Universitatea Ovidius ConstanţaFacultatea de LitereMasterat: Studii de românistică

Constantin Novac – scriitor al universului marin

Masterand:

Drăghiţă (Ciubotaru) Alina – Elena

1

1. Constantin Novac – scurtă prezentare

Scriitorul Constantin Novac s-a născut în anul 1937 la Constanţa. A absolvit în anul

1955 Liceul „Mircea cel Bătrân" şi apoi Şcoala Tehnică de Marină din oraşul natal. Este

licenţiat al Facultăţii de Limba şi Literatura Română şi Teoria şi Practica Presei -

Universitatea Bucureşti (1962).

Timp de patru ani a fost asistent universitar la Institutul Pedagogic din Constanţa

(1962 - 1966). Ȋn 1966, ȋncurajat de Nicolae Motoc, a renunţat la cariera marinărească şi

universitară ȋn favoarea unei activităţi publicistice, odată cu înfiinţarea revistei „Tomis".

Aici a lucrat timp de 21 de ani, până a ieşit la pensie, ocupând, pe rând funcţiile de redactor,

redactor-şef şi apoi director al publicaţiei, neconsiderând nicio clipă că activitatea prolifică

de jurnalist ȋl poate deturna de la drumul spre literatură.

În întreaga sa carieră a publicat 12 volume. A debutat ca prozator în revista

„Tribuna" (1963), fiind apoi prezent în numeroase periodice, dintre care menţionăm:

„Tomis", „Vatra", „Contemporanul", „Orizont", „Tribuna", „Argeş", „Luceafărul", „Viaţa

militară", „România Pitorească", suplimentul literar-artistic al „Tineretului liber".

Debutul editorial şi-l face în 1970 cu volumul de nuvele „Cheltuieli de reprezentare".

Nuvelist şi romancier, Constantin Novac, de-a lungul carierei sale a publicat volumele:

“Adio, Robert!” (1974), “Separaţia bunurilor”(1975), “Cocorul de pază” (1976), “ Fericit

cel care ca Ulise…”(1978), “Vară nebună cu bărci albastre” (1983), “Oameni, furtuni,

vapoare” (1984) - ȋn colaborare cu Nicolae M. Balotă, “Plutind avan pe marea cea

adâncă”(1987), “ Vânzătorul de enigma. Antologie de proză contemporană”(1993) - ȋn

colaborare cu Ovidiu Dunăreanu “Punctul mort” (1996), “Povestiri arogante” (2002). Cea

mai recentă carte publicată se numeşte „Văduva neagră", anul de apariţie fiind 2010.

Constantin Novac este membru al Uniunii Scriitorilor din România ȋncă din anul 1977.

În calitate de scenarist, se numără printre colaboratorii emisiunilor de radio şi

televiziune şi semnează scenariile la filmele realizate de Studiourile cinematografice

Bucureşti: „La porţile ţării" (1971) - documentar artistic, „Furtună în Pacific" (1984) - lung

metraj artistic, „Puterea calorică a lemnului de palisandru" (1985).

În 1996 a primit Premiul pentru roman al Filialei „Dobrogea" a Uniunii Scriitorilor şi

al Revistei „Tomis".2

„Pe terenul unor psihologii atât de diverse, viziunea artistică a lui Constantin Novac

nu este una constant rigidă: el poate trece uşor de la analiza sobră, cinematografică, în alb-

negru, realistă, uneori caustică, rea, cinică, la introspecţia romantică, ironic-zeflemitoare,

mai viu colorată", scria despre el Nicolae Motoc, în revista “Tomis”, în anul 1976.

Constantin Novac are doi copii: Irina (48 de ani), care este inginer chimist la

Ministerul Apărării Naţionale, şi Vladimir (44 de ani), care are o firmă de consultanţă în

Bucureşti.

2. Un romancier al mării

“Constantin Novac este prozatorul care, prin aceste volume (n.a. “Adio, Robert!”,

“Separaţia bunurilor”, “Vară nebună cu bărci albastre”, “Plutind avan spre marea cea

adâncă, “Punctul mort”, “Văduva neagră”) ne-a dat ceea ce se poate numi Romanul

mării”.1

“Adio, Robert!”, primul roman al lui Constantin Novac, se prezintă sub forma unui

discurs epic confesiv, ȋn care personajul-narator, angajat pe o navă ȋn funcţia de fochist,

trăieşte o deziluzie născută de contradicţia dintre visele unui adolescent, ȋncurajat ȋn reveria

marină de profesorul său de geografie, şi realitatea pragmatică, dură, demistificată, a vieţii

de marinar. Tocmai această contradicţie l-a făcut pe Enache Puiu să specifice faptul că proza

lui Constantin Novac “prezintă aspectul unei prelungi lamentaţii adresate de erou fostului

său profesor de geografie”2, personaj oponim al romanului, care apare ȋn discursul epic prin

intermediul fluxului memoriei naratorului homodiegetic.

Elementele de paratext alese de narator pentru ancorarea lecturii trădează pasiunea

autorului concret pentru mare, istoria descoperirilor, călători şi călătorii. Ȋn susţinerea

acestei idei vin fragmentele din jurnalul lui Cristofor Columb3 care sunt alese ca motto-uri

sugestive4 la ȋnceputul fiecărui fragment: “…Prinseră ȋn palme o pasăre care semăna cu un

pescăruş şi avea ghearele ca de pescăruş, dar era pasăre de râu şi nu de mare”.5 Tot Enache

1 Enache Puiu, Istoria literaturii din Dobrogea, 2 Enache Puiu, Istoria literaturii din Dobrogea,3 Cristofor Columb (n. între august și octombrie 1451 – d. 20 mai 1506) a fost un navigator italiano-spaniol. A navigat spre vest peste Oceanul Atlantic în căutarea unei rute spre Asia, dar și-a câștigat reputația descoperind un nou continent, America, în perioada precolumbiană era cunoscută numai Lumea Veche.4 Motto cap. II – “Şi verdeaţa era atât de abundentă şi fragedă ca ȋn timpul lunii mai ȋn Andaluzia”Motto cap. III – “Ȋn ceea ce priveşte religia, nu pare să aibă vreuna şi, deoarece sunt oameni de bun simţ, cred că pot să devină creştini” (n.a – despre locuitorii tărâmului nou-descoperit)5 Constantin Novac, Adio, Robert!, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1974, p. 5

3

Puiu vorbeşte ȋn “Istoria literaturii din Dobrogea” de un dramatism sui generis al naraţiunii

lui Constantin Novac, dramatism produs de “confruntarea dintre imaginea mării, idilică,

făurită mental, şi aceea dură, oferită de realitate”6

Romanul mării este implicit şi romanul vieţii: “O altă cursă şi o altă lecţie instructivă,

apropo de limita răbdării umane, despre care mă grăbesc să vă ȋnştiinţez că nu există” 7,

afirmă autorul-narator ȋn incipitul romanului, prefigurând astfel existenţa unui discurs care

merge ȋn paralel, pe de-o parte situându-se realitatea prezentă, viaţa de zi cu zi de pe navă,

iar de cealaltă parte, existenţa anterioară a naratorului, viaţa şi speranţele lui de adolescent;

cu toate acestea cele două drumuri, nu ezită să se ȋntâlnească ȋn nostalgiile eului-narant,

respectiv narat. Acest ȋndemn la reverie este ȋntreţinut, aşa cum naratorul afirmă, cu

candoare, de “legănarea aceea tiranică, nesfârşită, păstrându-te ȋntr-o veşnică somnolenţă”8

Cugetările acestui navigator – protagonistul romanului- sunt relatate ȋntr-un stil ce

ȋmpleteşte lirismul cu satira - “Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu care adoarme pentru

voi ȋn această ultimă noapte, le-am spus, şi gângăniile m-au ascultat, ştiind că sângele unui

baletist este mai hrănitor decât amintirea lui fierbinte”9 - oferind o proză modernă, ca

modalitate de expunere a celor două planuri: trecutul valoros, mitic, liric, alternând cu

prezentul decăzut, ironic, depoetizat. :

Amintirile despre Robert sunt expuse cu un timbru nostalgic care trădează admiraţia

şi totodată regretul naratorului faţă de dispariţia lui Robert. Profesorul este expus ca un

reprezentant al unei clase valoroase, care a pierit odată cu trecerea ȋn nefiinţă a acestuia şi a

fost ȋnlocuită de altă clasă care nu-l onorează pe narator, având concepţii, comportamente şi

exprimări brute, neşlefuite, grosolane: “Robert, din păcate, murise, ne părăsise ȋntr-un salut

etern, cu mâna amorţită dusă la tâmple, pustiind cheiul dragostei şi lăsând lumea moştenire

unor astfel de barbaţi grosolani şi nevolnici”10, spunea naratorul, făcând referire la actualii

săi camarazi de navă Bondalici, Bojocea, Tase, Zaremba. Limbajul comun, pe alocuri

grosolan, presărat cu elemente de jargon şi argou marinăresc este o subliniază educaţia şi

erudiţia ȋndoielnică a camarazilor săi. Romanul este presărat cu expresii doveditoare ȋn

acest sens: “Poşirca asta n-aş da-o nici la porci.”; “Ce te-ai pus pe scaunul meu, vită?”11

6 Enache Puiu, Istoria literaturii din Dobrogea,7 Constantin Novac, Adio, Robert!, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1974, p. 58 Ibidem9 Ibidem10 Constantin Novac, Adio, Robert!, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1974, p. 6811 Constantin Novac, Adio, Robert!, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1974, p. 16

4

Naratorul-personaj vădeşte o predilecţie spre filosofie, punându-şi ȋntrebări

existenţiale şi ȋncercând să găsească răspunsuri. Introspecţia ȋl face mai profund decât

ceilalţi camarazi, ȋl scoate din tiparele unui marinar obişnuit: “…sufletul ȋţi este plimbat ca o

bulă de aer ȋntr-o cumpănă, de la cap la picioare”12 Măiestria limbajului autorului-concret

este evidenţiată de plăcerea cu care descrie marea – “ȋn balansul scârţâitor al vaporului pasul

ȋmprumută flexiuni gingaşe de balerină”13, locurile spre care naviga doar ȋn visele pe care şi

le făurea ȋmpreună cu profesorul de geografie – arhipelagul Franz Joseph, Bora-Bora,

Labrador, sau de nostalgia pe care readucerea la suprafaţă, din tunelurile adânci ale

memoriei, a amintirilor unei poveşti de dragoste obişnuite, o provoca. Inserţiile trecutului,

binevenite, au un efect de aerare a atmosferei caracteristice vieţii trudnice a celor de pe mare

şi, puse cap la cap, se obţine ceea ce Enache Puiu numeşte “un poem colorat dedicate mării

de către adolescent.”14

Călătorilor ȋn general, şi navigatorilor, ȋn special, le place să-şi presare voiajul cu

istorisiri despre oameni şi locuri pasagere prin vieţile lor. Uzând de formula romanului

ȋncastrat, naraţiunea principală face loc unor structuri epice de ȋntinderi mai reduse, cum ar

fi: “Povestea lui Ghelase”, “Povestea lui Bondalici”, “Povestea lui Bojocea”, “Povestea lui

Zaremba” – toate fiind istorisiri ȋn care viaţa personajelor toponime se ȋmpleteşte cu

existenţa eroului-povestitor, iar profilul lor este trasat cu ȋndemânare, fiind evidente

accentele satirice.

Crâmpeie din viaţa de marinar sunt inserate ȋn romanul “Fericit cel care, ca Ulise…”

Este un roman al efectuărilor de manevre şi cugetărilor filosofice pe tema voiajului , văzut

ca o călătorie a vieţii; s-a scris aici, odată cu reportajul călătoriei, un altul, al cunoaşterii de

sine. Se ȋncearcă justificarea eternei necesităţi de a călători pe mare a navigatorilor: “Opriţi-

vă aici cei ce ȋncercaţi nostalgia lui Ahab şi a lui Moby Dick, alba lui balenă.”15Sunt

exprimate şi neliniştile, emoţiile marinarilor legate de familiile de acasă: “După şase luni

suntem curioşi să vedem efectul absenţelor noastre.”16Naratorul ȋncearcă să desluşească idei

contradictorii, cum ar fi – de ce marea şi navigaţia sunt două lucruri distincte, uneori chiar

potrivnice. Sunt inserate elemente ce ţin de intertextualitate: “Iară noi, noi epigonii?” –

M.Eminescu, menţionarea lui Ahab şi a lui Moby Dick, celebrele personaje ale lui Melville,

şi, bineȋnţeles, Ulise, al cărui “nelegitim urmaş” se consideră a fi autorul.

12 Ibidem13 Ibidem14 Enache Puiu, Istoria literaturii din Dobrogea, p. 50615 Constantin Novac, Fericit cel care, ca Ulise…, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1979.16 Ibidem

5

O scriere cu accente satirice este şi romanul “Separaţia bunurilor”. Desfăşurarea

epică a romanului se produce ȋn spaţiul unei staţiuni balneare de pe litoralul românesc, iar

lumea care se ȋnfăţişează ochiului reflexiv al autorului este formată din localnici şi turişti

veniţi la odihnă. Cele două categorii de personaje sunt situate la poli opuşi: pe de-o parte

sunt localnicii – calzi, umani, iar pe de altă parte sunt situaţi turiştii, a căror moralitate pare

să fie ȋn vacanţă, scriitorul satirizând conduita lor frivolă. Enache Puiu remarcă capacitatea

de portretizare a lui Constantin Novac evidenţiată de portretele a două personae, două

caractere, două atitudini de viaţă, situate la poli opuşi: Buzincu şi Biciu -, “acesta din urmă

ȋntruchiparea spiritului afacerist şi a şefului vulgar”17.

Ȋn romanul “Vară nebună cu bărci albastre” regăsim elemente ale romanului picaresc,

scrise cu vervă şi inteligenţă, rezultând portrete comice ale unor personaje verosimile şi

conturând un text plin de culoare. Laurenţiu Ulici apreciază romanul ca fiind povestea unui

impas, a derutei pe toate planurile: afectiv, moral, profesional, “cu monotonia vieţii de

funcţionar sub care fierb interese individuale foarte diferite şi se consumă energii violente,

cu personaje bine conturate ȋn puţine linii, cu evenimente la marginea dintre ridicol şi

abject.”18 Cartea este scrisă cu dezinvoltură şi amărăciune ȋn glas, alternând vorbirea direct

cu vorbirea indirectă, stilul confesiv cu povestirea obiectivă, descrierea cu dialogul,

dinamizând astfel discursul epic. Protagonistul este un om adevărat, după cum afirmă Sorin

Titel, ȋn “România literară, ȋn 1983, un om care nu renunţă la vis, chiar dacă soarta continuă

să-i fie potrivnică. Elementele de noutate pe care cartea le promovează ţin de tipologia

umană, mai ales, decât de cea a strategiilor narative; Constantin Novac “izbuteşte să

ȋnnoiască ȋn mod substanţial anumite convenţii ale genului”.19

Tonalitatea devine sobră ȋn romanul “Plutind avan pe marea cea adâncă”, “vădeşte

mult profesionalism ȋn radiografierea lumii interioare şi exterioare”20, rezultând o istorisire

cu elemente fantastice, şi având ca actant un strain, intrus la bordul cargoului Arcadia.

Despre romanul “Punctul mort”, Enache Puiu afirmă că este scris ȋn spiritul prozei

postmoderniste, având o formula narativă complicată. Subiectul abordat se conturează pe

existenţa aventuroasă prin Europa interbelică a protagonistului, Mierloiu, care eşuează ȋn

tentative sa de a părăsi ţara la bordul unei nave americane. Ion Roşioru ȋn “Cronicar la

Pontul Euxin” numeşte “Punctul Mort” un “roman de zile mari”21, făcând referire la

17 Enache Puiu, Istoria literaturii din Dobrogea, p. 50718 Laurenţiu Ulici, Literatura română contemporană, vol. I, 199519 Liviu Petrescu, Tribuna, 198520 Ibidem21 Ion Roşioru, Cronicar la Pontul Euxin,

6

ȋnsemnarea pe care Jules Renard o insera ȋn “Jurnal”: “A fi mare artist nu ȋnseamnă a te

ȋnhăma la cine ştie ce lucrare de proporţii, cum ar fi fabricarea unui roman, de exemplu, ȋn

care spiritual trebuie să se supună total exigenţelor unui subiect absorbant pe care şi l-a

impus; ci a fi mare artist ȋnseamnă a scrie ȋn, salturi mici, despre o sută de subiecte, ivite pe

neaşteptate, a-ţi fărămiţa gândirea. Astfel, nimic nu este forţat.”22Tot Ion Roşioru afirma

despre romanul lui Constantin Novac că are farmecul naturaleţii; scriitorul nu provoacă,

aşteaptă să se ivească de undeva personajul, care, ca ȋn basme, se arată după trei ȋncercări:

ȋntruchipat ȋn chipul plutonierului Ilarie, apoi cel al hidrologului Sameş, abia ȋn final ȋn

acela al sucitului Mierloiu, care ȋşi aranjează fuga pe Marea Egee cu o barcă, urmând astfel

să străbată un drum invers de cel al argonauţilor plecaţi din Elada către asprele ţinuturi unde

se afla lâna de aur. Pentru Cornel Regman, Mierloiu este personajul reprezentant al unei

“literaturi intens practicate a eşecului cu repetiţie”23. Este interesantă analogia pe care Ion

Roşioru o face – şi anume că adevăratele personaje ale acestei cărţi sunt literatura şi istoria

dictată de regimul comunist, analogie bazată, ȋn primul rând pe puternicele accente justiţiare

şi socio-politice pe care cartea le degăjă. “Registrul abordat merge de la grav – gâlgâitor-

parodic, cu o autoironie ȋmpinsă până la paroxism introtextualist”24

Ȋn revista Tribuna din 1997, Cristian Radu aprecia la Constantin Novac abilitatea

excepţională ȋn mânuirea cuvintelor, care conturau rapid şi precis scene şi portrete

memorabile şi foarte consistente, ȋn ciuda absenţei oricărei descrieri metodice. Pe linie

postmodernistă merg şi elementele de metatext utilizate de autor: citate din recenzii, eseuri,

sentinţe, procese verbale; amestecarea ȋn text a autorului concret, care ȋncearcă, după cum

afirmă, să-şi ȋnnobileze artistic personajele, este considerate de Lăcrămioara Berechet “un

rafinat joc al creaţiei artistice”25. Geo Vasile ȋn Luceafărul- 1996 evidenţiază fidelitatea

scriitorului faţă de stilul authentic colocvial. Limbajul colorat, umorul inteligent, verva

scrierii – sunt date care justifică observaţia lui Ion Roşioru conform căreia prin “Punctul

mort” scriitorul Constantin Novac ȋncearcă o “ieşire de sub vremi”.

Cel mai recent roman al lui Constantin Novac, “Văduva neagră” continuă linia

postmodernistă trasată de romanele anterioare. Preferinţa autorului pentru motto se

evidenţiază şi ȋn acest roman: James Joyce – “Să fi fost oare, lucrurile acelea cu putinţă,

ţinând cont că ele nu s-au petrecut niciodată? Sau nu este posibil decât tocmai ce s-a

22 Ibidem, p. 19223 Ovidiu Dunăreanu, Scriitori de la Tomis, p.5624 Ion Roşioru, Cronicar la Pontul Euxin, p.19325 Lăcrămioara Berechet, Tomis, 1994

7

ȋntâmplat?”26 Motto-ul are rolul de a oferi o cheie de lectură, şi anume punerea la ȋndoială a

verosimilităţii ȋntâmplării ce urmează să se deruleze. Universul marin este cadrul ȋn care se

va derula firul epic, iar protagonistul este Vasile P., zis Ciontu – om la cincizeci de ani,

şomer, pescar, familist.

Jargonul ȋmpestriţat cu note ironice, deloc pudice, caracterizează exprimarea

personajelor din roman; viaţa lui Ciontu este schiţată cu ironie şi umor de naratorul

heterodiegetic: “O viaţă petrecută ȋntre ţaţe, la mahala, cu acces nelimitat, democratic, la

miriapodele minijupate ale străzii”27Analogia cu specii din lumea insectelor nu este deloc

ȋntâmplătoare. Acelaşi lucru ȋl putem afirma şi despre alegerea titlului, care lasă loc unei

duble interpretări: “Văduva Neagră”, pe de-o parte se referă la o distinsă doamnă, ȋmbrăcată

ȋn negru – culoarea doliului european, căreia i-a decedat bărbatul; pe de altă parte Văduva

Neagră este o specie de păianjen; femela speciei, după fecundare, ȋşi devorează masculul.28

Viaţa anostă şi searbădă a unui pescar comun, Ciontu, este tulburată de apariţia unei

specii rare, o doamnă ce “păşea pe doc ca pe o punte imperială, emanând o senzualitate

feroce….ȋn rochia ei neagră, strâmtă şi simţitor de scurtă, cu talie cambrată”29Ȋn descrierea

femeii naratorul foloseşte tuşe bine conturate: figură foarte, foarte tristă, ochelarii

supradimensionaţi ȋi acopereau ochii vineţii ce-i sclipeau pe paloarea feţei.

Misterul naraţiunii se accentuează odată cu cererea femeii, de a fi condusă cu barca

undeva ȋn larg, către o destinaţie vagă. Ca orice om, Vasile avea şi el un călcâi al lui Ahile,

de care femeia profită: “agresiunea lacrimogenă a unei muieri ȋl topea”30. Ştiindu-se

vulnerabil, pescarul refuză iniţial să-i facă vreun serviciu femeii misterioase, dar este ȋmpins

până la extreme de tenacitatea femeii şi cedează. Ȋn firul epic al romanului sunt inserate dese

intervenţii auctoriale care au rolul de a explicita şi elucida misterul. Femeia se dovedeşte a fi

o devoratoare de bărbaţi, care dorea să presare pe mare cenuşa soţului decedat şi incinerat.

Rolurile pe barca se schimbă, femeia – Solange, sau Meri – este cea care dictează. Aceasta

nu mai are nimic din ţinuta maiestuoasă pe care doar pescarul o percepuse – sau dorea să o

perceapă - , fiind ȋnlocuită de vulgaritatea unei nimfomane consumatoare de licori şi

metadonă, care-şi dezlegase limba ȋnşiruind cuvinte deocheate pescarului Vasile: “Fii

26 Constantin Novac, Văduva Neagră, Editura Niculescu, Bucureşti, 2010, p.527 Ibidem28 Vaduva neagra este un paianjen de talie mijlocie, negru ca smoala, cu pete rosii pe abdomen. Veninul femelei este foarte periculos pentru oameni (masculii nu musca aproape niciodata). După fecundare, femelele ȋşi devorează masculii. O injectie cu venin povenit de la o vaduva neagra poate fi letala, fiind similara cu veninul viperei, cobrei sau al crotalului si producand simptome foarte grave, cunoscute sub denumirea de latrodectism (de unde si numele speciei).29 Constantin Novac, Văduva Neagră, Editura Niculescu, Bucureşti, 2010, p.730 Ibidem

8

cianura mea dulce-otrăvitoare!” Ȋn urma acestei stranii ȋntâmplări, pescarul, odată un om

simplu, normal, rămase “damblagit fizic şi psihic”31. Autorul concret accentuează trăsăturile

lui Vasile, explicitând de ce este el alesul: “Vasile ȋmi aparţine. E un tip comun, privit

numai dintr-o perspectivă comună; altfel, simţea mult mai profund decât simţim noi,

deştepţii pământului, care reluăm ieftin, ȋn termini abstracţi, secătuiţi de emoţii”.32

O altă intervenţie auctorială desluşeşte misterul; fusese numai un vis; era doar

năzuinţa oricărui pescar comun, cu o viaţă plictisitoare, un orizont ȋngust de aşteptări, care

dorea să mai fie zguduit de ceva ȋn viaţă, să mai fie mişcat şi luat prin surprindere: “Poate

Vasile a aţipit şi a visat c ear fi dorit să i se ȋntâmple ȋn viaţa lui plicticoasă”.33

3. Povestirile lui Constantin Novac

De la debutul editorial, pe care şi-l face în 1970 cu volumul de nuvele „Cheltuieli de

reprezentare", Constantin Novac, de-a lungul carierei sale a mai publicat volumele de

povestiri: “Cocorul de pază” (1976), “Povestiri arogante” (2002).

“Cheltuieli de reprezentare” este considerat de Al. Protopopescu (Tomis, 1970) un

volum dificil, scris din perspectiva unei proze fenomenologice pentru care autorul are

ȋnclinaţii.

Povestirile lui Constantin Novac cu final oniric, cum ar fi “Bătrânul profesor” sau

“Mare nostrum” au ca subiect viaţa de cuplu trecut prin viaţă; protagoniştii nu mai reuşesc

să se mai surprindă, duc o existenţă anticipate, de aceea unul dintre ei cade pradă, virtual,

adulterului, pentru a-şi satisfice neȋmplinirile din viaţa reală.

Ion Roşioru sesizează ȋn “Cronicar la Pontul Euxin” o relaţie erotica ce se ȋnscrie

ȋntr-un scenario orfic invers ȋn “Cocorul de pază”: “cea care urcă din infernul pe care luptele

de stradă, din 1945,…este Euridice, adică Amy; pe post de Orfeu, găzduit printre păsări ȋn

mansard unor părinţi adoptive, destul de vârstnici este naratorul.”34

Ȋn maniera ȋn care ne-a obişnuit autorul, titlul volumului “Povestiri arogante” oferă o

cheie de lectură, iar subtitlul “Ȋntâmplări pe Siutghiol” vine să releve un cadru acvatic de

desfăşurare a evenimentelor, numit de autor “marea noastră mică”35, Siutghiolul având astfel

31 Ibidem32 Ibidem, p. 1733 Ibidem, p. 9834 Ion Roşioru, Cronicar la Pontul Euxin, p. 19935 Constantin Novac, Ȋntâmplări arogante, Ed. Ex-Ponto, Constanţa, 2002, p. 5

9

valenţele unui cronotop literar, la fel ca şi insula – insula Ovidiu - , un spaţiu ȋnchis, intim,

la care se ajunge cu greu, necesitând dotări de transport adecvate.

Volumul este structurat pe trei secvenţe: “Ȋntâmplări pe Siutghiol”, “Rătăciri

voluntare” şi “Stări de spirit”, cărora Nicolae Rotund le găseşte elemente commune, ce le

asigură unitatea, cum ar fi: “lipsa cronică de modestie a autorului”36, dar şi “impecabila

mânuire a timpurilor naraţiei”37.

Despre textul care deschide volumul – “Siutghiolul, marea noastră mica”- , Nicolae

Rotund afirmă că este un adevărat poem ȋn versuri “scandat de ritmul pagaiei şi ȋncercările

vântului de a anima velele.”38 Ȋn “Critica de la margine la centru”, Nicolae Rotund justifică

alegerea spaţiului făcută de Constantin Novac, apreciind universul acvatic ca fiind unul al

reveriilor, al genezei miturilor, ȋn timp ce uscatul nu prezintă datele potrivite unei

descoperiri de anvergură; de asemenea, uscatul maculează, numai apa este cea care purifică,

iar purificarea trebuie să aibe loc ȋn spaţii largi, fără orizont, ajutând astfel la o introspective

profundă, ajungând până ȋn străfundurile conştiinţei, scoţând la iveală adevăruri care nu

puteu fi relevate pe uscat.

Volumul debutează cu povestirea “Tovarăşul Godin”, amintind de relicvele fostei ere

P.C.R.-iste, acţiunea desfăşurându-se ȋntr-o magherniţă situate pe malul Siutghiolului, sediul

unei organizaţii de partid de cartier. Participanţii la şedinţă – casnice, pensionari, şomeri, un

ţigan – erau nevoiţi să stea departe unul de altul, deoarece godinul dogorea. Nicolae Rotund

remarcă faptul că naratorul nu se poate rupe de personajele sale, ruperea fiind posibilă doar

primavera, ȋntr-un momente de izbucnire la viaţă a naturii amorţite : “el contemplă ȋn afară

doar prin ochiul celui priponit ȋn dreptul ferestrei murdare a barăcii…Este o transparenţă

convexă, ochiul fiind un soi de releu TV, aducându-mi, prin mijlocirea lui, imaginea lacului

de alături, liniştitor şi imperturbabil”.39 Nicolae Manolescu observă ca ȋn “Tovarăşul Godin”

satira devine o categorie estetică “unde grotescul de tip pictural, comical olfactiv, umorul

acustic se combină, se desfac ȋntr-o mişcare precisă şi voit ȋncetinită”.40

Un personaj interesant al povestirilor este Ronson – nume ce provine de la ocupaţia

de a recondiţiona brichete Ronson – care vădeşte un efort de voinţă şi de luciditate, “un

personaj capabil, după grotesca ȋmpreunare cu femeia din sala de aşteptare, să ajungă la o

36 Nicolae Rotund, Critica de la margine la centru, p. 15037 Ibidem38 Ibidem39 Ibidem40 Ibidem

10

asemenea ȋnvăţătură”41 - că are mai multă nevoie de autocunoaştere. Acţiunea se conturează

pe fondul unei contradicţii legate de un furt reciproc, contradicţie care are o altă rezolvare

ȋntr-un spaţiu primordial, ȋntr-un centru, ȋn care ni se dezvăluie un cu totul alt Ronson, mult

mai lucid şi elevat. Este interesant de urmărit raportul autorului cu personajele:”

Sentimentul final este acela al despărţirii autorului de personajul său, adică de propria

operă”, aşa cum afirmă Nicolae Rotund ȋn cartea citată.

4. Publicistul Constanitin Novac şi cultul mării

A debutat ca prozator în revista „Tribuna" (1963), fiind apoi Ȋncă din 1963,

Constantin Novac este o prezenţă activă ȋn publicaţiile literare, dintre care menţionăm:

“Tribuna”, „Tomis", „Vatra", „Contemporanul", „Orizont", „Tribuna", „Argeş",

„Luceafărul", „Viaţa militară", „România Pitorească", suplimentul literar-artistic al

„Tineretului liber".

Fascinaţia pentru universal marin, pe care-l iubeşte şi-l cunoaşte atât de bine, reiese

din articole precum: File dintr-un jurnal de bord, Lebedele Mediteranei, Marea, aşa cum

am cunoscut-o, Singurătatea comandantului de cursă lungă. Autorul vădeşte cunoaştere

profundă a subiectelor abordate, scrise ȋntr-o notă de evidentă autenticitate.

Articole precum De ce noi, constănţenii, numărăm cele mai puţine statui pe cap de

locuitor, Scriitor constănţean, scriitor dobrogean, scriitor roman sau scriitor pur şi simplu,

oferă o imagine a spiritului reflexiv al lui Constantin Novac.

Prin articolele sale, Constantin Novac vrea să revitalizeze bunul gust şi cultura

publicistică, pe care le considera a fi ȋntr-un impas după liberalizarea presei, intrând astfel,

tot mai adânc ȋn consumism.

Nu avem nicio ȋndoială când afirmăm că, C. Novac este un scriitor al mării.

Literatura sa nu oferă o imagine exotică, simbolică sau mistică asupra mării, ci ȋi păstrează

imaginea obişnuită, reuşind să traducă toate dramele umane ȋn sentimental mării, “ȋn acel

sentiment authentic al mării, care se sublimează ȋn confruntarea dramatică dintre un

nesfârşit spaţiu albastru şi dorinţa acerbă de limită a celui ce-l cutreieră”.42

41 Ibidem42 Ovidiu Dunăreanu, Convorbiri pontice, p. 138

11

Bibliografie:

Dunăreanu, Ovidiu – “Convorbiri pontice”, Ed. Ex-Ponto, Constanţa, 1998;

Dunăreanu, Ovidiu – “Scriitori de la Tomis” , Ed. Ex-Ponto, Constanţa, 1998;

Novac, Constantin – “Adio, Robert!”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1974;

- “Cheltuieli de reprezentare” Ed. Albatros, Bucureşti, 1970;

12

- “Ȋntâmplări arogante”, Ed. Ex-Ponto, Constanţa, 2002;

- “Văduva Neagră”, Editura Niculescu, Bucureşti, 2010;

- “Cocorul de pază”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1976;

Roşioru, Ion – “ Cronicar la Pontul Euxin”,

Nicolae Rotund, “Critica de la margine la centru”, Ovidius University Press, 2005;

Puiu, Enache – “Istoria literaturii din Dobrogea”, Ed. Ex-ponto, Constanţa, 2005.

13