CONTRACT CEEX 756/2006 IMPACTUL RISCURILOR · PDF filelucrările lui White şi ale colaboratorilor săi s-au extins şi asupra altor hazarde naturale, atât din teritoriul nord-american,

CONTRACT CEEX 756/2006 IMPACTUL RISCURILOR HIDRO-CLIMATICE ŞI PEDO-GEOMORFOLOGICE ASUPRA MEDIULUI ÎN BAZINUL BÂRLADULUI Raport ştiinţific Faza I/2006 În faza I, corespunzătoarea anului 2006, în conformitate cu planul de realizare al proiectului, au fost realizate următoarele aspecte:

• Reuniunea consortiului si stabilirea strategiilor de lucru; • Documentare si asigurarea bazei materiale necesare desfasurarii activitatilor din cadrul proiectului. • Scanarea, georeferentierea si vectorizarea fondului cartografic (harti geologice, scara 1 : 200.000,

harti topografice, scara 1 : 25.000, studii pedologice, scara 1: 10.000); • Completarea bazei de date hidrologice si climatice si introducerea acestora in sistem informatizat; • Analiza preliminara îm teren pentru identificarea arealelor susceptibile la producerea fenomenelor

hidro-climatice si pedo-geomorfologice de risc, cu un grad ridicat de vulnerabilitate a structurilor antropice si completarea bazei materiale necesare cercetarilor de teren;

• Cartarea unor perimetre esantion afectate de procese geomorfologice de versant (eroziune areolara, ravenare, alunecari de teren) si realizarea unor scheme de teren pentru amenajarea acestora in bazinul superior al Barladului (Podisul Central Moldovenesc); prelevare probe;

• Realizarea unor profile reprezentative de sol in vederea identificarii perimetrelor cu probleme speciale de degradare a invelisului de sol (salinizare, alcalizare, gleizare) in bazinul superior al Barladului (Podisul Central Moldovenesc); prelevare probe;

Fundamentare teroretică

Cunoaşterea riscurilor naturale reprezintă o necesitate a societăţii moderne, constituind o condiţie sine-qua-non în realizarea studiilor de impact, a planurilor de amenajare teritorială şi, în general, o condiţie a gestionării eficiente a resurselor naturale sau a elaborării unor proiecte de dezvoltare durabilă. Acest lucru explică numărul mare de studii de specialitate, amploarea pe care cercetarea în domeniu a cunoscut-o în ultimele decenii (îndeosebi după 1975), precum şi eforturile susţinute de a realiza transferul de la teorie la practică.

Încercările de a proteja clădirile împotriva cutremurelor datează încă din antichitate (Covello ş.a., 1985, citaţi de Smith, 1996), iar noţiunile de nesiguranţă şi risc apar pentru prima dată în evul mediu, în filosofia cămătăriei, când se considera că o dobândă se justifică numai prin capacitatea acesteia de a compensa riscul de a nu primi banii înapoi (LeGoff, 1994).

Termenul propriu-zis de risc apare pentru prima dată însă în secolul al XVII-lea pentru a desemna, în cadrul asigurărilor maritime, posibilitatea apariţiei unui rezultat nefavorabil. În secolul al XVIII-lea, conceptul este dezvoltat pentru prima dată ca parte a unei teorii a probabilităţilor, în cadrul jocurilor de noroc, unde probabilitatea de apariţie a unui anumit rezultat era asociată cu pierderile şi câştigurile (Mareş, 1996). În secolul al XIX-lea, conceptul de risc este integrat deja în economie, fiind exploatat în dezvoltarea strategiilor de afaceri.

Abordarea ştiinţifică a problematicii riscurilor în domeniul geoştiinţelor este relativ recentă, primele cercetări privind hazardele naturale şi impactul acestora asupra societăţii fiind realizate de Gilbert White (1936, 1945), care a abordat iniţial problema inundaţiilor şi managementul acestora în S.U.A. Treptat, lucrările lui White şi ale colaboratorilor săi s-au extins şi asupra altor hazarde naturale, atât din teritoriul nord-american, cât şi din afara acestuia. (Smith, 1996).

Înainte de deceniul al optulea al secolului trecut, studiile privind riscurile naturale erau concentrate asupra trăsăturilor hazardelor naturale (ca fenomene geodinamice extreme), asupra dimensiunii dezastrelor (cuantificată de cele mai multe ori doar la nivel economic) sau asupra reacţiei post-dezastru a societăţii umane. Managementul riscurilor naturale era redus de fapt la managementul dezastrelor naturale în cele mai multe din cazuri. Deşi abordări privind impactul psiho-social al dezastrelor datează încă de la începutul

Impactul riscurilor hidro-climatice si pedo-geomorfologice asupra mediului în bazinul Bârladului CEEX 756/2006

secolului al XX-lea1, abia în ultimii 30 de ani, vulnerabilitatea a fost integrată în studiile de specialitate ca o componentă a riscului (Quarantelli, 2005).

Analiza riscurilor şi a hazardelor naturale sau antropice a devenit o preocupare de mare interes, conturându-se nu doar arii de studiu, ci chiar un domeniu multidisciplinar, în care se vehiculează o terminologie de specialitate ce se doreşte a fi cât mai precisă, chiar dacă nu există încă o unitate de opinie asupra conceptelor utilizate, iar ambiguităţile semantice creează dificultăţi de comunicare între teoreticieni şi practicieni.

In cadrul acestui domeniu multidisciplinar de cercetare, metodologia (preluată din diferite domenii fundamentale) s-a perfecţionat treptat, au fost create noi metode şi modele de analiză integrată, iar posibilităţile de aplicare a rezultatelor cercetării au devenit multiple (planuri de amenajare teritorială, studii de impact şi planuri de prevenirea riscurilor naturale – PPR – necesare protecţiei civile).

Frecvenţa foarte mare a catastrofelor generate de diferite hazarde naturale (inundaţii, secete, cutremure etc.) şi antropice justifică importanţa tot mai mare acordată analizei acestora, mai ales începând cu deceniul al optulea al secolului trecut şi explică numărul mare de studii teoretice şi aplicative care apar în acest interval. În 1984 a fost propus un program internaţional în vederea reducerii pierderilor materiale sau umane datorate hazardelor naturale, program ce a fost adoptat în formă finală în decembrie 1989 de către Adunarea generală a Naţiunilor Unite, care a proclamat totodată ultimul deceniu al secolului al XX-lea ca fiind Deceniul Internaţional pentru Reducerea Dezastrelor Naturale (International Decade of Natural Disaster Reduction - IDNDR).

Pe plan internaţional, există numeroase studii în domeniu, precum şi reviste de prestigiu care publică doar articole de specialitate, încât selecţia celor mai reprezentative este dificilă. Cităm dintre periodice: Journal of Risk and Uncertainty, Dordrecht, Olanda; Journal of Risk Research, Oxfordshire, Anglia; Risk Analysis, Oxford, Anglia; Stochastic Environmental Research and Risk Assessment, New York, SUA; Natural hazards and Earth System Sciences. Journal of European Geosciences Union, Katlenburg-Lindau, Germania etc. Prestigioase instituţii de învăţământ superior şi-au creat centre ce cercetare a hazardelor naturale (ex. Natural Hazards Center, University of Colorado, sau cel de la Pennsylvania State University, SUA).

În egală măsură, au fost şi sunt organizate numeroase conferinţe asupra riscurilor şi a hazardelor, printre cele mai recente manifestări de anvergură aflându-se: Fourth International Conference on Computer Simulation in Risk Analysis and Hazard Mitigation, 27 – 29 septembrie 2004, Rhodes, Grecia; World Conference on Disaster Reduction, organizată la 18 – 22 ianuarie 2005 la Kobe, Japonia. Totodată, Organizaţia Naţiunilor Unite a elaborat o Strategie Internaţională pentru Diminuarea Dezastrelor (International Strategy for Disaster Reduction - ISDR).

Geosistemul se caracterizează printr-o structură bine definită, dată de elementele constitutive prin parametrii calitativi şi cantitativi care le caracterizează şi, în egală măsură, printr-o funcţionalitate (şi, implicit, dinamică) bazată pe relaţiile interactive dintre aceste elemente. Relaţiile în cauză, contradictorii sau compensatorii, precum şi dimensiunea sau calitatea intrărilor şi a ieşirilor din sistem impun acestuia o continuă organizare, indicând „existenţa unor forţe interne proprii sistemului, capabile să controleze şi să regleze procesele, să-i confere autostabilitate prin mecanismul conexiunii inverse” (Roşu ş.a., 1977). Sistemul beneficiază astfel de capacitatea de autoreglare, prin care procesele sunt orientate spre menţinerea unui echilibru dinamic. În situaţia în care însă anumite forţe destabilizatoare depăşesc capacitatea de autoreglare – dată de diferite procese care se desfăşoară între limite de toleranţă ale sistemului – apar disfuncţionalităţi şi dezechilibre ce pot contribui la dezorganizarea şi degradarea sistemului. În acest context, trebuie definite elementele care duc la apariţia dezechilibrelor în cauză (hazard sau asociere a unor factori conjuncturali?), vulnerabilitatea sistemelor în cauză, precum şi riscul într-un sistem geografic, ca potenţial generator de ruptură funcţională sau structurală.

HAZARD

Termenul de hazard, provenit din cuvântul arab az-zahr (de joc de zaruri), este definit în DEX (1984)

ca „împrejurare sau concurs de împrejurări (favorabile sau nefavorabile) a căror cauză rămâne în general necunoscută; întâmplare neprevăzută, neaşteptată”. 1Stierlin E. (1909) – Uber Psycho-Nemopathischen Folgezustan de bei den Uberlebenden der Katastrophe von Counieres an 10 Marz 1906, Zurich, Elveţia Prince Samuel (1920) – Catastrophe and social change. Based upon a Sociological Study of the Halifax Disasters, New York, SUA


Cel mai adesea, hazardele sunt interpretate ca o sursă potenţială de pericol, fiind asociate sau identificate cu acele procese şi fenomene naturale sau antropice care pot afecta calitatea mediului sau pot provoca pierderi materiale sau umane (Zăvoianu ş.a., 1994, Grecu, 1997, Smith, 1996, Armaş ş.a., 2003, Armaş, 2005). Acceptarea de la bun început a acestei interpretări în abordarea de faţă nu exclude însă o serie de completări sau rememorarea altor accepţiuni, elemente care se impun ca o necesitate de înţelegere corectă a terminologiei, mai ales că persistă încă neclarităţi care impietează orice demers ştiinţific. Astfel, spre exemplu, există cercetători care, considerând hazardul ca pe o ameninţare la adresa societăţii, includ în sfera sa şi impactul real al acestuia; în această accepţiune, hazardul rezultă din interacţiunea sistemelor naturale cu cele sociale sau tehnologice (Cutter ş.a., 2001).

Hazardul trebuie asociat unor procese şi fenomene aleatorii (cel puţin în aparenţă), care se produc într-un mediu bine determinat şi ale căror mecanisme sunt cunoscute de către cercetător, dar pentru care momentul şi locul următorei apariţii nu pot fi determinate prin simpla cunoaştere a stărilor anterioare ale mediului respectiv (Péguy, 1992).

Se poate trasa o limită între diferitele fenomene şi procese (evenimentele) naturale aparent aleatorii, pe de o parte, şi hazarde, pe de altă parte? Smith (1996) consideră că distincţia se poate face relativ uşor, având în vedere că hazardele sunt de cele mai multe ori tratate într-o abordare ecologică2 şi într-o viziune antropocentristă, iar amplitudinea de variaţie (frecvenţă, dar mai ales intensitate) poate fi luată în calcul pentru o astfel de diferenţiere, separând evenimentele obişnuite de valorile extreme (hazarde).

Geosistemul funcţionează pe baza relaţiilor de tip interactiv care se stabilesc între componente, iar existenţa unui echilibru dinamic nu presupune şi lipsa variaţiilor, de obicei de amplitudine redusă, dar care pot ajunge şi la valori extreme, depăşind chiar limitele de toleranţă ale sistemului în cauză, analizat la nivel global, regional sau local.

Limitele de toleranţă variază de la un sistem la altul, iar analiza acestor limite presupune atât analiza vulnerabilităţii sistemului respectiv, cât şi transferul noţiunii de hazard în sfera noţiunii de risc. Să presupunem însă că am ignora limitele de toleranţă şi, implicit, vulnerabilitatea. Unde este pragul dintre valorile obişnuite şi valorile extreme? Luând ca exemplu regimul de scurgere al unui râu, abordăm ca obişnuite variaţiile care se produc anual şi ca extreme valorile debitelor care se înregistrează o dată la câţiva ani sau valorile ce pot fi atinse la o asigurare de 3%, 1%, 0,1 %? Dar pot fi cazuri în care nici una din aceste valori extreme produse la diferite asigurări să nu determine inundaţii, să nu implice consecinţe cu potenţial destructiv, fie datorită morfologiei albiei minore şi majore, fie datorită amenajărilor existente. În acest caz, se pierde, cel puţin parţial, semnificaţia termenului de hazard ca eveniment extrem cu potenţial destructiv. Acest aspect nu poate fi ignorat în interpretarea fenomenelor extreme, însă poate fi considerat lipsit de importanţă în analiza hazardelor, având în vedere că acestea nu presupun certitudinea unor consecinţe negative, ci, dimpotrivă, probabilitatea producerii acestora, adică existenţa unei anumite incertitudini.

Trebuie remarcat, de asemenea că, în anumite limite, un component al geosistemului poate fi considerat resursă, iar prin depăşirea unor limite, se poate manifesta ca hazard: apa este resursa vieţii, dar în exces (inundaţii) sau în deficit (secete) poate conduce la consecinţe negative. Acest lucru poate fi pus in evidenţă prin intermediul unei parabole cubice sau prin intermediul unei funcţii logaritmice. O astfel de reprezentare a debitelor medii lunare ale râului Tutova la postul Rădeni pentru perioada 1950 – 2004 ilustrează acest lucru.

2 Prima lucrare realizată în această concepţie aparţine lui Harlan H. Barrows (1923): Geography as Human Ecology, Annals, Association of American Geographers, vol. 13, pp. 1-14


Figura nr.1. Tutova la Rădeni – de la secetă la inundaţii. Exprimare logaritmică

În plus, calcularea sumei abaterilor lunare faţă de debitul mediu multianual, din punct de vedere al hazardelor naturale, exprimă foarte bine dualismul regimului de scurgere a râurilor.

Figura nr. 2. Tutova la Rădeni – de la secetă la inundaţii. Suma abaterilor faţă de media multianuală a

debitelor. a) suma abaterilor anuale între 1950 -2004; b) suma abaterilor medii lunare între 1950 – 2004 În fapt, aproape orice variabilă a geosistemului, prin fluctuaţiile specifice, rămâne un hazard, având în

vedere că momentul apariţiei, durata şi intensitatea manifestărilor nu pot fi determinate cu precizie. Acest lucru presupune atât existenţa unor manifestări aleatorii, cât şi existenţa unei funcţionalităţi mult prea complexe pentru a fi descifrate şi evaluate toate relaţiile sistemice.

De altfel, hazardul se asociază anumitor nedeterminări şi existenţei unor incertitudini de natură duală, fiind vorba pe de o parte de variabilitatea naturală a anumitor procese avute în vedere, iar pe de altă parte de incertitudini inerente oricărui demers cognitiv. În primul caz este vorba de incertitudini stochastice, obiective, induse de evoluţia non-liniară a diferitelor procese şi fenomene naturale, de modul de asociere a factorilor conjucturali care ar putea genera un dezechilibru sau o ruptură în sistem. În al doilea caz este vorba de incertitudini epistemice proprii fiinţei umane şi datorate incapacităţii noastre de a înţelege complexitatea proceselor naturale sau lipsei unor date certe de analiză. De aici rezultă că acumularea unei baze de date tot mai solide şi descifrarea cât mai corectă a tot mai multor procese şi fenomene naturale prin perfecţionarea mijloacelor de investigare permit prognozarea diferitelor evenimente extreme. Din acest punct de vedere, putem aprecia că progresul tehnico-ştiinţific şi cel economic reduc ponderea hazardului ca element de nedeterminare, fără însă a-l putea anula. Diminuarea incertitudinilor epistemice permite totuşi descifrarea,


măcar parţială, a variabilităţii naturale a fenomenelor de risc prin înţelegerea modului, aparent aleatoriu, de asociere a factorilor conjuncturali.

Oricum, limitat de capacităţile sale senzitive, cognitive, metodologice sau tehnologice, omul este nevoit să considere ca aleatorii multe din fenomenele care ne înconjoară, deşi totul este determinat de un ansamblu de factori care acţionează într-o manieră foarte precisă. Traiectoria unei pene purtate de vânt sau a unui val care se sparge de ţărm sunt determinate de o serie de raporturi de masă şi energie din atmosferă sau spaţiul acvatic; şi totuşi nu putem prevedea cu exactitate unde se vor afla la un moment dat pana din văzduh sau moleculele de apă din valul oceanic (Poirier, 2001). Aceeaşi abordare se păstrează şi în cazul analizei hazardelor naturale, ale căror cauze ne sunt cunoscute, dar al căror moment de apariţie sau mod de manifestare nu pot fi precizate cu exactitate.

Şi totuşi încercări de a elimina această incertitudine a hazardului datează de câteva secole. La cererea cavalerului de Meré, un împătimit al jocurilor de noroc, Blaise Pascal (1623 – 1662) elaborează, împreună cu Pierre Fermat (1601 – 1665) primele noţiuni ale teoriei ştiinţifice a hazardului: calculul probabilităţilor. Utilitatea teoriei probabilităţilor ca model de evaluare a incertitudinilor s-a dovedit încă de la finele secolului al XVII-lea când au apărut asigurările de persoane şi bunuri materiale, care au devenit de o importanţă majoră în lumea comerţului şi a finanţelor.

Hazardul se caracterizează printr-o anumită probabilitate de apariţie şi o anumită intensitate (magnitudine), care se referă la forţa de manifestare în timp şi spaţiu a hazardului. Având în vedere faptul că frecvenţa este apreciată pe baza valorilor observate, iar probabilitatea rezultă în urma calculelor matematice bazate pe analiza frecvenţelor trebuie acordată atenţie deosebită exprimării. Deşi în literatura de specialitate este abordată problematica frecvenţei hazardelor, o astfel de abordare presupune dacă nu o confuzie, cel puţin o suprapunere de termeni. Pornind de la semnificaţia matematică uzuală a frecvenţelor şi a probabilităţilor, având în vedere sensul aproape unanim acceptat al hazardului, ne dăm seama că de fapt putem vorbi doar de frecvenţa unor evenimente extreme (deja produse, anterioare momentului cercetării) şi probabilitatea hazardelor (care s-ar putea produce, ulterioare momentului cercetării).

În general, cu cât magnitudinea unui anumit fenomen extrem (hazard) este mai mare, cu atât frecvenţa şi probabilitatea manifestării sunt mai reduse. Acest fapt poste fi ilustrat atât prin calcul statistic, cât şi sub formă grafică prin reprezentarea unei curbe normale3.

Figura nr.3. Relaţia între frecvenţa şi intensitatea fenomenelor naturale extreme redată după o curbă normală ipotetică

Atât probabilitatea de ocurenţă, cât şi intensitatea hazardelor sunt datorate asocierii factorilor conjuncturali care pot crea un dezechilibru potenţial, dar şi parametrilor specifici fiecărui factor, modului în care aceştia se impun în funcţionalitatea şi, implicit, dinamica unor sisteme analizate dintr-un anumit spaţiu. Astfel, situl (trăsăturile concrete, intrinseci, ale unui anumit spaţiu bine precizat) şi poziţia geografică (prin

3 Aspectele metodologice nu sunt prezentate, întrucât nu constituie obiectul acestui referat


relaţiile ce se stabilesc cu regiunile învecinate) joacă un rol important în asocierea factorilor conjuncturali generatori de hazard.

Hazardul nu poate fi disociat de un anumit spaţiu (cu toate atributele sale calitative, cantitative şi dinamice). Mai mult decât atât, poate fi utilă adoptarea unui concept frecvent folosit în geografie, respectiv acela de teritoriu. Conceptul presupune nu doar suprapunerea mediului fizic cu cel social, ci şi întrepătrunderea acestora prin aproprierea (însuşirea) spaţiului de către societate (Le Berre, 1992). Teritoriul devine astfel un concept complex care se caracterizează prin localizare spaţială precisă, printr-un proces de apropriere de către un anumit grup social, care are numeroase raporturi cu mediul fizic (omul se adaptează mediului şi îşi adaptează mediul pentru nevoile sale). Pe această direcţie, hazardele şi riscurile naturale pot fi interpretate tocmai ca disfuncţionalităţi ale relaţiei om-teritoriu, pentru că oricât ar încerca, societatea rămâne dependentă, pe de o parte, de resursele şi potenţialul unui anumit spaţiu geografic, iar pe de altă parte, de constrângerile pe care acesta le impune.

În concluzie, hazardele naturale nu pot fi confundate cu evenimentele naturale, nici cu dezastrele; hazardele presupun existenţa unui dezechilibru potenţial, a unui eveniment care ar putea genera un dezastru în viitor. În acelaşi timp, existenţa hazardelor naturale trebuie înţeleasă ca o rezultantă a relaţiei omului cu mediul ale cărui resurse (spaţiu, substanţă şi energie) le foloseşte. Hazardele naturale reprezintă disfuncţionalităţi potenţiale ale teritoriului şi ale teritorialităţii, care rezultă din probabilitatea de manifestare a unor fenomene naturale extreme.

Aşadar hazardele naturale reunesc toate acele procese şi fenomene naturale cu potenţial destructiv asupra sistemului social-economic şi a căror producere nu poate fi prevăzută cu certitudine.

Şi totuşi ... cât de naturale sunt hazardele naturale? Dacă în privinţa fenomenelor vulcanice sau a cutremurelor, societatea nu are nici o posibilitate de a le influenţa, totul fiind dependent de raporturile şi fluxurile de substanţă şi energie telurică, situaţia se schimbă evident în cazul altor procese sau fenomene naturale care pot fi interpretate ca hazarde. Spre exemplu, în zonele de versant, grefate pe un fond litologic predominant marno-argilos, manifestarea unor procese de deplasare în masă, în eventualitatea supraumectării deluviului printr-un aport excedentar de precipitaţii, poate fi mult accelerată sau chiar propriu-zis declanşată de defrişarea regiunii respective, crearea unor căi de acces prin masa deluvială sau supraîncărcarea cu clădiri de mare greutate. Care factori au un rol mai important: cei pregătitori sau cei cu potenţial declanşator? Putem vorbi în acest caz de un risc natural propriu-zis sau un risc natural indus?

Exemplul nu este unic. Defrişarea vegetaţiei forestiere dintr-un anumit bazin hidrografic permite apariţia şi propagarea mult mai facilă a undelor de viitură cu probabilitate crescândă de producere a inundaţiilor, având în vedere accelerarea scurgerii de suprafaţă, în lipsa unei retenţii importante la nivelul coronamentului arborilor şi a posibilităţii scăzute de infiltrare a apei în condiţii de pantă ridicată. Schimbările climatice globale, bulversarea circulaţiei atmosferice cu producerea tot mai frecventă a unor evenimente meteo-climatice cu impact catastrofal (secete, inundaţii, tornade etc.) sunt chiar atât de naturale pe cât par? Sau omul, în mersul anevoios al progresului tehnico-ştiinţific, conştient sau nu, a tot dat câte o lovitură echilibrului planetei prin controlul şi manipularea în interes propriu a legilor şi forţelor naturii.

Deci... cât de naturale sunt hazardele naturale? Multe din catastrofele generate de diferite fenomene sau procese meteorologice sunt asociate schimbărilor climatice globale, efectului de seră şi încălzirii atmosferei sau distrugerii stratului de ozon. Procesele biopedogeochimice care au creat şi au menţinut o anumită compoziţie de echilibru a atmosferei (asigurând instalarea şi permanentizarea vieţii pe Terra) sunt în prezent devansate de procesele de ardere (industrie, transport) care, prin infuzia de substanţe în atmosferă, dereglează funcţionalitatea naturală a acesteia pe termen mediu şi lung, cu implicaţii asupra tuturor celorlalte componente sistemice.

Clasificarea hazardelor naturale Luând în considerare originea hazardelor acestea pot fi grupate, după o schemă simplă, în hazarde

naturale şi hazarde antropogene, fără a exclude însă interferenţe ale factorilor cauzali (pregătitori sau declanşatori).

Clasificarea hazardelor naturale după origine este cel mai frecvent utilizată, însă nu se poate realiza printr-un demers ştiinţific facil, aşa cum ar părea, mai ales dacă se încearcă detalierea până la nivele taxonomice inferioare. O primă grupare a hazardelor naturale se poate face în hazarde endogene şi hazarde exogene.

Hazardele endogene cuprind cutremurele şi vulcanismul, fără însă ca acestea din urmă să reprezinte nivele taxonomice inferioare, ci doar forme ale manifestărilor endogene luate în considerare. Acest lucru se


justifică prin întrepătrunderea acestora: cutremurele pot preceda manifestările vulcanice, după cum se pot produce şi independent de acestea; la rândul lor erupţiile vulcanice pot fi precedate, aşa cum am anticipat, de cutremure de pământ, însă se pot produce şi fără a fi anunţate de accentuarea mişcărilor telurice.

Hazardele exogene trebuie grupate atât funcţie de elementul sistemic a cărui dinamică induce manifestarea hazardului, cât şi funcţie de agentul care stimulează această manifestare. Spre exemplu, eroziunea este un proces geomorfologic, dar agentul morfogenetic este de cele mai multe ori de altă natură (eroziune hidrică, eroziune eoliană); ca hazard însă impactul potenţial destructiv se manifestă în mod deosebit asupra solurilor, prin scăderea capacităţii productive a acestora. Viiturile sunt evident elemente ale dinamicii apelor, dar agentul care reglează această dinamică este de origine climatică (precipitaţii torenţiale sau temperaturi ridicate care determină topirea stratului de zăpadă). Având în vedere că cele mai multe procese sau fenomene considerate a fi hazarde naturale se desfăşoară la interfaţa dintre geosfere, orice clasificare a hazardelor trebuie elaborată cu prudenţă.

Funcţie de specificul anumitor studii care abordează problematica unui singur element geosistemic, clasificările au fost şi ele detaliate, funcţie de scopul propus. Astfel, Sorocovschi (2002) grupează fenomenele hidrice de risc astfel: fenomene hidrice extreme (inundaţiile, seceta hidrologică), fenomene şi procese hidrodinamice (incluzând toate formele de mişcare a apei, indiferent de starea de agregare a acestei, de la valuri şi curenţi, până la iceberguri şi avalanşe), fenomene şi procese hidrice staţionare, asociate menţinerii apei la suprafaţa terenurilor (exces de umiditate, curgeri noroioase) sau sub suprafaţa acestora (alunecări de teren) şi procese şi fenomene legate de interferenţele hidrice, asociate amestecului apelor marine cu salinitate ridicată cu apele dulci din regiunile costiere intens populate. Fără a ne exprima opinia privind gruparea acestor fenomene din punct de vedere hidrologic, o astfel de grupare nemulţumeşte din perspectiva hazardelor naturale, având în vedere faptul că nu este luată în considerare complexitatea funcţională a acestora (prin minimizarea rolului altor elemente sistemice şi a relaţiilor dintre acestea).

Este extrem de importantă evoluţia acestor procese prin manifestarea relaţiilor de tip interactiv dintre geosfere, iar un spirit prea analitic al clasificărilor nu face decât să dezintegreze complexitatea efectivă a hazardelor şi a relaţiilor de la nivelul geosistemului. Funcţie de multitudinea relaţiilor existente şi de intensitatea acestora, funcţie de originea manifestărilor specifice anumitor hazarde naturale, propunem o grupare a acestora în trei categorii:

a) hazarde pedo-geomorfologice (morfodinamice şi pedologice): - eroziunea în suprafaţă; - eroziunea în adâncime; - procesele de deplasare în masă; - sedimentarea şi colmatarea. b) hazarde hidro-climatice: - temperaturi extreme; - precipitaţii torenţiale; - fenomene de uscăciune şi secetă; - fenomenele orajoase (inclusiv tornadele şi ciclonii); - grindina; - alte fenomene cu impact deosebit (polei, ceaţă, brumă etc.). - inundaţiile; c) hazarde biogeografice: - invaziile de lăcuste.

VULNERABILITATE Vulnerabilitatea reprezintă un concept esenţial în analiza riscurilor naturale, reprezentând un atribut

al elementelor susceptibile de a fi afectate de un anumit hazard. Etimologic, cuvântul derivă din limba latină, de la verbul vulnero, -are, cu semnificaţia de a răni, sensul uzual fiind cel de susceptibilitate de a fi rănit sau atacat. Vulnerabilitatea este un concept multidimensional ale cărui definiţii ilustrează varietatea punctelor de vedere care au acordat importanţă fie gradului de expunere, fie contextului economic şi accesului la resurse, fie investigaţiilor sociale (UNEP, 2002)

Dicţionarul IDNDR defineşte vulnerabilitatea ca fiind „gradul de pierderi (de la 0 la 100%) rezultate dintr-un fenomen cu potenţial destructiv”. Această definiţie poate fi considerată simplistă, mai ales având în vedere că dimensiunea pagubelor depinde în foarte mare măsură şi de forţa fenomenului perturbator


(hazardul)4. Totuşi, în literatura de specialitate apar două accepţiuni ale vulnerabilităţii: biofizică şi socială (Brooks, 2003). Vulnerabilitatea biofizică este interpretată ca fiind o funcţie a hazardului, a magnitudinii şi frecvenţei acestuia în relaţie cu gradul de expunere şi senzitivitatea sistemelor antropice, fiind exprimată prin dimensiunea pagubelor produse în urma manifestării unui anumit hazard. Această accepţiune, apropiată de cea anterioară, creează însă o serie de confuzii, întrucât suprapune conceptele de hazard (ca eveniment extrem) şi dezastru (prin dimensiunea pagubelor înregistrate) cu cel de vulnerabilitate. Cea de-a doua accepţiune se dovedeşte a fi mai explicită, prin definirea vulnerabilităţii ca funcţie a caracteristicilor interne ale unui sistem antropic. În abordarea de faţă, considerăm că cea de-a doua accepţiune redă mai explicit semnificaţia vulnerabilităţii, de altfel cel mai frecvent acceptată în literatura de specialitate.

Cele două accepţiuni prezentate anterior reprezintă de fapt două etape diferite în abordarea problematicii vulnerabilităţii. Ideea vulnerabilităţii ca funcţie a hazardului a predominat până în anii ’80, când societatea era considerată ca victimă a manifestării hazardelor, în timp ce a doua accepţiune s-a impus în anii ’90, prin recunoaşterea rolului pe care caracteristicile intrinseci ale unei societăţi le poate avea în dimensionarea pagubelor (Haque ş.a., 2005).

Vulnerabilitatea este un atribut al structurilor antropice posibil a fi afectate de un anumit proces sau fenomen cu potenţial destructiv, indiferent dacă acesta are o manifestare violentă sau latentă. Astfel, vulnerabilitatea reuneşte caracteristicile unui individ sau ale unui grup social sau a situaţiei în care acesta se află, caracteristici ce pot influenţa capacitatea de a anticipa, de a face faţă şi de a-şi reveni în urma impactului unui hazard natural (Wisner, 2005). În aceeaşi accepţiune, alţi autori au oferit definiţii mai succinte, subliniind însă explicit faptul că abilitatea unui individ sau a unei societăţi de a-şi reveni în urma impactului unor hazarde trebuie analizată atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung (Mileti, 1999), integrând astfel conceptul de vulnerabilitate în studiile de dezvoltare durabilă.

Conceptul este folosit însă şi într-un cadru mai larg şi poate fi definit ca reprezentând susceptibilitatea ca un sistem funcţional (nu doar antropic) să fie afectat de un anumit factor intern sau extern care poate provoca un dezechilibru în acel sistem. Ianoş (2000) defineşte vulnerabilitatea ca fiind „gradul de receptare internă a intervenţiilor externe sau accidentelor interne”, iar Mac ş.a. (2002) definesc vulnerabilitatea ca fiind „susceptibilitatea sistemelor sociale şi biofizice de a suferi pagube la nivel individual şi/sau colectiv”. Analiza vulnerabilităţii presupune astfel explicarea pierderilor diferenţiate produse la aceeaşi magnitudine a unui anumit hazard, evaluarea capacităţii unui sistem de a absorbi (neutraliza) impactul dezastrelor concomitent cu menţinerea funcţionalităţii, precum şi determinarea măsurilor optime necesare minimizării efectelor dezastrelor.

Trebuie avut însă în vedere că există procese naturale geomorfice, hidrice, climatice etc.care nu reprezintă decât segmente spaţio-temporale ale unei dinamici normale, prin care geosistemul a evoluat în permanenţă şi doar prin interferenţa sisemelor naturale cu cele antropice, vulnerabilitatea devine funcţională prin apariţia riscului În această accepţiune, utilizarea termenului de vulnerabilitate în sintagme precum „vulnerabilitatea versanţilor la alunecări de teren” nu face decât să trădeze pragmatismul atât de caracteristic psihologiei omului modern. Alunecările de teren sunt procese cu potenţial destructiv pentru aşezări, căi de comunicaţii, terenuri agricole etc., fapt care arată de fapt că noi, oamenii, suntem vulnerabili faţă de aceste procese. Aceste procese reprezintă o componentă a evoluţiei versanţilor şi a morfogenezei în ansamblul ei, astfel încât abordările vizează „susceptibilitatea versanţilor la alunecări” şi vulnerabilitatea structurilor antropice faţă de acestea.

Devine aşadar foarte important punctul de vedere pe care îl adoptăm în analiză: natura este şi ea vulnerabilă, iar de multe ori chiar omul este factorul perturbator: infuzia de poluanţi în atmosferă este un exemplu extrem de sugestiv, dar se poate pune o întrebare: până unde suntem noi vulnerabili faţă de diferitele răbufniri (feed-back-uri) ale naturii şi de unde natura însăşi devine vulnerabilă? În ce măsură vulnerabilitatea unei anumite culturi nu reflectă vulnerabilitatea comunităţilor umane care beneficiază de pe urma culturii respective? Analizând evoluţia sistemelor de agricultură, se observă extrem de uşor faptul că omul a acordat în permanenţă o deosebită atenţie intervenţiei asupra constrângerilor hidro-climatice şi pedogeomorfologice doar în situaţia în care intervenţia se dovedea necesară şi rentabilă din punct de vedere economic şi productiv, după cum a intervenit în modificarea genetică a plantelor înseşi în acelaşi scop. Omul a acţionat doar atunci când şi tocmai pentru că s-a simţit vulnerabil faţă de diferite dezechilibre potenţiale, modificând în permanenţă limitele de toleranţă ale sistemelor social-economice, datorită presiunilor interne tot mai mari generate de creşterea populaţiei.

4 A se vedea în cele ce urmează matricea riscului


Factorii care determină vulnerabilitatea diferă în funcţie de contextul geografic, social-economic etc. şi tipologia hazardelor analizate. Factorii care determină vulnerabilitatea la secete a comunităţilor rurale din regiunile aride şi semiaride ale Africii nu vor fi identici cu cei care determină vulnerabilitatea la inundaţii sau furtuni a regiunilor puternic industrializate precum Norvegia. Dacă în primul caz, izolarea şi sărăcia pot fi factori determinanţi ai vulnerabilităţii, în al doilea caz, esenţiale pot fi calitatea infrastructurii şi structura utilizării terenurilor (Brooks ş.a., 2005).

Micile aşezări rurale din Colinele înalte ale Tutovei, cu o populaţie predominant rurală, ce practică o agricultură de subzistenţă cu caracter puternic autarhic sunt mult mai vulnerabile faţă de riscurile climatice decât populaţia concentrată în oraşele din vecinătate. Însă această populaţie, concentrată în blocuri construite din plăci de beton este mult mai vulnerabilă faţă de riscul seismic decât populaţia rurală din aşezările răsfirate cu case realizate pe furci şi vălătuci sau chirpici. În ceea ce priveşte gradul de expunere, în mod evident gospodăriile din albiile majore ale râurilor sunt mult mai vulnerabile la inundaţii decât cele amplasate pe glacisurile de racord.

Aşadar, vulnerabilitatea se caracterizează prin dimensiuni spaţiale diferite, iar un demers ştiinţific riguros nu se poate realiza decât prin analiza diferenţiată şi integrarea spaţială a acesteia. Diferite organisme internaţionale chiar definesc vulnerabilitatea funcţie de sfera şi scopul cercetării, fapt care ilustrează relativitatea conceptului în cauză. Programul Naţiunilor Unite pentru Hrana Lumii (United Nations World Food Programme) şi Organizaţia pentru Hrană şi Agricultură (Food and Agricultural Organization) definesc vulnerabilitatea prin luarea în considerare a acelor factori care determină nesiguranţa resurselor de hrană pentru diferite comunităţi umane. Panelul Interguvenramental pentru Schimbări Climatice (Intergovernamental Panel on Climate Change) defineşte vulnerabilitatea ca fiind nivelul la care un anumit sistem social sau natural este capabil să susţină pagubele provocate de schimbările climatice.

Există totuşi o serie de factori cu caracter general care pot influenţa nivelul vulnerabilităţii în orice context geografic, social-economic sau politic şi indiferent de natura hazardului analizat. Variabilitatea acestor factori, raporturile care se stabilesc între aceştia şi rolul lor determină o evoluţie în timp a vulnerabilităţii, ceea ce, alături de diversitatea teritorială, nu permite analize precise decât la nivelul unui anumit sistem, într-un anumit interval de timp şi prin raportare la un anumit hazard. Acest fapt nu împiedică o distincţie elementară între:

a) factori specifici ai vulnerabilităţii, caracteristici într-un anumit context geografic, social-economic, politic şi pentru un anumit hazard;

b) factori generali, care pot influenţa nivelul vulnerabilităţii indiferent de context sau natura hazardului: nivelul tehnico-economic existent, starea de sănătate a indivizilor sau funcţionalitatea unui sistem social bine pus la punct etc.

REZILIENŢĂ Termenul de rezilienţă este definit în Dicţionarul Larousse ca fiind caracteristica mecanică a

materialelor de a rezista la diferite şocuri externe şi a fost folosit în primă instanţă în această accepţiune. Abia începând din anii ’70, acest concept a fost utilizat cu un sens metaforic pentru a descrie sisteme care se confruntă cu diferiţi factori perturbatori şi care parcurg perioade variate de dezechilibru, având capacitatea de a rezista şi a reveni la starea iniţială (Klein ş.a., 2003). Utilizarea noţiunii s-a lărgit treptat şi, în abordări relativ apropiate, a pătruns în foarte multe domenii, de la ştiinţele inginereşti, la ecologie, studii de mediu, psihologie, sociologie, economie ş.a5.

În ecologie, termenul este folosit foarte frecvent, fiind de cele mai multe ori interpretat ca o măsură a abilităţii ecosistemelor de a persista în timp prin absorbţia schimbărilor; rezilienţa este pusă astfel în contrast cu stabilitatea, care reprezintă capacitatea ecosistemelor de a reveni la starea anterioară, prin diferite procese de reorganizare care se desfăşoară pe parcursul unei perioade de dezechilibru (Holling, 1973). De asemenea, rezilienţa a fost definită prin rapiditatea cu care un anumit ecosistem revine la starea iniţială după o perioadă de dezechilibru (Pimm, 1984) sau prin raportare la magnitudinea unui eveniment perturbator căruia un anumit sistem îi poate face faţă fără a-şi schimba structura sau funcţionalitatea (Carpenter ş.a., 2001). Conceptul este foarte frecvent considerat un element cheie în managementul durabil al ecosistemelor, în timp ce biodiversitatea contribuie la creşterea rezilienţei, a stabilităţii şi a funcţionalităţii ecosistemelor (Peterson, 1998, Chapin, 2000).

5 În filosofie şi logică, spre exemplu, rezilienţa este interpretată ca un indicator de stabilitate.


Din sfera ecologiei, această noţiune a fost transferată în domeniul social pentru a descrie răspunsul comportamental al indivizilor, al comunităţilor, al instituţiilor sociale sau chiar al economiilor confruntate cu diferite dezechilibre.

În domeniul psiho-social, termenul este folosit în mod obişnuit pentru a desemna abilitatea individuală de a face faţă unor situaţii de criză, inclusiv prin însuşirea experienţei pentru a a răspunde unor factori de stres ce ar putea urma. Valoarea rezilienţei este considerată ca rezultând din raportul care se stabileşte între factorii de risc (singulari sau succesivi, individuali sau de mediu) şi factorii de protecţie (sprijin moral, financiar etc). Rezilienţa are o deosebită valoare în perioadele de tranziţie, de acumulare a stresului, care poate include şi evenimente neaşteptate, exterioare individului (dezastre naturale, pierderea locului de muncă, sărăcie); aceste evenimente impun creşterea abilităţii de a le face faţă, în vederea menţinerii unei abordări pozitive (psihice, atitudinale sau comportamentale). În egală măsură, rezilienţa a fost considerată nu doar o stare, ci un proces de adaptare fizică sau emoţională a individului. Nu a fost ignorată nici dimensiunea spirituală a rezilienţei care rezultă din sprijinul şi încrederea pe care o pot oferi apartenenţa la o anumită religie ca sursă de speranţă, optimism şi încredere în valorile vieţii.

În domeniul social-economic, conceptul de rezilienţă a fost asociat dezvoltării durabile (Common, 1995, citat de Klein, 2004) şi exploatat inclusiv în analiza hazardelor naturale sau antropogene, prin realizarea a numeroase studii interdisciplinare care vizează relaţiile dintre natură şi societate. Sistemele antropice şi naturale se întrepătrund extrem de mult, iar rezilienţa acestora rezultă în primul rând din dinamica şi dimensiunea relaţiilor interactive care dau funcţionalitate sistemului, stabilitatea componentelor – oricum relativă – jucând un rol secundar.

Importanţa conceptului de rezilienţă în studiile privind dezvoltarea durabilă explică înfiinţarea Alianţei pentru Rezilienţă (Resilience Alliance) în anul 1999, o organizaţie a oamenilor de ştiinţă şi a practicienilor din diferite domenii şi care vizează cercetarea dinamicii sistemelor socio-ecologice. În acest cadru organizatoric şi de cercetare, o importanţă deosebită este acordată capacităţii adaptative, ca element al rezilienţei (Carpenter ş.a., 2001). Alţi autori consideră capacitatea adaptativă ca fiind de fapt influenţată de rezilienţă şi desemnând abilitatea de realizare a unor planuri de intervenţie şi de implementare a măsurilor tehnice înaintea, în timpul şi după manifestarea evenimentelor extreme; capacitatea adaptativă este astfel considerată a fi influenţată de rezilienţă (Klein ş.a. 2003).

În problematica riscurilor naturale, ISDR defineşte rezilienţa ca fiind „capacitatea unui sistem, a unei comunităţi sau societăţi de a rezista sau de a se schimba pentru a obţine un nivel funcţional şi structural acceptabil. Aceasta este determinată de gradul în care sistemul social este capabil de a se autoorganiza şi de abilitatea acestuia de a-şi mări capacitatea de învăţare şi adaptare, incluzând capacitatea de a se reface în urma unui dezastru”. Totodată, investiţiile în domeniul managementului riscurilor naturale în vederea reducerii dezastrelor sunt considerate o necesitate care se impune pentru a îmbunătăţi standardele de viaţă şi condiţiile de siguranţă, pentru protecţia contra hazardelor şi creşterea rezilienţei diferitelor comunităţi. Acest lucru presupune managementul eficient al resurselor naturale care ar putea conduce la creşterea rezilienţei în faţa dezastrelor prin stoparea degradării mediului.

În opinia noastră, rezilienţa defineşte capacitatea unui sistem de a neutraliza dezechilibrele apărute prin consumarea riscurilor, sistemul menţinându-şi caracteristicile structural-funcţionale prin mijloace proprii de autoreglare. Aceste mijloace de autoreglare rezultă din calitatea componentelor sistemice (resurse naturale, resurse financiare, capital uman) şi calitatea şi dimensiunea relaţiilor interactive care îi asigură acestuia funcţionalitatea.

SENZITIVITATE Senzitivitatea reprezintă capacitatea unui sistem de a-şi modifica atributele şi de a se adapta unei noi

stări de echilibru, diferită de cea anterioară. Dacă, rezilienţa defineşete capacitatea sistemului de a reveni la echilibrul anterior unui anumit eveniment perturbator prin mijloace proprii de autoreglare, senzitivitatea presupune capacitatea sistemului de a-şi însuşi o nouă stare, de a-şi recalibra parametrii calitativi sau cantitativi ai elementelor componente şi implicit funcţionalitatea în condiţii noi. Atât rezilienţa, cât şi senzitivitatea sunt dependente, mai mult sau mai puţin de vulnerabilitatea sistemelor în cauză, deşi relaţia de sens invers este la fel de viabilă: cu cât un sistem este mai capabil de a-şi însuşi o anumită experienţă şi de a se adapta unei noi stări de echilibru, cu atât vulnerabilitatea sistemului în cauză este mai scăzută.


RISC Riscul reprezintă, conform Dicţionarului Grand Larousse, un „pericol, inconvenient mai mult sau mai

puţin previzibil”. În mod cert, pentru un studiu de detaliu care îşi propune identificarea anumitor riscuri, evaluarea acestora în vederea prevenirii producerii unor dezastre, definiţia este incompletă şi necesită o serie de lămuriri, deşi în literatura de specialitate, definiţia riscului nu pare a ridica probleme. Ea a fost preluată ca atare din câmpul teoriei economice, unde riscul era considerat ca produs între mărimea pierderilor aşteptate şi probabilitatea de apariţie a pierderilor, noţiunea de risc fiind asociată unor factori decizionali (Mareş, 1996).

Riscul este definit cel mai adesea ca fiind produsul dintre probabilitatea apariţiei unui fenomen şi consecinţele negative pe care acesta le poate avea, asociind astfel două elemente distincte: pe de o parte hazardul, pe de altă parte elementul receptor al unor efecte destructive, care – datorită unui pragmatism justificat în cea mai mare parte – de cele mai multe ori este considerat omul. Cutter ş.a. (2001) consideră riscul ca parte a hazardului, reprezentând probabilitatea acestuia de apariţie.

Riscul corespunde astfel conceptului probabilist dezvoltat în anii 1950 de către oamenii de ştiinţă şi care au definit riscul ca pe o „speranţă matematică” a pagubelor posibile. În fapt, conform dicţionarului IDNDR, riscul reprezintă chiar „speranţa matematică a pierderilor de vieţi omeneşti, răniţi, pagube materiale şi atingeri aduse activităţilor economice în cursul unei perioade de referinţă şi într-o regiune dată, pentru un anumit hazard”6

Pornind de la ideea de risc ca probabilitate de producere a unor pagube materiale sau umane, terminologia utilizată în ingineria civilă7 americană exclude suprapunerea între acesta şi incertitudine. Riscul este considerat ca fiind potenţialul de realizare a unor consecinţe nedorite, iar estimarea sa se realizează pornind de la probabilitatea de apariţie a unui eveniment şi consecinţele pe care acesta le poate avea. Incertitudinea defineşte situaţiile care nu pot fi descrise prin distribuţie probabilistică, rezultatele fiind considerate nedeterminate; incertitudinea nu înseamnă altceva decât lipsa certitudinii şi derivă din lipsa informaţiilor sau din existenţa unor informaţii neadecvate.

Conceptul de risc nu poate fi redus doar la probabilitatea producerii unui fenomen, dar nici la cea de pericol. Se vorbeşte de riscul alunecărilor de teren, un risc real într-adevăr pentru anumite regiuni, cu implicaţii destructive în ceea ce priveşte anumite structuri antropice; nu trebuie uitat însă că alunecările de teren sunt procese naturale cu un rol deosebit în evoluţia versanţilor dintr-o anumită regiune, iar declanşarea acestora este consecinţa atingerii unor praguri de ajustare morfodinamică, pe parcursul unei evoluţii normale a versanţilor, încetinite sau accelerate de intervenţia antropică. Acolo unde există posibilitatea manifestării unor astfel de procese naturale care nu afectează în nici un fel societatea, nu putem vorbi de risc. Această idee rezultă din interpretarea riscului ca produs între hazard şi vulnerabilitatea structurilor antropice, fapt care presupune că atunci când unul din factorii produsului este nul, în mod normal şi riscul va fi nul. În realitate însă, nu există risc nul, iar problema cea mai importantă care trebuie abordată este cea a identificării riscului admisibil.

Trebuie subliniat astfel faptul că riscul reiese doar prin întrepătrunderea a două sfere diferite: prima în care procesele se desfăşoară în liniile unei evoluţii normale, legice (natura), al doilea, în care fenomenele şi procesele naturale pot fi interpretate ca anomalii, prin lezarea securităţii persoanelor şi a bunurilor (Charre, 2003).

În această situaţie, ne punem însă întrebarea dacă nu cumva exagerăm totuşi cu pragmatismul, dacă nu cumva riscul există şi pentru sistemele naturale. Probabilitatea apariţiei unui dezechilibru, a unei dezordini prin depăşirea limitelor de toleranţă ale sistemelor naturale se traduce în cele din urmă cu existenţa unui risc pentru aceste sisteme. În această accepţiune, riscul poate fi definit ca probabilitatea depăşirii limitelor de toleranţă ale unor sisteme analizate şi a apariţiei unor stări de dezorganizare şi dezechilibru.

De cele mai multe ori, riscul este văzut ca produsul simplu dintre hazard şi vulnerabilitate: R = H x V

6 International Decade for Natural Disaster Reduction, United Nations, Department of Humanitarian Affairs, Internationally agreed glossary of basic terms related to Disaster Management, sursa web: www.unisdr.org/unisdr/glossaire.htm 7 *** (1995) – Flood Risk Management and the American River Basin. An Evaluation, edited by Committee on Flood Control Alternatives in the American River Basin, Water Science and Technology Board, Commission on Geosciences, Environment and Resources, National Research Council, National Academy Press, Washington D.C.


Acest produs, poate fi reprezentat, în opinia noastră, atât în formă matricială, cât şi grafică. Modelul matricial presupune realizarea produsului între hazard şi vulnerabilitate. Acest model permite reprezentarea grafică a celor două componente ale riscului, rezultanta acestora fiind reprezentată prin dimensiunea pagubelor posibile, în valori procentuale de la 1 la 100%.

Figura nr. 7. Matricea riscului şi dimensiunea pagubelor posibile

Figura nr. 8 Exprimarea grafică a riscului

În mod obişnuit prin realizarea produsului dintre hazard şi vulnerabilitate, ar rezulta valorile matriciale

ale riscului, însă apare o neconcordanţă între faptul că cele două variabile de pornire sunt exprimate printr-o dimensiune liniară, iar riscul apare precizat printr-o valoare punctuală. Riscul reprezintă însă o funcţie pătratică a hazardului şi a vulnerabilităţii şi trebuie tratat ca atare.

Reprezentarea grafică a riscului pune în evidenţă faptul că acesta este o funcţie exponenţială de ordinul doi a hazardului şi a vulnerabilităţii. Reprezentarea grafică a riscului permite matematizarea ipotezei noastre, prin aplicarea teoremei lui Pitagora :

R2 = H2 + V2, de unde rezultă că

22 VHR += Pornind de la acest model conceptual, demersul ştiinţific întâmpină doar dificultatea (de altfel foarte

însemnată) de a cuantifica cele două elemente ale riscului: hazardul şi vulnerabilitatea. În cazul unora dintre hazarde, pot fi utilizaţi indicatori deja foarte bine cunoscuţi: intensitatea pe scara Richter sau Mercalli pentru cutremure, indicele explozivităţii vulcanice pentru erupţiile vulcanice, hidrogradul pentru inundaţii; toţi aceşti indicatori trebuie însă ponderaţi cu probabilitatea înregistrării anumitor valori ale indicatorilor, pe baza


analizei frecvenţei şi a factorilor conjuncturali. În cazul vulnerabilităţii, trebuie cuantificaţi acei factori care au relevanţă funcţie de hazardul luat în considerare.

Combinarea celor două modele permite realizarea unui model matricial grafic mult mai complex. Ideea de reprezentare opusă a arcelor de cerc (cu origine diferită) a plecat de la faptul că impactul maxim produs în situaţia realizării producerii efective a unui eveniment extrem (producerea unor pagube materiale sau umane în proporţie de 100%) trebuie să fie reprezentat în centrul cercului. Variabilele risc, hazard şi vulnerabilitate îşi au originea în punctul de favorabilitate şi siguranţă maximă. Modelul presupune analiza relaţională (funcţie de magnitudinea hazardului şi gradul de vulnerabilitate) a capacităţii de refacere a oricărui sistem social-economic posibil a fi afectat de un anumit hazard şi reprezentarea schematic-secvenţială sau secvenţial-cumulativă a relaţiei.

Figura nr. 9. Relaţia între capacitatea de refacere, hazard şi vulnerabilitate

Creşterea riscului în orice sistem geografic presupune un impact real aflat în creştere direct proporţională şi o capacitate de refacere în scădere. Scăderea capacităţii de refacere este în mod evident dependentă de organizarea şi funcţionalitatea sistemului respectiv, dar şi de magnitudinea hazardului declanşator de dezechilibre.

La nivel conceptual, matematic, relaţia între risc (R) şi capacitatea de refacere a unui sistem (Cr) se poate reda prin relaţia:

2100

2RCr π−=

Capacitatea internă de refacere a sistemului este depăşită la o anumită valoare prag a dezastrului, fără un suport (input) extern de substanţă sau energie, sistemul îndreptându-se spre dezorganizare. Al doilea prag este reprezentat de limita maximă de toleranţă, dincolo de care nici sprijinul extern nu poate salva un anumit sistem de la dezorganizare. În cazul societăţilor aflate în situaţii de criză, de obicei sprijinul extern este solicitat înaintea atingerii pragului intern de refacere, pentru accelerarea procesului de refacere post-dezastru şi minimizarea efectelor destructive.

Necesitatea realizării unui model conceptual al riscului, complex şi viabil, bine argumentat ştiinţific rezultă din complexitatea riscului şi din necesitatea abordării holistice a acestuia. Studiile vulcanologice, studiile privind alunecările de teren, privind probabilitatea producerii inundaţiilor, siguranta barajelor sau privind vulnerabilitatea clădirilor la seisme nu reprezintă decât analize secvenţiale ale sistematicii riscurilor.


În această accepţiune, rămâne discutabil un aspect: situl şi poziţia geografică vor fi analizate ca părţi componente ale hazardului sau ca parte componentă a vulnerabilităţii? Poziţia geografică şi situl implică existenţa anumitor condiţii geologice, geomorfologice, hidro-climatice etc. care prin parametrii specifici pot întreţine un „dezechilibru potenţial” (Tricart, 1965), adică pot susţine manifestările hazardului. Se poate vorbi astfel de existenţa unei fragilităţi naturale, determinată de existenţa unor condiţii pregătitoare pentru manifestarea unor anumite procese cu impact destructiv, dar şi probabilitatea de asociere a unor factori conjuncturali, care pot avea un rol deosebit în declaşarea unor astfel de procese, factorii din urmă intervenind ca adevăraţi „catalizatori”.

Totodată însă, poziţia geografică (situl) este specifică şi structurilor antropice. Specificul poziţiei geografice sau al sitului impun anumite trăsături ale clădirilor, ale formelor de economie etc., iar exploatarea unei poziţii geografice sau a unui sit mai mult sau mai puţin potrivit a depins de „liberul arbitru” uman, de factorul psihologic, social sau politico-administrativ de decizie (necunoaştere, ignoranţă sau necesitate). Astfel interpretată, vulnerabilitatea are o componentă dinamică, ce ţine de evoluţia sistemelor social-economice şi se asociază unei componente mai puţin dinamică, ce ţine de locaţia precisă a structurilor spaţiale analizate, în funcţie de existenţa unui anumit quantum de condiţii care permit declanşarea, manifestarea şi propagarea unui anumit proces cu posibile consecinţe destructive, condiţii care nu sunt întrunite decât în anumite areale.

În această accepţiune, riscul poate fi produsul dintre un hazard, gradul de expunere ale unor elemente antropice şi vulnerabilitatea acestor elemente:

Risc = Hazard x Vulnerabilitate x Expunere

Figura nr. 10. Piramida tridimensională a riscului (Dwyer ş.a., 2004)

Dwyer ş.a. (2004) prezintă tridimensional cele trei elemente (hazard, expunere, vulnerabilitate) într-o

piramidă, a cărei volum redă dimensiunea riscului. Piramida aceasta este viabilă ca schemă, însă o problemă care trebuie discutată este suprapunerea spaţială a hazardelor şi a vulnerabilităţii. Riscul rezultă din suprapunerea spaţială a hazardelor şi a structurilor teritoriale antropice expuse hazardului, hazardele fiind caracterizate prin frecvenţă şi intensitate (putere de impact), în timp ce structurile teritoriale se caracterizează prin vulnerabilitate.

Pe de altă parte, există opinii care consideră că limitarea noţiunii de risc doar la probabilitatea apariţiei unor elemente nedorite nu este tocmai realistă întrucât există şi un sens pozitiv, nu doar negativ şi chiar „evoluţia societăţii umane, care a sporit complexitatea sistemelor teritoriale în mod exponenţial este un rezultat al riscului pozitiv pe care aceasta şi-l asumă” (I. Ianoş, 2000). Salturile evolutive înregistrate de societatea umană sunt direct proporţionale cu dimensiunea riscului asumat pentru un astfel de salt. Migraţia omului până la crearea oecumenei actuale a însemnat asumarea anumitor riscuri; schimbarea relaţiilor de producţie pe parcursul istoriei economice a omenirii a însemnat de fiecare dată asumarea riscului unui conflict cu forţele de producţie, mai conservatoare. Chiar dacă se insistă aproape întotdeauna pe pagube, natura duală a riscului a fost semnalată şi de alţi cercetători geografi şi chiar de conştiinţa populară a


anumitor popoare, conştiinţă care se reflectă de cele mai multe ori prin limbă: limba chineză redă termenul de risc prin „weijji”, „weij” însemnând noroc, în timp ce „ji” redă pericolul.

Directiva 96/82/CE8 defineşte riscul ca fiind probabilitatea ca un efect specific să se producă într-o perioadă dată sau în circumstanţe determinate, ceea ce nu implică din start ideea unor pierderi, indiferent de ce natură ar fi acestea, contextul în care este redată această definiţie implicând însă existenţa factorului antropic.

În literatura de specialitate se regăsesc, din păcate, şi unele confuzii conceptuale şi terminologice. Astfel, se consideră uneori că vulnerabilitatea este o funcţie a „potenţialităţii fenomenelor naturale de a produce victime şi pagube materiale” (pp. 17), când această „potenţialitate” este o funcţie a riscului dependentă de magnitudinea hazardului şi vulnerabilitatea propriu-zisă. În continuare, se menţionează că „fenomenele naturale extreme susceptibile de dezastre sau calamităţi au diferite grade de vulnerabilitate” (pp. 18), ceea ce, în opinia noastră, este o alambicare confuză de concepte. Includerea furtunilor la riscuri hidrice, ni se pare la fel de eronată. Aceste constatări apar totuşi, surprinzător, pe fondul definirii corecte a conceptelor utilizate. (Grecu, 2004, pp.14).

DEZASTRU (CATASTROFĂ)

Dezastrele naturale reprezintă impactul rapid şi profund al mediului asupra sistemului socio-economic

(Alexander 1993, citat de Alcantara-Ayala, 2002) un dezechilibru rapid al balanţei dintre forţele dezlănţuite ale naturii şi forţele de contracarare ale sistemului social, dezechilibru dependent atât de intensitatea fenomenului natural, cât şi de vulnerabilitatea structurilor social-economice faţă de un asemenea eveniment (Albala-Bertrand, 1993 citat de Alcantara-Ayala, 2002). În cazul în care agentul declanşator este omul, iar componentul natural este cel afectat – chiar dacă toate consecinţele se răsfrâng în cele din urmă şi asupra omului – avem de a face cu o catastrofă ecologică şi nu cu un dezastru natural.

Producerea efectivă a unor evenimente cu potenţial destructiv presupune consumarea, cel puţin parţială, cel puţin temporară, a riscului, şi atingerea unor praguri, printr-o pregătire lentă, în aparenţă continuă, dar în general compusă dintr-o serie de discontinuităţi la scară mică; pragurile reprezintă sfârşitul unor etape de evoluţie cu caracter continuu şi marchează începutul schimbării structurale şi funcţionale a unui sistem (I. Ungureanu, 2005). Probabilitatea atingerii unui anumit prag variază funcţie de modul în care evoluează relaţiile interactive dintre componentele sistemice (implicit funcţie de parametrii cantitativi, calitativi şi dinamici care îi caracterizează pe fiecare în parte) sau funcţie de intervenţia unui catalizator, respectiv a unui anume factor ce stimulează evoluţia unui proces spre depăşirea limitei prag şi producerea unui eviment care se abate de la evoluţia liniară a unui anume sistem.

Ce sunt însă acele evenimente cu potenţial destructiv care dezorganizează, parţial sau total, temporar sau permanent, un anumit sistem? Pot fi toate considerate dezastre sau catastrofe?

După unii autori, pot fi luate în calcul două categorii de evenimente: cele care stau la baza unor dezechilibre funcţionale (fără depăşirea limitelor de toleranţă ale sistemelor) şi dezechilibre disfunţionale (cu depăşirea limitelor de toleranţă şi dezorganizarea sistemelor în cauză (I. Ungureanu, 2005). După alţi autori, astfel de evenimente pot fi grupate pe trei trepte de manifestare: accidente banale, rupturi funcţionale şi catastrofe (I.Ianoş, 2000). Accidentul este interpretat ca fiind orice abatere de la evoluţia liniară a unui sistem, dar care nu reuşeşte să îl abată de la direcţia generală de evoluţie. Ruptura funcţională crează un dezechilibru în sistem, fără însă a depăşi capacitatea acestuia de autoreglare. Catastrofa presupune însă restructurarea sistemului şi schimbarea sensului de evoluţie; cu alte cuvinte, în această situaţie, este depăşită capacitatea de autoreglare a sistemului respectiv.

Alte opinii (Sheehan şi Hewitt, 1969) au considerat importantă luarea în calcul a unui prag cantitativ al pierderilor pentru definirea dezastrelor (cel puţin o sută de morţi sau o sută de persoane afectate sau un milion de dolari pagube materiale).

Precizia pragului este doar aparentă şi, în realitate, nu are mare relevanţă în aprecierea dimensiunii dezastrelor (Smith, 1996). Numărul victimelor unui dezastru nu poate include doar victimele directe, ci şi victimile indirecte, al celor care apar mai târziu, datorită efectului de durată sau a altor consecinţe indirecte dezastrului în cauză. În cazul accidentului nuclear de la Cernobâl (Ucraina), care este numărul real al victimelor afectate de emanaţiile radioactive? Implicaţiile din perioadele următoare catastrofei manifestate asupra morbidităţii sau asupra procentului naşterilor copiilor cu malformaţii etc. nu poate fi ignorat în 8 Directiva 96/82/CE (Journal officiel n° L 010 du 14/01/1997 p. 0013 – 0033), referitoare la gestiunea riscurilor legate de accidentele majore care implică substanţe periculoase; sursa web: www.adminet.com/eur/loi/leg_euro/fr_396L0082.html


evaluarea dimensiunii dezastrului. În privinţa echivalării „o sută de morţi sau un milion de dolari pierderi materiale”, dincolo de imposibilitatea de a realiza o astfel de echivalare, trebuie păstrată o prudenţă de ordin moral.

Variabilele care trebuie luate în calcul pentru estimarea pierderilor sunt multiple: pierderile de vieţi omeneşti, pierderile materiale, dezechilibrele funcţionale ale economiei. Distrugerea unor şosele, căi ferate sau poduri datorită inundaţiilor sau proceselor de versant include nu doar costul efectiv al lucrărilor de reabilitare, reamenajare, ci şi costurile induse de devierea circulaţiei de persoane sau mărfuri, ceea ce implică o creştere a preţului de transport, apoi costurile induse de deficienţele apărute în serviciile medicale sau de orice alt tip. Pierderile pe care o firmă oarecare le poate înregistra datorită faptului că un anumit segment al angajaţilor nu se pot prezenta la lucru, eventuale victime înregistrate datorită faptului că ambulanţa nu a putut ajunge în timp util sau chiar deloc la solicitanţi etc., toate acestea trebuie incluse în costul real al unui astfel de eveniment sau dezastru. Funcţie de natura şi importanţa obiectivului afectat, se poate ajunge ca pagubele indirecte să depăşească valoric pagubele directe, datorită complexităţii relaţiilor care se stabilesc la nivelul unei anumite unităţi teritoriale.

Pe de altă parte, există o serie de efecte ale unor dezastre care pot fi mult mai greu sesizate; funcţie de valoarea pagubelor directe sau indirecte, se poate instala la anumite persoane o anumită psihoză post-catastrofică; este deja unanim acceptat faptul că anumite experienţe profunde (dezastre) pot provoca perturbări psihice pe termen lung la nivelul indivizilor implicaţi: şoc, anxietate, insomnii, atitudini de revoltă, abuz de alcool, suicid etc.

În ceea ce priveşte pierderile financiare, valoarea absolută a acestora nu are relevanţă decât dacă este plasată într-un cadru social-economic precizat. În primul rând, valoarea reală a unui milion de dolari este mult mai mare într-un stat ca Somalia sau Bangladesh faţă de un stat ca Japonia, SUA sau Elveţia; în al doilea rând nivelul economic ridicat permite statelor dezvoltate să găsească mult mai uşor resurse pentru a face faţă unor eventuale dezastre sau pentru reconstrucţie.

Centrul de Cercetări asupra Epidemiologiei Dezastrelor (Center of Research on the Epidemiology of Disasters, CRED) de la Universitatea Catolică din Louvain (Belgia) a creat o bază de date (EM-DAT) menită a sprijini acţiunile umanitare pe plan internaţional. În acest cadru, dezastrul este definit ca fiind o situaţie sau un eveniment care depăşesc capacitatea locală, necesitând o cerere de sprijin exterior, la nivel naţional sau internaţional. Pentru includerea unui eveniment natural sau indus (antropic) în această bază de date sunt impuse patru condiţii: cel puţin 10 persoane ucise sau dispărute şi considerate decedate; cel puţin 100 de persoane afectate (persoane care necesită sprijin în perioada stării de urgenţă, inclusiv persoanele evacuate sau deportate); declararea stării de urgenţă; cereri pentru sprijin internaţional. Observăm aşadar că valoarea financiară a pierderilor nu mai este considerată un criteriu pentru definirea unui dezastru, fiind însă incluse două criterii care se apropie mai mult de realităţile directe ale unei comunităţi afectate, întrucât decretarea stării de urgenţă şi cererea pentru sprijin se fac din mijlocul comunităţii afectate şi nu de la distanţa de la care se pot contabiliza doar pierderile de vieţi omeneşti sau pierderile materiale.

Scurt istoric al metodelor aplicate în studiul riscurilor climatice

Riscul meteorologic include producerea fenomenelor meteorologice intr-un moment episodic,

precum si, potentialitatea hazardului respectiv de a produce efecte negative, in diferite grade, functie de cauzele genetice, conditiile locale, evolutie, etc. Riscul climatic este caracterizat de parametrii specifici care permit stabilirea unor caracteristici medii si extreme de producere, mod de actiune, frecventa in timp si spatiu, durata, etc., caracteristici extrase dintr-un sir de date statistice si perioada comuna, date diferentiate pentru fiecare zona climatica, functie de evolutia in dinamica (sezoniera sau multianuala) a fenomenelor. Riscul agrometeorologic/agroclimatic implica analiza unui fenomen de risc/stres meteorologic pe baza investigarii unor serii lungi de date climatice si a parametrilor agrometeorologici derivati din aceste date, cu ajutorul carora evaluarea permanenta sau periodica a unei perioade de timp reprezinta situatia reala a efectelor singulare sau cumulative, precum si vulnerabilitatea la producerea riscurilor a speciilor vegetale. Impactul variabilitatii climatice asupra productivitatii agricole se cuantifica deci, prin potentialitatea parametrilor meteorologici/climatici de a asigura conditii optime de crestere si dezvoltare pentru culturile agricole sau a produce consecinte diferite, functie de gradul de intensitate al factorului perturbator, modul si durata de actiune, precum si vulnerabilitatea speciilor vegetale la producerea riscurilor sau evenimentelor extreme.


In literatura de specialitate, asemenea fenomene sunt studiate sub diverse denumiri, ce pot fi simple/asociate si/sau compuse/complexe, precum: fenomene naturale de risc, fenomene meteorologice/climatice periculoase, hazarde meteorologice/climatice, fenomene de risc/stres agrometeorologic/agroclimatic, fenomene extreme/record, etc. (Bulletin de l’OMM, 1986, 1990; Bulletin de Societe Languedocienne de Geographie, 1991). Toate aceste denumiri caracterizeaza producerea unui fenomen natural extrem cu elementele de risc specifice si potentialul distructiv sau consecintele gradate.

Ca urmare, Organizaţia Mondiala a Mediului (OMM) in colaborare cu alte foruri internationale (ONU, UNEP, etc.) sunt permanent angajate in programe complexe de protectia mediului si asigurarea unei dezvoltari economice si sociale durabile pentru toate tarile. Pentru aceste organisme, prevenirea si diminuarea dezastrelor este o prioritate absoluta deoarece integrarea evaluarii riscurilor si a avertizarilor timpurii asupra evolutiei vremii in masurile de preventie si diminuare poate impiedica transformarea acestor hazarde in dezastre. In fapt, aceasta inseamna ca, se pot lua masuri directe care sa reduca in mod considerabil pierderile de vieti omenesti si pagubele socio-economice. Astfel, devine imperativa cerinta privind “o mai buna intelegere a sistemului climatic”, precum si dezvoltarea capacitatii de a prognoza variabilitatea climatica naturala si schimbarile climatice de natura antropica.

Studiul riscurilor climatice a evoluat paralel cu dezvoltarea climatologiei şi cu evoluţia conceptelor generale de analiză a riscului. Se pot distinge câteva etape în dezvoltarea cercetării riscurilor climatice:

- Etapa pre-instrumentală: cercetările erau empirice, lipsind o reţea de staţii meteorologice organizată pentru măsurători sistematice; în România, etapa pre-instrumentală datează până în secolul al XIX-lea, când se înfiinţează mai multe staţii meteorologice (Bucureşti-Filaret, Iaşi, Sulina, Sibiu etc.);

- Etapa instrumentală: reţeaua de staţii meteorologice acoperă întreg teritoriul naţional, măsurătorile se efectuază sistematic, iar rezultatele sunt centralizate.

Cercetarea aplicativa reprezinta valorificarea rezultatelor privind utilizarea durabila a resurselor naturale in general si in doemniul agricol agricol in particular. Elaborarea unor sisteme expert si sisteme suport de decizie pentru implementarea, in condiţii optime, a tehnicilor si practicilor agricole diferentiate zonal se bazeaza pe date privind potentialul agropedoclimatic si socio-economic, precum si cerintele de dezvoltare durabila a spatiului rural si economic.

Metodologiile de managementul riscului si efectele producerii factorilor de risc/stres agrometeorologic/agroclimatic asupra activitatilor si practicilor agricole, precum si cercetarile privind variabilitatea climatului (incluzând evenimentele extreme) in domeniul agricol includ o abordare integrată a cercetarilor in domenii diverse de specialitate – Climatologie, SIG, agrometeorologie, fitotehnie, modelare matematică, genetică, ameliorare, biologie, economie agrară, ecologie şi protecţia mediului.

Pe plan internaţional si national, elaborarea studiilor privind impactul riscurilor hidro-climatice asupra ecosistemelor naturale necesita metode de cercetare aplicativa, modele statistice si de predicţie (INSTAT, CERES, AFRCWHEAT 2, WOFOST, STICS, etc.). Astfel, modelele de simulare a formarii recoltelor sunt bazate indeosebi pe modele mecaniciste de circulaţie a apei în sistemul sol-plantă-atmosferă, iar noile cercetări au în vedere perfecţionarea acestor modele, crearea de noi modele incluzând o gamă lărgită de in-puturi (date de cultură, sol şi management agricol) şi out-puturi (dezvoltarea fenologică, dinamica apei în sol, producţii, strategii manageriale, etc.), elaborarea de soluţii pentru utilizarea acestor modele în predicţia recoltelor agricole, regimul de apă al solurilor şi avertizarea irigaţiilor.

Resurse necesare analizei riscurilor climatice

Analiza riscurilor climatice se efectuează pe baza unor informaţii specifice care, în funcţie de

originea lor, pot fi grupate în mai multe categorii: date obţinute din măsurători la staţiile meteorologice (a), date provenite din imagini satelitare (b) şi date obţinute din alte surse (documente istorice, dendro-cronologie etc.) (c).

Datele obţinute din măsurători efectuate la staţiile meteorologice au un caracter punctual, au o reprezentativitate spaţială limitată şi sunt restrânse în timp, dar prezintă avantajul că sunt sistematice (măsurătorile au un caracter continuu în timp) şi acoperă o mare varietate de elemente meteorologice (temperatură, precipitaţii, vânt, umezeală etc.). Pot fi completate cu date obţinute din măsurători expediţionare, care au aceleaşi trăsături, mai puţin caracterul continuu.

Datele provenite din imagini satelitare sunt foarte utile în interpolarea datelor punctuale şi în identificarea riscurilor climatice. Ele reprezintă date obţinute din măsurători directe, acoperind o suprafaţă mai mare sau mică dată de rezoluţia spaţială a imaginilor. Principale dezavantaje sunt constituite de caracterul discontinuu al informaţiei (imaginile satelitare depind de momentul scanării suprafeţei terestre de


către satelit) şi de caracterul generalizator al informaţiei (de exemplu, o imagine cu o rezoluţie de 1 km este o sinteză a informaţiei de pe o suprafaţă de 1 km2, neputând surprinde detaliile de la scară mai mare).

Datele obţinute din alte surse sunt utile pentru acoperirea perioadelor în care într-un areal nu au funcţionat staţii meteorologice, iar principalul dezavantaj este caracterul nestandardizat al datelor.

Este necesară ulterior omogenizarea datelor climatice, în scopul selectării datelor utile. Pot apărea erori în date, provenite din schimbarea amplasamentului staţiilor meteorologice, din erori de măsurare sau de interpretare etc. Realizarea unei baze de date de încredere este resursa fundamentală pentru analiza riscurilor climatice.

Studiul riscurilor agrometeorologice/agroclimatice implică o problematica vasta care permite o analiza obiectiva si complexa a acestora avand in vedere mai multe aspecte: • utilizarea unui şir lung de date statistice – observaţii directe de la statiile meteorologice cu program

agrometeorologic si cu perioada comuna de masuratori care sa permita analize comparative si stabilirea anilor agricoli analogi;

• stabilirea caracteristicilor medii ale fiecărui parametru agrometeorologic/agroclimatic care defineşte în ansamblu producerea singulară sau combinată a riscurilor termice si hidrice în domeniul agricol;

• determinarea cazurilor/valorilor extreme sau a pragurilor maxime/minime de producere care reprezintă limite extreme de variaţie, considerate singulare si cu caracter de unicat, fiind extrase

dintr-un şir de date statistice ale unei perioade de referinţă si constituie manifestarea extremă a unui fenomen agrometeorologic; • stabilirea valorilor letale (minime/ maxime de risc) ale parametrilor meteorologici, funcţie de cerinţele

biologice ale fiecărei specii agricole pe faze şi interfaze specifice de vegetaţie, precum şi a pragurilor minime/maxime sau limitelor de referinţă, de la care un fenomen meteorologic/climatic devine risc, graduat diferenţiat pe clase/nivele de risc, funcţie de tipul de risc, gradul de potenţialitate a parametrilor de a provoca daune parţiale/totale asupra stării de vegetaţie şi productivităţii culturilor agricole;

• analiza spaţio-temporală şi evoluţia în dinamică, pe perioade diferite de timp – pentada, decada, luna, sezon, an, valori multianuale, etc., a parametrilor agrometeorologici de risc/stres, pe baza datelor zilnice, lunare, sezoniere, pe intervale caracteristice pentru agricultură, anuale şi multianuale, funcţie de scopul şi obiectivele cercetărilor şi utilizatorul informaţiei de specialitate, în vederea zonalităţii în spaţiu şi timp a factorilor/fenomenelor agrometeorologice/agroclimatice de risc/stres şi determinarea arealelor cu gradul cel mai mare de risc la producerea acestora. În acest scop se elaborează hărţi de specialitate pentru fiecare tip de risc, care evidenţiaza totodată şi zonele, arealele, suprafeţele sau judeţele vulnerabile şi/sau afectate;

• aprecierea intervalului de risc şi cuantificarea calitativă şi cantitativă, graduată pe clase şi nivele de risc şi calificativele corespunzătoare gradului de vulnerabilitate a speciilor cultivate şi arealelor agricole la producerea riscurilor agrometeorologice/agroclimatice, atât pe baza cauzelor genetice şi a variabilităţii caracteristicilor medii/extreme, cât şi a datelor statistice şi istorice;

• monitorizarea arealelor agricole cu probabilitatea cea mai mare de producere a unor riscuri si a consecintelor producerii acestora prin formarea unor banci de date de specialitate – meteorologice/climatice si specifice – agrotehnice, sisteme de cultura, caracteristicile solurilor, utilizarea terenurilor, etc., care să permita studierea fenomenelor si a efectelor, precum şi stabilirea unor măsuri de protecţie pe termen scurt, mediu şi lung pentru expunerea la riscurile specifice de producere în cadrul zonelor supravegheate;

• fundamentarea deciziilor şi evaluarea corectă a daunelor/pagubelor provocate de riscurile meteorologice/climatice în agricultură prin crearea unor comisii de specialitate de evaluare şi managementul riscurilor în domeniul agricol în scopul dezvoltării asigurării producţiei agricole, vegetale sau animale, funcţie de fenomene, riscuri şi consecinţe.

A. Aplicaţiile agrometeorologiei/agroclimatologiei constau în furnizarea informaţiilor corespunzătoare cu preocupările dezvoltării durabile în domeniul agricol, iar aplicabilitatea acestora nu poate fi recunoscută ca o bază singulară de valori ştiinţifice de specialitate, ci vor putea fi utilizate de o manieră optimală în combinarea cu informaţiile agricole, tehnice, ecologice, socio-economice, etc. Aceste aplicaţii au un caracter multidisciplinar particular marcat în problematica de mediu-agricultură-dezvoltare durabilă.


Clasificarea riscurilor climatice

3.1. În funcţie de obiectivele urmărite, pot fi alese mai multe criterii de clasificare a riscurilor climatice. Astfel, se pot stabili drept criterii de clasificare:

- fenomenul declanşator; - extinderea spaţială a riscului; - viteza de declanşare; - frecvenţa riscului climatic într-un anumit areal. Clasificarea riscurilor climatice după fenomenul declanşator Riscurile climatice sunt rezultatul efectelor manifestărilor extreme ale unuia sau mai multor

fenomene atmosferice în contextul unui areal geografic. Din această perspectivă, riscurile climatice se clasifică în: riscuri termice, riscuri pluviometrice, riscuri eoliene, riscuri generate de alte fenomene atmosferice (ceaţă, brumă, chiciură etc.) şi riscuri complexe.

a) riscurile termice sunt generate de abateri semnificative, pozitive sau negative, ale temperaturii aerului faţă de media multianuală dintr-un anumit areal; intensitatea şi consecinţele riscurilor termice sunt direct proporţionale cu valoarea abaterii şi cu extinderea spaţială a fenomenului; în Podişul Bârladului sunt posibile atât riscuri termice pozitive (valuri de căldură, temperaturi foarte ridicate etc.), cât şi negative (valuri de frig, temperaturi foarte scăzute etc.);

b) riscurile pluviometrice au la bază manifestarea precipitaţiilor atmosferice; acestea generează efecte negative asupra mediului prin intensitate, cantitate şi extindere spaţială; în Podişul Bârladului sunt posibile precipitaţii torenţiale şi cantităţi mari de apă;

c) riscurile eoliene sunt rezultatul vitezelor mari de vânt; Podişul Bârladului este supus adesea advecţiilor de mase de aer de origine est-europeană sau polară, instalate uneori prin pasaje frontale cu viteze mari ale vântului;

d) alte fenomene atmosferice pot fi la rândul lor generatoare de riscuri climatice prin diferite elemente cantitative caracterisitice (cantitate, durată, intensitate, frecvenţă etc.); ceaţa, bruma şi poleiul sunt fenomene obişnuite pentru Podişul Bârladului;

e) riscurile climatice complexe sunt generate de acţiunea conjugată a două sau mai multe fenomene atmosferice; astfel, seceta este rezultatul unor cantităţi reduse de precipitaţii în condiţii prelungite de deficit de umezeală, deficit favorizat de temperaturi relativ mari şi de vânt activ; viscolul este generat de ninsori abundente sincrone cu temperaturi suficient de scăzute pentru precipitaţii solide şi cu viteze semnificative ale vântului; Podişul Bârladului este expus şi unor astfel de riscuri climatice complexe. Clasificarea riscurilor climatice după extinderea spaţială a fenomenului Scara spaţială de manifestare a riscurilor climatice are o importanţă practică deosebită. Ecartul

spaţial de manifestare este cuprins între punctual şi global. Astfel, se pot deosebi: a) riscuri climatice punctuale, care se dezvoltă şi afectează suprafeţe extrem de restrânse, până la 1

km2; căderile de grindină şi ceaţa pot avea astfel de manifestări; b) riscuri climatice locale, au extinderi de ordinul sutelor de km2, precipitaţiile advective şi viscolul

putând îmbrăca astfel de forme; c) riscuri climatice regionale, cu dezvoltări spaţiale care depăşesc mii de km2, acoperind uneori

mai multe ţări; valurile de căldură sau de frig au uneori această caracteristică; d) riscuri climatice globale, care afectează întreaga planetă, aici încadrându-se schimbarea climei. Nu există o relaţie definită între impactul riscurilor şi extinderea spaţială a fenomenului; fenomene

punctuale sau locale pot fi mult mai violente decât altele regionale, consecinţele fiind pe măsură. Clasificarea riscurilor climatice după viteza de declanşare

Unele fenomene atmosferice se declanşează rapid şi evoluează foarte dinamic, altele se instalează lent şi persistă mai mult timp într-un areal. După viteza de declanşare, riscurile climatice pot fi clasificate astfel:

-cu declanşare în intervale de timp de ordinul minute-ore (ploi torenţiale, grindina, tornadele); momentul şi mai ales locul de manifestare sunt foarte dificil de prognozat în timp util;

-cu declanşare în intervale de timp de ordinul ore-zile (intensificări ale vântului, valuri de frig, viscole, ceaţa etc.); manifestarea acestor riscuri climatice este de prognozată în mod operativ;

-cu declanşare în intervale de timp de ordinul luni-ani (seceta); astfel de fenomene sunt greu prognozabile.


Nu există o relaţie definită între impactul riscurilor şi viteza de declanşare a acestora. Totuşi, este mai dificilă adoptarea unor măsuri de reducere a consecinţelor negative atunci când fenomenele se declanşează rapid.

Clasificarea riscului după frecvenţa sa într-un anumit areal În funcţie de acest criteriu de clasificare, pentru un anumit spaţiu geografic, se deosebesc riscurile pot îmbrăca o gamă extinsă de forme, de la permanente, până la întâmplătoare. Pentru Podişul Bârladului, regiune predominant agrară, seceta este un risc climatic permanent, în timp ce tornadele, deşi posibile, sunt considerate riscuri cu manifestare întâmplătoare.

3.2. Pentru agricultura, clasificarea fenomenelor meteorologice sau climatice de risc şi/sau stres, cu efecte nefavorabile asupra vegetaţiei şi productivităţii culturilor agricole cuprinde definirea caracteristicilor principale, nivelul de risc şi perioada calendaristică sau intervalul de risc, corelat cu intervale calendaristice specifice (sezon rece sau cald) şi desfăşurarea fazelor de vegetaţie ale speciilor cultivate:

fenomene agrometeorologice sau agroclimatice de risc care se produc în sezonul rece al anului agricol (XI-III):

• bruma şi îngheţul – datele medii de producere (toamna şi primavara), durata medie a intervalului cu şi fără îngheţ/brumă, datele extreme de producere, intervalul de risc pentru îngheţ/brumă, frecvenţă, intensitate, cazuri extreme/record;

• stratul de zăpadă – data medie a primului/ultimului strat de zăpadă, durata medie şi maximă posibilă, cel mai timpuriu/târziu strat de zăpadă, data medie de apariţie şi durata medie a stratului de zăpadă stabil, cazuri extreme/record;

• viscolul – data medie şi intervalul mediu anual cu viscol, datele extreme de producere, intervalele de risc, numărul mediu/maxim annual de zile cu viscol, direcţia şi viteza vântului, durata viscolului, grosimea medie/maximă a stratului de zăpadă, cazuri extreme/record.

fenomene agrometeorologice sau agroclimatice de risc care se produc în sezonul cald al anului agricol (IV-X):

• vântul tare, furtuna, vijelia – viteza şi direcţia vântului, frecvenţa cazurilor/zilelor pe diferite praguri minime de risc specifice culturilor de câmp şi pomiviticole, durata şi tipul de acţiune mecanică, cazuri extreme/record;

• grindina – numărul mediu/maxim de zile cu grindină, seonul critic de producere, durata şi dimensiunea bobului de grindină, cazuri extreme/record;

• ploile torenţiale – intensitate, durată, cantitatea de apă, frecvenţa şi sezonul critic de producere, cazuri extreme/record.

fenomene agrometeorologice sau agroclimatice de risc posibile pe tot parcursul anului agricol (IX-VIII):

• fenomenele de uscăciune şi secetă – intensitate, durată, frecvenţă, succesiune de producere, cazuri extreme/record

• excedentele de umiditate – suma anuală a precipitaţiilor, media multianuală, numar de zile cu precipitaţii, cantitatea maximă (24, 48 şi 72 ore) şi probabilitatea de producere anuală, distribuţia frecvenţei pe clase de valori, sezonul critic de producere, variabilitatea spaţio-temporală a cantităţilor totale şi utile/efective (≥ 5.0 mm/zi) şi a maximelor produse în 24, 48 şi 72 de ore; cazurile maxime / minime şi anul producerii ca situaţii extreme de risc.

Pentru monitorizarea informaţiilor adiţionale asupra ciclului sezonal şi anual se utilizează indici meteorologici/climatici şi respectiv, agrometeorologic/agroclimatici care se bazează pe acţiunea combinată a parametrilor meteorologici/climatici, date zilnice, lunare, sezoniere, anuale şi multianuale de precipitaţii, temperatură, evapotranspiraţie, starea apei în sol, respectiv bilanţul apei în sol, stadiul (fenofaza) de creştere şi dezvoltare a culturilor agricole, îndeosebi perioada “critică“, care corespunde cu perioada de formare a organelor generative (de rod) la majoritatea speciilor cultivate.

O privire generală asupra unor definiţii ale indicilor agrometeorologici şi agroclimatici arată că, un fenomen poate fi clasificat conform criteriului de bază folosit în analiza şi evaluarea efectelor asupra fiecărei specii agricole.

În literatura de specialitate, definiţiile acestora sunt numeroase şi au la bază parametrii meteorologici, singulari şi/sau în combinaţie, dar în corelaţie directă cu cerinţele faţă de condiţiile de vegetaţie ale plantelor pe faze şi interfaze specifice şi sezonul activ în ansamblu.


Utilizarea unui indice agrometeorologic sau agroclimatic în scopul evaluării calitative şi cantitative a efectelor produse speciilor cultivate are în vedere următoarele: • evaluarea riscului suprafeţelor agricole şi a speciilor cultivate la producerea fenomenelor periculoase

prin stabilirea gradului de vulnerabilitate al teritoriilor cultivate şi a repartiţiei spaţio-temporale a fenomenelor de risc;

• evaluarea gradului de risc, intensitatea, modul de acţiune, persistenţa, frecvenţa, durata şi probabilitatea de producere a factorilor perturbatori. Parametri meteorologici/climatici şi indici de stres şi/sau risc agrometeorologic:

perioada de toamnă – iarnă, care corespunde cu perioada activă a vegetaţiei în toamnă şi din timpul iernii (criptovegetaţia) a culturilor cerealiere de toamnă (grâu, secară, orz, ovăz, triticale):

Stres termic: • îngheţul/bruma de toamnă şi de primăvară (Tmin <0°C), X-III (± 7- 21 zile) – zonalitatea datelor medii şi a frecvenţei de producere, durata, datele extreme de producere, intervalul de risc pentru îngheţ/brumă, frecvenţă, intensitate, cazuri extreme; • unităţi de frig (∑Tmed <0°C) >40°C, XI-III; • unităţi de ger (∑Tmin <-15°C) >50°C, XII-II;

Stres hidric: ♦ deficite de precipitaţii:

♦ precipitaţii <50 mm, IX-X; ♦ precipitaţii <150 mm, XI-III;

♦ excedente de precipitaţii: ♦ precipitaţii >200 mm, IX-X; ♦ precipitaţii >400 mm, XI-III;

Stres mecanic: ♦ viteza maximă a vântului ≥10 m/s, XI-III; ♦ stratul de zăpadă ≥10 cm grosime, XI-III; ♦ viscolul, XI-III; ♦ grindina, XI şi II - III.

perioada de primăvară – vară, care corespunde cu perioada de regenerare în primăvară şi creşterea intensă a cerealierelor de toamnă, precum şi cu sezonul de vegetaţie al culturilor prăşitoare (porumb, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, etc.), incluzând şi perioadele critice (V-VIII):

Stres termic: • unităţi de “arşiţă” (∑Tmax ≥32°C) >10°C, VI; • unităţi de “arşiţă” (∑Tmax ≥32°C) >16°C, VII; • unităţi de “arşiţă” (∑Tmax ≥32°C) >16°C, VIII; • unităţi de “arşiţă” (∑Tmax ≥32°C) >30°C, VI-VIII;

Stres hidric: • deficite de precipitaţi - precipitaţii <150 mm, V-VIII; • secetă atmosferică - umezeala relativă a aerului (UR %) <30-40%, V-VIII; • secetă pedologică - valori <50% fata de CAu (capacitatea de apa utila a solurilor) ale rezervelor

de umiditate în sol (mc/ha) pe diferite profile şi la date calendaristice specifice fiecărei culturi de câmp, corelate cu perioadele cu cerinţe maxime faţă de apă ale semănăturilor de toamnă şi primăvară - însamânţări şi înflorire-fructificare ;

• excedente de precipitaţii - precipitaţii >400 mm, V-VIII; Stres mecanic: • viteza maximă a vântului >10 m/s, IV-X; • grindina, IV-X.

pe întreg anul agricol, IX-VII, pentru stabilirea gradului de favorabilitate pluviometrică pentru agricultură şi analiza comparativă – ani analogi:


Stres hidric: ♦ secetă: precipitaţii <450 mm, IX-VIII; ♦ excedente:precipitaţii >450 mm, IX-VIII.

Pentru exemplificare se prezinta 2 harti care redau zonalitatea cantitatilor de precipitatii cazute in luna august 2005 in Moldova (luna ploioasa) si rezerva de umiditate in cultura de porumb, pe profilul de sol 0-100 cm, la data de 11 august 2006, unde se evidentiaza grade diferite de aprovizionare cu apa a solului (seceta pedologica/exces de umiditate) la nivelul suprafetelor de interes agricol din Moldova (figurile 1 si 2).

Figura 1.

Figura 2.

Figura 2.

Analiza fenomenelor agrometeorologice/agroclimatice de risc/stres implică deci, identificarea parametrilor şi pragurilor critice, pe intervale calendaristice specifice, care corespund cu parcurgerea proceselor de creştere şi dezvoltare a plantelor, precum şi pe întreaga perioadă de vegetaţie, care semnifică analiza în ansamblu a unui an agricol, stabilindu-se totodată şi gradul de favorabilitate din punct de vedere agrometeorologic pentru agricultură.

Evaluarea efectelor fenomenelor meteorologice de risc/stres în agricultură constă în: • identificarea modului de acţiune a factorilor perturbatori şi a efectelor asupra

plantelor şi productivităţii agricole pe baza efectuării unor observaţii de specialitate - biometrice, fenologice, componente de productivitate, funcţie de specie, respectiv pentru grâul de toamnă - plante/m2, spice/m2,

Seceta pedologica puternica Seceta pedologica moderata Aprovizionare satisfacatoare Aprovizionare apropiata de optim Aprovizionare optima Exces de umiditate


boabe/spic, MMB, etc, iar pentru porumb - plante/m2, nr. rânduri şi boabe/ştiulete, MMB, MH si floarea-soarelui - plante/m2, nr. seminţe/calatidiu, etc.;

• analiza frecvenţei, pe grupe de intensitate (valori cumulate) şi durata (număr de zile totale si consecutive) fenomenelor de stres meteorologic pe baza investigării unor serii lungi de date climatice şi a parametrilor agrometeorologici derivaţi din aceste date;

• distribuţia şi extinderea fenomenelor agrometeorologice de risc termic, hidric si mecanic prin monitorizarea informaţiilor la scară locală si regională in scopul evidentierii variabilitatii spaţio-temporale. 4. Metode de analiză a riscurilor climatice

Cercetarea riscurilor climatice urmăreşte identificarea (a), evaluarea (b) şi cartografierea (c) fenomenelor atmosferice capabile să genereze consecinţe negative mediului şi/sau victime omeneşti. Fiecare din cele trei etape se bazează pe metodologii specifice, iar cronologia de derulare a analizei permite efectuarea de analize simultane de identificare şi evaluare a riscurilor climatice, precum şi cartografierea preliminară a acestora.

Identificarea riscurilor climatice se realizează plecând de la analiza cantitativă a fenomenelor atmosferice care se manifestă într-un areal. Climatologia unui spaţiu geografic are în vedere caracterizarea stării medii a elementelor climatice şi monitorizarea evoluţiei în timp şi spaţiu a acesteia. Abaterea semnificativă a parametrilor oricărui element climatic faţă de starea medie reprezintă criteriul cantitativ fundamental pentru identificarea unui risc climatic potenţial.

Odată identificate riscurile climatice, este necesară evaluarea cantitativă a acestora, cu scopul de a analiza modul lor de manifestare şi, în final, modul de interacţiune cu societatea. Evaluarea cantitativă se realizează pe bază de metode statistico-matematice şi cu ajutorul tehnicilor de modelare a dinamicii atmosferei. Anexa 1 exemplifică aplicarea unei metode statistice în analiza riscurilor pluviometrice.

Atât identificarea, cât şi evaluarea riscurilor climatice se bazează pe analiza datelor meteorologice obţinute din diferite surse (staţii meteorologice, imagini satelitare etc.).

De obicei, evaluarea se concentrează în prima fază pe un singur fenomen/risc climatic, dar este indispensabilă şi analiza complexă a tuturor fenomenelor/riscurilor climatice care se manifestă într-un areal, într-un interval de timp dat. Cartografierea riscurilor climatice este un proces care sprijină activ evaluarea riscurilor, derulându-se simultan cu aceasta. Se pot realiza hărţi preliminare, reflectând o anumită etapă din manifestarea fenomenelor analizate, şi hărţi la zi, reprezentând imagini convenţionale ale manifestării curente a unui fenomen. În prezent, cartografierea riscurilor climatice se bazează pe tehnici GIS9. Acestea permit evaluarea, monitorizarea spaţială şi temporală a riscurilor climatice şi raportarea acestora la societate.

Aşadar, analiza riscurilor climatice poate fi privită ca un proces permanent, identificarea, evaluarea

şi cartografierea riscurilor fiind dependente direct de acumularea de noi date climatice dintr-un areal. Analiza riscurilor climatice are un caracter dual, deopotrivă cantitativ şi calitativ, şi este parte integrantă a strategiei de management al riscului. Metode calitative (metode grafice şi cartografice etc.); Sisteme Informationale Geografice si imagini satelitare utilizate combinat in vederea managementului riscurilor majore in bazinul hidrografic Barlad

Una dintre metodele moderne de analiza si gestiune a riscurilor naturale o reprezinta utilizarea

combinata a Sistemelor Informationale Geografice si a informatiilor extrase din imaginile satelitare. Inventarierea, achizitia si prelucrarea documentelor cartografice pentru constructia bazei de date SIG si aportul produselor informationale rezultate din prelucrarea imaginilor satelitare conduc la imbunatatirea managementului riscurilor majore intr-un teritoriu.

Sistemele Informationale Geografice (SIG) sunt sisteme informatice de gestiune si prelucrare a informatiilor georeferentiate Aceste ansambluri de date structurate sunt manipulate de un sistem ce conferã o mai bunã analizã a informatiilor prin integrarea dinamicii fenomenelor analizate.

Gestiunea datelor care concura la supravegherea diferitelor categorii de riscuri (secete, inundatii, alunecari de teren, furtuni, viituri) se sprijina intr-o mare masura pe facilitatile functionale oferite de 9 Geographic Information Systems


sistemele SIG combinate cu datele de teledetectie satelitara si cu modelele hidrologice. Aceasta abordare poate fi utilizata in vederea stabilirii zonelor de risc, pentru:

gestiunea bazei de date constituita de ansamblul informatiilor geo-referentiate spatial (imagini satelitare, harti tematice, serii cronologice ale parametrilor meteorologici si hidrologici, alte date exogene);

elaborarea indicatorilor de risc calculati pe baza datelor morfohidrometrice, meteorologice, pedologice si hidrologice;

prezentarea rezultatelor sub forma unor harti de sinteza usor accesibile si interpretabile si care in plus sa fie combinate cu alte planuri de informatii provenite din baza de date. SIG opereazã in principal cu obiecte geografice care prin definitie posedã proprietãti legate de formã,

localizare intr-un sistem de referintã, informatie semanticã (exprimatã sub formã tematicã sau numericã). SIG va permite considerarea colectiilor de obiecte: fiecare ansamblu de obiecte formeazã un plan de

informatie, care contine proprietãtile obiectelor izolate, precum si relatiile acestora unele in raport cu altele, ceea ce implicã utilizarea notiunii de topologie. Topologia permite descrierea relatiilor spatiale dintre diferitele elemente ale unui plan de informatie. Astfel, se vor putea realiza rapid operatii de analizã spatialã care utilizeazã unul sau mai multe plane de date.

In conformitate cu planul de realizare a proiectului, se va construi baza de date SIG pentru zona de studiu, reprezentata de bazinul hidrografic Barlad, care sa permita elaborarea de indicatori (parametri) de risc la : inundatii, seceta, alunecari de teren. In acest sens, baza de date poate fi constituita din informatii asociate urmatoarelor criterii principale:

morfologie si topografie; • reteaua hidrografica; • subbazinele; • ordinul de confluenta; • densitatea retelei hidrografice si/sau a drenajului; • pantele medii pe subbazin; • pantele medii pe sectoare de rau;

acoperirea / folosirea terenului: • impermeabilitatea terenurilor; • capacitatea de absorbtie a apei in sol;

vulnerabilitatea la inundatii Principalele functiuni ale SIG:

gestionarea datelor, ce cuprinde: stocarea, modificãrile, actualizãrile si extragerea de caracteristici; manipularea si analiza datelor; restituirea datelor, ce include producerea de documente tematice complexe sub diferite forme: hãrti,

imagini, grafice, tabele. Baza de date va fi conceputa astfel incat sa permita obtinerea unor reprezentari sintetice a riscului

pentru bazinul Barlad prin utilizarea separata sau combinata a parametrilor de risc. Avantajul este ca sistemul pemite o mare diversitate de combinatii de parametri, alocati cu diferite ponderi asociate celor trei criterii principale: morfologie-topografie, acoperirea/folosirea terenului si vulnerabilitate.

Se are in vedere elaborarea unui SIG care sa fie folosit pentru studiul, evaluarea si gestiunea informatiilor ce concura la aparitia si declansarea inundatiilor, alunecarilor de teren etc., precum si la estimarea pagubelor produse de efectele acestora.

Structura SIG-ului va cuprinde urmatoarele planuri tematice, organizate sub forma de infoplanuri: topografia terenului reteaua hidrografica reteaua de cai de comunicatie (sosele, cai ferate) localitatile reteaua statiilor meteorologice, hidrometrice, pluviometrice limitele de bazin si subbazine acoperirea/utilizarea terenului

La baza construirii acestei structuri SIG stau in mare parte documentele cartografice clasice, reprezentate in principal de hartile si planurile topografice. Majoritatea componentelor SIG enumerate mai sus pot fi extrase de pe acest suport cartografic clasic. Deoarece informatia de pe harti este de multe ori invechita, se impune actualizarea acesteia pe baza informatiilor satelitare recente (este cazul retelei


hidrografice, localitatilor, cailor de comunicatie) sau a masuratorilor directe in teren (ex : reteaua de diguri si canale).

In urma analizarii detaliate a zonei de interes, reprezentata de bazinul hidrografic Barlad, ce se intinde pe pe suprafata a 4 judete (localizare - figura 3), s-a ajuns la concluzia ca hartile la scara 1 : 50.000 in proiectie Gauss-Kruger (zona 35) sunt suficient de detaliate pentru a sta drept suport la constructia bazei SIG generale (figura 4).

Pentru zonele considerate cu mai mare grad de risc la inundatii, alunecari de teren etc., se poate construi o baza spatiala de date detaliata (inclusiv un model numeric altimetric fin al terenului), pornind de la planurile topografice 1 : 5.000 si 1 : 10.000.

Figura 3. Localizarea bazinului hidrografic Barlad (contur rosu). Judetele acoperite

Figura 4. Dispunerea hartilor topografice 1 : 100.000 si 1 : 50.000 - zona b.h.Barlad Avantajele oferite utilizatorilor de analiza si stocarea informatiilor intr-o baza de date SIG:

- definirea unor baze de date compuse din reprezentãri spatiale; - manipularea si disponibilitatea cu acces rapid a unor mari volume de date; - posibilitãtile de a asambla fisiere si de a analiza caracteristicile spatiale ale datelor; - facilitãtile de actualizare a datelor si de evidentiere a modificãrilor temporale; - obtinerea unor informatii complexe sub formã graficã sau tabelarã; - aportul deosebit la luarea deciziilor.

Aportul datelor satelitare


In complemetaritate cu informatiile oferite de Sistemele Informationale Geografice, imaginile satelitare se releva ca un instrument foarte important in gestiunea riscurilor naturale.

Satelitii de teledetectie ofera informatii spectrale care si-au dovedit eficienta in multe aplicatii din domeniul managementului dezastrelor. In general, retelele de monitorizare de pe teren, sunt insuficiente prin densitatea scazuta a punctelor de observatii; platformele satelitare asigura o acoperire spatiala destul de larga fara limitari de acces.

Prin viziunea sinoptica a teritoriului si prin masa potentiala de date bio-fizice si geo-morfologice pe care le reprezinta, observatiile satelitare faciliteaza monitorizarea regulata a suprafetelor inundate anual, delimitarea zonelor cu risc de inundatii, a celor in care au avut loc alunecari de teren sau a celor cu eroziune accentuata.

Folosirea datelor de Observare a Pamantului de la Distanta - EO (imagini multi-temporale si multi-spectrale) pentru identificarea dezastrelor naturale, precum si in eforturile de avertizare si reabilitare, este in prezent larg utilizata.

Chiar daca senzorii satelitari nu pot masura direct parametrii hidrologici, datele de teledetectie pot furniza informatii si parametri care sa contribuie la identificarea si cartografierea diferitelor categorii de riscuri naturale la nivelul bazinelor hidrografice. Dintre numeroasele informatii ce deriva din analizele de imagini satelitare de medie si inalta rezolutie spatiala (ex. datele SPOT, IRS) se pot mentiona:

- caracteristicile morfometrice ale bazinelor, inclusiv obtinerea Modelului Numeric al Terenului; - caracteristicile biofizice si antropice: folosirea/acoperirea terenului din informatia radiometrica continuta in datele satelitare. Senzorii aflati pe platformele spatiale opereazã în diferite regiuni ale spectrului

electromagnetic situate în vizibil, infrarosu (IR) apropiat, mediu sau termic, sau în domeniul hiperfrecventelor (radar) si pot functiona în modul pancromatic sau multispectral. Instrumentele îmbarcate pe sateliti conduc la obtinerea de informatii, în cea mai mare parte materializate sub forma datelor de imagine digitale, cu rezolutii spatiale care variazã de la ordinul kilometrilor la cel al metrilor si cu posibilitãti de repetitivitate temporalã cuprinse între 30 de minute si 15 zile.

In figura 5 este reprezentata localizarea bazinului hidrografic Barlad pe imaginea satelitara LANDSAT–TM, georeferentiata in aceeasi proiectie cu a limitei bazinului de interes: UTM, Datum WGS 84, zona 35.

Figura 6 prezinta schematic principalele etape ale procesului de construire a bazei de date spatiale integrate, cuprinzand imagini satelitare si documente cartografice.


Figura 5. Localizarea bazinului hidrografic Barlad pe imaginea satelitara LANDSAT- TM (rezolutie 30 m; combinatie spectrala 1,2,3)

Figura 6. Principalele etape ale procesului de construire a bazei de date spatiale integrate Metode cantitative (metode statistico-matematice etc.);

Probabilitatea de producere a cantităţilor maxime anuale (24, 48 şi 72 ore) şi distribuţia frecvenţei acestora pe clase de valori.

Precipitaţiile sunt analizate ca fenomene de risc cu impact asupra culturilor agricole prin: suma

anuală a precipitaţiilor, media multianuală, numărul de zile cu precipitaţii, cantitatea maximă înregistrată în 24, 48 şi 72 de ore, sezonul critic de producere a ploilor torenţiale, etc

Mijlocul fundamental pentru descrierea şi analizarea unei populaţii de date îl constituie distribuţia frecvenţei pe clase de valori. În acest scop se condensează şirul de date în clase omogene, intervalul de clasă ales fiind de 10 mm. Se calculează astfel, frecvenţele relative (fk) ale fiecărei clase de valori pentru cele trei eşantioane (24, 48 şi 72 ore), precum şi frecvenţele cumulate (fx), raportându-se frecvenţa absolută la numărul total de cazuri, plus unu. Caracteristicile celor trei tipuri de distibuţie (24, 48 şi 72 ore) apar mult mai clar în reprezentarea lor grafică suprapusă, diferenţierile dintre ele fiind evidente (ex. figura 7. a si b).

Pentru calculul probabilităţii de producere a maximelor de precipitaţii din intervalele amintite se porneşte de la valorile anuale ale acestora. Caracteristicile curbelor de distribuţie a frecvenţelor conduc la alegerea unei funcţii de repartiţie dublu exponenţială Fisher-Tippet de tip I, care a fost pe larg dezvoltată de către Gumbel. Această metodă oferă posibilitatea de a se cunoaşte structura şi dinamica regimului ploilor maxime înregistrate în 24, 48 şi 72 de ore, precum şi cantităţile maxime cu diferite probabilităţi de depaşire.

Documente cartografice

Date-imagine satelitare

Numerizare Prelucrare

Baza de date SIG – Info-planuri tematice - reteaua hidrografica/diguri - limita de bazin/subbazin - localitati - cai ferate si sosele - ocuparea solurilor

Spatioharta

Harta acoperirii/utilizarii il


Figura 6. Distributia frecventei pe clase de valori a cantitatilor maxime anuale de precipitatii inregistrate in 24, 48 si 72 ore la statia meteorologica IASI, in perioada 1961-2000 a). b).

Pentru analiza distributiei temperaturilor extreme negative si pozitive (exemplu-figurile 8 si 9/ statia Radauti) se utilizeaza de obicei distributia de tip I Gumbel (dublu exponentiala).

F u e e u( ) = − −

[1] Unde: F = probabilitatea de nedepasire, u = variabila redusa a lui Gumbel;

u(F) = -ln(-lnF) [2]

u F x ab

( ) = − [3]

unde: a si b sunt parametrii curbei de distributie, x= variabila aleatoare (temperatura minima lunara negativa) Se aplica testul �2 pentru a vedea daca acest tip de repartitie este bun pentru datele respective. Pentru calcularea statisticii testului �2 se foloseste formula:

( )χcalculat

i i

iik n np

np2

2

1=

−=∑ [4]

Unde: n= numarul de valori din sir; k= numarul de clase in care au fost grupate valorile sirului; ni= frecventa absoluta empirica; pi= F(xi) – F(xi-1); xi, xi-1 = capetele clasei i F(x) = functia de repartitie.

a. frecventa relativa

0

5

10

15

20

1 2 3 4 5 6 7 8clase de valori

F (%

) 244872

b. frecventa cumulata

010203040

1 2 3 4 5 6 7 8clase de valori

F (%

) 244872


Valoarea astfel obtinuta a lui �2calculat trebuie comparata cu valoarea teoretica a lui �2

�� din tabelul repartitiei �2, unde: �= numarul gradelor de libertate al variabilei, calculat dupa formula:

�= k - � �� unde: k = numarul de clase; � = numarul parametrilor repartitiei teoretice estimati cu ajutorul datelor empirice, � = pragul de semnificatie al testului si are in mod uzual valoarea de 0.05. Ipoteza statistica propusa este acceptata daca �2

calculat < �2��adica concordanta intre repartitia statistica

propusa si cea empirica este buna si este respinsa daca �2calculat > �2

��

Figura 7. Probabilitatea de producere a pragurilor maxime critice (Tmax >32°C) – Radauti (1961-2000)

0.5

0.6

0.7

0.8

0.9

1.0

30 31 32 33 34 35 36 37 38 39 40 41

IUNIE

F(%

)

Tmax (oC)

Figura 8. Probabilitatea de producere a pragurilor minime critice (Tmin <-20°C) inregistrate in anotimpul de iarna (XII-II) – Radauti (1961-2000)


Curba de probabilitate de nedepasire,luna februarie, statia Radauti

-25

-20

-15

-10

-5

040 50 60 70 80 90 100

F(%)

T( C

)

Metode de monitorizare a riscurilor climatice şi de avertizare pentru fenomene deosebite.

Monitorizarea riscurilor climatice din România intră în sarcina Administraţiei Naţionale de Meteorologie (ANM). Studiile şi cercetările derulate în cadrul ANM vizează analiza complexă a fenomenelor atmosferice, pe diferite intervale de timp. În acest context, monitorizarea riscurilor climatice reprezintă o activitate permanentă a ANM, iar avertizarea posibilităţii ca acestea să afecteze societatea se efectuează prin mass-media sau prin publicaţii de specialitate sau de popularizare. Zona de interes a proiectului este Bazinul Barladului, iar studiul climatic se bazează pe datele provenite de la staţiile meteorologice prezentate în Tabelul 1. Dintre acestea, doar staţiile meteorologice Bârlad, Vaslui, Tecuci, Negreşti se găsesc în bazinul Bârladului, dar pentru o mai bună reprezentativitate este utilă includerea în analiză şi a staţiilor meteorologice din vecinătatea bazinului.

Tabel 1. Staţii meteorologice funcţionale în bazinul Bârladului (*) şi în vecinătatea acestuia

Nr. crt.

Cod geografic

Staţie meteorologică

Perioada de funcţionare Lat. Long.

Alt.

1 606705 Adjud 1948-2006 46° 6’ 27° 10’ 101 2

635658 Bacău 1896-1908; 1912-1916; 1940-2006 46° 32’ 26° 55’ 184

3 722657 Cotnari 1928-1936; 1944-2006 47° 22’ 26° 56’ 289 4

541712 Focşani 1897-1916; 1951-1954; 1978-2006 45° 42’ 27° 12’ 57

5 530801 Galaţi 1905-1916; 1922-2006 45° 29’ 28° 2’ 69 6 710736 Iaşi 1893-2006 47° 10’ 27° 38’ 102 7 655650 Roman 1886-1944; 1948-2006 46° 58’ 26° 55’ 216 8 614740 Bârlad* 1900-1916; 1931-2006 46° 14’ 27° 39’ 172 9 650727 Negreşti* 1949-2006 46° 51’ 27° 27’ 133 10 551716 Tecuci* 1904-1916; 1959-2006 45° 51’ 27° 25’ 60 11 639744 Vaslui* 1893-1916; 1949-2006 46° 39’ 27° 43’ 116

Sunt prezentate în continuare caracteristicile de amplasament ale staţiilor din bazinul Bârladului. Staţia meteorologică Bârlad este amplasată în partea de vest a oraşului Bârlad, în Podişul Central

Moldovenesc, pe colinele Tutovei, la o altitudine de 172 m. orizontul staţiei este relativ liber, cele mai mari înălţimi din jur fiind reduse (250-311 m) şi la distanţe care nu influenţează măsurătorile efectuate la staţiile


meteorologice (6-40 km). Staţia este aşezată pe un teren cu o înclinaţie de 2-4%. Solul pe care este amplasată staţia meteorologică Bârlad este cernoziom cambic, cu textură lutoasă. Principala arteră hidrografică este râul Bârlad, aflat la 4 km distanţă, spre ENE. Vegetaţia spontană este reprezentată de păduri de foaioase, aflate la distanţe de 6-10 km de staţie. Activitatea antropică se desfăşoară la 4-5 km distanţă de staţia meteo, nu emană noxe şi nu influenţează măsurătorile de la staţie.

Staţia meteorologică Vaslui este situată la contactul dintre Podişul Central Moldovenesc şi Colinele Tutovei, aproape de confluenţa râurilor Vasluieţ şi Racova cu râul Bârlad, pe un promontoriu al Dealului Bârladului, la o altitudine de 116 m. Dealul Bârladului este încadrat la vest de Lunca Bârladului, la est de Pârâul Delea, care îl separă de Dealul Morii (140 m), după care urmează Valea şi Lunca Vasluieţului. Înălţimile din jurul staţilor sunt: în sud Dealul Timotei (179 m), Dl. Deleni (315 m), în est Dl. Tanacu (226 m), în ESE de Dealul Bahnari (304 m), în sud-vest de Dealul Chitocului (458 m) şi de Dealul Poieneşti (478 m), în vest Dl. Bălteni (279 m) şi în NNV Dl. Chetreni (310 m). Principalele soluri sunt cernoziomurile degradate şi luto-nisipoase (pe interfluvii şi pe versanţii dealurilor), soluri de pădure podzolice (în arealele împădurite) şi solurile aluvionare de luncă şi gleice (în Lunca Bârladului). Reţeaua hidrografică este reprezentată de râul Bârlad, care curge pe direcţia NNV-SSE, la circa 2 km vest de staţie, care confluează cu Vasluieţul (la 4 km est) şi cu Racova (la 4 km sud-vest de staţie). Vegetaţia spontană este reprezentată de silvostepă şi pădure de foioase. Cea mai apropiată pădure se află la peste 5 km de staţie (spre vest, sud-vest şi est).

Staţia meteorologică Tecuci se găseşte în Câmpia Tecuciului. Zona este drenată de râul Bârlad şi de afluentul său Tecucel. Terenul din jurul staţiei este complet degajat în direcţiile nord-est, nord şi nord-vest. În partea de sud, orizontul staţiei este obturat de cartierul de locuinţe Nicolae Bălcescu, ajungând până la 200 m.

Staţia meteorologică Negreşti este amplasată în centrul Podişului Central Moldovenesc, în partea superioară a cursului superior al râului Bârlad. Terenul din jurul staţiei este complet degajat în direcţiile nord, nord-vest, VNV pe distanţe de 10, 15 şi 20 km. În partea de est, la o distanţă de 2,8 km se află Dl. Dumbrava, iar în partea de vest se găseşte Dl. Bărăşti, la 1,5 km de staţie.

Erori de evaluare apărute în urma aplicării metodelor

Erorile de evaluare care pot surveni în analiza riscurilor climatice se datorează rezoluţiei spaţiale şi temporale a informaţiilor. Astfel, studiile privind tendinţele de evoluţie a climei se bazează pe date meteorologice care se extind pe circa un secol, pe informaţii indirecte disperate şi pe imagini satelitare puţine şi acoperind doar perioada recentă. Staţiile meteorologice acoperă relativ uniform bazinul, dar amplasamentele acestora s-au modificat în timp şi nu există staţii de interfluviu în vestul regiunii. Imaginile satelitare au rezoluţii spaţiale şi temporale care limitează cercetarea climatică.

Toate acestea pot produce erori de evaluare, fiind necesară aplicare unor proceduri de omogenizare a datelor.

Efectul schimbărilor climatice şi al utilizării terenuzrilor în regimul transferului sedimentelor din aria sursă spre punctul de efluenţă

Argumente în spijinul cercetării relaţiilor surse de aluviuni - efluenţa aluvionară

Asupra eroziunii versanţilor, cel puţin pentru regiunea deluroasă şi, în special, pentru regiunea Podişului Moldovei, există o informare foarte importantă care se bazează pe măsurătorile de lungă durată realizate în perimetrul Staţiunii pentru Cercetarea Eroziunii Solului Perieni (Moţoc, 1984; Ioniţă, Ouatu, 1985; Pujină, 1997; Ioniţă, 1999; Popa, 1999; Purnavel, 1999; Hurjui, 2000; Ioniţă, 2000a, b). De asemenea, există numeroase lucrări care tratează regional problema eroziunii (Ichim, 1988, Rădoane et al., 1999; Ioniţă, 2000b), fie la nivelul cartografierii geomorfologice (Băcăuanu, 1968; Hârjoabă, 1968), fie la nivelul unor evaluări cantitative pentru regiuni reduse din aria Podişului Moldovei (Pricop et al., 1988; 1990; Nicolau, Pricop, 1990; Popa, 1999; Hurjui, 1999; Rădoane et al., 2000).


Dacă avem în vedere reţeaua de posturi hidrometrice cu măsurători de debite de aluviuni din sistemele hidrografice ale Podişului Moldovei (peste 20), putem spune că există şi o informare asupra evacuării aluviunilor din principalele reţele de râuri ( Rădoane, Ichim ,1987; Rădoane et al., 1990; Olariu, Gheorghe, 2000). În plus, există o serie de cercetări aplicate asupra sedimentării din câteva lacuri de baraj din bazinul râului Bahlui, Prut şi Bârlad (Băloiu, 1965; Zavati, Giurma, 1982; Pricop et al., 1988; Purnavel, 2000).

Toate acestea pot oferi o imagine generală asupra ratei eroziunii versanţilor, dar şi asupra cantităţii de aluviuni din principalele sisteme hidrografice din podiş. Rămâne însă deschisă cunoaşterea relaţiilor dintre volumul depozitelor erodate de pe versanţi într-un timp dat şi cel evacuat dintr-un dintr-un bazin de o anumită mărime, în acelaşi timp; cu alte cuvinte, raportul de efluenţă a aluviunilor.

Raportul de efluenţă a aluviunilor nu este o problemă specifică cercetărilor din ţara noastră, ci preocupă specialiştii în domeniu încă din 1962, odată cu lucrarea lui J.E. Roehl. Astfel, procesul de mişcare a aluviunilor într-un bazin hidrografic a fost abordat în termeni şi concepţii cu totul diferite de ceea ce eram obişnuiţi a înţelege prin binecunoscuta triadă morfodinamică: eroziune – transport – acumulare. Raportul de efluenţă a aluviunilor este, fără discuţie, cea mai importantă contribuţie în domeniul tranzitului de aluviuni, o mărime care vine să clarifice discrepanţa între volumul de aluviuni provenit din eroziunea totală într-un bazin hidrografic dat şi volumul de aluviuni care ajunge să fie evacuat din bazinul respectiv. Parametrii de calcul ai raportului sunt: producţia de aluviuni, Pa (t/km2/an) măsurată în secţiunea de închidere a bazinului ( în care se includ volumele de materiale evacuate prin reţeaua hidrografică) şi eroziunea totală (“gross erosion”) din bazin, Et (t/km2/an), în care se includ volumele de materiale erodate prin eroziunea în suprafaţă, eroziunea în adâncime, alunecări de teren. Relaţia între cei doi parametri este în următoarea formă:

Ref (%) = Pa/Et . 100

Între detaşarea aluviunilor şi efluenţă se interpune un spaţiu (suprafaţa bazinului hidrografic)

şi un timp necesar tranzitării acestui spaţiu. Aşa cum se poate uşor presupune, între punerea în mişcare a aluviunilor în ariile sursă şi efluenţă există numeroase stocaje ale depozitelor, numeroase “remobilizări” ale acestora în procesul de transport. De altfel, într-o serie de cercetări nu se ezită a se defini domeniul cuprins între surse şi efluenţă a aluviunilor sub genericul de “cutie neagră” (Walling, 1983), tocmai pentru a se evidenţia faptul că “spaţiul” dintre cele două domenii este extrem de puţin cunoscut.

În opinia noastră, principalele aspecte pe care le impune identificarea relaţiilor între surse şi efluenţă sunt: a)delimitarea ariilor sursă; b)diferenţierea proceselor de transfer spre şi în albii de râu; c)stabilirea bilanţului între arii de provenienţă şi tipuri de procese.

Asupra tuturor s-au propus şi testat în perioada de declanşare a cercetărilor privind efluenţa aluviunilor, o serie de metode noi, adăguate celor clasice (care ţin, în primul rând, de cartografia şi analiza depozitelopr corelate). O mare parte dintre cercetători au abordat problema în relaţie strânsă cu sedimentarea în micile lacuri de baraj. Dintre metodele noi, reamintim câteva, presupuse a fi de mare rafinament, mai ales în ce priveşte echipamentul tehnic de determinare: a)Evaluarea raportului de îmbogăţire a aluviunilor cu conţinut de argilă; b)Evaluarea raportului de îmbogăţire a aluviunilor în timpul transportului cu materie organică, azot, fosfor, carbon organic în raport cu solul parental; c)Studiul comparativ al mineralelor magnetice din bazinul hidrografic şi din sedimentele acumulate în lunci sau mici lacuri de baraje; d) Analiza conţinutului 210Pb din solul parental şi depozitele acumulate în lunci şi mici lacuri de baraj; e)Analiza conţinutului 137Cs, comparativ, din ariile sursă şi ariile sedimentare; f) Tehnici de analiză “close-range photogrammetry”.

Acestor metode şi tehnici care presupun echipamente, laboratoare şi programe speciale de investigare, deocamdată neutilizate la noi (sau utilizate parţial, de exemplu, Ioniţă, 1998), li se adaugă o serie de analize tradiţionale, între care în primul rând sunt: -cartografierea geomorfologică a depozitelor din zonele sursă şi ariile de sedimentare; -studii detaliate de morfometrie ale arealelor de depunere; -eficienţa de captare a aluviunilor (în special, a lacurilor de baraj).


În ce ne priveşte, posibilităţile de care dispunem ne obligă să apelăm la asemenea analize, cu precizarea că vom investiga în mod deosebit semnificaţia ordinului reţelei hidrografice (în sistem Strahler) asupra raportului între surse şi efluenţă. Aceasta este posibil şi pentru că în yona dintre râurile Siret şi Prut nu există o varietate litologică prea mare, cel puţin în raport cu alte regiuni din ţară, nici diferenţieri climatice pregnante, iar utilizarea este preponderent în domeniul agricol.

Cercetări anterioare În ţara noatră, cu toate progresele obţinute în cunoaşterea ratei de eroziune a terenurilor

(îndeosebi, în regiunile agricole) şi a tranzitului de aluviuni, problema raportului de efluenţă a aluviunilor rămâne încă deschisă pentru evaluări mai riguroase. În această lucrare ne-am propus o reevaluare a progreselor făcute în acest domeniu cu privire la aria Podişului şi Câmpiei Moldovei, evidenţiind în mod deosebit rolul acumulărilor mici de apă.

Ne-am propus o atentă revizuire a literaturii publicate până în prezent asupra măsurătorilor de eroziune în general din Podişul Moldovei şi Colinele Tutovei, asupra datelor obţinute în diferite perimetre experimentale, asupra manierei de prelucrarea-interpretare a acestora, atât pentru a avea o imagine asupra stadiului de cunoaşterea a fenomenului complex de denudaţie a reliefului acestor unităţi de relief, cât mai ales pentru a alege situaţiile martor ce ne vor servi în programul de cercetări pe bazine hidrografice mici controlate de iazuri.

Întreaga informaţie obţinută poate fi eşalonată după următoarea problematică: - asupra eroziunii terenurilor, în general, şi pe versanţi, în special; - asupra tranzitului de aluviuni pe râuri; - asupra raportului de efluenţă a aluviunilor. Asupra eroziunii efective a versanţilor Relieful Moldovei dintre Siret şi Prut este afectat de o eroziune puternică şi foarte puternică

pe mai mult de 50% din suprafaţă (Bechet, Neagu, 1975) al cărei efect se resimte imediat în diminuarea suprafeţelor agricole.

Fig. 9 . Zonarea eroziunii totale pe terenurile agricole – t/ha/an

(Moţoc, 1983).

a) Evaluările globale realizate la nivelul teritoriului României de către Moţoc şi colaboratorii

săi (1983, 1984) s-au concretizat într-o hartă de zonare a eroziunii totale pe terenuri agricole, inclusiv diferenţierea ei pe judeţe şi contribuţia folosinţelor şi formelor de eroziune la formarea


eroziunii totale (fig. 1). În concepţia autorului, eroziune totală înseamnă suma volumului eroziunii în suprafaţă, a volumului eroziunii în adâncime şi aportul de material provenit din alunecări de teren, iar efluenţa aluvionară este produsul dintre eroziunea totală şi coeficientul de efluenţă. La nivelul teritoriului României, eroziunea în suprafaţă contribuie cu 54% la cantitatea totală de material erodat, iar eroziunea în adâncime şi alunecările cu 46%. Din punct de vedere al eroziunii totale, aria Podişului Moldovei, mai precis teritoriul cuprins între râurile Siret şi Prut, se încadrează la un nivel ridicat, de 20-30 t/ha/an (sau 2000-3000 t/ km2/an).

b) Măsurători directe pe terenuri experimentale. Staţiunea de Cercetare pentru Eroziunea Solului de la Perieni a realizat unul dintre cele mai ample programe de observaţii şi măsurători complexe în perimetre special amenajate, neîntrerupte timp de 25 ani (1970-1994). Rezultatele raportate de-a lungul timpului de Popa et al. (1984), Ioniţă, Ouatu (1985) şi sintetizate recent de Ioniţă(2000) redau cu deosebită acurateţă valorile ratei eroziunii în suprafaţă a versanţilor pentru condiţii diferite de cultură şi pentru teren nud, în relaţie directă cu agresivitatea pluvială (tabel 1).

Din aceste date se poate concluziona că eroziunea în suprafaţă şi în rigole poate îndepărta annual de pe un teren lipsit de vegetaţie în zona Podilului Central Moldovenesc în medie 28,00 t/ha/an. Evident, aceste cifre se reduc considerabil funcţie de utilizarea terenurilor. Riscul erozional maxim se plasează în lunile iunie-iulie, cu procente de 30 – 40% din total an.

Valori comparabile ale eroziunii în suprafaţă şi în rigole măsurată timp de 10 ani de Popa (1999) în cadrul unor parcele în Valea Ţarinei (258 ha) şi Bechet (29 ha) au fost de 15,80 t/ha/an şi, respectiv, 26,90 t/ha/an.

Tabel 1. Eroziunea în suprafaţă determinată pe parcele în cadrul Staţiunii Perieni în perioada 1970-1994 (Ioniţă, 2001)

Eroziunea (t/ha/an) Anul Agresivitate pluvială

Hi15 Ogor Porumb Grâu 1970-1974 85,5 34,1 8,8 0,40 1975-1979 65,6 22,7 1,4 0,60 1980-1984 39,8 16,5 2,5 0,20 1985-1989 88,0 40,6 15,5 1,20 1990-1994 80,0 24,9 7,0 1,90

Media 72,0 28,0 7,0 0,88 H = cantitatea de precipitaţii; i15 = intensitatea nucleului torenţial pe durata de 15 minute.

Eroziunea în ravene are o contribuţie importantă la realizarea eroziunii efective a versanţilor.

Punctual, pentru cele 11 ravene monitorizate în bazinul Bîrladului, perioada 1961-1990, Ioniţă (2000) a determinat rate medii de regresare a ravenelor de 10,6 m/an, ceea ce înseamnă un volum mediu de 1100 t/km2/an. La o valoare comparabilă am ajuns şi noi pe baza ratelor de retragere a 38 de ravene din zona cuprinsă între râurile Siret şi Prut.

Alte determinări asupra eroziunii efective a versanţilor au fost făcute de Băloiu şi Giurma (1979) pe secţiuni de versant funcţie de utilizarea terenurilor amonte de unele lacuri din Podişul Moldovei (este vorba de lacurile Cucuteni, Ciurbeşti şi Ezăreni). Autorii specifică că nu toate aluviunile provenite de pe versanţi ajung în cuveta lacului, dar nu precizează ce proporţie anume se stochează. Zonele cu influenţă mare contribuie cu 5000-7000 t/km2/an, iar zonele cu influenţă slabă doar 200-400 t/km2/an.

c) Colmatarea lacurilor de baraj. Măsurătorile repetate asupra colmatării a 5 lacuri de baraj din bazinul Bahlui (Aroneanu, Ezăreni, Cucuteni, Ciurbeşti, Podu Iloaiei) a reprezentat acumularea unui set important de date privind stocajul de aluviuni. Acesta a putut fi utilizat pentru determinarea cu acurateţă a efluenţei aluvionare, adică acea parte din materialele erodate de pe versanţi care ajung în cuveta lacurilor.

Tabel 2. Efluenţa aluvionară calculată pe baza volumelor de sedimente din unele lacuri din bazinul Bahlui


Lacul Bazinul de drenaj amonte de lac (km2)

Volum aluviuni intrate în lac

(m3/an)

Perioada măsurată

Eroziunea efectivă

(t/km2/an) Sursa

Podu Iloaiei 525 121765 1964-1979 347,9 Zavati, Giurma (1982) “ 100895 1964-1985 288,3 Pricop et al. (1990)

Cucuteni 122 54357 1964-1979 668,3 “ Ciurbeşti 81 28208 1963-1987 522,4 “ Ezăreni 41 29750 1963-1980 1088,4 “ Aroneanu 47 14095 1964-1985 449,5 “ Tansa 347 172200 1975-1985 744,4 “ Puşcaşi 296 419231 1973-1998 1416,3 Purnavel (1999) Cuibul Vulturilor 542 221430 1978-1992 408,5 “

Râpa Albastră 253 160000 1979-1993 632,4 “ Fichiteşti 163 180625 1977-1993 1108,2 “ Antoheşti 39,6 9000 1984-1995 227,3 “ Găiceanca 46,6 17000 1984-1995 364,8 “

Rezumând datele citate până aici, rezultă că eroziunea efectivă a versanţilor în condiţiile

Podişului Moldovei variază între 2380 t/km2/an – 4000 t/km2/an pentru teren nud, iar dacă se adaugă şi volumul eroziunii în adâncime, volumul dislocat prin alunecări de teren, eroziunea brută a versanţilor (gross erosion) poate depăşi 8000 t/km2/an.

Asupra tranzitului de aluviuni pe râuri Aluviunile transportate de râuri reprezintă acele depozite care ajung să fie evacuate din

bazinul de drenaj sub formă de soluţie, suspensie şi târât şi care, în conceptul de sistem al aluviunilor, poartă denumirea generică de producţia de aluviuni.

În conţiile Podişului şi Câmpiei Moldovei se apreciază că circa 95% din volumul total de aluviuni sunt reprezentate de suspensii. Aşadar, volumul de aluviuni reprezentat de debitul târât în cazul acestor râuri poate fi considerat neglijabil.

Deşi zona Moldovei (între Siret şi Prut) ocupă o suprafaţă de circa 10% din teritoriul ţării, aproximativ 25000 km2, densitatea posturilor hidrometrice la care se fac măsurători pentru transportul de aluviuni este de aproximativ 1 la 500 km2 (tabel 3). Este o densitate foarte mică pentru o regiune unde eroziunea brută sau efectivă are valori mari. Să luăm, de exemplu, bazinul râului Bârlad în secţiunea hidrometrică Tecuci, care controlează o suprafaţă de 6778 km2; aici se înregistrează o efluenţă aluvionară de 508 628 m3/an sau 891 849 t/an, respectiv, 131,58 t/km2/an, ceea ce reprezintă 4% din rata eroziunii efective (eroziunii brute).

Producţia de aluviuni determinată pe baza măsurătorilor de aluviuni în suspensie ale râurilor din zona Moldovei (între Siret şi Prut)

Bazinul hidrografic Secţiunea măsurată

Suprafaţa bazinului

(km2)

Debitul lichid mediu multianual

(m3/s)

Debitul solid în suspensie

(kg/s)

Producţia de aluviuni

(t/km2/an) Sacovăţ Şofroneşti 299 0,727 1,982 209,04 Bârlad Negreşti 817 4,670 15,530 599,45 “ Vaslui 1540 3,010 12,280 251,47 “ Bârlad 3952 6,560 13,580 108,34 “ Tecuci 6778 10,400 28,280 131,58 Vasluieţ Codăeşti 350 1,0377 5,080 455,92 Tutova Plopana 20,4 0,048 0,715 1104,79 Lipova Lipova 30 0,080 0,970 1019,66 Tutova Rădeana 172 0,294 2,720 498,71 Pereschiv Fichiteşti 73 0,111 0,690 298,08 Berheci Feldioara 519 0,996 6,320 384,02 Zeletin Galbeni 402 0,863 10,980 861,35


Racova Ivăneşti 182 0,413 1,760 304,51 Jijia Dorohoi 255 0,678 1,270 157,06 Jijia Dângeni 852 1,770 8,290 306,70 Sitna Todireni 940 2,040 5,110 171,60 Bahluieţ Tg. Frumos 72 0,163 0,780 342,15 Durduc Frenciungi 163 0,456 0,960 185,73 Simila Băcani 242 0,406 1,510 196,77 Elan Tupilaţi 233 0,266 1,244 168,37 Chineja Fârţăneşti 426 0,572 1,866 138,15

Se poate uşor constata diferenţa între eroziunea pe versanţi şi ceea ce este evacuat în sistemul hidrografic. Pierderea de aluviuni între versanţii bazinului şi secţiunea de evacuare se determină cu ajutorul raportului de efluenţă a aluviunilor.

a) Ierarhizarea reţelei hidrografice a constituit pentru noi baza de evaluare a efluenţei aluviunilor în unele areale ale teritoriului României. Având în vedere semnificaţia ordinului de reţea hidrografică (în sistem Strahler) în variaţia mărimii unor caracteristici ale bazinelor, de la cele de ordin morfometric, la cele de regim al scurgerii lichide (Zăvoianu, 1985), am arătat că astfel de dependenţe se realizează şi la nivelul raportului de efluenţă. Ne-am gândit că această variabilă oferă şi avantajul unei operative cadastrări a unui bazin hidrografic în funcţie de obiectivul umărit. Metoda de lucru a fost aplicată de noi la bazinele hidrografice Putna, Argeş, Buzău, Trotuş, Olteţ, Bârlad. Concluziile noastre de până acum asupra acestui fenomen pot fi rezumate în două aliniate:

- există o diminuare a raportului de efluneţă a aluviunilor pe măsura creşterii ordinului de mărime a reţelei hidrografice. Dacă din bazinele de ordinul I (sistem Strahler), care de fapt se consideră a fi versantul propriu-zis, se evacuează teoretic 100% din aluviunile puse în mişcare, pe măsura creşterii dimensiunii bazinului, aluviunile sunt stocate în baza versantului, în albii majore, în retenţii, în conuri de dejecţie ş.a.

- în Podişul Moldovei, ritmul de descreştere a raportului este mult mai mare comparativ cu bazinele din arealul subcarpatic sau cel al munţilor flişului (tabel 4). Acest fenomen se materializează într-o puternică supraînălţare a bazei versanţilor, o împotmolire a reţelei hidrografice (Ichim, 1981), de fapt, un transfer al aluviunilor de pe versanţi în baza acestora, stocuri de depozite care, la rândul lor pot deveni surse de aluviuni într-o situaţie de schimbare a condiţiilor de morfogeneză.

Raportul de efluenţă a aluviunilor (%) în relaţie cu ordinul reţelei hidrografice pentru unele zone din

România (Rădoane, Ichim ,1987)

Ordinul de mărime al reţelei (sistem Strahler) B. Regiunea

I II III IV V VI VII

Bazine din munţii flişului 100,0 65,2 42,2 33,2 26,1 20,0 -

Bazine din Subcarpaţii Moldovei şi Subcarpaţii Curburii - 100,0 80,9 61,6 45,6 30,0 25,0

Bazine din Podişul Moldovei 100,0 49,5 34,6 19,0 12,0 5,5 3,5

Analiza calităţii aluviunilor în evaluarea raportului de efluenţă

Analiza calităţii aluviunilor a fost propusă de Walling (1983) ca metodă indirectă pentru

calculul raportului de efluenţă a aluviunilor (Ref, %). Aceasta înseamnă că rata eroziunii şi a efluenţii poate fi explicată sau evaluată procentual prin analiza unor proprietăţi ale aluviunilor, comparativ cu cele ale depozitelor din aria sursă. Până în prezent calitatea aluviunilor a fost raportată la: semnificaţia unor formaţiuni granulometrice; compoziţia mineralogică a aluviunilor şi depozitelor din ariile sursă; compoziţia chimică; minerale magnetice, conţinut de nutrienţi; prezenţa 137Cs sau 210Pb; prezenţa unor componenţi organici proprii solurilor din bazin.


Găsim că cea mai lesnicioasă metodă este analiza îmbogăţirii în argilă a aluviunilor. Pentru aceasta, Walling şi Karne (1984) au propus următoarea relaţie de calcul:

Ref = Csol (%) / Csusp.(%)

în care Ref = raportul de efluenţă a aluviunilor; Csol (%) = conţinutul procentual în argilă a solului; Csusp.(%) = conţinutul procentual de argilă a suspensiilor. Metoda a fost aplicată de autori pentru râuri din Anglia şi are la bază faptul că eroziunea, trasportul şi sedimentarea se fac selectiv şi funcţie de granulometrie. Se are în vedere stratul superficial al solului pe primii 30 cm şi stratul superficial al sedimentelor, în cazul că se lucrează cu sedimente lacustre.

Această metodologie a fost aplicată pentru câteva bazine mici din zona deluroasă cuprinsă între răurile Siret şi Bistriţa, înlocuindu-se analiza sedimentelor transportate în suspensie de către râuri, cu cea a sedimentelor depozitate în lacurile mici din aceste bazine (Ichim et al., 1998). S-au colectat astfel probe din zonele de coadă a iazurilor şi de la baraje pentru surprinderea fenomenelor de gradare granulometrică şi în cuvetele lacurilor. Iazurile eşantionate au fost următoarele: Văduţu Cornei, situat pe cursul superior al pârâului Valea Albă; Prăjeşti, Bărc şi Români, situate pe cursul superior al pârâului Verdele; Inăriei I şi II, situate pe valea pârâului Bahna Mare; Budeşti, Bălăneşti I şi II, în bazinul Valea Neagră.

Aceste lacuri sunt amplasate într-o regiune caracterizată de fragmentare deluros-colinară, cu asimetrie puternică a reliefului datorată structurii de monoclin exprimată la nivelul proceselor ce asigură sursele de aluviuni. Folosinţa terenurilor este, aproape în exclusivitate, agricolă, excepţie făcând unele areale de pe cuesta pârâului Valea Neagră (între Budeşti şi Bălăneşti) unde apar păduri de foioase.

Din analiza datelor obţinute se pot reţine câteva observaţii: - s-a evidenţiat un contrast evident între diametrele caracteristice ale depozitelor de versant şi

cele ale sedimentelor din lacuri. Astfel, procentele de argilă, silt şi nisip din solurile bazinelor aferente s-au raportat la procentele de argilă, silt şi nisip din sedimentele prelevate de la coada lacurilor şi de la baraje. S-a constatat că din materialul erodat din bazin se stochează, mai întâi, particulele grosiere (nisipul, în special). Pe măsura apropierii de baraj s-au sedimentat şi fracţiuni mai fine, siltul şi argila, astfel că procentul lor ajunge să domine faţă de situaţia existentă în solul supus eroziunii. Pe baza raporturilor dintre ponderile fracţiunilor de argilă (în unele situaţii s-a considerat şi procentul de silt) din sedimentele lacurilor şi din solurile bazinelor aferente s-a evidenţiat fenomenul de transport selectiv. Acesta a fost cuantificat prin parametrul numit raport de îmbogăţire în argilă al sedimentelor, Rima. Acest raport a înregistrat variaţii între 40 şi 60%, aproape o dublare a conţinutului de particule fine în sedimentele lacurilor faţă de cele din solurile parentale.

- a existat o diferenţiere şi la nivelul conţinutului de humus pentru cele două categorii de depozite: sol şi sediment. În raport cu valorile acestuia determinate pentru solurile din bazinele de recepţie, există o scădere mai accentuată în zonele de coadă a lacurilor şi mai redusă în cele din apropierea barajelor. Observaţia arată că humusul este un element evacuat cu relativă uşurinţă din bazinele hidrografice şi, cu excepţia unei mici proporţii, nu este captat nisi de lacuri.

- raportul de efluenţă a aluviunilor prezintă o rată de 60 – 80%, comparabilă cu cea de 78,8% preliminată de Moţoc (1984) pentru totalul fondului agricol, reprezentând materialul solid evacuat din materialul solid total pus în mişcare prin procesele de eroziune. Efluenţa mare a aluviunilor se explică prin dominanţa fracţiunilor fine în solul supus eroziunii care, odată puse în mişcare, sunt repede şi uşor transportate de apele de pe versanţi şi apele râurilor, particulele mai grele din categoria nisipurilor fiind stocate.

Efectul acumulărilor din lungul albiilor asupra captării aluviunilor şi colmatarea lacurilor

Inventarierea iazurilor din Podişul Moldovei şi Câmpia Moldovei


Zona cuprinsă între râurile Siret şi Prut şi care se suprapune regiunilor geomorfologice ale Câmpiei Moldovei şi Podişului Moldovei este cunoscută prin prezenţa celor mai numeroase retenţii din regiuni deluroase ale ţării noastre. Practica amenajării lor datează din timpuri vechi, dar menţionarea lor documentară datează din secolele XV – XVI.

Pe primele reprezentări cartografice riguroase, respectiv, pe hărţile lui Bawr (1781-1797) şi hărţile lui Otzellowitz (1790) sunt consemnate 134 iazuri şi, respectiv, 372 iazuri. Pe aşa-numita hartă rusească, realizată în 1850 sunt menţionate 126 iazuri, iar între 1850-1900 sunt menţionate 1144 iazuri (Baican, 1970).

Pentru perioada de după 1900, întregul fond topografic cuprinde şi o înregistrare a iazurilor şi lacurilor. Numărul diferit de la o etapă la alta este în legătură cu gradul de detaliere a ridicării topografice a teritoriului, dar ceea ce se poate constata şi în perioada actuală, unele lacuri sunt temporar scurse, iar vatra lor redată circuitului agricol (de regulă, păşunatului). Aceasta face foarte dificilă identificarea momentului de amenajare a unor lacuri, chiar dacă sunt menţionate în documente istorice. Alteori, scurgerea unui lac este “compensată” prin darea în exploatare a altuia în imediata vecinătate, ceea ce complică atât fixarea poziţiei, cât şi datarea lui. Pe noi ne interesează în mod deosebit clarificarea acestor elemente pentru reconstituirea volumului de depozite stocate şi a condiţiilor de sedimentare a acestora, indirect, reconstituirea ratei de eroziune. În acest context, devine foarte dificilă alegerea unor lacuri (iazuri) reprezentative pentru proiectul ce ni l-am propus. În plus, se adaugă faptul că asupra unui mare număr de lacuri prinse în fişele de cadastru nu sunt date privind suprafaţa, volumul şi alte caracteristici utile în evaluarea depunerilor de sedimente.

Într-o primă etapă am recurs la inventarierea după fişele-cadastru din Reţeaua Naţională a Apelor şi confruntarea acestora cu situaţiile cartografice de pe ultimile hărţi topografice. S-au inventariat acumulările din judeţele Vaslui, Iaşi, Botoşani, Suceava (fig. 2,3). În judeţele Bacău, Neamţ, Galaţi şi Vrancea prezenţa lacurilor colinare nu este o caracteristică.

S-au inventariat în total 415 retenţii, din care am reţinut doar 338 de acumulări cu date

complete asupra volumului de apă, suprafeţei luciului de apă, a utilizării. Confruntând fişele cu hărţile topografice în 8 culori, scara 1/25000, ediţia 1983-1985, s-a contatat, pe de o parte, că multe lacuri din inventar nu mai existau la data aerofotografierii din 1983. În această situaţie am recurs la


o metodă indirectă. Intuind că, în condiţiile unui relief cu o mică energie, nu pot fi amenajate lacuri cu baraje înalte şi, în consecinţă, suprafaţa luciului de apă se află în raport strâns cu volumul de apă acumulat, am testat pe baze statistice o astfel de relaţie. Rezultatul indică, într-adevăr, o mare dependenţă a celor două variabile, în acelaşi timp detaşându-se două grupe de acumulări.

- acumulările mici şi mijlocii (unele dintre ele foarte vechi, cum este Dracşani pe râul Sitna), se grupează după drepata descrisă de ecuaţia:

V1= 18,4585 SL

1,0444

unde V1 = volumul lacului în mii m3 şi SL = suprafaţa lacului în hectare şi

- acumulările mari, de regulă cele amenajate după 1960, se grupează după drepata descrisă de ecuaţia:

V2= 100,1 SL0,991

Parametrii statistici indică, de asemenea, o mare eficienţă a relaţiilor (r = 0,944; r2 × 100 = 88,4% şi, respectiv, r = 0,891; r2 × 100 = 79%). Relaţia V1 a fost utilizată pentru completarea datelor de volum în cazul acumulărilor cu date incomplete în inventariere, iar relaţia V2 a fost utilizată, în special, pentru verificarea suprafeţelor lacurilor măsurate pe hărţi în scara 1/25000.

În final, prin confruntarea datelor din fişele de cadastru cu cele rezultate din analiza hărţilor topografice, ediţia 1983-1985, am reţinut un număr de 427 de iazuri şi lacuri, repartizate pe cele două bazine importante ce drenează aria Moldovei, respectiv, Jijia (cu 307 iazuri) şi Bârlad (cu 55 iazuri). Alte iazuri aparţin bazinului Başeu (65) care se varsă în Prut, mai jos de Stefăneşti. Pentru analiza rolului iazurilor asupra efluenţei aluvionare este esenţial ca acestea să fie repartizate pe bazine de drenaj, respectiv, incluse sistemelor fluviale de eroziune-transport şi acumulare.

5.2. Evaluarea coeficientului de captare a aluviunilor pentru lacurile mici din zona Moldovei (între Siret şi Prut)

Evaluarea coeficientului de reţinere a aluviunilor pentru unele lacuri din Podişul Moldovei a

fost făcută până acum pe baza curbei lui Brune (1955). Numeroşi alţi autori (Heinemann, 1981; Yoon, 1982; Rausch şi Heinemann, 1985; Bube şi Trimble, 1986; Evans şi Church, 2000) s-au preocupat atât de corectarea şi adaptarea curbei Brune, cât şi de modificarea ei, în ideea creşterii gradului de eficienţă. Una dintre acestea ia în considerare raportul între volumul lacului şi mărimea bazinului hidrografic ca variabilă independentă:

⎟⎟⎟⎟

⎠

⎞

⎜⎜⎜⎜

⎝

⎛

+−=

SbV

Et

1,21

11100

unde: Et = coeficient de captare a aluviunilor; V = volumul lacului în m3; Sb = suprafaţa bazinului de alimentare a lacului în ha. Relaţia poate fi utilizată în situaţiile când măsurătorile asupra tranzitului de aluviuni din bazinele hidrografice lipsesc sau sunt puţin reprezentative. Este şi motivul pentru care am aplicat-o pentru arealul studiat.

Au fost determinate curbele coeficientului de captare pentru lacurile din bazinele Bârlad şi Jijia (fig.5) care dovedeşte un mare grad de acurateţă pentru calculul volumului de aluviuni reţinut de lacuri. De exemplu, pentru raporturi V/Sb mai mare de 10 (cazul lacurilor Cătămărăşti, Dracşani, Căzăneşti, Soleşti, Râpa Albastră), gradul de reţinere a aluviunilor este peste 95%. Dimpotrivă, lacurile cu raport V/Sb mic (între 1 şi 10) au un coeficient de captare de 70 – 80%. De altfel, în această bandă de variaţie s-a situat cel mai mare număr de lacuri studiate; tot aici se plasează şi valoarea medie (74%) a coeficientului de captare. Cu raport V/Sb foarte mic, regulă, sub 1,0 sunt iazuri mici ca dimensiuni şi care au coeficient de captare sub 50%.


Pa = 1529.3 Sb -0.2551

r = 0,698

1

10

100

1000

10000

10 100 1000 10000

Suprafata bazinului hidrografic, Sb, kmp

Prod

uctia

de

aluv

iuni

, Pa,

t/km

p/an

0

20

40

60

80

100

0.100 1.000 10.000 100.000

V/Sb (mc/ha)

Coe

ficie

nt d

e ca

ptar

e, E

t, %

Curba de captare a aluviunilor pentru lacurile din bazinul raului Jijia

Fig. 4. Relaţia dintre producţia de aluviuni, Pa, şi suprafaţa bazinelor hidrografice, Sb, în condiţiile râurilor şi lacurilor din Podişul Moldovei şi Câmpia Jijiei

Fig. 5a. Curbele de captare ale aluviunilor de către lacurile din bazinul Jijiei.


0

20

40

60

80

100

0.01 0.1 1 10 100

V/Sb (mc/ha)

Coe

ficie

nt d

e ca

ptar

e, E

t, %

Curba de captare a aluviunilor pentru lacurile din bazinul raului Barlad

Fig. 5b. Curbele de captare ale aluviunilor de către lacurile din bazinul Jijiei. Datele asupra coeficientului de captare au permis şi evaluarea ratei de colmatare a lacurilor

şi a timpului de colmatare a 50% din volumul iniţial al acestora. Relaţia între rata de colmatare (Rc, %) şi coeficientul de captare (Et, %) exprimată grafic în fig. 6, este descrisă de ecuaţia:

Rc = 17,098 – 0,1783 Et (r = 0,579)

indică trei zone de grupare a lacurilor funcţie de capacitatea lor. Astfel, lacurile de mare capacitate se grupează în zona cu un coeficient de captare a aluviunilor de peste 90% şi cu o rată de colmatare sub 2 %, ceea ce înseamnă un timp de colmatare mare pentru această zonă. Lacurile mari, precum Puşcaşi, Cuibul Vulturilor, Râpa Albastră reţin aproape întreaga cantitate de aluviuni din amonte. De exemplu, în lacul Cuibul Vulturilor intră annual 221 000 m3 şi efluează doar puţin peste 20000 m3. Lacul Râpa Albastră primeşte anual un volum de 160 000 m3 aluviuni şi efluează doar 8000 m3. Lacurile de mică capacitate (sub 100 000 m3) se grupează în zona unui coeficient de captare a aluviunilor sub 50% şi o rată de colmatare mare (peste 5%), ceea ce înseamnă şi un timp de colmatare redus. Dar cea mai mare parte a lacurilor din bazinele Bârlad şi Jijia se plasează în zona mediană a graficului (fig. 6), cu un coeficient de captare de 60 – 80% şi o rată de colmatare de 1 – 5 %, ceea ce se materializează într-un timp de colmatare rezonabil pentru condiţiile Podişului Moldovei şi Câmpiei Jijiei. De altfel, într-un studiu separat cu caracter global privind timpul de colmatare a lacurilor de baraj din România (Ichim, Rădoane, 1986), aria geografică cuprinsă între râurile Siret şi Prut se detaşează ca foarte favorabilă, ocupând poziţia a doua după aria montană.


0.01

0.1

1

10

100

0 20 40 60 80 100

Coeficient de captare, Et, %

Rat

a de

col

mat

are,

Rc,

%

Lacuri de mare capacitatepeste 2 mil. mc

Lacuri de mica capacitatesub 100 000 mc

Fig. 6. Rata de colmatare a lacurilor funcţie de coeficientul de captare în condiţiile Podişului Moldovei şi Câmpiei Jijiei.

6. Bugetul de aluviuni pentru bazinele râurilor Bârlad şi Jijia Eroziunrea efectivă a versanţilor în bazinul râului Bîrlad a fost evaluată la 12 740 700 m3/an.

Aluviunile efluente în secţiunea Tecuci, unde bazinul Bîrladului însumează 6770 km2 reprezintă 509 628 m3/an, adică 4% din volumul total de material erodat în bazinul din amonte (fig. 7). Rezultă că în bazinul Bârladului se stochează peste 90% din materialele puse în mişcare pe versanţi, în ravene, alunecări de teren, în albii de râu. În acest însemnat stocaj, lacurilor din bazinul Bîrladului le revin doar 6%, adică 750 000 m3/an şi efluează 164 000 m3/an. Dar trebuie să se ţină seama că în această etapă lacurile controlează doar 36,9 % din suprafaţa bazinului, pentru care eficienţa reţinerii aluviunilor este foarte ridicată (81 %).

În cazul bazinului Jijiei (fig. 7), eroziunea efectivă a versanţilor este mai redusă decât în cazul bazinului Bîrlad, respectiv, a fost evaluată la aproximativ 1 125 000 m3/an. Din această cantitate, 236 000 m3/an sunt evacuate din bazin prin secţiunea din avale de orasul Iaşi, după confluenţa cu r. Bahlui. Această cifră reprezintă 21% din eroziunea efectivă din bazin, cu mult mai mare decât în cazul Bârladului. Aceasta înseamnă că sistemul hidrografic al Jijiei în care funcţionează peste 300 de iazuri realizează un stocaj relativ limitat, de aproximativ 3 %. Un stocaj important de 79% se realizează în ariile depoziţionale ale bazinului Jijiei, precum albii majore, conuri aluviale, glacisuri etc. Efluenţa mai mare în cazul bazinului Jijiei, comparativ cu Bârladul se explică şi prin granulometria mult mai fină a materialelor transportate de-a lungul reţelei de drenaj, în relaţie directă cu aria sursă în care domină materialele siltice şi argiloase. Din această cauză şi coeficientul de captare de către iazuri este mic, undele de viitură, atunci când sunt, traversează retenţiile aproape fără să se decanteze materiale solide importante. Evident, cu câteva mici excepţii, şi acumularile de apă sunt reduse, în medie de 250 000 m3.


Fig. 7. Bugetul de aluviuni ale bazinelor hidrografice Jijia şi Bârlad Concluziile analizei noastre încearcă să pună accentul pe faptul că sedimentele, în general,

procesele legate de acestea şi fenomenele de impact reprezintă secvenţe importante în dinamica mediului natural şi afectează direct sau indirect domenii ale economiei naţionale. Cu referire la o zonă geografică importantă a ţării noastre - Moldova între râurile Siret şi Prut - evaluările noastre bazate pe cercetările proprii, cat şi pe cele mai recente studii, arată că mişcarea sedimentelor înregistrează un ritm deosebit de accentual in domeniul versantilor si unul lent m eel al albiilor de râu. Morfodinamic, aceasla înseamnă ceea cc demult timp s-a definit drept o „îmbătrânire a retelei hidrografice" (Filipescu, 1950) sau o supraînălţare a bazei versanţilor (Ichim, 1981) din această zonă. Reţeaua relativ deasă de lacuri şi iazuri determină o încetinire şi mai mare a transferului de aluviuni prin captarea unei părţi din volumele transportate.

Aluvionarea puternică a şesului râurilor din această zonă poate căpăta dimensiuni catastrofice, fenomen evidenţiată sugestiv prin excmplul citat de Băcăuanu în binecunoscuta-i lucrare "Câmpia Moldovei".

"Moara de apă din satul Dădeşti (în şesul Bahluieţului, n.n), construită în jurul anului 1848, a dispărut din cauza ridicării continue a nivelului şesului. De atunci şi până în prezent, şesul Bahluieţului s-a înălţat cu 3-4 m. în alte sectoare apropiate, arborii de pe şes au fost îngropaţi aproape în întregime în aluviuni, rămânând afară doar unele ramuri uscate care au fost tăiate în anul 1945. Cu 40-50 ani în urmă, podul de peste Bahluieţ de la Dădeşti, se găsea la peste 2 m deasupra apei, însă prin aluvionare, albia s-a ridicat continuu, iar în prezent apa curge imediat sub grinzile podului" (p. 138).

Cercetările asupra dezvoltării luncilor din bazinul hidrografic Jijia realizate de Bojoi et al (1998) confirmă această tendinţă a mişcării aluviunilor. Prin metode cantitative moderne, autorii au reliefat în mod deosebit rolul confluenţelor, noduri de maxima concentrate a fluxurilor de masă şi energie de pe traseul albiilor. Asa se explică de ce la confluenţe luncile ating dimensiunile cele mai mari pe un tronson de vale considerat. Cu alte cuvinte, confluenţele sunt punctele majore de stocaj a aluviunilor m sistemele fluviale ale teritoriului dintre Siret şi Prut.

METODOLOGIA DE ANALIZĂ FIZICĂ ŞI CHIMICĂ A PROBELOR DE SOL ÎN VEDEREA CARACTERIZĂRII PEDOLOGICE

Înainte de efectuarea anlizelor, fizice sau chimice, probele de sol, recoltate pe orizonturi genetice, sunt

pregătite într-un compartiment special al laboratorului. Probele recoltate în aşezare naturală, pentru determinări fizice şi hidrofizice, sunt trecute imediat în laboratorul de analize fizice.


Probele de sol recoltate în structură modificată pot fi analizate la umiditatea naturală (de recoltare) sau la umiditatea corespunzătoare uscării la aer.

Uscarea la aer se face într-un spaţiu amenajat special, în rafturi, cu ajutorul unei aeroterme cu aer cald. Solul este trecut apoi prin moară şi sitat prin sita de 2 mm, formă sub care va fi preluat în majoritatea analizelor. Solul astefel pregătit se păstrează în încăperi speciale, în rafturi bine aerisite, în cutii de plastic.

Pentru determinarea conţinutului de forme totale (materie organică – humus, azot total, fosfor total, forme totale de microelemente), solul se trece prin sita de 0,2 mm şi se păstrează în pliculeţe de hârtie. Din fracţiunea trecută prin sita de 2 mm se determină formele mobile de fosfor, potasiu, microelemente . Analize fizice

Pentru cartări la scări mici şi mijlocii, se efectuează următoarele determinări fizice: conţinutul de schelet, alcătuirea granulometrică, densitatea aparentă, coeficientul de higroscipicitate.

În cartările la scară mare, caracteizarea fizică a solurilor se completează cu determinarea (sau estimarea) densităţii, porozităţii de aeraţie, capacităţii de apă în câmp, capacităţii toale pentru apă, conductivităţii hidraulice şi rezistenţei la penetrare.

Rezultatele determinărilor pot fi folosite ca atare, sau se calculează media ponderată pe strate de diferite grosimi (0-25; 0-50; 0-80; 0-100 sau 0-150 cm). Determinarea scheletului

Scheletul mărunt, cu particule al căror diametru este cuprins între 2 şi 4-5 mm, fin diseminat în masa solului, se determină în laborator în proba de sol nemojarată, prin cântărirea particulelor cu diametrul mai mare de 2 mm. Rezultatele se exprimă în procente din masa totală a solului uscat la aer. Prin înmulţirea cu densitatea rocii dominante din care este alcătuit scheletul (în mod obişnuit, 2,72 g/cm3), rezultatul se transformă în procente volum.

Aprecierea conţinutului de schelet se face cu ajutorul indicatorului 24. Indicatorul 24 Grupe şi clase de conţinut de schelet

Denumire Limite (% din volum) Simbol Denumire

≤ 5 (sol) fără schelet (sol) slab scheletic 6 - 25

- sol fără schelet

26 – 50 51 – 75

(sol) moderat scheletic (sol) puternic scheletic (sol) excesiv scheletic 76 – 90

q sol cu schelet

roci compacte fisurate şi pietrişuri (permeabile) ≥ 91 p roci compacte fisurate şi

pietrişuri (permeabile) În cazul solurilor cu schelet, rezultatele analizelor se referă la materialul fin efectiv luat în analiză.

Analiza granulometrică Se efectuează în probe de material fin (< 2 mm). Se determină prin pipetare şi cernere, după

pretratamentul şi dispersia probei de sol, fracţiunile: 2-0,2 mm; 0,2-0,02 mm; 0,02-0,002 mm; < 0,002 mm; < 0,01 mm.

Pretratamentul pentru dispersia particulelor de sol urmăreşte distrugerea carbonaţilor alcalino-pământoşi, oxidarea materiei organice şi debazificarea solului; dispersia sollului se realizează, după caz, cu soluţie de hidroxid de sodiu sau cu hexametafosfat de sodiu.

Separarea fracţiunilor granulometrice se face prin: - cernere, petnru fracţiunile cu diametrul peste 0,02 mm; - pipetare, pentru fracţiunile cu diametrul de 0,02 mm şi mai mici.

Indicatorul 23 Grupe de clase, clase şi subclase texturale

Denumire Argilă < 0,002 mm

Praf 0,002-0,02 mm

Nisip 2-0,02 mm

Raport Nf/Ng

texturi grosiere nisip nisip grosier nisip mijlociu nisip fin

≤ 12 ≤ 5 ≤ 5 ≤ 5 ≤ 5

≤ 32 ≤ 32 ≤ 32 ≤ 32 ≤ 32

≤ 56 ≤ 63 ≤ 63 ≤ 63 ≤ 63

oricare oricare < 1 1 - 20 > 20

nisip lutos nisip lutos grosier

6 - 12 6 - 12

≤ 32 56 – 94 56 – 94

oricare < 1


nisip lutos mijlociu nisip lutos fin

6 - 12 6 - 12

≤ 32 ≤ 32 ≤ 32

56 – 94 56 - 94

1 - 20 > 20

texturi mijlocii lut nisipos lut nisipos grosier lut nisipos mijlociu lut nisipos fin lut nsiipos prăfos praf

13 - 32 ≤ 32 13 – 20 ≤ 20 13 – 20 13 – 20 13 – 20 ≤ 20 ≤ 20

≤ 32 ≥ 33 ≤ 32 ≥ 33 ≤ 32 ≤ 32 ≤ 32 33 – 50 ≥ 51

35 - 87 ≤ 67 48 – 87 ≤ 67 48 - 87 48 - 87 48 - 87 30 - 67 ≤ 49

oricare oricare oricare oricare < 1 1 - 20 > 20 oricare oricare

lut lut nisipo-argilos lut mediu lut prăfos

21 – 32 21 – 32 21 – 32 21 – 32

≤ 79 ≤ 14 15 – 32 33 – 79

≤ 79 54 – 79 23 – 52 ≤ 46

oricare oricare oricare oricare

texturi fine lut argilos argilă nisipoasă lut argilos mediu lut argilo-prăfos

≥ 33 33 – 45 33 – 45 33 – 45 33 – 45

≥ 67 ≤ 67 14 15 – 32 33 – 67

≥ 67 ≤ 79 41 - 67 23 – 52 ≤ 34

oricare oricare oricare oricare oricare

argilă argilă lutoasă argilă prăfoasă argilă medie argilă fină

≥ 46 46 – 60 46 – 60 61 – 70 ≥ 71

≥ 54 ≤ 32 33 - 54 ≤ 39 ≤ 29

≤ 54 8 – 32 ≤ 21 ≤ 39 ≤ 29

oricare oricare oricare oricare oricare


Rezultatele se exprimă în procente de masă, raportate la partea minerală silicatică, suma fracţiunilor granulometrice fiind totdeauna 100.

Compoziţia granulometrică a solului este necesară la stabilirea claselor texturale; încadrarea se face pe baza conţinuturilor în fracţiunile < 0,002 mm; 0,002-0,02 mm şi 2,0-0,2 mm, conform indicatorului 23.

Densitatea aparentă (DA) Se determină raportând masa solului uscat în etuvă la volumul cilindrului cu ajutorul căruia s-a

recoltat proba de sol în aşezare nederanjată la umiditatea din teren. Valoarea astfel determinată reprezintă densitatea aparentă la umiditatea de recoltare.

Valorile densităţii aparente servesc la aprecierea stării de aşezare (afânată, tasată), la calculul porozităţii totale şi de aeraţie şi la calculul necesar exprimării în procente de volum. Aprecierea densităţii aparente se face conform indicatorului 44.

Determinarea umidităţii solulu (W) Se face prin uscare în etuvă, la temperatura de 105°C. Rezultatele se exprimă în procente şi se

raportează la masa solului uscat la 105°C. Determianre coeficientului de higroscopicitate (CH) Se face prin uscarea la 105°C a unei probe de sol umezită în prealabil la echilibru cu o atmosferă

saturată cu vapori de apă (în prezenţa unei soluţii de acid sulfuric 10%). Rezultatele se exprimă în procente de masă.

Coeficientul de higroscopicitate este folosit la calculul coeficientului de ofilire. Coeficientul de ofilire (CO)

Se determină indirect, prin calcul, folosind valoarea coeficientului de higroscopicitate. Se mai poate estima şi pe baza conţinutului de argilă < 0,002 mm. Aprecierea valorilor sale se face conform indicatorului 46. Echivalentul umidităţii (EU)

Se determină în mod direct, prin centrifugarea unei probe de sol cu o forţă cenrifugă de 1000 de ori mai mare decât acceleraţia gravitaţională. Rezultatele se exprimă în procente de masă.

Se consideră că, pentru solurile cu textură medie şi fără tasare excesivă, echivalentul umidităţii are valori aproximativ egale cu ale capacităţii de apă în câmp. Capacitatea de apă în câmp (CC)

La solurile fără umezire freatică şi cu profil textural omogen, capacitatea de apă în câmp se stabileşte prin metoda directă, prin determinarea umidităţii solului (în aşezare naturală, pe o paltformă de determinare) umezit în exces şi după scurgerea gravitaţională a excesului de apă.

La solurile cu aport freatic, prin metoda de mai sus se obţine capacitatea de câmp capilară (CCPF), iar la cele cu profil textural neomogen, capacitatea capilară de discontinuitate texturală (CCPD).

În absenţa determinărilor directe ale capacităţii de câmp, valorile acesteia se pot estima pe cale indirectă.


Indicatorul 44 Clase de porozitate totală, densitate aparentă şi grad de tasare

Gradul de tasare % v/v

( )⎟⎠⎞⎜

⎝⎛

3cmgaparentăDensitate

vv%totalăPorozitate

denumire limite simbol denumire

orizonturi cu material amorf, inclusiv spodice

orizonturi organice şi organo-minerale

N U S L T A

foarte afânat < - 18 EC

ER micădeextremmaredeextrem

41085,p

f 210

90,p

f 281

53,p

f 211

55,p

f 18156,p

f 13158,p

f 05161,p

f 940

65,p

f

afânat - 18 ÷ - 11 FC

FR micăfoartemarefoarte

5004108581,, −

− 300210

9086,, −

− 401281

5349,, −

− 341211

5349,, −

− 351181

5652,, −

− 251131

5854,, −

− 181051

6157,, −

− 071940

6561,, −

−

netasat - 10 ÷ 0 MCMR

micămare

6005108076,, −

− 500260

9081,, −

− 531411

4844,, −

− 471351

5046,, −

− 451321

5147,, −

− 391261

5349,, −

− 311191

5652,, −

− 201081

6056,, −

−

slab tasat 1 – 10 MOMO

mijlociemijlocie

7506107571,, −

− 750510

8071,, −

− 661541

4339,, −

− 611481

4541,, −

− 611461

4642,, −

− 531401

4844,, −

− 451321

5147,, −

− 341211

5551,, −

−

moderat tasat 11 – 18 MR

MC maremică

9007607061,, −

− 791671

3834,, −

− 751621

4036,, −

− 721591

4137,, −

− 661541

4339,, −

− 581461

4642,, −

− 581461

5046,, −

−

puternic tasat > 18 FR

FC marefoartemicăfoarte

9060

≥≤

80133.≥

≤ 76135,≥

≤ 731

36,≥

≤ 67138,≥

≤ 59141,≥

≤ 48145,≥

≤


Indicatorul 46 Clase de coeficient de ofilire (CO)

Limite Denumire % greutate mm apă / 100 cm sol foarte mic mic mijlociu mare foarte mare extrem de mare

< 4 4 – 8 9 – 12 13 – 16 17 – 25 ≥ 26

< 50 50 - 100 101 - 160 161 - 220 221 - 300 ≥ 301

Capacitatea de apă utilă (CU) Se stabileşte prin calcul, reprezentând diferenţa dintre umiditatea solului corespunzătoare capacităţii

de apă în câmp (CC) şi cea corespunzătoare coeficientului de ofilire (CO). Se exprimă în procente de masă. Aprecierea valorilor sale se face folosind indicatorul 49. Indicatorul 49 Clase de capacitate de apă utilă

Limite Denumire (soluri agricole)

Denumire (soluri forestiere) % g/g mm apă / 100 cm sol foarte mică < 3 ≤ 50 mică 3 – 4 51 – 65 mijlocie 4 – 5 66 – 80

foarte mică

mare 6 – 7 81 – 100 mică 8 – 10 101 – 140 mijlocie 11 – 12 141 – 170 mare

foarte mare 13 – 15 171 – 200

foarte mare 16 – 20 201 – 250 extrem de mare extrem de mare

> 20 ≥ 251 Analize chimice

Gama de analize chimice efectuate pentru descrierea pedologică a solurilor cuprinde: conţinutul în carbon organic (humus), cel de azot total, pH-ul, conţinutul în carbonaţi alcalino-pământoşi, caracteristicie proprietăţilor de schimb cationic: cationi bazici de schimb determinaţi idividual (Ca2+, Mg2+, Na+, K+) sau suma lor (SB), aciditatea de schimb totală (SH), aciditatea de schimb extractibilă la pH-ul solului (în soluţie de clorură de potasiu 1 N), capacitatea de schimb cationic; sărurile solubile, conţinutul în gips, conţinutul în bor solubil în apă (acolo unde este cazul), conţinuturile de fosfor total, fosfor şi potasiu accesibil (ultimele două determinări se fac numai în orizontul superior).


Determinarea carbonului organic din soluri Se efectuează prin metoda oxidării umede şi dozării titrimetrice, după Walkley-Black în modificarea

Gogoaşă. Rezultatele se exprimă în procente carbon organic sau în procente humus (% carbon organic × 1,724).

Pentru aprecierea conţinutului de humus, se foloseşte indicatorul 70. Indicatorul 70 Clase de conţinut de materie organică

Limite (%) pentru diferite clase texturale

Denumire N (nisip)

U (nisip lutos)

S (lut nisipos)

L (lut)

T (lut argilos)

A (argilă

Material mineral Material mineral proriu-zis cu conţinut de humus: - extrem de mic - foarte mic - mic - mijlociu - mare

≤ 0,2 0,3 – 0,5 0,6 – 1,0 1,1 – 2,0 2,1 – 5,0

≤ 0,4 0,5 – 0,8 0,9 – 1,7 1,8 – 4,0 4,1 – 7,0

≤ 0,5 0,6 – 1,1 1,2 – 2,2 2,3 – 5,5 5,6 – 8,5

≤ 0,6 0,7 – 1,3 1,4 – 3,0 3,1 – 6,5 6,6 – 10,5

≤ 0,8 0,9 – 1,5 1,6 – 3,5 3,6 – 8,0 8,1 – 12,5

≤ 1,0 1,1 – 2,0 2,1 – 5,0 5,1 – 10,0 10,1 – 16,0

Material organo-mineral cu conţinut de humus: - foarte mare - extrem de mare - excesiv de mare

5,1 – 8,7 8,8 – 20,0 ≥ 20,1

7,1 – 10,2 10,3 – 22,0 ≥ 22,1

8,6 – 11,9 12,0 – 24,0 ≥ 24,1

10,6 – 13,9 14,0 – 26,5 ≥ 26,6

12,6 – 16,7 16,8 – 30,0 ≥ 30,1

16,1 – 21,0 21,1 – 35,0 ≥ 35,1

Material organic - material suborganic - material organic

propriu-zis

20,1 – 35,0 ≥ 35,1

22,1 – 39,0 ≥ 39,1

24,1 – 43,0 ≥ 43,1

26,6 – 48,0 ≥ 48,1

30,1 – 55,0 ≥ 55,1

35,1 – 65,0 ≥ 65,1

Determinarea conţinutului de azot total Conţinutul de azot total se determină prin metoda Kjeldahl (mineralizarea solului se face prin fierbere

cu acid sulfuric concentrat în prezenţa unui ctalizator), urmată de distilare în mediu alcalin, absorbţia amoniacului în acid boric şi titrare cu acid sulfuric n/14.

Conţinutul de azot total este folosit la estimarea stării de asigurare a solului cu azot, conform indicatorului 71. Indicatorul 71 Clase de conţinut de azot total

Denumire Limite %

foarte mic mic mijlociu mare foarte mare

< 0,100 0,100 – 0,140 0,141 – 0,270 0,271 – 0,600 > 0,600

Conţinutul în azot total (împreună cu carbonul organic) este folosit la calculul unui indice pedogenetic important, raportul C:N (obţinut prin împărţirea numărului de atomi gram de C la numărul de atomi gram de N din 100 g sol), prin care se obţin indirect informaţii asupra naturii humusului din sol, a condiţiilor în care s-a realizat acumularea materiei organice în sol; raportul C:N, alături de alte caracteristici chimice ale solului, este folosit la stabilirea tipului de humus forestier. Limitele valorilor raportului C:N pentru aprecierea tipului de humus (pe orizonturi genetice) la solurile forestiere şi de pajişti Tip de humus mull calcic mull acid mull moder moder humus brut raport C:N < 15 16 – 19 20 – 22 23 – 26 > 27

Determinarea pH-ului solului Se determină în suspensii de sol (apoase sau saline), cu diferite rapoarte sol:fază lichidă (masă:volum),

prin metoda potenţiometrică. Valoarea pH reprezintă logaritmul cu semn schimbat al activităţii ionilor de hidrogen din suspensia de sol.

Determinarea pH-ului în suspensii saline de sol se face:


- în soluţie de clorură de potasiu 0,1 n, raport sol:soluţie 1:2,5, metodă folosită în general în cazul solurilor acide;

- în soluţie de fluorură de sodiu, raport sol:soluţie 1:50, determinare folosită pentru probele de sol care conţin material amorf.

Pentru solurile zonelor aride, afectate de procese de salinizare şi/sau alcalizare, se foloseşte determinarea pH-ului în pastă de sol la saturaţie.

pH-ul suspensiei apoase de sol, raport sol:apă 1:2,5, este folosit ca valoare numerică de apreciere a reacţiei solului. Pentru aprecierea reacţiei solului se foloseşte indicatorul 63. Indicatorul 63 Clase de reacţie a solului

Denumire Limite extrem de acidă foarte puternic acidă puternic acidă

≤ 3,5 3,6 – 4,3 4,4 – 5,0

moderat acidă 5,1 – 5,4 5,5 – 5,8

slab acidă 5,9 – 6,4 6,5 – 6,8

neutră slab alcalină

6,9 – 7,2 7,3 – 7,8 7,9 – 8,4

moderat alcalină puternic alcalină foarte puternic alcalină extrem de alcalină

8,5 – 9,0 9,1 – 9,4 9,5 – 10,0 ≥ 10,1

Valori pH în suspensie apoasă (1:2,5) mai mici de 5,8 indică prezenţa aluminiului schimbabil. pH-ul suspensiei de sol în soluţie de fluorură de sodiu mai mare de 10 (10,8), determinat după două

minute, asociat cu alte caracteristici fizice ale solului, indică predominarea materialului amorf în complexul adsorbtiv al solului. Determinarea conţinutului total de carbonaţşi alcalino-pământoşi

Se efectuează prin metoda gazvolumetrică (metoda Scheibler). Conţinutul în carbonaţi de calciu, asociat cu adâncimea de apariţie a acestora, constituie element de

diagnostic la nivel inferior (indicatorii 61 şi 18). Indicatorul 61 Clase de conţinut de carbonat de calciu total

Denumire Limite %

nu este cazul absent mic ≤ 1

mijlociu 2 – 4 5 – 8 9 – 12

mare 13 – 15 16 – 20 21 – 25

foarte mare (marnos) 26 – 40 extrem de mare (marno-calcaros) > 40

Indicatorul 18 Clase de adâncime a apariţiei carbonaţilor

Denumire Criterii de încadrare (Sol) carbonatic (Sol) semicarbonatic (Sol) slab levigat (decarbonatat) (Sol) moderat levigat (Sol) puternic levigat

efervescenţă cu HCl în primii 20 cm efervescenţă cu HCl între 21 şi 50 cm efervescenţă cu HCl între 51 şi 100 cm efervescenţă cu HCl între 101 şi 150 cm efervescenţă cu HCl între 151 şi 200 cm


(Sol) necarbonatic efervescenţă cu HCl mai jos de 200 cm Determinarea mărimilor care caracterizaează proprietăţile de schimb cationic

Se efectuează pe grupe de soluri: a) Soluri (probe de sol) nesaturate în cationi bazici (Ca2+, Mg2+, Na+, K+), caracterizate prin valori V <

100, pH < 7 (7,4), lipsa carbonaţilor alcalino-pământoşi şi a sărurilor solubile (total săruri solubile determinate în extract apos 1:5 este sub 0,090-0,170 la 100 g sol) şi saturaţia în Na+ schimbabil < 5%.

Se folosesc două variante. Prima variantă cuprinde: - determinarea individuală a cationilor bazici de schimb (Ca2+, Mg2+, Na+, K+), prin extracţie cu

acetat de amoniu 1 N la pH = 7, după metoda Schollenberg – Dreibelbis – Cernescu; - determinarea acidităţii de schimb totale (SH sau A8,3) prin percolare până la epuizare cu soluţie de

acetat de potasiu 1 N, tamponată la pH = 8,3; - determinarea acidităţii de schimb extractibilă în soluţii de săruri neutre, netamponate (H+ + Al3+),

prin percolare cu soluţie de clorură de potasiu 1 N, după metoda Coleman. Această determinare se efectuează pe probe de sol cu pH < 5,8 şi dă posibilitatea determinării atât a sumei H+ + Al3+, cât şi a Al3+ extractibil (schimbabil). În literatura română de specialitate, aceasta este numită aciditate de schimb efectivă (Ae).

Pentru aprecierea conţinutului de aluminiu schimbabil, se foloseşte indicatorul 65. Indicatorul 65 Clase de conţinut de Al schimbabil

Denumire Limite me/100 g sol

nu este cazul extrem de mic foarte mic mic mijlociu mare foarte mare extrem de mare

absent ≤ 0,3 0,4 – 0,8 0,9 – 2,0 2,1 – 4,0 4,1 – 6,5 6,6 – 10,0 ≥ 10

- determinarea capcităţii de schimb cationic (T) prin saturarea solului cu amoniu ( +4NHT ) şi dozarea

+4NH reţinut sau prin însumarea cationilor bazici deteminaţi individual (Ca2+ + Mg2+ + Na+ + K+

= S) cu aciditatea de schimb totală (SH), deci T = S + SH. Aprecierea mărimii capacităţii de schimb cationic (T) se face conform indicatorului 66.

Indicatorul 66 Clase de capacitate totală de schimb cationic


extrem de mică foarte mică mică mijlocie mare foarte mare extrem de mare

≤ 5 6 – 10 11 – 20 21 – 35 36 – 55 56 – 80 ≥ 81

A doua variantă cuprinde: - determinarea directă a sumei cationilor bazici de schimb, denumită şi suma bazelor de schimb, notată

cu SB (SB = Ca2+ + Mg2+ + Na+ + K+), prin extracţie cu acid clorhidric 0,1 N (metoda Kappen) sau prin extracţie cu acid clorhidric 0,05 N (metoda Kappen – Schöfield – Chiriţă). Este folosită în special pentru solurile acide forestiere şi de pajişti cu SB < 12 me la 100 g sol.

Pentru aprecierea valorilor sumei bazelor schimbabile, se foloseşte indicatorul 67. Indicatorul 67 Clase de sumă a bazelor schimbabile (SB)



extrem de mică foarte mică mică mijlocie mare foarte mare extrem de mare

≤ 3 4 – 70 8 – 15 16 – 25 26 – 35 (40) 36 (41) – 60 ≥ 61

- determinarea mărimilor SH (H+ + Al3+), +4NHT , se efectuează ca în prima variantă;

b) Soluri (probe de sol) saturate în cationi bazici (V = 100), caracterizate prin prezenţa carbonaţilor alcalino-pământoşi, absenţa sărurilor solubile (total săruri solubile determinate în extract apos 1:5 este sub 0,090-0,170 g la 100 g sol), pH-ul cuprins în intervalul 7,4-8,7 (dependent de conţinutul şi proporţia de carbonat de calciu şi carbonat de magneziu), saturaţia în sodiu schimbabil < 5%. La această grupă de soluri sunt necesare:

- determianrea capacităţii de schimb cationic; se poate determina ca +4NHT , prin metoda Scholenberg

modificată de Cernescu (extracţie cu acetat de amoniu 1 N la pH = 7 cu distrugerea prealabilă a carbonaţilor alcalino-pământoşi) sau ca TNa prin metoda Bower (extracţie cu acetat de sodiu 1 N la pH = 8,3);

- determinarea sodiului şi potasiului schimbabil prin metoda Scholenberg modificată de Cernescu; - stabilirea sumei Ca2+ schimbabil + Mg2+ schimbabil = T – (Na+ schimbabil + K+

schimbabil); În cazuri speciale, se poate determina Ca2+ schimbabil după metoda Chapman şi Kelley (extracţie cu

soluţie alcoolică de clorură de potasiu). În acest caz, valoarea Mg2+ schimbabil = +4NHT - (Ca2+ schimbabil +

Na+ schimbabil + K+ schimbabil). c) Soluri (probe de sol) cu conţinut de săruri solubile determinate în extract apos 1:5 peste 0,090-0,170

g la 100 g sol; conţin frecvent carbonaţi alcalino-pământoşi şi/sau gips, V = 100. La această grupă de soluri sunt necesare:

- determinarea capacităţii de schimb cationic ca TNa prin metoda Bower sau ca +4NHT prin metoda

Scholnberg modificată de Cernescu; - stabilirea valorii sodiului schimbabil prin diminuarea valorii Na+ determinat în extractul de acetat de

amoniu.


Determianrea sărurilor solubile din sol Determinarea sărurilor solubile se face în extract apos, la un raport sol apă stabilit convenţional între

1:1 şi 1:20. Conţinutul de săruri solubilizate (în special cele cu solubilitate redusă, cum sunt carbonatul de calciu şi sulfatul de calciu) este dependent de raportul sol:apă folosit. Raportul frecvent folosit este 1:5.

Prin analiza extractului apos 1:5, se determină conţinuturile în ionii −23CO , −

3HCO , −24SO , −Cl ,

+2Ca , +2Mg , +K , +Na (şi, în cazuri speciale, −3NO , −

2NO , +4NH , −2

4SO , +2Fe , +3Fe (în soluri cu

pH < 3,8), +3Al (în soluri cu pH < 5,8 sau în soluri cu pH > 8 în care poate apare ionul aluminat). Conţinutul în ionii determinaţi se exprimă în mg la 100 g sol şi me la 100 g sol şi în procente din suma ionilor determinaţi.

Suma totală a anionilor şi cationilor determinaţi în extractul apos 1:5 raportată la 100 g sol, din care se scade conţinutul de CaSO4 solubilizat în acest extract, reprezintă conţinutul total de săruri. Acesta este folosit la aprecierea intensităţii de salinizare a solului.

Salinitatea şi alcalinitatea solurilor se poate exprima prin electroconductibilitatea şi valoarea SAR determinate în extractul apos obţinut la conţinutul de apă corespunzător procentului la saturaţie. Electroconductibilitatea specifică a extractului la saturaţie se notează ECe şi se exprimă în mmho/cm la 25ºC (sau dS/m la 25ºC). Electroconductibilitatea specifică a extractului apos 1:5 este folosită la estimarea conţinutului total de săruri din sol.

Valoarea ECe este folosită la aprecierea intensităţii de salinizare (s) a solului, conform indicatorului 16.

Rezultatele determinării conţinuturilor de anioni şi cationi în extract apos 1:5 sunt folosite la stabilirea intensităţii de salinizare (s) şi a tipului de salinizare a solului conform inidcatorului 147.

Conţinutul în carbonat de sodiu (mg la 100 g sol) este folosit, împreună cu VNa, la aprecierea intensităţii de alcalizare (a), conform tabelului anexă la inidcatorul 17.

Intensitatea de alcalizare (a), asociată cu adâncimea la care apare, este folosită la stabilirea gradului de alcalizare a solului (A), conform indicatorului 17.

Indicatorul 16 Intensitatea salinizării Textura Orice textură grosieră mijlocie fină salinizarea salinizarea clorurică sulfatică clorurică sulfatică clorurică sulfatică clorurică sulfatică Limite de conţinut total de săruri (mg/100 g sol)

ECe mmho/cm sau dS/m

Denumire Corelarea cu orionturile genetice

≤ 90 ≤ 140 ≤ 100 ≤ 150 ≤ 115 ≤ 170 ≤ 1,7 ≤ 2,7 nesalinizat nu se notează cu orizont sc sau sa

91 – 230 141 – 330 101 – 250 151 - 350 116 – 300 171 – 400 1,8 – 5 2,8 – 7 slab salinizat

231 – 550 331 – 830 251 – 900 351 - 900 301 – 700 410 – 1.050 6 – 13 8 – 19 moderat salinizat

551 – 920 831 - 1.400 601 – 1.000 901 – 1.500 701 – 1.200 1.051 – 1.750 14 – 23 20 – 32 puternic salinizat

orizont sc

≥ 921 ≥ 1.401 ≥ 1.001 ≥ 1.501 ≥ 1.201 ≥ 1.751 ≥ 24 ≥ 23 foarte puternic salinizat

orizont sa

Indicatorul 147 Tipuri de salinizare a solului

Criterii de dientificare Raport între ionii gram exoprimaţi în me Denumire

−−

−−

+

+24

323

SOCl

HCOCO −

−

24SO

Cl

−23CO

mg/100 g sol CaSO4 %

absent sodic sulfatic sulfato-cloruric sulfatic cu sodă sulfatic cu gips cloruric cloruro-sulfatic cloruric cu sodă cloruric cu gips

≥ 0,6 ≤ 5 „ „ „ „ „ „ „ „

- ≤ 0,2 0,3 – 1,0 ≤ 1,0 ≤ 1,0 ≥ 5,1 1,1 – 5,0 ≤ 1,1 ≤ 1,1

- ≤ 10 ≤ 10 ≥ 11 - ≤ 10 ≤ 10 ≥ 11 -

- ≤ 0,03 ≤ 0,03 - ≥ 0,04 ≤ 0,03 ≤ 0,03 - ≥ 0,04

Indicatorul 17, a Intensitatea alcalizării Limite

alcalinitatea −2

3CO −3HCO VNa

% din T

memg la 100 g sol

Denumire Corelarea cu orizonturile pedogenetice

≤ 5 absent 1060

≤≤ nealcalizat nu se notează cu

orizont ac sau na

6 – 10 absent 1060

f

f slab alcalizat

11 – 15 504,p

p - moderat alcalizat orizont ac

330160105

,, −− - puternic alcalizat

≥ 16

33010,f

f - foarte puternic alcalizat

orizont na (Btna dacă este şi argiloiluvial)

Determinarea conţinutului de fosfor total Solul se dezagregă cu amestec de acid percloric şi acid sulfuric concentraţi, pe baie de nisip.

Dozarea fosforului se face colorimetric, ca albastru de molibden, prin reducerea complexului fosfo-molibdenic cu amestec de clorură stanoasă şi acid ascorbic sau numai cu acid ascorbic. Rezultatele se exprimă în g la 100 g sol.

Conţinutul de fosfor total se foloseşte la estimarea gradului de aprovizionare cu fosfor a solului şi la calculul rezervei de fosfor total în sol. Indicatorul 17 Grade de alcalizare a solului (A)

Apreciere Criterii de încadrare Corelarea cu clasificarea la nivel superior

nealcalizat (a1d1 – d5) alcalizat în adâncime (a2 – a5; d4 – d5) cu alcalizare slabă sub 100 cm a2d4 – d5 cu alcalizare moderată sub 100 cm a3d4 – d5 cu alcalizare puternică sub 100 cm a4d4 – d5 cu alcalizare foarte puternică sub 100 cm a5d4 – d5

Alte subtiopuri decât cele „alcalizate”


13

alcalizat slab (a2d1 – d3; a3d2 – d3; a4d3) cu alcalizare slabă între 0 şi 20 cm a2d1 cu alcalizare slabă între 20 şi 50 cm a2d2 cu alcalizare slabă între 50 şi 100 cm a2d3 cu alcalizare moderată între 20 şi 50 cm a3d2 cu alcalizare moderată între 50 şi 100 cm a3d3 cu alcalizare puternică între 50 şi 100 cm a4d3 alcalizat moderat (a3d1 – d2; a4d2; a5d3) cu alcalizare moderată între 0 şi 20 cm a3d1 cu alcalizare puternică între 20 şi 50 cm a4d2 cu alcalizare foarte puternică între 50 şi 100 cm a5d3

Soluri alcalizate (subtip „alcalizat)

alcalizat puternic sau soloneţ (dacă există orizont na în primii 20 cm sau orizont Btna) (a4d1; a5d2)

cu alcalizare puternică între 0 şi 20 cm a4d1 cu alcalizare foarte puternică între 20 şi 50 cm a5d2 alcalizat foarte puternic (cu sodă) sau soloneţ cu sodă

(a5d1)

cu alcalizare foarte puternică între 0 şi 20 cm a5d1

Soloneţuri (cele cu Nvna sau Abna în primii 20 cm sau cele cu Btna)

Determinarea fosforului accesibil (mobil) Proba de sol se supune extracţiei în acetat-lactat de amoniu (PAL), după metoda Egnér – Riehm –

Domingo (1950); anionul fosfat exras se determină colorimetric, ca albastru de molibden. Rezultatele se exprimă în mg/kg sol.

Valorile PAL în stratul arat sau în primii 20 cm sunt folosite la aprecierea stării de asigurare cu fosfor a solurilor minerale conform indicatorului 72. Indicatorul 72 Clase de conţinut de fosfor mobil (solubil în acetat-lactat de amoniu)

Denumire Limite mg/kg sol

extrem de mic foarte mic mic mijlociu mare foarte mare

< 4 4 – 8 9 – 18 19 – 36 37 – 72 > 72

Determinarea potasiului accesibil (mobil) Determinarea potasiului accesibil se face în aceeaşi soluţi în care s-a extras solul pentru

determinarea fosforului accesibil, după aceeaşi metodă. Rezultatele se exprimă în mg K la kg sol. Aprecierea stării de asigurare cu potasiu mobil se face conform inidcatorului 73.

Inidcatorul 73 Clase de conţinut de potasiu mobil, solubil în acetat-lactat de amoniu

Denumire Limite mg/kg sol

extrem de mic foarte mic mic mijlociu mare foarte mare

< 40 41 – 65 66 – 130 131 – 200 201 – 300 ≥ 301

* * *

Informaţiile prezentate în acest raport sunt preluate din Metodologia elaborării studiilor pedologice, editată de Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Pedologie, Agrochimie şi Proteţia Mediului,


14

redacori coordonatori N. Florea, V. Bălăceanu, C. Răuţă, A. Canarache, 1987, Centrul de maerial didatic şi propagandă agricolă, Redacţia de propagandă tehnică agricolă.

BIBLIOGRAFIE: 1. Alcantara-Ayala I. (2002) – Geomorphology, natural hazards, vulnerability and prevention

of natural disasters in developing countries, Geomorphology, vol. 47, Issues 2-4, octombrie 2002, pp. 107 -124

2. Armaş Iuliana ş.a. (2003) – Vulnerabilitatea versanţilor la alunecări de teren în sectorul subcarpatic al văii Prahova, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 207 pp.

3. Armaş Iuliana (2005) – Precizări terminologice: hazard, risc, vulnerabilitate, Terra, anul XXXII – XXXIV (LII – LIV), Bucureşti, 2005, pp. 195 - 200

4. Bălteanu D. (1992) – Natural hazard in Romania, RRGeogr., 36, Bucureşti, pp. 47 – 57 5. Bălteanu D., Alexe Rădiţa (2001) – Hazarde naturale si antropogene, Ed.Corint, Bucuresti 6. Blaikie ş.a. (1994) – At risks: natural hazards, people’s vulnerability and disasters, Routledge,

Londra 7. Bogdan Octavia (1992) – Asupra noţiunilor de „hazarde”, „riscuri” şi „catastrofe”

meteorologice/climatice” SSGeogr, XXXIX, pp. 99 – 105 8. Bogdan Octavia (2003) – Riscul de mediu şi metodologia studierii lui. Puncte de vedere,

Riscuri şi catastrofe, vol. II, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, pp. 27 – 38 9. Bogdan, Octavia, Niculescu, Elena (1999) – Riscurile climatice din România, Academia

Română, Institutul de Geografie, Bucureşti; 10. Brooks N. (2003) – Vulnerability, risk and adaptation: a conceptual framework, Tyndall

Centre for Climate Change Research, Working paper no. 38, 16 pp. 11. Brooks N., Adger W.N., Kelly P.M. (2005) – The determinants of vulnerability and adaptive

capacity at the national level and the implications for adaptation, Global Environmental Change, 15, pp.151 - 163

12. Brown. L. - coord. (1999) – Probleme globale ale omenirii. Starea lumii/1999, Ed. Tehnică Bucureşti, 304 pp.

13. Bruce, J.P. (1992) – Meteorologie et hydrologie dans la perspective d’une developpment durable, No. 769, OMM;

14. Bruce, J.P. (1992) – Meteorologie et hydrologie dans la perspective d’une developpment durable, No. 769, OMM;

15. Brunet R. (1968) – Les phénomènes de discontinuité en géographie, Mémoires et documents, C.N.R.S., vol. 7, Paris

16. Burton I., Kates W.R. White G. (1968) – The human ecology of extreme geophisical events, Natural Hazard Research, Working Paper no.1, Chicago, 33 pp.

17. Carpenter S., Walker B., Andries J.M., Abel N. (2001) – From Metaphor to Measurement: Resilience of What to What?, Ecosystems, 4, pp. 765 - 781

18. Chappin F.S. et al. (2000) – Consequences of changing biodiversity, Nature, vol. 405, no. 11, pp. 234 - 242

19. Charre J. (2003) – Un objet géographique: les territoires à risque. Un indicateur: les probabilités, Objets et indicateurs géographiques, Collection Actes Avignon, nr.5, pp. 308 - 316

20. Cheval S. (2000) - Clasificarea hazardelor naturale, Comunicări de geografie, vol.I 21. Cheval S. (2002) - Dificultăţi şi cerinţe ale cercetarii hazardelor naturale, Comunicări de

geografie, vol.VI 22. Cutter L. Susan (2001) – American Hazardscapes. The Regionalisation of Hazards and

Disasters, Joseph Henry Press, Washington D.C., 211 pp. 23. Dovers S.R., Handmer J.V. (1992) – Uncertainty, Sustainability and Change, Global

Environmental Change 2 (4), pp. 262 - 276


15

24. Dwyer, A., Zoppou, C., Nielsen, 0., Day, S., Roberts, S. (2004) - Quantifying Social Vulnerability: A methodology for identifying those at risk to natmal hazards, Geoscience Australia Record 2004/14, pp. 92

25. Ericksen Neil (2004) – Natural hazard and disasters. Basic Concept, ed. a V-a, The International Global Change Institute, Universitatea Waikato, Noua Zeelandă

26. Garatwa W., Bollin Christine (2002) – Diasaster Risk Management. Working Concept, Deutsche Gesellschaft fur Technische Zusammenarbeit (GTZ), Eschborn, Germania, 48 pp.

27. Grecu Florina (1997) – Fenomene naturale de risc – geologice şi geomorfologice, Ed. Univ. Bucureşti

28. Grecu Florina (2004) – Hazarde şi riscuri naturale, Ed. Universitară, Bucureşti, 168 pp. 29. Haque C.E., Burton I. (2005) – Adaptation options strategies for hazards and vulnerability

mitigation: an international perspective, Mitigations and Adaptations Strategies for Global Changes, Springer, 10, pp.335 - 353

30. Holling C.S. (1973) - Resilience and stability of ecological systems, Annual Review of Ecology and Systematics, no. 4, pp. 1 - 23

31. Ianoş I. (1994) – Riscul în sistemele geografice, SCC, XLI, Ed. Academiei, Bucureşti 32. Ianoş I. (2000) – Sisteme teritoriale. O abordare geografică, Ed. Tehnică, Bucureşti, 197 pp. 33. Klein J.T. Richard, Nicholls J. Robert, Thomalla Frank (2003) – Resilience to natural

hazards: How useful is this concept?, Environmental Hazards, no. 5, pp. 35 – 45 Elsevier 34. Kilburn R.J. Christopher, Petley N. David (2003) – Forecasting giant, catastrophic slope

collapse: lesson from Vajont, Northern Italy, Geomorphology, 54/2003, issues 1 – 2 pp. 21 – 32 35. Konare, K. (1990) – Applications de la meteorologie et de l’hydrologie aux problemes

d’environnment et de developpement, Conference de l’OMM sur les avantajes socio-economiques des Services meteorologiques et hydrologiques, Geneva;

36. Le Berre (1992) – Territoires, în Encyclopédie de Géographie (coord. Antoine Bailly, Robert Ferras, Denise Pumain), Ed. Economica Paris, pp. 617 - 638

37. Mareş Luana (1996) – Riscurile – un nou domeniu al cercetării sociale, Revista de cercetări sociale, anul 3, nr. 1, pp. 56 – 76

38. Mateescu Elena, Ion Poiana, I. V. Pescaru, Oana Oprea, Daniel Alexandru (2004) - Agrometeorological monitoring system-decision-making instrument to prevent and mitigate the agricultural drought in Romania, Technical workshop on drought preparedness in the Balkans within the context of the UNCCD, Poiana Brasov 25-26 Octombrie 2004, CD-ROM ISBN 92-95043-06-5;

39. Mateescu Elena, N. Tanislav, V.V. Vătămanu (2004) - Impactul condiţiilor de secetă asupra culturilor de grâu şi porumb din Câmpia Caracalului, Editura Sitech, Craiova, ISBN 973-657-535-7, 1 – 163 pag;

40. Mateescu Elena, Oana Oprea, Rodica Oprisescu, Anca Amuzescu (2005) - Aspecte privind impactul variabilitatii climatului asupra agriculturii la inceputul mileniului III, Sesiunea Anuala de Comunicari Stiintifice “Vremea, clima si dezvoltarea durabila”, A.N.M. Bucuresti, 28-30 Septembrie 2005, CD-ROM ISBN 973-0-04131-8;

41. Mehedinţi S. (1933) – Discordanţe antropogeografice, Buletinul Societăţii Române de Geografie, LII, Bucureşti

42. Newhall C.G., Self S. (1982) – The Volcanic Explosivity Index (VEI): an estimate of explosive magnitude for historical volcanism, Journal of Geophysical Research, vol. 87, nr. C2, pp. 1231 – 1238

43. Park Ch. (1999) – Natural Hazards, Geography Departmentm Lancaster University, Marea Britanie, sursa web www.lancs.ac.uk/staff/gyaccp/hazards

44. Péguy Ch. P. (1992) – Les risques naturels majeurs, în Encyclopédie de Géographie (coord. Antoine Bailly, Robert Ferras, Denise Pumain), Ed. Economica Paris, pp.937 – 948

45. Peterson G., Allen R. C., Holling C.S. (1998) – Ecological Resilience, Biodiversity and Scale, Ecosystems, 1, pp. 6 - 18

46. Pimm S.L. (1984) – The Complexity and Stability of Ecosystems, Nature, 307, pp. 321 - 326 47. Poirier H. (2001) – Le hasard est-il vraiment le maître de l’Univers?, Science & Vie, no. 1003,

aprilie 2001, pp. 56 – 78


16

48. Quatantelli E.L. (2005) – The earliest interest in disasters and the earliest social science studies of disasters: a sociology of knowledge approach, Preliminary Paper 349, University of Delaware, Disaster Research Center, 31 pp.

49. Rădoane Maria, Rădoane N., Ichim I., Surdeanu V. (1999) – Ravenele – forme, procese, evoluţie, Ed. Presa Universitară Clujeană

50. Roşu Al. (1987) – Terra. Geosistemul vieţii, Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 455 pp. 51. Roşu Al., Ungureanu Irina (1977) – Geografia mediului înconjurător, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 248 pp. 52. Schiff R. Myra (1970) – Some theoretical aspects of attitudes and perception, Natural Hazard

Research, Working Paper no. 15, 20 pp. 53. Segnestam L. (2004) - Poverty and Vulnerability to Environmental Stress: Working with

Multiple Dimensions of Poverty. SEI Briefing Note, Poverty and Vulnerability Programme, Stockholm Environment Institute, Stockholm, Suedia, august 2004, 3 pp.

54. Sheehan L., Hewitt K. (1969) – A pilot survey of global natural disasters of the past twenty years, Natural Hazard Research, Working paper nr. 11, 19 pp

55. Smith K. (1996) – Environmental hazards. Assessing risk and reducing disaster, Editia a doua Routledge London, 389 pp.

56. Sorocovschi V. (2002) – Riscuri hidrice, Riscuri şi catastrofe, vol. I, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, pp. 55 - 65

57. Susman P., O’Keefe P., Wisner B. (1983) – Global disasters: A Radical Interpretation, în Hewitt K. (ed.) – Interpretations of Calamity, pp. 263 – 283, Allen and Unwin, Boston/Londra

58. Stângă I. C. (2004) – Riscul natural - între hazard şi catastrofă, Lucrările Seminarului geografic „Dimitrie Cantemir” Iaşi, nr. 23-24, pp. 57-64

59. Tricart J. (1965) – Principes et méthodes de géomorphologie, Masson, Paris, 496 pp. 60. UNEP (2002) – Assessing Human Vulnerability due to Environmental Change: Concepts,

Issues, Methods and Case Studies, UNEP/DEWA/RS.03-5 61. Ungureanu Irina (2005) – Geografia mediului, Ed. Universităţii „Al.I.Cuza” Iaşi 62. Wisner B. (2005) – Tracking Vulnerability: History, Use, Potential and Limitations of a

Concept, Structures of Vulnerability: Mobilisation and Research, Research Conference, Stockholm, 12 – 14 ianuarie 2005

63. Zăvoianu I., Dragomirescu Ş. (1994) – Asupra terminologiei folosite în studiul fenomenelor naturale extreme, Studii şi cercetări de Geografie, XLI, pp. 59 – 65

64. *** EM-DAT: The OFDA/CRED International Disaster Database, Université Catholique de Louvain - Brussels - Belgium

65. *** (1995) – Flood Risk Management and the American River Basin. An Evaluation, edited by Committee on Flood Control Alternatives in the American River Basin, Water Science and Technology Board, Commission on Geosciences, Environment and Resources, National Research Council, National Academy Press, Washington D.C.

66. http://www.elsevier.com/locate/geomorph 67. http://www2.gwu.edu/~pad/202/readings/disasters.html 68. http://www.cred.be 69. http://www.prb.org 70. http://www.nap.edu 71. http://www.esc.cam.ac.uk/ivhhn/index.html 72. http://www.resalliance.org 73. http://www.wfp.org 74. http://www.fao.org 75. http://www.ipcc.ch 76. www.vulnerability.se 77. www.em-dat.net

Documents

CONTRACT CEEX 756/2006 IMPACTUL RISCURILOR · PDF filelucrările lui White şi ale colaboratorilor săi s-au extins şi asupra altor hazarde naturale, atât din teritoriul nord-american,