile lui cu investitorul şi cu succesorii săi în drepturi (inclusiv cu cei particulari, cum ar fi cumpărătorul construcţiei).

Page 135: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Faţă de terţi, executantul poate răspunde pentru faptă proprie în temeiul art. 1357 C.civ., iar proprietarul clădirii răspunde pentru ruina edificiului în temeiul art. 1378 C.civ.

2) Clauze contractuale de limitare sau înlăturare a răspunderii antreprenorului de construcţii, mai ales cele care ar privi dărâmarea sau ameninţarea cu dărâmarea construcţiei nu sunt admise.

Sunt permise însă clauze de agravare a răspunderii antreprenorului pentru vicii.3) Termenele de garanţie contra viciilor lucrării sunt stabilite de legea specială (art. 1879 alin. (1)

C.civ.).Termenul de prescripţie al acţiunii în răspunderea pentru vicii este cel de drept comun de 3 ani.Arhitectul sau inginerul este exonerat de răspunderea pentru viciile lucrării numai dacă dovedeşte că

acestea nu rezultă din culpa sa cu privire la expertizele sau planurile pe care le-a furnizat şi, dacă este cazul, cu privire la coordonarea sau supravegherea lucrărilor.

Antreprenorul este exonerat de răspundere numai dacă dovedeşte că viciile rezultă dintr-o culpă în expertizele sau în planurile arhitectului ori ale inginerului ales de către beneficiar. Subantreprenorul nu este exonerat decât dacă dovedeşte că viciile rezultă din deciziile antreprenorului sau din expertizele ori planurile arhitectului sau ale inginerului.

Fiecare dintre părţile menţionate poate fi exonerată de răspundere dacă dovedeşte că aceste vicii rezultă din deciziile impuse de beneficiar în alegerea solului sau a materialelor ori în alegerea subantreprenorilor, a experţilor sau a metodelor de construire. Exonerarea de răspundere nu operează atunci când aceste vicii, deşi puteau să fie prevăzute în cursul executării lucrării, nu au fost notificate beneficiarului.

Prescripţia dreptului la acţiune pentru vicii aparente începe să curgă de la data recepţiei finale sau, după caz, a împlinirii termenului acordat antreprenorului prin procesul-verbal de recepţie finală, pentru înlăturarea viciilor constatate.

Prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile lucrării de proiectare începe să curgă odată cu prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile lucrărilor executate de antreprenor, afară numai dacă viciile lucrărilor de proiectare au fost descoperite mai înainte, caz în care prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii acestora (art. 1880 C.civ.).

§ 3. Obligaţiile beneficiarului în contractul de antrepriză pentru lucrări de construcţii

Investitorii sunt în sensul Legii nr. 10/1995 (art. 21) persoane fizice sau juridice care finanţează şi realizează investiţii sau intervenţii la construcţiile existente.

Codul civil foloseşte pentru investitor termenul de beneficiar.În principiu, obligaţiile beneficiarului în antrepriza de construcţii sunt aceleaşi ca în contractul

de antrepriză de lucrări în general: să primească lucrarea după recepţie şi să plătească preţul acesteia.

1) Beneficiarii au obligaţii referitoare la calitatea construcţiilor: stabilirea nivelului calitativ ce trebuie realizat prin proiectare şi execuţie pe baza reglementărilor tehnice, precum şi a studiilor şi cercetărilor efectuate; obţinerea acordurilor şi a vizelor prevăzute de lege, precum şi a autorizaţiei de construire; asigurarea verificării proiectelor prin specialişti verificatori de proiecte asistaţi; asigurarea verificării execuţiei corecte a lucrărilor de construcţii prin diriginţi de specialitate sau agenţi economici de consultanţă specializaţi, pe tot parcursul lucrărilor etc.

Beneficiarul este obligat să permită antreprenorului, în măsura în care este necesară pentru executarea lucrării, folosirea căilor de acces, a instalaţiilor proprii de alimentare cu apă şi a altor utilităţi ce deservesc imobilul (art. 1875 C.civ.)

În cursul executării contractului, beneficiarul are dreptul ca, fără a stânjeni activitatea normală a antreprenorului, să controleze stadiul de execuţie, calitatea şi aspectul lucrărilor efectuate şi ale materialelor întrebuinţate, precum şi orice alte aspecte referitoare la îndeplinirea de către antreprenor a obligaţiilor sale contractuale.

Page 136: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Beneficiarul comunică antreprenorului constatările şi instrucţiunile sale în scris, dacă nu s-a convenit altfel.

La finalizarea acelei părţi din lucrare ce urmează a fi acoperită prin executarea ulterioară a altor lucrări sau prin montarea unor elemente de construcţii, antreprenorul şi beneficiarul sunt obligaţi să constate împreună existenţa părţii finalizate şi conformitatea acesteia cu dispoziţiile legale şi clauzele contractului. În acest scop, dacă nu s-a convenit altfel, antreprenorul îl convoacă pe beneficiar la locul executării lucrării înăuntrul unui termen rezonabil, a cărui întindere se stabileşte, potrivit uzanţelor existente, în raport cu natura lucrării şi locul situării acesteia. In cazul în care beneficiarul nu se prezintă la termenul comunicat în scris sau pe altă cale convenită de către părţi, antreprenorul poate întocmi singur actul de constatare a lucrării ce urmează a fi acoperită (efectuând o autorecepţie) (art. 1876 C.civ.).

În cazul în care, în cursul executării contractului, constată greşeli sau lipsuri în lucrările de proiectare în temeiul cărora s-a încheiat contractul, antreprenorul este obligat să comunice de îndată beneficiarului şi proiectantului constatările sale, împreună cu propunerile de remediere, în măsura în care acestea intră în domeniul pregătirii sale profesionale, precum şi să ceară beneficiarului să ia măsurile corespunzătoare:

Dacă beneficiarul, luând şi avizul proiectantului, nu comunică de îndată măsurile luate pentru înlăturarea greşelilor sau lipsurilor semnalate, ori dacă măsurile luate nu sunt corespunzătoare, antreprenorul poate să suspende executarea lucrărilor, înştiinţându-i de îndată despre aceasta pe beneficiar şi proiectant.

După finalizarea construcţiei, se va proceda, în condiţiile legii, la recepţia preliminară urmată de recepţia finală.

Riscurile trec asupra beneficiarului de la data recepţiei preliminare (art. 1878 C.civ.).

2) Obligaţia de plată a preţului prezintă unele particularităţi în cazul antreprizei de construcţii, determinate de obiectul acesteia.

Preţul poate fi stabilit forfetar (printr-o sumă globală) sau pe deviz (preţ pe deviz).Dacă lucrarea a fost contractată pe un preţ forfetar (global), antreprenorul este obligat să execute şi să

predea lucrarea în condiţiile prevăzute în contract şi nu poate cere nici o sporire de plată (preţ), nici sub motiv de scumpire a muncii sau materialelor, nici pentru motivul că s-ar fi făcut schimbări şi adăugiri la planul iniţial, afară de cazul în care adăugirile şi schimbările au fost aprobate în scris de beneficiar şi a fost modificat cu această ocazie şi preţul.

Preţul este însă, de regulă, stabilit pe bază de deviz, adică pe baza unei estimări provizorii pe articole. Această estimare se poate modifica în timpul executării lucrării, în funcţie de preţul real al materialelor şi al muncii, precum şi prin adăugarea unor lucrări suplimentare.

Preţul este fixat articol cu articol, şi suportă variaţii în funcţie de preţurile pieţei, iar preţul total (final) va depinde de cantitatea lucrărilor efectiv executate.

§ 4. Construcţia de locuinţe

Construcţia de locuinţe, care cunoaşte unele reguli speciale, se completează cu dreptul comun în materie de antrepriză de construcţii.

Construcţia de locuinţe este prevăzută în principal în capitolul 2 al Legii locuinţei nr. 114/1996.Legea stabileşte principiul că „Persoanele fizice sau juridice române pot realiza, cu respectarea

prevederilor legale, construcţii de locuinţe pentru folosinţă proprie sau în scopul valorificării acestora“. Legea prevede o serie de facilităţi fiscale (scutire de impozit pe profit) pentru persoanele juridice care

investesc din profit pentru realizarea de locuinţe.Locuinţele care se realizează în aceste condiţii pot fi amplasate pe terenurile persoanelor fizice

beneficiare de locuinţă, ale persoanelor juridice investitoare sau pe terenuri concesionate în acest scop de către consiliile locale persoanelor juridice sau fizice, conform prevederilor legale, cu reducerea taxei de concesiune până la 95%.

Page 137: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Lucrările privind clădirile şi terenurile necesare pentru construirea de locuinţe prin Agenţia Naţională pentru Locuinţe cu excepţia caselor de vacanţă sunt de utilitate publică.

Consiliile locale pot realiza din depozitele special constituite locuinţe cu suprafeţele construite prevăzute în anexa nr. 1 la lege, exercitând controlul asupra preţului de vânzare, în vederea înlesnirii accesului la proprietate pentru unele categorii de persoane, în următoarea ordine de prioritate:

a) tinerii căsătoriţi care, la data contractării locuinţei, au fiecare vârsta de până la 35 de ani;b) persoanele care beneficiază de facilităţi la cumpărarea sau construirea unei locuinţe, potrivit

prevederilor Legii nr. 42/1990, republicată;c) persoanele calificate din agricultură, învăţământ, sănătate, administraţie publică şi culte, care î şi

stabilesc domiciliul în mediul rural;d) alte categorii de persoane stabilite de consiliile locale.Persoanele din categoriile menţionate pot beneficia de o subvenţie de la bugetul de stat şi de plata în

rate lunare, pe termen de 20 de ani a diferenţei faţă de preţul final al locuinţei.Până la restituirea integrală a sumelor datorate, locuinţa este ipotecată legal conform prevederilor art.

18 din Legea nr. 114/1996 şi nu poate fi înstrăinată decât după ce beneficiarul restituie integral contractantului sumele datorate, actualizate, şi sumele actualizate, obţinute ca subvenţii de la bugetul de stat.

Terenul aferent construcţiei este concesionat pe durata existenţei construcţiei.Contractul va fi pus în executare la data semnării lui de către părţile contractante. Predarea-primirea locuinţei se va efectua pe bază de proces-verbal încheiat între vânzător şi

cumpărător.Prin Legea nr. 152 din 15 iulie 1998 pentru dezvoltarea construcţiei de locuinţe la nivel naţional s -a

înfiinţat Agenţia Naţională pentru Locuinţe.Agenţia Naţională pentru Locuinţe este o instituţie de interes public cu personalitate juridică, de

coordonare a unor surse de finanţare în domeniul construcţiei de locuinţe, având autonomie financiară.Agenţia Naţională pentru Locuinţe are ca obiect realizarea unor montaje financiare, precum şi

atragerea şi administrarea resurselor, în condiţiile prezentei legi, pentru construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea şi extinderea unor locuinţe, inclusiv pentru cele exploatate în regim de închiriere.

Din resursele Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe se acordă credite, care se garantează prin constituirea de ipoteci asupra imobilului – teren şi construcţie –, liber de orice sarcină.

Înscrierea ipotecii se face pe baza contractului de creditare. Operaţiunea de înscriere a ipotecii este scutită de taxa de timbru.

Pentru derularea activităţilor specifice operaţiunii de creditare, Agenţia Naţională pentru Locuinţe încheie convenţii speciale cu instituţiile bancare, depozitare ale resurselor sale, care vor acţiona ca bănci de credit ipotecar.

Investiţiile privind construcţiile de locuinţe pentru tineri, destinate închirierii, pe baza proiectelor aprobate de Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, sunt finanţate de la bugetul de stat şi de la bugetele locale, precum şi din credite interne sau externe şi din alte surse legal constituite.

În scopul facilitării construcţiilor de locuinţe a fost reglement prin Legea nr. 190/1999 creditul ipotecar şi garantarea lui.

Creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare desemnează acel tip de credite acordate de instituţii financiare autorizate, destinat să finanţeze construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinaţie locativă, industrială sau comercială şi garantat cel puţin ca ipotecă asupra imobilului care face obiectul investiţiei imobiliare.

Creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare va fi garantat prin ipotecă. Ipoteca astfel constituită pentru garantarea creditului poate avea ca obiect terenul şi construcţiile

ridicate pe acesta ulterior constituirii sale, în limita valorii stabilite prin contract şi pe măsura utilizării creditului şi durează până la rambursarea integrală a sumelor datorate în temeiul respectivului contract.

Page 138: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

În cazul în care părţile sunt de acord, ipoteca va putea fi transferată asupra altui imobil cu o valoare cel puţin egală cu cea a imobilului ipotecat anterior.

După înscrierea ipotecii asupra noului imobil garanţiile anterior constituite asupra acestuia îşi încetează de drept efectele.

Până la rambursarea integrală a creditului, imobilele ipotecate vor putea fi înstrăinate numai cu acordul prealabil al creditorului ipotecar. Contractele încheiate cu nerespectarea acestei dispoziţii sunt lovite de nulitate absolută.

Pot acorda credit ipotecar instituţiile autorizate; băncile universale şi băncile de credit ipotecar, A.N.L., societăţile de credit ipotecar şi orice alte entităţi reglementate prin legi speciale să acorde credite ipotecare pentru investiţii imobiliare.

Page 139: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Teste grilă

1. Contractul de antrepriză este:a) o varietate a contractului de locaţiune a lucrurilor;b) o vânzare a unui lucru viitor;c) o varietate a contractului de muncă;d) o varietate a contractului de mandat;e) un contract de sine stătător.

2. Contractul de antrepriză este un contract:a) solemn;b) sinalagmatic;c) cu titlu oneros;d) aleatoriu;e) cu executare dintr-o dată;f) real.

3. Riscul pieirii fortuite a materialelor procurate de beneficiar este suportat de:a) antreprenor;b) de beneficiar.

4. Riscul pierii fortuite totale a lucrului este suportat de:a) antreprenor, dacă materialele au fost procurate de el;b) beneficiar, dacă materialele au fost procurate de el;c) antreprenor, indiferent cine a procurat materialele.

5. Antreprenorul răspunde pentru:a) evicţiune;b) viciile aparente, chiar dacă lucrarea a fost recepţionată de beneficiar, fără obiecţiuni sau rezerve;c) viciile ascunse ale lucrării;d) viciile aparente, chiar dacă lucrarea a fost recepţionată fără obiecţiuni sau rezerve, dacă în contract

se prevede această răspundere înăuntrul unui termen de garanţie.

6. Termenul de prescripţie al acţiunii în răspundere pentru viciile ascunse ale unei lucrări executate este de:

a) 6 luni de la predarea lucrării;b) trei ani de la predarea lucrării;c) 6 luni de la data descoperirii viciilor, dată care nu poate însă depăşi un an de la predarea lucrării;d) trei ani de la data descoperirii viciilor, dată care nu poate depăşi un an de la predarea lucrării.

7) Contractul de antrepriză încetează:a) prin moartea antreprenorului;b) prin imposibilitatea fortuită de executare;c) prin acordul părţilor;d) prin moartea antreprenorului, dacă părţile nu s-au înţeles ca lucrarea să fie continuată de

moştenitorii antreprenorului.

Page 140: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

TITLUL VIII

Contractul de mandat

Capitolul I

Noţiuni generale. Condiţii de valabilitate ale mandatului1

Secţiunea I – Noţiune. Condiţii de valabilitate

§ 1. Noţiune

Mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi, numită mandant (art. 2009 C.civ.).

Mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros.Mandatul dintre două persoane fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit. Cu toate acestea,

mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activităţi profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros (art. 2010 alin. (1) C.civ.).

Regulile de la mandat se aplică şi mandatului tacit reciproc al soţilor cu privire la bunurile comune (art. 345 alin. (2) şi 346 alin. (2) C.civ.). Ele se aplică, de asemenea, în cazurile în care s -a instituit curatela (art. 178 C.civ.), precum şi în raporturile dintre persoane juridice şi cei care alcătuiesc organele sale (art. 209 alin. (3) C.civ.).

Noţiunea de „mandat“ are mai multe sensuri. Pe lângă sensul comun de contract menţionat mai sus, ea poate semnifica împuternicirea scrisă dată de

către mandant mandatarului, fiind sinonimă cu „procura“.În procedura penală şi în procedura civilă este folosită sintagma „mandat de aducere“ care semnifică

un act procedural emis de organul de urmărire penală ori de instanţa civilă sau penală în temeiul căruia un învinuit, martor sau expert, este adus, prin grija organelor de poliţie, în faţa organului emitent.

Noţiunea „mandat poştal“ semnifică o scrisoare (tip) pentru expedierea banilor sau a coletelor prin poştă, iar mandatul de deputat reprezintă în dreptul constituţional împuternicirea dată de alegători unei persoane să o reprezinte în Parlament.

§ 2. Mandatul şi contractele înrudite

Mandatul cu titlu oneros se aseamănă cu contractul de muncă şi cu contractul de antrepriză de servicii.

Deosebirea dintre ele constă în faptul că, în timp ce obiectul principal al mandatului îl constituie încheierea de acte juridice cu terţii, iar mandatarul este de regulă reprezentantul mandantului, obiectul contractelor de muncă şi respectiv, de antrepriză de servicii sunt faptele materiale şi intelectuale prestate pentru angajator (respectiv, client), iar salariatul, respectiv antreprenorul, nu au calitatea de reprezentanţi ai angajatorului (respectiv, clientului), afară de cazul în care dreptul de reprezentare nu le-a fost dat anume.

§ 3. Mandatul cu reprezentare şi mandatul fără reprezentare

Mandatul este cu reprezentare sau fără reprezentare (art. 2011 C.civ.).

Page 141: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Mandatul cu reprezentare este contractul prin care o parte numită mandatar se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi numite mandat.

Mandatul fără reprezentare este contractul în temeiul căruia o parte, numită mandatar, încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama celeilalte părţi, numite mandant, şi îşi asumă faţă de terţi obligaţiile care rezultă din aceste acte, chiar dacă terţii aveau cunoştinţă despre mandat (art. 2039 C.civ.).

Mandatul fără reprezentare (contractul de prête-nom) este o formă a simulaţiei prin interpunere de persoane.

§ 4. Forma mandatului cu reprezentare

Mandatul este un contract consensual care se formează prin acordul de voinţă al părţilor (solo consensus).

Contractul de mandat poate fi încheiat în formă scrisă, autentică ori sub semnătură privată, sau verbală. Acceptarea mandatului poate rezulta şi din executarea sa de către mandatar.1

Mandatul dat pentru încheierea unui act juridic supus, potrivit legii, unei anumite forme trebuie să respecte acea formă, sub sancţiunea aplicabilă actului însuşi. Prevederea nu se aplică atunci când forma este necesară doar pentru opozabilitatea actului faţă de terţi, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 2013 C.civ.).

Dacă din împrejurări nu rezultă altfel, mandatarul îl reprezintă pe mandant la încheierea actelor pentru care a fost împuternicit.

Împuternicirea pentu reprezentare sau, dacă este cazul, înscrisul care o constată se numeşte procură.1

Dispoziţiile referitoare la reprezentarea în contracte se aplică în mod corespunzător contractului de mandat (art. 2012 C.civ.).

În mod obişnuit, mandatul este expres şi îmbracă forma contractului scris, semnat de mandant şi de mandatar, formă utilizată mai ales atunci când mandatul este cu titlu oneros, sau forma procurii (împuternicirii, delegaţiei) care are semnificaţia juridică a ofertei de mandat.

Procura dată mandatarului este oferta de mandat făcută de mandant şi, în acelaşi timp înscrisul probatoriu (instrumentum) al actelor pe care urmează să le facă mandatarul.

Pentru ca procura să se transforme în contract de mandat, ea trebuie sau să fie acceptată expres, în scris, de mandatar, sau, aşa cum se întâmplă cel mai des în practică, să fie pusă în executare, adică să fie acceptată tacit.

În cazul reprezentării convenţionale, atât reprezentatul, cât şi reprezentantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia actul pentru care reprezentarea a fost dată.

Contractul este anulabil atunci când consimţământul reprezentantului este viciat. Dacă însă viciul de consimţământ priveşte elemente stabilite de reprezentat, contractul este anulabil numai dacă voinţa acestuia din urmă a fost viciată.

Afară de cazul în care sunt relevante pentru elementele stabilite de reprezentat, buna sau reaua-credinţă, cunoaşterea sau necunoaşterea unei anumite împrejurări se apreciază în persoana reprezentantului.

Reprezentatul de rea-credinţă nu poate invoca niciodată buna-credinţă a reprezentantului.Împuternicirea nu produce efecte decât dacă este dată cu respectarea formelor cerute de lege pentru

încheirea valabilă a contractului pe care reprezentantul urmează să îl încheie.Procura trebuie dată în forma în care urmează a fi încheiat actul de către mandatar respectând

principiul simetriei formelor. Astfel, dacă actul care urmează a fi încheiat de mandatar este un caz solemn (formă autentică), şi procura, care va face corp comun cu actul, trebuie să fie dată în formă autentică.

În acest sens, art. 38 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici prevede că „Părţile pot fi reprezentate la autentificare printr-un mandatar cu procură specială autentică“. Alteori legea prevede necesitatea procurii în formă autentică indiferent de forma actului ce va fi încheiat de mandatar.

Page 142: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Mandatul tacit trebuie să rezulte din împrejurări de fapt care să facă neîndoielnică intenţia de reprezentare a părţilor.

Acceptarea tacită rezultă din executarea de către mandatar a însărcinării date.În schimb oferta de mandat special trebuie să fie expresă.2

Mandatul aparent este cel în care mandatarul a făcut acte juridice, cu numele mandantului înainte de a cunoaşte sau de a fi putut cunoaşte cauza de încetare a mandatului, iar terţii contractează cu aparentul mandatar, având credinţa scuzabilă şi legitimă că acesta are putere de reprezentare.

Un exemplu de mandat aparent este cel al mandatarului căruia i s-a revocat mandatul, dar revocarea nu este adusă la cunoştinţa lui.

Mandatul aparent va produce efecte pentru aceleaşi raţiuni pentru care există şi produce efecte mandatul fără reprezentare.

Tot ceea ce mandatarul a făcut, în numele mandantului, înainte de a cunoaşte sau de a fi putut cunoaşte cauza de încetare a mandatului este socotit ca valabil făcut în executarea acestuia (art. 2036 C.civ.).

Mai mult, art. 2037 C.civ., stabileşte că „La încetarea în orice mod a mandatului, mandatarul este ţinut să-şi execute obligaţiile prevăzute de art. 2019, adică de a da socoteală despre gestiunea sa şi de a remite mandantului tot ce a primit în temeiul împuternicirii sale, datorând dobânzi pentru sumele întrebuinţate în folosul său începând din ziua întrebuinţării, iar pentru cele cu care a rămas dator din ziua în care a fost pus în întârziere.

Dacă mandantul ratifică actele mandatarului aparent, acesta se va transforma retroactiv în mandat.1

Dacă mandatul nu este ratificat, terţul contractant de bună-credinţă poate acţiona împotriva mandantului în temeiul actului încheiat cu mandatarul aparent.

În cazul contrar, când mandatarul a fost de rea-credinţă, şi deşi, cunoscând cauza de încetare a mandatului a încheiat acte juridice cu terţii în numele mandantului, aceste acte nu îşi vor produce efecte faţă de mandant.

Mandatarul aparent va răspunde faţă de terţ delictual, nu contractual, pentru că nu a contractat în nume propriu.

Codul civil reglementează şi situaţia în care iniţiativa încheierii contractului de mandat aparţine mandatarului.

În absenţa unui refuz neîntârziat, mandatul se consideră acceptat dacă priveşte actele a căror încheiere intră în exercitarea profesiei mandatarului ori pentru care şi-a oferit serviciile fie în mod public, fie direct mandantului.

În aplicarea acestei dispoziţii se va ţine seama, între altele, de prevederile legale, de practicile stabilite între părţi şi de uzanţe” (art. 2014 C.civ.).

Dacă părţile nu au prevăzut un termen, contractul de mandat încetează în trei ani de la încheierea lui (art. 2015 C.civ.).

§ 5. Proba mandatului

Mandatul încheiat în forma unui contract scris se dovedeşte prin înscrisul constatator al contractului.

Nu va trebui însă să fie îndeplinită formalitatea „bun şi aprobat“.Contractantul poate întotdeauna cere reprezentantului să facă dovada puterilor încredinţate de

reprezentat şi, dacă reprezentarea este cuprinsă într-un înscris, să îi remită o copie a înscrisului, semnată pentru conformitate.

În cazul mandatului tacit executat, atât oferta cât şi acceptarea sunt dovedite prin faptul executării.

În cazul mandatului tacit neexecutat, care rezultă din împrejurări de fapt care fac neîndoielnică intenţia părţilor, dovada se face atât de părţi, cât şi de terţul cu care s-a contractat, prin orice mijloc

Page 143: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

de probă admis de lege, chiar şi dacă actul care se încheie de mandatar cu terţul trebuie să fie făcut în forma scrisă, (doar pentru opozabilitate faţă de terţi) (art. 242 C.proc.civ.).

Nu mai puţin, potrivit alin. (2) prima frază al art. 2013. „Mandatul dat pentru încheierea unui act juridic supus, potrivit legii, unei anumite forme trebuie să respecte acea formă sub sancţiunea aplicabilă actului însuşi.”

Această dispoziţie, care consacră principiul formelor simetriei restrânge posibilităţile de dovadă ale acestui mandat, făcând inadmisibile proba cu martori sau prezumţii pentru dovedirea lui.

Prevederea legală a alin. (2) art. 2013 menţionată mai sus „nu se aplică când forma este necesară doar pentru opozabilitatea actului faţă de terţi, dacă prin lege nu se prevede altfel”.

Conţinutul şi întinderea mandatului vor fi stabilite prin orice mijloc de probaţiune, prin interpretarea clauzelor contractuale, în sens restrictiv în caz de îndoială.

În cazul în care nu se poate dovedi încheierea tacită a unui contract de mandat, raporturile dintre părţi pot îmbrăca forma gestiunii de afaceri sau îmbogăţirii fără justă cauză.

§ 6. Părţile în contractul de mandat

Părţile în contractul de mandat sunt: mandantul şi mandatarul.Mandantul este persoana care în temeiul acordului de voinţă împuterniceşte pe mandatar să

facă ceva, şi anume să încheie acte juridice, pe seama sa. Mandatarul este persoana care se obligă să facă ceva, să încheie acte juridice în numele şi pe

seama mandantului.Pentru a încheia contractul de mandat, mandantul trebuie să aibă capacitatea cerută pentru a încheia el

însuşi actul pe care îl însărcinează pe mandatar să îl încheie (act de conservare, administrare sau de dispoziţie).

Mandatarul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu, deoarece el trebuie să exprime în actele pe care le încheie cu terţii un consimţământ valabil.

Lipsa consimţământului şi viciile de consimţământ se apreciază atât în persoana mandantului, cât şi în cea a mandatarului.

§ 7. Obiectul mandatului şi întinderea acestuia

Mandatul poate avea ca obiect principal numai încheierea actelor juridice, şi numai cu caracter accesoriu a actelor materiale.

Actele juridice cu caracter strict personal nu pot fi obiect al mandatului.Obiectul mandatului trebuie să fie moral, licit, posibil şi determinat.Sub aspectul întinderii sale, mandatul poate fi special când este dat pentru una sau mai multe

operaţiuni juridice determinate limitativ sau general, când mandatarul primeşte împuternicirea să încheie acte de conservare şi de administrare în numele şi pe seama mandantului.

Mandatarul are nevoie de un mandat special pentru a încheia acte de dispoziţie.În schimb, el poate încheia acte de conservare sau de administraţie în temeiul unui mandat

general.„Mandatul general autorizează pe mandatar să efectueze numai acte de conservare şi de

administrare.Pentru a încheia acte de înstrăinare sau grevare, tranzacţii ori compromisuri, pentru a se putea

obliga prin cambii sau bilete la ordin ori pentru a intenta acţiuni în justiţie, precum şi pentru a încheia orice alte acte de dispoziţie, mandatarul trebuie să fie împuternic în mod expres.1

Mandatul se întinde şi asupra tuturor actelor necesare executării lui, chiar dacă nu sunt precizate în mod expres” (art. 2016 C.civ.).

Interpretarea obiectului şi limitelor mandatului se face restrictiv, în scopul protejării intereselor mandantului. Mandatul conceput în termeni generali cuprinde numai acte de administraţie.

Mandatarul nu poate face nimic în afara limitelor mandatului.

Page 144: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Actul încheiat de mandatar cu sine însuşi sau cu o terţă persoană pe care tot el o reprezintă (dubla reprezentare sau autocontractul) sunt anulabile pentru dol prin reticenţă.

Contractul încheiat de reprezentant cu sine însuşi, în nume propriu, este anulabil numai la cererea reprezentatului, cu excepţia cazului în care reprezentantul a fost împuternicit în mod expres în acest sens sau cuprinsul contractului nu a fost determinat în asemenea mod încât să excludă posibilitatea unui conflict de interese.

Aceleaşi dispoziţii se aplică şi în cazul dublei reprezentări (art. 1304 C.civ.).În schimb, mandatul în interes comun, când mandatarul face un act juridic cu un terţ, atât în numele şi

în interesul mandantului, cât şi în numele şi interesul său personal, este valabil (de exemplu, mandantul şi mandatarul sunt coproprietari ai unui bun pe care au hotărât să îl vândă).

Contractul încheiat de un reprezentant aflat în conflict de interese cu reprezentatul poate fi anulat la cererea reprezentatului, atunci când conflictul era cunoscut sau trebuiia să fie cunoscut de contractant la data încheierii contractului.

Secţiunea a II-a – Efectele contractului de mandat

§ 1. Efectele contractului de mandat între părţi

1) Obligaţiile mandatarului

a) Obligaţia de a executa mandatul este principala obligaţie a mandatarului.Mandatarul este obligat a executa mandatul atât timp cât este însărcinat şi este răspunzător de

daune-interese ce ar putea deriva din cauza neîndeplinirii lui. Mandatarul nu poate să depăşească limitele stabilite prin mandat.Cu toate acestea, el se poate abate de la instrucţiunile primite dacă îi este imposibil să îl

înştiinţeze în prealabil pe mandant şi se poate prezuma că acesta ar fi aprobat abaterea dacă ar fi cunoscut împrejurările ce o justifică. În acest caz, mandatarul este obligat să îl înştiinţeze de îndată pe mandant cu privire la schimbările aduse executării mandatului (art. 2017 C.civ.).

El este, de asemenea, obligat în cazul morţii incapacităţii sau falimentului mandantului să continue executarea mandatului, atunci când acesta are ca obiect încheierea unor acte succesive în cadrul unei activităţi cu caracter de continuitate, dacă această activitate este în curs de desfăşurare cu respectarea dreptului de revocare sau renunţare al părţilor sau al moştenitorilor acestora (art. 2030 alin. (2) C.civ.).

Dacă, după acceptarea mandatului, mandatarul îşi dă seama că nu îl va putea îndeplini, fiindu-i peste puteri, el va putea renunţa la mandat, notificând mandantului, renunţarea sa.

În mandatul încredinţat avocatului există şi unele obligaţii specifice.Avocatul este îndreptăţit să folosească oricare dintre mijloacele de exercitare a dreptului de apărare

prevăzute de Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat pentru apărarea clientului său.

Avocatul are obligaţia de a păstra secretul profesional, obligaţie absolută şi nelimitată în timp, care se întinde asupra tuturor activităţilor avocatului, asociaţilor, colaboratorilor şi avocaţilor salarizaţi în cadrul profesiei.

Avocatul nu poate fi obligat, în nici o circumstanţă şi de către nici o persoană, fizică sau juridică, să divulge secretul profesional.

Neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei antrenează răspunderea mandatarului atât pentru dol, cât şi pentru culpă.

Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul este ţinut să execute mandatul cu diligenţa unui bun proprietar (culpa levis in abstracto). Dacă însă mandatul este cu titlu gratuit, mandatarul este obligat să îl îndeplinească cu diligenţa pe care o manifestă în propriile afaceri (culpa levis in concreto).

Page 145: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Mandatarul este obligat să îl înştiinţeze pe mandant despre împrejurările care au apărut ulterior încheierii mandatului şi care pot determina revocarea sau modificarea acestuia (art. 2018 alin. (2) C.civ.).

Mandatarul va răspunde în ambele cazuri pentru întreaga pagubă cauzată mandantului prin neexecutarea obligaţiei sau prin executarea ei defectuoasă.

El nu va răspunde însă pentru neexecutarea obligaţiilor de către terţ, afară de cazul în care alegerea terţului contractant nu se datorează culpei sale.

b) Obligaţia de a da socoteală despre îndeplinirea mandatuluiOrice mandatar este ţinut să dea socoteală despre gestiunea sa şi să remită mandantului tot ceea

ce a primit în temeiul împuternicirii sale, chiar dacă ceea ce a primit nu ar fi fost datorat mandantului.1

În perioada în care bunurile primite cu ocazia executării mandatului, de la mandant ori în numele lui, se află în deţinerea mandatarului, acesta este obligat să le conserve (art. 2019 C.civ.).

Mandatarul datorează dobânzi pentru sumele întrebuinţate în folosul său începând din ziua întrebuinţării, iar pentru cele cu care a rămas dator, din ziua în care a fost pus în întârziere.

În lipsa unei convenţii contrare, mandatarul care şi-a îndeplinit mandatul nu răspunde faţă de mandant cu privire la executarea obligaţiilor asumate de persoanele cu care a contractat, cu excepţia cazului în care insolvabilitatea lor i-a fost sau ar fi trebuit să îi fi fost cunoscută la data încheierii contractului cu acele persoane (art. 2021 C.civ.).

Dreptul mandantului de a cere restituirea sumelor de bani încasate de mandatar, dar nerestituite se prescrie într-un termen de 3 ani, care curge de la data încetării contractului prin executarea lui.1

Justificarea gestiunii va fi făcută de mandatar oricând, şi, în principiu, numai faţă de mandant.2

c) Mandatarul va da socoteală mandantului şi când a substituit o altă persoană pentru executarea obligaţiilor sale.

Regula este că mandatul fiind un contract intuitu personae trebuie executat personal de mandatar.

„Mandatarul este ţinut să îndeplinească personal mandatul, cu excepţia cazului în care mandantul l-a autorizat în mod expres să-şi substituie o altă persoană în executarea în tot sau în parte a mandatului” (art. 2023 alin. (1) C.civ.).

Chiar în absenţa unei autorizări exprese, mandatarul îşi poate substitui un terţ dacă:a) împrejurări neprevăzute îl împiedică să aducă la îndeplinire mandatul;b) îi este imposibil să îl înştiinţeze în prealabil pe mandant asupra acestor împrejurări;c) se poate prezuma că mandantul ar fi aprobat substituirea dacă ar fi cunoscut împrejurările ce o

justifică.În aceste cazuri, mandatarul este obligat să îl înştiinţeze de îndată pe mandant cu privire la substituire.Dacă substituirea nu a fost autorizată de mandant, mandatarul răspunde pentru actele

persoanei pe care şi-a substituit-o ca şi cum le-ar fi îndeplinit el însuşi.1

Dacă substituirea a fost autorizată, mandatarul nu răspunde decât pentru diligenţa cu care a ales persoana care l-a substituit şi i-a dat instrucţiunile privind executarea mandatului.

În toate cazurile, mandantul are acţiune directă împotriva persoanei pe care mandatarul şi-a substituit-o.

Mandatul conferit mai multor persoane pentru a lucra împreună nu are efect, în absenţa unei stipulaţii contrare, dacă nu a fost acceptat de către toate aceste persoane.

Când mai multe persoane au acceptat acelaşi mandat, actele lor obligă pe mandant chair dacă au fost încheiate numai de una dintre ele, afară de cazul când s-a stipulat că vor lucra împreună.

În lipsă de stipulaţie contrară, mandatarii răspund solidar faţă de mandant dacă s-au obligat să lucreze împreună (art. 2022 C.civ.).

Page 146: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

d) Mandatarul are obligaţia de conservare a bunurilor mandantuluiMandatarul va exercita drepturile mandantului faţă de terţi, dacă bunurile primite pentru mandant

prezintă semne de deteriorare sau au ajuns cu întârziere.În caz de urgenţă, mandatarul poate proceda la vânzarea bunurilor cu diligenţa unui bun

proprietar (art. 2024 C.civ.).În ambele cazuri, mandatarul trebuie să îl anunţe de îndată pe mandant.

2) Obligaţiile mandantuluia) Mandantul este obligat, în lipsa unei convenţii contrare, să pună la dispoziţia mandatarului

mijloace necesare executării mandatului (art. 2025 alin. (1) C.civ.).b) Mandantul va restitui mandatarului cheltuielile rezonabile avansate de acesta din urmă

pentru executarea mandatului, împreună cu dobânzile legale aferente, calculate de la data efectuării cheltuielilor.

c) Mandantul este de asemenea, obligat să repare prejudiciul suferit de către mandatar în executarea mandatului, dacă acest prejudiciu nu provine din culpa mandatarului (art. 2026 C.civ.).

d) Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandantul este obligat să plătească mandatarului remuneraţia, chiar şi în cazul în care, fără culpa mandatarului, mandatul nu a putut fi executat (art. 2027 C.civ.).

Dacă mandatul este cu titlu oneros, iar remuneraţia mandatarului nu este determinată prin contract, aceasta se va stabili potrivit legii, uzanţelor ori, în lipsă, după valoarea serviciilor prestate.

Dreptul la acţiunea pentru stabilirea cuantumului remuneraţiei se prescrie odată cu dreptul la acţiunea pentru plata acesteia.

Obligaţia mandantului de plată a remuneraţiei există chiar dacă mandatul a fost executat după expirarea termenului stipulat, dar mandantul se foloseşte de actul încheiat de mandatar.

Când mandatul a fost dat aceluiaşi mandatar de mai multe persoane pentru o afacere comună, fiecare dintre ele răspunde solidar faţă de mandatar de toate efectele mandatului (solidaritate legală) (art. 2028 C.civ.).

Pentru garantarea tuturor creanţelor sale împotriva mandantului izvorâte din mandat, mandatarul are un drept de retenţie asupra bunurilor primite cu ocazia executării mandatului de la mandant ori pe seama acestuia.

§ 2. Efectele contractului de mandat faţă de terţi

1) Efectele contractului între mandant şi terţiActul încheiat de mandatar cu terţii este considerat a fi încheiat de însuşi mandantul.1

Contractul încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în numele reprezentatului produce efecte direct între reprezentat şi cealaltă parte (art. 1296 C.civ.).

În consecinţă, toate efectele legale, active sau pasive, ale actului încheiat de mandatar cu terţul în limitele împuternicirii primite se produc în persoana mandantului.

Mandatarul are doar un rol de intermediar, actul fiind considerat încheiat între mandant (în numele şi pe seama lui) şi terţ.â

Contractul încheiat de reprezentant în limita puterilor conferite, atunci când terţul contractant nu cunoştea şi nici nu ar fi trebuit să cunoască faptul că reprezentantul acţiona în această calitate, obligă numai pe reprezentant şi pe terţ, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Cu toate acestea, dacă reprezentantul, atunci când contractează cu terţul în limita puterilor conferite, pe seama unei întreprinderi, pretinde că este titularul acesteia, terţul care descoperă ulterior identitatea adevăratului titular poate să exercite şi împotriva acestuia din urmă drepturile pe care le are împotriva reprezentantului (art. 1297 C.civ.).

Actele excesive ale mandatarului (cele care depăşesc limitele împuternicirii primite) nu îl obligă

Page 147: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

pe mandant dacă nu sunt ratificate expres sau tacit, ratificarea valorând retroactiv mandat.Contractul încheiat de persoana care acţionează în calitate de reprezentant, însă fără a avea

împuternicire sau cu depăşirea puterilor conferite, nu produce efecte între reprezentat şi terţ.Dacă însă, prin comportamentul său, reprezentatul l-a determinat pe terţul contractant să creadă în

mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta şi că acţionează în limita puterilor conferite, reprezentatul nu se poate prevala faţă de terţul contractant de lipsa puterii de a reprezenta (art. 1309 C.civ.).

Cel care încheie un contract în calitate de reprezentant, neavând împuternicire ori depăşind limitele puterilor care i-au fost încredinţate, răspunde pentru prejudiciile cauzate terţului contractant care s-a încrezut, fără culpă, în încheierea valabilă a contractului.

În cazurile în care reprezentantul nu avea împuternicire sau a acţionat cu depăşirea puterilor conferite, cel în numele căruia s-a încheiat contractul poate să îl artifice, respectând formele cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.

Terţul contractant poate, părintr-o notificare, să acorde un termen rezonabil pentru ratificare, după a cărui împlinire contractul nu mai poate fi ratificat.

Ratificarea are efect retroactiv, fără a afecta însă drepturile dobândite de terţi între timp.Facultatea de a ratifica se transmite moştenitorilor.Terţul contractant şi cel care a încheiat contractul în calitate de reprezentant pot conveni desfiinţarea

contractului cât timp acesta nu a fost ratificat.Cu atât mai mult mandantul nu răspunde nici pentru actele sau faptele ilicite cauzatoare de prejudicii

săvârşite de mandatar cu ocazia îndeplinirii mandatului, mandatarul fiind în afara împuternicirii primite.2

2) Efectele contractului de mandat între mandatar şi terţiContractul de mandat nu creează raporturi între mandatar şi terţi, pentru că mandatarul

contractează în numele şi pe seama mandantului.Mandatarul va răspunde faţă de terţi, dacă a contractat în numele său personal, sau dacă contractând

pentru mandant şi-a depăşit limitele împuternicirii, şi nu a adus la cunoştinţă terţilor limitele puterii sale, astfel încât terţii au fost induşi în eroare asupra puterilor oferite mandatarului de către mandant.

Mandatarul va răspunde pentru prejudiciile cauzale terţilor prin delictele sau cvasidelictele săvârşite în timpul executării mandatului, indiferent dacă este sau nu în limitele împuternicirilor conferite.

Secţiunea a III-a – Încetarea contractului de mandat

Mandatul încetează în cazul existenţei cauzelor generale de încetare a contractelor (expirarea termenului stipulat, sau în lipsa acestuia, la 3 ani de la încheierea contractului, realizarea condiţiei rezolutorii, rezoluţiunea titlului mandantului, acordul părţilor, executarea mandatului, imposibilitatea executării mandatului din caz fortuit sau de forţă majoră).

Art. 2030 C.civ. prevede că „Pe lângă cauzele generale de încetare a contractelor, mandatul încetează prin oricare dintre următoarele moduri:

a) revocarea sa de către mandant;b) renunţarea mandatarului;c) moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori mandatarului. Cu toate acestea, atunci

când are ca obiect încheierea unor acte succesive în cadrul unei activităţi cu caracter de continuitate, mandatul nu încetează dacă această activitate este în curs de desfăşurare, cu respectarea dreptului de revocare sau renunţare al părţilor sau al moştenitorilor acestora.

§ 1. Revocarea mandatului

Mandantul poate oricând revoca mandatul, expres sau tacit, indiferent de forma în care contractul de mandat a fost încheiat şi chiar dacă a fost declarat irevocabil (art. 2031 alin. (1)

Page 148: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

C.civ.).1

Împuternicirea dată unui nou mandatar pentru aceeaşi afacere revocă mandatul iniţial.Mandatul dat aceluiaşi mandatar de mai mulţi mandanţi nu poate fi revocat decât cu acordul tuturor

mandanţilor.Mandantul care revocă mandatul rămâne ţinut să-şi execute obligaţiile faţă de mandatar. El este de

asemenea obligat să repare prejudiciile suferite de mandatar din cauza revocării nejustificate ori intempestive.

Atunci când părţile au declarat mandatul irevocabil, revocarea se consideră a fi nejustificată dacă nu este determinată de culpa mandatarului sau de un caz fortuit ori de forţă majoră (art. 2032 C.civ.).

Dacă procura a fost dată în formă autentică notarială, în vederea informării terţilor notarul public căruia i se solicită să autentifice revocarea unei asemenea procuri este obligat să transmită revocarea către registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii.

Notarul public care autentifică actul pentru încheierea căruia a fost dată procura are obligaţia să verifice la registrul naţional notarial dacă acea procură a fost revocată.

Revocarea poate fi totală sau parţială. Desemnarea unui mandatar special, atunci când există un mandatar general, înseamnă o revocare parţială a mandatului general.

§ 2. Renunţarea la mandat

Mandatarul poate renunţa oricând la mandat, notificând mandantului renunţarea sa (art. 2034 alin. (1) C.civ.).

Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul poate pretinde remuneraţia pentru actele pe care le-a încheiat pe seama mandantului până la data renunţării.

Mandatarul este obligat să îl despăgubească pe mandant pentru prejudiciile suferite prin efectul renunţării, cu excepţia cazului când continuarea executării mandatului i-ar fi cauzat mandatarului însuşi o pagubă însemnată, care nu putea fi prevăzută la data acceptării mandatului.

Renunţarea la mandat nu poate fi decât expresă.Art. 85 alin. 1 din Codul de procedură civilă prevede că „Renunţarea sau retragerea mandatului de

reprezentare în justiţie (mandatul judiciar – n.n.) nu poate fi opusă celeilalte părţi decât de la comunicare, afară numai dacă a fost făcut în şedinţă de judecată şi în prezenţa ei.

Mandatarul care renunţă la împuternicire este ţinut să înştiinţeze atât pe cel care i-a dat mandatul, cât şi instanţa cu cel puţin 15 zile înainte de termenul imediat următor renunţării.

Mandatarul nu poate renunţa la mandat în cursul termenului de exercitare a căilor de atac.”

§ 3. Moartea mandantului sau a mandatarului

Mandatul, contract intuituu personae, poate înceta prin moartea mandantului sau a mandatarului (art. 2030 şi 2035 C.civ.).

În caz de deces, incapacitate sau faliment a uneia dintre părţi, moştenitorii ori reprezentanţii acesteia au obligaţia a informa de îndată cealaltă parte (art. 2035 alin. (1) C.civ.)

În toate aceste cazuri, mandatarul sau moştenitorii ori reprezentanţii săi sunt obligaţi să continue executarea mandatului dacă întârzierea acesteia riscă să pună în pericol interesele mandantului ori ale moştenitorilor săi.

Actele încheiate de mandatarul care nu a cunoscut moartea mandantului sunt valabile şi obligă pe moştenitorii mandantului. Obligaţia mandatarului de a da socoteală şi de a preda bunurile primite în puterea mandatului se va executa faţă de moştenitorii defunctului.

Reglementarea dată de Codul de procedură civilă mandatului judiciar (ad litem) este diferită.Astfel, art. 84 C.proc.civ. prevede că „Mandatul nu încetează prin moartea celui care l-a dat şi

Page 149: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

nici dacă acesta a devenit incapabil. Mandatul dăinuieşte până la retragerea lui de către moştenitori sau de către reprezentantul legal al

incapabilului“.Dacă avocatul moare, mandatul său va fi preluat de colaboratorii săi, dacă erau comanditari (fiind

trecuţi pe delegaţia avocatului) sau Baroul va asigura continuarea procesului de către un alt avocat.În cazul în care partea (clientul-mandantul) nu este de acord, va încheia un nou contract cu alt avocat.

§ 4. Incapacitatea mandantului sau a mandatarului

Mandatul încetează prin punerea sub interdicţie a oricăreia dintre părţi, mandant sau mandatar.

Potrivit art. 84 din proiectul Codului de procedură civilă1 „Mandatul (judiciar – n.n.) nu încetează prin moartea celui care l-a dat şi nici dacă acesta a devenit incapabil. Mandatul dăinuieşte până la retragerea lui de către moştenitori sau de către reprezentantul legal al incapabilului”.

Actele încheiate de mandatarul pus sub interdicţie nu produc nici un fel de efecte în persoana mandantului.2

§ 5. Falimentul mandantului sau al mandatarului

Falimentul mandantului sau al mandatarului produce încetarea mandatului, indiferent dacă mandatul este convenţional sau legal.

Ambele cauze de încetare trebuie constatate în mod neîndoielnic, potrivit procedurilor legale aplicabile.

§ 6. Efectele încetării mandatului

Puterea de reprezentare încetează prin renunţarea de către reprezentant la împuternicire sau prin revocarea acesteia de către reprezentat.

Modificarea şi revocarea împuternicirii trebuie aduse la cunoştinţa terţilor prin mijloace corespunzătoare. În caz contrar, acestea nu sunt opozabile terţilor, decât dacă se dovedeşte că aceştia le cunoşteau ori puteau să le cunoască în momentul încheierii contractului.

Puterea de a reprezenta încetează prin decesul sau incapacitatea reprezentantului ori a reprezentatului, dacă din convenţie ori din natura afacerii nu rezultă contrariul.

Dacă reprezentantul sau reprezentatul este persoană juridică, puterea de a reprezenta încetează la data la care persoana juridică îşi încetează existenţa.

În cazul deschiderii procedurii insolvenţei asupra reprezentantului sau reprezentatului puterea de a reprezenta încetează în condiţiile prevăzute de lege.

Încetarea puterii de a reprezenta nu produce efecte în privinţa terţilor care, în momentul încheierii contractului, nu cunoşteau şi nici nu trebuiau să cunoască beastă împrejurare.

La încetarea puterilor încredinţate, reprezentantul este obligat să restituie reprezentatului înscrisul care constată aceste puteri.

Reprezentantul nu poate reţine acest înscris drept garanţie a creanţelor sale asupra reprezentatului, decât dacă acesta din urmă refuză să îi remită o copie certificată de pe înscris cu menţiunea că puterea de reprezentare a încetat.

După încetarea mandatului, indiferent de cauză, mandatarul este obligat:a) să dea socoteală despre gestiunea sa şi să remită mandantului sau moştenitorilor acestuia,

după caz, procura, şi să predea orice alte acte sau bunuri primite în cursul executării mandatului;b) încetează dreptul de a-l reprezenta pe mandant şi de a încheia orice act juridic în numele

acestuia.

Page 150: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Actele întocmite de mandatar după încetarea mandatului sunt nule.Sunt valabile totuşi actele pe care mandatarul le-ar face după moartea mandantului, dacă din întârziere

în executarea lor ar rezulta o pagubă pentru moştenitorii acestuia.Sunt valabile, de asemenea, prin excepţie, actele pe care mandatarul le face în numele mandantului,

atât timp cât nu cunoaşte moartea acestuia, sau existenţa altei cauze, care desfiinţează mandatul.„În lipsa unei convenţii contrare, mandatul dat mai multor mandatari obligaţi să lucreze împreună

încetează chiar şi atunci când cauza încetării priveşte numai pe unul dintre ei” (art. 2038 C.civ.).

Capitolul II

Mandatul fără reprezentare (contractul de interpunere de persoană)

Mandatul fără reprezentare (contractul de prête-nom) este contractul în temeiul căruia o parte, numită mandatar, încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama celeilalte părţi, numite mandant, şi îşi asumă faţă de terţi obligaţiile care rezultă din aceste acte, chiar dacă terţii aveau cunoştinţă despre mandat (art. 2039 alin. (1) C.civ.).

Dispoziţiile codului civil privind mandatul fără reprezentare se completează, în mod corespunzător, cu regulile aplicabile mandatului cu reprezentare.

Contractul de prête-nom este o simulaţie prin interpunere de persoană, indiferent dacă terţul cunoaşte sau nu simulaţia, adică faptul că mandatarul nu lucrează în realitate în nume personal.

Terţii nu au niciun raport juridic cu mandantul.Cu toate acestea, mandantul, substituindu-se mandatarului, poate exercita drepturile de

creanţă născute din executarea mandatului, dacă şi-a executat propriile sale obligaţii faţă de mandatar (art. 2040 C.civ.).

Mandantul poate revendica bunurile mobile dobândite pe seama sa de către mandatarul care a acţionat în nume propriu, cu excepţia bunurilor dobândite de terţi prin efectul posesiei de bună-credinţă.

Dacă bunurile dobândite de mandatar sunt imobile, acesta este obligat să le transmită mandantului. În caz de refuz, mandantul poate solicita instanţei de judecată să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act de transmitere a bunurilor dobândite.

Dispoziţiile privind bunurile imobile se aplică prin asemănare şi bunurilor mobile supuse unor formalităţi de publicitate (art. 2041 C.civ.).

Creditorii mandatarului nu pot urmări bunurile dobândite de acesta în nume propriu, dar pe seama mandantului dacă mandatul fără reprezentare are dată certă şi aceasta este anterioară luării oricărei măsuri asigurătorii sau de executare.

Convenţia de interpunere de persoană nu este interzisă de lege, deci este admisă de aceasta, dar în cazul în care ea a fost încheiată în scopuri ilicite sau pentru a frauda legea (de exemplu, mandantului i se interzice de lege să facă actul şi încearcă să îl facă prin persoana interpusă), ambele convenţii (contractul de interpunere şi contractul încheiat de mandatarul ocult cu terţul) vor fi nule absolut.

Raporturile dintre mandant şi mandatar (persoana interpusă) sunt supuse regulilor mandatului.Codul civil reglementează trei varietăţi ale mandatului fără reprezentare care intervin între

profesionişti şi care erau reglementate în trecut de codul comercial, şi anume: contractul de comision, contractul de consignaţie şi contractul de expediţie.

Contractul de comision este mandatul care are ca obiect achiziţionarea sau vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii pe seama comitetului şi în numele comisionarului, care acţionează cu titlu profesional, în schimbul unei remuneraţii numită comision (art. 2043 C.civ.).

Prin elementele care îl definesc, contractul de comision apare ca o varietate a mandatului comercial, şi anume un mandat comercial fără reprezentare.

Page 151: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Contractul de consignaţie este contractul prin care o parte, numită consignant, încredinţează celeilalte părţi, numită consignatar, anumite bunuri mobile pentru a fi vândute în nume propriu, dar pe seama consignantului, la un preţ stabilit anticipat, sau în lipsă la preţul curent al mărfurilor de pe piaţa relevantă cu obligaţia consignatarului de a remite consignantului preţul obţinut sau de a-i restitui bunul nevândut.

Contractul de consignaţie este o varietate a contractului de comision, şi mai departe, o varietate a contractului de mandat fără reprezentare.

O altă varietate a contractului de comision, şi deci a contractului de mandat comercial fără reprezentare, este contractul de expediţie, prin care expeditorul se obligă faţă de comitent să încheie în nume propriu un contract de transport cu un cărăuş şi să îndeplinească prestaţiile accesorii expedierii, în schimbul unui comision.

Capitolul III

Contractul de asistenţă juridică

§ 1. Noţiuni generale privind statutul avocatului

Dreptul la apărare este un drept fundamental constituţional garantat oricărei persoane fizice sau persoane juridice.

În acest scop, în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu (art. 24 alin. 2 din Constituţie).

Avocatul este un subiect special de drept în condiţiile în care legislaţia specială prevede îndeplinirea unor condiţii speciale pentru dobândirea calităţii de avocat, drepturi şi obligaţii speciale strict legate de exercitarea profesiei şi care nu se regăsesc în persoana vreunui alt subiect de drept.

Aceste condiţii care nu se regăsesc nici în situaţia jurisconsultului ori a consilierului juridic, care îşi exercită drepturile şi îndeplinesc obligaţiile în temeiul unui raport juridic de muncă, fiind sub incidenţa prevederilor dreptului muncii, se explică prin dispoziţiile Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat care instituie monopolul avocaţilor în acordarea de asistenţă juridică şi de consultaţii juridice.

Art. 1 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 republicată, prevede că „Profesia de avocat este liberă şi independentă, cu organizare şi funcţionare autonome, în condiţiile prezentei legi şi ale statutului profesiei“, iar alin. 2 că „Profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România“.

În exercitarea profesiei sale, avocatul este independent şi se supune numai legii, statutului profesiei şi codului deontologic.

Avocatul promovează şi apără libertăţile şi interesele legitime ale omului. El are dreptul să asiste şi să reprezinte persoanele fizice şi juridice în faţa instanţelor autorităţii judecătoreşti şi instituţiilor publice, precum şi a altor persoane, care au obligaţia să permită şi să asigure desfăşurarea nestingherită a activităţii avocatului în condiţiile legii.

În exercitarea profesiei şi în legătură cu aceasta avocatul este protejat de lege.Profesia de avocat se exercită, la alegere, în cabinete individuale, cabinete asociate societăţilor civile

profesionale unei societăţi profesionale cu răspundere limitată.

§ 2. Contractul de asistenţă juridică

Segmentul esenţial şi tradiţional al activităţii avocatului îl constituie asumarea obligaţiei de apărare a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice de drept public şi de drept

Page 152: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

privat (art.2 alin. 1 din Statutul profesiei de avocat).În exercitarea profesiei, avocatul este dator să acţioneze pentru asigurarea liberului acces la justiţie şi

a dreptului la un proces echitabil.

1) Temeiul juridic al naşterii drepturilor şi obligaţiilor avocatului în raport cu clientul său îl reprezintă contractul de asistenţă juridică.

Forma contractului de asistenţă juridică este cea scrisă. „Avocatul înscris în tabloul baroului are dreptul să asiste şi să reprezinte orice persoană fizică sau juridică în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, care dobândeşte dată certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidenţă“ (art. 28 alin. 1 Legea nr. 51/1995).

Statutul profesiei de avocat reia şi dezvoltă aceste dispoziţii, stabilind că „Dreptul avocatului de a asista, a reprezenta ori a exercita orice alte activităţi specifice profesiei se naşte din contractul de asistenţă juridică încheiat în formă scrisă, între avocat şi client, ori mandatarul acestuia“.

Contractul de asistenţă juridică prevede în mod expres întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului. În baza acestui contract, avocatul se legitimează faţă de terţi prin împuternicirea avocaţială întocmită în forma prevăzută de Statut.

Contractul de asistenţă juridică dă dreptul avocatului să efectueze orice act specific profesiei pe care îl consideră necesar pentru realizarea intereselor clientului, în afară de cazul în care părţile ar stipula altfel.

Pentru activitatea sa profesională, avocatul are dreptul la un onorariu (mandatul avocaţial este remunerat) şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul clientului său.

2) Natura juridică şi caracterele juridice ale contractului de asistenţă juridică.Natura juridică a contractului de asistenţă juridică este cea a unui contract numit care dă

naştere unor drepturi şi obligaţii specifice profesiei de avocat.Contractul de asistenţă juridică poate fi considerat ca o varietate specială a contractului de

mandat.Noţiunea de asistenţă juridică are o sferă mai largă şi include în ea reprezentarea avocaţială.Acesta este motivul pentru care denumirea contractului este de contract de asistenţă juridică şi nu

de mandat.Contractul de asistenţă juridică este un contract numit, sinalagmatic, oneros, bilateral, încheiat intuitu

personae în formă scrisă cerută ad probationem.

§ 3. Efectele contractului de asistenţă juridică

A. Obligaţiile avocatului faţă de clientul său sunt obligaţii legale şi obligaţii contractuale.a) Obligaţiile legale sunt prevăzute limitativ de lege, şi anume: avocatul este obligat să depună

toate diligenţele necesare pentru realizarea serviciului avocaţial pentru care a fost angajat; să studieze temeinic cauzele care i-au fost încredinţate, inclusiv pe cele din oficiu; să se prezinte la fiecare termen stabilit de instanţele de judecată, de organele de urmărire penală sau de alte instituţii să pledeze cu demnitate faţă de judecători şi de părţile din proces, şi să manifeste conştiinciozitate şi probitate în mandatul încredinţat.

Ori de câte ori este necesar, în raport cu natura şi cu dificultatea cauzei, avocatul este obligat să depună note de şedinţă sau concluzii scrise din proprie iniţiativă sau la cererea instanţei de judecată.

În executarea mandatului său, avocatul este obligat să folosească oricare dintre mijloacele legale de exercitare ale dreptului de apărare. Avocatul este dator să dea clientului său sfaturi juridice corespunzătoare prevederilor legale şi crezului său profesional.

Avocatul este dator să păstreze secretul profesional privitor la orice aspect al cauzei care i -a fost încredinţată, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege.

Avocatul nu poate fi ascultat ca martor şi nu poate furniza relaţii nici unei autorităţi sau persoane cu

Page 153: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

privire la cauza care i-a fost încredinţată, decât dacă are dezlegarea prealabilă expresă şi scrisă din partea tuturor clienţilor săi interesaţi în cauză.

Obligaţia de a păstra secretul profesional este nelimitată în timp.b) Avocatul poate avea ca principală obligaţie contractuală, după caz, asistarea, reprezentarea,

acordarea de consultaţii juridice, redactarea de acte, cereri şi alte căi de atac, forme de executare, precum şi alte activităţi prevăzute de Legea nr. 51/1995.

Obiectul contractului trebuie bine delimitat şi menţionat atât în contract, cât şi în împuternicirea avocaţială eliberată în temeiul contractului, semnată de părţi şi de avocat, care reprezintă procura de reprezentare în cazul contractului de asistenţă juridică.

Obligaţiile pe care avocatul şi le asumă prin contractul de asistenţă juridică sunt obligaţii de mijloace (de prudenţă şi diligenţă), şi nu obligaţii de rezultat.

Avocatul are îndatorirea de a acţiona cu toată diligenţa şi prudenţa impuse de lege şi de deontologia profesională, pentru realizarea dreptului clientului său.

Faptul că uneori rezultatul nu este atins, nu presupune prin el însuşi neîndeplinirea obligaţiei de diligenţă de către avocat.

Lipsa de diligenţă va trebui dovedită.

B. Obligaţiile clientului (mandantului)a) Clientul are obligaţia să plătească onorariul în cuantumul fixat prin acordul părţilor, dar nu

inferior plafoanelor minimale stabilite de Uniunea Naţională a Avocaţilor din România pe tipuri de activitate.

b) Clientul are, de asemenea, obligaţia să plătească cheltuielile activităţii sus-menţionate separat de plata onorariului.

Obligaţiile clientului, cu excepţia plăţii onorariului şi a cheltuielilor, nu sunt în mod expres prevăzute de lege şi de Statut. Prin urmare, se vor aplica în completare dispoziţiile dreptului comun (Codul civil) în materia mandatului.

Contractul se completează cu dispoziţiile Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, deci cu drepturile şi obligaţiile prevăzute pentru avocat şi părţi în acest act normativ în art. 28-46.

Se poate afirma că un contract de asistenţă juridică are o parte convenţională (care poate fi negociată de părţi) şi o parte legală, reglementată, care face parte de drept din contract.

Contractul de asistenţă juridică, legal încheiat, este titlu executoriu. Investirea cu formulă executorie este de competenţa judecătoriei în a cărei rază teritorială se află sediul profesional al avocatului (art. 30 Legea 51/1995).

4) Încetarea contractului de asistenţă juridicăPrincipalul mod de încetare a contractului este executarea activităţilor care formează obiectul său.

Contractul dintre avocat şi client poate înceta prin acordul ambelor părţi (art. 52 alin. 1 Statut).Clientul sau după caz avocatul, pot renunţa unilateral la contract, în conformitate cu prevederile art.

152 din Statut.În acest caz, avocatul va încasa sau va păstra onorariul în măsura serviciilor prestate.Neplata onorariului în cuantumul şi la termenul fixat în contract, precum şi neachitarea contravalorii

cheltuielilor efectuate dau dreptul la rezilierea de plin drept a contractului. În cazul în care avocatul este împiedicat să îndeplinească serviciul profesional, el va asigura

substituirea. Pentru activitatea de substituire, avocatul care preia cauza are dreptul la onorariul corespunzător activităţii depuse.

Toate litigiile privitoare la naşterea, modificarea, stingerea şi interpretarea contractului de asistenţă juridică sunt supuse regulilor de arbitraj prevăzute de lege şi de Statut.

5) Dispoziţii speciale privind asistarea sau reprezentarea în justiţie din oficiu (apărarea din

Page 154: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

oficiu)Potrivit art. 39 din Legea nr. 51/1995 şi art. 155-161 din Statutul profesiei de avocat, avocatul este

obligat să acorde asistenţă juridică în cazul în care a fost desemnat din oficiu sau gratuit de către barou.Aceste cauze vor fi repartizate cu precădere avocaţilor stagiari şi tinerilor avocaţi.În acest caz, caracterul intuitu personae al desemnării apărătorului de către client dispare; desemnarea

avocatului din oficiu se face de către barou.Art. 155 din Statutul profesiei de avocat prevede că barourile vor organiza serviciile de asistenţă

judiciară, care vor funcţiona pe lângă fiecare instanţă de judecată şi organ de urmărire penală din circumscripţia lor.

Serviciile de asistenţă judiciară vor asigura şi apărarea gratuită în cazurile prevăzute la art. 68 din lege, precum şi în alte cazuri dacă drepturile persoanei lipsite de mijloace ar fi prejudiciate prin întârziere pe baza aprobării date de către decanul baroului.

Acordarea asistenţei judiciare din oficiu se face numai ca urmare a unei comunicări scrise din partea instanţei, a organului de urmărire penală sau de cercetare penală ori a organului administraţiei publice locale, adresată serviciului de asistenţă judiciară organizat în fiecare localitate, de către Consiliul baroului.

Decanul desemnează avocatul care urmează să acorde asistenţă judiciară.Avocatul desemnat nu poate refuza această sarcină decât în caz de conflict de interese sau pentru alte

motive întemeiate.În cauzele în care asistenţa judiciară este acordată din oficiu la cererea instanţelor de judecată sau a

organelor de urmărire penală, plata onorariilor se face din fondurile Ministerului Justiţiei.În cazurile în care asistenţa judiciară este acordată din oficiu la cererea organelor administraţiei

publice locale, plata onorariilor se face din fondurile acestor organe.Obligaţiile avocatului desemnat din oficiu încetează în momentul în care, în cauză, se prezintă un

avocat ales.Practic, în cazul apărării din oficiu, nu se încheie un contract între avocat şi client, ci, pe baza unei

solicitări a organelor de urmărire penală sau a instanţelor penale, baroul desemnează, din oficiu, un avocat care este obligat profesional să presteze, contra unui onorariu plătit de Ministerul Justiţiei, asistenţa juridică.

Întrucât el acţionează totuşi pe baza unei împuterniciri avocaţiale, semnată de membrul Consiliului baroului coordonator al activităţii de asistenţă judiciară din oficiu (de regulă un vicedecan al baroului) şi de avocat, temeiul reprezentării îl constituie o stipulaţie în favoarea unei terţe persoane, al cărei obiect îl constituie apărarea terţului în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei penale.

În opinia noastră, asistenţa juridică din oficiu se prestează în temeiul unei stipulaţii pentru altul în care stipulantul (Ministerul Justiţiei), prin unităţile sale, instanţele judecătoreşti sau parchete, obţine prin intermediul conducerii baroului (decanului) angajamentul promitentului (avocatul desemnat din oficiu) ca, în schimbul onorariului, să apere pe terţul beneficiar (învinuit sau inculpat).

Întreaga operaţiune judiciară este destinată realizării dreptului fundamental constituţional la apărare al învinuitului sau inculpatului, la garantarea căruia concură atât Ministerul Justiţiei, cât şi subiectele specializate, avocaţii.

În cazul contractului de asistenţă juridică gratuit, singura deosebire faţă de mandatul obişnuit o constituie scutirea de obligaţia de plată a onorariului de către client, scutire acordată de Consiliul Baroului.

Page 155: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Teste grilă

1. Contractul de mandat este:a) cu titlu oneros;b) cu titlu gratuit;c) cu titlu gratuit, numai dacă s-a stipulat astfel în contract;d) cu titlu gratuit sau cu titlu oneros.

2. Contractul de mandat:a) poate avea ca obiect principal încheierea de acte juridice cu terţii;b) poate avea ca obiect principal acte sau fapte materiale prestate pentru mandant;c) este esenţialmente gratuit;d) poate avea ca obiect încheierea de acte juridice cu caracter strict personal.

3. Trebuie să fie expresă:a) acceptarea ofertei de mandat special;b) oferta de mandat special;c) atât oferta de mandat, cât şi acceptarea de mandat.

4. Procura sau împuternicirea dată în scris de către mandant mandatarului: a) trebuie să fie întotdeauna autentică;b) trebuie să fie autentică dacă se dă pentru constituirea unei ipoteci sau pentru schimbul unui teren;c) reprezintă un act juridic bilateral.

5. Când obiectul mandatului îl constituie încheierea unui act juridic de conservare:a) mandatarul trebuie să aibă în mod obligatoriu capacitate deplină de exerciţiu;b) mandantul trebuie să aibă în mod obligatoriu capacitate deplină de exerciţiu;c) este suficient ca mandatarul să aibă discernământul strict necesar pentru activitatea sa.

6. Mandatul este în interes comun:a) când mandatarul încheie actul juridic care formează obiectul mandatului cu sine însuşi sau cu o

terţă persoană pe care tot el o reprezintă;b) când mandatarul este interesat la îndeplinirea mandatului fiindcă astfel are dreptul la remuneraţie; c) când, alături de mandant, este şi el cointeresat în încheierea actului care formează obiectul

mandatului.

7. Mandatarul poate încheia acte juridice de dispoziţie: a) numai în temeiul unui mandat special;b) în temeiul unui mandat general;c) în temeiul unui mandat conceput în termeni generali.

8. Mandatul este general:a) când mandatarul primeşte împuternicirea să facă anumite acte determinate, iar aceste acte sunt

numai acte de administrare sau acte de conservare;b) când se indică doar natura operaţiei juridice şi obiectul ei;c) când mandatarul primeşte împuternicirea de a se ocupa de toate treburile mandantului, putând

încheia orice acte juridice (inclusiv cele de dispoziţie).

Page 156: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

9. Este necesar un mandat special:a) pentru ipotecarea unui imobil;b) pentru încheierea unei tranzacţii;c) pentru acceptarea unei succesiuni.

10. Mandatarul:a) nu poate face nimic în afara limitelor mandatului său;b) poate face un compromis, dacă a fost împuternicit să facă o tranzacţie;c) răspunde de neîndeplinirea actului juridic ce a făcut obiectul mandatului, chiar dacă a depus toate

diligenţele;d) este obligat să termine operaţiunea începută la moartea mandantului, dacă întârzierea ar provoca

pagube moştenitorilor mandantului.

11. Mandatarul răspunde pentru neîndeplinirea mandatului: a) numai în caz de dol, nu şi pentru culpă; b) pentru culpa levis in concreto, când mandatul este cu titlu gratuit; c) pentru culpa levis in concreto, în toate cazurile.

12. Mandatarul:a) este obligat să dea mandantului tot ce i s-a predat în puterea mandatului pe care l-a executat, cu

excepţia celor ce nu s-ar fi cuvenit mandantului;b) este obligat să plătească dobânzi din ziua întrebuinţării sumelor de bani cuvenite mandantului şi

întrebuinţate de mandatar, chiar fără punere în întârziere;c) este obligat să plătească dobânzi pentru sumele de bani nerestituite mandantului şi neîntrebuinţate

de el, din momentul încetării mandatului; d) este obligat să plătească dobânzi pentru sumele de bani nerestituite mandantului şi neîntrebuinţate

de el, de la momentul punerii în întârziere, făcută chiar prin notificare.

13. Mandatarul este răspunzător pentru faptele persoanei substituite:a) când a fost autorizat să-şi substituie o altă persoană (fără arătarea acesteia) şi el şi-a substituit o

persoană cunoscută ca incapabilă sau de insolvabilitate notorie; b) când a fost autorizat să-şi substituie o persoană şi el şi-a substituit o altă persoană; c) când a efectuat substituirea fără a fi avut acest drept.

14. În cazul în care mandatarul îşi substituie o persoană: a) mandantul are o acţiune directă contra substituitului, în toate cazurile;b) mandantul are o acţiune directă contra substituitului, numai dacă a consimţit la substituire;c) substituitul poate acţiona împotriva mandantului pe calea unei acţiuni directe sau pe calea acţiunii

oblice.

15. Mandantul:a) suportă pierderile suferite de mandatar cu ocazia îndeplinirii mandatului, dacă acestuia nu i se poate

imputa vreo culpă; b) este obligat să plătească remuneraţia, când mandatul este cu titlu oneros, chiar dacă mandatul a fost

executat după expirarea termenului stipulat, dar mandantul s-a folosit de actul încheiat;c) trebuie să plătească dobânzi la sumele avansate de mandatar, ele curgând din ziua când mandatarul

a făcut plata, chiar fără punere în întârziere.

Page 157: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

16. Când există mai mulţi mandanţi: a) ei răspund solidar;b) există solidaritate numai dacă s-a prevăzut astfel în contract; c) nu există solidaritate, însă plata făcută de unul dintre ei îi liberează pe ceilalţi.

17. Dacă împuternicirea a fost dată mai multor mandatari printr-un singur mandat:a) solidaritatea acestora se prezumă;b) nu există solidaritate între ei, dacă nu s-a stipulat în mod expres;c) fiecare mandatar poate executa mandatul singur, dacă nu s-a prevăzut altfel în contract.

18. Mandantul:a) poate solicita reducerea cheltuielilor făcute de mandatar, pe motiv că ar fi fost prea exagerate, dacă

mandatarului nu i se poate imputa nici o culpă;b) poate refuza restituirea cheltuielilor făcute de mandatar, pe motiv că operaţia în vederea căreia a

fost conferit mandatul nu a putut fi efectuată;c) este obligat să îndeplinească obligaţiile contractate de către mandatar în limitele puterilor date şi pe

cele făcute în afara acestor limite, numai dacă le-a ratificat expres sau tacit.

19. În lipsa ratificării, actele excesive ale mandatarului pot obliga pe mandant: a) în condiţiile gestiunii de afaceri, chiar dacă nu se face dovada utilităţii pentru mandant a actului

excesiv încheiat; b) în condiţiile gestiunii de afaceri, chiar dacă prin contract se interzisese expres depăşirea limitelor

împuternicirii;c) în limita îmbogăţirii fără justă cauză, dacă sunt îndeplinite condiţiile legii;d) în temeiul răspunderii civile delictuale (răspunderea comitentului pentru fapta prepusului).

20. În baza contractului de mandat:a) între mandant şi terţul cu care tratează mandatarul, se creează raporturi juridice indirecte;b) mandantul este răspunzător faţă de terţul contractant pentru actele excesive ale mandatarului;c) mandatarul nu este ţinut să garanteze terţilor validitatea actelor excesive, dacă le-a dat posibilitatea

de a lua la cunoştinţă de întinderea mandatului.

21. Revocarea mandatului:a) produce efecte, în caz de pluralitate de mandanţi, prin simplul consimţământ al unuia dintre

mandanţi;b) se poate face chiar înainte de expirarea termenului existent în speţă;c) se poate face indiferent de consimţământul mandatarului;d) se poate face chiar dacă, în contractul de mandat, s-a prevăzut o clauză de irevocabilitate.

22. Mandatul poate fi revocat tacit:a) prin numirea unui nou mandatar pentru aceeaşi operaţiune juridică, chiar dacă noul mandatar nu

acceptă oferta;b) prin numirea unui nou mandatar pentru aceeaşi operaţiune juridică, chiar dacă noul contract este

nul;c) prin numirea unui alt mandatar pentru o parte dintre operaţiunile juridice date în puterea primului

mandatar, primul contract de mandat nemaiputând produce nici un efect în acest caz.

Page 158: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

23. Mandantul:a) răspunde faţă de terţii de bună-credinţă care au contractat cu mandatarul între momentul revocării

mandatului şi momentul când ei au luat la cunoştinţă despre revocare;b) poate revoca mandatul în mod tacit;c) poate revoca mandatul oricând şi poate obliga pe mandatar să-i restituie procura.

24. Mandatarul:a) îşi exercită obligaţia de a da socoteală faţă de moştenitorii mandantului, dacă mandantul devine

incapabil (este pus sub interdicţie);b) poate renunţa la mandat, numai dacă acesta este cu titlu gratuit;c) poate renunţa la mandat, chiar dacă acesta este cu titlu oneros, în acest caz răspunzând pentru

daunele provocate mandantului, chiar dacă dovedeşte că executarea în continuare a mandatului i-ar fi pricinuit lui însuşi o pagubă însemnată.

25. În caz de moarte a mandatarului:a) moştenitorii lui trebuie să-l înştiinţeze pe mandant despre aceasta, dar nu mai pot efectua nici un act

fără consimţământul mandantului; b) moştenitorii lui trebuie să-l înştiinţeze pe mandant despre aceasta şi, până atunci, să continue

îndeplinirea mandatului, efectuând actele necesare apărării intereselor mandantului.c) mandatul încetează, moştenitorii lui nemaiputând efectua nici un act.

26. Contractul de mandat poate înceta: a) prin ajungerea în stare de faliment a mandantului sau a mandatarului;b) prin punerea sub interdicţie a mandatarului; c) prin punerea sub interdicţie a mandantului.

27. Actele juridice încheiate de mandatar cu terţii de bună-credinţă sunt valabile şi opozabile mandantului, în condiţiile mandatului aparent:

a) dacă mandatarul nu a cunoscut cauza de încetare a mandatului;b) chiar dacă mandatarul ar fi cunoscut cauza de încetare a mandatului;c) chiar dacă aceste acte depăşesc limitele împuternicirii date, dar terţii au cunoscut aceste limite.

28. Mandantul:a) suportă prejudiciul cauzat mandatarului cu ocazia îndeplinirii mandatului, chiar dacă în sarcina

mandatarului s-ar putea reţine o culpa levissima, iar mandatul este cu titlu gratuit; b) este obligat să plătească dobânzi la sumele avansate de mandatar, dobânzi ce curg, în toate cazurile,

de la data cererii de restituire a cheltuielilor, cerere formulată de mandatar; c) nu poate solicita reducerea cheltuielilor făcute de mandatar, dacă acestuia nu i se poate imputa nici

o culpă în provocarea lor, chiar dacă operaţiunea în vederea căreia a fost conferit mandatul nu a putut fi efectuată şi chiar dacă mandatul a fost cu titlu oneros.

Page 159: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

TITLUL IX

Contractul de împrumut

Împrumutul este de două feluri: împrumutul de folosinţă, numit şi comodat, şi împrumutul de consumaţie (art. 2144 C.civ.).

Capitolul I

Contractul de împrumut de folosinţă(comodatul)

Secţiunea I

Noţiune şi caractere juridice

§ 1. Noţiune

Împrumutul de folosinţă (comodatul) este contractul cu titlu gratuit prin care o parte, numită comodant, remite un bun mobil sau imobil celeilalte părţi, numite comodatar, pentru a se folosi de acest bun, cu obligaţia de a-l restitui după un anumit timp (art. 2146 C.civ.).

§ 2. Caractere juridice

Comodatul este un contract: – real, pentru încheierea căruia, pe lângă acordul de voinţă al părţilor, necesar şi suficient în cazul

contractelor consensuale, este nevoie şi de predarea bunului care formează obiectul contractului;1

Numai atunci când bunul se află deja în posesia sau deţinerea comodatarului, indiferent cu ce titlu, contractul de comodat se va încheia doar prin acordul de voinţă al părţilor, sau în cazul refuzului promitentului de a încheia contractul, prin hotărârea instanţei care va ţine loc de contract.

Atunci când bunul se află în deţinerea beneficiarului, iar promitentul refuză să încheie contractul, instanţa, la cererea celeilalte părţi, poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract dacă cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite (art. 2145 C.civ.).

Promisiunea de comodat însă este un antecontract consensual, spre deosebire de comodat, care este un contract real.

– esenţialmente gratuit;Stipularea unui preţ al folosinţei în sarcina comodatarului schimbă natura juridică a operaţiunii în

contract de locaţiune de lucruri.

– esenţialmente unilateral.Comodatul naşte, din momentul încheierii lui, obligaţii numai în sarcina comodatarului.El continuă să rămână unilateral, chiar dacă în timpul executării se nasc în afara voinţei părţilor, deci

extracontractual obligaţii în sarcina comodatarului cum ar fi cheltuielile de conservare a bunului.– intuitu personae, încheiat în consideraţia persoanei comodatarului, care nu îşi asumă nicio

Page 160: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

obligaţie faţă de comodant, afară de cea de restituire a bunului.

§ 3. Deosebiri între comodat şi alte contracte

Comodatul nu se confundă cu donaţia pentru că obiectul celor două contracte unilaterale este diferit, şi anume proprietatea lucrului la donaţie, şi respectiv folosinţa temporară a lucrului la comodat.

Comodatul se deosebeşte de locaţiunea de bunuri pentru că, în timp ce comodatul este un contract esenţialmente gratuit, locaţiunea de lucruri este un contract cu titlu oneros în care transmiterea folosinţei lucrului se face pe un preţ (chirie).

Comodatul se deosebeşte de uzufruct prin natura dreptului transmis. În timp ce dreptul de folosinţă al uzufructuarului este un drept real, apărat printr-o acţiune reală confesorie de uzufruct; dreptul comodatarului este un drept de creanţă, apărat printr-o acţiune personală, ex contractu.

În al doilea rând, uzufructul poate fi şi oneros, în timp ce comodatul este întotdeauna gratuit.În sfârşit, comodatarul, spre deosebire de uzufructuar, nu poate permite unui terţ să folosească bunul

împrumutat, decât cu aprobarea prealabilă a comodantului (art. 2148 alin. (2) C.civ.).

Secţiunea II

Condiţii de validitate

Condiţiile de validitate ale împrumutului de folosinţă (comodatului) sunt cele prevăzute de art. 1179 C.civ.: capacitatea părţilor de a contracta, consimţământul valabil al comodantului şi respectiv al comodatarului, o cauză valabilă, licită şi morală a obligaţiilor, un obiect determinat, posibil şi licit.

1. Capacitatea părţilorDacă nu i s-a interzis prin lege sau contract, orice persoană care are dreptul de a folosi bunul

poate fi comodant (art. 2147 C.civ.).Întrucât comodatul este un act de administrare, cele două părţi, comodantul şi comodatarul, trebuie să

aibă capacitatea de a efectua acte de administrare.Pentru că prin comodat se transmite doar folosinţa bunului, comodantul nu este necesar să fie

proprietarul bunului.

2. Consimţământul părţilor trebuie să existe şi să nu fie viciat prin dol, eroare sau violenţă.

3. Obiect al comodatului pot fi numai bunuri individual determinate (nefungibile) care pot fi restituite în natură, în individualitatea lor, la încetarea contractului.

În principiu, acestea sunt bunuri neconsumptibile.În mod excepţional, părţile pot considera ca fiind nefungibile, ci ca individual determinate, şi bunuri

consumptibile prin natura lor care nu vor fi însă folosite potrivit destinaţiei lor normale (de exemplu, fructe împrumutate nu pentru consum, ci pentru aranjarea unei vitrine şi care se vor restitui în natură după schimbarea vitrinei).

Bunurile imobile pot forma obiectul contractului de comodat atunci când folosinţa lor este transmisă cu titlu gratuit, şi nu în schimbul unei chirii.

Page 161: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Fireşte, întotdeauna este necesar ca bunul să se afle în circuitul civil.În această ordine de idei, remarcăm faptul că, în privinţa bunurilor proprietate publică,

declarate inalienabile, se prevede posibilitatea dării lor în folosinţă gratuită, pe timp limitat.Constituţia prevede că aceste bunuri pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.Art. 17 din Legea nr. 213/1998, prevede, dezvoltând dispoziţia constituţională că „Statul şi unităţile

administrativ-teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor în folosinţă gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori ale serviciilor publice“.

Textul reprezintă o dezvoltare a prevederii constituţionale a art. 135 alin. 4 care după ce pune principiul că „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile“, prevede că „În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome, ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate, de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică“.

În aceeşi ordine de idei, precizăm că art. 861 alin. (3) din codul civil prevede că: „În condiţiile legii, bunurile proprietate publică pot fi date în administrare sau în folosinţă şi pot fi concesionate sau închiriate”.

Dreptul transmis prin contractul de comodat este un drept de folosinţă, comodatarul devenind un simplu detentor precar, obligat la restituirea lucrului la termenul fixat.

Comodantul rămâne proprietarul lucrului.El va suporta în continuare riscul pieirii fortuite a lucrului (res perit domino) şi va putea folosi

împotriva terţului uzurpator acţiunea în revendicare sau acţiunea posesorie.Precizăm că, deşi este numai detentor precar, şi comodatarul se poate apăra împotriva terţului

uzurpator, folosind acţiunea posesorie reintegrand.Dovada contractului de comodat şi predarea bunului, fapt material, poate fi dovedită prin orice mijloc

de probă, indiferent de valoare.

Secţiunea III

Efectele contractului de împrumut de folosinţă

§ 1. Obligaţiile comodatarului

1) Comodatarul este obligat să se îngrijească de conservarea bunului împrumutat ca un bun proprietar.

Comodatarul este ţinut să păzească şi să conserve bunul împrumutat cu prudenţa şi diligenţa unui bun proprietar (art. 2148 alin. (1) C.civ.).

Comodatarul nu răspunde pentru pierderea ori deteriorarea bunului rezultată numai din folosinţa în scopul căreia bunul i-a fost împrumutat.

Riscul pieirii din cauză de forţă majoră a bunului va fi suportat de comodant (res perit domino).De asemenea, riscul va fi al comodatarului dacă în contract comodatarul şi-a asumat riscul pentru

pieirea fortuită a lucrului.1

2) Obligaţia de a folosi bunul conform destinaţiei sale, determinată prin natura lui sau prin acordul părţilor.

Comodatarul nu poate folosi bunul împrumutat decât în conformitate cu destinaţia acestuia

Page 162: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

determinată prin contract ori, în lipsă, după natura bunului. El nu poate permite unui terţ să îl folosească, decât cu aprobarea prealabilă a comodantului (art. 2148 alin. (2) C.civ.).

Dacă însă comodatarul foloseşte bunul cu altă destinaţie decât aceea pentru care i-a fost împrumutat sau dacă prelungeşte folosinţa după scadenţa restituirii, comodatarul răspunde de pieirea bunului, chiar dacă aceasta se datorează unei forţe majore, afară de cazul când dovedeşte că bunul ar fi pierit oricum din cauza acelei forţe majore (art. 2149 C.civ.).1

3) Obligaţia de a restitui lucrul împrumutat la scadenţă (la termenul stabilit de părţi în contract) în natura sa specifică.

Comodatarul este obligat să înapoieze bunul la împlinirea termenului convenit sau, în lipsă de termen, după ce s-a folosit de bun potrivit convenţiei.

Dacă termenul nu este convenit, iar contractul nu prevede întrebuinţarea pentru care s-a împrumutat bunul, comodatarul este obligat să înapoieze bunul la cererea comodantului.

Comodantul poate cere restituirea bunului înainte de momentul menţionat mai sus, atunci când are el însuşi o nevoie urgentă şi neprevăzută de bun, atunci când comodatarul decedează sau atunci când acesta îşi încalcă obligaţiile (art. 2156 Cciv.).

În ceea ce priveşte obligaţia de restituire, contractul de comodat încheiat în formă autentică sau printr-un înscris sub semnătură privată cu dată certă, constituie titlu executoriu în cazul încetării prin decesul comodatarului sau prin expirarea termenului.

Dacă nu s-a stipulat un termen pentru restituire, contractul de comodat constituie titlu executoriu numai în cazul în care nu se prevede întrebuinţarea pentru care s-a împrumutat bunul (art. 2157 C.civ.).

La scadenţă, comodatarul este de drept în întârziere şi va răspunde pentru pieirea fortuită a lucrului produsă ulterior scadenţei.

Lucrul trebuie restituit în natura sa specifică (adică se restituie acelaşi lucru care a fost împrumutat) şi în starea în care a fost predat.

Comodatarul nu poate oferi un alt lucru sau echivalentul în bani al acestuia, după cum comodantul nu poate pretinde un alt lucru, motivând că cel împrumutat s-a deteriorat.2

În cazul deteriorării, comodatarul este obligat ca, înainte de restituire, să îl readucă în starea în care se afla la predare.

Comodatarul nu poate reţine lucrul în compensaţia unei creanţe pe care o are împotriva comodantului, pentru că comodatul are în obiect bunuri individual determinate şi nu bunuri fungibile.

În cazul în care, fără temei, comodatarul refuză restituirea lucrului, comodantul are alegerea între două acţiuni: acţiunea în revendicare şi acţiunea în restituire, acţiune personală din contract (ex contractu), cu avantajul că dovada dreptului său se face, în acest din urmă caz, prin producerea contractului.1

Restituirea se face comodantului sau moştenitorilor săi la locul stipulat în contract, iar în lipsa acestuia, la domiciliul comodatarului. Împreună cu lucrul, vor fi restituite şi fructele acestuia.

Termenul de prescripţie al acţiunii în restituire este cel de drept comun (3 ani), care va începe să curgă de la expirarea termenului fixat în contract pentru restituire.

Dacă un termen de restituire nu s-a fixat şi lucrul este de folosinţă permanentă, termenul curge de la data încheierii contractului. Dacă termenul restituirii este fixat de instanţă înăuntrul celor 3 ani de la încheierea contractului, dreptul de a cere executarea silită va curge de la rămânerea definitivă a hotărârii de restituire.

Restituirea poate fi făcută, înainte de termen, la iniţiativa comodatarului, care poate aprecia, necenzurabil, că trebuinţele pentru care a făcut comodatul au fost satisfăcute.

Termenul în comodat este stipulat în favoarea comodatarului.

4) Obligaţia comodatarului de a suporta cheltuielile de folosinţă (de întreţinere) ale bunului dat

Page 163: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

în comodat.Comodatarul suportă cheltuielile pe care le-a făcut pentru a folosi bunul, care sunt un accesoriu

al folosinţei.Cu toate acestea, comodatarul are dreptul să-i fie rambursate cheltuielile pentru lucrările

necesare asupra bunului care nu puteau fi prevăzute la încheierea contractului, atunci când comodantul, înştiinţat în prealabil, nu s-a opus efectuării lor ori când, din cauza urgenţei lucrărilor, acesta nu a putut fi înştiinţat în timp util (art. 2151 C.civ.).

În niciun caz, comodatarul nu poate invoca dreptul de retenţie pentru obligaţiile ce s-ar naşte în sarcina comodantului.1

În cazul pluralităţii comodatarilor, ei răspund solidar faţă de comodant pentru executarea obligaţiilor, art. 2154 C.civ. prevăzând, un caz de solidaritate legală pasivă.2

§ 2. Obligaţiile comodantului

Întrucât comodatul este un contract esenţialmente unilateral, el nu creează obligaţii în sarcina comodantului.

Este posibil însă ca pe durata executării comodatului să se nască obligaţii extracontractuale şi în sarcina comodantului.

1) Obligaţia de restituire a cheltuielilor făcute cu conservarea bunului. Comodatarul are dreptul să-i fie rambursate cheltuielile pentru lucrările necesare asupra

bunului care nu puteau fi prevăzute la încheierea contractului, atunci când comodantul, înştiinţat în prealabil, nu s-a opus efectuării lor ori când, din cauza urgenţei lucrărilor, acesta nu a putut fi înştiinţat în timp util (art. 215 alin. (1) C.civ.).

Temeiul restituirii acestor cheltuieli nu este contractul de comodat, ci gestiunea intereselor altuia.

Comodantul are, de asemenea, obligaţia de a restitui, la cerere, cheltuielile făcute pentru producerea fructelor care i-au fost predate.

Comodantul nu poate abandona lucrul comodatarului în schimbul cheltuielilor datorate.

2) Comodantul care, la data încheierii contractului, cunoştea viciile ascunse ale bunului împrumutat şi care nu l-a prevenit pe comodatar despre acestea este ţinut să repare prejudiciul suferit din această cauză de comodatar (dol prin reticenţă) (art. 2152 C.civ.).

Spre deosebire de vânzător sau de locator, comodantul nu răspunde pentru viciile ascunse ale lucrului pe care nu le cunoştea la data încheierii contractului.

Nici în acest caz comodatarul nu poate invoca dreptul de retenţie pentru obligaţiile ce s-ar naşte în sarcina comodantului (art. 2152 C.civ.).

3) Comodantul este obligat să nu îl stânjenească sau să îl împiedice pe comodatar să folosească bunul până la termenul convenit.

Comodantul nu are însă obligaţia de garanţie pentru evicţiune prin fapta terţului, afară de cazul în care o putea prevedea la încheierea contractului şi nu a prevăzut-o din culpa sa.

Page 164: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Secţiunea IV

Încetarea contractului de împrumut de folosinţă (comodat)

Contractul de comodat încetează prin executarea lui şi restituirea în stare corespunzătoare a lucrului la termenul stipulat în contract sau după satisfacerea trebuinţelor comodatarului ori la termenul stabilit de instanţă.

Comodatarul este obligat să înapoieze bunul la împlinirea termenului convenit sau, în lipsă de termen, după ce s-a folosit de bun potrivit convenţiei.

Dacă termenul nu este convenit, iar contractul nu prevede întrebuinţarea pentru care s-a împrumutat bunul, comodatarul este obligat să înapoieze bunul la cererea comodantului (art. 2155 C.civ.).

Comodatul poate înceta prin pieirea lucrului, prin acordul de voinţă al părţilor urmat de restituirea lucrului, sau dacă comodatarul devine proprietarul lucrului, stingând prin confuziune dreptul la restituire şi obligaţia de restituire a lucrului.

Comodantul poate cere rezilierea contractului, deşi acesta este unilateral, pentru nerespectarea obligaţiilor de către comodatar (de exemplu, întrebuinţarea lucrului pentru o altă destinaţie decât cea convenită).

Contractul de comodat încetează prin moartea comodatarului întrucât el a fost încheiat intuitu personae (în consideraţia persoanei comodatarului).

În acest caz, ca şi în cazul în care comodatarul îşi încalcă obligaţiile, comodantul poate cere restituirea bunului înainte de împlinirea termenului convenit sau în lipsă de termen, după ce comodatarul s-a folosit de bun potrivit convenţiei, atunci când el însuşi are o nevoie urgentă şi neprevăzută de bun.

În ceea ce priveşte obligaţia de restituire, contractul de comodat încheiat în formă autentică sau printr-un înscris sub semnătură privată cu dată certă, constituie titlu executoriu, în condiţiile legii, în cazul încetării prin decesul comodatarului sau prin expirarea termenului.

Dacă nu s-a stipulat un termen pentru restituire, contractul de comodat constituie titlu executoriu numai în cazul în care nu se prevede întrebuinţarea pentru care s-a împrumutat bunul (art. 2157 C.civ.).

Page 165: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Teste grilă

1. Contractul de comodat:a) este consensual;b) este real;c) este unilateral;d) poate avea, în mod excepţional, ca obiect, lucruri fungibile;e) transmite dreptul de proprietate asupra lucrului împrumutat comodatarului.

2. Remiterea spre folosinţă temporară unei alte persoane a unui lucru în schimbul unui preţ, cu obligaţia pentru aceasta din urmă de a-l restitui în natură, constituie:

a) contract de comodat (împrumut de folosinţă);b) contract de împrumut (împrumut de consumaţie);c) contract de locaţiune.

3. În temeiul unui contract de comodat:a) comodatarul devine proprietarul fructelor produse de bunul împrumutat, dacă nu s-a stipulat în alt

fel; b) comodatarul suportă cheltuielile necesare folosinţei bunului;c) comodatarul are obligaţia să se îngrijească de conservarea bunului împrumutat la fel de bine

precum se îngrijeşte de bunurile sale.

4. Dacă comodatarul nu întrebuinţează bunul împrumutat potrivit destinaţiei determinate prin natura lui sau prin acordul părţilor, atunci:

a) comodantul poate cere rezilierea contractului;b) poate fi obligat să plătească daune-interese;c) comodatarul suportă riscul pieirii, chiar din caz fortuit.

5. Comodatarul răspunde, chiar şi când se dovedeşte cazul fortuit:a) când bunul împrumutat a fost evaluat în momentul contractării;b) când prelungeşte folosinţa după termenul scadenţei, chiar dacă dovedeşte că bunul ar fi pierit şi la

comodant; c) când ar fi putut salva lucrul împrumutat, înlocuindu-l cu un bun al său, sau dacă, ambele lucruri

fiind în pericol, a salvat lucrul său, lăsând să piară lucrul împrumutat;d) când întrebuinţează lucrul contrar destinaţiei determinate prin natura lui sau prin acordul părţilor.

6. Dacă mai multe persoane au luat împreună acelaşi bun pentru a-l folosi, în caz de neexecutare a obligaţiilor faţă de comodant, ele răspund:

a) fiecare proporţional cu culpa sa; b) solidar;c) divizibil, în raport cu perioada de folosinţă efectivă.

7. Comodatarul:a) nu poate cere restituirea cheltuielilor necesare făcute pentru folosinţa bunului împrumutat;b) nu răspunde dacă bunul se deteriorează cu ocazia întrebuinţării pentru care s-a împrumutat, dacă nu

are vreo culpă; c) poate reţine bunul împrumutat în compensaţie pentru creanţa ce are asupra comodantului, creanţă

rezultată din cheltuielile efectuate cu bunul;d) are dreptul la restituirea cheltuielilor extraordinare, necesare şi urgente, făcute în termenul de

comodat, pentru păstrarea bunului, fără să-l fi putut anunţa pe comodant.

Page 166: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

8. Comodantul: a) are obligaţia de a despăgubi pe comodatar pentru daunele provocate de viciile bunului, dacă avea

cunoştinţă de ele şi nu le-a adus la cunoştinţa comodatarului;b) nu poate lua înapoi bunul împrumutat înainte de scadenţa termenului convenit, nici chiar cu

încuviinţarea instanţei; c) nu poate cere restituirea bunului, dacă comodatarul a decedat înainte de scadenţa termenului, decât

atunci când contractul a fost încheiat în favoarea comodatarului, ţinându-se seama de persoana lui.

9. În caz de pieire a bunului dat în comodat, evaluarea acestuia se va face în funcţie de:a) momentul la care s-a încheiat contractul;b) momentul la care a intervenit scadenţa;c) momentul la care se pronunţă hotărârea judecătorească.

Page 167: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Capitolul II

Împrumutul de consumaţie (mutuum)

Secţiunea I

Noţiune şi caractere juridice

§ 1. Noţiune

Împrumutul de consumaţie este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri funigibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate (art. 2158 C.civ.).

Părţile contractului sunt împrumutatul şi împrumutătorul, care pot fi persoane fizice sau persoane juridice.

În măsura în care una din părţi este un „profesionist”, în accepţiunea art. 3 C.civ., contractul de împrumut este un contract comercial.1

În acest sens, menţionăm contractul de credit bancar, prin care un agent economic (de regulă o bancă), denumită împrumutător, împrumută unei alte persoane juridice sau unei persoane fizice, numită împrumutat, o sumă de bani (creditul) pe o perioadă de timp stabilită de părţi în schimbul unei dobânzi adăugate la valoarea împrumutului.

§ 2. Caractere juridice

Împrumutul de consumaţie (mutuum) este un contract:

1) Real, întrucât predarea bunului este alături de acordul de voinţă al părţilor o condiţie necesară pentru formarea contractului.

Un înscris constatator al convenţiei (acordului de voinţă al părţilor), chiar în formă autentică este un simplu antecontract de împrumut, dacă nu este însoţit de predarea materială a bunului împrumutat.

În lipsa predării bunului împrumutat, contractul de împrumut nu se poate naşte.

2) Unilateral, chiar dacă este făcut cu dobândă, pentru că ambele obligaţii – cea de restituire şi cea de plată a dobânzii – incumbă aceleiaşi persoane, împrumutatul.

3) În principiu cu titlu gratuit gratuit.În lipsa unei stipulaţii contrare, împrumutul se prezumă a fi cu titlu gratuit.Până la proba contrară, împrumutul care are ca obiect o sumă de bani se prezumă a fi cu titlu oneros

(art. 2159 C.civ.).

4) Translativ de proprietate.Art. 2160 C.civ. prevede în acest sens că: „Prin încheierea valabilă a contractului, împrumutatul

devine proprietarul bunului şi suportă riscul pieirii acestuia”.Transferul dreptului de proprietate are loc în momentul predării bunului, chiar dacă tradiţiunea lui s -a

Page 168: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

făcut unui terţ.Prin urmare, în cazul împrumutului de consumaţie, împrumutătorul trebuie să fie proprietarul lucrului.Proba împrumutului de consumaţie se face conform dreptului comun în materie de probaţiune.Întrucât este un contract unilateral, înscrisului constatator al contractului i se va aplica regula „bun şi

aprobat“ prevăzută de art. 263 C.proc.civ. Contractul se poate întocmi într-un singur exemplar care se va afla la împrumutător.Contractul de împrumut se deosebeşte de contractul de comodat prin obiectul său.În timp ce obiectul comodatului este un bun individual determinat transmis în folosinţa

comodatarului, care trebuie să îl restituie la încetarea contractului, obiectul împrumutului de consumaţie îl reprezintă bunuri fungibile şi consumptibile transmise în proprietatea împrumutatului, care trebuie să restituie la încetarea împrumutului bunuri de acelaşi gen şi în aceeaşi cantitate cu cele primite.

Secţiunea II

Condiţiile de validitate ale împrumutului de consumaţie

Condiţiile de validitate ale împrumutului de consumaţie sunt cele generale pentru validitatea oricărui contract, la care se adaugă predarea (tradiţiunea) bunului împrumutat şi transferul dreptului de proprietate asupra bunului împrumutatului.

§ 1. Capacitatea de a contracta

Întrucât, prin contractul de împrumut, se transmite dreptul de proprietate, este necesar ca împrumutătorul să aibă capacitatea de a face acte de dispoziţie şi să fie proprietarul bunului împrumutat.

Dacă împrumutătorul nu a fost proprietarul bunului, dar împrumutatul este de bună-credinţă şi ignoră acest lucru, el se poate apăra împotriva proprietarului invocând dispoziţiile art. 919 alin. (3) C.civ. care prevede că „Până la proba contrară, posesorul este considerat proprietar, cu excepţia imobilelor înscrise în cartea funciară”.

Lipsa capacităţii de exerciţiu atrage nulitatea relativă a actului, care poate fi invocată de incapabil.Nulitatea relativă a actului încheiat de un minor va putea fi invocată doar de către acesta, dar în caz de

pronunţare a nulităţii, minorul va fi obligat numai în limita îmbogăţirii.Şi împrumutatul trebuie să aibă capacitatea deplină de exerciţiu (de dispoziţie) pentru că, atunci când

restituie bunurile împrumutătorului, transferă dreptul de proprietate asupra lor.

§ 2. Consimţământul părţilor

Consimţământul părţilor trebuie să fie liber şi neviciat.1

Dacă încheierea contractului de împrumut a fost determinată de manoperele dolosive ale împrumutatului, contractul este nul relativ şi împrumutatul este obligat să restituie sumele scadente, chiar dacă nu s-a ajuns la termen.

La fel şi în cazul celorlalte vicii ale consimţământului, violenţa şi eroarea, sancţiunea va fi nulitatea relativă a contractului.

Eroarea-obstacol (eror in negotium) afectează însăşi natura juridică a actului care s-a încheiat şi conduce la nulitatea lui absolută.

§ 3. Cauza contractului trebuie să fie licită şi morală.

Page 169: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Dacă scopul împrumutului a fost imoral sau chiar săvârşirea unei infracţiuni, contractul este nul absolut.

§ 4. Obiectul contractului de împrumut de consumaţie îl constituie bunuri care trebuie să se afle în circuitul civil.

În al doilea rând, ele trebuie să fie fungibile şi consumptibile. De regulă, obiect al contractului de împrumut îl reprezintă sumele de bani.

Pentru a forma obiect al contractului de împrumut de consumaţie, bunurile trebuie să fie consumate de împrumutat.

§ 5. Predarea bunului împrumutat

În lipsa tradiţiunii (predării) bunului împrumutat, chiar dacă există un acord de voinţă între părţi, el va avea doar valoarea de antecontract (de promisiune de împrumut).

Predarea lucrului poate fi făcută de împrumutător sau de un mandatar al acestuia.Există tradiţiune şi în cazul în care s-a convenit ca banii deţinuţi cu titlu de depozit să rămână în

mâinile depozitarului cu titlu de împrumut.

§ 6. Transferul dreptului de proprietate

Pentru că prin împrumutul de consumaţie se transferă dreptul de proprietate asupra bunurilor împrumutate, este necesar ca împrumutătorul să fie proprietarul lor. Nu este posibil împrumutul bunurilor altuia.

Adevăratul proprietar îşi poate revendica bunul, ignorând contractul de împrumut, dar împrumutatul de bună-credinţă se poate apăra invocând dispoziţiile art. 919 alin. (3) C.civ.

Dacă a fost de rea-credinţă împrumutatul este obligat să restituie bunul adevăratului proprietar sau, dacă l-a consumat, să plătească contravaloarea lui.

Contractul de împrumut care are ca obiect bunul proprietatea altuia este lovit de nulitate relativă, sancţiune care poate fi invocată doar de împrumutat.

Riscul pieirii fortuite a lucrului va fi stabilit în funcţie de momentul transferului dreptului de proprietate, conform principiului res perit domino.

Prin încheierea valabilă a contractului (care presupune şi predarea bunului – n.n.) împrumutatul devine proprietarul bunului şi suportă riscul pieirii acestuia (art. 2160 C.civ.).

Secţiunea III

Efectele contractului de împrumut de consumaţie

§ 1. Obligaţiile împrumutatului

1) Obligaţia de restituire a lucrului împrumutatÎmprumutatul este ţinut să restituie în lipsa unei stipulaţii contrare, aceeaşi cantitate şi calitate

de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creşterea sau scăderea preţului acestora.În cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ţinut să înapoieze

decât suma nominală primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia, dacă părţile nu au convenit altfel (art. 2164 C.civ.).

Page 170: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Dacă nu este posibil să se restituie bunuri de aceeaşi natură, calitate şi în aceeaşi cantitate, împrumutatul este obligat să plătească valoarea lor la data şi locul unde restituirea trebuia să fie făcută (art. 2165 C.civ.).

Bunurile ce se vor restitui trebuie să fie din aceeaşi specie cu cele împrumutate.Dacă se restituie bunuri de alt gen, înseamnă că s-a făcut un schimb, şi nu un împrumut de

consumaţie.Clauza restituirii este subînţeleasă în contractul de împrumut.1

Termenul de restituire se prezumă a fi stipulat în favoarea ambelor părţi, iar dacă împrumutul este cu titlu gratuit, numai în favoarea împrumutatului (art. 2161 C.civ.).

Dacă nu a fost convenit un termen de restituire, acesta va fi stabilit de instanţă, ţinându-se seama de scopul împrumutului, de natura obligaţiei şi a bunurilor împrumutate, de situaţia părţilor de orice altă împrejurare relevantă.

Dacă însă s-a stipulat că împrumutatul va plăti numai când va avea resursele necesare, instanţa, constatând că împrumutatul le deţine sau le putea obţine între timp, nu va putea acorda un termen de restituire mai mare de trei luni.

Cererea pentru stabilirea termenului de restituire se soluţionează potrivit procedurii prevăzute de lege pentru ordonanţa preşedinţială (art. 2162 C.civ.).

În cazul în care nu a fost convenit un termen de restituire, cererea este supusă prescripţiei, care începe să curgă de la data încheierii contractului.

Împrumutul poate fi restituit înainte de termen, la iniţiativa împrumutatului sau prin acordul ambelor părţi.

Împrumutătorul nu poate cere în principiu restituirea înainte de termen a împrumutului cu titlu gratuit, întrucât termenul este în favoarea împrumutatului.

Dacă locul restituirii nu a fost prevăzut în contract şi împrumutul este gratuit, restituirea se va face în locul contractării împrumutului.

În schimb, dacă împrumutul este cu titlu oneros (cu dobândă), restituirea se va face la domiciliul împrumutătorului, plata fiind portabilă (art. 1506 alin. (1) lit. a) C.civ.).

Când restituirea în natură este imposibilă, întrucât bunul de acel gen nu mai există, plata se va face în bani.

Dacă împrumutătorul are posibilitatea, el va putea procura bunurile în contul împrumutatului.

2) Obligaţia de plată a dobânzii, în cazul în care împrumutul sumei de bani s-a făcut cu dobândă.

Împrumutul de bani cu dobândă este un contract oneros, deci împrumutatul are, pe lângă obligaţia restituirii sumei împrumutate, şi pe cea a restituirii dobânzilor.

Dispoziţiile referitoare la împrumutul cu dobândă sunt aplicabile, în mod corespunzător, ori de câte ori, în temeiul unui contract, se naşte şi o obligaţie de plată, cu termen, a unei sume de bani ori a altor bunuri de gen, în măsura în care nu există reguli particulare privind validitatea şi executarea acelei obligaţii (art. 2167 C.civ.).

Dobânda se poate stabili în bani ori în alte prestaţii sub orice titlu sau denumire la care împrumutatul se obligă ca echivalent al folosinţei capitalului.

Suma de bani împrumutată este purtătoare de dobândă din ziua în care suma a fost remisă împrumutatului.

Plata anticipată a dobânzii nu se poate efectua decât pe cel mult şase luni. Dacă rata dobânzii este determinabilă, eventualele surplusuri sau deficite sunt supuse compensării de la o rată la alta, pe toată durata împrumutului, cu excepţia ultimei rate care rămâne întotdeauna câştigată în întregime de împrumutător.

Dobânda este cea convenită de părţi sau, în lipsă, cea stabilită de lege (art. 1489 C.civ.).

Page 171: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţiile băneşti, aprobată prin Legea nr. 356/6 iunie 2002 stabileşte principiul libertăţii convenţiilor în materia dobânzilor, adică a libertăţii părţilor de a stabili în convenţii rata dobânzii pentru întârzierea în plata unei obligaţii băneşti.

În cazul în care potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală.

Dobânda legală se stabileşte în materie comercială la nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, iar în toate celelalte cazuri (deci şi în materie civilă) la nivelul aceleiaşi dobânzi de referinţe, dar diminuat cu 20%. În materie comercială, nivelul dobânzii convenţionale este liber, fără plafonare.

În raporturile civile, dobânda convenţională nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an. Obligaţia de a plăti o dobândă mai mare în raporturile civile este nulă de drept.

Nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale, în funcţia de care se stabileşte dobânda legală, este cel din prima zi lucrătoare a anului pentru dobânda legală convenită pe semestrul I al anului în curs, şi cel din prima zi lucrătoare a lunii iulie pentru dobânda curentă pe semestrul II al anului în curs.

Nivelul dobânzii de referinţă care se publică în Monitorul Oficial al României, partea I-a.În relaţiile de comerţ exterior sau în alte relaţii economice internaţionale, atunci când legea română

este aplicabilă şi când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an.Plata dobânzilor se face la termenele stabilite de părţi şi obligaţia de a se plăti se stinge doar

atunci când împrumutul a fost restituit.Plata anticipată a dobânzii se poate efectua pe cel mult 6 luni. Dobânda astfel încasată rămâne bine

dobândită debitorului, indiferent de variaţiile ulterioare.Textul urmăreşte interzicerea obiceiului cămătăresc de a se stabili o dobândă uzurară şi de a o

încasa anticipat pe toată durata împrumutului, înmânând debitorului o sumă mult mai mică decât cea împrumutată.

Este interzis în principiu anatocismul (dobânda la dobândă), dobânda urmând a se calcula numai asupra cuantumului sumei împrumutate. Cu toate acestea, dobânzile se pot capitaliza şi pot produce dobânzi, în temeiul unei convenţii speciale încheiate în acest sens după scadenţa lor, dar numai pentru dobânzile datorate pe cel puţin un an.

Dovada plăţii dobânzilor se face în condiţiile dreptului comun. Totuşi, art. 1501 C.civ. instituie o prezumţie de plată a dobânzii, considerând că, atunci când împrumutătorul eliberează împrumutatului o chitanţă din care rezultă restituirea împrumutului fără să facă vreo referire la dobânzi, se presupune că acestea au fost achitate.

Prezumţia de plată a dobânzii este relativă.Dobânzile care se datorează după punerea în întârziere a împrumutatului cu privire la obligaţia de

restituire a împrumutului sunt dobânzi moratorii. Dacă împrumutatul nu restituie împrumutul şi dobânzile la scadenţă, împrumutătorul poate

introduce acţiune în restituire întemeiată pe dreptul său de creanţă la restituirea sumei împrumutate şi a dobânzilor convenite.

Termenul de prescripţie al acţiunii pentru restituirea împrumutului este cel de drept comun (3 ani) şi se calculează de la scadenţă sau, atunci când nu se prevede în contract un termen pentru restituire, de la data încheierii contractului.

În cazul dobânzilor, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr -o prescripţie deosebită (art. 2526 C.civ.), termenul calculându-se de la data exigibilităţii fiecărei rate de dobândă. Astfel, dacă părţile au stipulat că dobânzile convenţionale se plătesc anual, prescripţia trebuie să fie calculată separat pentru fiecare rată anuală.

Dobânzile au o independenţă relativă faţă de creanţa principală. Totuşi, o dată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii.1

Prin urmare, dacă se prescrie dreptul la acţiune în restituirea împrumutului, se stinge şi dreptul la

Page 172: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

dobânzile convenţionale datorate până la stingerea datoriei principale, şi aceasta, chiar dacă pentru aceste dobânzi nu s-a împlinit încă termenul de prescripţie.

§ 2. Obligaţiile împrumutătorului

Împrumutătorul nu are în principiu nici o obligaţie faţă de împrumutat. Conservarea lucrului intră în sarcina împrumutatului ca proprietar al bunului.Totuşi, potrivit art. 2166 C.civ. „Împrumutătorul este ţinut, întocmai ca şi comodantul, să

repare prejudiciul cauzat de viciile bunului împrumutat.În cazul împrumutatului cu titlu oneros, împrumutătorul este răspunzător de prejudiciul suferit

de împrumutat din cauza viciilor bunurilor împrumutate, aplicându-se în mod corespunzător regulile referitoare la garanţia vânzătorului”.

Secţiunea IV

Încetarea împrumutului de consumaţie

Contractul de împrumut de consumaţie încetează în primul rând prin executarea obligaţiei de restituire de către împrumutător, adică prin plată.

Plata se face la termenul convenit în contract sau anticipat, dacă termenul nu a fost stipulat în favoarea ambelor părţi, când va fi nevoie şi de acordul împrumutătorului pentru o plată anticipată.

Contractul de împrumut încetează de asemenea prin modurile de stingere a obligaţiilor, reglementate de dreptul comun: acordul părţilor, remitere de datorie, confuziunea, darea în plată, compensaţie (pentru că are ca obiect bunuri fungibile).

Moartea oricăreia dintre părţi nu atrage încetarea contractului. Obligaţia, respectiv dreptul la restituire, vor trece la moştenitorii părţilor, cu excepţia cazului când împrumutul a fost contractat intuitu personae, când moartea împrumutătorului atrage încetarea contractului şi exigibilitatea datoriei.

Rezilierea contractului de împrumut este admisă ca sancţiune pentru încălcarea unor obligaţii, altele decât cea de restituire, pe care împrumutatul şi le-a asumat şi care condiţionează împrumutul, cum ar fi în cazul când se stipulează o anumită destinaţie a împrumutului, condiţie specifică împrumuturilor bancare, şi pe care împrumutatul nu o respectă.

Secţiunea V

Contractul de împrumut bancar (de credit bancar)

Contractul de împrumut bancar este o varietate a contractului de împrumut de consumaţie. Contractul de împrumut bancar este un contract comercial.Banca Naţională a României a emis, la 29 octombrie 1991, Normele privind autorizarea funcţionării

băncilor ca societăţi comerciale. Prin diverse hotărâri ale guvernului a fost aprobată organizarea unor bănci care să funcţioneze ca societăţi pe acţiuni.

Potrivit prevederilor proprii ale statutului fiecărei bănci, acestea pot acorda credite persoanelor fizice şi persoanelor juridice pe diferite termene.

Prin Legea nr. 58/5 martie 1998, legea bancară, s-a prevăzut că aceste bănci pot acorda credite.

Page 173: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Legea defineşte creditul ca fiind „orice angajament de punere la dispoziţie sau acordarea unei sume de bani ori prelungirea scadenţei unei datorii în schimbul obligaţiei debitorului la rambursarea sumei respective, precum şi la plata unor dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice angajament de achiziţionare a unui tilu care încorporează o creanţă ori a altui drept la încasarea unei sume de bani“.

Din punctul de vedere al scadenţei, creditul poate fi:– pe termen scurt, a cărui durată de rambursare nu depăşeşte 12 luni;– pe termen mediu, a cărui durată de rambursare este cuprinsă între l şi 5 ani;– pe termen lung, a cărui durată de rambursare depăşeşte 5 ani.Toate operaţiunile de credit şi garanţie ale băncilor trebuie consemnate în documente contractuale din

care să rezulte clar toţi termenii şi toate condiţiile respectivelor tranzacţii.Aceste documente trebuie păstrate de bănci şi puse la dispoziţia personalului autorizat al Băncii

Naţionale a României, la cererea acestuia.Contractele de credit bancar, precum şi garanţiile reale şi personale construite în scopul garantării

creditului bancar constituie titluri executorii.Este interzisă acordarea de împrumuturi condiţionată de vânzarea sau cumpărarea acţiunilor băncii,

sau acordarea de credite garantate cu acţiunile emise de bancă.

Page 174: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Teste grilă

1. În cazul împrumutului cu dobândă:a) dacă împrumutătorul eliberează o chitanţă pentru plata parţială a capitalului datorat, suma plătită se

impută, cu precădere, asupra dobânzilor datorate pentru întregul capital;b) în ipoteza prevăzută la lit. a), se prezumă absolut plata dobânzii aferente părţii din capital achitat;c) dacă împrumutătorul eliberează o chitanţă pentru primirea unei părţi din datorie (ce constă din

capital şi dobânzile aferente), suma plătită se impută, cu întâietate, asupra dobânzilor.

2. Este interzisă:a) plata cu anticipaţie a dobânzilor pe o perioadă mai mare de 3 luni;b) dobânda la dobândă;c) acordarea unui împrumut, de către o bancă, fără dobândă.

3. În materie civilă, când, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi:

a) dacă nu se arată rata dobânzii, se va plăti dobânda legală care se stabileşte la nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României;

b) dacă nu se arată rata dobânzii, se va plăti dobânda legală care se stabileşte la nivelul dobânzii a Băncii Naţionale a României, diminuat cu 25%;

c) dacă s-a stabilit dobânda pe cale convenţională, aceasta nu poate depăşi nivelul dobânzii oficiale de referinţă a Băncii Naţionale a României cu mai mult de 50% pe an.

4. În cazul înscrisului sub semnătură privată care constată un contract de împrumut, în caz de neconcordanţă între suma prevăzută în conţinutul actului şi suma arătată în „bun şi aprobat”:

a) obligaţia se prezumă legal relativ pentru suma prevăzută în conţinutul actului;b) obligaţia se prezumă legal relativ pentru suma cea mai mică;c) obligaţia se prezumă legal relativ pentru suma arătată în „bun şi aprobat“.

5. Dacă la scadenţă împrumutatul este în imposibilitatea de a restitui bunuri de aceeaşi natură:a) el va plăti valoarea lor calculată după timpul şi locul în care urma să se facă restituirea;b) el va plăti valoarea lor calculată la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, în cazul

în care în contract nu erau determinate nici momentul, nici locul plăţii;c) el va plăti valoarea lor din momentul şi în locul încheierii contractului, dacă nu se determinase nici

momentul, nici locul plăţii.

6. Dacă la scadenţă împrumutatul nu restituie bunul împrumutat sau valoarea lui:a) trebuie să plătească dobânzi de la momentul scadenţei;b) trebuie să plătească dobânzi de la data punerii în întârziere prin notificare, adresată prin intermediul

executorilor judecătoreşti;c) trebuie să plătească dobânzi de la data cererii de chemare în judecată.

7. În cazul contractului de împrumut cu titlu gratuit:a) împrumutătorul nu poate, mai înainte de termen, să ceară bunul împrumutat;b) împrumutătorul poate, mai înainte de termen, să ceară bunul împrumutat, dacă ar avea o nevoie

mare şi neprevăzută de acel lucru;c) dacă s-a stipulat că împrumutatul va plăti când va putea sau când va avea mijloace, judecătorul va

acorda un termen de plată, după împrejurări;d) părţile pot prevedea, ca moment al restituirii, un termen suspensiv incert.

Page 175: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

8. Ca efect al contractului de împrumut:a) împrumutatul devine proprietarul bunului primit;b) împrumutatul devine detentorul precar al bunului primit;c) împrumutatul este obligat să se îngrijească, ca un bun proprietar, de conservarea bunului

împrumutat şi nu poate să se servească de el decât potrivit destinaţiei sale.

9. Constituie caracteristici ale împrumutului de consumaţie faptul că:a) obiect al contractului îl pot constitui bunuri fungibile şi consumptibile;b) împrumutatul nu devine proprietar, dar suportă riscurile;c) este numai cu titlu gratuit;d) trebuie ca înscrisul doveditor să fie încheiat în două exemplare.

10. Dacă înscrisul doveditor al contractului de împrumut de consumaţie este cu înscris sub semnătură privată:

a) trebuie să fie scris în întregime de împrumutat;b) este valabil, chiar dacă nu este scris în întregime de împrumutat, dar acesta a adăugat la sfârşitul

actului cuvintele „bun şi aprobat“ arătând în litere suma sau câtimea lucrului;c) trebuie să fie semnat de împrumutat.

11. În cazul împrumuturilor băneşti:a) punerea în întârziere a debitorului se poate face prin cerere de chemare în judecată sau prin

notificare;b) daunele moratorii sunt echivalente cu dobânda legală;c) creditorul nu este obligat să dovedească paguba suferită, întrucât daunele moratorii sunt datorate

independent de existenţa sau întinderea pagubei.

12. În cazul împrumutului, dovada cu martori este admisibilă:a) dacă împrumutatul consimte la aceasta; b) dacă împrumutătorul dovedeşte că a existat o imposibilitate, fie şi morală, de a se preconstitui un

înscris sau o imposibilitate de a conserva înscrisul doveditor preconstituit; c) când există un început de dovadă scrisă, provenind de la reprezentantul împrumutatului sau al

împrumutătorului şi care face verosimil faptul pretins;d) oricând.

13. În cazul împrumutului bănesc în lei, fără dobândă, la data scadenţei, împrumutatul:a) trebuie să restituie suma împrumutată, numai dacă nu a avut loc o scădere a valorii banilor;b) trebuie să restituie suma împrumutată, chiar dacă a avut loc o sporire a valorii banilor;c) poate fi obligat să restituie suma împrumutată, dar plata să se facă în dolari.d) trebuie să restituie suma împrumutată actualizată cu indicele de inflaţie.

14. Dacă obiectul împrumutului cu titlu gratuit l-au constituit monede de aur sau argint şi s-a stipulat o restituire în aceeaşi specie şi calitate:

a) debitorul nu trebuie să restituie decât aceeaşi specie şi calitate, chiar dacă valoarea intrinsecă a monedelor până la data scadenţei s-a diminuat;

b) debitorul va fi obligat să restituie echivalentul preţului intrinsec pe care acele monede l -au avut în momentul în care au fost împrumutate, în cazul în care astfel de monede nu se vor mai putea găsi;

c) debitorul va fi obligat să restituie echivalentul preţului intrinsec al materialului din care sunt confecţionate acele monede, preţ stabilit la momentul scadenţei, dacă asemenea monede au fost scoase din

Page 176: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

curs până la data scadenţei.

15. Dacă împrumutatul a plătit dobânzi fără să fi fost stipulate sau dacă a plătit dobânzi mai mari decât cele stabilite:

a) el poate cere restituirea lor integrală, în toate cazurile;b) el le poate imputa asupra capitalului, în toate cazurile;c) el poate cere restituirea parţială sau integrală a dobânzii plătite, până la concurenţa dobânzii

maxime admise de legea română.

16. În cazul împrumutului cu dobândă, dacă împrumutătorul eliberează o chitanţă de primire a capitalului, fără a face menţiune în privinţa dobânzilor:

a) se consideră că dobânzile nu au fost plătite;b) se prezumă legal relativ că dobânzile au fost plătite;c) se prezumă absolut că dobânzile au fost plătite.

Page 177: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

TITLUL XI

Contractul de depozit

Capitolul I

Noţiunea, caracterele juridice şi felurile contractului de depozit1

§ 1. Noţiunea contractului de depozit

Depozitul este contractul prin care depozitarul primeşte de la deponent un bun mobil, cu obligaţia de a-l păstra pentru o perioadă de timp şi de a-l restitui în natură (art. 2103 alin. (1) C.civ.).

Prin intermediul contractului de depozit se transmite de la deponent la depozitar paza bunului.Transferul pazei lucrului implică fireşte şi transferul obligaţiei de conservare a lucrului la depozitar.

§ 2. Caracterele juridice ale contractului de depozit

Contractul de depozit este un contract: a) numit, fiind reglementat anume de Codul civil;b) real, pentru formarea căruia este necesar, pe lângă acordul de voinţă al părţilor, şi predarea lucrului

de către deponent depozitarului, cu excepţia cazului când lucrul se afla deja la depozitar;Remiterea bunului este o condiţie pentru încheierea valabilă a contractului de depozit, cu

excepţia cazului când depozitarul deţine deja bunul cu alt titlu” (art. 2103 alin. (2) C.civ.). Simplul acord de voinţă al părţilor este o promisiune bilaterală (un antecontract) de depozit, şi nu un

contract de depozit.c) cu titlu gratuit sau cu titlu oneros; Depozitul este cu titlu gratuit, dacă din convenţia părţilor sau din uzanţe ori din alte

împrejurări, precum profesia depozitarului, nu rezultă că trebuie să fie plătită o remuneraţie (art. 2106 C.civ.).

Prin urmare, depozitul este gratuit prin natura sa, dar nu prin esenţa sa.Depozitul cu titlu gratuit este un contract dezinteresat, şi nu o libertate, deci nu îi sunt aplicabile

regulile privitoare la reducţiunea, revocarea şi raportul liberalităţilor.Dacă depozitarul desfăşoară această activitate cu caracter obişnuit (profesional), depozitul este

prezumat a fi cu titlu oneros. d) unilateral, dacă depozitul este gratuit, pentru că naşte, în momentul încheierii lui, obligaţii

numai în sarcina depozitarului;Obligaţiile născute ulterior încheierii contractului, dintr-o cauză extracontractuală (delict civil sau

gestiune de afaceri), nu schimbă caracterul unilateral al contractului.În schimb, contractul de depozit remunerat (cu titlu) este un contract sinalagmatic. Antecontractul de depozit poate fi şi el unilateral sau sinalagmatic, după distincţiile de mai sus. e) creator de raporturi de obligaţii, şi nu translativ de drepturi reale (de proprietate, posesie ori

folosinţă a lucrului).Prin contractul de depozit, se transferă doar detenţia precară a lucrului, cu obligaţia de

conservare şi de restituire a lui la cerere.Totuşi, când sunt remise fonduri băneşti sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile

Page 178: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

prin natura lor, acestea devin proprietatea celui care le primeşte şi nu trebuie să fie restituite în individualitatea lor.

În această situaţie se aplică, în mod corespunzător, regulile de la împrumutul de consumaţie, cu excepţia cazului în care intenţia principală a părţilor a fost aceea ca bunurile să fie păstrate în interesul celui care le predă. Existenţa acestei intenţii se prezumă atunci când părţile au convenit că restituirea se poate cere anterior expirării termenului pentru care bunurile au fost primite (art. 2105 C.civ.).

Deci riscul pieirii fortuite a lucrului depozitat îl are proprietarul (res perit domino), iar riscul contractului, dacă acesta este cu titlu oneros, îl suportă depozitarul care este debitorul obligaţiei de restituire imposibil de executat, care nu va mai primi remuneraţia, deşi bunul nu a pierit din culpa sa, ci fortuit (res perit debitori).

f) intuitu persoane.Depozitul este un contract intuitu persoane întrucât calităţile depozitarului sunt hotărâtoare, dacă nu

pentru încheierea contractului, cel puţin pentru alegerea persoanei depozitarului.Caracterul intuitu persoane este mai pronunţat în cazul depozitului voluntar obişnuit, şi aproape

dispare în cazul depozitului necesar, când sub imperiul evenimentelor care impun încheierea contractului, în scopul salvării lucrului, alegerea persoanei depozitarului trece pe un plan secundar.

Caracterul intuitu persoane face ca elementul bunei-credinţe a depozitarului să fie un element esenţial al contractului de depozit.

De aceea legea penală incriminează faptele de însuşire dispunere sau folosire; pe nedrept de un bun mobil aparţinând altuia, de către cel căruia i-a fost încredinţat în baza unui titlu şi cu un anumit scop, ori refuzul de a-l restitui, în infracţiunea de abuz de încredere şi pedepseşte pe autor cu închisoare sau cu amendă. (art. 236 C.pen.)

§ 3. Felurile depozitului

Codul civil reglementează patru forme de depozit convenţional, şi anume depozitul obişnuit, depozitul necesar, depozitul hotelier şi depozitul sechestru convenţional. Precizăm că depozitul-sechestru poate fi şi judiciar atunci când este dispus de instanţa de judecata.

Capitolul II

Depozitul obişnuit (voluntar)

§ 1. Condiţii de validitate

1) Consimţământul părţilorConsimţământul părţilor (deponent şi depozitar) este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă, pentru

formarea contractului de depozit. Pentru formarea contractului de depozit, contract real, este necesară, pe lângă consimţământul

părţilor şi concomitent cu acesta, şi predarea (remiterea) materială a bunului dat în depozit.Consimţământul este, de regulă, expres, dar poate fi şi tacit.Eroarea depozitarului asupra calităţii şi cantităţii bunului primit în depozit nu este viciu de

consimţământ şi nu antrenează nulitatea relativă a contractului.

2) Capacitatea părţilorDeponentul trebuie să aibă capacitatea de a face acte de administrare, iar depozitarul,

Page 179: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

capacitatea de a face acte de dispoziţie.Incapacitatea părţii este sancţionată cu nulitatea relativă a contractului, care poate fi invocată doar de

incapabil, fiind o nulitate de protecţie.Dacă depozitarul este minor sau pus sub interdicţie, deponentul poate cere restituirea bunului

remis atât timp cât acesta se află în mâinile depozitarului incapabil.În cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă, deponentul are dreptul de a cere să i

se plătească o sumă de bani egală cu valoarea bunului, dar numai până la concurenţa sumei cu care –s îmbogăţit depozitarul (art. 2109 C.civ.).

Dacă bunul depozitat nu se mai află la depozitarul incapabil, ci la un terţ, deponentul are împotriva acestuia acţiunea în revendicare în măsura în care poate dovedi că este proprietarul bunului.

Practica judiciară recunoaşte însă valabilitatea depozitului bunului altuia, cum ar fi depozitul făcut de locatarul sau de comodatarul unor lucruri mobile.

Dacă nu se prevede altfel prin lege, depozitarul nu poate solicita deponentului să facă dovada că este proprietar al bunului depozitat. Această dovadă nu poate fi cerută nici persoanei desemnate de către deponent în vederea restituirii bunului” (art. 2110 C.civ.).1

Dacă, în această ipoteză, proprietarul îşi revendică bunul de la terţul depozitar, el nu îi datorează acestuia remuneraţia stipulată în contractul de depozit încheiat de comodatar în calitate de deponent cu terţul depozitar, fără acordul proprietarului, depozitul nefiindu-i opozabil acestuia din urmă.

Pentru a putea fi dovedit, contractul de depozit trebuie încheiat în scris” (art. 2113 C.civ.).Evident, dispoziţia citată se referă la materializarea într-un înscris probatoriu al acordului de

voinţă al părţilor.1

Cerinţa art. 2113 C.civ. este ad probationem şi nu ad validitatem.

§ 2. Efectele contractului de depozit voluntar

1) Obligaţiile depozitaruluia) Obligaţia de a păstra (conserva) bunul primit în depozitDepozitarul răspunde dacă nu s-a convenit altfel, numai în cazul în care nu a depus diligenţa

dovedită pentru păstrarea propriilor sale bunuri (art. 2107 alin. (1) C.civ.).Răspunderea depozitarului este deci mai redusă decât a debitorului în general. El va răspunde pentru

culpa levis in concreto. Este firesc să fie aşa, pentru că depozitul este gratuit şi deci depozitarul nu are nici un folos din acest

contract.Răspunderea depozitarului va fi agravată în lipsă de stipulaţie contrară, atunci când

depozitarul este remunerat sau este un profesionist, ori i s-a permis să se folosească de bunul depozitat, el are obligaţia de a păstra bunul cu prudenţă şi diligenţă. (art. 2107 alin. (2) C.civ.). El va răspunde în acest caz pentru culpa levis in abstracto.

Depozitarul este obligat să schimbe locul şi felul păstrării stabilite prin contract, dacă această schimbare este necesară pentru a feri bunul de pieire, pierdere, sustragere sau stricăciune şi este atât de urgentă încât consimţământul deponentului nu ar putea fi aşteptat (art. 2111 C.civ.).

Depozitarul nu răspunde niciodată de stricăciunile provenite din forţa majoră, şi chiar dacă s-ar afla în situaţiile menţionate mai sus, afară de cazul când a fost pus în întârziere pentru restituirea bunului şi nu l-a restituit sau părţile au stipulat răspunderea depozitarului şi pentru cazul de forţă majoră.

Despăgubirile de asigurare încasate de depozitar trebuie restituite deponentului, proprietarul asigurat.b) Obligaţia de a executa personal contractul de depozit.Depozitarul nu poate încredinţa altuia păstrarea bunului, fără consimţământul deponentului,

cu excepţia cazului în care este silit de împrejurări să procedeze astfel (art. 2112 C.civ.).Depozitarul îndreptăţit să încredinţeze unei alte persoane păstrarea bunului răspunde numai pentru

Page 180: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

alegerea acesteia sau pentru instrucţiunile pe care i le-a dat, cu condiţia să fi adus de îndată la cunoştinţa deponentului locul depozitului şi numele persoanei care a primit bunul.

În caz contrar, depozitarul răspunde pentru fapta subdepozitarului ca pentru fapta sa proprie.În toate cazurile, subdepozitarul răspunde faţă de deponent pentru fapta sa.

c) Obligaţia de a nu folosi bunul aflat în depozitDepozitarul nu se poate servi de bunul încredinţat lui fără învoirea expresă sau prezumată a

deponentului (art. 2108 C.civ.).Încălcarea acestei interdicţii este sancţionată cu plata despăgubirilor civile, în măsura în care fapta nu

întruneşte conţinutul infracţiunii de abuz de încredere, când depozitarul îşi va angaja şi răspunderea penală.

Depozitarul care, fără a avea acest drept, a schimbat locul sau felul păstrării ori s-a folosit de bunul depozitat sau l-a încredinţat unei terţe persoane, răspunde şi pentru caz fortuit, cu excepţia situaţiei în care dovedeşte că bunul ar fi pierit chiar şi dacă nu şi-ar fi depăşit drepturile (art. 2114 C.civ.).

d) Obligaţia de a păstra secretul depozituluiDepozitarului îi era interzis să încerce să vadă lucrurile ce i s-au depozitat, dacă i s-au încredinţat în

o ladă închisă sau sub o copertă sigilată prevedea art. 1603 din fostul Cod civil.Această interdicţie nu se mai regăseşte în noul Cod civil.Credem că nu este vorba despre o omisiune întâmplătoare, ci despre faptul că depozitarul poate

cere deponentului să îi arate bunul pe care îl primeşte în depozite, tocmai pentru a preîntâmpina depozitarea unor bunuri produse ale unor infracţiuni sau cu care ar putea fi săvârşite infracţiuni.

După această verificare intră în funcţiune, fireşte, obligaţia depozitarului de a păstra secretul faţă de terţi.

În acest sens, în cazul depozitului hotelier, art. 2131 alin. (3) C.civ., prevede expres că „Hotelierul poate să examineze bunurile care îi sunt predate spre depozitare şi să ceară depozitarea acestora într-un loc închis sau sigilat”.

Încălcarea obligaţiei de păstrare a secretului depozitului este sancţionată cu plata despăgubirilor civile în măsura în care nu ar constitui şi o infracţiune.

Legile speciale privind varietăţi ale depozitului (în primul rând, depozitul bănesc, la CEC sau la bancă) reiau şi dezvoltă obligaţia păstrării faţă de terţi a secretului depozitului şi a operaţiunilor pe care le-ar face deponentul.

Astfel, art. 35 din Legea nr. 58/1998 legea bancară, prevede că „Banca va păstra confidenţialitatea asupra tuturor faptelor, datelor şi informaţiilor referitoare la activitatea desfăşurată, precum şi asupra oricărui fapt, dată sau informaţie, aflată la dispoziţia sa, care privesc persoana, proprietatea, activitatea, afacerea, relaţiile personale sau de afaceri ale clienţilor ori informaţii referitoare la conturile clienţilor – solduri, rulaje, operaţiuni derulate – la serviciile prestate sau la contractele încheiate cu clienţii. Orice persoană care beneficiază de serviciile unei bănci este considerată client al acesteia“.

Totuşi, potrivit art. 37 din lege „Obligaţia de păstrare a secretului profesional nu poate fi opusă autorităţii competente în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute de lege“.

e) Obligaţia de restituire a bunului depozitatDeponentul poate să solicite oricând restituirea bunului depozitat, chiar înăuntrul termenului

convenit. El este însă obliga să ramburseze depozitarului cheltuielile pe care acesta le-a făcut considerarea acestui termen (art. 2115 alin. (1) C.civ.).

Atunci când depozitarul a emis un înscris care face dovada depozitului ori care conferă deţinătorului său dreptul de a retrage bunul depozitat, depozitarul poate cere să îi fie înapoiat acel înscris.

Depozitarul poate constrânge pe deponent să reia bunul, dacă există motive grave pentru

Page 181: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

aceasta, chiar înaintea expirării termenului convenit.În cazul în care nu s-a convenit un termen, depozitarul poate restitui oricând bunul, dar poate fi

obligat la plata de despăgubiri, dacă restituirea este intempestivă sau se produce la un moment nepotrivit.Restituirea bunului primit trebuie să se facă la locul unde el trebuia păstrat, iar cheltuielile

ocazionate de restituire sunt în sarcina deponentului dacă nu s-a conveni.Totuşi, atunci când depozitarul, fără acordul deponentului, a schimbat unilateral locul păstrării

bunului, deponentul poate cere depozitarului să suporte diferenţa dintre cheltuielile prilejuite de restituire şi acelea care s-ar fi făcut în lipsa acestei schimbări.

Bunul se restituie în starea în care acesta se află la momentul restituirii. Deteriorarea ce nu a fost pricinuită de fapta depozitarului rămâne în sarcina deponentului.

În caz de neexecutare culpabilă a obligaţiei de restituire, dacă bunul nu poate fi recuperat în natură de către deponent, depozitarul are obligaţia de a plăti despăgubiri, al căror cuantum se determină prin raportare la valoarea de înlocuire a bunului, iar nu la valoarea pe care acesta a avut-o la data la care a fost încheiat contractul.

În caz de deces al deponentului, bunul se restituie moştenitorului, la cererea acestuia, chiar dacă prin contract fusese desemnată o altă persoană în acest scop. Atunci când există mai mulţi moştenitori, restituirea făcută unuia sau unora dintre aceştia nu le conferă alte drepturi decât cele rezultate din aplicarea prevederilor legale referitoare la moştenire.

Aceste reguli se aplică în mod corespunzător atunci când deponentul este persoană juridică.Depozitarul este obligat să restituie fructele bunului dacă le-a perceput.Depozitarul nu datorează dobândă pentru fondurile băneşti depozitate, decât din ziua în care a

fost pus în întârziere să le restituie.Când există mai mulţi deponenţi şi nu s-a convenit altfel, depozitarul este liberat prin restituirea

bunului unuia dintre ei numai dacă obligaţia este indivizibilă sau solidară între aceştia. În celelalte cazuri, restituirea se face conform celor stabilite prin hotărârea instanţei.

Dacă sunt mai mulţi depozitari, obligaţia de restituire revine aceluia sau acelora în deţinerea cărora se află bunul, cu notificarea către ceilalţi depozitari a efectuării restituirii (art. 2119 C.civ.).

Dacă moştenitorul depozitarului a vândut cu bună credinţă bunul, fără să fi ştiut că este depozitat, el este ţinut să înapoieze numai preţul primit sau să cedeze deponentului acţiunea sa împotriva cumpărătorului, dacă preţul nu i-a fost plătit (art. 2121 C.civ.).

În cazul refuzului depozitarului de a restitui depozitul, deponentul are la îndemână două acţiuni: o acţiune personală (ex contractu) întemeiată pe obligaţia de restituire a depozitarului, supusă prescripţiei extinctive, şi o acţiune reală, în revendicare, bazată pe dreptul de proprietate, imprescriptibilă.1

Termenul de prescripţie este cel de drept comun şi începe să se calculeze de la data împlinirii termenului de depozitare prevăzut în contract sau, în lipsa lui, din momentul încheierii contractului.

Situaţia probatorie a deponentului este relativ uşoară în cadrul acţiunii personale, pentru că depozitarul nu va putea pretinde deponentului să facă dovada proprietăţii sale asupra bunului depozitat, fiind suficient ca deponentul să facă dovada existenţei contractului de depozit şi a identităţii lucrului reclamat cu cel dat în depozit.

Depozitarul este apărat de obligaţia de a restitui bunul dacă acesta i-a fost cerut de către proprietar sau de o altă persoană îndreptăţită ori dacă a fost rechiziţionat de autoritatea publică sau dacă i-a fost în alt mod ridicat potrivit legii, ori a pierit prin caz fortuit.

Atunci când în locul bunului care i-a fost ridicat sau care a pierit depozitarul a primit o sumă de bani sau un alt bun, el este obligat să le predea deponentului.

Dacă depozitarul descoperă că bunul depozitat fusese furat ori pierdut, precum şi pe adevăratul proprietar al bunului, el trebuie să-l informeze pe acesta din urmă despre depozitul ce i s-a făcut şi să-l someze să îşi exercite drepturile într-un termen determinat şi îndestulător, fără încălcarea dispoziţiilor penale aplicabile. Numai după expirarea acelui termen depozitarul se poate libera prin restituirea lucrului către deponent.

În toate cazurile, depozitarul este ţinut, sub sancţiune de obligare la plata de despăgubiri, să

Page 182: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

denunţe deponentului procesul care i-a fost intentat de revendicant, intervenirea rechiziţiei sau a altei măsuri de ridicare, ori faptul care îl împiedică să restituie bunul (art. 2120 C.civ.).

2) Obligaţiile deponentuluiCaracterul unilateral al contractului de depozit gratuit face ca deponentul să nu aibă nici o

obligaţie contractuală faţă de depozitar.În timpul executării contractului, în sarcina deponentului se pot naşte, totuşi, obligaţii

extracontractuale:a) Deponentul este obligat să ramburseze depozitarului cheltuielile pe care acestea le-a făcut

pentru păstrarea bunului (art. 2122 alin. (1) C.civ.).Numai cheltuielile necesare (de conservare) trebuie restituite.Cheltuielile utile pot fi reclamate numai în măsura îmbogăţirii deponentului. Acţiunea în restituirea cheltuielilor de păstrare a bunului poate fi introdusă şi împotriva adevăratului

proprietar care, deşi nu este parte în contractul de depozit, beneficiază de aceste cheltuieli.Cheltuielile voluptuarii nu sunt supuse restituirii.b) Deponentul trebuie, de asemenea, să despăgubescă pe depozitar pentru toate pierderile

suferite ca urmare a depozitării bunului, cu excepţia cazului în care depozitarul a primit bunul cunoscând sau trebuind să cunoască natura sa periculoasă (art. 2122 alin. (2) C.civ.).

În caz de pluralitate a deponenţilor, obligaţia este conjunctă şi nu solidară.c) Dacă părţile au convenit ca depozitul să fie remunerat, deci este cu titlu oneros, deponentul

are şi obligaţia de a plăti depozitarului remuneraţia datorată.Dacă nu s-a convenit altfel, plata remuneraţiei către depozitar se face la data restituirii bunului

(art. 2123 alin. (1) C.civ.).În lipsa de stipulaţie contrară, dacă restituirea are loc înainte de termen, depozitarul nu are dreptul

decât la partea din remuneraţie convenită, corespunzătoare timpului de a păstra bunul.Când cuantumul remuneraţiei nu este stabilit prin contract, instanţa judecătorească îl va stabili în

raport cu valoarea serviciilor prestate (art. 2106 alin. (2) C.civ.).d) obligaţia de ridicare a lucrului depozitat la termenul convenit sau, în lipsa acestuia, la

termenul stabilit de instanţă la cererea depozitarului.În cazul neexecutării acestei obligaţii, deponentul va putea fi obligat, pe lângă cheltuielile de păstrare,

şi la daune-interese.În cazul refuzului deponentului de a ridica lucrul, şi pentru a fi liberat de obligaţia de păstrare,

depozitarul poate folosi procedura ofertei de plată urmată de consemnaţiune a ceea ce datorează, reglementată art. 960-966 C.pr.civ.

Capitolul III

Depozitul necesar

Spre deosebire de depozitul voluntar, care ia fiinţă prin acordul liber de voinţă al părţilor, „Dacă bunul a fost încredinţat unei persoane sub constrângerea unei întâmplări neprevăzute, care făcea cu neputinţă alegerea persoanei depozitarului şi întocmirea unui înscris constator al contractului, depozitul este necesar.” (art. 2124 alin. (1) C.civ.).

Caracteristica specifică a depozitului necesar este faptul că el este făcut sub imperiul unui caz fortuit sau de forţă majoră care îl sileşte pe deponent să încredinţeze lucrul său spre păstrare unei alte persoane,

Page 183: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

neavând posibilitatea alegerii persoanei depozitarului şi a întocmirii înscrisului doveditor al depozitului.La rândul său, depozitarul nu poate refuza primirea bunului, decât în cazul în care are un

motiv serios pentru aceasta.Pentru aceste considerente, depozitul necesar se poate dovedi prin orice mijloace de probă, inclusiv

martori sau prezumţii, indiferent de valoarea obiectului depozitat. Depozitul necesar poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, oricare ar fi valoarea lui.Cu excepţia dispoziţiilor menţionate mai sus, depozitul necesar este guvernat de regulile

comune privind contractul de depozit.

Capitolul IV

Depozitul hotelier

Codul civil reglementează distinct o varietate a depozitului convenţional, care conţine însă şi elemente de limitare a posibilităţilor de alegere a depozitarului, şi anume depozitul făcut de călători în unităţile hoteliere şi cele asemănătoare, staţiuni balneoclimaterice, turism, spitale, restaurante, săli de spectacole etc.

Sub imperiul vechiului Cod civil, practica judiciară şi literatura juridică asimilau depozitul hotelier cu depozitul necesar.

Persoana care oferă publicului servicii de cazare, denumită hotelier, este răspunzătoare, potrivit regulilor privitoare la răspunderea depozitarului, pentru prejudiciul cauzat prin furtul, distrugerea sau deteriorarea bunurilor aduse de client în hotel.

Sunt considerate ca fiind aduse în hotel:a) bunurile aflate în hotel pe perioada cazării clientului;1

b) bunurile aflate în afara hotelului, pentru care hotelierul, un membru al familiei sale ori un prepus al hotelierului îşi asumă obligaţia de supraveghere pe perioada cazării clientului;

c) bunurile aflate în hotel sau în afara acestuia pentru care hotelierul, un membru al familiei sale ori un prepus al hotelierului îşi asumă obligaţia de supraveghere pentru un interval de timp rezonabil, anterior sau ulterior cazării clientului.

Hotelierul răspunde şi pentru vehiculele lăsate în garajul hotelului, precum şi pentru bunurile care, în mod obişnuit, se găsesc în acestea.

Dispoziţiile codului civil privind depozitul hotelier nu se aplică în cazul animalelor vii (art. 2127 C.civ.).

Răspunderea hotelierului este limitată până la concurenţa unei valori de o sută de ori mai mare decât preţul pentru o zi afişat pentru camera oferită pre închiriere clientului (art. 2128 C.civ.).

Răspunderea hotelierului este nelimitată:a) dacă prejudiciul este cauzat din culpa hotelierului sau a unei persoane pentru care acesta

răspunde;b) dacă bunurile au fost încredinţate spre păstrare hotelierului;c) dacă hotelierul a refuzat primirea în depozit a bunurilor clientului pe care, potrivit legii, era

obligat să le primească.Hotelierul nu răspunde atunci când deteriorarea, distrugerea ori furtul bunurilor clientului este

cauzată:a) de client, de persoana care îl însoţeşte sau care se află sub supravegherea sa ori de vizitatorii

săi;b) de un caz de forţă majoră;c) de natura bunului.

Page 184: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Hotelierul este obligat să primească în depozit documente, bani sau alte obiecte de valoare aparţinând clienţilor săi.

Hotelierul nu poate refuza depozitul acestor bunuri decât în cazul în care, ţinând seama de importanţa şi condiţiile de exploatare ale hotelului, aceste sunt excesiv de valoroase ori sunt incomode sau periculoase.

Hotelierul poate să examineze bunurile care îi sunt predate spre depozitare şi să ceară depozitarea acestora într-un loc închis sau sigilat (art. 2131 C.civ.).

Hotelierul care pune la dispoziţia clienţilor săi, în camerele de hotel, o casă de valori nu este presupus a fi primit în depozit bunurile care vor fi depuse de clienţii săi în casa de valori.

În acest caz, răspunderea hotelierului este limitată până la concurenţa unei valori de o sută de ori mai mari decât preţul pentru o zi afişat pentru camera oferită spre închiriere clientului.

Dovada introducerii bunurilor în hotel poate fi făcută prin martori, indiferent de valoarea acestor bunuri (art. 2133 C.civ.).

Clientul este decăzut din dreptul la repararea prejudiciului suferit prin furtul, distrugerea sau deteriorarea bunurilor pe care le-a adus el însuşi ori care au fost aduse pentru el în hotel dacă:

a) în cel mult 24 de ore de la data la care a cunoscut prejudiciului, nu a înştiinţat administraţia hotelului;

b) nu a exercitat dreptul la acţiunea în repararea prejudiciului în termen de şase luni de la data producerii acestuia.

Această dispoziţie nu este aplicabilă în privinţa bunurilor încredinţate spre păstrare hotelierului, sau dacă hotelierul a refuzat primirea în depozit a bunurilor clientului pe care, potrivit legii, era obligat să le primească.

În cazul neplăţii de către client a preţului camerei şi a serviciilor hoteliere prestate, hotelierul are un drept de retenţie asupra bunurilor aduse de client, cu excepţia documentelor şi a efectelor personale fără valoare comercială.

Hotelierul poate cere valorificarea bunurilor cu privire la care şi-a exercitat dreptul de retenţie, potrivit Codului de procedură civilă, în materia urmăririi silite mobiliare.

Dispoziţiile privitoare la depozitul hotelier se aplică în mod corespunzător şi bunurilor aduse în localuri destinate spectacolelor publice, sanatorii, spitale, restaurante, pensiuni, vagoane de dormit şi altele asemănătoare (art. 2137 C.civ.).

Capitolul V

Depozitul neregulat

Depozitul neregulat nu este reglementat distinct în Codul civil.El prezintă o particularitate care îl distinge de depozitul obişnuit, şi îl apropie de împrumutul

de consumaţie, şi anume faptul că depozitarul devine proprietarul bunurilor date în depozit.„Când sunt remise fonduri băneşti sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin

natura lor, acestea devin proprietatea celui care le primeşte şi nu trebuie să fie restituite în individualitatea lor”, prevede art. 2105 C.civ.

În această situaţie se aplică, în mod corespunzător, regulile de la împrumutul de consumaţie, cu excepţia cazului în care intenţia principală a părţilor a fost aceea ca bunurile să fie păstrate în interesul celui care le predă.

Existenţa acestei intenţii se prezumă atunci când părţile au convenit că restituirea se poate cere anterior expirării termenului pentru care bunurile au fost primite.

Page 185: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

§ 1. Depozitul neregulat de drept comun

Depozitul neregulat este depozitul voluntar care are ca obiect bunuri fungibile care nu vor fi restituite în individualitatea lor, ci prin alte lucruri din acelaşi gen.

Deponentul trebuie să fie proprietarul lucrurilor depozitate. Depozitarul va deveni proprietarul bunurilor depozitate, putând să le folosească şi să dispună

de ele.În calitate de proprietar, el va suporta şi riscul pieirii sau al degradării fortuite a bunurilor date în

depozit.La cererea deponentului, titular al unui drept de creanţă, depozitarul este obligat să restituie bunuri de

acelaşi gen, în aceeaşi cantitate şi calitate cu cele primite, inclusiv fructele percepute.Depozitarul nu se poate apăra împotriva cererii de restituire invocând compensaţia (chiar dacă ar avea

ca obiect lucruri fungibile de acelaşi fel; nu poate invoca dreptul de retenţie, pentru că devine proprietar al bunului, nu detentor precar, şi suportă, în această calitate, cheltuielile de conservare.

Când depozitul neregulat are ca obiect sume de bani, depozitarul, căruia i s-a permis să le folosească, trebuie să restituie suma depusă, indiferent de sporirea sau scăderea valorii banilor.

El va plăti dobândă la sumele primite în depozit, doar din ziua în care a fost pus în întârziere să le restituie.

Caracterul neregulat al depozitului este prezumat relativ în cazul bunurilor fungibile şi consumptibile după natura lor.

Urmează ca deponentul care ar dori să dovedească că nu a fost vorba despre un depozit neregulat, ci despre unul obişnuit (regulat), trebuie să dovedească faptul că părţile au considerat bunurile ca nefungibile şi au convenit ca ele, în individualitatea lor, să fie restituite la cerere.

De aceea, şi mai ales când obiectul depozitului este o sumă de bani, depozitul neregulat poate fi confundat cu împrumutul de consumaţie (mutuum).

Pentru a califica corect contractul, trebuie stabilită voinţa reală a părţilor, şi anume, dacă intenţia lor a fost ca suma predată să fie păstrată, suntem în prezenţa unui contract de depozit, în schimb dacă intenţia a fost ca primitorul sumei să îşi satisfacă o nevoie cu ea, contractul a fost de împrumut.

Criteriul suplimentar de destinaţie este stipularea sau nu a unui termen de restituire.Dacă în contract a fost prevăzut un termen de restituire, suntem în prezenţa unui contract de

împrumut.

§ 2. Depozitul bancar, formă a depozitului neregulat

Depunerile la C.E.C., alături de depunerile bancare, constituie forma cea mai răspândită a contractului de depozit neregulat, încheiat între C.E.C. sau o bancă, în calitate de depozitar, şi o persoană fizică sau juridică, în calitate de deponent, prin care depozitarul se angajează să păstreze sumele de bani depuse şi să le restituie, la cerere, cu dobânzile aferente, dintr-o dată sau fracţionat, titularului depunerii, reprezentantului său sau, în caz de deces, moştenitorilor săi, având dreptul pe timpul depozitului să utilizeze atât sumele depuse, cât şi dobânzile.

Prin constituirea unui depozit de fonduri la o instituţie de credit, aceasta dobândeşte proprietatea asupra sumelor de bani depuse şi este obligată să restituie aceeaşi cantitate monetară, de aceeaşi specie, la termenul convenit sau, după caz, oricând, la cererea deponentului, cu respectarea termenului de preaviz stabilit de părţi ori, în lipsă, de uzanţe.

În lipsă de stipulaţie contrară, depunerile şi retragerile se efectuează la sediul unităţii operative a băncii unde a fost constituit depozitul (art. 2191 C.civ.).

Instituţia de credit este obligată să asigure, în mod gratuit, informarea clientului cu privire la operaţiunile efectuate în conturile sale. În cazul în care clientul nu solicită altfel, această informare se realizează lunar, în condiţiile şi în modalităţile convenite de părţi.

Page 186: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Prin constituirea unui depozit de titluri, instituţia de credit este împuternicită cu administrarea acestora.

Instituţia de credit are dreptul la rambursarea cheltuielilor efectuate pentru operaţiunile necesare, precum şi la o remuneraţie, în măsura stabilită prin convenţie sau prin uzanţe.

Este considerată nescrisă orice clauză prin care instituţia de credit este exonerată de răspundere pentru neexecutarea obligaţiilor care îi revin în administrarea titlurilor cu prudenţă şi diligenţă (art. 2192 C.civ.).

Contractele de depozit bancar sunt „operaţiunile de bancă şi schimb“ fiind fapte obiective de comerţ.O persoană poate depune sume de bani la CEC pe numele ei, dar şi pe numele altei persoane.Când depunerea se face pe numele altei persoane, indiferent cu ce titlu, depunătorul transmite suma

de bani pe seama titularului libretului, singurul faţă de care C.E.C. se obligă la păstrare şi restituire. În ambele cazuri, titularul libretului devine proprietarul sumei de bani depuse şi titularul exclusiv al dreptului de dispoziţie cu privire la suma depusă. Depunerile pot fi făcute şi pe librete la purtător (cu sau fără parolă), sau pe obligaţiuni CEC (titluri la purtător) sau pe titluri de depunere nominative.

Raporturile dintre depunător şi titularul libretului nu influenţează raporturile născute între titular şi C.E.C., ca urmare a depozitului.

Depunătorul poate introduce în favoarea sa, în contractul de depozit, o clauză de împuternicire.Clauza de împuternicire nu afectează transmiterea posesiei juridice a sumei titularului libretului care,

în exercitarea dreptului său de dispoziţie, poate retrage suma sau chiar revoca împuternicirea prin anularea clauzei.

Clauza de împuternicire poate fi calificată ca procură specială pe care titularul libretului nominativ o dă unei alte persoane de a ridica sumele depuse.

Persoana desemnată la condiţii de retragere şi împuternicită să ridice sumele depuse dobândeşte calitatea de mandatar al titularului libretului. Mandatul, acordat prin clauza de împuternicire, încetează la moartea titularului libretului. Sumele ridicate de împuternicit aparţin mandantului (titularul libretului) şi, prin urmare, persoana împuternicită va trebui să dea socoteală, la cerere, mandantului sau, după caz, moştenitorilor săi şi să remită sumele încasate.

Calitatea de mandatar a persoanei împuternicite în raport cu C.E.C.-ul este indiscutabilă.În schimb, este posibil ca, între părţi, mandatul acordat prin clauza de împuternicire să fie

dublat de o donaţie, la fel ca şi în cazurile depunerii pe numele altei persoane.Aceste raporturi, faţă de care C.E.C.-ul este un terţ, se soluţionează potrivit normelor dreptului

comun.Depunerile făcute pe numele copiilor sunt considerate ca fiind făcute cu intenţia de a-i gratifica şi

intră, din momentul depunerii, în patrimoniul copilului. Dacă însă liberalitatea este făcută de un părinte, fără consimţământul celuilalt, contravaloarea sumei se va include în masa bunurilor comune supuse împărţelii.

Faptul că depunerea se face pe numele minorului sub 14 ani, iar părintele depunător se autoîmputerniceşte, nu schimbă concluzia că sumele depuse sunt ale minorului, titular al libretului din momentul efectuării depozitului.

Minorul sub 14 ani va ridica sumele depuse prin reprezentantul său legal, iar după 14 ani, restituirea se va face minorului însuşi cu acordul părintelui sau tutorelui.

Dreptul de dispoziţie al împuternicitului poartă atât asupra capitalului depus, cât şi asupra dobânzilor (fructelor civile), dar nu şi asupra câştigurilor, în cazul libretelor cu dobândă şi câştiguri.

Titularul libretului are dreptul să indice persoana care va putea ridica sumele după moartea sa.Această dispoziţie, numită clauză testamentară, constituie un legat cu titlu particular făcut prin

testament.Clauza testamentară produce efecte numai la decesul titularului libretului şi cu privire la

sumele care sunt în depozit în acel moment.Titularul poate revoca legatul fie prin anularea clauzei testamentare, fie prin includerea sumei

Page 187: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

într-un testament ulterior.Faţă de CEC, revocarea va produce efecte numai din momentul comunicării revocării.CEC-ul suportă riscul pieirii fortuite şi răspunde pentru prejudiciile cauzate titularilor (în calitate de

comitent), în cazul eliberării sau înregistrării greşite a sumelor depuse din culpa personalului.CEC-ul răspunde de asemenea pentru plăţile făcute persoanelor neîndreptăţite (hoţ, găsitor) care au

indus în eroare pe funcţionarii CEC, dar numai de la data declarării prevederii sau sustragerii acestora şi numai pentru sumele restituite peste plafoane, pentru care CEC-ul este obligat să blocheze contul.

Pentru sumele restituite persoanelor neîndreptăţite înainte de data primirii de către unităţile CEC a comunicărilor periodice privind libretele anulate, CEC-ul nu răspunde, titularul urmând să solicite restituirea sumelor de la infractor.

Totuşi, CEC-ul va răspunde în calitate de comitent şi în acest caz, dacă se dovedeşte dolul prepuşilor săi (de exemplu, complicitatea funcţionarului său la fapta hoţului). În această situaţie, dolul funcţionarului CEC va strămuta răspunderea CEC pe terenul răspunderii delictuale.

Obligaţia depozitarului de a păstra secretul depozitului se regăseşte şi în cazul depunerilor bancare, ca şi al depunerilor băneşti la CEC.

Art. 6 din Legea nr. 66/1996 stabileşte că „Operaţiunile efectuate de Casa de Economii şi Consemnaţiuni, numele depunătorilor şi al titularilor depunerilor, sumele depuse şi orice alte date în legătură cu operaţiile pe numele acestora, sunt confidenţiale“.

Date informative privind numele titularilor, depunătorilor, sumele depuse şi operaţiunile efectuate pe numele persoanelor fizice şi juridice se dau numai titularilor sau reprezentanţilor legali, iar în cauzele penale în care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva titularului, la cererea scrisă a procurorului sau a instanţei judecătoreşti.

O dispoziţie asemănătoare se găseşte în Legea bancară nr. 58/1998 (art. 49): „Banca va păstra confidenţialitatea tuturor tranzacţiilor şi serviciilor pe care le oferă, inclusiv cu privire la identitatea titularilor conturilor.

Personalul unei bănci, supus prevederilor prezentei legi, nu are dreptul de a folosi sau de a dezvălui nici în timpul activităţii, nici după încetarea acesteia, fapte sau date care, devenite publice, ar dăuna intereselor ori prestigiului unei bănci sau vreunui client al acestuia“.

Nu mai puţin „Obligaţia de păstrare a secretului profesional nu poate fi opusă autorităţii competente în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute de lege“.

Moştenitorii titularului libretului CEC pot obţine informaţii numai cu privire la soldul existent la data decesului autorului lui şi la operaţiunile ulterioare, numai cu condiţia să dovedească calitatea lor cu un certificat de moştenitor sau o hotărâre judecătorească.

Legea CEC stabileşte, de asemenea, principiul insesizabilităţii relative a sumelor depuse. Măsurile de indisponibilizare şi de executare a sumelor depuse se vor lua în condiţiile legii (art. 4 alin.

3 Legea CEC), adică numai în cauze penale, după pornirea urmăririi penale, ori în temeiul unei hotărâri judecătoreşti penale sau civile decurgând dintr-un fapt penal.

Proba depunerilor în raporturile cu CEC-ul se face cu ajutorul libretului CEC, extrasului de cont sau a indicării numărului libretului sau a altor elemente necesare identificării libretului.

În raporturile dintre titularul libretului şi alte persoane, dovada se face cu libretul sau relaţii de la CEC, iar dacă titularul refuză să ceară aceste relaţii necesare soluţionării procesului, instanţa va soluţiona procesul pe baza celorlalte probe administrate de părţi, putând să ia în considerare şi refuzul nejustificat al titularului de a cere relaţii de la CEC (art. 225 C.pr.civ.).

Depunerile de sume de bani în bănci, constituite ca societăţi comerciale sau în sucursale din România ale băncilor, persoane juridice străine sunt reglementate de Legea bancară nr. 58/5 martie 1998, completată şi modificată prin Legea nr. 485 din 18 noiembrie 2003.

Page 188: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Capitolul VI

Sechestrul convenţional

§ 1. Sechestrul convenţional

Sechestrul convenţional este depozitul prin care două sau mai multe persoane încredinţează unui terţ, denumit administrator-sechestru, unul sau mai multe bunuri mobile ori imobile în privinţa cărora există o contestaţie, sau incertitudine juridică, cu obligaţia pentru acesta de a le păstra şi a le restitui celui recunoscut ca titular al dreptului (art. 2138 C.civ.).

Depozitul-sechestru este o formă a depozitului, care are ca obiect bunuri litigioase, folosit în scopul indisponibilizării şi conservării acestora, până la soluţionarea definitivă a litigiului.

Spre deosebire de depozitul obişnuit, care poate avea ca obiect numai lucruri mobile, depozitul-sechestru poate avea ca obiect atât bunuri mobile, cât şi lucruri imobile.

Sechestrul convenţional este un contract de depozit pentru încheierea căruia este necesară capacitatea părţilor de a contracta.

Obligaţiile, drepturile şi puterile administratorului-sechestru sunt determinate prin convenţia părţilor, iar în lipsa acesteia se aplică regulile stabilite de Codul civil în art. 2138-2143.

Potrivit art. 2140 C.civ. administratorul-sechestru este ţinut să păzească şi să conserve obiectul sechestrului cu diligenta unui depozitar.

Dacă natura bunului o cere, administratorul-sechestru este ţinut să îndeplinească acte de administrare, regulile din materia mandatului fiind aplicabile în mod corespunzător.

Cu autorizarea instanţei judecătoreşti, administratorul-sechestru poate să înstrăineze bunul în cazul în care acesta nu poate fi conservat sau dacă, pentru un alt motiv, măsura înstrăinării este vădit necesară.

Administratorul-sechestru trebuie să predea bunul celui desemnat de instanţa judecătorească sau, după caz, celui indicat prin acordul tuturor părţilor care l-au numit.

Până la finalizarea contestaţiei sau până la încetarea stării de incertitudine juridică, administratorul-sechestru nu va putea fi liberat, decât prin acordul tuturor părţilor care l-au numit sau, pentru motive temeinice, prin hotărâre judecătorească.

Dacă nu s-a convenit altfel, administratorul-sechestru are dreptul la o remuneraţie (art. 2142 alin. (1) C.civ.).

Chiar şi în cazul sechestrului cu titlu gratuit, administratorul-sechestru are dreptul la restituirea tuturor cheltuielilor făcute pentru conservarea şi administrarea bunului sechestrat, precum şi la plata despăgubirilor pentru pierderile suferite în legătură cu acesta.

§ 2. Sechestrul judiciar

Sechestrul poate fi dispus de instanţa de judecată la cererea unei sau ambelor părţi.În acest caz, se aplică prevederile Codului de procedură civilă şi, după caz, dispoziţiile art.

2138-2142 C.civ., în completare, în măsura în care acestea sunt compatibile.

Page 189: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Teste grilă

1. Contractul de depozit este încheiat:a) în momentul realizării acordului de voinţă, chiar dacă nu s-a făcut predarea bunului, iar bunul nu se

află deja la depozitar;b) în momentul realizării acordului de voinţă, chiar dacă nu s-a făcut predarea bunului, dar bunul se

află deja la depozitar, cu orice titlu; c) în momentul remiterii materiale a bunului, chiar dacă nu s-a realizat acordul de voinţă.

2. Poate constitui obiect al contractului de depozit:a) un bun mobil corporal;b) un bun individual determinat;c) o creanţă constatată prin titlu la purtător.

3. Contractul de depozit:a) este un contract real; b) poate fi numai cu titlu oneros;c) este de regulă un contract unilateral;d) prin încheierea sa, depozitarul devine proprietar al bunului, chiar când depozitul nu este neregulat.

4. Lăsarea unui autovehicul într-un loc de parcare cu pază şi plată constituie:a) depozit;b) locaţiune;c) contract de asigurare.

5. Potrivit Codului civil de regulă, depozitarul trebuie să se îngrijească de paza bunului depozitat:

a) cu aceeaşi grijă ca de propriul său lucru;b) ca un bonus pater familias.

6. Depozitarul:a) poate folosi bunul depozitat cu permisiunea deponentului, dar numai dacă este expresă;b) nu poate folosi bunul depozitat, chiar cu permisiunea tacită a deponentului;c) poate consuma fructele pe care le produce bunul depozitat.

7. Depozitarul căruia i s-a luat prin forţă majoră bunul depozitat şi care a primit în locul lui o sumă de bani sau orice alt bun:

a) trebuie să restituie ceea ce a primit; b) este obligat să restituie bunul depozitat în starea în care se afla la momentul constituirii depozitului;c) răspunde de stricăciunile bunului depozitat, pricinuite chiar fără culpa sa.

8. Constituie varietăţi ale depozitului propriu-zis: a) depozitul obişnuit;b) depozitul necesar;c) depozitul neregulat;d) sechestrul judiciar.

Page 190: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

9. Când depozitul s-a făcut de către o persoană capabilă către una incapabilă:a) deponentul poate cere restituirea bunului cât timp se află în mâinile depozitarului incapabil;b) dacă bunul nu se mai află la depozitar, deponentul are acţiune de in rem verso numai în măsura

îmbogăţirii depozitarului incapabil; c) deponentul poate cere restituirea bunului de la depozitarul incapabil, chiar dacă bunul nu se mai

află la acesta.

10. Depozitarul are:a) obligaţia de păstrare a bunului;b) obligaţia de conservare a bunului;c) obligaţia de restituire a bunului.

11. Depozitarul: a) răspunde pentru stricăciunile provenite din forţă majoră;b) nu răspunde pentru stricăciunile provenite din forţă majoră;c) răspunde, în caz de forţă majoră, numai dacă a fost pus în întârziere pentru restituirea bunului

depozitat.

12. Culpa depozitarului este apreciată cu mai mare rigoare, şi anume după tipul abstract al omului prudent şi diligent:

a) când iniţiativa încheierii contractului a fost luată de depozitar;b) când depozitul este cu plată;c) când depozitul s-a făcut în interesul depozitarului;d) dacă s-a stipulat expres în contract ca depozitarul să răspundă pentru orice culpă.

13. Depozitarul nu este obligat să restituie bunul:a) dacă descoperă că el este însuşi proprietarul lucrului depozitat;b) când i s-a notificat de către instanţă un act de sechestru sau de opoziţie la restituirea lui; c) dacă deponentul cere restituirea, însă nu s-a împlinit termenul stipulat în contract pentru restituirea

bunului.

14. Depozitul necesar se poate proba:a) numai prin martori; b) numai prin înscris;c) prin orice mijloc de probă admis de lege.

15. Depozitul neregulat se caracterizează prin faptul că:a) are ca obiect bunuri fungibile şi consumptibile;b) bunurile trebuie să fie restituite în individualitatea lor;c) lucrurile pot fi restituite prin bunuri asemănătoare.

16. Clauza testamentară într-un libret CEC:a) trebuie scrisă în întregime şi semnată de testator;b) trebuie semnată de testator;c) poate fi inserată în libret de deponent pe numele altuia;d) poate fi inserată numai de titularul libretului.

17. Cel trecut la clauza de împuternicire într-un libret CEC: a) poate dispune nu numai de sumele depuse, dar şi de dobânzile acordate de CEC sub forma

anualităţilor;

Page 191: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

b) poate dispune asupra sumelor depuse şi asupra dobânzilor acordate sub formă de câştiguri în numerar;

c) poate dispune asupra sumelor depuse, dar nu poate dispune asupra dobânzilor acordate sub formă de câştiguri în obiecte sau anumite prestaţii.

18. Informaţii despre depunerile sau operaţiile de pe un libret CEC se pot da:a) titularului;b) reprezentantului titularului;c) organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, în cauze penale, chiar dacă acţiunea penală

nu a fost pusă în mişcare faţă de titular.

19. Este prezumat a fi cu titlu oneros:a) orice contract de depozit;b) sechestrul judiciar;c) contractul de depozit, când depozitarul desfăşoară activităţi de păstrare a lucrurilor cu caracter

profesional.

20. Prin încheierea contractului de depozit, depozitarul devine:a) posesor al lucrului dat în depozit; b) proprietar asupra lucrului dat în depozit; c) detentor precar al lucrului dat în depozit.

21. În cazul contractului de depozit, necesitatea întocmirii unui înscris:a) este prevăzută ad validitatem;b) este prevăzută ad probationem;c) este prevăzută chiar când lucrul depozitat are o valoare care nu depăşeşte suma de 250 de lei.

22. Moştenitorul depozitarului care a vândut cu bună-credinţă lucrul ce n-a ştiut că este depozitat:

a) este dator să restituie preţul primit plus daune-interese;b) este dator să cedeze acţiunea sa contra cumpărătorului, dacă preţul nu ar fi fost plătit; c) este dator să restituie numai preţul, dacă acesta a fost primit.

23. În caz de moarte a deponentului:a) lucrul depozitat nu se poate restitui decât moştenitorilor;b) lucrul depozitat se restituie persoanei desemnate de deponent în contract, pentru ipoteza morţii

sale;c) dacă sunt mai mulţi moştenitori, lucrul depozitat se poate restitui oricăruia dintre ei.

24. Restituirea bunului dat în depozit trebuie să se facă:a) la locul unde se află lucrul depozitat, dacă prin contract nu se arată locul restituirii;b) la locul arătat în contract, în acest caz cheltuielile de transport şi celelalte speze fiind în sarcina

deponentului;c) la locul arătat în contract, în acest caz cheltuielile de transport şi celelalte cheltuieli prilejuite de

acesta fiind în sarcina depozitarului, în toate cazurile când depozitul este cu titlu oneros.

25. Depozitarul:a) este obligat să-1 înştiinţeze pe adevăratul proprietar, dacă-l cunoaşte, în cazul când descoperă că

bunul depozitat provine dintr-un furt;

Page 192: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

b) îl poate obliga pe deponent să probeze că bunul depozitat este proprietatea sa;c) în ipoteza prevăzută la lit. a), depozitarul nu poate restitui bunul depozitat deponentului, chiar dacă

adevăratul proprietar neglijează reclamarea depozitului.

26. Depozitarul poate restitui bunul depozitat:a) deponentului;b) aceluia în al cărui nume s-a făcut depozitul;c) persoanei desemnate pentru caz de moarte a deponentului;d) persoanei arătate spre a primi lucrul depozitat.

27. Depozitarul:a) trebuie să restituie fructele produse de bunul depozitat şi culese de dânsul;b) trebuie să plătească dobânzi pentru banii ce i s-au dat în depozit;c) trebuie să plătească dobânzi pentru banii ce i s-au dat în depozit, numai din ziua în care a fost pus

în întârziere pentru restituire; d) poate refuza restituirea bunului depozitat până la plata integrală a sumelor la care are dreptul din

cauza depozitului;e) poate reţine bunul depozitat în compensaţie.

28. Deponentul:a) este obligat să restituie depozitarului toate cheltuielile făcute pentru păstrarea bunului depozitat;b) este obligat să-l despăgubească pe depozitar de toate pierderile cauzate lui din cauza depozitului;c) poate introduce împotriva depozitarului, pentru restituirea lucrului o acţiune personală sau o acţiune

în revendicare.

29. Contractul de depozit voluntar poate fi dovedit:a) prin înscrisuri sau prin martori;b) prin martori, dacă valoarea lucrului dat în depozit este mai mică de 250 lei;c) prin martori sau prezumţii, numai dacă există un început de dovadă scrisă, oricare ar fi valoarea

lucrului dat în depozit;d) în toate cazurile, numai prin înscrisuri.

Page 193: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

TITLUL XII

Contractul de societate

Secţiunea I – Noţiunea şi condiţiile de validitate ale contractului de societate

§ 1. Noţiunea contractului de societate

Prin contractul de societate două sau mai multe persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfăşurarea unei activităţi şi să contribuie la aceasta prin aporturi băneşti, în bunuri, în cunoştinţe specifice sau prestaţii, cu scopul de a împărţi beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta (art. 1881 alin. (1) C.civ.).

Fiecare asociat contribuie la suportarea pierderilor proporţional cu participarea la distribuţia beneficiului, dacă prin contract nu s-a stabilit altfel (art. 1881 alin. (2) C.civ.).

Societatea se poate constitui cu sau fără personalitate juridică.Între asociaţi (persoane fizice şi persoane juridice), contractul de societate creează o comunitate de

interese care o deosebeşte de indiviziune sau de comunitatea de bunuri.

§ 2. Condiţiile de validitate ale contractului de societate sunt:

a) consimţământul părţilor pentru constituirea societăţii (affectatio societatis) care o deosebeşte de simpla asociere în vederea realizării unor interese comune;

Poate fi asociat orice persoană fizică sau persoană juridică, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel. Un soţ nu poate deveni asociat prin aportarea de bunuri comune, decât cu consimţământul celuilalt soţ, dispoziţiile art. 349, care prevăd că „regimul matrimonial încetează constatarea nulităţii, desfacerea sau încetarea căsătoriei”, aplicându-se în mod corespunzător (art. 1882 alin. (1) C.civ.).

Părţile contractante trebuie să aibă capacitatea de a face acte de dispoziţie. Minorii şi interzişii nu pot încheia un contract de societate civilă, sancţiunea încălcării acestei cerinţe de capacitate este nulitatea relativă a contractului de societate.

b) aportul social, adică participarea tuturor părţilor (egală sau chiar inegală) la constituirea fondului comun;

Fiecare asociat trebuie să contribuie la constituirea societăţii prin aporturi băneşti în bunuri, în prestaţii, sau cunoştinţe specifice (art. 1882 alin. (3) C.civ.).

În cazul unei societăţi cu personalitate juridică, aporturile intră în patrimoniul societăţii, iar în cazul unei societăţi fără personalitate juridică, aporturile devin coproprietatea asociaţilor afară de cazul în care au convenit, în mod expres, că vor trece în folosinţa lor comună.

Transferul drepturilor asupra bunurilor aportate este supus formelor de publicitate prevăzute de lege. Dacă înscrierea dreptului în registrele de publicitate a fost făcută înainte de data înmatriculării societăţii, transferul drepturilor este, în toate cazurile, afectat de condiţia dobândirii personalităţii juridice.

Aportul social poate fi material (în natură sau în bani), în prestaţii sau cunoştinţe specifice, sau mixt (material şi în prestaţii).

c) împărţirea foloaselor şi a pierderilor între toate părţile contractante, proporţional cu aportul lor social;

d) orice societate trebuie să aibă un obiect determinat şi licit, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri (art. 1882 alin. (2) C.civ.).

Ilicitatea sau imoralitatea scopului este sancţionată cu nulitatea absolută a contractului.

Page 194: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Secţiunea a II-a – Clasificarea societăţilor după forma lor

După forma lor, societăţile pot fi:a) simple;b) în participaţie;c) în nume colectiv;d) în comandită simplă;e) cu răspundere limitată;f) pe acţiuni;g) în comandită pe acţiuni;h) cooperative;i) alt tip de societate anume reglementat de lege (art. 1888 C.civ.).Prin contractul de societate sau printr-un act separat, asociaţii pot conveni constituirea unei societăţi

cu personalitate juridică, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege. În acest caz, răspunderea lor pentru datoriile sociale este subsidiară, nelimitată şi solidară, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Societatea dobândeşte personalitate juridică prin şi de la data înmatriculării în registrul comerţului, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Până la data dobândirii personalităţii juridice, raporturile dintre asociaţi sunt guvernate de regulile aplicabile societăţii simple (art. 1889 C.civ.).

Dacă, potrivit voinţei asociaţilor, societatea urmează să aibă personalitate juridică, indiferent de obiectul de activitate, ea poate fi constituită numai în forma şi condiţiile prevăzute de legea specială care îi conferă personalitate juridică.

Secţiunea a III-a – Societatea simplă

§ 1. Caracterele juridice ale contractului de societate simplă

Contractul de societate simplă este un:1) Contract civilSocietatea simplă nu are personalitate juridică şi nici calitatea de comerciant şi nu poate încheia acte

subiective de comerţ, şi nici efectua fapte obiective de comerţ.Ea nu este supusă regimului juridic prevăzut de legea pentru societăţile comerciale.Lipsa personalităţii juridice este de natura societăţii simple.Cu societatea simplă sunt asimilate societăţile supuse condiţiei înmatriculării conform legii şi rămase

neînmatriculate, precum şi societăţile de fapt.2) Contract consensual, care poate fi încheiat solo consensus, în cazul societăţii fără personalitate

juridică. Contractul de societate se încheie în formă scrisă. Dacă prin lege nu se prevede altfel forma

scrisă este necesară numai pentru dovada contractului (art. 1884 alin. (1) C.civ.).Sub sancţiunea nulităţii absolute, contractul prin care se înfiinţează o societate cu personalitate

juridică, trebuie să se încheie în formă scrisă şi să prevadă asociaţii, aporturile, forma juridică, obiectul, denumirea şi sediul societăţii (art. 1884 alin. (2) C.civ.).

3) Contract sinalagmatic, prin care asociaţii se obligă reciproc să aducă fiecare aportul său social şi să desfăşoare activitatea la care s-au obligat.

4) Contract cu titlu oneros, sui generisFiecare asociat urmăreşte să obţină un avantaj, dar nu de la ceilalţi asociaţi, ci participând, alături de

ceilalţi asociaţi, la împărţirea avantajelor (beneficiilor) proporţional cu aportul său social.5) Contract cu caracter lucrativ

Page 195: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Caracterul lucrativ (patrimonial) şi obţinerea unor foloase patrimoniale sunt de esenţa societăţii civile şi o deosebesc de asociaţiile şi fundaţiile fără scop lucrativ.

6) Contract comutativ, întrucât obligaţiile asociaţilor sunt cunoscute din momentul încheierii contractului şi nu depind de un eveniment viitor şi incert.

Eventualele pierderi ce s-ar înregistra în activitatea societăţii nu o transformă într-un contract aleatoriu.

7) Contract intuitu persoane în cazul în care prin el se înfiinţează o societate de persoane nu o societate de capitaluri.

Aceasta determină necesitatea luării deciziilor, inclusiv a celor privind cedarea drepturilor asociatului sau substituirea lui, cu condiţia realizării de regulă a unanimităţii asociaţilor.

Caracterul intuitu persoane explică şi încetarea societăţii prin moartea unuia dintre asociaţi.8) Contract cu executare succesivă, durata fiind de esenţa societăţii civile. Societatea începe din momentul încheierii contractului, dacă părţile nu au prevăzut un termen

suspensiv.Durata societăţii este nedeterminată, dacă prin contract nu se prevede altfel (art. 1885 alin. 1)

C.civ.).Asociaţii pot prelungi durata societăţii, înainte de expirarea acesteia.

§ 2. Încheierea contractului de societate

Contractul de societate nu este supus unor formalităţi speciale, cu excepţia celor prevăzute de art. 1884 alin. (l) privind forma scrisă a contractului şi celor care rezultă din natura bunurilor ce constituie aport (art. 1890 C.civ.).

În lipsă de stipulaţie contrară sau dacă prin lege nu se dispune altfel, modificarea contractului de societate se face cu respectarea dispoziţiilor prescrise de lege pentru încheierea sa valabilă.

Societatea simplă nu are personalitate juridică (art. 1892 C.civ.).Dacă asociaţii doresc dobândirea personalităţii juridice, prin actul de modificare a contractului

de societate vor indica, în mod expres, forma juridică a acesteia şi vor pune de acord toate clauzele sale cu dispoziţiile legale aplicabile societăţii nou înfiinţate.

În acest caz dobândirea personalităţii juridice se face fără a se dispune dizolvarea societăţii simple. Asociaţii şi societatea nou înfiinţată răspund solidar şi indivizibil pentru toate datoriile societăţii născute înainte de dobândirea personalităţii juridice.

Societăţile supuse condiţiei înmatriculării conform legii şi rămase neînmatriculate, precum şi societăţile de fapt sunt asimilate societăţilor simple (art. 1893 C.civ.).

§ 3. Aportul social

Asociaţii au obligaţia de a aduce în societate aportul social promis. Asociaţii contribuie la formarea capitalului social al societăţii, prin aporturi băneşti sau în bunuri,

după caz.Capitalul social subscris se divide în părţi egale, numite părţi de interes, care se distribuie

asociaţilor proporţional cu aporturile fiecăruia, dacă prin lege sau contractul de societate nu se prevede altfel.

Asociaţii se pot obliga la aport în prestaţii sau în cunoştinţe specifice, cu titlu de aport societar. În schimbul acestui aport, asociaţii participă, potrivit actului constitutiv la împărţirea beneficiilor şi suportarea pierderilor, precum şi la luarea deciziilor în societate (art. 1894 C.civ.).

Fiecare dintre asociaţi răspunde faţă de societate şi faţă de ceilalţi asociaţi pentru vărsarea aporturilor la care s-a obligat.

Drepturile conferite de părţile de interes sunt suspendate până la vărsarea aporturilor la capitalul social.

Page 196: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Aportul în bunuri, altele decât cele fungibile, se efectuează prin transferul drepturilor asupra acestora şi predarea efectivă a bunurilor în stare de funcţionare potrivit destinaţiei sociale.

Asociatul care aportează proprietatea sau un alt drept real asupra unui bun răspunde pentru efectuarea aportului întocmai unui vânzător faţă de cumpărător, iar asociatul care aportează folosinţa răspunde pentru efectuarea aportului întocmai unui locator faţă de locatar.

Aporturile constând în bunuri fungibile sau consumptibile nu pot fi subscrise cu titlu de aport în folosinţă, ci devin, în toate cazurile, proprietatea asociaţiilor chiar dacă în contractul de societate nu s-a stipulat aceasta în mod expres (art. 1896 C.civ.).

Asociatul care aportează o creanţă răspunde pentru existenţa creanţei la momentul aportului şi încasarea acesteia la scandeţă, fiind obligat să acopere cuantumul acesteia, dobânda legală de la scadenţă şi orice alte daune ar rezulta, dacă creanţa nu se încasează în tot sau în parte.

La fel răspunde asociatul care aportează cambii sau alte titluri de credit care circulă în comerţ (art. 1897 alin. (3) C.civ.).

Asociatul care aportează acţiuni sau părţi sociale emise de o altă societate răspunde pentru efectuarea aportului întocmai unui vânzător faţă de cumpărător.

Asociatul care s-a obligat să aporteze o sumă de bani, datorează în caz de neexecutare suma la care s-a obligat, dobînda legală de la scadenţă şi orice alte daune care ar rezulta, fiind de drept pus în întârziere.

Aportul în prestaţii sau cunoştinţe specifice este datorat atât timp cât asociatul care s-a obligat la acesta este membru al societăţii, iar asociatul este ţinut faţă de societate pentru toate câştigurile realizate din activităţile care fac obiectul aportului.

Aporturile în prestaţii sau cunoştinţe specifice se efectuează prin desfăşurarea de către asociatul care s-a obligat a unor activităţi concrete şi prin punerea la dispoziţia societăţii a unor informaţii, pentru realizarea obiectului acesteia, în modalităţile şi condiţiile stabilite prin contractul de societate.

Neexecutarea aportului în prestaţii sau cunoştinţe specifice dă loc numai la o acţiune în excludere cu daune-interese, dacă e cazul.

Numai bunul aflat în circuitul civil poate fi adus ca aport în societate. Bunul care constituie obiectul aportului trebuie să aparţină asociatului.Pentru efectuarea aportului vor fi respectate condiţiile de fond, de formă şi de publicitate cerute de

lege.

§ 4. Patrimoniul social

Patrimoniul societăţii (patrimoniul social) este format din totalitatea aporturilor asociaţilor şi a drepturilor şi obligaţiilor contractate de societate ulterior constituirii ei.

Patrimoniul social este distinct de patrimoniul fiecărui asociat şi este implicit recunoscut şi asimilat de Codul civil cu indiviziunea succesorală, adică cu o proprietate comună pe cote-părţi asupra unui patrimoniu, a unei universalităţi de bunuri, drepturi şi obligaţii.

Codul civil recunoaşte existenţa acestui patrimoniu social, deşi societatea simplă nu are personalitate juridică şi nu este deci subiect de drept, pentru că în lipsa patrimoniului social afectat realizării scopului său, societatea nu ar putea funcţiona.

Părţile de interes sunt indivizibile (art. 1900 alin. (1) C.civ.).Părţile de interes plătite sau vărsate în întregime dau drept de vot în adunarea asociaţilor, dacă

prin contract nu s-a prevăzut altfel.Când o parte de interes devine proprietatea comună a mai multor persoane, acestea sunt obligate să

desemneze un reprezentant unic pentru exercitarea drepturilor sociale aferente.Cât timp o parte de interes este proprietatea comună a mai multor persoane, acestea răspund în mod

solidar pentru efectuarea vărsămintelor datorate.Transmiterea părţilor de interes se face în limitele şi condiţiile prevăzute de lege şi de contractul

Page 197: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

de societate. Transmiterea părţilor de interes către persoane din afara societăţii este permisă cu consimţământul tuturor asociaţilor. Părţile de interes se pot transmite şi prin moştenire, dacă prin contract nu se dispune altfel (art. 1901 alin. (1) C.civ.).

Orice asociat poate răscumpăra, substituindu-se în drepturile dobânditorului, părţile de interes dobândite cu titlu oneros de un terţ fără consimţământul tuturor asociaţilor, în termen de 60 de zile de la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască cesiunea. Dacă mai mulţi asociaţi exercită concomitent acest drept, părţile de interes se alocă proporţional cu cota de participare la profit.

În cazul prevăzut mai sus şi ori de câte ori legea impune cesiunea părţilor de interes, valoarea acestora este stabilită de un expert agreat de părţile cesiunii sau, în lipsa unui acord, de către instanţă.

Cesiunea cu titlu gratuit a părţilor de interes este asimilată unei cesiuni cu titlu oneros şi dă loc la aplicarea posibilităţii răscumpărării părţilor de interes. În privinţa formei, cesiunea cu titlu gratuit este supusă regimului juridic al donaţiei.

Secţiunea a III-a – Raporturile dintre asociaţi şi societate

§ 1. Asociaţii sunt obligaţi să acţioneze în raporturile dintre ei cu bună-credinţă şi pentru îndeplinirea scopului societăţii.

1. Asociatul are obligaţia de neconcurenţăAsociatul nu poate face concurenţă societăţii pe cont propriu sau pe contul unei terţe persoane

şi nici nu poate face pe socoteala sa ori pe socoteala altuia vreo operaţiune care ar putea fi păgubitoare pentru societate (art. 1903 alin. (1) C.civ.).

Asociatul nu poate lua parte pe cont propriu sau pe contul unei terţe persoane la o activitate care ar conduce la privarea societăţii de bunurile, munca sau cunoştinţele specifice la care asociatul s-a obligat.

Beneficiile rezultând din oricare dintre activităţile interzise mai sus se cuvin societăţii, iar asociatul este ţinut pentru orice daune ce ar putea rezulta.

2. Folosirea bunurilor socialeÎn lipsă de stipulaţie contrară, fiecare asociat poate folosi bunurile sociale în interesul societăţii,

potrivit cu destinaţia acestora şi fără să stânjenească drepturile celorlalţi asociaţi.Asociatul care, fără consimţământul scris al celorlalţi asociaţi, întrebuinţează bunurile sociale în

folosul său sau al unei alte persoane, este obligat să restituie societăţii beneficiile ce au rezultat şi să acopere daunele ce ar putea rezulta.

Niciun asociat nu poate lua din fondurile sociale mai mult decât i s-a fixat pentru cheltuielile făcute sau pentru cele ce urmează să se facă în interesul societăţii.

Asociatul care încalcă această interdicţie este răspunzător de sumele luate şi de toate daunele-interese ce ar putea rezulta (art. 1905 C.civ.).

Se poate stipula prin contractul de societate, că asociaţii pot lua din casa societăţii anumite sume de bani pentru cheltuielile lor particulare.

3. Rambursarea cheltuielilor făcute pentru societateAsociatul are dreptul la rambursarea cheltuielilor pe care le-a făcut pentru societate şi

îndemnizat pentru obligaţiile sau pierderile pe care le-a asumat sau suferit acţionând de bună-credinţă în interesul societăţii (art. 1907 alin. (1) C.civ.).

Asociatul nu poate compensa cheltuielile şi pierderile prevăzute mai sus cu datoriile sale faţă de societate şi nici paguba cauzată societăţii din culpa sa cu foloasele ce i-a adus prin diferite operaţiuni.

Page 198: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Este interzisă compensarea între datoria unui terţ faţă de societate şi creanţa acestuia contra unui asociat.

§ 2. Hotărârile privind societatea şi administrarea acesteia

1. Hotărârile privind societateaAsociaţii, chiar lipsiţi de dreptul de admin]istrare, au dreptul să participe la luarea hotărârilor

colective ale adunării asociaţilor (art. 1910 alin. (1) C.civ.).Dacă nu se stabileşte prin contract sau prin lege altfel, hotărârile cu privire la societate se iau cu

majoritatea voturilor asociaţilor.Hotărârile privind modificarea contractului de societate sau numirea unui administrator unic

se iau cu consimţământul tuturor asociaţilor, deci în unanimitate.Obligaţiile unui asociat nu pot fi mărite fără consimţământul acestuia.Hotărârile sunt adoptate de asociaţii reuniţi în adunarea asociaţilor. Contractul poate prevedea modul

de convocare şi desfăşurare a acesteia, iar în lipsă, hotărârea poate fi adoptată şi prin consultarea scrisă a acestora.

Hotărârile pot de asemenea rezulta din consimţământul tuturor asociaţilor exprimat în actul încheiat de societate (art. 1911 C.civ.).

Asociatul nemulţumit de o hotărâre luată cu majoritate o poate contesta la instanţa judecătorească, în termen de 15 zile de la data la care a fost luată, dacă a fost prezent, şi de la data comunicării, dacă a fost lipsă. Dacă hotărârea nu i-a fost comunicată, termenul curge de la data la care a luat la cunoştinţă de aceasta, dar nu mai târziu de un an de la data la care a fost luată hotărârea.

Termenul de 15 zile pentru contestaţie este termen de decădere (art. 1912 C.civ.).

2. Administrarea societăţiiNumirea administratorilor, modul de organizare a acestora, limitele mandatului, precum şi

orice alt aspect legat de administrarea societăţii se stabilesc prin contract sau prin acte separate.Administratorii pot fi asociaţi sau neasociaţi, persoane fizice sau persoane juridice, române sau

străine (art. 1913 alin. (2) C.civ.).Dacă prin contract nu se dispune altfel, societatea este administrată de asociaţi, care au mandat

reciproc de a administra unul pentru altul în interesul societăţii. Operaţiunea făcută de oricare dintre ei este valabilă şi pentru partea celorlalţi, chiar fără a le fi luat consimţământul în prealabil.

Oricare dintre ei se pot opune, în scris, operaţiunii mai înainte ca ea să fie încheiată.Opoziţia nu produce, însă, efecte faţă de terţii de bună-credinţă. Administratorul, în absenţa opoziţiei asociaţilor, poate face orice act de administrare în interesul

societăţii.Administratorul poate fi revocat potrivit regulilor de la contractul de mandat, dacă nu se

prevede altfel în contractul de societăţi.Clauzele care limitează puterile de administrare conferite de lege sunt considerate nescrise faţă de

terţii de bună-credinţă.Administratorii răspund personal faţă de societate şi terţi, pentru prejudiciile aduse prin

încălcarea legii, a mandatului primit sau prin culpa în administrarea societăţii (art. 1915 alin. (1) C.civ.)

Dacă mai mulţi administratori au lucrat împreună, răspunderea este solidară. Cu toate acestea, în privinţa raporturilor dintre ei, instanţa poate stabili o răspundere proporţională cu culpa individuală în producerea prejudiciului.

Dacă s-a stipulat că administratorii decid cu unanimitate sau cu majoritate, după caz, aceştia nu pot efectua acte de administrare decât împreună, cu excepţia cazurilor de forţă majoră când absenţa unei decizii ar putea cauza o pagubă gravă societăţii (art. 1917 C.civ.).

Page 199: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Actele de administrare a societăţii şi cele de dispoziţie asupra bunurilor acesteia sunt interzise asociaţilor care nu au calitatea de administrator, sub sancţiunea acoperirii daunelor ce ar putea rezulta. Drepturile terţilor de bună-credinţă rămân neatinse (art. 1918 alin. (1) C.civ.).

Dacă legea nu prevede altfel, oricare dintre asociaţi are dreptul de a consulta registrele şi situaţiile financiare ale societăţii, de a lua la cunoştinţă de operaţiunile acesteia şi de a consulta orice document al societăţii, fără a stânjeni operaţiunile societăţii şi afecta drepturile celorlalţi asociaţi.

Administratorii sunt obligaţi să întocmească un raport anual cu privire la mersul societăţii, care va fi comunicat asociaţilor. Oricare dintre aceştia poate solicita dezbaterea raportului de către toţi asociaţii, caz în care administratorii sunt obligaţi să convoace reunirea asociaţilor la sediul social pentru acest scop.

Societatea este reprezentată prin administratorii cu drept de reprezentare sau, în lipsa numirii, prin oricare dintre asociaţi, dacă nu s-a stipulat prin contract dreptul de reprezentare numai pentru unii dintre aceştia (art. 1919 alin. (1) C.civ.).

Societatea stă în justiţie sub denumirea prevăzută în contract sau cea înregistrată, în mod legal, după caz, dacă prin lege nu se prevede altfel. Terţii de bună-credinţă se pot prevala de oricare dintre acestea.

§ 3. Repartizarea beneficiilor şi a pierderilor

Împărţirea beneficiilor şi a pierderilor societăţii se poate face fie în cursul funcţionării ei, fie la încetarea societăţii, conform înţelegerii asociaţilor prevăzute în contractul de societate.

Participarea la profitul societăţii implică şi contribuţia la pierderile societăţii, în condiţiile prevăzute de contractul de societate, ale dispoziţiilor Codului civil sau ale legii speciale aplicabile, după caz. (art. 1902 alin. (1) C.civ.).

Partea fiecărui asociat la profituri şi pierderi este proporţională cu aportul său la capitalul social, dacă nu s-a convenit altfel. Partea la profituri şi pierderile asociatului al cărui raport constă în prestaţii sau cunoştinţe specifice este egală cu cea a asociatului care a contribuit cu aportul cel mai mic, dacă nu s-a convenit altfel.

Asociaţii pot participa la câştig în proporţie diferită de contribuţia la pierderi, cu condiţia ca astfel de diferenţe să fie rezonabile potrivit cu împrejurările sau să fie expres prevăzute în contract.

Când contractul stabileşte numai partea de câştig, aceeaşi proporţie are loc şi cât priveşte pierderile.

Orice clauză prin care un asociat este exclus de la împărţirea beneficiilor sau de la participarea la pierderi este considerată nescrisă (clauza leoniană).

Prin excepţie de la art. 1881 alin. (2), asociatul al cărui aport constă în prestaţii sau cunoştinţe specifice este scutit, în măsura corespunzătoare acestui aport de a participa la pierderi, dacă această scutire a fost prevăzută în mod expres în contractul de societate.

§ 4. Raporturile asociaţilor cu terţii

În executarea obligaţiilor faţă de creditorii societăţii, fiecare asociat răspunde cu propriile sale bunuri proporţional cu aportul său la patrimoniul social, numai în cazul în care creditorul comun nu a putut fi îndestulat din bunurile comune ale asociaţilor.

Creditorul personal al unui asociat, în măsura în care nu s-a putut îndestula din bunurile proprii ale acestuia, va putea cere, după caz, să se înapoieze sau să se despartă şi să se atribuie debitorului său partea ce se cuvine acestuia din bunurile comune ale asociaţilor, dispoziţiile art. 1939 privind posibilitatea stipulării în contractul de societate ca la moartea unui asociat, societatea să continue de drept cu moştenitorii acestuia, rămânând aplicabile (art. 1920 C.civ.).

Orice persoană care pretinde că este asociat sau creează terţilor deliberat o aparenţă convingătoare în acest sens răspunde faţă de terţii de bună-credinţă întocmai ca un asociat.

Page 200: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Societatea nu va răspunde faţă de terţul astfel indus în eroare decât dacă i-a dat motive suficiente pentru a fi considerat ca atare sau, cunoscând manoperele pretinsului asociat, nu ia măsurile rezonabile pentru a împiedica inducerea terţului în eroare.

Asociaţii oculţi răspund faţă de terţii de bună-credinţă ca şi asociaţii aparenţi (art. 1922 C.civ.).Societatea nu poate emite obligaţiuni sau alte titluri negociabile, sub sancţiunea nulităţii absolute a

actelor încheiate în acest scop, a obligaţiunilor şi titlurilor emise, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.

Asociaţii, chiar neadministratori, răspund solidar pentru orice daune s-ar cauza terţilor de bună-credintă prejudiciaţi prin încălcarea acestei interdicţii (art. 1923 C.civ.).

Administratorii societăţii au obligaţia de a informa terţii asupra puterilor lor înainte de încheierea actului cu aceştia.

§ 5. Pierderea calităţii de asociat

Pierderea calităţii de asociat are loc prin cesiunea părţilor în societate, executarea silită a acestora, moartea falimentul, interdicţia, retragerea şi excluderea din societate (art. 1925 C.civ.).

Asociatul unei societăţi cu durată nedeterminată sau al cărei contract prevede dreptul de retragere, se poate retrage din societate notificând societatea cu un preaviz rezonabil, dacă este de bună-credinţă şi retragerea sa în acel moment nu produce o pagubă iminentă societăţii.

Asociatul unei societăţi cu durată determinată sau având un obiect care nu se poate înfăptui decât într-un anumit timp se poate retrage pentru motive temeinice, cu acordul majorităţii celorlalţi asociaţi, dacă prin contract nu se prevede altfel.

Dacă acordul nu este întrunit, asociatul se poate adresa justiţiei, care, stabilind asupra retragerii, va aprecia legitimitatea si temeinicia motivelor, oportunitatea retragerii în raport cu împrejurările şi buna-credinţă a părţilor. în toate cazurile, asociatul este ţinut să acopere daunele ce ar putea rezulta din retragerea sa.

La cererea unui asociat, instanţa judecătorească, pentru motive temeinice, poate hotărî excluderea din societate a oricăruia dintre asociaţi (art. 1928 C.civ.).

Un asociat care îşi pierde calitatea, altfel decât prin cesiune sau executarea silită a părţilor sale în societate, poate obţine valoarea părţilor sale de la data încetării calităţii de asociat, iar ceilalţi asociaţi sunt ţinuţi să-i plătească imediat ce aceasta a fost stabilită, cu dobânda legală de la data încetării calităţii de asociat (art. 1929 alin. (1) C.civ.).

Secţiunea a IV-a – Încetarea contractului de societate şi dizolvarea societăţii

În măsura în care nu există dispoziţii legale speciale, contractul încetează şi societatea se dizolvă prin:

a) realizarea obiectului societăţii sau imposibilitatea realizării acestuia, dacă aceasta este neîndoielnică;

b) consimţământul tuturor asociaţilor;c) hotărârea instanţei, pentru motive legitime şi temeinice;d) împlinirea duratei societăţii, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prorogării tacite;e) nulitatea societăţii;f) alte cauze stipulate în contractul de societate.Societatea care intră în dizolvare se lichidează (art. 1930 C.civ.).Societatea este tacit prorogată atunci când, cu toate că durata sa a expirat, aceasta continuă să

Page 201: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

execute operaţiunile sale, iar asociaţii continuă să execute contractul şi să se comporte ca asociaţi. Prorogarea este făcută pe durata de un an, continuând din an în an, de la data expirării duratei, dacă sunt îndeplinite aceleaşi condiţii (art. 1931 C.civ.).

Nulitatea societăţii poate rezulta exclusiv din încălcarea dispoziţiilor imperative privind contractul de societate, stipulate sub sancţiunea nulităţii, sau din nesocotirea condiţiilor generale de validitate a contractelor, dacă legea specială nu prevede altfel.

Este considerată nescrisă orice clauză contractuală contrară unei dispoziţii imperative privind contractul de societate a cărei încălcare nu este sancţionată cu nulitatea societăţii (art. 1932 C.civ.).

Nulitatea se acoperă şi nu va fi declarată, în cazul în care cauza nulităţii a fost înlăturată înainte de a se pune concluzii în fond în faţa instanţei de judecată.

Instanţa, sesizată cu o cerere în nulitate, este obligată să pună în discuţia părţilor posibilitatea de remediere a cauzelor de nulitate care afectează contractul de societate şi să fixeze un termen util pentru acoperirea nulităţii, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Dreptul la acţiunea în nulitate, cu excepţia nulităţii pentru obiectul ilicit al societăţii, se prescrie în termen de trei ani de la data încheierii contractului.

Societatea încetează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care a fost constatată sau, după caz, declarată nulitatea şi intră în lichidarea patrimoniului social.

Prin hotărârea judecătorească de declarare sau constatare, după caz, a nulităţii a societăţii se vor numi şi lichidatorii.

Nici societatea şi nici asociaţii nu se pot prevala de nulitate faţă de terţii de bună-credinţă (art. 1935 C.civ.).

Când unul dintre asociaţi a promis să pună în comun proprietatea sau folosinţa unui bun care a pierit ori s-a pierdut înainte ca aportul să fi fost făcut, societatea încetează faţă de toţi asociaţii, afară de cazul în care societatea poate continua şi fără asociatul care a subscris bunul ce a pierit ori s-a pierdut.

Societatea încetează, de asemenea, în toate cazurile, prin pieirea bunului, dacă a fost pusă în comun numai folosinţa acestuia, iar proprietatea a rămas asociatului, afară de cazul în care societatea poate continua şi fără asociatul care a subscris bunul ce a pierit (art. 1937 C.civ.).

În cazul în care contractul nu prevede altfel, societatea încetează şi prin:a) moartea ori punerea sub interdicţie a uneia dintre persoanele fizice asociate;b) încetarea calităţii de subiect de drept a uneia dintre persoanele juridice asociate;c) falimentul unui asociat.În contractul de societate se poate stipula ca la moartea unui asociat, societatea să continue de

drept cu moştenitorii acestuia.Dacă s-a stipulat că, în cazurile prevăzute de art. 1948, societatea va continua între ceilalţi asociaţi,

asociatul ori, după caz, moştenitorul său nu are drept decât la partea sa ori a autorului său, după starea societăţii, la data când evenimentul s-a produs. El nu participă la drepturile ulterioare decât în măsura în care acestea sunt urmarea necesară a operaţiilor făcute înaintea acestui eveniment.

Lichidarea se face, dacă nu s-a prevăzut altfel în contractul de societate sau prin convenţie ulterioară, de toţi asociaţii sau de un lichidator numit de ei cu unanimitate. În caz de neînţelegere, lichidatorul este numit de instanţa judecătorească, la cererea oricăruia dintre asociaţi.

Încetarea societăţii are ca efect lichidarea patrimoniului social, prin realizarea creanţelor şi plata datoriilor şi împărţirea activului net sau pasivului între asociaţi, potrivit celor convenite în contractul de societate, iar în lipsa unei stipulaţii exprese, conform regulilor relative la împărţirea moştenirii, asociaţii fiind consideraţi coproprietarii în indiviziune ai fondului social. Dacă aportul social a constat în folosinţa unui lucru, la încetarea societăţii, lucrul în natură se restituie asociatului-proprietar.

Termenul de prescripţie pentru restituirea cheltuielilor efectuate de asociaţi este cel de drept comun şi se calculează de la încetarea societăţii.

În schimb, acţiunea în împărţeala bunurilor aflate în fondul social, fiind o acţiune în constatare, este

Page 202: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

imprescriptibilă.

Page 203: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Teste grilă

1. Pentru încheierea valabilă a contractului de societate:a) părţile contractante trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte de dispoziţie;b) este suficient ca părţile contractante să aibă capacitatea de a încheia acte de administrare;c) asociaţii pot aduce ca aport în natură proprietatea sau numai folosinţa unor bunuri.

2. Contractul de societate simplă este un contract: a) oneros; b) sinalagmatic; c) intuitu persoane. d) aleatoriu;e) consensual.

3. Contractul de societate simplă are:a) un scop nepatrimonial;b) un scop lucrativ;c) ca obiect orice alte activităţi decât cele comerciale.

4. În contractul de societate simplă, aportul asociaţilor poate consta în:a) numerar;b) natură;c) muncă.

5. Dacă aportul social promis de un anumit asociat, în cadrul unui contract de societate civilă, constă într-o sumă de bani şi aceasta nu este depusă la termen:

a) capitalul respectiv este de drept producător de dobânzi din ziua scadenţei, fără a fi necesară vreo punere în întârziere;

b) capitalul respectiv este producător de dobânzi de la data scadenţei, dar numai dacă asociatul respectiv a fost pus în întârziere;

c) asociatul debitor, în afară de dobânzile pentru întârziere, poate fi obligat şi la plata de daune-interese.

6. Când obiectul societăţii simple constă în exercitarea unei anumite meserii sau profesii:a) toţi asociaţii care desfăşoară activităţi de profil în cadrul societăţii sunt obligaţi să dea socoteală de

câştigurile realizate de ei în acest mod, însă pentru activităţile de profil realizate pe cont propriu nu au această obligaţie;

b) societatea încetează la moartea unuia dintre asociaţi, chiar dacă părţile stipulează în contract că societatea va continua numai între asociaţii rămaşi în viaţă;

c) oricare dintre asociaţi poate obliga, prin semnătura sa, şi pe ceilalţi, chiar dacă aceştia nu i-au dat un mandat în acest sens şi chiar dacă nu ar fi rezultat un profit pentru societate prin încheierea tranzacţiei respective.

7. Dacă unul dintre asociaţi aduce ca aport social proprietatea unui teren agricol situat în extravilan:

a) asociatul respectiv datorează societăţii garanţia pentru evicţiune pe care orice vânzător o datorează cumpărătorului;

b) contractul de societate trebuie încheiat în mod obligatoriu în formă autentică pentru a fi valabil aportul;

c) transferul dreptului de proprietate asupra terenului către societate se realizează în mod valabil, chiar

Page 204: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

dacă contractul nu a fost încheiat în formă autentică;d) pentru transmiterea valabilă a dreptului de proprietate către societate trebuie respectat dreptul de

preemţiune.

8. Când aportul la constituirea unei societăţi civile a constat în dreptul de folosinţă asupra unui bun cert şi determinat, riscul pieirii fortuite a acestuia este suportat de:

a) coindivizarii asociaţi, dacă bunul respectiv se consumă sau se deteriorează prin întrebuinţare;b) societate, atunci când bunul respectiv, adus în folosinţă a fost destinat a fi vândut;c) coindivizarii asociaţi, dacă bunul respectiv a fost în prealabil evaluat.

9. Într-un contract de societate simplă:a) este permisă clauza prin care unuia dintre asociaţi i-ar reveni totalitatea câştigurilor;b) este interzisă clauza prin care s-ar stipula ca unul sau mai mulţi asociaţi să fie scutiţi de participarea

la pierderi;c) sunt interzise acele clauze prin care asociaţii şi-ar fixa participarea la beneficii şi pierderi fără

proporţionalitate cu aportul social al fiecăruia.

10. Pieirea lucrului promis a fi adus ca aport social determină încetarea contractului de societate civilă:

a) dacă lucrul promis a fi adus ca aport social în proprietatea societăţii piere înainte ca acest fapt să se realizeze;

b) dacă lucrul promis a fi adus ca aport social în proprietatea societăţii piere după ce proprietatea a fost transferată societăţii;

c) în cazul în care aportul social a constat doar în folosinţa acelui lucru, indiferent de momentul la care a pierit.

11. Riscul pieirii fortuite a bunurilor aduse ca aport la constituirea unei societăţi civile este suportat de:

a) coindivizarii asociaţi, dacă aportul social a constat în dreptul de proprietate asupra acestor bunuri, chiar dacă societatea a dobândit personalitate juridică;

b) coindivizarii asociaţi, în cazul în care aportul a constat în folosinţa bunurilor respective;c) societate, dacă aceasta a dobândit personalitate juridică, iar aportul social a constat în dreptul de

proprietate asupra acestor bunuri.

12. Societatea simplă încetează prin:a) denunţarea unilaterală a contractului de către un asociat, în cazul societăţilor constituite pe termen

nedeterminat;b) rezoluţiunea contractului la cererea unuia dintre asociaţi pentru neîndeplinirea culpabilă a

obligaţiilor asumate de un alt asociat;c) denunţarea unilaterală a contractului de către un asociat, în cazul societăţilor constituite pe termen

determinat;d) neînţelegerile grave dintre asociaţi.

Page 205: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

TITLUL XIII

Contractele aleatorii

Capitolul I

Noţiunea. Elementele şi felurile contractelor aleatorii

§ 1. Noţiunea

Contractele aleatorii sunt contractele cu titlu oneros în care întinderea, uneori chiar existenţa obligaţiei pentru una din părţi ori pentru ambele părţi contractante nu se cunosc în momentul încheierii contractului, deoarece depind de un eveniment viitor şi incertă şi în care există şanse de câştig sau de pierdere pentru toate părţile contractante.

În momentul încheierii contractului, întinderea şi chiar existenţa obligaţiei pot fi incerte pentru una sau pentru toate părţile contractului, în schimb şansele de câştig sau de pierdere (adică elementul aleatoriu) există întotdeauna pentru toate părţile contractante şi nu au niciodată caracter unilateral.

De exemplu, în contractul de rentă viageră obligaţia credirentierului este certă în momentul încheierii contractului (transmiterea proprietăţii bunului în schimbul unei rente viagere). Este incertă numai întinderea obligaţiei debirentierului, care depinde de durata vieţii credirentierului (termen incert).

Elementul aleatoriu (şansele de câştig sau de pierdere) există pentru ambele părţi, pentru că în momentul încheierii contractului, durata vieţii credirentierului (termen incert) face să nu se poată stabili dacă valoarea bunului transmis este mai mare decât valoarea totală a rentelor care urmează să fie plătite şi deci, şansa de câştig va fi a debirentierului, sau dacă credirentierul va mai trăi suficient de mult pentru ca valoarea totală a rentelor pe care le va primi să depăşească valoarea bunului şi, deci, el va fi în câştig.

§ 2. Elementul aleatoriu (şansa)

Caracterul aleatoriu, adică şansele de câştig sau de pierdere, sunt elementul esenţial şi distinctiv al contractelor aleatorii faţă de contractele oneroase comutative.

În contractele aleatorii, şansele de câştig sau de pierdere există în momentul încheierii contractului. Ele există în orice contract aleatoriu pentru toate părţile, şi nu numai pentru una sau unele dintre părţi.

În al doilea rând, ele nu sunt cunoscute în concret în momentul încheierii contractului. Nu se cunoaşte, cu alte cuvinte, care parte va câştiga şi va trage foloase de pe urma contractului, şi care parte va pierde.

În sfârşit, nu se cunoaşte în momentul încheierii contractului care este întinderea câştigului sau a pierderii.

Câştigul, şi respectiv pierderea pot fi cunoscute şi estimate numai în momentul îndeplinirii sau neîndeplinirii evenimentului, viitor şi incert.

În sfârşit, şansele de câştig sau de pierdere, care există pentru toate părţile, trebuie să fie corelative (câştigul unei părţi este corespondentul pierderii celeilalte părţi).

Elementul aleatoriu (şansa de câştig sau de pierdere) trebuie să fie cunoscut şi avut în vedere de părţi la încheierea contractului; el ţine de esenţa contractului aleatoriu şi face parte din cauza acestuia.

Disproporţia vădită între prestaţiile părţilor este o consecinţă posibilă a caracterului aleatoriu

Page 206: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

al contractului.Această disproporţie vădită între prestaţiile părţilor nu constituie leziune în contractele aleatorii

şi nu poate constitui temei al acţiunii în resciziune pentru leziune, nici măcar pentru minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

Nu pot fi atacate pentru leziune contractile aleatorii, tranzacţia, precum şi alte contracte prevăzute de lege (art. 1224 C.civ.).

Dimpotrivă, în contractele comutative, drepturile şi obligaţiile părţilor sunt cunoscute, certe, evaluate sau evaluabile.

§ 3. Feluri de contracte aleatorii

Codul civil reglementează următoarele tipuri de contracte aleatorii:1) contractul de asigurare;2) contractul de rentă viageră.3) contractul de întreţinere; şi4) jocul şi prinsoarea.Numărul contractelor aleatorii nenumite este nelimitat. Unul dintre cele mai utilizate contracte

aleatorii contractul de întreţinere, a fost o creaţie a practicii judiciare. Elementul aleatoriu a fost contestat în contractele de asigurare pe motiv că asiguratul, după plata

primelor de asigurare, primeşte contraprestaţia, şi anume asigurarea că va primi o sumă de bani, dacă se va întâmpla cazul asigurat, şi că asigurătorul are o certitudine asupra câştigului său, pentru că a calculat primele astfel încât să poată acoperi toate cazurile asigurate posibile (calculate prin metoda extrapolării statistice).

Aceleaşi argumente au fost aduse şi cu privire la contractele de joc (loterie).Greşeala de argumentare constă în faptul că raţionamentul de mai sus priveşte totalitatea contractelor

de asigurare, respectiv de joc (loterie).Asiguratorul sau organizatorul va face un calcul probabilistic şi va stabili prima de asigurare,

respectiv preţul biletului de loterie, în aşa fel încât pe total, să acopere toate cazurile asigurate, cheltuielile de administraţie şi să obţină şi un beneficiu.

Caracterul aleatoriu există însă în fiecare contract individual în care, în momentul încheierii lui, nu se ştie cine pierde, respectiv cine câştigă (asiguratul sau asigurătorul, cumpărătorul biletului de loterie sau organizatorul loteriei).

Capitolul II

Contractul de rentă viageră

Secţiunea I – Noţiunea, caracterele juridice şi condiţiile de validitate ale contractului de rentă viageră1

§ 1. Noţiunea contractului de rentă viageră

Contractul de rentă viageră este contractul prin care o parte, numită debirentier, se obligă să efectueze în folosul unei anumite persoane, numită credirentier, prestaţii periodice, constând în sume de bani sau alte bunuri fungibile (art. 2242 C.civ.) alin. (1) C.civ.).

Renta viageră se constituie pe durata vieţii credirentierului dacă părţile nu au stipulat constituirea acesteia pe durata vieţii debirentierului sau a unei terţe persoane determinate.

Renta viageră poate fi constituită pe durata vieţii mai multor persoane, urmând ca, în acest caz, în

Page 207: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

lipsă de stipulaţie contrară, obligaţia de plată a rentei să înceteze la data la care decedează ultima dintre aceste persoane (art. 2244 C.civ.).

Renta viageră se deosebeşte de contractul de întreţinere prin natura obligaţiei debitorului.În contractul de întreţinere, obligaţia debitorului este o obligaţie de a face esenţialmente personală, şi

anume de a asigura creditorului întreţinerea (care constă în hrană, locuinţă, îmbrăcăminte, medicamente etc.) pe durata vieţii acestuia.

În contractul de rentă viageră, obligaţia debirentierului este o obligaţie de a da periodic o sumă de bani.

Renta se poate transmite unei alte persoane, în timp ce creanţa de întreţinere nu este transmisibilă.

§ 2. Caracterele juridice ale contractului de rentă viageră

1) Renta viageră poate fi constituită cu titlu oneros, în schimbul unui capital de orice natură, sau cu titlu gratuit şi este supusă, sub rezerva dispoziţiilor din Codul civil privind renta viageră, regulilor proprii ale actului juridic de constituire (art. 2243 alin. (1) C.civ.).

Atunci când renta viageră este stipulată în favoarea unui terţ, chiar dacă acesta o primeşte cu titlu gratuit, contractul nu este supus formei prevăzute pentru donaţie.

Elementul aleatoriu al contractului oneros de rentă viageră îl constituie durata de viaţă a credirentierului.

Renta viageră se poate constitui însă şi cu titlu gratuit, prin donaţie între vii sau prin testament.Ea este supusă reducţiunii dacă excede porţiunii disponibile şi este nulă, dacă este făcută unei

persoane incapabile de a primi.Renta viageră constituită cu titlu gratuit nu mai are caracter aleatoriu, ci este o liberalitate.Legea prezumă caracterul gratuit al contractului, în cazul în care înstrăinarea cu titlu oneros a bunului,

în schimbul rentei viagere, a fost făcută în favoarea unui descendent, ori unui ascendent privilegiat sau soţului supravieţuitor (art. 1091 alin. (4) C.civ.).

Se permite, în consecinţă, moştenitorilor rezervatari să poată solicita reducţiunea liberalităţii, cu excepţia celor care au consimţit la înstrăinarea respectivă.

Renta viageră constituie o liberalitate şi atunci când ea este stipulată nu în favoarea persoanei care a înstrăinat bunul sau a plătit o sumă de bani (constitutor), ci în favoarea unui terţ beneficiar (credirentierul). Renta astfel constituită este o donaţie indirectă, rezultând dintr-o stipulaţie pentru altul.

2) Renta viageră este un contract consensual, care se formează prin acordul de voinţă al credirentierului şi al debirentierului.

Când obiectul contractului de rentă viageră îl formează un drept tabular, actul trebuie să fie întocmit, sub sancţiunea nulităţii, în formă autentică şi înscris în cartea funciară.

3) Renta viageră oneroasă este un contract sinalagmatic, care naşte obligaţii atât pentru debirentier, cât şi pentru credirentier.

Creditorul rentei înstrăinează debitorului un bun mobil sau imobil, ceea ce echivalează cu o vânzare, iar renta plătită periodic reprezintă preţul vânzării.

De aceea, contractului de rentă viageră cu titlu oneros i se aplică, normele aplicabile contractului de vânzare-cumpărare.

Renta viageră se deosebeşte însă de vânzare-cumpărare prin caracterul său aleatoriu şi prin executarea sa succesivă.

4) Contractul de rentă viageră este translativ de proprietate.

Page 208: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Transferul dreptului de proprietate, dacă bunul este mobil, are loc în momentul realizării acordului de voinţă (solo consensus), fără ca predarea bunului în acelaşi moment să fie o condiţie pentru naşterea contractului.

Obligaţia de predare a bunului este o obligaţie de a face, născută în sarcina credirentierului şi trebuie să fie executată de acesta.

În cazul în care dreptul transmis este un drept tabular, transmiterea lui are loc în momentul înscrierii contractului în cartea funciară.

Credirentierul are, de asemenea, obligaţia de garanţie a vânzătorului, dar se bucură, pe de altă parte, de privilegiul vânzătorului.

5) Renta viageră este un contract aleatoriu.Evenimentul incert care face imposibilă cunoaşterea şanselor de câştig sau pierdere ale fiecărei

părţi şi a întinderii acestora este durata vieţii credirentierului, dacă părţile nu au stipulat constituirea ei pe durata vieţii debitentierului.

De regulă, renta viageră se constituie în favoarea credirentierului (pe timpul vieţii acestuia), dar şi în favoarea unui terţ (pe timpul vieţii acestuia) sau chiar în favoarea debirentierului (pentru cât timp va trăi acesta).

Dacă renta e constituită în favoarea unui terţ, iar credirentierul a decedat înaintea acestuia, renta va continua în favoarea moştenitorilor credirentierului, până la moartea terţului.

Este lovit de nulitate absolută contractul care stipulează o rentă constituită pe durata vieţii unei persoane care era decedată în ziua încheierii contractului (art. 2246 C.civ.).

Legiuitorul apreciază că, în acest caz, elementul aleatoriu privind durata incertă a vieţii credirentierului nu există şi că, prin urmare, nu a existat o egalitate a şanselor între credirentier şi debirentier, în momentul încheierii contractului.

Nu produce de asemenea, niciun efect contractul prin care s-a constituit pe durata vieţii unei persoane care, la data încheierii contractului, suferea de o boală din cauza căreia a murit în interval de cel mult 30 de zile de la această dată.

Din modul de redactare a textului şi din sancţiunea nulităţii absolute (contractul este nul), tragem concluzia că nu are relevanţă anticiparea decesului iminent al credirentierului de către debirentier (sau de către ambii), în momentul încheierii contractului.

Nu este nul contractul de rentă viageră cu titlu gratuit, în care credirentierul a murit în 30 de zile de la data încheierii lui, pentru motivul că acesta nu este aleatoriu.

Codul civil permite înfiinţarea rentei pe durata vieţii mai multor persoane (art. 2244 C.civ.).Dacă unul dintre credirentieri a murit, renta nu se va stinge parţial, ci va fi plătită integral

celorlalţi credirentieri până la decesul ultimului dintre ei, în cazul în care părţile nu au convenit altfel.

Obligaţia de plată a rentei viagere este indivizibilă în privinţa credirentierilor cu excepţia cazului unei convenţii contrare a părţilor (art. 2245 C.civ.).

6) Contractul de rentă viageră este un contract cu executare succesivă.Renta este plătită periodic, la termenele stipulate în contract, până la sfârşitul vieţii

credirentierului.

§ 3. Condiţiile de validitate ale contractului de rentă viageră

Contractul de rentă viageră trebuie să îndeplinească condiţiile generale de validitate ale contractelor prevăzute de art. 1179 şi următoarele C.civ.

Credirentierul trebuie să aibă capacitatea de a dispune, întrucât contractul este translativ de

Page 209: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

proprietate.El trebuie să fie proprietarul lucrului transmis sau a nudei proprietăţi a lucrului.Dacă renta este cu titlu gratuit, credirentierul trebuie să aibă capacitatea de dispoziţie cerută

pentru încheierea contractului de donaţie sau a testamentului. În cazul rentei cu titlu gratuit, forma actului prin care aceasta este constituită va fi cea

prevăzută de lege pentru valabilitatea actului, sub sancţiunea nulităţii acestuia (forma autentică, în cazul donaţiilor, forma scrisă, în cazul testamentelor).

Consimţământul trebuie să existe, să fie liber şi neviciat.Obiectul obligaţiei credirentierului îl poate constitui dreptul de proprietate (sau numai nuda

proprietate) asupra unui bun mobil sau imobil aflat în circuitul civil.Dacă bunul transmis este un drept real imobiliar tabular, transmiterea şi dobândirea lui se face numai

cu respectarea regulilor de carte funciară (art. 877 C.civ.).Cauza contractului trebuie să existe şi să fie licită şi morală.

Secţiunea a II-a – Efectele contractului de rentă viageră

§ 1. Obligaţiile debirentierului

1) Plata rentei este principala obligaţie a debirentierului.Cuantumul rentei se stabileşte prin acordul de voinţă al părţilor.Ratele de rentă trebuie să fie plătite de debirentier în cuantumul şi la termenele prevăzute în

contract până la decesul credirentierului, sau până la decesul terţului beneficiar al rentei, atunci când a fost constituită în favoarea acestuia.

La moartea debirentierului obligaţia de plată a rentei se transmite la moştenitorii săi, nefiind o obligaţie strict personală, contractată intuitu persoane.

În lipsă de stipulaţie contrară, ratele de rentă se plătesc trimestrial şi în avans şi indexate în funcţie de rata inflaţiei.

Atunci când credirentierul decedează înainte de expirarea perioadei pentru care renta s-a plătit în avans, debirentierul nu poate cere restituirea sumei plătite aferente perioadei în care creditorul nu a mai fost.

În caz de neîndeplinire a obligaţiei de plată a ratelor scadente, credirentierul poate cere sechestrul şi vânzarea bunurilor debirentierului, până la concurenţa unei sume suficiente spre a asigura plata rentei pentru viitor (art. 2250 alin. (1) C.civ.).

Această sumă se stabileşte, în condiţiile legii, pe baza unei expertize întocmite în conformitate cu metodologia de calcul aplicabilă în cazul asigurărilor de viaţă, ţinându-se seama, printre altele, de ratele deja încasate de credirentier, de vârsta şi de starea acestuia. Cheltuielile expertizei sunt suportate de debirentier.

După ce a fost obţinută în urma vânzării bunurilor debirentierului, suma se consemnează la o instituţie de credit şi va fi plătită credirentierului cu respectarea cuantumului şi scadentelor convenite prin contractul de rentă viageră.

Dacă debirentierul intră în lichidare, credirentierul îşi poate realiza dreptul la rentă înscriind în tabloul creditorilor o creanţă al cărei cuantum se determină prin expertiză.

Dreptul la acţiunea prin care se solicită plata ratelor de rentă restante se prescrie în termenul general de 3 ani, care se calculează separat pentru fiecare rată din momentul în care a devenit exigibilă.

Moştenitorii credirentierului nu pot cere plata ratelor scadente, dar neîncasate de autorul lor decedat.1

Credirentierul are dreptul la rezoluţiune pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei de plată a rentei de către debirentier.

În lipsa unei stipulaţii contrare, rezoluţiunea nu conferă debirentierului dreptul de a obţine

Page 210: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

restituirea ratelor de rentă deja plătite.Debirentirul nu se poate libera de plata rentei oferind restituirea capitalului şi renunând la restituirea

ratelor plătite.Debirentierul este ţinut la plata rentei până la decesul persoanei pe durata vieţii căreia a fost

constituită renta, oricât de împovărătoare ar putea deveni prestarea acesteia (art. 2252 C.civ.), contractul având pentru el un caracter irevocabil.

Numai renta viageră cu titlu gratuit poate fi declarată insesizabilă prin contract. Chiar şi în acest caz, stipulaţia nu îşi produce efectele decât în limita valorii rentei care este necesară credirentierului pentru asigurarea întreţinerii cum este definită de art. 2266 alin. (2) C.civ. (art. 2253 C.civ.).

2) Obligaţia de a oferi credirentierului garanţiile stipulate în contract pentru plata rentei şi de a nu micşora garanţiile oferite.

Pentru garantarea obligaţiei de plată a rentei constituie cu titlu oneros, credirentierul are după caz un privilegiu sau o ipotecă asupra bunului transmis.

În acest caz, în vederea înscrierii ipotecii legale nu este necesară declararea valorii creanţei garantate (art. 2249 C.civ.).

Creditorul unei rente viagere constituie cu titlu oneros poate cere rezoluţiunea contractului dacă debirentierul nu depune garanţia promisă în vederea executării obligaţiei sale ori o diminuează.

Sancţiunea desfiinţării contractului de rentă viageră nu se poate pronunţa dacă contractul este cu titlu gratuit.

§ 2. Obligaţiile credirentierului

Obligaţiile credirentierului în contractul de rentă viageră cu titlu oneros sunt identice cu obligaţiile vânzătorului, atunci când prestaţia sa constă în transmiterea dreptului de proprietate (sau numai de nudă proprietate) asupra unui bun mobil sau imobil, în schimbul căreia este stipulată obligaţia debitorului de a plăti renta.

1) Obligaţia de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului (obligaţie de a da) se execută în momentul realizării acordului de voinţă al părţilor (solo consensus) cu privire la clauzele contractului de rentă viageră.

Dacă bunul este un drept tabular (drept imobiliar), acordul de voinţă trebuie, sub sancţiunea nulităţii, să fie manifestat în formă autentică şi înscris în cartea funciară.

2) Obligaţia de predare a bunului (obligaţie de a face), în cazul transmiterii dreptului de proprietate, se poate executa la încheierea contractului, o dată cu transmiterea dreptului de proprietate sau ulterior.

3) Obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi viciile ascunse ale lucrului transmis.4) Obligaţia de conservare a bunului până în momentul predării lui debirentierului.În cazul contractului de rentă viageră cu titlu gratuit, credirentierul nu are aceste obligaţii.

Page 211: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Teste grilă

1. Contractul de rentă viageră: a) se poate înfiinţa cu titlu oneros;b) se poate constitui cu titlu gratuit, dar numai prin donaţie; c) se poate constitui cu titlu gratuit, prin donaţie, chiar dacă nu este îndeplinită forma prevăzută de

lege pentru donaţii.

2. Debirentierul:a) devine proprietarul bunului din momentul încheierii contractului;b) poate să se libereze de plata rentei, dar numai dacă renunţă la restituirea ratelor de rentă plătite; c) nu poate să se libereze de plata rentei. 3. Obligaţia de a plăti renta se poate înfiinţa: a) numai în favoarea persoanei care a transmis un bun sau a plătit o sumă de bani; b) şi în favoarea unei alte persoane decât cea prevăzută la lit. a); c) şi în favoarea altei persoane decât cea prevăzută la lit. a), dar numai dacă actul prin care se

stabileşte această obligaţie este supus formelor stabilite pentru donaţie.

4. Dacă la scadenţă debirentierul nu plăteşte:a) credirentierul poate cere rezoluţiunea contractului; b) credirentierul poate cere executarea silită; c) credirentierul poate cere rezoluţiunea, numai dacă debirentierul nu prezintă garanţiile stipulate

pentru asigurarea plăţii rentei sau le micşorează prin fapta sa sau dacă în contract există un pact comisoriu expres.

5. În caz de moarte a debirentierului, obligaţia de plată a rentei:a) se stinge; b) nu se stinge; c) nu se poate transmite asupra moştenitorilor.

6. Dacă persoana în favoarea căreia a fost constituită renta viageră moare, atunci: a) contractul este nul, dacă moartea a intervenit în termen de 30 de zile de la încheierea contractului,

din cauza bolii de care suferea;b) renta încetează a fi plătită; c) contractul nu este nul în nici un caz.

7. Într-un contract de rentă viageră, renta se poate constitui:a) numai în favoarea unei singure persoane;b) în favoarea mai multor persoane;c) în favoarea unei persoane deja moartă la momentul încheierii contractului.

8. Poate fi declarată neurmăribilă prin convenţia părţilor:a) renta cu titlu gratuit;b) renta cu titlu oneros;c) nici una nu poate fi declarată neurmăribilă.

9. Renta pe viaţă se poate constitui:a) numai în favoarea persoanei care a transmis un bun sau a plătit o sumă de bani;b) în favoarea unei a treia persoane care n-are nici un drept la rentă, dar numai dacă actul încheiat

Page 212: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

îndeplineşte forma cerută pentru donaţii;c) în favoarea unei a treia persoane, chiar dacă aceasta este incapabilă de a primi liberalităţi de la

credirentier;d) în favoarea unei a treia persoane, ea putând fi supusă reducţiunii, dacă întrece cotitatea disponibilă

a constituitorului rentei.

10. Dacă la scadenţă debirentierul nu plăteşte:a) credirentierul poate cere executarea silită asupra patrimoniului debirentierului numai dacă renta a

fost constituită cu titlu oneros;b) credirentierul poate cere rezoluţiunea numai dacă debirentierul nu prezintă garanţiile stipulate

pentru asigurarea plăţii rentei;c) credirentierul poate cere rezoluţiunea dacă debirentierul nu plăteşte ratele de rentă.11. În materia contractului de rentă viageră: a) în cazul în care există doi credirentieri, iar unul dintre ei decedează, obligaţia de plată a rentei se

reduce parţial;b) dacă există mai mulţi debirentieri, oricare dintre ei poate fi obligat la executarea integrală a rentei;c) dacă unicul debirentier decedează, oricare dintre moştenitorii săi poate fi obligat la executare

integrală.

Capitolul III

Contractul de întreţinere

Secţiunea I – Noţiunea, caracterele juridice şi condiţiile de validitate ale contractului de întreţinere1

§ 1. Noţiune

Contractul de întreţinere este contractul aleatoriu prin care o parte se obligă să efectueze în folosul celeilalte părţi sau al unui anumit terţ prestaţiile necesare întreţinerii şi îngrijirii pentru o anumită durată.

Dacă prin contract nu s-a prevăzut durata întreţinerii ori s-a prevăzut numai caracterul viager al acesteia, atunci întreţinerea se datorează pentru toată durata vieţii creditorului întreţinerii (art. 2254 C.civ.).

§ 2. Caracterele juridice ale contractului de întreţinere

1) Contractul de întreţinere este un contract solemn, care se încheie în formă autentică.„Contractul de întreţinere se încheie în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute”

prevede art. 2255 C.civ.2) Contractul de întreţinere este contract sinalagmatic (bilateral) când este cu titlu oneros, care

naşte obligaţii reciproce în sarcina părţilor sau contract unilateral când este cu titlu gratuit, întreţinerea fiind constituită prin donaţie.

3) Întreţinerea poate fi constituită cu titlu oneros, în schimbul unui capital de orice natură, sau cu titlu gratuit şi este supusă, sub rezerva dispoziţiilor privind contractul de întreţinere, regulilor proprii ale actului juridic de constituire.

Atunci când întreţinerea este stipulată în favoarea unui terţ, chiar dacă acesta o primeşte cu titlu

Page 213: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

gratuit, contractul nu este supus formei prevăzute pentru donaţie.Este de regulă un contract cu titlu oneros, pentru că întreţinerea este prestată în schimbul unui

bun sau al unei sume de bani.El poate fi însă şi gratuit, prestarea întreţinerii constituind o liberalitate făcută sub forma donaţiei

sau a legatului testamentar cu sarcini, sau a stipulaţiei pentru altul (terţul beneficiar fiind creditorul întreţinerii).

4) Contractul de întreţinere cu caracter viager cu titlu oneros este un contract aleatoriu.1 Elementul aleatoriu, incert, al contractului de întreţinere este durata vieţii persoanei întreţinute a

creditorului întreţinerii. Este lovit de nulitate absolută contractul care stipulează o întreţinere constituită pe durata vieţii unei

persoane care era decedată în ziua încheierii contractului.Nu produce, de asemenea, nici un efect contractul prin care s-a constituit cu titlu oneros întreţinere pe

durata vieţii unei persoane care, la data încheierii contractului, suferea de o boală din cauza căreia a murit în interval de cel mult 30 de zile de la această dată.

5) Este un contract translativ de proprietate, prin care se realizează transferul dreptului de proprietate asupra bunului, de la întreţinut la întreţinător fiind supus condiţiilor legale privind valabilitatea acestor transmiteri.

6) Este un contract intuitu persoane, încheiat atât de întreţinător, cât şi de întreţinut în consideraţia persoanei cocontractantului.

Dreptul la întreţinere este un drept personal, netransmisibil prin succesiune, care se stinge prin moartea beneficiarului.

Drepturile creditorului întreţinerii nu pot fi cedate sau supuse urmăririi, deci sunt incesibile şi insesizabile. Caracterul personal al contractului de întreţinere nu poate fi invocat de părţi pentru a se opune acţiunii în revocarea contractului sau acţiunii oblice introduce pentru executarea sa.

Şi obligaţia debitorului întreţinerii (întreţinătorului) este întotdeauna o obligaţie de a face, strict personală şi netransmisibilă.

În mod excepţional se admite totuşi că, în cazul unei împiedicări obiective şi temporare a debitorului de a presta întreţinerea, ea ar putea fi executată de un mandatar sau de un negotiorum gestor.

7) Este un contract cu executare succesivă.Întreţinerea se prestează în timp, până la sfârşitul vieţii întreţinutului sau până la sfârşitul perioadei

stipulate, permanent, chiar dacă nu periodic.Prin contractul de întreţinere o parte se obligă să efectueze în folosul celeilalte părţi sau al unui

anumit terţ prestaţiile necesare întreţinerii şi îngrijirii pentru o anumită durată.Dacă prin contract nu s-a prevăzut durata întreţinerii ori s-a prevăzut numai caracterul viager al

acesteia, atunci întreţinerea se datorează pentru toată durata vieţii creditorului întreţinerii.Întreţinerea poate fi constituită pe durata vieţii mai multor persoane, urmând ca, în acest caz, în lipsă

de stipulaţie contrară, obligaţia de plaă a rentei să înceteze la data la care decedează ultima dintre aceste persoane.

§ 3. Condiţiile de validitate ale contractului de întreţinere

1) Condiţiile de validitate ale contractului de întreţinere sunt condiţiile generale pentru validitatea contractelor prevăzute de art. 1179 şi urm. C.civ.

Ambele părţi trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu, întrucât ambele fac acte de dispoziţie (întreţinutul transmite dreptul de proprietate asupra unui bun, iar întreţinătorul, în caz de neexecutare a obligaţiei asumate, poate fi obligat la plata de despăgubiri).

Soţii nu pot încheia un contract de întreţinere, de altfel, inutil, pentru că între ei există obligaţia legală de întreţinere, întrucât vânzarea-cumpărarea este interzisă între ei.

Page 214: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Dacă, în contract, există o pluralitate de părţi (fie de creditori, fie de debitori, fie şi de creditori şi de debitori), obligaţia de întreţinere este indivizibilă. În consecinţă, neexecutarea obligaţiei de întreţinere faţă de unul dintre creditori determină rezoluţiunea întregului contract.

2) Consimţământul părţilor trebuie să fie liber şi neviciat.

3) Obiectul obligaţiei întreţinutului îl constituie un bun mobil sau imobil, determinat, care trebuie să fie în circuitul civil şi să fie proprietatea sa.

Obligaţia întreţinutului se execută dintr-o dată la încheierea contractului.Obiectul obligaţiei întreţinătorului îl constituie întreţinerea, în sensul ei cel mai larg, cuprinzând un

număr mare de prestaţii care se execută în natură, ca: procurarea şi prepararea hranei, cumpărarea de îmbrăcăminte, încălţăminte, lenjerie de pat şi de corp, medicamente, îngrijiri medicale, efectuarea curăţeniei în locuinţă, plata cheltuielilor de întreţinere. Părţile pot conveni ca întreţinătorul să locuiască în imobilul întreţinutului sau în locuinţă separată.

Obligaţia întreţinătorului se execută succesiv şi permanent până la sfârşitul vieţii întreţinutului sau pe durata stipulată în contract.

De regulă, în practică, contractul de întreţinere se înfăţişează ca un contract de vânzare-cumpărare a imobilului întreţinutului în care acesta îşi rezervă dreptul de uzufruct până la sfârşitul vieţii şi în care se stipulează ca preţ întreţinerea vânzătorului pe durata vieţii acestuia.

§ 4. Delimitarea contractului de întreţinere faţă de alte contracte

1) Contractul de întreţinere prezintă cele mai multe asemănări cu contractul de rentă viageră.1

Ele sunt însă contracte distincte, care se deosebesc prin aceea că:a) renta viageră cuprinde o obligaţie de a da (o sumă de bani – renta), în timp ce contractul de

întreţinere conţine o obligaţie de a face (a presta întreţinerea sub toate formele ei);b) creanţa de întreţinere este esenţialmente personală, deci netransmisibilă la altă persoană, în timp ce

renta viageră este transmisibilă (cesibilă);c) drepturile creditorului întreţinerii nu pot fi cedate sau supuse urmăririi (art. 2258 C.civ.).

2) Delimitarea contractului de întreţinere de contractul de vânzare-cumpărare prezintă dificultăţi atunci când preţul bunului înstrăinat este atât o sumă de bani, cât şi întreţinere.

Pentru calificarea acestui contract, este necesar să se stabilească care este scopul principal urmărit de părţi la încheierea contractului.

În acest sens, considerăm că este greşită şi de natură a crea confuzii sintagma „vânzare-cumpărare cu clauza întreţinerii“, deşi ea este folosită în mod curent în practica judiciară.2

Dacă obligaţia principală a dobânditorului este prestarea întreţinerii, contractul va fi de întreţinere, indiferent dacă preţul în bani a fost sau nu precizat în contract, pentru că elementul aleatoriu caracteristic pentru contractul de întreţinere rămâne durata vieţii înstrăinătorului.

Dacă însă o cotă indiviză din imobil este vândută pe un preţ determinat, iar cealaltă cotă indiviză a făcut obiectul contractului de întreţinere, există două contracte, unul de vânzare-cumpărare şi altul de întreţinere, cuprinse în acelaşi înscris.

3) Donaţia cu sarcini se deosebeşte de donaţia cu sarcina întreţinerii prin elementul aleatoriu care se regăseşte în cea de a doua.

În primul caz, sarcina are un obiect determinat (plata unei datorii etc.), a cărei întindere (valoare) este cunoscută în momentul încheierii contractului de donaţie; în cel de al doilea, ea are ca obiect prestarea întreţinerii, a cărei valoare totală este imposibil de anticipat în momentul facerii donaţiei.

Sarcina întreţinerii poate fi stipulată în favoarea donatorului sau în favoarea unui terţ (caz în care reprezintă o stipulaţie pentru altul, prin care se realizează o liberalitate indirectă).

Page 215: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

În ambele situaţii esenţiale pentru caracterizarea contractului, ca fiind un contract de întreţinere, sunt: obiectul sarcinii donatorului (prestarea întreţinerii) şi, în al doilea rând, cauza, scopul contractului urmărit de donator. Dacă scopul contractului a fost intenţia de a asigura întreţinerea beneficiarului acestuia este un contract de întreţinere, în timp ce dacă cauza contractului a fost doar animus donandi (intenţia liberală), atunci este vorba despre o donaţie.

În cazul în care părţile au contractat urmărind avantaje reciproce, contractul este contract de întreţinere. Disproporţia dintre cele două prestaţii nu transformă întreţinerea în donaţie.1

Disproporţia celor două prestaţii este explicată tocmai de elementul aleatoriu, durata incertă a vieţii donatorului, element esenţial în contractul de întreţinere.

Secţiunea a II-a – Efectele contractului de întreţinere

§ 1. Obligaţiile creditorului întreţinerii

Creditorul întreţinerii are obligaţiile vânzătorului: 1) Obligaţia de a transmite întreţinătorului dreptul de proprietate asupra bunului, mobil sau

imobil, înstrăinat. Această obligaţie (de a da) se execută la încheierea contractului de întreţinere în cazul bunurilor

mobile, sau la data înscrierii contractului de întreţinere în cartea funciară.2) Obligaţia de a preda bunul transmis (de a face), atunci când ea nu a fost executată la încheierea

contractului sau când, fireşte, nu s-a transmis prin contract decât nuda proprietate a bunului.3) Până la predare, întreţinutul are obligaţia de a conserva bunul înstrăinat.4) Obligaţia de garanţie contra evicţiunii şi a viciilor ascunse ale bunului înstrăinat.Întreţinutul se bucură de privilegiul vânzătorului.

§ 2. Obligaţiile debitorului întreţinerii

1) Principala obligaţie a debitorului întreţinerii este aceea de acordare a întreţinerii în natură beneficiarului acesteia.

Debitorul întreţinerii datorează creditorului prestaţii stabilite în mod echitabil ţinându-se seama de valoarea capitalului şi de condiţia socială anterioară a creditorului.

Debitorul este obligat în special să asigure creditorului în hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte, menaj, precum şi folosinţa unei locuinţe corespunzătoare. Întreţinerea cuprinde, de asemenea, îngrijirile şi cheltuielile necesare în caz de boală (art. 2257 alin. (2) C.civ.).1

În cazul în care întreţinerea are caracter viager sau atunci când creditorul decedează în cursul duratei contractului, debitorul are obligaţia să-l înmormânteze.

Întreţinerea continuă a fi datorată în aceeaşi măsură chiar dacă, în cursul executării contractului, bunul care a constituit capitalul a pierit total sau parţial ori şi-a diminuat valoarea, dintr-o cauză pentru care creditorul întreţinerii nu este ţinut să răspundă.

Clauza prin care creditorul întreţinerii se obligă la prestarea unor servicii este considerată nescrisă.Dacă prestarea sau primirea în natură a întreţinerii nu mai poate continua din motive obiective

sau dacă debitorul întreţinerii decedează şi nu intervine o înţelegere între părţi, instanţa judecătorească poate să înlocuiască, la cererea oricăreia dintre părţi, fie şi numai temporar, întreţinerea în natură cu o sumă de bani corespunzătoare.

Atunci când prestarea sau primirea în natură a întreţinerii nu mai poate continua din culpa uneia dintre părţi, instanţa va majora sau, după caz, diminua cuantumul sumei de bani care înlocuieşte prestaţia de întreţinere (art. 2261 C.civ.).2

În toate cazurile în care întreţinerea a fost înlocuită cu o rentă în bani, devin aplicabile dispoziţiile care reglementează contractul de rentă viageră.

Dacă prin contractul de întreţinere nu s-a convenit altfel, obligaţia de plată a rentei rămâne indivizibilă

Page 216: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

între debitori.Locul executării obligaţiei de întreţinere este domiciliul creditorului (întreţinerii), prin derogare de la

dreptul comun, plata fiind portabilă şi nu cherabilă.Părţile pot stabili, de comun acord, şi un alt loc de executare a întreţinerii.În cazul neexecutării obligaţiei de întreţinere, creditorul ei (întreţinutul) are alegerea între a

cere rezoluţiunea contractului sau executarea obligaţiei.Dacă executarea în natură a devenit imposibilă din cauza culpei debitorului, instanţa, la cererea

creditorului, poate stabili obligaţia de întreţinere pentru o sumă de bani plătibilă periodic, la intervalele stabilite de părţi, având caracterul de despăgubiri echivalente cu întreţinerea datorată.

Secţiunea a II-a – Încetarea contractului de întreţinere

Contractul de întreţinere încheiat pe durată determinată încetează la expirarea acestei durate, cu excepţia cazului în care creditorul întreţinerii decedează mai devreme (art. 2263 alin. (1) C.civ.).

Atunci când comportamentul celeilalte părţi face imposibilă executarea contractului în condiţii conforme bunelor moravuri, cel interesat poate cere rezoluţiunea.1

În acest caz, precum şi atunci când se întemeiază pe neexecutarea culpabilă a obligaţiei de întreţinere, rezoluţiunea nu poate fi pronunţată decât de instanţă, dispoziţiile art. 1021 nefiind aplicabile. Orice clauză contrară este considerată nescrisă.2

Dacă rezoluţiunea a fost cerută pentru unul dintre motivele prevăzute mai sus, oferta de întreţinere făcută de debitorul pârât după introducerea acţiunii nu poate împiedica rezoluţiunea contractului.

În cazul în care rezoluţiunea se pronunţă pentru aceste motive, debitorul în culpă nu poate obţine restituirea prestaţiilor de întreţinere deja executate.

Dreptul la acţiunea în rezoluţiune se transmite moştenitorilor.Rezoluţiunea contractului de întreţinere nu se poate cere când prestarea sau primirea întreţinerii nu

mai poate continua din motive obiective sau dacă debitorul întreţinerii decedează şi nu intervine o înţelegere între părţi.

În lipsa unei stipulaţii contrare, obligaţia de întreţinere este indivizibilă atât în privinţa creditorilor, cât şi în privinţa debitorilor.

Indivizibilitatea obligaţiei face imposibilă o executare parţială a obligaţiei, de exemplu, faţă doar de un beneficiar. Rezoluţiunea va putea fi cerută şi obţinută de creditorul faţă de care obligaţia de întreţinere nu a fost executată, cu consecinţa rezolvirii întregului contract de întreţinere şi a restituirii bunului.1

Întreţinerea poate fi cerută în totalitate de la oricare dintre debitori, fără ca acesta să poată invoca beneficiul de diviziune, întrucât obligaţia de întreţinere este indivizibilă.

În schimb, dacă doar unul dintre debitori a prestat în întregime întreţinerea, creditorul întâlnirii nu poate cere rezoluţiunea contractului sub motiv că celălalt debitor nu a prestat întreţinere.2

Dreptul de întreţinere este un drept personal, contractat intuitu persoane, care se stinge prin moartea beneficiarului, deci netransmisibil prin succesiune.

Caracterul personal al contractului de întreţinere nu poate fi invocat de părţi pentru a se opune acţiunii în revocarea contractului sau acţiunii oblice introduse pentru executarea sa (art. 2259 C.civ.).

Moştenitorii nu vor putea cere întreţinătorului să le presteze întreţinere în temeiul contractului încheiat de acesta cu autorul lor.

Caracterul personal al creanţei de întreţinere nu influenţează însă caracterul patrimonial al acţiunii în rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiei de întreţinere faţă de beneficiar.

Contractul de întreţinere este revocabil în folosul persoanelor cărora creditorul întreţinerii le datorează alimente în temeiul legii dacă, prin efectul contractului, el s-a lipsit de mijloacele necesare îndeplinirii obligaţiei de a asigura alimentele (art. 2260 alin. (1) C.civ.).

Revocarea poate fi cerută chiar dacă nu există fraudă din partea debitorului întreţinerii şi indiferent de

Page 217: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

momentul încheierii contractului de întreţinere.În loc să dispună revocarea contractului, instanţa de judecată poate, chiar şi din oficiu însă numai cu

acordul debitorului întreţinerii, să îl oblige pe acesta să asigure alimente persoanelor faţă de care creditorul are o astfel de obligaţie legală, fără ca în acest mod să fie diminuate prestaţiile datorate creditorului întreţinerii.

Secţiunea a III-a – Încetarea contractului de întreţinere

Contractul de întreţinere încetează la moartea creditorului întreţinerii. Este o consecinţă a caracterului său intuitu persone.

Contractul de întreţinere încheiat pe durată determinată încetează la expirarea acestei durate, cu excepţia cazului în care creditorul întreţinerii decedează mai devreme (art. 2263 alin. (1) C.civ.).

Atunci când comportamentul celeilalte părţi face imposibilă executarea contractului în condiţii conforme bunelor moravuri, cel interesat poate cere rezoluţiunea.

În acest caz, precum şi atunci când se întemeiază pe neexecutarea culpabilă a obligaţiei de întreţinere, rezoluţiunea nu poate fi pronunţată decât de instanţă. Orice clauză contrară este considerată nescrisă.

Dacă rezoluţiunea a fost cerută pentru unul dintre motivele menţionate mai sus, oferta de întreţinere făcută de debitorul pârât după introducerea acţiunii nu poate împiedica rezoluţiunea contractului.

În cazul în care rezoluţiunea se pronunţă, debitorul în culpă obţine restituirea prestaţiilor de întreţinere deja executate.

Dreptul la acţiunea în rezoluţiune se transmite moştenitorilor.1

Rezoluţiunea cpontractului de întreţinere nu se poate cere dacă prestarea sau primirea în natură a întreţinerii nu mai poate continua din motive obiective sau dacă debitorul întreţinerii decedează şi nu intervine o înţelegere între părţi.

În aceste cazuri instanţa poate să înlocuiască la cererea oricăreia dintre părţi, fie şi numai temporar, întreţinerea în natură, cu o sumă de bani corespunzătoare.

Page 218: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Teste grilă

1. Contractul de întreţinere:a) este oneros, comutativ, translativ de proprietate;b) generează o obligaţie de întreţinere indivizibilă, dacă în contract există o pluralitate de părţi;c) cuprinde o obligaţie de a da din partea celui ce prestează întreţinerea.

2. Natura juridică a contractului prin care o persoană transmite un bun altei persoane, în schimbul unei sume de bani şi a întreţinerii pe viaţă, este:

a) contract de întreţinere;b) contract de vânzare-cumpărare, dacă prestaţia în bani reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea

bunului transmis;c) contract de vânzare-cumpărare.

3. În cazul contractului de întreţinere:a) debitorul nu se poate libera de executarea obligaţiei de întreţinere;b) creditorul întreţinerii este ţinut de obligaţia de garanţie a vânzătorului şi se bucură de privilegiul

prevăzut de lege în favoarea acestuia;c) debitorul se poate libera de executarea obligaţiei de întreţinere dacă ar fi prea oneroasă pentru el,

dar numai dacă se obligă să retransmită în patrimoniul creditorului bunul sau capitalul primit fără a pretinde restituirea contravalorii întreţinerii prestate.

4. Contractul de întreţinere este un contract:a) consensual;b) solemn, dacă bunul înstrăinat este un teren;c) real.

5. Contractul de întreţinere este un contract:a) sinalagmatic;b) unilateral;c) cu titlu oneros;d) cu titlu gratuit.

6. Contractul de întreţinere este un contract cu:a) titlu comutativ;b) aleatoriu;c) intuitu persoane;d) cu executare dintr-odată;e) cu executare succesivă.

7. Pentru validitatea contractului de întreţinere este necesar ca:a) întreţinutul să aibă capacitate de exerciţiu deplină;b) întreţinătorul să aibă capacitate de exerciţiu restrânsă;c) atât întreţinutul cât şi întreţinătorul să aibă capacitate de exerciţiu deplină.

8. Creanţa la întreţinere este:a) transmisibilă la moştenitorii întreţinutului;b) netransmisibilă la moştenitorii întreţinutului, fiind esenţialmente personală;c) urmăribilă de către creditorii întreţinutului.

Page 219: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

9. Întreţinutul este obligat să:a) transmită întreţinătorului dreptul de proprietate asupra bunului înstrăinat;b) să îl garanteze pe întreţinător contra evicţiunii şi a viciilor ascunse ale bunului înstrăinat;c) să predea bunul transmis;d) să predea bunul transmis dacă această obligaţie nu a fost executată la încheierea contractului, sau

dacă prin contract nu s-a transmis doar nuda proprietate a bunului.

10) În cazul neexecutării obligaţiei de acordare a întreţinerii, întreţinutul are dreptul să ceară instanţei:

a) rezoluţiunea contractului de întreţinere, şi restituirea lucrului transmis, urmând să restituie acestuia contravaloarea întreţinerii primite până atunci;

b) rezoluţiunea contractului de întreţinere şi restituirea lucrului transmis întreţinătorului;c) executarea obligaţiei de întreţinere;d) transformarea obligaţiei de întreţinere în natură în plata unei sume de bani, egală ca valoare cu

întreţinerea.

11. În caz de pluralitate de debitori ori de creditori, obligaţia de întreţinere este:a) indivizibilă, în cazul pluralităţii de creditori;b) conjunctă, în cazul pluralităţii de creditori;c) indivizibilă, în cazul pluralităţii de debitori;d) conjunctă, în cazul pluralităţii de debitori.

12. Executarea obligaţiei de întreţinere de către unul din debitori (întreţinători):a) stinge obligaţia dacă a fost executată în întregime faţă de unul dintre creditori;b) stinge obligaţia dacă a fost executată parţial, faţă de unul dintre creditori.

Capitolul IV

Contractul de joc de noroc

§ 1. Noţiune

Jocul de noroc şi pariul sunt contracte aleatorii.Contractul de joc de noroc este contractul prin care părţile se obligă să asigure una alteia un

câştig determinat (bani sau bunuri) în funcţie de realizarea sau nerealizarea unui eveniment sau fapt care depinde de forţa, dibăcia, inteligenţa sau cunoştinţele părţilor contractante ori ale altor persoane, sau exclusiv de hazard, element aleatoriu care face să existe şanse de câştig sau de pierdere pentru toate părţile contractante.

Contractul de prinsoare sau pariul este contractul prin care părţile care susţin lucruri contrarii stabilesc că acela care va avea dreptate va primi un câştig determinat (o sumă de bani sau un bun), partea câştigătoare urmând să fie stabilită în mod obiectiv prin verificarea susţinerilor părţilor.

Deosebirea între joc şi prinsoare este în funcţie de rolul îndeplinit de părţi în realizarea evenimentului.

Dacă părţile (sau cel puţin una dintre ele) au un rol activ, chiar dacă rezultatul depinde de hazard este un contract de joc, în timp ce dacă părţile sunt complet străine de eveniment este o prinsoare (pronosticurile sportive).

De aici, concluzia că pariul este o simplă varietate a jocului de noroc.Distincţia înfăţişată mai sus este mai mult doctrinară şi nu are nici o relevanţă pe planul efectelor

Page 220: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

contractului; fie că este un contract de joc, fie că este un contract de prinsoare de pariu, regimul juridic al efectelor lor este acelaşi.

§ 2. Definirea şi clasificarea jocurilor de noroc

Art. 3 din O.U.G. nr. 77/2009 defineşte jocul de noroc (organizat – n.a.) ca fiind „acea activitate comercială care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: se atribuie câştiguri materiale, de regulă băneşti, ca urmare a oferirii publice de către organizator a unui potenţial câştig şi a acceptării ofertei de către participant, cu perceperea unei taxe de participare directe sau disimulate, câştigurile fiind atribuite prin selecţia aleatorie a rezultatelor evenimentelor care fac obiectul jocului, indiferent de modul de producere a acestora.

Sunt incluse în această categorie şi acele activrtăţi comerciale în care beneficiarii premiilor sunt stabiliţi pe baza rezultatelor unor evenimente sau concursuri ce se vor produce fără implicarea organizatorilor.

Organizarea oricărui joc de noroc implică existenţa cumulativă a următoarelor elemente: joc şi/sau partidă, taxă de participare sau miză, fond de câştiguri sau premii, mijloace de joc, organizator, participanţi.

Prin taxă de participare directă se înţelege suma de bani percepută direct de la participant de către organizator în schimbul dreptului de participare la joc.

Prin taxă de participare disimulată se înţelege orice sumă încasată sau solicitată suplimentar faţă de contravaloarea percepută de la aceeaşi persoană de acelaşi operator economic pentru vânzarea unor bunuri ori produse sau pentru efectuarea unor servicii similare ori identice, indiferent dacă aceasta este încasată sau solicitată direct de către organizatorul activităţii ori de către o altă persoană care participă sub orice formă la desfăşurarea activităţii, având ca finalitate permisiunea dreptului de participare la jocul de noroc.

Contractul de joc de noroc şi pariul se pot înfăţişa ca activităţi neorganizate, de agrement ale persoanelor fizice (jocuri de cărţi, biliard, table, întreceri sportive adţhoc, rămăşag cu privire la producerea unui eveniment viitor etc.) şi ca activităţi organizate, comerciale (jocuri tip casino, pariuri sportive, loto-pronosport, 6 din 49 etc.)

Organizarea şi exploatarea activităţii de jocuri de noroc pe teritoriul României constituie monopol de stat şi se desfăşoară în condiţiile ordonanţei de urgenţă nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc.

Statul poate acorda dreptul de organizare şi exploatare a activităţii de jocuri de noroc pe bază de licenţă de organizare a jocurilor de noroc pe fiecare tip de activitate, şi de autorizaţie de exploatare a jocurilor de noroc, documente nominale şi limitate în timp, ce vor fi exploatate în mod direct de deţinătorul licenţei.1

Activitatea de autorizare a organizării şi exploatării jocurilor de noroc se realizează de Ministerul Finanţelor Publice prin Comisia de autorizare a jocurilor de noroc.

Componenţa comisiei se stabileşte prin ordin comun al ministrului finanţelor publice şi al ministrului administraţiei şi internelor, din structura acesteia făcând parte cel puţin câte un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor.

Comisia funcţionează având în vedere principiile legalităţii, imparţialităţii, rolului activ şi disponibilităţii.

Monitorizarea activităţilor din domeniul jocurilor de noroc se realizează de către Ministerul Finanţelor Publice, direct sau împreună cu alte instituţii ale statului, în condiţiile legii.

Organizator de jocuri de noroc este persoana juridică autorizată să organizeze şi să exploateze jocuri de noroc în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă. Poate dobândi această calitate persoana juridică de drept român constituită în condiţiile legii.

Participant la jocul de noroc poate fi orice persoană fizică majoră care doreşte şi are dreptul legal să participe la jocuri de noroc autorizate în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă. Participarea la joc presupune acceptarea necondiţionată a regulamentului respectivului joc de noroc.

Page 221: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Prin câştig sau premiu se înţelege sumele în bani, bunurile sau serviciile acordate de organizator participantului Ia joc declarat câştigător, în conformitate cu prevederile cuprinse în regulamentul respectivului joc de noroc. Răspunderea privind acordarea câştigului sau premiului revine în exclusivitate organizatorului jocului de noroc.

Prin jocuri de noroc frauduloase se înţelege acele jocuri de noroc prin care mijloacelor de joc aprobate le sunt modificate datele sau parametrii iniţiali, astfel încât să fie adusă atingere elementelor de şansă sau metodelor de selecţie.

Jocurile de noroc se clasifică după cum urmează:a) jocuri loto, dacă sunt folosite rezultatele pur aleatorii ale unor evenimente ce constau în extrageri

de numere, de litere, bilete sau simboluri;b) pariuri, dacă sunt folosite rezultatele unor evenimente ce se vor produce fără implicarea

organizatorilor. Pariul este un joc de noroc în care participantul trebuie să indice rezultatele unor evenimente ce urmează să aibă loc sau care sunt generate aleatoriu de un sistem informatic independent. în această categorie se includ:

(i) pariurile mutuale, în cadrul cărora premiul se distribuie participanţilor declaraţi câştigători proporţional cu numărul variantelor câştigătoare deţinute de fiecare dintre aceştia, organizatorul fiind implicat doar în procesul de colectare a taxelor de participare şi de distribuire a sumelor stabilite cu titlul de premii, în conformitate cu prevederile regulamentelor de joc respective;

(ii) pariurile în cotă fixă, în cadrul cărora organizatorul este cel care stabileşte pe baza unor criterii proprii şi aduce la cunoştinţa participanţilor cotele de multiplicare a mizei în cazul în care variantele jucate sunt declarate câştigătoare, în conformitate cu prevederile regulamentelor de joc respective. Valoarea fiecărui câştig este fixată prin regulament (sumă fixă sau multiplu de miză) independent de totalul mizelor;

c) jocuri de noroc caracteristice activităţii cazinourilor, dacă evenimentele se produc cu ajutorul unor mijloace specifice de joc, în prezenţa fizică a participanţilor, cu sau fără participarea directă a acestora. Mijloacele specifice de joc folosite pot fi: cărţi de joc, zaruri, bile de ruletă, rulete şi mese de joc, inclusiv instalaţiile auxiliare ale acestora, precum şi alte mijloace de joc stabilite prin hotărâre a Guvernului;

d) jocurile tip slot-machine, dacă evenimentele sunt organizate în prezenţa fizică a participanţilor prin intermediul maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor specifice, iar câştigul depinde de hazard;

e) jocurile bingo desfăşurate în săli de joc, cu câştiguri generate de elemente aleatorii, organizate prin folosirea echipamentelor complexe de extragere de tip loteristic, care sunt caracterizate prin extrageri, şi premieri succesive, în prezenţa fizică a jucătorilor;

f) jocurile bingo organizate prin intermediul sistemelor reţelelor de televiziune, cu câştiguri generate de elemente aleatorii, organizate prin folosirea echipamentelor complexe de extragere de tip loteristic, care sunt caracterizate prin extrageri şi premieri succesive, fără prezenţa fizică a jucătorilor.

Pentru jocurile de noroc menţionate, precum şi pentru orice alte tipuri de jocuri de noroc organizate în condiţiile stabilite prin Ordonanţa de urgenţă nr. 77/2009 este obligatorie deţinerea licenţei de organizare a jocurilor de noroc, respectiv a autorizaţiei de exploatare a jocurilor de noroc.

Nu sunt considerate jocuri de noroc şi sunt permise fără autorizare următoarele tipuri de jocuri:

a) tombolele organizate în şcoli, în grădiniţe sau în alte colectivităţi şi care au un caracter distractiv şi nonprofit pentru organizatori;

b) jocurile de tip distractiv, exploatate prin intermediul unor maşini, aparate, dispozitive de orice fel şi care nu presupun câştiguri bazate pe elemente aleatorii, ci au ca scop testarea forţei, inteligenţei şi dexterităţii participantului;

c) acţiunile organizate de diferiţi operatori economici, în condiţiile legii, în scopul stimulării vânzărilor şi care nu presupun taxă de participare, respectiv niciun fel de cheltuială suplimentară din partea participanţilor şi nici majorarea preţului pe care produsul l-a avut anterior desfăşurării acţiunii publicitare.

Autorizaţia de exploatare a jocurilor de noroc este valabilă un an de la data acordării.

Page 222: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

§ 3. Forma şi efectele contractului de joc

Contractul de joc poate fi încheiat verbal în cazul pariului sau jocului neorganizat. El este, de regulă, încheiat în formă scrisă, prin cumpărarea unui bilet de participare la jocurile organizate (pronosticuri, tombole, bingo) sau a unor jetoane, care constituie elemente cu care se participă la desfăşurarea jocului).

Codul civil, care constituie dreptul comun în materie (art. 2264-2266), stabileşte trei reguli referitoare la efectele contractului de joc, şi anume:

a) Pentru plata unei datorii născute dintr-un contract de joc sau de prinsoare nu există drept la acţiune (art. 2264 alin. (1) C.civ.).

Debitorul acţionat în justiţie poate opune creditorului (jucătorul câştigător) „excepţia de joc“ derivată din faptul că obligaţia se consideră contractată iocandi causa (din amuzament).

Excepţia este de ordine publică şi, prin urmare, poate fi ridicată şi de instanţa din oficiu.Jocurile şi prinsorile dau loc la acţiune în justiţie numai când au fost permise de autoritatea

competentă (art. 2266 C.civ.).În acest sens art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 870/2009 pentru aprobarea Normelor Metodologice de

aplicare a O.U.G. nr. 77/2009 prevde că „Organizatorii de jocuri de noroc sunt obligaţi să asigure distribuţia câştigurilor sau premiilor cuvenite participanţilor la jocurile de noroc în cuantumul şi în forma în care s-au angajat înainte de începerea jocului respectiv şi cu respectarea prevederilor legale în vigoare privind calculul şi plata obligaţiilor care le revin în ceea ce priveşte impozitul pe veniturile realizate din jocurile de noroc, astfel cum acestea sunt prevăzute în Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

b) Cel care pierde nu poate să ceară restituirea plăţii făcute de bunăvoie. Cu toate acestea, se poate cere restituirea în caz de fraudă sau dacă acela care a plătit era lipsit de capacitate de execuţie ori avea capacitate de exerciţiu restrânsă (art. 2264 alin. (2) C.civ.).

Datoriile de joc au fost asimilate cu obligaţiile naturale.c) Datoriile născute din contractul de joc sau de prinsoare nu pot constitui obiect de tranzacţie,

recunoaştere de datorie, compensaţie, novaţie, remitere de datorie cu sarcină ori alte asemenea acte juridice (art. 2264 (alin. (3) C.civ.).

Spre deosebire de obligaţiile civile imperfecte (naturale), care pot fi transformate prin novaţie în obligaţii civile perfecte, pot fi deci executate prin constrângere, datoriile de joc rămân „datorii de onoare“ care se pot executa numai de bunăvoie.

Dispoziţiile art. 2264 nu se aplică prinsorilor făcute între persoanele care iau ele însele parte la curse, la jocuri de îndemânare sau la orice fel de jocuri sportive.

Cu toate acestea, dacă suma prinsorii este excesivă, instanţa poate să respingă acţiunea sau, după caz, să reducă suma.

În cazurile menţionate, intermediarii legal autorizaţi să adune mize de la persoane ce nu iau parte la joc nu pot invoca dispoziţiile art. 2264 alin. (1) şi (3) C.civil, adică „excepţia de joc”.

Prin analogie, în practica judiciară s-a considerat că împrumuturile acordate jucătorului care a pierdut în vederea susţinerii jocului şi folosite în acest scop au aceeaşi soartă ca şi datoriile din joc şi prinsoare, adică nu dau dreptul la o acţiune în justiţie pentru recuperarea lor, indiferent dacă împrumutător este organizatorul jocului, un participant la joc sau un simplu spectator al jocului.

Explicaţia soluţiei este că prin acordarea împrumutului creditorul împrumutător devine un fel de participant la joc, chiar dacă în realitate este un simplu spectator.

În schimb, împrumuturile acordate în alt scop decât participarea la joc produc efecte obligatorii şi

Page 223: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

trebuie restituite, împrumutătorul având la îndemână o acţiune în justiţie în acest scop.În această categorie a împrumuturilor pentru restituirea cărora există acţiune în justiţie, este inclus şi

împrumutul făcut, după terminarea jocului, jucătorului care a pierdut, pentru plata datoriei la joc.Soluţiile înfăţişate mai sus valabile în cazul jucătorului care a pierdut sunt determinate de ideea

apărării acestuia şi a familiei sale de consecinţele patimii jocului.În cazul câştigătorului jocului, aceste considerente nu mai există şi, prin urmare, acţiunile

vizând restituirea împrumutului acordat în vederea susţinerii jocului, sau în caz de pluralitate de jucători câştigători acţiunea împotriva celui care a încasat tot câştigul, sunt admisibile.

Page 224: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Teste grilă

1. În cazul contractului de joc sau prinsoare: a) creditorul nu are acţiune în justiţie pentru a-şi reclama câştigul, dacă acest creditor este spectator la

un joc ce contribuie la exerciţiul corporal;b) pierzătorul-plătitor poate cere restituirea a ceea ce a plătit de bunăvoie, dacă câştigătorul a

întrebuinţat dol, înşelăciune sau amăgire;c) codebitorul jucător care plăteşte datoriile comune de joc, fie şi după terminarea lui, nu are acţiune

în regres împotriva codebitorilor săi.

2. Sunt considerate jocuri de noroc şi permise numai cu autorizaţie:a) jocurile-concurs cu câştiguri de orice fel organizate prin intermediile liniilor telefonice sau altor

mijloace de telecomunicaţie;b) tombole organizate în şcoli, în grădiniţe sau în alte colectivităţi;c) acţiunile cu caracter publicitar organizate de diferiţi agenţi economici, în scopul stimulării

vânzărilor, care nu presupun taxă de participare pentru jucători;d) jocurile tip alba-neagra;e) jocuri tip bingo şi keno în săli de joc;f) jocurile de noroc, prin care se acumulează fonduri băneşti sau alte valori materiale în cadrul unor

asociaţii ori al altor forme organizate.

3. Este admisibilă acţiunea:a) câştigătorului, pentru plata câştigului din joc şi prinsoare;b) câştigătorului, pentru plata câştigului, numai în cazul unor jocuri organizate şi reglementate prin

acte normative speciale prin care judecătorului i se recunoaşte dreptul la acţiune pentru plata câştigului;c) în repetiţiune (în restituire) a celui care a pierdut şi a plătit de bunăvoie câştigătorului jocului;d) în restituirea împrumuturilor acordate jucătorului care a pierdut, făcute în vederea susţinerii jocului

şi folosite în acest scop, indiferent de împrumutator;e) în restituirea împrumutului făcut după terminarea jocului, jucătorului care a pierdut, pentru plata

datoriei la joc;f) în restituirea împrumutului acordat jucătorului care a câştigat jocul.

Page 225: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

TITLUL XIV

Contractul de tranzacţie

Secţiunea I – Noţiunea şi caracterele juridiceale contractului de tranzacţie

§ 1. Noţiune. Felurile tranzacţiei

Tranzacţia este contractul prin care părţile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunţării reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă (art. 2267 alin. (1) C.civ.).1

Tranzacţia este, în mod necesar, rezultatul unei negocieri, al unor concesii reciproce ale părţilor şi reprezintă o soluţie convenţională, de compromis a litigiului existent sau pe cale să apară între părţi.2

Prin tranzacţie se pot naşte, modifica sau stinge raporturi juridice diferite de cele ce fac obiectul litigiului dintre părţi.

Tranzacţia presupune prin urmare întrunirea cumulativă a trei condiţii:– existenţa unui drept litigios sau cel puţin îndoielnic, care poate genera un proces; aprecierea

caracterului îndoielnic aparţine părţilor;– intenţia părţilor de a „termina“ procesul început sau de a preveni procesul pe cale să se nască;– existenţa unor concesii reciproce, indiferent dacă sunt sau nu de valoare egală. Ele trebuie să

fie considerate de părţi ca fiind echivalente.Dacă concesia este unilaterală, ea va constitui o renunţare (desistare) la proces sau o renunţare la

dreptul pretins când este făcută de reclamant, respectiv o achiesare la pretenţiile reclamantului când este făcută de pârât, şi nu o tranzacţie.

Din definiţia legală rezultă că tranzacţia poate fi judiciară (făcută în cursul unui proces în scopul „stingerii” lui) sau extrajudiciară (făcută în afara şi în scopul evitării unui proces).

Tranzacţia judiciară este reglementată sub aspectele ei procesuale de art. 425 –428 C. proc.civ.Părţile se pot înfăţişa oricând în cursul judecăţii, chiar fără să fi fost citate, pentru a cere să se dea

hotărârea care să consfinţească tranzacţia lor. Dacă părţile se prezintă cu tranzacţia la termenul de judecată, cererea pentru darea hotărârii va putea fi primită chiar de un singur judecător. Dacă ele se înfăţişează într-o altă zi, instanţa va da hotărârea în camera de consiliu.

Tranzacţia va fi încheiată în formă scrisă şi va alcătui dispozitivul hotărârii.Hotărârea care consfinţeşte tranzacţia intervenită între părţi poate fi atacată pentru motive

procedurale, numai cu recurs la instanţa ierarhic superioară.Tranzacţia extrajudiciară se încheie sub forma unui contract.

§ 2. Caracterele juridice ale contractului de tranzacţie

Tranzacţia este un contract consensual, sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ şi, de regulă, declarativ de drepturi:

1) Contract consensual, întrucât se încheie în mod valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor (solo consensus).

Pentru a putea fi dovedită, tranzacţia trebuie să fie încheiată în scris (art. 2272 C.civ.).Forma scrisă este impusă de nevoia evitării unor eventuale dificultăţi în dovedirea însăşi a tranzacţiei.Dacă tranzacţia este extrajudiciară, iar obligaţia uneia dintre părţi trebuie să îmbrace forma solemnă

pentru valabilitatea sa, atunci contractul de tranzacţie trebuie, sub sancţiunea nulităţii absolute, să îmbrace forma acestui act pe care îl constată şi să respecte cerinţele legale privind cartea funciară.

Page 226: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Dacă tranzacţia este judiciară, exigenţa formei autentice este îndeplinită de însăşi hotărârea judecătorească care consfinţeşte învoiala părţilor (hotărârea de expedient) şi care suplineşte forma notarială. Prin urmare, tranzacţia (înţelegerea părţilor) poate fi prezentată instanţei şi în forma unui înscris sub semnătură privată, care va fi autentificat de judecător prin hotărârea de expedient.

2) Contract sinalagmatic pentru că părţile îşi asumă obligaţii reciproce (de a nu începe un proces sau de a nu continua un proces început, în schimbul concesiilor sau al unor prestaţii noi făcute de cealaltă parte).

3) Contract comutativ, şi nu aleatoriu, pentru că existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor este stabilită din momentul încheierii tranzacţiei şi nu depind de un eveniment viitor şi incert (de hazard) care ar crea şanse aleatorii de câştig sau pierdere pentru părţi.

Elementul aleatoriu constând în dubiul cu privire la şansele fiecărei părţi de a câştiga procesul existent sau eventual, dispare în momentul încheierii tranzacţiei.

4) Este, de regulă, un contract care produce efecte declarative (ex tunc), adică recunoaşte drepturi preexistente ale părţilor.

Există însă şi situaţii când tranzacţia produce şi efecte constitutive, şi anume atunci când, în schimbul renunţărilor făcute de o parte, cealaltă efectuează sau promite efectuarea anumitor prestaţii constituind un drept în favoarea celeilalte părţi.

„Prin tranzacţie se pot naşte, modifica sau stinge raporturi juridice diferite de cele ce fac obiectul litigiului dintre părţi” prevede art. 2267 alin. (2) C.civ.

Secţiunea a II-a – Condiţii de validitate

Tranzacţia trebuie să îndeplinească condiţiile generale de validitate ale contractelor: capacitatea părţilor, consimţământul valabil al părţii care se obligă, un obiect determinat, posibil şi licit, aflat în circuitul civil, o cauză valabilă a obligaţiilor, morală şi licită (art. 1179 C.civ.).

Pentru a tranzacţiona, părţile trebuie să aibă deplina capacitate de a dispune de drepturile care formează obiectul contractului. Cei care nu au această capacitate pot tranzacţiona numai în condiţiile prevăzute de lege (art. 2271 C.civ.).

Părţile trebuie să aibă capacitatea deplină de exerciţiu întrucât tranzacţia implică renunţări la drepturi, iar acestea sunt acte de dispoziţie. Pentru acelaşi motiv mandatarul părţii care tranzacţionează trebuie să aibă procură specială.1

Părţile pot tranzacţiona numai asupra unor drepturi cu privire la care legea le recunoaşte un drept de dispoziţie.

Nu se poate tranzacţiona asupra capacităţii sau stării civile a persoanelor şi nici cu privire la drepturi de care părţile nu pot să dispună potrivit legii.

Se poate însă tranzacţiona asupra acţiunii civile derivând din săvârşirea unei noi infracţiuni (art. 2268 C.civ.).2

Nu pot forma obiect al tranzacţiei pensia alimentară, dreptul la viaţă şi sănătate, libertatea persoanei, statutul său civil.

Tranzacţia se mărgineşte numai la obiectul ei; renunţarea făcută la toate drepturile acţiunile şi pretenţiile, nu se întinde decât asupra cauzei cu privire la care s-a făcut tranzacţie.

Tranzacţia nu priveşte decât cauza cu privire la care a fost încheiată, fie că părţile şi-au manifestat intenţia prin expresii generale sau speciale, fie că intenţia lor rezultă în mod necesar din ceea ce s-a prevăzut în cuprinsul tranzacţiei (art. 2270 C.civ.).

Este interzis, sub sancţiunea nulităţii absolute, ca prin încheierea tranzacţiei să se urmărească scopuri ilicite sau imorale, ori eludarea sau fraudarea legii sau a terţilor.

Instanţele judecătoreşti au obligaţia, atunci când părţile fac acte de dispoziţie procesuală (renunţare la drept, achiesare sau tranzacţie), să verifice dacă sunt făcute de persoane capabile sau de reprezentanţii

Page 227: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

legali, ori de mandatari care au împuternicirea specială necesară.Actele procedurale de dispoziţie, renunţare la judecată sau la dreptul pretins, achiesarea la hotărârea

pronunţată, încheierea unei tranzacţii (deci şi tranzacţia – n.n.), făcute în orice proces de reprezentanţii minorilor, a persoanelor puse sub interdicţie sau a dispăruţilor, nu vor împiedica judecarea cauzei, dacă instanţa apreciază că ele nu sunt în interesul acelor persoane (art. 78 alin. (2) C.proc.civ.).

În al doilea rând, instanţele judecătoreşti, atunci când li se înfăţişează acte de dispoziţie ale părţilor sub forma renunţării la drept sau la acţiune, a achiesării la pretenţiile părţii potrivnice sau la hotărârea pronunţată în cauză, ori a cererii de a se da o hotărâre care să consfinţească o învoială a părţilor (hotărârea de expedient), sunt datoare să verifice dacă aceste acte nu urmăresc un scop ilicit, fiind potrivnice legilor, intereselor statului sau ale terţilor, sau nu sunt rezultatul unui viciu de consimţământ. În cazul în care se constată o asemenea situaţie, instanţa va respinge cererea şi va trece mai departe la judecata cauzei.1

Secţiunea a III-a – Nulitatea contractului de tranzacţie

Tranzacţia este un contract şi este supus cauzelor de nulitate a contractelor.Tranzacţia poate fi lovită de nulitate pentru aceleaşi cauze ca şi orice alt contract (art. 2273 alin.

(1) C.civ.).Cu toate acestea, ea nu poate fi anulată pentru eroare de drept referitoare la chestiunile ce

constituie obiectul neînţelegerii părţilor şi nici pentru leziune.Este nulă absolut tranzacţia care are un obiect sau o cauză ilicită sau imorală, ori prin care se

fraudează legea sau drepturile terţilor.Tranzacţia este anulabilă pentru vicii de consimţământ. Este nulă tranzacţia privitoare la un contract a cărui cauză de nulitate absolută era cunoscută de

ambele părţi, afară de cazul în care părţile au tranzacţionat expres asupra nulităţii.În celelalte cazuri, anularea tranzacţiei poate fi cerută doar de partea care nu cunoştea nulitatea titlului

(art. 2274 C.civ.).Este, de asemenea, nulă tranzacţia încheiată pe baza unor înscrisuri dovedite ulterior ca fiind false.Descoperirea ulterioară de înscrisuri necunoscute părţilor şi care ar fi putut influenţa conţinutul

tranzacţiei nu reprezintă o cauză de nulitate a acesteia, cu excepţia cazului în care înscrisurile au fost ascunse de către una dintre părţi sau, cu ştiinţa ei, de către un terţ.

Tranzacţia este nulă dacă din înscrisurile descoperite rezultă că părţile sau numai una dintre ele nu aveau nici un drept asupra căruia să poată tranzacţiona.

Tranzacţia asupra unui proces este anulabilă la cererea părţii nu a cunoscut că litigiul fusese soluţionat printr-o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat (art. 2277 C.civ.).

Nulitatea sau anularea unei clauze a tranzacţiei conduce la nulitatea sau anularea întregii tranzacţii, care este privită ca un tot indivizibil.

Tranzacţia este indivizibilă în ceea ce priveşte obiectul său. În lipsa unei stipulaţii contrare, ea nu poate fi desfiinţată în parte (art. 2278 C.civ.).

Motivul de nulitate al unei tranzacţii judiciare (al hotărârii de expedient) nu poate fi însă invocat pe calea apelului.

Explicaţia constă în faptul că instanţa nu a judecat cauza, ci a luat doar act de învoiala părţilor, tranzacţia fiind un contract judiciar, deci nu se poate pune problema unei greşeli de judecată.

Hotărârea care consfinţeşte tranzacţia intervenită între părţi poate fi atacată pentru motive procedurale numai cu recurs la instanţa ierarhic superioară (art. 427 C.proc.civ.).

Tranzacţia care, punând capăt unui proces început, este constatată printr-o hotărâre judecătorească poate fi desfiinţată prin acţiune în nulitate sau acţiune în rezoluţiune ori reziliere, precum orice alt contact. Ea poate fi, de asemenea, atacată cu acţiune revocatorie sau cu acţiunea în declararea simulaţiei.

Hotărârea prin care s-a desfiinţat tranzacţia în cazurile prevăzute mai sus face ca hotărârea

Page 228: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

judecătorească prin care tranzacţia fusese constatată să fie lipsită de orice efect (art. 2278 C.civ.).1

Textul art. 2278 C.civ. face o aplicaţie particulară a căilor de desfiinţare a contractelor în cazul tranzacţiei, care este un contract judiciar.

Tranzacţia are, între părţile contractante, puterea unei sentinţe neapelabile deci definitive.

Secţiunea a IV-a – Efectele tranzacţiei

Tranzacţia extrajudiciară odată încheiată sau cea judiciară, inclusă în hotărârea de expedient, produc efecte extinctive, stingând procesul sau evitând pornirea lui şi împiedicând părţile să formuleze din nou pretenţii cu privire la drepturile stinse sau recunoscute prin tranzacţie.

Din acest punct de vedere, tranzacţia are efectele puterii lucrului judecat, care interzice rediscutarea a ceea ce s-a soluţionat judecătoreşte în mod definitiv.

Tranzacţia produce de regulă efecte declarative, părţile urmărind prin încheierea ei să obţină recunoaşterea unor drepturi preexistente, dar contestate de adversar.

De aceea, tranzacţia produce efecte retroactive (ex tunc), de consolidare a unor drepturi preexistente. Totuşi, atunci când, în schimbul renunţărilor făcute de o parte, cealaltă parte efectuează sau promite

anumite prestaţii, tranzacţia va produce şi efecte constitutive sau translative de drepturi (ex nunc).Aceste efecte se vor produce numai dacă au fost îndeplinite, în cazurile în care au ca obiect drepturi

tabulare, cerinţele cărţii funciare.Tranzacţia, ca orice contract, are efecte relative numai între părţile contractante.Ea nu produce efecte faţă de terţii care, înainte de tranzacţie, au dobândit drepturi asupra

lucrului litigios. Prin urmare retroactivitatea tranzacţiei se produce doar între părţi, dar nu are efecte faţă de terţi.Faţă de terţi, tranzacţia va produce efecte numai de la data încheierii ei, pentru viitor şi cu

condiţia respectării formelor de publicitate cerute de lege.

Page 229: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Teste grilă

1. Prin contractul de tranzacţie:a) părţile pot termina un proces început;b) părţile pot preîntâmpina un proces;c) părţile pot conveni ca litigiul dintre ele să fie soluţionat de către o instanţă arbitrală.

2. Tranzacţia este un contract: a) oneros; b) comutativ;c) aleatoriu; d) cu titlu gratuit.e) unilateral;f) sinalagmatic;g) consensual.

3. Prin contractul de tranzacţie:a) reclamantul poate renunţa la dreptul subiectiv pretins, fără ca pârâtul să se oblige în vreun fel faţă

de reclamant; b) pârâtul poate recunoaşte în totalitate pretenţiile reclamantului, fără ca reclamantul să se oblige în

vreun fel faţă de pârât;c) reclamantul poate renunţa la dreptul subiectiv pretins, pârâtul obligându-se, în schimb, faţă de

reclamant, să execute o prestaţie nouă, diferită de cea care a făcut obiectul litigiului.

4. Contractul de tranzacţie:a) se poate încheia înainte de a fi sesizată instanţa judecătorească cu privire la litigiul dintre părţi, dar,

ad validitatem, acest contract trebuie să fie încheiat în formă autentică; b) poate fi încheiat numai în cursul unui proces; c) poate fi încheiat şi în faza executării silite.

5. Tranzacţia constatată în dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti: a) poate fi desfiinţată în urma exercitării unei acţiuni în anularea acesteia;b) poate fi desfiinţată în urma exercitării unei cereri în rezoluţiunea acesteia;c) poate fi desfiinţată numai pe calea recursului exercitat împotriva acelei hotărâri.

6. Forma scrisă a contractului de tranzacţie:a) este prevăzută de lege ad validitatem; b) este prevăzută de lege ad probationem; c) constituie o condiţie esenţială de formă, pentru validitatea contractului de tranzacţie.

7. După conţinutul său, tranzacţia poate fi:a) declarativă de drepturi;b) translativă de drepturi;c) constitutivă de drepturi.

8. Contractul de tranzacţie poate fi încheiat valabil: a) de o persoană care are capacitate restrânsă de exerciţiu, singură, fără încuviinţarea ocrotitorului

Page 230: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

legal;b) de reprezentantul legal al celui lipsit de capacitatea de exerciţiu;c) de mandatarul cu procură generală.

9. Poate constitui obiect al contractului de tranzacţie: a) acţiunea civilă ce derivă din săvârşirea unei infracţiuni; b) drepturile nepatrimoniale de autor;c) statutul civil al persoanei.

10. Contractul de tranzacţie este anulabil:a) când există eroare asupra persoanei cocontractantului sau a obiectului litigios;b) când tranzacţia este încheiată în temeiul unui titlu nul, chiar dacă părţile cunoşteau, la momentul

încheierii contractului, viciul acelui titlu;c) în cazul în care s-a încheiat cu privire la obiectul unui proces în care se pronunţase deja o hotărâre

judecătorească, chiar nedefinitivă.

11. Contractul de tranzacţie este anulabil: a) când s-a încheiat în baza unor acte false, chiar dacă părţile nu au cunoscut la momentul încheierii

contractului acest fapt;b) pentru motiv de violenţă sau dol, numai dacă s-a încheiat în alte condiţii decât în cadrul unui

proces;c) atunci când în cuprinsul său s-au făcut greşeli aritmetice de adiţionare sau deducere.

12. Tranzacţia care are ca obiect stingerea tuturor litigiilor dintre părţi: a) este nulă;b) este valabilă, chiar dacă ulterior realizării ei se descoperă acte necunoscute de ambele părţi; c) este anulabilă, dacă ulterior realizării ei se descoperă acte ce au fost ascunse de una din părţile

contractante.

13. Sunt supuse înscrierii în cartea funciară tranzacţiile: a) prin care se consfinţesc drepturi reale imobiliare înscrise anterior;b) prin care se transmit drepturi reale mobiliare; c) prin care se constituie drepturi reale imobiliare inexistente anterior încheierii tranzacţiei.

Page 231: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Bibliografie

I. Lucrări de specialitate române şi străine:

A. Benabent, Droit civil. Les contrats speciaux, Paris, 1995Dimitrie Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol. III, Bucureşti, Editura Socec, 1926Dumitru C. Florescu, Drept civil. Contractele speciale, Editura Universităţii „Titu Maiorescu“,

Bucureşti, 2001Dumitru C. Florescu, Drept civil. Contractele speciale, ediţia a II-a, Editura Universităţii „Titu

Maiorescu“, Bucureşti, 2006Dumitru C. Florescu, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Editura Universităţii „Titu

Maiorescu“ Bucureşti, 2004Dumitru C. Florescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Universităţii „Titu

Maiorescu“ Bucureşti, 2004Dumitru C. Florescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Tratat, 2 vol., Editura Universităţii

„Titu Maiorescu“, Bucureşti, 2002Dumitru C. Florescu, Dreptul de proprietate, monografie, Editura Universităţii „Titu Maiorescu“,

Bucureşti, 2002Dr. Eugeniu Safta-Romano, Contracte civile, Colegium, Editura Polirom, 1999Prof. dr. Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Actami, Bucureşti, 1999G. Marty şi P. Raynaud, Droit civil, vol. I şi II, Sirey, Paris, 1965Henri, Leon şi Jean Mazeaud, Leçon de Droit Civil, vol. II, Paris, Dalloz, 1924I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Bucureşti, Editura Socec,

1943Prof. univ. dr. Iosif Urs şi prof. univ. dr. Smaranda Angheni, Drept civil. Contracte speciale, vol. II,

Editura Oscar Print, 1998Toader Camelia, Drept civil. Contracte speciale, Editura All Beck, Bucureşti, 2002Marcel Planiol, Traité élémentaire de droit civil, vol. II, Paris, 1921Matei B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1921Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei României, Explicaţii şi

comentarii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003Dr. Radu I. Motica, prof. univ., şi Florin Motiu, magistrat, Contractele civile speciale. Teorie şi

practică judiciară, Editura Lumina Lex, 2000

II. Legislaţie

Codul civil – Legea nr. 287 din 17 iulie 2009 publicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 511/24.VII.2009, promulgat prin Decretul pentru promulgarea legii privind Codul civil nr. 1212 din 17 iulie 2009.

Codul civil român adnotat, ediţie îngrijită de Florin Ciutacu, Editura Sigma, 2001Codul civil român, cu textul corespunzător, francez, italian şi belgian, ediţie îngrijită de Florin

Ciutacu, Editura Teora, Bucureşti, 2000Codul Comercial şi alte reglementări privind raporturile juridice comerciale. Ediţie îngrijită de Sorin

Popescu, Cornelia Vasilescu şi Olga Ionescu, Editura ALL Beck, 2001Codul comercial, Legislaţia comercială, Editura Global Lex, Bucureşti, 2001

Page 232: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Codul de procedură civilă, comentat şi adnotat. Volum I – Gabriel Boroi, Editura All Beck, Bucureşti, 2000

Codul de procedură civilă, ediţia a II-a, îngrijită şi adnotată de judecător Mihaela Tăbârcă, Editura Rosetti, 2001

Codul Familiei, ediţia a II-a, iunie 2001, Editura Lumina LexCodul Muncii, ediţia a II-a, ediţie îngrijită şi adnotată de prof. univ. dr. Alexandru Ţiclea, Editura

Rosetti, 2001Codul penal, Codul de procedură penală, ediţie îngrijită şi adnotată de judecător Dan Lupaşcu,

Editura Rosetti, 2001Codul penal, Codul de procedură penală, Norme de procedură în legi speciale, ediţia a III-a revăzută

şi adăugită, Parlamentul României, Camera Deputaţilor, Editura Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2002

Codul şedinţei de judecată, ediţie îngrijită de Dr. Constantin Crişu, Editura Juris Argessis, 1999, vol. II, colecţie de acte normative

Constituţia României 2003, ediţia a VIII-a, Monitorul Oficial.Buletin legislativ, Culegere de legi speciale, Ediţie îngrijită de Ştefan Crişu şi Elena Denisa Crişu,

Editura Argessis Print, 1999Culegere de decizii de îndrumare ale Plenului Tribunalului Suprem în materie civilă pe anii

1952-1980, Procuratura Generală a R.S.R., uz intern, 1980Dicţionar de Drept Civil, Costin, Mircea; Mureşan, Mircea; Ursa, Victor, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1980Legislaţia familiei, ediţie îngrijită de Marieta Avram şi Flavius Baias, ediţia a III-a, Editura All Beck,

2001Mic dicţionar enciclopedic, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972

III. Culegeri de practică judiciară

Cornel Turianu, Contractele civile speciale. Practică judiciară adnotată, Editura All Beck, 2000Crişu, Constantin – Codul şedinţei de judecată, vol. II, Colecţia de acte normative, Editura Argessis,

1999Culegere de speţe a Tribunalului Suprem pe anii 1955, 1960, 1966, 1969, 1970, 1975, 1984, 1985,

1986, 1987, 1988Curtea Supremă de Justiţie – Buletinul Jurisprudenţei, Culegere pe anii 1993, 1994, 1995, 1996,

1997, 1998, 1999, 2000, 2001, 2002, 2003, 2004, 2005, 2006, 2007, 2008 Editura ArgessisCurtea Supremă de Justiţie, Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anii 1995, 1996, 1997,

1998, 1999, Editura ArgessisIoan S. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor

instanţe judecătoreşti pe anii 1969-1975, 1975-1980 şi 1980-1985, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, 1976 şi 1986

Mihuţă, I.G., Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1991, Casa de editură şi presă „Şansa“ S.R.L., 1992

Mihuţă, I.G., Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969-1975, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976

Mihuţă, I.G., Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem pe anii 1969-1975, Casa de editură şi presă „Şansa“ S.R.L., 1992

Mihuţă, I.G., Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1975-1980, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982

Mihuţă, I.G., Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor

Page 233: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

instanţe judecătoreşti pe anii 1980-1985, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985Mihuţă, I.G., Tribunalul Municipiului Bucureşti – Culegere de practică judiciară pe anul 1990 cu

note de drept, Casa de editură şi presă „Şansa“ S.R.L., 1992Ştefan Crişu şi Elena Denise Crişu, Repertoriu. Practica şi literatura juridică, vol. III, 1994-1997,

Editura Argessis, 1998 şi vol. IV, 1997-2000, Editura Argessis, 2000Viorel Voineag, Teste-grilă pentru licenţe şi examenele de admitere în profesie, Editura All Beck,

2002

Page 234: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Cuprins

TITLUL IContractul de vânzare-cumpărare..................................................Capitolul INoţiuni generale, definiţia şi caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare....................................................................Secţiunea I – Noţiuni generale.......................................................Secţiunea a II-a – Definiţia vânzării..............................................Secţiunea a III-a – Caractere juridice...........................................Capitolul IICondiţiile de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare.....Secţiunea I – Consimţământul părţilor..........................................

§ 1. Consimţământul.................................................................§ 2. Promisiunea unilaterală de vânzare sau promisiunea unilaterală

de cumpărare......................................................................§ 3. Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare...................§ 4. Pactul de preferinţă ...........................................................§ 5. Dreptul de preemţiune ......................................................

Secţiunea a II-a – Capacitatea părţilor.........................................§ 1. Noţiuni generale.................................................................§ 2. Incapacităţi speciale de a vinde şi cumpăra sau de a cumpăra

Secţiunea a III-a – Obiectul contractului......................................§ 1. Lucrul vândut.....................................................................§ 2. Preţul. Condiţii...................................................................

Secţiunea a IV-a – Cauza contractului de vânzare-cumpărareSecţiunea a V-a – Publicitatea dobândirii drepturilor reale imobiliare

§ l. Publicitatea bunurilor imobile ..........................................§ 2. Publicitatea bunurilor mobile.............................................

Secţiunea a VI-a – Efectele contractului de vânzare-cumpărare. .§ 1. Obligaţiile vânzătorului.....................................................§ 2. Obligaţiile cumpărătorului.................................................

Capitolul IIIVarietăţi de vânzare-cumpărare.....................................................

§ 1. Vânzarea locuinţelor proprietate de stat............................§ 2. Vânzarea-cumpărarea imobiliară.......................................§ 4. Vânzarea după greutate, număr sau măsură.......................§ 5. Vânzarea pe încercate........................................................§ 6. Vânzarea cu pact de răscumpărare.....................................§ 7. Vânzarea de drepturi succesorale......................................§ 8. Vânzarea de drepturi litigioase. Retractul litigios.............§ 9. Vânzarea la licitaţie...........................................................

TITLUL IIContractul de schimb.....................................................................

§ 1. Definiţie şi caractere juridice.............................................§ 2. Reguli specifice aplicabile contractului de schimb............§ 3. Reguli speciale privind schimbul unor imobile.................

Page 235: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

TITLUL IIIContractul de donaţie.....................................................................Capitolul INoţiunea, caracterele juridice şi condiţiile de validitate ale contractului de donaţie.......................................................................................Secţiunea I – Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de donaţie

§ 1. Noţiune...............................................................................§ 2. Caracterele juridice ale donaţiei........................................

Secţiunea a II-a – Condiţiile de validitate ale contractului de donaţie§ 1. Capacitatea părţilor............................................................§ 2. Consimţământul părţilor....................................................§ 3. Obiectul contractului de donaţie........................................§ 4. Cauza.................................................................................§ 5. Forma solemnă a donaţiei ..............................§ 6. Principiul irevocabilităţii donaţiilor...................................

Secţiunea a III-a – Efectele contractului de donaţie......................§ 1. Obligaţiile donatorului.......................................................§ 2. Obligaţiile donatarului.......................................................§ 3. Opozabilitatea faţă de terţi a efectelor donaţiei.................

Secţiunea a IV-a – Donaţii deghizate, donaţii prin interpunere de persoane,donaţii indirecte şi daruri manuale...............................................

§ 1. Donaţiile deghizate............................................................§ 2. Donaţiile prin interpunere de persoană..............................§ 3. Donaţiile indirecte..............................................................§ 4. Darurile manuale..............................................................

Secţiunea a V-a – Raportul şi reducţiunea donaţiei......................§ 1. Raportul donaţiilor.............................................................§ 2. Reducţiunea donaţiilor.......................................................

TITLUL IVContractul de locaţiune..................................................................Capitolul INoţiunea, caracterele juridice şi condiţiile de validitate ale contractului de locaţiune....................................................................................Secţiunea I – Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de locaţiune

§ 1. Noţiunea contractului de locaţiune....................................§ 2. Caracterele juridice ale contractului de locaţiune de lucruri§ 3. Condiţiile de validitate ale contractului de locaţiune de lucruriSecţiunea a II-a – Efectele contractului de locaţiune de lucruri§ 1. Obligaţiile locatorului........................................................§ 2. Obligaţiile locatarului........................................................

Secţiunea a III-a – Încetarea contractului de locaţiune................§ 1. Rezilierea convenţională a contractului de locaţiune........§ 2. Denunţarea unilaterală (concediu) a contractului de locaţiune§ 3. Expirarea termenului locaţiunii.........................................§ 4. Desfiinţarea titlului locatorului..........................................§ 5. Pieirea lucrului care constituia obiectul obligaţiilor părţilor§ 6. Rezilierea pentru neexecutarea obligaţiilor.......................

Secţiunea a IV-a – Sublocaţiunea şi cesiunea contractului de locaţiuneSecţiunea a V-a – Locaţiunea de servicii.......................................

Page 236: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

TITLUL VContractul de închiriere a locuinţei................................................Capitolul IConsideraţiuni generale..................................................................Secţiunea I – Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de închiriere a locuinţei. Sediul reglementării...................................

§ 1. Noţiune...............................................................................§ 2. Caractere juridice...............................................................§ 3. Sediul reglementării ..................................§ 4. Domeniul de aplicare.........................................................

Capitolul IIÎncheierea contractului de închiriere..............................................

§ 1. Clauzele contractului de închiriere....................................§ 2. Părţile contractante............................................................§ 3. Forma contractului de închiriere........................................§ 4. Obiectul contractului de închiriere....................................§ 5. Durata închirierii................................................................§ 6. Dreptul de preemţiune al chiriaşului în cazul în care locuinţa

comună ar fi vândută în condiţiile O.G. nr. 40/1999.........Capitolul IIIEfectele contractului de închiriere.................................................Secţiunea I – Obligaţiile proprietarului (locatorului)...................Secţiunea a II-a – Obligaţiile chiriaşului......................................Capitolul IVContractul de subînchiriere............................................................Capitolul VSchimbul de locuinţe......................................................................Secţiunea I – Schimbul voluntar de locuinţe..................................Secţiunea a II-a – Schimbul obligatoriu de locuinţe......................Capitolul VIÎncetarea contractului de închiriere................................................Capitolul VIISoluţionarea litigiilor locative........................................................Capitolul VIIILocuinţe cu destinaţie specială......................................................Secţiunea I – Locuinţa socială.......................................................Secţiunea a II-a – Locuinţa de serviciu şi locuinţa de intervenţie.Secţiunea a III-a – Locuinţa de necesitate.....................................Secţiunea a IV-a – Locuinţa de protocol.......................................

TITLUL VIContractul de arendare...................................................................Capitolul INoţiunea şi caracterele juridice ale contractului de arendare........Secţiunea I – Noţiune.....................................................................Secţiunea a II-a – Caracterele juridice ale contractului de arendareCapitolul IICondiţiile de validitate ale contractului de arendare......................Secţiunea I – Părţile contractante. Capacitate..............................

§ 1. Arendator poate fi proprietarul, uzufructuarul sau un alt deţinător

Page 237: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

legal de bunuri agricole. ......................§ 2. Arendaş poate fi orice persoană fizică sau persoană juridică

Secţiunea a II-a – Consimţământul................................................Secţiunea a III-a – Obiectul contractului de arendare..................

§ 1. Bunurile agricole care pot fi arendate...............................§ 2. Arenda................................................................................

Secţiunea a IV-a – Cauza contractului de arendare......................Secţiunea a V-a – Forma contractului de arendare......................Secţiunea a VI-a – Durata arendării.............................................Capitolul IIIEfectele contractului de arendare...................................................Secţiunea I – Obligaţiile părţilor..................................................

§ 1. Obligaţiile arendatorului....................................................§ 2. Obligaţiile arendaşului ......................................................§ 3. Riscurile în contractul de arendare....................................

Capitolul IVÎncetarea contractului de arendare.................................................

TITLUL VIIContractul de antrepriză.................................................................Secţiunea I – Noţiunea, caracterele juridice şi condiţiile de validitate alecontractului de antrepriză..............................................................

§ 1. Noţiunea contractului de antrepriză...................................§ 2. Raporturile între contractul de antrepriză şi alte contracte§ 3. Caractere juridice...............................................................§ 4. Riscurile în contractul de antrepriză..................................§ 5. Subantrepriza.....................................................................§ 6. Acţiunea directă a lucrătorilor...........................................

Secţiunea a II-a – Efectele contractului de antrepriză..................§ 1. Obligaţiile beneficiarului...................................................§ 2. Obligaţiile antreprenorului.................................................

Secţiunea a III-a – Încetarea contractului de antrepriză..............Secţiunea a IV-a – Contractul de antrepriză pentru lucrări de construcţii

§ 1. Noţiune...............................................................................§ 2. Obligaţiile executantului şi ale proiectantului în antrepriza de

construcţii. Calitatea în construcţii....................................§ 3. Obligaţiile investitorului în antrepriza de construcţii........§ 4. Construcţia de locuinţe......................................................

TITLUL VIIIContractul de mandat.....................................................................Capitolul INoţiuni generale. Condiţii de valabilitate ale mandatului..............Secţiunea I – Noţiune. Condiţii de valabilitate..............................

§ 1. Noţiune...............................................................................§ 2. Mandatul şi contractele înrudite........................................§ 3. Mandatul cu reprezentare şi mandatul fără reprezentare...§ 4. Forma mandatului cu reprezentare ...................................§ 5. Proba mandatului...............................................................§ 6. Părţile în contractul de mandat..........................................§ 7. Obiectul mandatului şi întinderea acestuia........................

Page 238: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Secţiunea a II-a – Efectele contractului de mandat.......................§ 1. Efectele contractului de mandat între părţi........................§ 2. Efectele contractului de mandat faţă de terţi.....................

Secţiunea a III-a – Încetarea contractului de mandat...................§ 1. Revocarea mandatului........................................................§ 2. Renunţarea la mandat.........................................................§ 3. Moartea mandantului sau a mandatarului..........................§ 4. Punerea sub interdicţie a mandantului sau a mandatarului§ 5. Falimentul sau insolvabilitatea mandantului sau a mandatarului§ 6. Efectele încetării mandatului.............................................

Capitolul IIMandatul fără reprezentare (Contractul de interpunere de persoană)Capitolul IIIContractul de asistenţă juridică......................................................

§ 1. Noţiuni generale privind statutul avocatului......................§ 2. Contractul de asistenţă juridică..........................................§ 3. Efectele contractului de asistenţă juridică.........................

TITLUL IXContractul de comodat (contractul de împrumut de folosinţă)Capitolul INoţiune şi caractere juridice..........................................................

§ 1. Noţiune...............................................................................§ 2. Caractere juridice...............................................................§ 3. Deosebiri între comodat şi alte contracte...........................

Capitolul IICondiţii de validitate......................................................................Capitolul IIIEfectele contractului de comodat...................................................

§ 1. Obligaţiile comodatarului..................................................§ 2. Obligaţiile comodantului...................................................

Capitolul IVÎncetarea contractului de comodat.................................................

TITLUL XÎmprumutul de consumaţie (mutuum)............................................Capitolul INoţiune şi caractere juridice..........................................................

§ 1. Noţiune...............................................................................§ 2. Caractere juridice...............................................................

Capitolul IICondiţiile de validitate ale împrumutului de consumaţie..............

§ 1. Capacitatea de a contracta..................................................§ 2. Consimţământul părţilor§ 3. Cauza contractului trebuie să fie licită şi morală...............§ 4. Obiectul contractului de împrumut de consumaţie îl constituie

bunuri care trebuie să se afle în circuitul civil...................§ 5. Predarea bunului împrumutat.............................................§ 6. Transferul dreptului de proprietate....................................

Capitolul IIIEfectele contractului de împrumut de consumaţie.........................

Page 239: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

§ 1. Obligaţiile împrumutatului................................................§ 2. Obligaţiile împrumutătorului.............................................

Capitolul IVÎncetarea împrumutului de consumaţie..........................................Capitolul VContractul de împrumut bancar (de credit bancar)........................TITLUL XIContractul de depozit.....................................................................Capitolul INoţiunea, caracterele juridice şi felurile contractului de depozit...

§ 1. Noţiunea contractului de depozit.......................................§ 2. Caracterele juridice ale contractului de depozit.................§ 3. Felurile depozitului............................................................

Capitolul IIDepozitul obişnuit (voluntar).........................................................

§ 1. Condiţii de validitate..........................................................§ 2. Efectele contractului de depozit voluntar .........................

Capitolul IIIDepozitul necesar...........................................................................Capitolul IVDepozitul neregulat........................................................................

§ 1. Depozitul neregulat de drept comun..................................§ 2. Depunerile bancare, formă a depozitului neregulat...........

Capitolul Depozitul-sechestru........................................................................

§ 1. Sechestrul convenţional.....................................................§ 2. Sechestrul judiciar..............................................................

TITLUL XIIContractul de societate...................................................................Secţiunea I – Noţiunea şi condiţiile de validitate ale contractului de societate.........................................................................................

§ 1. Noţiunea contractului de societate.....................................§ 2.Condiţiile de validitate ale contractului de societateSecţiunea a II-a – Clasificarea societăţilor după forma lorSecţiunea a III-a – Societatea simpl㧠1. Caracterele juridice ale contractului de societate simplă...§ 2. Încheierea contractului de societate ..................................§ 3. Aportul social.....................................................................§ 4. Patrimoniul social..............................................................

Secţiunea a IV-a – Raporturile dintre asociaţi şi societate...........§ 1. Asociaţii sunt obligaţi să acţioneze în raporturile dintre ei cu

bună-credinţă şi pentru îndeplinirea scopului societăţii.. . .§ 2. Administrarea societăţii.....................................................§ 3. Repartizarea beneficiilor şi a pierderilor...........................§ 4. Raporturile asociaţilor cu terţii..........................................

Secţiunea a V-a – Încetarea societăţii...........................................

TITLUL XIIIContractele aleatorii.......................................................................Capitolul I

Page 240: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc

Noţiunea. Elementele şi felurile contractelor aleatorii...................§ 1. Noţiunea.............................................................................§ 2. Elementul aleatoriu (şansa) ...............................................§ 3. Feluri de contracte aleatorii...............................................

Capitolul IIContractul de rentă viageră............................................................Secţiunea I – Noţiunea, caracterele juridice şi condiţiile de validitate alecontractului de rentă viageră.........................................................

§ 1. Noţiunea contractului de rentă viageră..............................§ 2. Caracterele juridice ale contractului de rentă viageră........§ 3. Condiţiile de validitate ale contractului de rentă viageră. .

Secţiunea a II-a – Efectele contractului de rentă viageră.............§ 1. Obligaţiile debirentierului..................................................§ 2. Obligaţiile credirentierului.................................................

Capitolul IIIContractul de întreţinere.................................................................Secţiunea I – Noţiunea, caracterele juridice şi condiţiile de validitate alecontractului de întreţinere.............................................................

§ 3. Condiţiile de validitate ale contractului de întreţinere.......§ 4. Delimitarea contractului de întreţinere faţă de alte contracte

Secţiunea a II-a – Efectele contractului de întreţinere..................§ 1. Obligaţiile creditorului întreţinerii ....................................§ 2. Obligaţiile debitorului întreţinerii......................................

Secţiunea a III-a – Încetarea contractului de întreţinereCapitolul IVContractul de joc de noroc.............................................................

§ 1. Noţiune...............................................................................§ 2. Definirea şi clasificarea jocurilor de noroc........................§ 3. Forma şi efectele contractului de joc.................................

TITLUL XIVContractul de tranzacţie.................................................................Secţiunea I – Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de tranzacţie........................................................................................

§ 1. Noţiune. Felurile tranzacţiei..............................................§ 2. Caracterele juridice ale contractului de tranzacţie.............

Secţiunea a II-a – Condiţii de validitate........................................Secţiunea a III-a – Nulitatea contractului de tranzacţie................Secţiunea a IV-a – Efectele tranzacţiei..........................................

Bibliografie....................................................................................Cuprins

Page 241: Contracte-speciale prof. univ. dr. Dumitru C. Florescu.doc