51
I. PRECIZĂRI ITRODUCTIVE În acest moment, acţiunea de modificare a Tratatului de la Lisabona se află în ultima fază, considerentele şi consecinţele economice fiind expuse şi analizate, iar forma juridică concretă, mai exact textul modificator propus, fiind deja redactat şi supus procedurilor finale de adoptare. Deoarece la finele anului 2010 – data redactării –, acţiunea de completare şi modificare a acestui document juridic european fundamental al Uniunii Europene se afla în plină desfăşurare, articolul prezent se va limita la o prezentare succintă a procesului complex care a dus la necesitatea modificării Tratatului şi a motivelor ce au condus în final la acceptarea ei de către liderii tuturor statelor şi nu se va referi la eventuale consecinţe procedurale sau de fond, generate de punerea ei în aplicare. Pe de altă parte, neexistând, vis-a-vis de acest subiect, o atitudine unitară, ideile şi opiniile incluse în acest articol vor depăşi cadrul strict juridic şi vor încerca să expună şi consideraţiile, datele, informaţiile, într-un cuvînt, cadrul general, acel backround”, care a condus la necesitatea modifi- cării Tratatului de la Lisabona, la nici un an de la adoptarea acestuia, dar concluziile se vor limita numai la textul juridic ce se presupune, în acest moment, că ar modifica Tratatul. Tot sub aspectul limitelor, deoarece acţiunea nu este încă finalizată, nu ne putem referi nici la aspectul îndeplinirii de către statele membre a procedurilor impuse de adoptarea textului modificator. II. CADRUL GEERAL Ca o primă observaţie, ţinem să precizăm că, la fel ca toate celelalte acţiuni de acest gen, procesul de modificare a Tratatului de la Lisabona a urmat – cu excepţia duratei, care de data aceasta, este extrem de redusă toate etapele complexe, de natură politică, economică, juridică, însoţite evident de o paletă largă de atitudini, opinii, interpretări, inclusiv acceptări şi respingeri, care s-au regăsit şi în cazul modificării şi/sau adoptării celorlalte tratate funda- mentale ale construcţiei Uniunii Europene. Prezentat de o manieră absolut schematică, acţiunea de modificare şi completare a Tratatului de la Lisabona – care a fost dezbătută până în prezent în două reuniuni ale Consiliului European, în luna octombrie, respectiv luna decembrie 2010 – se poate înscrie punctual, pe următoarele coordonate : Cauza: criza economică din Grecia şi mai ales perspectiva extinderii acesteia asupra altor state din zona euro; Scopul: consolidarea monedei euro, şi în mod clar evitarea altor situaţii similare cu cea din Grecia; – Iniţiativa: aparţine Germaniei susţinută de Franţa şi expunerea ei a generat opinii divergente în rândul altor state membre (poziţii negative Anglia, Cehia) ; Impediment: existenţa art. 125 din TFUE şi necesitatea unui text favorabil scopului propus; Consecinţă: modificarea art.136 din TFUE şi ignorarea art. 125. După cum se cunoaşte, Tratatul de la Lisabona – adoptat după un deceniu de negocieri dificile şi compromisuri – a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009 şi reprezintă, la ora actuală, cadrul juridic fundamental de organizare şi funcţionare a Uniunii Europene. Este necesar să precizăm faptul că tratatul nu a înlocuit tratatele constitutive ante- rioare printr-un document unic ci, conform consa- cratei tradiţii juridice comunitare, le-a completat şi modificat, stabilind o mai strânsă corelare între ele, fiind constituit din : Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011 3 STUDII, OPINII, INFORMĂRI Consideraţii privind o eventuală modificare a Tratatului de la Lisabona iculina VRÂCEAU Consilier Consiliul Legislativ

Consideraţii privind o eventuală modificare a Tratatului ...clr.ro/eBuletin/1_2011/Buletin_1_2011.pdf · Tratatul de la Lisabona. Criza a exacerbat şi diver - sifica astfel interpretările

  • Upload
    others

  • View
    11

  • Download
    0

Embed Size (px)

Citation preview

I. PRECIZĂRI I�TRODUCTIVE

În acest moment, acţiunea de modificare a

Tratatului de la Lisabona se află în ultima fază,

considerentele şi consecinţele economice fiind

expuse şi analizate, iar forma juridică concretă, mai

exact textul modificator propus, fiind deja redactat şi

supus procedurilor finale de adoptare.

Deoarece la finele anului 2010 – dataredactării –, acţiunea de completare şi modificare a

acestui document juridic european fundamental al

Uniunii Europene se afla în plină desfăşurare,

articolul prezent se va limita la o prezentare

succintă a procesului complex care a dus la

necesitatea modificării Tratatului şi a motivelor ce au

condus în final la acceptarea ei de către liderii tuturor

statelor şi nu se va referi la eventuale consecinţe

procedurale sau de fond, generate de punerea ei în

aplicare.

Pe de altă parte, neexistând, vis-a-vis de acest

subiect, o atitudine unitară, ideile şi opiniile incluse

în acest articol vor depăşi cadrul strict juridic şi

vor încerca să expună şi consideraţiile, datele,

informaţiile, într-un cuvînt, cadrul general, acel

“backround”, care a condus la necesitatea modi fi -

cării Tratatului de la Lisabona, la nici un an de laadoptarea acestuia, dar concluziile se vor limita

numai la textul juridic ce se presupune, în acestmoment, că ar modifica Tratatul. Tot sub aspectul

limitelor, deoarece acţiunea nu este încă finalizată,

nu ne putem referi nici la aspectul îndeplinirii de

către statele membre a procedurilor impuse de

adoptarea textului modificator.

II. CADRUL GE�ERAL

Ca o primă observaţie, ţinem să precizăm că,

la fel ca toate celelalte acţiuni de acest gen, procesul

de modificare a Tratatului de la Lisabona a urmat – cu

excepţia duratei, care de data aceasta, este extremde redusă – toate etapele complexe, de natură

politică, economică, juridică, însoţite evident de o

paletă largă de atitudini, opinii, interpretări, inclusiv

acceptări şi respingeri, care s-au regăsit şi în cazul

modificării şi/sau adoptării celorlalte tratate funda -

mentale ale construcţiei Uniunii Europene.

Prezentat de o manieră absolut schematică,

acţiunea de modificare şi completare a Tratatului de

la Lisabona – care a fost dezbătută până în prezent

în două reuniuni ale Consiliului European, în lunaoctombrie, respectiv luna decembrie 2010 – se poate

înscrie punctual, pe următoarele coordonate :

– Cauza: criza economică din Grecia şi mai

ales perspectiva extinderii acesteia asupra altor state

din zona euro;

– Scopul: consolidarea monedei euro, şi în

mod clar evitarea altor situaţii similare cu cea din

Grecia;

– Iniţiativa: aparţine Germaniei susţinută de

Franţa şi expunerea ei a generat opinii divergente în

rândul altor state membre (poziţii negative Anglia,

Cehia) ;

– Impediment: existenţa art. 125 din TFUE şi

necesitatea unui text favorabil scopului propus;

– Consecinţă: modificarea art.136 din TFUE

şi ignorarea art. 125.

După cum se cunoaşte, Tratatul de la

Lisabona – adoptat după un deceniu de negocieri

dificile şi compromisuri – a intrat în vigoare la

1 decembrie 2009 şi reprezintă, la ora actuală, cadrul

juridic fundamental de organizare şi funcţionare

a Uniunii Europene. Este necesar să precizăm faptul

că tratatul nu a înlocuit tratatele constitutive ante -

rioare printr-un document unic ci, conform consa -

cratei tradiţii juridice comunitare, le-a completat şi

modificat, stabilind o mai strânsă corelare între ele,

fiind constituit din :

Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011 3

STUDII, OPINII, INFORMĂRI

Consideraţii privind o eventuală modificare a Tratatului de la Lisabona

�iculina VR�CEA�U

Consilier

Consiliul Legislativ

– Tratatul privind Uniunea Europeană,

(TUE) care, în contextul prezentării cadrului general

de organizare a Uniunii, statuează principii, politici şireguli fundamentale, necesare funcţionării

construcţiei europene;

– Tratatul privind funcţionarea Uniunii

Europene (TFUE) ce dezvoltă şi detaliază TUE

şi conţine într-o structură logică, reglementăriprezentate pe domenii, toate menite să conducă la

îndeplinirea obiectivelor statuate în noile dispoziţii

ale TUE.

La nici un an de la intrarea sa în vigoare, pe

lângă previzibilele probleme legate de integrarea

economică şi socială a 27 de state membre, Tratatul

de la Lisabona a fost pus în mod brutal în faţa

unor provocări economice deosebite, create de

recesiunea economică mondială (declarată de unii

importanţi lideri politici ca fiind deja depăşită în

statele occidentale).

În acest sens, criza economică şi financiară

declanşată iniţial în vara anului 2007 pe continentul

american şi extinderea ei rapidă pe plan mondial, a

supraexpus şi acele state europene care au îngheţat

reformele şi s-au supraîndatorat în anii de creştere

economică.

Acest fenomen cu efecte negative pe toate

planurile a reaprins la nivelul instituţiilor Uniunii

Europene, dezbateri mai vechi, care s-au concentrat

pe problematica măsurilor ce pot fi luate pentru

rezolvarea acelor crize care, deşi declanşate la

nivelul anumitor state, pot afecta stabilitatea

financiară a Uniunii Europene, tratată ca entitate

ce integrează economia tuturor statelor membre,

în contextul cadrului juridic european trasat de

Tratatul de la Lisabona. Criza a exacerbat şi diver -

sifica astfel interpretările dispoziţiilor Tratatului

de către liderii statelor membre, interpretări şi

opinii care, până la un punct, au reprezentat poziţiile

politice şi economice dictate de interesele statelor

reprezentate.

III. CADRUL JURIDIC ŞI OPI�II

Din punct de vedere juridic, cea mai discutată

dispoziţie a Tratatului de la Lisabona, invocată iniţial

de majoritatea liderilor statelor din zona Euro, ce nu

agreau poziţia Germaniei şi Franţei cu privire la

necesitatea modificării Tratatului, a fost legată de

existenţa clauzei de non-salvare (no bail out)prevăzută în articolul 125 – o rămăşiţă a Tratatului

de la Maastricht – şi care stabileşte :

„Art.125 (1) Uniunea nu răspunde şi nu îşiasumă angajamentele autorităţilor administraţiilor

publice centrale, ale autorităţilor regionale saulocale, ale celorlalte autorităţi publice sau ale altororganisme ori întreprinderi publice dintr-un statmembru, fără a aduce atingere garanţiilor financiarereciproce pentru realizarea în comun a unui proiectspecific. Un stat membru nu răspunde şi nu îşiasumă angajamentele autorităţilor administraţiilorpublice centrale, ale autorităţilor regionale saulocale, ale celorlalte autorităţi publice sau ale altororganisme ori întreprinderi publice din alt statmembru, fără a aduce atingere garanţiilor financiarereciproce pentru realizarea în comun a unui proiectspecific.”

Deşi redactată în spiritul diplomaţiei clasice,

ideea fundamentală, care se desprinde din inter -

pretarea acestui text, este că statele membre nu pot

fi obligate să intervină în ajutorul unui alt stat

aflat în pericol de incapacitate de plată, decât în

cazul în care situaţia nu îi poate fi imputată.

În urma crizei economice şi financiare din

Grecia, s-a apreciat că această clauză este mult preaambiguă şi neadecvată pentru gestionarea unei

viitoare crize de către motorul economic şi politic

european, deoarece Grecia ar fi principala responsa-bilă pentru problemele sale financiare care auameninţat grav stabilitatea monedei unice.

În tentativa de a depăşi limitele textului acestei

prevederi din Tratat şi confruntaţi îndeaproape cu

criza, liderii europeni ai statelor aflate în zona Euro

au încercat, începând cu vara anului 2010, să ima -

gineze un antidot pentru noi situaţii de acest gen,

într-un moment când scenariul dezastrului bugetar

din Grecia risca să producă o reacţie în lanţ şi să se

reproducă în Spania, Italia, Portugalia şi Irlanda.

Pe de altă parte, trebuie să amintim şi faptul că

în cadrul numeroaselor analize ale specialiştilor

preluate şi de unii liderii europeni în tentativa de a

respinge acţiunea de modificare a Tratatului, a fost

invocat la un moment dat, ca fiind aplicabil, şi art.

122 alin 2 din Tratat care prevede :

„ (2) În cazul în care un stat membru se con -fruntă cu dificultăţi sau este serios ameninţat dedificultăţi grave, datorită unor catastrofe naturalesau unor evenimente excepţionale situate în afaracontrolului său, Consiliul, la propunerea Comisiei,poate acorda statului membru în cauză asistenţăfinanciară din partea Uniunii, în anumite condiţii.Preşedintele Consiliului informează ParlamentulEuropean cu privire la decizia adoptată”.

În urma analizei situaţiei concrete, precum şi a

eventualelor consecinţe decurgând din punerea lui în

aplicare, acest articol a fost considerat insuficient şi

dificil de admis.

Studii, opinii, informări

4 Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011

IV. HOTĂRÂRI ŞI DECIZII

In acest context s-a sugerat, în final,

excluderea din discuţii a articolelor menţionate şi

necesitatea creării unui mecanism economic, iar

ideea juridică concretă a pornit tot de la Berlin şi

nu întâmplător, deoarece Germania, fiind prima

economie a Europei care a iniţiat sprijinirea Greciei,

a propus şi crearea unui Fond Monetar European.

Cu ocazia reuniunii Consiliului European de

la Bruxelles din 28-29 octombrie 2010, şefii de stat

şi de guvern ai UE au luat, în urma unor îndelungi

şi controversate dezbateri, hotărâri importante de

consolidare a monedei euro.

A fost astfel adoptat un raport final al grupului

operativ privind guvernanţa economică şi s-a con -

venit asupra necesităţii unui mecanism permanent

de criză care să garanteze stabilitatea sectorului

financiar în zona euro, iar în final s-a decis ca

Preşedintele Consiliului European Herman Van

Rompuy să iniţieze cu statele membre consultări

axate pe o modificare limitată a tratatului,

considerată necesară pentru instituirea unui astfel

de mecanism.

Sintetizând concluziile summit-ului de toamnă

al Consiliului European din anul 2010, ce a avut ca

subiect principal de dezbatere găsirea unui mecanism

flexibil şi legal menit să asigure o mai mare disciplină

financiară în rândul celor 16 state din zona euro, a

fost acceptată poziţia liderilor Germaniei şi

Franţei care au solicitat, iniţial, amendareaTratatului în două puncte şi prin care se urmărea:

– crearea unui mecanism permanent de

salvare pentru zona Euro incluzând şi un sistem de

restructurare a datoriei ţărilor aflate în imposibilitatea

de a-şi plăti datoriile;

– Uniunea Europeană să fie împuternicită

să suspende dreptul de vot al ţărilor membre care

încalcă, în mod repetat, regulile bugetare.

Iniţial aceste solicitări au stârnit opoziţie în

rândul celorlalte ţări membre euro, unii oficiali euro -

peni, inclusiv José Manuel Baroso – şeful Comisiei

Europene, au reiterat dificultăţile existente în

adoptarea Tratatului de la Lisabona.

Cu toate acestea, summit-ul a consfinţit

victoria parţială a cancelarului german, prin

acceptarea creării unui sistem permanent de com -

batere a crizelor financiare, mecanism ce se va baza

pe un fond permanent similar celui susţinut de

către FMI.

Este totuşi de semnalat faptul că Germania a

renunţat la punctul doi privind propunerea de

suspendare a voturilor ţărilor care încalcă regulile

bugetare, liniştind astfel ţările mici şi îmbunătăţind

şansele ca amendamentul să fie aprobat în caz de

referendum.

În acest spirit, liderii Uniunii Europene au

cerut preşedintelui Consiliului European să pregă -

tească, în colaborare cu Comisia Europeană,

modificările Tratatului de la Lisabona care să fie

aprobate la summit-ul din decembrie 2010. Aceste

modificări ar trebui să fie aprobate până la jumătatea

anului 2013 şi urmează să fie apreciate ca făcând

parte din eforturile Europei de prevenire a unei noi

crize a datoriilor suverane, cum a fost cea din Grecia

care a pus în pericol viitorul euro.

Ca urmare a acestor concluzii, Consiliul

European, întrunit în perioada 16-17 decembrie

2010 la Bruxelles, a luat act de raportul prezentat de

pre-şedinte şi a convenit că Tratatul de la Lisabonatrebuie modificat pentru ca statele membre din zona

euro să aibă instrumentul legal necesar pentru

instituirea unui mecanism permanent care să

garanteze stabilitatea financiară a zonei euro în

ansamblu (Mecanismul european de stabilitate).

Acest mecanism va înlocui Fondul european de

stabilitate financiară (FESF) şi mecanismul european

de stabilizare financiară (MESF), instrumente ce vor

rămâne, totuşi, în vigoare până în iunie 2013.

V. TEXTUL PROPU�ERII

Consiliul European din decembrie a

convenit astfel asupra textului proiectului de decizie

de modificare a TFUE şi a dispus să se lanseze

imediat procedura de revizuire simplificată prevăzută

la articolul 48 alineatul (6) din TUE, conform

căruia :

„(6) Guvernul oricărui stat membru,Parlamentul European sau Comisia poate prezentaConsiliului European proiecte de revizuire, integralăsau parţială, a dispoziţiilor părţii a treia din Tratatulprivind funcţionarea Uniunii Europene, privindpoliticile şi acţiunile interne ale Uniunii.

Consiliul European poate adopta o decizie demodificare, integrală sau parţială, a dispoziţiilorpărţii a treia din Tratatul privind funcţionareaUniunii Europene. Consiliul European hotărăşte înunanimitate, după consultarea ParlamentuluiEuropean şi a Comisiei, precum şi a Băncii CentraleEuropene, în cazul unor modificări instituţionale îndomeniul monetar. Această decizie intră în vigoarenumai după aprobarea de către statele membre, înconformitate cu normele lor constituţionale.

Studii, opinii, informări

Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011 5

Decizia prevăzută la al doilea paragraf nupoate extinde competenţele atribuite Uniunii printratate.”

Consultarea instituţiilor vizate ar trebui înche -

iată la timp pentru a permite adoptarea formală a

deciziei în martie 2011, finalizarea procedurilor

naţionale de aprobare până la sfârşitul anului 2012 şi

intrarea în vigoare la 1 ianuarie 2013.

În spiritul acestor dispoziţii, la 16 decembrie

2010, guvernul belgian a prezentat o propunere de

revizuire a art. 136 din TFUE, amendament

constând în adăugarea unui nou alineat în temeiul

căruia statele membre, a căror monedă este euro, pot

institui un mecanism de stabilitate care urmează

să fie activat în cazul în care este indispensabil,

pentru a garanta stabilitatea zonei euro în

ansamblu şi care prevede că acordarea oricărei

asistenţe financiare necesare în conformitate cu acest

mecanism va fi supusă unei stricte condiţionări.

În acelaşi timp, în consens cu propunerea

făcută, Consiliul European a adoptat concluzii pri -

vind viitorul mecanism de stabilitate. Se apreciază

că mecanismul de stabilitate va oferi instrumentul

necesar pentru abordarea unor cazuri de risc la adresa

stabilităţii financiare a zonei euro în ansamblu, astfel

cum au fost experimentate în 2010, şi prin urmare va

contribui la menţinerea stabilităţii economice şi

financiare a Uniunii înseşi. Textul propus are

următoarea redactare:

“Articolul 1:La articolul 136 din Tratatul privind funcţio -

narea Uniunii Europene, se introduce un alineat cuurmătorul text:

(3) Statele membre a căror monedă este europot institui un mecanism de stabilitate care urmeazăsă fie activat în cazul în care este indispensabil,pentru a garanta stabilitatea zonei euro în ansamblu.

Acordarea oricărei asistenţe financiare nece -sare în temeiul mecanismului va face obiectul uneistricte condiţionări.

Statele membre notifică fără întârziereSecretariatului General al Consiliului finalizareaprocedurilor pentru aprobarea prezentei decizii înconformitate cu normele lor constituţionale.

Prezenta decizie intră în vigoare la 1 ianuarie2013, cu condiţia primirii tuturor notificărilormenţionate la primul paragraf, sau, în caz contrar,în prima zi a lunii următoare celei în care s-a primitultima notificare menţionată la primul paragraf“.

În conferinţa de presă de la finalul primei zile

a Consiliului European, preşedintele acestuia,

Herman Van Rompuy, a precizat că modificarea

adusă Tratatului de la Lisabona va fi adoptată oficial

în martie 2011, după o serie de consultări. Acestea se

vor desfăşura în cadrul unei proceduri de revizuire

simplificate, iar fiecare ţară membră va decide

maniera de ratificare a respectivei schimbări din

Tratat.

Liderii europeni susţin că este o modificare ce

nu necesită decât o simplificare a procedurii, în

sensul că nu mai este nevoie de convenţie prealabilă,

nici de conferinţa interguvernamentală, ci doar de un

aviz favorabil din partea Comisiei Europene şi a

Parlamentului European, de semnăturile şefilor de

stat şi de Guvern şi de o ratificare naţională din partea

fiecărui stat membru.

Pe de altă parte, aspect foarte important, s-a

specificat că nu este vorba de un transfer de

competenţe către UE, motiv pentru care ratificarea

noului text al art. 136 în statele membre ale Uniunii

va trece printr-un simplu vot parlamentar, fără a mai

fi nevoie de referendumuri.

Ca o ultimă informaţie, (importantă de altfelpentru poziţia României care nu activează încă înzona euro) precizăm că la pregătirea mecanismului

pot participa şi statele non euro, iar odată cu intrarea

în vigoare a mecanismului, statele din zona non euro

pot fi parte a mecanismului dacă ele doresc să

contribuie.

Mecanismul nu lasă astfel în afară statele

care nu sunt în zona euro şi nu le lipseşte de acest

mijloc de asistenţă pentru situaţie de criză.

Tot în cadrul reuniunii din 16-17 decembrie

2010, Consiliul European a convenit că, prin

instituirea mecanismului destinat să garanteze

stabilitatea financiară a zonei euro în ansamblu,

articolul 122 alineatul (2) din TF-UE să nu mai fie

invocat în acest scop. Deci, pe ordinea de lucru a

Consiliului din martie 2011 se va înscrie cu

majuscule şi adoptarea textului propus, dar până

atunci semnalăm şi alte poziţii şi atitudini apărute ca

urmare a publicării oficiale a acestei propuneri de

text.

Există astfel mai multe opinii, susţinute de

diplomaţi şi comentatori aflaţi la Bruxelles cu prilejul

summit-ului – citaţi de cotidianul “Les Echos” –

precum că cele două fraze introduse în textul

articolului amintit “ar revoluţiona“ filozofia Uniunii

monetare şi se face referire directă la fraza care

precizează că “statele membre a căror monedă esteeuro pot institui un mecanism de solidaritate ce vaputea fi activat în cazul în care este indispensabilpentru salvarea stabilităţii zonei euro în ansamblul ei“.

Se mai poate spune totuşi că, în ciuda acestor

opinii oficiale favorabile, există încă voci care

apreciază că acest angajament este în contradicţie

Studii, opinii, informări

6 Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011

flagrantă cu un alt articol al Tratatului de la Lisabona,

şi anume art. 125 menţionat mai sus şi care, aşa

cum s-a precizat deja, interzice orice sprijin financiar

acordat de instituţiile europene (inclusiv BCE) şi de

statele membre, unei ţări din zona euro ajunsă în

pragul colapsului financiar.

In acelaşi spirit de negaţie, se aminteşte,

oarecum reprobator, că acesta era până acum unul din

principiile fundamentale ale Uniunii economice şi

monetare europene, instituit chiar de la crearea

Uniunii respective şi prin care se stabilise în mod clar

că, chiar dacă politica monetară devenea comună,

politica bugetară rămânea în seama statelor

membre, cărora le revenea astfel, în întregime,

gestionarea finanţelor lor publice.

Această prevedere, impusă, în mod paradoxal-

ironic la vremea respectivă, tot de către Germania,

avea menirea s-o protejeze împotriva oricăror derive

bugetare produse la vreunul din partenerii săi.

În condiţiile actuale, economiştii constată că

statele cel mai puţin prudente din zona euro sunt pe

punctul de a pune în pericol întregul sistem, obli -

gându-i pe vecini să-i scoată din dificultate. Şi tot

economiştii europeni concluzionează că Tratatul este

pus în mod serios în discuţie, devenind fragil.

Analiştii care susţin poziţia Germaniei apreciază

faptul că aceasta nu s-a atins totuşi de articolul 125,

care trebuie să rămână “garantul angajamentului eieuropean şi fundamentul unei zone euro ideale“.

Dar, pe de altă parte, nu se poate nega nici

faptul că, la o analiză mai aprofundată, s-a ajuns la

situaţia în care Tratatul de la Lisabona conţine

norme contradictorii, şi în acest caz concluzia vine

de la sine, spun corespondenţii ziarului “Les

Echos”: Acest tratat este “la fel de instabil ca şisituaţia financiară a Europei”.

VI. CO�CLUZII

Pusă în discuţie cu aproximativ 6 luni în urmă,

şi dezbătută până în prezent numai în două sesiuni

ale Consiliului European, modificarea Tratatului de

la Lisabona va fi probabil finalizată prin adoptarea

unicului amendament propus, în viitoarea reuniune

din luna martie 2011 a Consiliului European.

Având în vedere motivele ce au generat

această acţiune şi urmărind evoluţia problematicii,

modificarea Tratatului de la Lisabona rămâne o

acţiune care, deşi în mod categoric nu reprezintă

unica soluţie necesară depăşirii actualei crize

complexe cu care se confruntă unele din statele

UE, constituie totuşi o bază necesară construcţiei

eşafodajului complex de reabilitare economică şi

socială pentru unele state membre, iar mai departe

soluţia pare să fie dependentă, în primul rând, de

voinţa politică a tuturor liderilor europeni precum

şi de forţa economică a statelor.

Rămâne întrebarea dacă problemele ce pot

afecta în viitor stabilitatea monedei europene îşi vor

găsi rezolvarea în acţiunea de amendare a Tratatului

de la Lisabona, prin inserarea unui nou alineat al

cărui conţinut, analizat din perspectivă strict

juridică, nu va contribui la clarificarea princi -

piilor de funcţionare a UE.

Se pare totuşi că răspunsul aparţine unui viitor

situat undeva dincolo de anii 2014.

Studii, opinii, informări

Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011 7

I. CO�CEPT ŞI ABORDARE

Termenul opoziţie este un concept plu -

risemantic şi pluridisciplinar în acelaşi timp, formând

obiectul de cercetare atât al dreptului, cât şi al ştiinţei

politice şi al sociologiei

1

. În cele ce urmează vom

analiza formele de manifestare a opoziţiei în

asumarea răspunderii Parlamentului. Astfel, dintr-un

prim punct de vedere vom analiza conceptul opoziţiei

din perspectiva opoziţiei parlamentare şi rolul

acesteia în responsabilizarea majorităţii parlamentare

aflate la guvernare. Apoi, dintr-un al doilea punct de

vedere, vom observa cum se manifestă, în procedura

legislativă, care constituie cea mai importanţă funcţie

a Parlamentului, opoziţia celei de-a doua camere

parlamentare, determinând astfel răspunderea ca me -

rei direct alese de popor faţă de acesta.

În “Liberalism şi democraţie”, pentru N. Bobbio

opoziţia este expresia libertăţii politice şi o valoare

în sine. Kelsen asociază libertăţilor fundamentale

funcţia esenţială de protejare a minorităţii. Potrivit

lui Ferrero

2

opoziţia este un organ al suveranităţii

poporului, la fel de important ca şi guvernul:

suprimarea opoziţiei semnifică suprimarea suvera -

nităţii poporului. Se poate distinge astfel, între

opoziţia Parlamentului (în cadrul binomului executiv

/legislativ) şi opoziţia în cadrul Parlamentului

(binomul guvern şi majoritate parlamentară/opoziţie).

În cadrul guvernământului reprezentativ s-a impus

principiul majorităţii, care decide asupra conducerii

statale, dar cu respectarea, în acelaşi timp, a

drepturilor minorităţii. Noţiunile de minoritate şi

opoziţie nu trebuie confundate. Opoziţia se distinge

de minorităţile permanente prin faptul că ea nu se

fondează, în mod necesar, pe un grup social ce are la

bază o discriminare a membrilor societăţii, legată de

un factor etnic, lingvistic, religios sau de altă natură

ci prin faptul că ea urmăreşte un program politic

destinat a influenţa deliberările parlamentare în toate

situaţiile în care opoziţia este luată în considerare

3

.

Dar noţiunile de opoziţie şi minoritate parlamentară

se pot suprapune, mai ales atunci când minoritatea

parlamentară este privită ca o alternativă la

guvernare. Opoziţia apare astfel ca fiind forţa

constituită din partide sau grupuri politice care sunt în

dezacord cu guvernul sau cu regimul politic.

II. OPOZIŢIA PARLAME�TARĂ

1. Origini şi evoluţie

Primul care a recunoscut vocaţia legitimă de a

guverna a opoziţiei, ca urmare a alternării la

guvernare, a fost W. Bagehot, apariţia opoziţiei fiind

legată de formarea regimului parlamentar în secolul

al XVIII-lea în Anglia. Dar cabinetul fantomă

(shaddow cabinet) s-a consolidat începând cu anul

1937, când s-a realizat recunoaşterea oficială a

opoziţiei ca instituţie în Marea Britanie

4

. În doctrină,

se susţine că opoziţia nu are nicio valoare juridică în

cadrul regimurilor parlamentare, dacă nu este

instituţionalizată. Ghiţă Ionescu apreciază că opoziţia

politică reprezintă forma cea mai avansată şi mai

instituţionalizată a conflictului politic

5

. Astfel, poate

fi considerat un mecanism de instituţionalizare

prevederea în constituţie a moţiunii de cenzură

constructivă, cum este, de exemplu, cazul Germaniei.

Studii, opinii, informări

8 Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011

1

M.C. Ponthoreau, L’opposition comme garantie constituti -onnelle, în: Revue de droit public, nr. 4/2002, p. 1128-1135; C.M.

Pimentel, L’opposition ou le proces symbolique du pouvoir, în:

Pouvoirs, nr. 108/2004, p. 45-62.

2

G. Ferrero, Pouvoir. Les genies invisible de la cité, Le livre de

poche, Paris, 1988, p. 173.

3

A se vedea în acest sens A. Pizzorusso, Minoranze emaggioranze, Turin, Einaudi, 1993, p. 51.

4

În Marea Britanie se foloseşte expresia His Majesty’s

opposition, iar liderul opoziţiei primeşte o remuneraţie pentru

participarea la treburile publice. A se vedea, J.L. Quermonne,Les régimes politiques occidentaux, Editions du Seuils, Paris,

2006, p. 139-140.

6

G. Ionescu, I. de Madariaga, Opoziţia, Editura Humanitas,

1992, p. 16. Conflictul politic are două surse: ciocnirea de

interese dintre diversele forţe ale unei societăţi şi conflictul de

valori dintre diferitele categorii de persoane ce vieţuiesc

împreună în aceeaşi societate, ca şi dintre aceste categorii, pe de

o parte şi cei care deţin puterea politică, pe de altă parte.

Opinii doctrinare privind formele de manifestare a opoziţiei în activitatea parlamentară

drd. Ramona Delia POPESCU

Consilier juridic

Ministerul Justiţiei

De asemenea, după revizuirea din 2008, Constituţia

Franţei

6

în art. 51

1

a instituţionalizat statutul

7

opoziţiei parlamentare, trimiţând la regulamentele

parlamentare pentru stabilirea drepturilor specifice

acesteia.

2. Modalităţi de exprimare a opoziţiei

parlamentare

În cadrul democraţiei pluraliste opoziţia se

exprimă fie în cadrul parlamentar, dispunând de

mijloace de acţiune şi de anumite drepturi, fie în

cadrul extraparlamentar, în absenţa unei reprezen -

tativităţi suficiente, fie în cadrul mass-media, al

sindicatelor sau al grupurilor de presiune. O forţă

politică fără reprezentare parlamentară nu participă

decât episodic la dezbaterea politică, de exemplu cu

prilejul alegerilor, când participă cu candidaţi şi se

realizează o confruntare de idei

8

. Opoziţia luptă prin

intermediul mijloacelor legale pentru obţinerea exer -

ciţiului puterii, obiectiv ce necesită un comportament

mai responsabil şi mai constructiv. În SUA, absenţa

opoziţiei organice, cu caracter permanent din Con -

gres, reprezintă condiţia esenţială pentru funcţio narea

regimului prezidenţial american

9

.

Dar cadrul cel mai propice de manifestare a

opoziţiei îl reprezintă Parlamentul, instituţie re -

prezentativă ce se formează ca rezultat al votului

alegătorilor, aceştia susţinând cu ponderi diferite

partidele politice aflate în competiţie electorală, şi

locul oficial în care se realizează deliberarea, privită

ca şi confruntare de argumente, înaintea luării

deciziei.

Pe măsura modernizării actului de guvernare,

a formării şi exprimării prin modalităţi specifice a

opiniei publice, a reprezentării în Parlament a

intereselor unor grupuri minoritare, majoritatea şi

opoziţia devin tot mai evidente, având un ţel comun

şi anume de a accede şi de a se menţine la putere.

Stabilirea raporturilor dintre cele două nuclee derivă

din negocieri politice ale liderilor celor două

segmente parlamentare. Într-un regim parlamentar

bazat pe scrutin majoritar uninominal, partidul care

câştigă alegerile deţine o majoritate confortabilă în

parlament, iar guvernul beneficiază de o susţinere

permanentă în forul legislativ. În regimurile politice

bazate pe reprezentarea proporţională, în parlament

sunt reprezentate mai multe partide cu ponderi

electorale asemănătoare, fiind foarte greu ca unul

dintre ele să obţină o majoritate absolută a

mandatelor. De regulă, în această situaţie se formează

alianţe ale partidelor parlamentare.

În societăţile democratice atât majoritatea cât

şi opoziţia au o anumită legitimitate conferită de

numărul de voturi obţinute în alegerile parlamentare.

În condiţiile în care constituţiile contemporane

interzic mandatul imperativ şi consideră că mandatul

parlamentar are caracter reprezentativ, se poate

susţine că electoratul este reprezentat atât de majo -

ritate, cât şi de opoziţie. Opoziţiei trebuie să i se

asigure în competiţia electorală dreptul de a participa

în condiţii egale la procesul electoral (protecţia

egalităţii votului, libertatea electorilor şi a candi -

daţilor de a participa la alegeri), precum şi accesul pe

baze paritare la mijloacele de comunicare pentru

exprimarea programului politic.

Relaţia dintre majoritatea parlamentară şi

opoziţie nu este un raport de respingere a opoziţiei de

către majoritate. Majoritatea decide, întrucât

programul său a învins în alegeri şi întrucât, în vir -

tutea mandatului său reprezentativ, opinia majoritară

în parlament este prezumată că reflectă sau co -

respunde opiniei majoritare din societate, adică a

majorităţii corpului electoral. Opoziţia (minoritatea

politică) se exprimă şi se opune, în mod regulamentar,

majorităţii tot ca o consecinţă a mandatului re pre -

zentativ. Existenţa opoziţiei este o garanţie că pro -

iectele de lege şi, în general, iniţiativele guvernului

vor face obiectul expertizei atente a opoziţiei dintr-o

perspectivă potenţial critică şi constructivă. Expri -

mându-se şi asigurând critica procesului de guvernare,

opoziţia pregăteşte alternanţa la putere, care este

consecinţa greşelilor majorităţii, precum şi a speran -

ţelor legate de programul de guvernare al minorităţilor

politice.

Astfel, binomul majoritate-opoziţie este funda -

mental pentru dinamica luptei în parlament. În toată

organizarea şi funcţionarea Camerelor trebuie să se

asigure, pe de o parte, ca majoritatea să nu fie

obstruc ţionată, iar pe de altă parte, ca majoritatea să

decidă numai după ce opoziţia s-a exprimat

10

.

Studii, opinii, informări

Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011 9

6

Regulamentul fiecărei camere stabileşte drepturile grupurilor

parlamentare constituite în camera respectivă. Regulamentul

recunoaşte drepturile specifice ale grupurilor de opoziţie din

camera respectivă, precum şi ale grupurilor minoritare.

7

În sensul dat de Pierre Avril şi anume un tip de organizare a

raporturilor politice ce implică în mod necesar o discriminare

pozitivă în favoarea opoziţiei – L’improbable statut del’opposition, în: Les Petites Affiches, nr. 138/2006, p. 7-12 ; P.

Avril, Un homme, une voix ?, în: Pouvoirs, nr. 120/2006, p. 123-

132.

8

J. Pascal, Les oppositions, în: Pouvoirs, nr. 108/2004, p. 23-44.

9

P. Lauvaux, Les Grandes Démocraties contemporaines, 2eme

édition, PUF, Paris, 1998, p. 212, p. 317.

10

I. Muraru, M. Constantinescu, Drept parlamentar românesc,

Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 56; B. Manin, Principesdu Gouvernement Représentatif, Flammarion, Paris, 1996,

p. 245.

În virtutea caracterului reprezentativ al

adunării, deliberarea trebuie să fie liberă, publică şi

contradictorie. Această ultimă trăsătură permite

opoziţiei să se exprime, dificultatea constând în

concilierea dreptului majorităţii de a decide şi a

dreptului opoziţiei de a critica. În acest sens, devin

esenţiale prevederile Constituţiei, ale regulamentelor

parlamentare, precum şi deciziile organelor adunării

care au competenţa de a organiza şi conduce dez -

baterile

11

. Aceasta întrucât poziţiile majorităţii şi ale

opoziţiei sunt antagoniste, majoritatea putând folosi

anumite reguli procedurale pentru accelerarea

dezbaterilor, iar opoziţia din contră pentru obstruc-

ţionarea lor

12

. De precizat că nu există un criteriu

decisiv pentru a aprecia caracterul întemeiat sau nu al

procedurilor de accelerare sau de ob struc ţionare,

controlul constituţionalităţii regulamen telor parla -

men tare fiind, de regulă, o garanţie pentru sancţio -

narea exceselor şi pentru asigurarea unui cadru de

exprimare a opoziţiei.

Alte modalităţi

13

prin care opoziţia se poate

exprima faţă de activitatea majorităţii sunt repre -

zentate de: finanţarea activităţii acesteia

14

, dreptul de

a face parte din anumite organe de conducere ale

adunării reprezentative, potrivit principiului propor -

ţionalităţii, dreptul la replică, dreptul de a iniţia

comisii de anchetă, de a adresa întrebări guvernului,

dreptul de a sesiza judecătorul constituţional, dreptul

de a participa la iniţierea actelor normative, dreptul

de a avea reprezentanţi în organisme internaţionale,

dreptul de a iniţia moţiunea de cenzură, dreptul de a

depune amendamente, dreptul de a forma un recurs în

faţa Curţii Europene de Justiţie contra unui act

legislativ european care încalcă principiul subsi di -

arităţii

15

, dreptul de a stabili ordinea de zi

16

. Prin

ultimul drept, opoziţia are posibilitatea de a critica

majoritatea sau de a trece pe ordinea de zi proiecte

legislative importante susţinute de aceasta. Având

scopul de a ajunge la putere, opoziţia foloseşte

perioadele dintre alegeri, pe de o parte pentru a critica

majoritatea, iar pe de altă parte de a-şi constitui un

program politic care să îi asigure alternanţa la putere

şi de a-şi selecta cei mai buni candidaţi pentru

viitoarele alegeri. În doctrină se vorbeşte adesea

despre aceste drepturi ca despre privilegii ale opo -

ziţiei

17

. Dar, în realitate, nu sunt atât de importante

drepturile opoziţiei cât modalităţile de exercitare ale

acestora precum şi titularii lor. Cu alte cuvinte,

opoziţia ar trebui să răspundă prin oferta sa politică

nevoilor sociale din societate, ofertă care să cuprindă

inclusiv reformarea clasei politice deja existente.

Într-o societate democratică, majoritatea are obligaţia

de a accepta minoritatea şi de a-i recunoaşte dreptul

de a se opune, iar pe de altă parte, opoziţia are

obligaţia de a se face acceptată şi deci de a fi

recunoscută.

Potrivit doctrinei române, opoziţia trebuie să

beneficieze şi să îi fie respectat un anumit statut

pentru a-şi realiza rolul responsabil şi constructiv,

statut ce exprimă un ansamblu de norme scrise şi

cutume parlamentare care fixează locul şi rolul

opoziţiei în organizarea şi funcţionarea parla men -

tului: alcătuirea birourilor permanente şi a comisiilor

parlamentare ale fiecărei Camere potrivit configu-

raţiei sale politice trebuie să asigure reprezentarea

opoziţiei în aceste structuri; posibilitatea sesizării

Curţii Constituţionale pentru exercitarea controlului

constituţionalităţii legilor înainte de promulgare sau

a controlului constituţionalităţii regulamentelor

parlamentare permite continuarea disputei dintre

majoritate şi opoziţie; accesul egal al tuturor parla -

mentarilor, indiferent că sunt din rândul majorităţii

sau al opoziţiei la procedura parlamentară: dreptul de

iniţiativă legislativă, iniţierea de moţiuni simple sau

de cenzură, propunerea de amendamente, formularea

de întrebări sau interpelări etc.; asigurarea alternanţei

la cuvânt pentru asigurarea caracterului contra -

dictoriu al dezbaterilor; posibilitatea de a constitui

grupuri parlamentare şi de a beneficia de facilităţile

acordate acestora.

18

Studii, opinii, informări

10 Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011

11

C. Ionescu, Analiza fundamentelor teoretice şi politice alecontrolului parlamentar. Studiu de drept comparat, în: Revista

de drept public, nr. 3/2006, p. 15.

12

M.C. Ponthoreau, Les droits de l’opposition en France penserune opposition présidentielle, în : Pouvoirs, nr. 108/2004, p. 110.

13

C.M. Pimentel, op. cit., p. 47-49; A. Vermeule, Mechanismsof Democracy, Institutional Design Writ Small, Oxford

University Press, New York, 2007, p. 86.

14

De exemplu, în Germania şi în Suedia, în afara subvenţiei

publice pe care o primesc toate partidele politice reprezentate în

Parlament, cele din opoziţie primesc o alocaţie care le este special

destinată.

15

Art. 88

6

alin. (3) din Constituţia Franţei: La solicitarea a şaizeci

de deputaţi sau a şaizeci de senatori, acţiunea este exercitată de

drept.

16

A se vedea spre exemplu art. 48 alin. (5) din Constituţia Franţei:

O zi de şedinţă pe lună este rezervată ordinii de zi stabilite de

fiecare cameră la iniţiativa grupurilor de opoziţie din camera

respectivă, precum şi a grupurilor minoritare.

17

C.M. Pimentel, op. cit., p. 48.

18

M. Constantinescu, M. Enache, Opoziţia parlamentară, în:

Revista de drept public, nr. 2/2001, p. 53; C. Ionescu, Analizafundamentelor teoretice şi politice ale controlului parlamentar.Studii de drept comparat, Liber amicorum Ioan Muraru-Despreconstituţie şi constituţionalism, Editura Hamangiu, Bucureşti,

2006, p. 145.

Astfel, în termenii teoriei generale a parla -

mentarismului, opoziţia apare ca un instrument

eficace prin care cetăţenii, opinia publică, controlează

strategia de conducere a majorităţii parlamentare şi a

guvernului şi, în acelaşi timp, ca o alternativă la

guvernare.

3. Majoritatea decide, opoziţia se exprimă

Democraţia presupune ca majoritatea, liber

aleasă de popor prin intermediul corpului electoral,

să exercite guvernarea ţării, pe temeiul legitimităţii

sale şi în limitele Constituţiei. Regula majorităţii

presupune existenţa unor majorităţi necesare pentru a

decide, existenţa unui cvorum pentru ca o adunare să

poată fi constituită legal, precum şi evitarea, în cadrul

procedurilor parlamentare, a oricăror mijloace ce ar

împiedica parcurgerea acestora.

Majorităţile necesare pentru adoptarea unei

măsuri sunt în funcţie de importanţa acesteia,

configurând un mecanism de asociere a opţiunilor

din ce în ce mai larg şi reprezentativ cu cât gravitatea

şi însemnătatea măsurii ce urmează a fi luată sunt

mai mari. În dialogul dintre majoritate şi opoziţie

principiul majorităţii presupune căutarea compro -

misurilor necesare pentru asocierea indirectă a

grupărilor din opoziţie la procesul de guvernare

19

.

Printre mijloacele obstrucţioniste

20

ce împiedică par -

curgerea procedurii parlamentare se numără abuzul

de luări de cuvânt

21

, amendamentele dilatorii, desti -

nate epuizării neproductive a timpului de lucru,

culminând cu boicotul parlamentar prin părăsirea

lucrărilor legate de o anumită temă sau cu greva par -

la mentară prin retragerea de la activitatea Camerei.

Greva

22

sau boicotul parlamentar reprezintă o gravă

încălcare a mandatului reprezentativ, întrucât corpul

electoral nu mai este reprezentat; parlamentarul nu a

fost ales pentru a nu participa la lucrări, ci, dimpo -

trivă, spre a exprima poziţia politică pe temeiul

căreia a fost votat. Din acest motiv cele două

proceduri pot fi interpretate ca un refuz de exercitare

a mandatului.

De aceea, principiul majoritatea decide –

opoziţia se exprimă implică un echilibru între nece -

sitatea de exprimare a atitudinii minorităţii politice,

pe de o parte şi evitarea mijloacelor de obstrucţie, pe

de altă parte, spre a se asigura atât confruntarea

politică din parlament, cât şi eficienţa procesului de

guvernare în scopul îndeplinirii de către Parlament a

compe ten ţelor sale constituţionale şi legale

23

.

Formarea majorităţilor necesare pentru reali -

zarea procesului de guvernare depinde de sistemul de

alianţe dintre forţele politice reprezentate în parla -

ment, care să permită bipolarizarea vieţii politice.

Fenomenul de bipolarizare evocă puterile care se pun

faţă în faţă într-o relaţie de concurenţă şi în care cel

mai puternic guvernează sub controlul şi vigilenţa

celuilalt, care fie participă, fie se opune

24

. Alianţa

parlamentară poate avea caracter durabil, mai ales

când este dublată de o alianţă guvernamentală, prin

asumarea răspunderii partidelor ce sprijină guvernul

pentru realizarea unui program sau conjuncturală, ca

urmare a acordului pentru realizarea unei acţiuni

determinate. Dar existenţa unei alianţe parlamentare

nu duce neapărat la existenţa unei majorităţi, putând

exista şi majorităţi de conjunctură, ca urmare a logicii

dezbaterii parlamentare, prin clarificările pe care

această dezbatere le asigură. În virtutea calităţii sale

de organ reprezentativ, Parlamentul este locul de

dezbatere a principalelor probleme ale naţiunii,

probleme care pot fi dezbătute şi prin intermediul

activităţii partidelor politice, acţiunii sindicatelor,

grupurilor de presiune, a presei scrise şi audio vi -

Studii, opinii, informări

Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011 11

19 I. Muraru, M. Constantinescu, op. cit., p. 59.

20

Kelsen distinge două metode de obstrucţionare: obstrucţionarea

tehnică, adică folosirea abuzivă de către minoritate a regulilor

procedurii parlamentare şi obstrucţionarea fizică, adică

procedeele de violenţă directă sau indirectă cum ar fi zgomotele.

El le consideră contrare sensului şi spiritului regulamentului

parlamentar, deoarece urmăresc a împiedica în mod absolut

parlamentul să decidă. A se vedea, de asemenea, M.C.

Ponthoreau, op. cit., p. 1153-1156.

21

Amintim în acest sens practica filibuster-ului ce reprezintă

folosirea unor tactici obstrucţioniste de către un membru al

parlamentului pentru a împiedica adoptarea unei măsuri cu care

este de acord majoritatea sau de a forţa adoptarea unei decizii

împotriva voinţei majorităţii (http://dictionary.reference.com/

browse/filibuster). Practica filibusterului este folosită în Statele

Unite ale Americii, Marea Britanie, Canada şi Franţa. Acest

procedeu a fost folosit pentru prima dată în SUA el permiţând

unui senator sau unui grup de senatori să vorbească oricât

doreşte, asupra oricărui subiect dacă o supermajoritate de 3/5 din

membrii Senatului nu invocă clauza închiderii dezbaterii

(closure). De asemenea, în Franţa acest procedeu a permis ca în

august 2006, opoziţia să aducă 137449 amendamente pentru a

împiedica scăderea acţiunilor statului francez în compania Gaz de

France de la 80% la 34%, amendamente care ar fi necesitat

10 ani, potrivit procedurii normale, pentru a fi votate. (http://

en.wikipedia.org/wiki/Filibuster , consultată la 20.02.2010).

22

V. Duculescu, C. Călinoiu, G. Duculescu, Tratat de teorie şipractică parlamentară, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

2001, p. 284.

23

I. Muraru, M. Constantinescu, op. cit., p. 60.

24

F. Hourquebie, Sur l’émergence du contre-pouvoirjuridictionnel sous la Veme République, Bruylant, Bruxelles, 2004,

p. 75-76.

zuale

25

. Parlamentul îşi asumă două funcţii inerente

oricărui regim reprezentativ şi anume controlul

activităţii guvernului şi votarea legilor, fiind puterea

deliberativă, aşa cum spune Maurice Hauriou. În

realizarea celor două activităţi, parlamentarii sunt în

serviciul poporului, ceea ce presupune reflectarea în

lupta politică din Parlament a dezbaterii politice din

societate, confruntarea în poziţia grupurilor parla -

mentare şi argumentaţia deputaţilor şi senato rilor a

concepţiilor şi ideilor ce se înfruntă în opinia publică.

Un parlament democratic este expresia concordanţei

între voinţa degajată în Parlament prin confruntarea

de idei şi atitudini şi opinia publică. Astfel, poporul

îşi exercită suveranitatea nu numai cu prilejul

alegerilor ci şi pe tot parcursul mandatului primit de

către cei aleşi

26

.

Pe de altă parte, trebuie reţinut şi faptul că

dezbaterea publică în Parlament influenţează for -

marea şi dezvoltarea opiniei publice, având loc un

proces de osmoză ce are ca efect decantarea şi crista -

lizarea ideilor şi concepţiilor ce caracterizează opinia

publică

27

. Dezbaterea în Parlament a problemelor

naţiunii asigură dimensiunea critică a procesului de

guvernare, în special prin aportul opoziţiei, evitarea

unor greşeli, precum şi adoptarea unor soluţii care se

bucură de o largă adeziune în societate.

III. OPOZIŢIA CELEI DE-A DOUA CAMERE

Î� PROCEDURA LEGISLATIVĂ

1. A doua cameră în statele unitare

Dintr-un alt punct, de vedere în statele unitare

cu sisteme bicamerale, camera înaltă poate fi con -

siderată ca având vocaţia de a se opune faţă de came -

ra joasă direct aleasă de către popor, având rolul

opoziţiei. Această putere de a se opune faţă de camera

aleasă se regăseşte încă de la începuturile parla -

mentarismului

28

. Capacitatea celei de-a doua camere

de a se opune depinde de mai multe variabile, cum

ar fi: tipul regimului politic, modul de desemnare a

membrilor săi, care determină puterile atribuite

acesteia. Astfel, în ceea ce priveşte regimul politic, a

doua cameră se manifestă ca opoziţie faţă de prima în

regimurile parlamentare; în cadrul acestora, ea se

manifestă ca opoziţie şi împotriva executivului. Spre

deosebire de camerele joase, care sunt de regulă alese

prin vot direct, cele înalte sunt desemnate prin

modalităţi mai mult sau mai puţin democratice,

competenţele acestora fiind stabilite, de cele mai

multe ori, prin textele constituţionale.

Cele mai cunoscute cazuri de camere înalte ce

au jucat rolul de opoziţie de-a lungul istoriei au fost

Camera Lorzilor şi Senatul francez. Deşi competenţa

Camerei Lorzilor a fost drastic redusă începând cu

anul 1911 şi nu s-a putut constitui într-o reală opoziţie

faţă de Camera Comunelor şi faţă de guvern, ea nu a

încetat să joace un rol activ în viaţa parlamentară

britanică. Absenţa constrângerii electorale i-a făcut

pe membrii acestei camere să se opună guvernului,

chiar dacă în mod limitat, care [n.n. guvern] a căutat

astfel să găsească compromisul în raporturile cu

aceasta [n.n. Camera Lorzilor]

29

.

Ales prin sufragiu indirect, Senatul francez se

află pe poziţie de egalitate cu Adunarea Naţională în

materia revizuirii constituţiei şi a legilor organice de

competenţa sa, ceea ce reprezintă piatra unghiulară

şi garanţia rolului său politic activ. Astfel, Senatul are

posibilitatea de a se opune unor importante proiecte

de reformă constituţională, dar şi de a condiţiona

adoptarea legislaţiei organice de acordul său.

2. A doua cameră în statele federale

În cadrul statelor federale, trebuie realizată o

distincţie între acelea în care bicameralismul este

structural (Australia, Germania, India) şi acelea în

care între bicameralism şi federalism nu există nici

un fel de raporturi funcţionale (Canada, Austria).

În ceea ce priveşte Australia, Senatul este ales

prin sistemul reprezentării proporţionale şi are ace leaşi

puteri ca şi Camera Reprezentanţilor, cu excepţia

celor în materie financiară unde, potrivit art. 53 din

Constituţie, Senatul are puteri limitate. S-a pus

problema dacă Senatul, refuzând a se pronunţa asupra

chestiunilor în materie financiară, poate angaja în

mod indirect răspunderea guvernului în faţa sa.

Această situaţie a generat în 1975 o criză constitu ţio -

nală ce s-a soldat cu blocarea bugetului de către

Senat, revocarea guvernului majoritar de către

guvernatorul federal, dizolvarea celor două camere

parla mentare, numirea unui guvern minoritar care a

avut obligaţia de a organiza alegeri şi a constitui o

nouă majoritate. Această situaţie a determinat doctrina

să insiste asupra rolului activ jucat de Senat atât în

realizarea controlului guvernamental, cât şi în ceea

Studii, opinii, informări

12 Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011

25

M.C. Ponthoreau, op. cit., p. 1142-1143.

26

I. Muraru, M. Constantinescu, op. cit., p. 63.

27

I. Muraru, M. Constantinescu, op. cit., p. 64.

28

P. Lauvaux, Quand la deuxieme chambre s’oppose, în:

Pouvoirs, nr. 108/2004, p. 81-83.

29

A se vedea exemplele oferite de P. Lauvaux, op. cit., p. 85.

ce priveşte funcţia legislativă, forţa de opoziţie a

Senatului fiind explicată de legitimitatea sa democratică.

În ceea ce priveşte legitimitatea Bundesratului,

camera înaltă din Germania, aceasta rezultă din

reprezentarea diferitelor majorităţi parlamentare de

la nivelul landurilor. Compoziţia particulară a acestei

camere sporeşte eficacitatea sa în baza puterii

administrative pe care o implică şi a experienţei

guvernamentale a membrilor săi. Această putere

administrativă este garantată prin faptul că marea

majoritate a reglementărilor luate de guvernul federal

necesită aprobarea Bundesratului, întrucât landurile

au misiunea de a aplica legile federale. În ceea

ce priveşte exerciţiul funcţiei legislative, legea

fundamentală prevede un sistem complex şi original

care conciliază primordialitatea camerei joase cu

egalitatea puterilor în materii care interesează

funcţionarea sistemului federal, bicameralismul fiind

unul inegal. Dar acest caracter are în vedere distincţia

dintre legile federale care necesită aprobarea pozitivă

a Bundesratului şi legile în cazul cărora acesta nu

poate avea decât un veto suspensiv, susceptibil de a fi

înlăturat de Bundestag printr-o majoritate calificată.

Vetoul Bundesratului este opozabil după adoptarea

proiectelor de lege de Bundestag sau după eşecul unei

proceduri de conciliere. Dar opoziţia manifestată de

Bundesrat nu se manifestă ca într-o adunare parla -

mentară clasică, ci este orientată mai degrabă spre

apărarea intereselor Landurilor, decât spre punerea în

discuţie a politicii guvernului federal

30

. În consecinţă,

originalitatea structurală a Bundesratului explică de

ce acesta nu a încercat niciodată a controla guvernul

federal, dreptul de veto fiind folosit doar pentru a

exercita presiuni asupra politicilor guvernamentale.

Faţă de încercarea de a transforma Bundesratul într-o

adunare aleasă direct de populaţia germană, s-a

apreciat de către o comisie parlamentară că populaţia

unui land nu va fi mai bine reprezentată într-un astfel

de Senat, că această reprezentare va fi în dublu

exemplar şi că, în ultimă instanţă, influenţa landurilor

nu va creşte, ci, din contră, va fi diminuată. Ambele

modele analizate pun în valoare principiul federal, ca

şi condiţie a unei opoziţii eficace.

Exemplul clasic al statelor federale în care nu

există niciun fel de raporturi funcţionale între

bicameralism şi federalism este Senatul din Canada,

unde senatorii sunt numiţi de către executivul federal,

pe baze regionale, neavând nici legitimitate demo -

cratică, nici federală. Cele două camere dispun de

puteri egale în materie legislativă, dar adesea în

practică Senatul renunţă la obiecţiile sale în această

materie şi evită a intra în conflict cu cealaltă cameră

şi cu guvernul, bicameralismul canadian nedând

naştere în consecinţă, unei opoziţii din partea

Senatului. Un al doilea exemplu de ineficienţă a

principiului federal este cel austriac. Membrii

Bundesratului, aleşi de dietele landurilor şi revocabili

de către acestea nu au competenţe în majoritatea

proiectelor de lege, singura putere fiind aceea de a

constrânge camera aleasă de a realiza o a doua lectură

a unui text de lege.

3. Cazuri particulare: Italia şi Spania

În Italia, constituantul a consacrat un

bicameralism egalitar, în materie legislativă fiind

consacrată procedura navetei legislative a proiectului

de lege de la o cameră la alta în mod nelimitat până

la ajungerea la un acord. Din contră, în Constituţia

Spaniei este prevăzut principiul unui bicameralism

atenuat, opoziţia Senatului la un text adoptat de Con -

gresul deputaţilor putând fi răsturnată de majoritatea

absolută a membrilor acestuia din urmă. Senatul

posedă totuşi un drept de veto în materia revizuirii

constituţionale. În aceste două cazuri inexistenţa

principiului federal se traduce printr-o modalitate de

alegere şi o durată a mandatelor ce transformă a doua

cameră într-o replică a celei dintâi, neexistând astfel

nici un motiv politic de a i se opune.

4. Modalităţi de soluţionare a blocajelor

instituţionale generate de a doua cameră parla -

mentară

Rezultă din cele de mai sus, că în anumite

cazuri, opoziţia celei de-a doua camere poate genera

blocaje constituţionale cărora cu greu li se pot aduce

remedii, modalităţile de soluţionare a unor astfel de

conflicte fiind introduse încet-încet în cadrul consti -

tuţiilor statelor, dar fără pretenţia de a oferi soluţia

ideală. Soluţia oferită este dizolvarea camerei direct

alese pentru a surmonta opoziţia camerei înalte şi

solicitarea arbitrajului corpului electoral pentru

reînnoirea sprijinului în favoarea camerei alese.

Dizolvarea camerei alese nu intervine împotriva

majorităţii acesteia, ci mai degrabă în favoarea ei, în

scopul realegerii ei, corpul electoral fiind solicitat de

a se pronunţa în principiu asupra pretenţiilor impuse

Studii, opinii, informări

Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011 13

30

S. Oeter, Federal Republic of Germany în J. Kincaid, K. le

Roy, C. Saunders, Legislative, executive and judicialgovernance in federal countries, A global dialogue onFederalism, 3rd vol, McGill-Queen-s University Press, Montreal,

London, 2006, p. 143-145.

de camera înaltă. Cazurile de dizolvare a camerei

înalte sunt vechi, cu excepţia Italiei şi Spaniei unde

Senatul a fost dizolvat în anii 1951 şi 1958, dar din

motive exclusiv tehnice – organizarea alegerilor

pentru ambele camere în acelaşi timp. Dar sistemul

cel mai sofisticat şi singurul conceput pentru a

înlătura opoziţia Senatului este cel prevăzut de art.

57 din Constituţia Australiei şi anume sistemul

dublei dizolvări care e condiţionată de respingerea

succesivă de către Senat, într-un anumit interval, a

proiectelor de lege adoptate de camera joasă. Urmare

a unei asemenea dizolvări, constituţia permite

reunirea celor două adunări în sesiune comună, ceea

ce duce la întărirea poziţiei majorităţii în camera

joasă, datorită numărului mic al membrilor

Senatului.

O altă modalitate de soluţionare a conflictelor

este cea a concilierii ce presupune constituirea unor

comisii paritare mixte cu scopul ajungerii la un acord

cu privire la proiectul de lege. Dacă nu se ajunge la

un acord, fie se renunţă la proiectul de lege, fie forma

proiectului este supusă unui nou vot de astă dată

decisiv. Această procedură este utilizată în SUA,

Suedia, Germania, Belgia, Japonia

31

.

Dar opoziţia celei de-a doua camere în

procedura legislativă a determinat apariţia unor

măsuri de retorsiune împotriva acesteia, concretizate,

de exemplu, în Marea Britanie prin scăderea puterii

Camerei Lorzilor de a opune dreptul de veto, la un

simplu rol de reflecţie. În Franţa, prin legea electorală

din anul 2000 s-a încercat reformarea sistemului de

alegere a Senatului, dar importanţa acestuia a fost

redusă de Consiliul Constituţional care a cenzurat

instituirea unei proporţionalităţi între numărul

electorilor senatoriali ai unei comune şi populaţia

acesteia.

IV. Rolul opoziţiei în evaluarea mandatului

Parlamentului

Indiferent de forma în care se manifestă,

opoziţia pune presiune pe majoritatea aflată la

guvernare, a cărei poziţie devine mai mult sau mai

puţin erodată, în funcţie de modul în care reuşeşte sau

nu să păstreze încrederea celor care şi-au dat votul

pentru programul politic respectiv. Tot acest com -

portament al parlamentarilor va fi evaluat la finalul

mandatului de către alegători, rolul opoziţiei fiind cu

atât mai important cu cât reuşeşte ca la noile alegeri

să obţină cât mai multe mandate în adunarea repre -

zentativă sau mai ales atunci când câştigă majoritatea

ajungând astfel la guvernare. Toate aceste acţiuni

ajută electoratul la luarea deciziei finale cu privire la

realegerea aceloraşi reprezentanţi sau din contră

înlocuirea lor, fiind modalităţi de manifestare a

răspunderii politico-morale în faţa electoratului.

Acţiunea opoziţiei asupra majorităţii culminează cu

provocarea răspunderii juridice a acesteia, care poate

determina revocarea colectivă a mandatului cel puţin

al camerei direct alese, ca urmare a dizolvării.

Opoziţia parlamentară este astfel o contra-

putere prin excelenţă: mai întâi o putere de fapt

înainte de a deveni un criteriu privilegiat de evaluare

a unui regim democratic şi o putere de drept. Ea este

ilustrarea arhetipului de contra-putere, deoarece

trebuie să împiedice monopolul puterii guver -

namentale majoritare. Pe de altă parte, majoritatea

este, de asemenea, o contra-putere pentru opoziţie,

împiedicând-o să iasă din cadrul legitimităţii sale şi a

domeniului său de competenţă

32

. În prezent, limitarea

puterii Parlamentului se realizează, în afară de

opoziţia parlamentară şi prin intermediul controlului

de constituţionalitate exercitat de către judecătorul

constituţional, dar şi prin participarea directă tot mai

activă a cetăţenilor la procesul decizional.

Studii, opinii, informări

14 Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011

31

P. Lauvaux, op. cit., p. 95-96.

32

F. Hourquebie, op. cit., p. 76.

1. Aspecte introductiveSub orice formă s-ar prezenta sancţiunea

aplicată unei persoane, aceasta nu este decât o

modalitate de a acţiona asupra unor mecanisme

psihice care influenţează comportamentul uman spre

a determina o profundă transformare a acestora, atât

în folosul celui sancţionat, cât şi în cel al societăţii

1

.

Dacă ar fi să privim raportul faptă-sancţiune,

am înţelege că pedeapsa este consecinţa încălcării

unor norme sociale şi legale care are drept cauză

probleme care ţin, în mod evident, şi de compor -

tamentul uman, de devierile comportamentale sau de

lacunele educaţionale ale unor segmente de populaţie.

Conform principiilor beccariene, pedepsele

sunt de fapt destinate „pentru a păzi liniştita petrecere

şi politiceasca siguranţă a obştei”, cum de altfel

remarca şi textul Codului Şuţu-Sturdza din Moldovaanului 1802

2

şi, ca atare, trebuiau preferate acelea

care „au a face cea mai puternică lucrare în sufleteleoamenilor şi a se da pildă şi altora”

3

. Din aceste

considerente, „pentru îngrozirea pedepsei serecomanda că deşi vor da pedepse mai mărunte, însăcu hotărârea de a nu se iertare, atuncea vor facelucrare în sufletele tuturor decât frica de pedeapsacu nădejdea de scăpare4

”.

Din perspectiva încălcării valorilor şi normelor

sociale prin săvârşirea de contravenţii, aplicarea

sancţiunii contravenţionale reprezintă a doua fază a

procedurii contravenţionale. În lipsa aplicării sancţi -

unii, procesul verbal de constatare a contravenţiilor

nu produce niciun efect juridic faţă de contravenient,

fiind necesar a i se comunica acestuia un proces-

verbal prin care se dispune şi o sancţiune, conform

dispoziţiilor art. 25 din Ordonanţa Guvernului

nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor,

aprobată cu modificări şi completări prin Legea

nr.180/2002, cu modificările și completările ulterioare

Având în considerare amploarea pe care au

luat-o faptele ilicite de natură contravenţională, am

considerat necesar a dezvolta în acest material câteva

dintre aspectele deosebite privitoare la aplicarea

sancţiunilor contravenţionale, punând accent pe

etapele evoluţiei procedurii contravenţionale şi, mai

ales, pe elementele procesului verbal de contravenţie,

act indisolubil legat de fenomenul aplicării sancţiu -

nilor contravenţionale.

2. Răspunderea contravenţională personală;limba în care trebuie încheiat procesul-verbal

După ce agentul constatator este sesizat prin

plângere sau denunţ, acesta se sesizează din oficiu cu

privire la săvârşirea unei contravenţii şi verifică dacă

este competent să constate această contravenţie şi –

în măsura în care se consideră că se impune atragerea

vreunei răspunderi contravenţionale a persoanei care

a săvârşit fapta, în lipsa situaţiilor de excepţie în care

nu se întocmeşte proces verbal – procedează la

întocmirea procesului verbal de contravenţie. Pro ce -

sul verbal de constatare a contravenţiei trebuie să

conţină anumite menţiuni, respectiv cele prevăzute

în art. 16 şi 19 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001,

respectiv fapta săvârşită, numele şi prenumele

contravenientului, ale agentului constatator, data

săvârşirii contravenţiei, actul normativ pe baza căruia

a fost întocmit procesul verbal, sancţiunea aplicată.

Cu toate că aceste condiţii au fost integral

îndeplinite, există totuşi şi unele situaţii excepţionale

în cazul cărora poate apărea nulitatea procesului verbal

de contravenţie. De exemplu, în vederea apă rării

dispoziţiilor art. 6 alin. 3 din Convenţia Euro peană a

Drepturilor Omului, semnarea procesului verbal de

Studii, opinii, informări

Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011 15

1

Gh. Ivan, Individualizarea pedepsei, Edit. C.H. Beck,

Bucureşti, 2007, pag. 2.

2

Art. 173 din Codul penal al Moldovei Şuţu Sturdza, 1802.

3

Art. 180 Codul penal Şuţu Sturdza.

4 Istoria dreptului românesc. Partea întâi, vol. II, Edit. Academiei

Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1984, pag.182.

Consideraţii privind unele cazuride neaplicare a sancţiunilor contravenţionale

asist. univ. drd. Mădălina Elena MIHĂILESCU

Facultatea de Ştiinţe juridice, sociale

şi politice, Universitatea Dunărea de Jos

contravenţie de către o persoană care nu cunoşte limba

română este lovit de nulitate. În raport cu jurisprudenţa

C.E.D.O., contravenţiile intră în sfera acuzaţiilor de

materie penală, astfel că făptuitorului îi sunt

recunoscute şi garanţiile prevăzute de art. 6 din

Convenţie, care are prioritate atunci când textul legii

interne defavorizează cetăţeanul

5

. Conform para gra -

fului 3 al art. 6 din C.E.D.O., orice acuzat are dreptul

să fie informat în termenul cel mai scurt şi într-o limbă

pe care o înţelege şi în mod amănunţit asupra naturii şi

cauzei acuzaţiei aduse asupra sa. Or, în cauza dedusă

judecăţii, deşi petentul nu cunoştea limba română,

astfel cum însuşi agentul constatator a prevăzut în

procesul verbal la rubrica alte menţiuni, acesta a fost

sancţionat contravenţional cu încălcarea dreptului de

a fi informat într-o limbă pe care o înţelege asupra

naturii şi cauzei acuzaţiei aduse asupra sa.

În contextul expus, semnarea procesului verbal

redactat într-o limbă pe care cel sancţionat nu o

înţelege şi fără a fi informat de un interpret asupra a

ceea ce semnează, a atras, în viziunea instanţei euro -

pene, nulitatea absolută

6

.

Una dintre principalele trăsături ale răspunderii

contravenţionale expuse anterior este aceea că

răspunderea de acest tip este personală. Tocmai din

această cauză ,ea nu poate fi transferată sau negociată

în cadrul unui contract, fie el chiar şi unul de prestări

servicii. Într-un anumit caz, societatea prestatoare de

servicii media s-a angajat faţă de beneficiar să asigure

respectarea tuturor legilor şi a reglementărilor aplica -

bile în legătură cu serviciile media prestate conform

contractului încheiat. În aceste condiţii, societatea

sancţionată contravenţional, care a amplasat ilegal un

panou publicitar, nu este subiectul activ al con tra -

venţiei, ci doar beneficiara serviciilor de publicitate,

fapt pentru care procesul-verbal al societăţii bene -

ficiare a fost considerat nul

7

.

În România, chiar şi sub imperiul legii vechi,

Legea nr. 32/1968 privind regimul juridic al

contravenţiilor, s-au dat asemenea decizii în practică,

instanţa de judecată stabilind în multiple rânduri că

nu este valabil procesul-verbal de contravenţie în care

s-a sancţionat drept făptuitor a altă persoană decât

aceea care săvârşise contravenţia

8

.

Tot astfel, un proces-verbal de contravenţie a

fost anulat deoarece a fost întocmit unui anumit

angajat al unei societăţi comerciale, care nu avea

niciun fel de calitate pentru a fi contravenient, aceasta

putând aparţine, conform legislaţiei şi regulamentului

intern al firmei respective, administratorului, nicide -

cum patronului sau altui angajat, întâmplător găsit de

agentul procedural la faţa locului

9

. Prin procesul-

verbal de constatare încheiat de O.P.C Arad, a fost

aplicată societăţii reclamante S., iar nu persoanei

fizice X în calitatea sa de administrator, o amendă,

cu posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a

jumătate din minimul amenzii. Acest proces-verbal a

fost semnat de pârâtul-recurent în calitate de director

al societăţii contraveniente, el fiind şi cel care a

însoţit reprezentanţii O.P.C. Arad pe parcursul

efectuării controlului. Potrivit art. 70 – art. 73 şi art.

197 coroborat cu art. 75 din Legea nr. 31/1990

privind societăţile comerciale, republicată, cu mo di -

ficările şi completările ulterioare, dreptul de a repre -

zenta societatea aparţine administratorului şi nu

angajaţilor firmei.

Având în vedere dispoziţiile art. 70 – art. 73,

art. 197 coroborat cu art. 75 din Legea nr. 31/1990

privind societăţile comerciale, precum şi dispoziţiile

art. 19 – art. 22 din statutul societăţii reclamante,

prevederile art. 287 din Codul muncii şi nedepunerea

fişei postului ocupat de pârâtul-recurent la societatea-

reclamantă, instanţa a apreciat că reclamanta nu a

probat că pârâtul avea ca atribuţie de serviciu plata

amenzilor contravenţionale aplicate societăţii.

Răspunderea contravenientului trebuie să fie

una personală

10

şi întocmirea procesului-verbal de

contravenţie trebuie întocmit tot personal de către

agentul constatator, deoarece el are datoria legală de

a se convinge dacă persoana sancţionată se face, într-

adevăr vinovată de săvârşirea faptei contravenţionale.

În cazul unei sesizări telefonice, agentul constatator

are obligaţia să se prezinte la adresa indicată şi să

constate personal dacă petentul se face vinovat de

săvârşirea unei contravenţii, iar nu să încheie

procesul verbal în urma unei sesizări telefonice

11

.

3. Sancţiunea contravenţională aplicată uneipersoane pe baza unui act normativ eronat

Deşi toate celelalte condiţii prevăzute de art.

16 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 erau

Studii, opinii, informări

16 Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011

5

Conform art. 11 din Constituţia României.

6

Dec. civ. nr. 405/ R /2009, Tribunalul Buzău, www.portal.just.ro.

7

Dec. civ. nr. 1895/R/2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a

de contencios administrativ şi fiscal, nepublicată.

8

Sent. civ. nr. 359/1970 a Judecătoriei Tulcea, nepublicată, şi, în

acelaşi sens, sent. civ. nr. 467-1970 a Judecătoriei Tulcea (apud

Gh.Părăuşanu, L.Groza, Reglementarea sancţionării contra -venţiilor, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, pag. 72.)

9

Dec. civ. nr. 31/16 ianuarie 2007, Curtea de Apel Timişoara,

secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.

10

Cu excepţia minorilor pentru care răspund părinţii în calitate de

parte responsabilă civilmente.

11

Dec. civ. nr. 2520/ 27.10.2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia

a VIII-a.

perfecte, indicarea eronată a actului normativ a

constituit un subiect de dispută dar şi un motiv de

anulare, în cele din urmă, a procesului verbal, deşi

această eroare nu constituie, conform dispoziţiilor

ordonanţei în vigoare, un motiv de nulitate a

proceselor verbale de contravenţie.

Referitor la motivele de nelegalitate invocate

de petentă, intimata a arătat că agentul constatator nu

avea obligaţia să aplice pe procesul-verbal ştampila

instituţiei din care face parte, iar faptul că actul

normativ ce prevede şi sancţionează contravenţia

constatată a fost indicat greşit, respectiv Hotărârea

Guvernului nr. 60/1997 în loc de Ordonanţa

Guvernului nr. 60/1997, nu putea atrage nulitatea

procesului verbal, obligativitatea indicării actului

normativ nefiind prevăzută sub sancţiunea nulităţii

absolute de dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr.

2/2001.

Analizând legalitatea procesului-verbal de

constatare şi sancţionare a contravenţiei, instanţa a

constatat că, reţinându-se nerespectarea dispoziţiilor

legale privind apărarea contra incendiilor, petenta a

fost sancţionată în baza unui act normativ care a

reglementat organizarea şi funcţionarea Oficiului

Român pentru Drepturile de Autor şi a corpului de

arbitrii, act abrogat prin Hotărârea Guvernului

nr. 846/2001. Faptul că indicarea eronată a actului

normativ care prevede şi sancţionează contravenţia

nu este menţionat în O.G. nr. 2/2001 drept cauză de

nulitate absolută a procesului verbal, nu înseamnă

decât că nu ar putea fi invocată de instanţă din oficiu,

nu şi că nu ar putea atrage anularea acestuia atunci

când este invocată de partea interesată

12

.

Prin urmare, procesul verbal este lovit de

nulitate absolută dacă a fost încheiat cu nerespectarea

art. 16 din O.G. nr. 2/2001 referitoare la indicarea

actului normativ sub incidenţa căruia a căzut

contravenientul.

Sintagma actul normativ trebuie interpretată

în sensul că se referă la articolul din lege şi la actul

normativ care impun în sarcina cetăţeanului o

anumită conduită. Dacă nu s-ar da o asemenea

interpretare sintagmei în discuţie s-ar ajunge la

situaţia ca o persoană sancţionată contravenţional să

nu ştie ce obligaţie impusă de lege în sarcina sa a

încălcat, iar instanţa învestită cu soluţionarea unei

plângeri contravenţionale, în loc să analizeze

legalitatea sau temeinicia procesului-verbal contestat,

ar trebui să procedeze la încadrarea juridică a faptei

în raport de situaţia de fapt reţinută de agentul

constatator şi de sancţiunea aplicată, ceea ce este

inadmisibil

13

.

După cum este cunoscut, literatura de spe cia -

litate atestă existenţa celor trei prezumţii de care

beneficiază procesul verbal de contravenţie în

calitatea sa de act administrativ individual, respectiv

prezumţia de autenticitate, de veridicitate şi mai ales

de legalitate. Aceasta din urmă, cel puţin conferă

procesului verbal o deosebită forţă probantă, de multe

ori greu de contracarat în faţa instanţei de judecată

pe temeiul că a fost întocmit de agentul constatator ex

propriis sensibus, iar acesta este reprezentant al

autorităţii publice.

Cu toate că procesul verbal de contravenţie

beneficiază de această forţă probantă foarte puternică,

s-a considerat, pe drept cuvânt, că invocarea sa în faţa

instanţei de judecată, trebuie să fie susţinut şi de un

alt mijloc probant, în contextul în care petentul voia

să demonstreze că nu el este făptuitorul contra -

venţiei

14

.

Suntem de acord cu această opinie a dublării

probatoriului de către autoritatea constatatoare,

aceasta bucurându-se pe nedrept de posibilitatea de

a se prevala în instanţă de un act unic, respectiv

procesul verbal de contravenţie, ceea ce i-a conferit în

nenumărate rânduri puterea de a se comporta abuziv.

Nu contestăm necesitatea ca astfel de acte care emană

de la autorităţile publice să se bucure de beneficiile

conferite de lege, dar, pe de altă parte, privind

problema pe linie istorică, putem invoca principiul

conform căruia o singură probă echivalează cu lipsade probe15

, ceea ce ar presupune anexarea la dosar nu

numai a procesului-verbal, ci eventual, şi a altor

probe suplimentare.

4. Importanţa descrierii faptei în cadrulprocesului verbal

Printre dispoziţiile menţionate de art. 16 din

O.G. nr. 2/2001 privitoare la cauzele care atrag

nulitatea proceselor verbale de contravenţie este

enumerată şi descrierea faptei, care constituie

contravenţia în sine, aceasta tocmai pentru a se evita

săvârşirea infracţiunii de abuz de putere din partea

Studii, opinii, informări

Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011 17

12

Sent. civ. nr. 7091/10.08.2006, Judecătoria sect. 2. Bucureşti.

13

Dec. civ. nr. 372/R/2008 a Tribunalului Neamţ, secţia

comercială, de contencios administrativ şi fiscal.

14

S-a retinut că, în ziua de 23.10.2008, petentul a condus

autoturismul cu numărul de înmatriculare B 91 CWG

depăşind neregulamentar autoturismul cu nr. de înmatriculare IS

09 MRG, trecând peste marcajul longitudinal simplu continuu şi

circulând pe contrasens.

15

Este vorba despre un principiu încetăţenit tocmai de CodulCallimach (cunoscut în istorie şi sub denumirea de Codul luiCallimache).

agentului constatator şi pentru a conferi un plus de

credibilitate actului administrativ individual încheiat.

Descrierea faptei trebuie să conţină elemente

cât se poate de edificatoare asupra modului de

desfăşurare a activităţii contravenţionale, tocmai

pentru că, din oficiu, procesul-verbal de contravenţie

beneficiază de caracteristicile legalităţii, veridictăţii şi

autenticităţii, punându-l pe contravenient în situaţia

de a-şi dovedi nevinovăţia. În acest sens, în

interpretarea art. 6 alin. 1 din C.E.D.O, instanţa reţine

că, în cazul în care este vorba despre sancţiuni

restrictive de drepturi, (iar reţinerea permisului de

conducere este o asemenea măsură) este necesară

respectarea, în procedura contravenţională, a tuturor

garanţiilor procesuale, inclusiv prezumţia de

nevinovăţie a petentului, intimata trebuind să facă

dovada săvârşirii cu vinovăţie a faptei

contravenţionale de către petent.

Or, cum situaţia de fapt reţinută în cuprinsul

procesului-verbal de contravenţie nu a fost susţinută

de niciun mijloc de probă, iar petentul contestă

realitatea celor constatate, instanţa a apreciat că

procesul verbal de contravenţie nu este suficient

pentru reţinerea faptei contravenţionale şi menţinerea

sancţiunilor aplicate

16

.

Astfel, aşa cum se arată în cuprinsul art. 16 al

O.G. nr. 2/2001, descrierea faptei trebuie făcută cuindicarea tuturor împrejurărilor ce pot servi laaprecierea gravităţii faptei. Aceasta deoarece

instanţa, conform prevederilor art. 34 din legea-cadru

poate să aprecieze asupra gravităţii faptei şi, în

consecinţă, să reindividualizeze sancţiunea aplicată

de agentul constatator, atât ca tip de sancţiune cât şi

cuantum. Întrucât procesul– verbal contravenţional

reprezintă unicul act probator al săvârşirii unei

contravenţii, el trebuie să conţină toate elementele pe

baza cărora să se poată cerceta de către instanţa de

judecată dacă în realitate s-a comis o asemenea faptă

şi dacă în mod concret se poate angaja răspunderea

contravenţională a unei persoane. Se consideră căprin nedescrierea corespunzătoare a fapteicontravenţionale, se aduce atingere prezumţiei denevinovăţie de care trebuie să beneficieze petentul.De aceea, insuficienta descriere a fapteicontravenţionale a fost echivalată cu nedescrierea,

întrucât prin întocmirea procesului verbal în această

modalitate s-a cauzat petentului o vătămare care nu

poate fi înlăturată decât prin anularea procesului

verbal contestat

17

.

Aceeaşi opinie au îmbrăţişat-o şi alte instanţe

care au considerat că este nelegal procesul-verbal de

contravenţie dacă fapta este imputată altei persoane

decât contravenientului, iar agentul constatator a

omis să descrie fapta săvârşită de persoana sancţio -

nată

18

sau că nu constituie o descriere a faptei simpla

indicare a textului de lege încălcat, fără a se arăta, în

concret, în ce a constat această încălcare, insuficienţa

spaţiului de pe formularul tipizat neputând justifica

această omisiune.

19

Din interpretarea logico-gramaticală a preve -

de rilor art. 16 din O.G. nr. 2/2001 rezultă cerinţa ca

agentul constatator să realizeze o descriere în concret

a contravenţiei, cu specificarea acţiunii sau inacţiunii

autorului şi a tuturor circumstanţelor de natură a

imprima faptei acest caracter. Cerinţa este imperativă,

deoarece raţiunea instituirii ei a fost aceea de a per -

mite instanţei cercetarea legalităţii actului constatator

prin stabilirea faptelor materiale şi verificarea înca -

drării juridice a faptelor

20

.

4.a. Consecinţele neindicării actului normativ

Se consideră că prin neindicarea actuluinormativ care sancţionează contravenţia constatată,

petentul este pus în situaţia de a nu putea verifica sub

aspectul legalităţii măsura luată împotriva sa, motiv

care impune anularea procesului-verbal contra -

venţional. Totodată, instanţa de judecată nu se poate

substitui agentului constatator în a indica actul nor -

mativ care ar prevede o astfel de sancţiune întrucât, în

această situaţie, s-ar încălca principiul disponibilităţii

procesului civil care îi conferă petentului dreptul de

a se plânge împotriva procesului verbal de constatare

şi sancţionare a contravenţiei

21

.

Din cuprinsul art. 17 din O.G. nr. 2/2001

rezultă că lipsa prevederilor referitoare la nume,

prenume şi calitatea agentului constatator, numele şi

prenumele contravenientului, iar, în cazul persoanei

juridice, lipsa denumirii şi a sediului acesteia, a faptei

săvârşite şi a datei comiterii acesteia sau a semnăturii

agentului constatator atrage nulitatea procesului

verbal, specificându-se că numai în astfel de situaţii

nulitatea se constată şi din oficiu.

Studii, opinii, informări

18 Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011

16

Sent. civ. nr. 151/19.02.2009 a Judecătoriei Hîrlău.

17

Sent. civ. nr. 2485/2009 a Judecătoriei Mizil.

18

Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a, dec. civ. nr. 1395/2.06.

2005.

19

Dec. civ. nr. 2463/20.10.2005, Trib. Bucureşti, secţia a VIII-a.

20

Dec. civ. nr. 2460/20.10.2005, Trib. Bucureşti, sectia a VIII-a

(apud D.Severin, Răspunderea contravenţională. Practicăjudiciară, Edit.Hamangiu, Bucureşti, 2007, pag. 106-107.

21

Idem.

5. �especificarea obiecţiunilor în procesulverbal. �einformarea contravenientului asupraposibilităţii de a face obiecţiuni

În practica instanţelor judecătoreşti nu există

un punct de vedere unitar în legătură cu aplicarea

dispoziţiilor art. 16 alin. 7 din O.G.nr. 2/2001 refe -

ritoare la nerespectarea, de către agentul constatator,

în momentul încheierii procesului verbal de

contravenţie, a obligaţiei de a aduce la cunoştinţa

contravenientului a posibilităţii de a face obiecţiuni.

S-a motivat că – din moment ce aceste dispoziţii

conţin norme imperative, de ordine publică, ce

rezultă atât din importanţa instituţiei juridice

reglementate, cât şi din forţa probantă conferită de

lege procesului verbal de constatare a contravenţiei

– se impune ca nerespectarea lor să fie sancţionată cu

nulitatea absolută a actului încheiat.

În raport cu acest caracter imperativ limitativ

al cazurilor în care nulitatea procesului-verbal

încheiat de agentul constatator al contravenţiei se ia

în considerare şi din oficiu, se impune ca în toate

celelalte cazuri de nerespectare a cerinţelor pe care

trebuie să le îndeplinească un asemenea act, inclusiv

cel referitor la consemnarea distinctă a obiecţiunilorcontravenientului la conţinutul lui, nulitatea

procesului-verbal de constatare a contravenţiei să nu

poată fi invocată decât dacă s-a pricinuit părţii o

vătămare ce nu se poate înlătura prin anularea acelui

act. De aceea, nerespectarea de către agentul con -

statator a cerinţelor de a aduce la cunoştinţă contra -

venientului dreptul de a face obiecţiuni la actul de

constatare a contravenţiei şi de a însemna distinct

aceste obiecţiuni atrage doar nulitatea relativă a

procesului verbal de constatare a contravenţiei

22

.

Opinia general îmbrăţişată de autorii de

specialitate este aceea că neîndeplinirea obligaţiei de

a aduce la cunoştinţă contravenientului dreptul de a

face obiecţiuni nu este sancţionată expres cu nulitatea

deci, în acest caz, este vorba despre o nulitate

virtuală

23

. Există însă şi aici două posibilităţi, anali-

zate de doctrină: dacă agentul constatator a neglijat să

atragă atenţia asupra acestui aspect sau dacă agentul

constatator, din rea-voinţă, nu a făcut aceste menţiuni

pe procesul verbal.

În cazul în care agentul nu i-a adus la

cunoştinţă contravenientului posibilitatea de a face

obiecţiuni şi acesta din urmă, atunci când solicită

anularea procesului verbal, evocă aceste aspecte în

instanţă, se va verifica, din oficiu, dacă petentul îşi

cunoştea dreptul

24

, caz în care, în mod evident, nu a

suferit nicio vătămare prin omisiunea agentului

constatator. Dacă acesta a aflat însă ulterior de

această posibilitate, instanţa va analiza care ar fi fost

obiecţiunile contravenientului şi care a fost vătă -

marea efectivă a drepturilor sale prin neaducerea în

timp la cunoştinţă a drepturilor prevăzute de lege.

În cazul în care contravenientul are obiecţiuni,

însă, din diferite motive agentul constatator refuză să

le consemneze în procesul verbal – fapt care trebuie

dovedit de contravenient prin orice mijloc de probă –

vătămarea se prezumă, nulitatea fiind în această

situaţie, expresă. De pildă, atunci când contra ve -

nientul semnează procesul verbal cu menţiunea „cu

obiecţiuni” iar acestea nu sunt arătate expres în

procesul verbal, ne aflăm în situaţia ca acesta să fie

anulat de către instanţă

25

.

Concluzii

Trecerea în revistă a unor situaţii deosebite din

procedura contravenţională, privitoare la aspecte

legate de întocmirea proceselor verbale de con -

travenţie, a creionat numai câteva aspecte din com -

plexitatea procedurii contravenţionale româneşti.

După această modestă analiză, am sesizat, încă o

dată, că această procedură este aşezată, în privinţa

unor aspecte, la graniţa dintre procedura de tip

procedural penală şi cea procesual civilă, sub aspecte

care ţin, de exemplu, de individualizarea sancţiunilor.

Prin urmare, deşi respectă regulile unei tipice pro -

ceduri civile, procedura contravenţională este una

mult mai aspectată, iar câteva dintre problemele

controversate prezentate în acest material demon -

strează necesitatea finisării unei proceduri contra -

venţionale de sine stătătoare care să stabilească un set

mult mai precis şi mai bine definit de norme

aplicabile în acest domeniu.

Studii, opinii, informări

Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011 19

22

Dec. civ. nr. XXII /19.03.2007 a secţiilor unite ale I.C.C.J,

(apud �.Cristuş, Răspunderea contravenţională, Practicăjudiciară 2007-2009, Edit. Hamangiu, Bucureşti, 2010, pag. 160-

161).

23

O.Podaru, R.Chiriţă, Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001comentată şi adnotată, Edit. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006,

p. 120.

24

De exemplu, persoana este avocat sau mai fusese anterior

sancţionat contravenţional şi cunoştea procedura.

25

O. Podaru, R.Chiriţă, op. cit., p. 121.

Serviciul militar l-a satisfăcut, începând ca

voluntar, între 16 noiembrie 1938 şi 20 noiembrie

1944, şi l-a terminat cu gradul de locotenent. A

participat între 1941-1942 şi în 1944 la cel de-al

doilea război mondial. A fost decorat, ca cercetaş,

cu „Virtutea cercetăşească” în 1936, iar apoi, ca

ofiţer, cu ordinul „Coroana României” cu spade şi

panglică de „Virtute militară”, în grad de cavaler, în

1941. Ca veteran de război, a fost înaintat la gradul

de colonel.

Începând din 24 martie 1948, Barbu B.

Berceanu a fost numit ajutor de judecător la

Judecătoria mixtă Râmnicu Sărat. La 26 septembrie

1948, a fost avansat judecător la Judecătoria din

Coteşti. Din motive politice, determinate de instau -

rarea regimului comunist în ţară, a fost eliminat din

magistratură la 31 martie 1949. În 1954 s-a angajat la

Editura Academiei, unde din 1961 a funcţionat ca

redactor.

Dorind cu orice preţ să-şi desăvârşească

studiile juridice, Barbu B. Berceanu s-a înscris din

nou la doctorat în cadrul Institutului de Cercetări

Juridice al Academiei Române, condus de aca de mi -

cian Traian Ionaşcu. La 25 ianuarie 1974, şi-a susţinut

teza de doctorat, cu titlul „Cetăţenia română”, având

drept conducător ştiinţific pe profesor doctor docent

Ion Vântu.

De remarcat că Barbu B. Berceanu are patru

copii: Barbu Rudolf, care a ajuns un cunoscut

matematician, Ileana, căsătorită Revencu, profesoară

de matematică în Bucureşti, Oana, ingineră, Horia,

20 Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011

M e d a l i o n

Barbu B. Berceanu – colaborator de seamă al actualului Consiliu Legislativ

Sorin POPESCU Tudor PRELIPCEANU

Preşedinte de Secţie

Consiliul Legislativ

PERSONALITĂŢI ALE CONSILIULUI LEGISLATIVde-a lungul timpului

Unul dintre cei mai

apre ciaţi colaboratori ai

celui de-al treilea Consiliu

Legis lativ, care şi-a început

acti vitatea în 1996, a fost

Barbu-Rostislav B. Ber -

ceanu. Barbu B. Berceanu

(numele de publicist) s-a

născut la 5 iulie 1921 în

Bucureşti, părinţii săi fiind

Barbu şi Olga. Copilăria a

petrecut-o la bunici, în comuna Bordeşti (judeţul

Râmnicu Sărat, devenit apoi judeţul Vrancea), unde a

urmat, în perioada 1927-1931, şcoala primară. Și-a

continuat studiile la liceul „Matei Basarab” din

Bucureşti. Ultima clasă de liceu, pe care a pregătit-o

singur, a absolvit-o la colegiul „Sfântul Sava” în 1938,

unde şi-a dat, de altfel, şi bacalaureatul în 1939. Între

anii 1940-1944 a fost student al Facultăţii de Drept a

Universităţii din Bucureşti. După absolvire, Barbu B.

Berceanu s-a înscris în Baroul Ilfov, obţinând diploma

de avocat definitiv în decembrie 1947.

După luarea licenţei în drept, Barbu B.

Berceanu a absolvit examenele doctoratului politico-

economic. Ar fi trebuit să-şi susţină, la 1 iulie 1947, la

Facultatea de Drept din Bucureşti, teza de doctorat, cu

titlul „Un sistem de ştiinţe morale şi politice”, în faţa

unei comisii prezidate de profesorul universitar Virgil

Veniamin, dar, ca urmare a vremurilor tulburi din ţară

de după cel de-al doilea război mondial, deşi proiectul

tezei de doctorat mai sus amintite a fost înaintat

membrilor comisiei, susţinerea nu a mai avut loc.

medic. De asemenea, are un nepot, Barbu Revencu,

fiul fiicei sale Ileana.

La Editura Academiei a activat până în 1981,

când s-a pensionat. Locuinţa sa se afla în Bucureşti.

În perioada 16 decembrie 1996 – 7 ianuarie

1999, Barbu B. Berceanu a fost unul dintre

colaboratorii de seamă ai celui de-al treilea Consiliu

Legislativ. În această instituţie juridică prestigioasă

a ţării a lucrat în calitate de consilier în cadrul

Departamentului de informatică legislativă. De altfel,

Barbu B. Berceanu a publicat în numărul 1/1999 al

Buletinului de Informare Legislativă al Consiliului

Legislativ un valoros studiu intitulat Istoricul şinatura Consiliului Legislativ.

Barbu B. Berceanu a publicat, începând din

1947, lucrări juridice, lingvistice, bibliografice,

precum şi literare. Între cărţile scrise de Barbu B.

Berceanu, o semnificaţie aparte o are monografia

Universul juristului Mircea Djuvara, apărută în 1995

la Editura Academiei Române, monografie precedată

de un studiu al profesorului Paul Alexandru

Georgescu şi adăugită cu un text inedit al lui Mircea

Djuvara. În opinia autorului, această lucrare avea

menirea de „a contribui la conturarea valoriloratinse de cultura şi gândirea românească în cursulistoriei sale, a culmilor atinse de gândirea juridicăromânească, prin prezentarea operei lui MirceaDjuvara (1886-1944)”1

. Barbu B. Berceanu amintea

în prefaţă că „această lucrare a fost elaborată învremea când, în ţara noastră, mi se părea singuraposibilitate de a prezenta o lucrare ştiinţifică despreesenţa dreptului şi locul acestuia în sistemul disci -plinelor umane: ceea ce m-a îndemnat mai mult să oelaborez. De asemenea, că, în aceste condiţii, acti -vitatea politică a lui Mircea Djuvara a fost tratatămai pe scurt, şi numai cu ocazia prezentării vieţiiacestuia şi a concepţiei sale privind ştiinţa politicăşi dreptul constituţional, deşi ar fi meritat un capitolaparte. Speram că momentul publicării ar fi putut săfie în 1986, cu ocazia centenarului autorului studiat;atunci, n-am putut însă participa decât la aniver să -rile criptice ale revistei „Studii şi cercetări juridice”,dimpreună cu doamna dr. Sofia Popescu (nr.2/1986),şi Asociaţiei de Istorie Comparativă a Instituţiilor şi Dreptului, dimpreună cu domnul dr. MirceaGoruneanu. Întârzierea a fost totuşi binevenită, căci,azi, am putut să las cu totul deoparte pelerinamarxist-leninistă sub care ni se impunea să înfăţişăm

gândirea şi pe care – alături de alţi autori ai timpului– căutam să o fac cât mai transparentă”2

. De

remarcat că acestei lucrări i s-a decernat Premiul

„Andrei Rădulescu” al Uniunii Juriştilor pe 1996. O

prezentare succintă realizată de Barbu B. Berceanu a

apărut sub titlul Mircea Djuvara/ �ote despre viaţa şiopera sa, în deschiderea volumului ce includea

reeditarea cursului lui Mircea Djuvara de Teoriagenerală a dreptului (Enciclopedia juridică) – Dreptraţional, izvoare şi drept pozitiv, volum publicat, în

1999, de Editura ALL BECK.

În 1999, la Editura ALL BECK a apărut lu -

crarea lui Barbu B. Berceanu Cetăţenia. Monografiejuridică, la care autorul ţinea mult. De altfel, în

prefaţă, Barbu B. Berceanu preciza: „Lucrarea areca punct de plecare o parte din teza mea de doctoratîn drept (Cetăţenia română, 1973, 700 f.; autoreferat29 p.), lucrare pe care editurile de până la 22decembrie 1989 nu s-au încumetat să o publice. Amevocat-o, mai întâi, pentru că, direct sau prinautoreferatul ei, a fost semnalată, citită şi comentatăîn câteva lucrări tipărite, ceea ce face ca monografiade faţă să apară ca un fel de ediţie a doua – revăzutăşi actualizată – a acelei părţi preluate din ea; apoi,pentru că partea istorică şi bibliografia din teză aufost de această dată reduse, astfel că, pentruspecialişti, vechea teză rămâne încă utilă. M-am maireferit, în acest volum, la începuturile de cetăţenieeuropeană şi planetară. Port nădejdea [...] că acelDomn din testamentul-prefaţă al lui Tudor Arghezi –cititorul – va putea consemna de iure ireversibilademnitate umană a cetăţeniei române, în care să fieprezente atât libertatea individuală cât şi partici -parea organizată la viaţa socială, şi între ai căreititulari să nu poată avea loc discriminări nejus ti -ficate de propria lor valoare. Și că viitorul cercetătorva putea găsi în paginile ce urmează, tratând unsubiect milenar, măcar un grăunte de noutate; iarpracticianul (omul politic, legislatorul, juristulpalatului de justiţie) şi cetăţenii în genere, rezolvareaproblemelor de cetăţenie cu care se confruntă”3

.

Cartea include şi un util şi complet Repertoriu crono -lo gic al legislaţiei româneşti privind cetăţenia,drepturile cetăţeneşti şi drepturile omului până la 31 decembrie 1998.

În cuvântul înainte dintr-o altă lucrare a

sa Biblio grafia publicaţiilor oficiale româneşti

Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului

Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011 21

1

Barbu B. Berceanu: Universul juristului Mircea Djuvara,

Bucureşti, Editura Academiei Române, 1995, p.21.

2 Idem, p.22-23

3

Barbu B. Berceanu: Cetăţenia. Monografie juridică,

Bucureşti, Editura ALL BECK, 1999, p.V.

1640-1989, apărută în 2003 la Editura ALL BECK,

Barbu B. Berceanu evidenţia: „O categorie depublicaţii, specifică dreptului, este aceea apublicaţiilor emise de puterea de stat, de un organ alstatului şi, în general, de o persoană juridică de dreptpublic, cu intenţia de a le da autoritatea ei, implicitde a angaja. [...] Desigur, şi în cadrul publicaţiiloroficiale, există o gradaţie de evaluare, o ierarhie înfuncţie de gradul organului emitent, de intenţiaacelui organ în emiterea unui act sau altul, despecialitatea lui (având prioritate, după publicareaîn „Monitorul Oficial”, legea reeditată de ConsiliulLegislativ, documentul editat de Arhivele Statului,comunicarea ştiinţifică ţinută la Academia Românăetc.), de statutul juridic al editorului (avândprioritate publicaţia unei edituri de stat, urmată depublicaţia apărută pe teritoriul României etc.), denatura actului publicat (dispoziţia, atestarea unorfapte, exprimarea unei poziţii, exprimarea uneiintenţii), de caracterul originar al documentuluipublicat. Mai e de amintit şi relativitatea în timp aacordării calificativului de „oficială” unei publicaţii,în funcţie de nivelul economic (după cum în întreagaţară exista o singură tipografie sau mai multe), deregimul libertăţii (după cum regimul respectalibertatea cetăţenească sau, de exemplu prinnaţionalizare, instaura un monopol al publicaţiilor;ori impunea o orientare ideologică sau nu)”4

. De

remarcat că Barbu B. Berceanu figurează drept autor

al Catalogului publicaţiunilor Academiei Române,vol. II, 1938-1948 / Supliment 1867-1947 şi Indicegeneral de nume 1867-1948, Bucureşti, Biblioteca

Academiei R. S. România, 1967 şi al Suplimentuluiîntregitor la Catalog general analitic (al EdituriiAcademiei), Bucureşti, Biblioteca Academiei R. S.

România, 1973.

În 2003, la Edutura Rosetti, a apărut o carte a

lui Barbu B. Berceanu, deosebit de amplă şi

valoroasă, intitulată Istoria constituţională aRomâniei în context internaţional comentată juridic,care include un Repertoriu cronologic adnotatprivind actele fundamentale ale României sauaplicate în România. În această lucrare Barbu B.

Berceanu arăta: „Ideal ar fi – din punctul de vedereal juristului – ca Statul, de-a lungul istoriei sale, săse desfăşoare în cadrul unei singure ordini de dreptconstituţională: dar această situaţie fericită e rarăîn lume, mai totdeauna s-au succedat în viaţa unui

Stat mai multe ordini de drept. În cazul instalării uneinoi ordini de drept – fie în urma unei ameninţări sauocupaţii străine, fie în urma unei lovituri de Stat –ordinea constituţională dinainte se înlocuieşte: mairepede când e vorba de un act de revenire la oanterioară Constituţie înlăturată, fie mai puţinrepede, treptat, pe măsura instaurării noii ordini dedrept; iar până atunci rămâne practic în vigoarevechea Constituţie incomplet înlăturată, cu titlu delege ordinară, gata oricând de înlocuire. Înasemenea cazuri, schimbarea constituţională se cerejudecată din punctul de vedere al respectăriiprincipiilor generale ale dreptului, singura care îiatribuie legitimitatea. Și vom conchide – de la caz lacaz – că schimbarea e perfect legitimă, căschimbarea se justifică temporar sau că nu elegitimă. Căci într-un fel apreciem o schimbareexplicată de neputinţa constituantului originar de aprevedea faptul care a impus-o ori explicată deprogresul tehnic, într-un fel apreciem o schimbareimpusă de o imixtiune străină care ne-a depăşit şiîntr-un fel apreciem schimbările bunului plac alguvernanţilor. Şi mai criticabilă, din punctul devedere al dreptului, e coexistenţa, în cadrul aceleiaşisocietăţi, a mai multor sisteme juridicenecoordonate, dacă nu chiar contradictorii,generând lipsă de drept, anarhie”5

. De remarcat că,

în 1947, Barbu B. Berceanu scoate Précis de politicăconstituţională, însoţit de Proiect constituţionalpentru România de azi, multiplicat la gestätner.

Preocupările sale în domeniul constituţional se

reflectă şi în Anteproiectul pe care l-a propus, la 19

mai 1990, la masa rotundă pe tema Proiect deConstituţie a României propus partidelor politice.

Barbu B. Berceanu este şi autor al unor alte

cărţi, ca: Prezentarea lucrărilor ştiinţifice /Metodologia activităţii autorului, Bucureşti, Editura

Ştiinţifică, 1968 (în colaborare cu Iulian Panaitescu);

Sistemul gramatical al limbii române(reconsiderare), cu un cuvânt înainte de Alexandru

Graur, Bucureşti, Editura Știinţifică, 1971;

�egaţia/Sistemul negaţiilor în limba română,

Bucureşti, Editura Crater, 1999; Radiografia unuilitigiu judiciar/Revendicarea unei proprietăţicolectivizate din comuna Bordeşti, judeţul Vrancea(fost judeţul Râmnicu Sărat) în lumina principiilordreptului, a Constituţiei (1991), a legislaţiei şi a

Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului

22 Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011

4

Barbu B. Berceanu: Bibliografia publicaţiilor oficialeromâneşti 1640-1989, Bucureşti, Editura ALL BECK, 2003,

p.V-VI.

5

Barbu B. Berceanu: Istoria constituţională a României încontext internaţional comentată juridic, Bucureşti, Editura

Rosetti, 2003, p.8.

„autorităţii de lucru judecat”, Bucureşti, Editura

Crater, 2000; Antologie domnească, de la vorbeocazionale la inscripţii în piatră, cuvânt înainte,

selecţie, adnotări şi indici de Barbu B. Berceanu,

Bucureşti, Editura Minerva, 1999; ... iar lor le-amspus poem, Bucureşti, Editura Litera, 1977; Poem pehârtie de ziar, Editura Semnalul, 1992. Totodată,

Barbu B. Berceanu a realizat, în colaborare cu Maria

Dvoracek, Dumitru Firoiu, Valentin Al. Georgescu,

Vasile Gionea, Nicolae Grigoraş, Alexandru Herlea,

Iosif Kovacs, Liviu P. Marcu, Ioan Matei, Damaschin

Mioc, Mircea Muşat, Petre Pătrăşcanu, Alexandru

Porţeanu, Ovid Sachelarie, Petre Strihan, Valeriu

Şotropa, Ion Vântu, Romulus Vulcănescu, volumul

2: Partea întâi şi Partea a doua a Istoriei dreptuluiromânesc, care au apărut în 1984 şi, respectiv, în

1987 la Editura Academiei, sub coordonarea lui Ioan

Ceterchi, preşedinte, în perioada 1971 – 1980, al celui

de al II-lea Consiliu Legislativ.

De altfel, în perioada anilor ‘80, dar şi după

1989, Barbu B. Berceanu a fost un membru activ şi

avizat al Colectivului de vechi drept românesc, care

îşi desfăşura activitatea în cadrul Academiei Române.

Este de asemenea de subliniat că Barbu B.

Berceanu a activat cu succes şi în cadrul Asociaţiei de

Istorie Comparativă a Instituţiilor şi Dreptului,

precum şi al Ligii pentru Apărarea Adevărului Istoric.

În ultimii ani, după 2005, din cauza vârstei

înaintate, Barbu B. Berceanu nu mai este prezent, ca

înainte, în arena publicistică şi editorială.

La împlinirea primului an de la crearea

Consiliului Legislativ, Alexandru N. Gane preciza:

Ţin D-lor, înainte de a isprăvi, să mulţumesc, înprimul loc, D-lor Consilieri temporari care ne daupreţiosul lor concurs la unificarea codurilor şi lalucrările de specialitate6

. În cuvântarea rostită la

deschiderea celui de al 7-lea an de activitate a

Consiliului Legislativ, Alexandru N. Gane sublinia:

O, nu uşoară ne-a fost munca şi nu mică decepţiunea,când în cursul lucrărilor de unificare, pentru motivede economie, ni s-au suprimat şi cei câţiva preţioşicolaboratori, consilieri temporari. [...] Sunt datorînsă să adaug că, totuşi, cei mai mulţi dintreconsilierii temporari nu ne-au părăsit şi continuă săne dea şi astăzi concursul lor luminat, iar înParlament am găsit tot sprijinul la care avem dreptulsă ne aşteptăm7

.

Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului

Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011 23

6

Alexandru �. Gane: Discursul ţinut cu ocazia împliniriiprimului an de la crearea Consiliului Legislativ, în: Curierul

judiciar, nr.7, 1927, p.4.

7

Alexandru �. Gane: Din activitatea Consiliului Legislativ.Cuvântare rostită la deschiderea celui de al 7-lea an deactivitate, Bucureşti, 1932, p.17.

Recent, galeria lucrărilor despre instituţiile

fundamentale ale statului s-a îmbogăţit cu o nouă

apariţie care a văzut lumina tiparului la Editura

Monitorul Oficial. Avem în vedere cartea d-lui prof.

dr. Ioan Vida Curtea Constituţională a României.Justiţia politicului sau politica justiţiei? Autorul este

chiar fostul preşedinte al acestei prestigioase

instituţii, care este garantul supremaţiei şi respectării

Constituţiei în România, fiind, astfel, poate cea mai în

măsură persoană să realizeze o monografie a Curţii

Constituţionale.

Această lucrare este cu mult mai mult decât o

carte despre înfiinţarea, evoluţia, organizarea şi

funcţionarea Curţii Constituţionale. Astfel, sunt

clarificate şi comentate, spre informarea cititorilor,

unele aspecte poate mai puţin evidente, autorul

abordând subiecte delicate cu care s-a confruntat în

activitatea de zi cu zi în perioada în care a activat în

cadrul instituţiei.

S-a urmărit ca în cadrul deciziilor emise de

Curtea Constituţională să se aibă în vedere faptul că

acestea nu se referă la drepturile şi interesele unor

anumite persoane, cum se întâmplă în cadrul

jurisdicţiei instanţelor de judecată, ci privesc un

interes public, având caracter general, care se aplică

erga omnes, chiar dacă sesizarea de necon -

stituţionalitate se face din partea unei singure

persoane.

La începutul lucrării, autorul face o distincţie

între cele două tipuri de control al constituţionalităţii

legilor, prezentând, pe rând, atât sistemul american cât

şi sistemul european de control a constituţionalităţii

legilor. În 1991, cu prilejul discuţiilor referitoare la

adoptarea unei noi Constituţii, a avut câştig de cauză

modelul european, model bazat pe o instituţie

naţională, aptă să controleze constituţionalitatea

legilor în mod centralizat, precum şi raporturile care

se stabilesc între autorităţile statale.

Un aspect de mare actualitate analizat de autor

şi care suscită numeroase polemici este reprezentat

de prevederea unor noi atribuţii ale Curţii

Constituţionale, în conexiune cu modificarea unor

texte din Legea fundamentală.

Avem în vedere recent introdusa atribuţie a

Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra hotă -

rârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor

plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două

Camere. Actul normative care prevede această

atribuţie este Legea nr. 177/2010 care a modificat

norma de la alin. (1) al art. 27 din Legea nr. 47/1992

privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constitu -

ţionale.

Astfel, după cum consideră autorul lucrării,

„textului constituţional privitor la verificareaconstituţionalităţii regulamentelor Parlamentului is-a adăugat şi controlul de constituţionalitate asupraunor hotărâri parlamentare care sunt, în esenţă, acteindividuale de aplicare a regulamentelor parlamen -tare”. În continuare, se precizează că „acteleindividuale emise în aplicarea legii şi a regulamen -telor nu ţin de contenciosul constituţional, ci decontenciosul administrativ. Ca atare, în cazul nostru,nu ne găsim în faţa preluării unor noi atribuţii decătre Curtea Constituţională, prin legea sa organică,

24 Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011

NOI APARIŢII EDITORIALE

Ioan Vida

Curtea Constituţională a RomânieiJustiţia politicului sau politica justiţiei?

Bucureşti, Editura Monitorul Oficial, 2011

ci asistăm la modificarea unui articol constituţionalprintr-o lege organică”.

Acest aspect este cu atât mai actual cu cât

recent, prin Decizia nr. 53/2011, Curtea Constitu -

ţională, în virtutea noilor atribuţii, a declarat

neconstituţională Hotărârea Plenului Senatului

nr. 43/2010 privind validarea magistraţilor aleşi ca

membri ai Consiliului Superior al Magistraturii.

În cele câteva cuvinte care se regăsesc pe

coperta de final a cărţii, autorul precizează excla -

mativ ideea esenţială a lucrării: „Iată o dezvoltareexplicativă a dilemei relevate de titlu: jurisdicţiaconstituţională îndeplineşte o funcţie politică saureprezintă o variantă de estompare juridică atrăsăturilor accentuate ale politicului?”

Este ceea ce îşi propune autorul prin lucrarea

de faţă, prin deschiderea unor noi orizonturi şi

provocări cognitive.

În acest context, apare ca firească întrebarea

autorului: „Cum este posibil ca un organism formatdin reprezentanţi ai Preşedintelui României, ai

Camerei Deputaţilor şi Senatului să înfrângădeciziile parlamentare şi să anuleze punerea înaplicare a hotărârilor decise de aceste organisme?”Continuăm prin a-l cita din nou pe autor: „Răspunsulla această întrebare se regăseşte în carte şi are caobiect legitimarea Curţii Constituţionale în trendulmondial şi mai ales în virtutea faptului că la oraactuală Curtea Constituţională a României deţinePreşedinţia Curţilor Constituţionale Europene şi estemembră a Curţilor Constituţionale Francofone”.

Originalitatea, eleganţa stilului, analiza criti că

fără menajamente, temeinicia argumentării diverselor

aspecte ale fenomenului contenciosului constitu -

ţional, fac din acest volum o carte de refe rinţă, care ar

trebui să fie prezentă pe masa de lucru nu doar a

oricărui factor provenit din mediul politic sau

decizional, ci şi a oamenilor de cultură, cerce tătorilor

şi a formatorilor de opinie.

Consilier – şef sector, Cătălin Ciora

Consiliul Legislativ

�oi apariții editoriale

Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011 25

Doamna profesor doctor Genoveva Vrabie are

o îndelungată activitate didactică şi publicistică,

făcând parte din numeroase societăţi ştiinţifice sau

profesionale de prestigiu din ţară şi străinătate. Ca o

încununare a acestei bogate activităţi, a luat naştere

volumul de faţă. Cu o prefaţă în limba franceză

a doamnei profesor universitar dr. Elena Simina

Tănăsescu, lucrarea reuneşte o serie de articole scrise

de-a lungul timpului de autoare, având ca temă

observaţiile sale avizate asupra evoluţiei statale şi

politice din România, dreptul constituţional fiind una

din preocupările constante ale doamnei profesor.

Cum dreptul constituţional român interac -

ţionează cu dreptul constituţional al celorlalte state

europene, autoarea a manifestat preocupări re fe-

ritoare la constituţionalismul european încă de la

apariţia lui. Consideraţii originale asupra conceptelor

referitoare la suveranitate, Constituţie sau stat, atât

de clasice, dar atât de actuale, sunt prezentate în

paginile acestei cărţi.

Volumul de faţă este structurat în patru părţi,

iar ordinea inserării materialelor nu este cronologică,

ci tematică, existând în notele de subsol date refe -

ritoare la data şi contextul în care au fost realizate.

Prima parte şi cea mai importantă ca întindere,

conţine articole şi rapoarte referitoare la instituţii

fundamentale într-un stat. Astfel, în raportul „�oulrol al Constituţiei în România” doamna profesor

scria, în anul 2002, că un popor adoptă de-a lungul

existenţei sale o Constituţie, apoi, pe măsura evoluţiei

sale, aceasta suferă modificări, fiecare completare

răspunzând unui alt scop. La noi, ca şi în alte state

care au urmat regimurilor comuniste, nevoia unei

schimbări a fost evidentă, deşi calea care trebuia par -

cursă nu era cunoscută. În aceste condiţii, Adunarea

Constituantă a trebuit să creeze baza normativă a

noului regim politic. În acest context, este analizată

Constituţia, urmărind izvoarele, funcţia, rolul ei şi

toate celelalte implicaţii, în societatea noastră.

„Parlamentul României în perspectiva mode -lelor de reglementare juridică”, raport prezentat la

Colocviul „Francofonia şi integrarea europeană.

Patrimoniul franco-român” , subliniază influenţa con -

stituţiilor franceze, iar “filozofia“ care se găseşte la

baza organizării Parlamentului poate fi sintetizată

astfel : „Parlamentul este autoritatea legislativă” şi

„Parlamentul nu este decât una din «puteri», nefiindun supra-organ de stat, ci unul care se încadreazăîntr-un sistem de control reciproc între autorităţi”.

Articolul publicat în Revista internaţională de

drept comparat nr. 3/2007 „Funcţiile ParlamentuluiRomâniei. Contribuţie la identificarea şi clarificarealor”, face precizări referitoare la necesitatea iden -

tificării funcţiilor Parlamentului, mai ales pentru

cunoaşterea limitelor Statului, în sfera de manifestare

şi de exerciţiu a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

„Atribuţiile Preşedintelui României”, „Rolulşi funcţiile Preşedintelui României”, „PreşedinteleRomâniei – garantul Constituţiei?” sunt câteva arti -

cole publicate în reviste de specialitate, unde doamna

profesor Genoveva Vrabie analizează natura relaţiei

de colaborare şi de mediere, unde este cazul, între

Preşedintele României, Guvern şi Parlament, în sco -

pul îndeplinirii atribuţiilor lui constituţionale.

�oi apariții editoriale

26 Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011

Genoveva Vrabie

Le régime politique et constitutionnel de la Roumanie post-décembriste

Regimul politic şi constituţional al Românieipost decmbriste

Iaşi, Editura Institutului European, 2010, 450 p.

„Curtea Constituţionala a României”, „Dreptulde a sesiza Curtea Constituţională pentru efectuareacontrolului constituţionalităţii legilor”, „Indepen -denta judecătorilor Curţii Constituţionale Române.�ormă şi realitate”, un articol şi două rapoarte,

publicate între anii 2002-2006 şi prezentate în medii

juridice internaţionale, fac analiza unei instituţii

absolut noi în România, înfiinţată prin Constituţia de

la 1991.

Ultimul capitol al părţii întâi este raportul

„Referendumul constituţional în România” publicat

în 2006 care, din primele rânduri urmăreşte să

clarifice noţiunea în sine: (referendumul) „... estevotul prin care cetăţenii se pronunţă prin « da » sau« nu » în ceea ce priveşte un text”, fiind din acest

punct de vedere în acord cu profesorii Pierre Avril şi

Jean Gicquel.

Partea a doua reuneşte materiale prezentate în

cadrul unor mese rotunde şi publicate în diverse

reviste de specialitate. Iată câteva titluri, pentru

exem plificare: “Interpretarea diferită a unor texteconstuționale care reglementează raporturile dintrePreședinte României şi Guvern şi consecințele prac -tice ale absenței unei concepții unitare în acestdomeniu”, “�atura juridică a Curților Constitu țio -nale şi locul lor în sistemul autorităților publice”,“Reflecții asupra competenței Curții Constituționalea României de a rezolva conflictele juridice de naturăconstituțională între autoritățile publice”, “Echi li -brul puterilor în România, evoluția rapoar telor întreputerile statului în perioada post-decembristă”.Acestea, împreună cu cele din prima parte, conţin

opinii şi interpretări pertinente ale profesorului de

drept constituţional despre instituţiile statului român

post-decembrist, despre interacţiunea şi echilibrul

dintre ele.

In ce-a de-a treia parte a lucrării, găsim

adunate materiale știin�ifice pe teme legate de

integrarea României în Uniunea Europeană, efectele

integrării asupra izvoarelor dreptului şi consecin�ele

creării Uniunii Europene asupra conceptelor clasice

ale dreptului constitu�ional. Câteva titluri: “Inte gra -rea euro peană şi suveranitatea de stat”, “Implicațiiletra ta tului stabilind o Constituție pentru Europa în

ierarhia surselor de drept”, “Constituționalismuleuropean – fenomen complex şi integrator”, “Consti -tu ționalismul în România post-decembristă” şi“Dreptul la o bună administrare”.

„Realităţile europene – şi nu numai – îndomeniul organizării politice a societăţilor naţionalesunt astăzi mai complexe, cu multe elemente noi, faţăde cele din sec. al XVIII-lea şi al XIX-lea, cânddreptul constituţional clasic a fost fondat şi când aufost creionate elementele principalelor categorii pecare le punem azi în discuţie – Constituţie, stat,suveranitate – şi alte categorii cu care opereazăaceastă ramură ştiinţifică. Este interesant deobservat că aceste « elemente noi » se situează atâtîn interiorul societăţilor politice naţionale, cât şi în« afara » acestora” , subliniază eminentul profesor

de drept constituţional în partea introductivă a

raportului „Constitu�ia, statul, suveranitatea –Concepte care trebuiesc regândite?”, prezentat la al

VI-lea Congres Mondial de Drept Constituţional de

la Santiago de Chile în anul 2004.

Ultima parte reproduce raportul realizat de

d-na profesor doctor Genoveva Vrabie, ca membru al

Comisiei preziden�iale de analiză a regimului politic

şi constitu�ional al României, numit „Raport privindanaliza unor aspecte ale regimului politic şiconstitu�ional român”.

Plecând de la clarificări terminologice (regim

politic, regim constituţional, formă de guvernământ,

etc), trecând apoi la analiza drepturilor şi libertăţilor

fundamentale, a imunităţii parlamentare a relaţiei

Preşedinte – Prim-ministru, statutul şi poziţia justiţiei

constituţionale, etc, doamna profesor concluzionează :

„fiecare societate cu o organizare statală, fiecarenaţiune, va fi guvernată de propria sa Constituţie, actsuprem, dar şi de regulile comunitare obligatorii (...),fiecare din cele două categorii (sis teme) de reguliputând avea un caracter « suprem »”. România este

pe cale să integreze marile principii care au stat la

baza democraţiei şi a statului de drept în Occident, şi

să se ataşeze evoluţiilor contem porane.

Expert Lucica Violeta Niculae

Consiliul Legislativ

�oi apariții editoriale

Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011 27

Cartea „Medierea” apărută la editura „Universul

Juridic”, scrisă de Dumitru A.P Florescu şi Adrian

Bortea şi prefaţată de dr. Gavril Iosif Chiuzbaian,

reprezintă, pentru a cita din Cuvântul înainte ce

precede conţinutul respectivei lucrări „un prim pasimportant în abordarea aspectelor teoretice legate deinstituţia medierii în România”.

Prezenta recenzie, pe lângă o succintă pre -

zentare structurală a cărţii, mai are ca scop şi o

subliniere a aspectelor şi elementelor considerate

definitorii care fac din prezenta lucrare una distinctă

în domeniul medierii, procedură care se dovedeşte a

fi o alternativă mai accesibilă şi eficientă în rezol -

varea conflictelor

Cartea debutează cu geneza procedurii de

mediere din punct de vedere istoric, principiile şi

necesităţile juridico-sociale care au stat la baza apa -

riţiei medierii, distincţia dintre conciliere şi mediere,

distincţiile definitorii dinte cele două proceduri fiind

caracterul supletiv al medierii, precum şi faptul că,

în cazul concilierii, aceasta se aplică litigiilor de

natură comercială.

Totodată, este prezentată şi poziţionarea

acestei proceduri în cadrul dreptului muncii, cu o

foarte bine documentată bază legislativă. Aceste

aspecte, precum şi altele, sunt însumate în prologul

lucrării, care este constituit de Introducere.

Capitolul II, „Definiţia şi principiile medierii”,

astfel cum reiese din titlu, tratează noţiunea medierii

în cadrul său normativ, din punct de vedere al

legislaţiei naţionale şi al celei europene, urmând o

prezentare mai amănunţită a definiţiei acesteia, ce

cuprinde, printre altele, originea medierii, caracte -

risticile, precum şi unele aspecte generale despre terţa

persoană aptă să negocieze soluţia reciproc conve -

nabilă între părţi – mediatorul.

Astfel cum precizează autorii, „se impune,alături de definirea instituţiei medierii, analizaprincipiilor generale care stau la baza fiinţări ei” şi

drept urmare, sunt analizate într-o manieră avizată,

cele 4 principii – cel al libertăţii, al confidenţialităţii,

al neutralităţii şi al imparţialităţii.

Capitolul III, „�atura juridică a medierii”prezintă, în cadrul primului subcapitol caracteristica

contractuală a medierii, diferenţele dintre efectele

medierii şi cele ale arbitrajului şi o comparaţie între

acestea, iar cu ajutorul notelor de subsol substanţiale,

cititorului îi sunt prezentate unele aspecte conexe

medierii din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi

organizarea profesiei de mediator.

Totodată, sunt analizate şi unele aspecte refe -

ritoare la clauza de mediere.

La cel de-al doilea subcapitol sunt tratate

aspecte privitoare la domeniul de aplicare a medierii,

domeniu care este analizat prin prisma naturii

drepturilor generatoare de conflict şi a ramurii de

drept căreia aparţin acestea, domeniul de aplicare

fiind foarte variat, de la ramurile din dreptul civil,

cum ar fi dreptul de proprietate, cel al familiei,

dreptul succesoral sau dreptul muncii, până la litigiile

privind protecţia consumatorilor.

Capitolul IV, „Mediatorul”, analizează noţiuni

ce implică dobândirea calităţii de mediator, formele

de exercitare a profesiei, răspunderea disciplinară,

�oi apariții editoriale

28 Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011

Dumitru A. P. Florescu, Adrian Bortea

Medierea

Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2010, 222 p

calificarea impersonală a mediatorului, atitudinea în

abordarea conflictului şi standardul de formare a

mediatorului, fiecare dintre aceste aspecte fiind

detaliate, cu trimiteri la actele normative care le

reglementează, astfel cititorul obţinând informaţii

utile şi avizate. Noţiunile care conferă mediatorului

calificarea sa impersonală se disting prin complexi -

tatea detalierii asupra aspectelor ce le definesc, cum

ar fi negocierea, acel proces volitiv al părţilor de a

încheia o convenţie pentru soluţionarea unui conflict

sau divergenţe. Cealaltă caracteristică este comu -

nicarea, ca o componentă esenţială în procesul de

mediere şi analizarea acesteia, prin elementele

definitorii specifice comunicării.

Ultimele două subcapitole constau în prezen -

tarea aspectelor ce ţin de atitudinea mediatorului în

abordarea conflictului, precum şi standardul de

formare a mediatorului.

Capitolul V, „Procedura medierii” debutează

cu aspecte referitoare la contractul de mediere, pro -

cedura de încheiere a unui asemenea tip de contract,

caracteristicile şi principiile ce stau la baza acestuia,

condiţiile şi sancţiunile.

Capitolul este finalizat prin explicarea celor

trei modalităţi de închidere a procedurii medierii: prin

încheierea unei înţelegeri între părţile aflate în

conflict, prin constatarea eşuării medierii de către

mediator şi prin denunţarea unilaterală a contractului

de către una dintre părţi.

Capitolul VI, şi ultimul, prezintă medierea

litigiilor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, prin

explicarea procedurii ce trebuie urmate de către părţile

implicate într-un litigiu pendinte, efectele produse de

mediere asupra desfăşurării procesului, precum şi

domeniul de aplicare al medierii, respectiv ramurile

dreptului asupra cărora se aplică această procedură.

Epilogul lucrării îl constituie legislaţia privind

medierea în cadrul dreptului Uniunii Europene,

pornind de le Codul European de conduită pentru

mediatori şi încheind cu anumite recomandări ale

Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei către

Statele membre cu privire la mediere.

Prin abordarea clară, tratând cu maximă atenţie

fiecare aspect ce defineşte instituţia medierii, într-un

limbaj accesibil, dar care nu exclude noţiunile

specifice, de specialitate, autorii au conceput această

carte ca pe un instrument util şi reprezentativ în

domeniul pe care îl prezintă.

Astfel, prin generozitatea informaţiilor şi

meticulozitatea cu care tratează aspectele juridice ce

stau la baza tematicii abordate, lucrarea constituie o

sursă importantă de informaţii pentru cine doreşte să

afle mai multe despre o variantă amiabilă şi uneori

mai rapidă pentru soluţionarea conflictelor şi în care

nu este implicată instanţa judecătorească.

Expert Emilian Cercel

Consiliul Legislativ

�oi apariții editoriale

Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011 29

Amploarea arbitrajului comercial în România

contemporană, precum şi relativa autonomizare a

acestuia, conceput ca alternativă la procedura urmată

în faţa instanţelor de drept comun de soluţionare a

litigiilor patrimoniale, au dus la formularea şi

argumentarea unor opinii din partea doctorului în

drept Titus Prescure şi a lectorului universitar Radu

Crişan, în calitate de practicieni şi promotori ai

arbitrajului comercial, concretizate în lucrarea

„Arbitrajul comercial – Modalitate alternativă desoluţionare a litigiilor patrimoniale”.

Structurată ca un curs universitar revizuit şi

actualizat, cuprinzând nouă capitole, dar şi ca un

reper doctrinar pentru practicienii dreptului, lucrarea

monografică abordează arbitrajul comercial din

perspectiva celor două specii ale convenţiei arbitrale,

clauza compromisorie şi acordul compromisoriu, ca

temei al acesteia.

După introducerea din Capitolul I referitoare la

noţiunea de arbitraj, la arbitrajul comercial, la formele

(arbitrajul voluntar şi cel obligatoriu; arbitrajul ad-hocşi cel instituţional; arbitrajul de drept strict şi cel în

echitate; arbitrajul naţional şi cel internaţional etc.) şi

locul (arbitrajul şi dreptul procesual civil; arbitrajul şi

dreptul comercial; arbi trajul şi dreptul comerţului

internaţional) arbitrajului comercial în cadrul

sistemului de drept românesc, autorii evidenţiază în

Capitolul II natura şi temeiul juridic al arbitrajului

comercial, distingând între lex fori (legea naţională a

statului pe teritoriul căruia se desfăşoară procedura

arbitrală) şi lex voluntatis – lex contractus (legea

aleasă de părţi conform voinţei lor comune).

Capitolul III analizează condiţiile soluţionării

litigiilor comerciale pe calea arbitrajului, pe care

doctrina le-a sintetizat în mod tradiţional în:

capacitatea deplină de exerciţiu a părţilor implicate

în arbitraj, existenţa unei convenţii arbitrale valide şi

arbitrabilitatea litigiului supus arbitrajului. Acest

ultim aspect este completat de cei doi avocaţi cu

aprecieri ale instanţei noastre supreme, precum şi cu

anumite consideraţii privind arbitrabilitatea cererilor

de emitere a somaţiei de plată reglementată de

Ordonanţa Guvernului nr.5/2001, cu modificările şi

completările ulterioare şi de Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr.119/2007 privind măsurile pentru

combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată

rezultate din contracte comerciale, cu modificările şi

completările ulterioare; cu chestiunea arbitrabilităţii

litigiilor privind contractele administrative (actele

administrative de gestiune) în condiţiile Legii

nr.554/2004 a contenciosului administrativ, cu modi -

ficările şi completările ulterioare, a Ordonanţei de

urgenţă a Guvernului nr.34/2006 privind atribuirea

contractelor de achiziţie publică, a contractelor de

concesiune de lucrări publice şi a contractelor de

concesiune de servicii, cu modificările şi completările

ulterioare şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului

nr.54/2006 privind regimul contractelor de con -

cesiune de bunuri proprietate publică, cu modificările

ulterioare şi cu problematica arbitrabilităţii litigiilor

societare, având ca temei Legea nr.31/1990 privind

societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi

completările ulterioare.

�oi apariții editoriale

30 Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011

Titus Prescure, Radu Crişan

Arbitrajul comercialModalitate alternativă de soluţionare

a litigiilor patrimoniale

Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2010, 381 p.

Punând în evidenţă natura şi specificul acestei

forme de justiţie privată, autorii şi-au axat cercetarea în

următoarele două capitole asupra organizării arbi tra -

jului comercial şi asupra procedurii arbitrale, remar -

când flexibilitatea convenţiei arbitrale, flexibilitate

prevăzută, de altfel şi în art.341 din Codul de pro -

cedură civilă. În continuare, aceştia au distins între

aplicabilitatea în arbitraj a exigenţelor Convenţiei

europene a drepturilor omului, în special, a principiilor

respectării dreptului părţilor la un proces echitabil şi

între competenţa de soluţionare prin arbitraj a unor

litigii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene,

aspecte de importanţă şi de actualitate.

În ceea ce priveşte capitolul referitor la

hotărârea arbitrală, autorii relevă consacrarea acestei

denumiri în Codul de procedură civilă, în vreme ce

regulamentele şi regulile de procedură arbitrală ale

celor mai multe instituţii de arbitraj din România

vorbesc despre „sentinţa arbitrală”, arătând că doctrina

consideră că denumirea utilizată de Codul de

procedură civilă este mai potrivită, fiind de natură a

sugera forţa recunoscută actului final al judecăţii

arbitrilor, prin asimilare cu alte acte de dispoziţie ale

unor autorităţi.

O analiză detaliată se acordă în volum naturii

juridice a hotărârii arbitrale, a deliberării, pronunţării,

conţinutului şi efectelor acesteia, precum şi a

categoriilor de hotărâri ce pot fi pronunţate de către

tribunalele arbitrale. Alte aspecte reliefate de autori în

acest capitol se referă la completarea hotărârii şi

îndreptarea erorilor materiale, la executarea acesteia

şi la incidente legate de executare, completate cu

propuneri de lege ferenda privitoare la consacrarea

expresă în Codul de procedură civilă a competenţei

de soluţionare a contestaţiilor la titlu de către acelaşi

tribunal arbitral care a judecat litigiul arbitral, făcând

o paralelă cu Noul Cod de procedură civilă din

septembrie 2009. Din punct de vedere al desfiinţării

şi suspendării hotărârii arbitrale, autorii au subliniat

importanţa evitării confuziilor întâlnite în practică,

mai ales în ceea ce priveşte asimilarea acţiunii în

anularea hotărârii arbitrale cu căile de atac de drept

comun din procedura civilă.

Ultima parte a lucrării tratează atât aspecte

specifice arbitrajului comercial internaţional, cât şi

chestiuni legate de recunoaşterea şi executarea

hotărârilor arbitrale străine, având izvoare de drept

Convenţia de la Geneva din 1961 de arbitraj come -

rcial internaţional şi Convenţia de la New York din

1958 privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor

arbitrale străine. În prezent, procesul de globalizare şi

intensificarea schimburilor economice dintre state

determină anumite organisme interna ţionale să

elaboreze legi procedurale transnaţionale, care au ca

scop uniformizarea legislaţiilor naţionale incidente în

materie, un exemplu fiind proiectul din 1997,

desfăşurat în comun de UNIDROIT şi American Law

Institute, intitulat „Principii şi reguli de procedură

civilă transnaţională”. Din cuprinsul acestor capitole,

apreciem demn de menţionat aspectele procedurale

specifice arbitrajului internaţional, pe care autorii le

precizează în normele dispozitiv-supletive ale Noului

Cod de procedură civilă din septembrie 2009

(art.1066), pledând apoi pentru lex mercatoria, pe

care îl consideră ca fiind alcătuit din principiile

generale de drept internaţional care reglementează

relaţiile contractuale şi concluzionând cu reflecţii

asupra Legii nr.105/1992 cu privire la reglementarea

raporturilor de drept internaţional privat, cu comple -

tările ulterioare, fiind necesară realizarea unei

distincţii clare între legea care guvernează capacitatea

părţilor de a încheia un anumit contract de comerţ

exterior, care, în cazul persoanelor fizice trebuie să

fie legea naţională, respectiv lex patriae, lex domicilisau lex religionis, după caz, şi legea care trebuie să

guverneze celelalte condiţii de fond.

Capitolul IX este dedicat arbitrajului comercial

organizat şi/sau administrat de diverse instituţii

permanente de arbitraj, deosebind între arbitrajul ad-hoc şi arbitrajul instituţionalizat, autorii precizând că,

în România, toate instituţiile cu atribuţii în organizarea

şi desfăşurarea arbitrajului voluntar privat se înca -

drează în arbitrajul organizat/administrat. Secţiunile

din cadrul acestui capitol se referă la curţile/comisiile

de arbitraj de pe lângă camerele de comerţ şi industrie

judeţene, la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional

de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României,

la Camera Arbitrală a Bursei de Valori Bucureşti, la

Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă

Camera de Comerţ Internaţională de la Paris şi la

Centrul Internaţional pentru Reglementarea Diferen -

delor privind Investiţiile de la Washington.

Abordarea complexă a acestei instituţii, sub

diferitele sale forme de manifestare, coerenţa şi

modul de prezentare şi analizare a arbitrajului

comercial, în contextul globalizării şi al dezvoltării

relaţiilor comerciale internaţionale, precum şi

caracterul practic al volumului apărut sub semnătura

doctorului în drept comercial şi conferenţiar

universitar Titus Prescure şi a doctorandului lector

universitar Radu Crişan constituie un instrument de

lucru pentru fiecare practician al dreptului,

răspunzând în acelaşi timp exigenţelor noii şcoli

juridice româneşti.

Expert drd. Raluca Dinu

Consiliul Legislativ

�oi apariții editoriale

Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011 31

Propuneri de lege ferenda extrase din articolele publicateîn revistele de drept româneşti

(semestrul II 2010).

Bibliografie indexată şi adnotată

1. AL HAJJAR, SIMO�A. – Titularii dreptului la acţiune, liberul acces la justiţie şi garanţiile unui proces

echitabil. În: Pandectele Române. – nr.9, 2010, p. 84-95.

În legislaţia română, oportunitatea manifestării procurorului în procedura insolvenţei aparţine în exclusivitate acestuia şi se

înscrie în liniile directoare oferite de art.45 alin.(3) C. pr. civ. Legea nr.85/2006 nu prevede obligativitatea comunicării

Ministerului Public a hotărârii de deschidere a procedurii, iar procurorul nu este titular al acţiunii în acoperirea pasivului.

Autorul consideră că instituirea obligaţiei procurorului de a participa şi pune concluzii în procedură ar asigura o apărare

eficientă a ordinii publice, oferind premisele înfăptuirii unei justiţii plenare, în care atât interesele de ordin privat, cât şi cele

generale ar fi ocrotite. “De lege ferenda”, se propune participarea obligatorie a procurorului la acţiunea în acoperirea pasivului.

Subiect: acces liber la justiţie ; administrator judiciar ; creditor ; drept la acţiune ; Legea nr.85/2006 ; lichidator judiciar ;

proces echitabil

2. BODOAŞCĂ, TEODOR. – Regimul separaţiei de bunuri în reglementarea noului Cod civil român. În:

Dreptul. – nr.11, 2010, p. 56-68.

Pentru realizarea unei reglementări cuprinzătoare şi unitare în legătură cu semnificaţia termenului “bun” din conţinutul normelor

consacrate regimului matrimonial, dispoziţiile art. 360 şi cele ale art. 362 alin.1, din noul Cod civil, ar trebui reformulate

“de lege ferenda” în sensul de a se referi la bunurile proprii, respectiv la bunurile comune pe cote-părţi, fără să se mai facă

precizarea că soţii exercită asupra lor doar dreptul de proprietate.

Subiect: Legea nr.287/2009 ; noul Cod civil ; regim matrimonial ; separaţia bunurilor

3. BOGDA�, CAMELIA. – Infracţiunea de spălare a banilor. Infracţiuni conexe. În: Revista de drept

penal. – nr.4, 2010, p.75-89.

Autorul apreciază că, “de lege ferenda”, se impune prevederea ca infracţiune a neîndeplinirii obligaţiilor prevăzute în art. 3

alin. 1, 6, 7 şi 4 din Legea nr. 656/2002 de către persoanele prevăzute în art.8 şi salariaţii acestora. Susţinearea are ca fundament

concluzia experţilor Moneyval, care apreciază că sancţiunile aplicate pentru nerespectarea obligaţiilor care alcătuiesc regimul

de prevenire a săvârşirii infracţiunilor de spălare a banilor şi activităţilor de terorism ridică serioase semne de întrebare în ceea

ce priveşte eficienţa acestora.

Subiect: divulgare ; informaţie ; infracţiune de spălare a banilor ; Legea nr.656/2002 ; Oficiul Naţional pentru prevenirea şi combaterea

spălării banilor ; persoană juridică ; răspundere penală

4. CO�EA, �ICOLAE ; TA�ISLAV, ELIODOR. – Unele probleme de lege ferenda referitoare la

infracţiunile regelemntate de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.202/2002 cu privire la gospodărirea

integrată a zonei costiere. În: Dreptul. – nr.10, 2010, p. 181-183.

Făcând o analiză a O.U.G. 202/2002 autorul prezintă câteva propuneri “de lege ferenda” pentru completarea unor norme

penale în domeniul respectiv. Astfel, pentru art.81 lit.b propune a se prevedea în textul incriminator mai multe modalităţi

normative prin care se poate realiza fapta penală. Pentru art.81 lit.k se propune amendarea textului incriminator în sensul

completării acestuia prin adăugarea sintagmei “ori de intervenţie” după expresia “întreţinere”, precum şi corelarea prevederilor

art.35 alin.3 cu cele ale art.81 lit.k.

Subiect: zonă costieră

5. CORAŞ, LEO�TI�. – Instituţia confiscării din perspectiva Deciziei-cadru 2005/212/JAI a Consiliului

din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu

infracţiunea. În: Dreptul. – nr.11, 2010, p. 225-231.

Susţinând oportunitatea transpunerii Deciziei-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea

produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea în dreptul intern, autorul consideră, “de lege ferenda“,

32 Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

că bunurile care fac obiectul confiscării extinse trebuie să provină din activităţi de natura celor care au atras condamnarea

pentru comiterea unei infracţiuni pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 5 ani şi care este susceptibilă

să îi procure un folos material condamnatului.

Subiect: confiscare specială ; constituţionalitate ; Decizia-cadru nr.2005/212/JAI a Consiliului Uniunii Europene ;

infracţiune ; procedură specială

6. COSTEA, A�A MARIA ; BOTEA�U, PAULA-A�GELA; VLĂŞCEA�U, A�A-MARIA. – O analiză

comparativă între “şomajul tehnic” şi munca prin agent de muncă temporară. În: Revista română de

dreptul muncii. – nr.7, 2010, p. 28-47.

Având în vedere similitudinile şi deosebirile identificate între cele două instituţii, precum şi reglementarea foarte sumară a

şomajului tehnic, prin comparaţie cu cea a muncii prin agent de muncă temporară, autorul consideră că, “de lege ferenda“, s-ar

impune: consacrarea legislativă a denumirii de “şomaj tehnic”, reglementarea unei durate maxime pe care se poate impune

măsura şomajului ethnic, reglementarea situaţiei angajatului aflat la dispoziţia angajatorului pe perioada suspendării.

Subiect: agent de muncă temporară ; contract de muncă ; indemnizaţie ; salariu ; şomaj tehnic

7. CRĂCIU�ESCU, CRISTIA�A-MIHAELA ; LUPAŞCU, DA�. – Unele acţiuni aflate în competenţa

instanţei de tutelă în reglementarea noului Cod civil român. În: Pandectele Române. – nr.7, 2010, p. 15-30.

Având în vedere paleta extrem de largă a competenţelor instanţei de tutelă, precum şi specificul unor cauze pe care aceasta le

soluţionează, autorul consideră că este imperios necesară adoptarea unei reglementări speciale specială a activităţii acestei

instanţe.

Subiect: adopţie ; curatelă ; familie ; filiaţie ; înstanţă de tutelă ; noul Cod civil

8. DOBRI�OIU, VASILE ; SI�ESCU, MIRCEA C. – Suspendarea cursului prescripţiei răspunderii

penale în cazul persoanelor cu funcţie şi demnitate publică. În: Pandectele Române. – nr.7, 2010, p. 68-80.

După o analiză a cauzelor de suspendare a cursului răspunderii penale în cazul persoanelor care ocupă o funcţie sau o demnitate

publică, autorul consideră că se impune “de lege ferenda” înlăturarea cauzei de suspendare a prescripţiei răspunderii penale

constând în imunitatea Preşedintelui pentru fapte extrinseci mandatului său, precum şi renunţarea la prelungirea cauzei de

suspendare a cursului prescripţiei răspunderii penale a membrilor guvernului, după încetarea mandatului acestora, pentru

faptele îndeplinite în exerciţiul funcţiunii.

Subiect: demnitate publică ; funcţie publică ; imunitate guvernamentală ; imunitate parlamentară ; imunitatea şefului

statului ; prescripţia răspunderii penale

9. DUVAC, CO�STA�TI�. – Infracţiunea deviată, pluralitate aparentă sau reală de infracţiuni? În:

Dreptul. – nr.7, 2010, p. 154-169.

Autorul consideră că ar fi mai potrivit a se renunţa la ficţiunea unităţii de infracţiuni în cazul infracţiunii deviate, care ar trebui

înlocuită cu recunoaşterea că, în acest caz, făptuitorul a săvârşit două infracţiuni, şi nu una, iar tratamentul penal aplicabil ar trebui

să ţină seama de acestă realitate. În acest sens, propune “de lege ferenda”, ca în noul Cod penal să se introducă la art.38

(Concursul de infracţiuni) un nou alineat (alin.3) după cel referitor la concursul ideal de infracţiuni (art.38. alin.2), cu următorul

conţinut: “Există concurs de infracţiuni şi atunci când din eroare cu privire la identitatea victimei ori în folosirea mijloacelor de

săvârşire a infracţiunii sau din alte cauze se comite o vătămare sau o ucidere a unei alte persoane decât cea împotriva căreia

acţiunea era îndreptată”.

Subiect: infracţiune deviată ; pluralitate de infracţiuni

10. FRE�ŢIU, GABRIELA CRISTI�A. – �ecesitatea schimbării jurisprudenţei Curţii Constituţionale

în privinţa controlului de constituţionalitate al normelor abrogate. În: Dreptul. – nr.7, 2010, p.67-81.

“De lege ferenda”, autoarea crede că interpretarea Curţii Constituţionale conform căreia ea şi numai ea poate examina

constituţionalitatea unei norme trebuie abandonată şi regândită pentru ipoteza în care obiectul excepţiei de neconstituţionalitate

îl constituie o normă abrogată, deoarece este de neîngăduit și chiar absurd ca justițiabilul să fie lipsit de orice mijloc de apărare

în cazul în care o normă de care depinde situația sa juridică într-un litigiu pendinte să nu poată fi examinată sub aspectul

constituționalității numai pe simplul considerent că, între momentul invocării excepției și cel al soluționării acesteia, norma

respectivă a fost abrogată.

Subiect: control de constituţionalitate ; jurisprudenţă constituţională

11. GHEORGHE, CRISTIA�. – Limitele arbitrajului în materie societară. În: Curierul Judiciar. – nr.8,

2010, p. 433-437.

Arhitectura procedurală a arbitrajului răspunde cel mai bine nevoilor de celeritate, costuri mai reduse, ocolirea publicităţii şi

specializare induse de litigiile comerciale. Limitările de admisibilitate rămân a fi verificate după aceleaşi criterii relevate şi

pentru dreptul comun : domeniul patrimonial cu excluderile normative particulare exprese din acest domeniu. Excluderea

arbitrajului pentru o acţiune (a societăţii) şi acceptarea lui pentru alta (a administratorului) contrazice unitatea juridică a raportului

juridic şi soluţionarea unitară a litigiilor. “De lege ferenda“, autorul opinează că cercetarea admisibilităţii arbitrajului ar trebui

să privească întreg raportul juridic dedus judecăţii, pentru întregul său conţinut patrimonial, iar invalidarea unei clauze

compromisorii ar trebui să privească raportul juridic patrimonial în totalitate. Excluderea arbitrajului pentru anumite acţiuni

patrimoniale izvorând dintr-un raport juridic trebuie să contamineze toate acţiunile patrimoniale bazate pe acel raport juridic.

Subiect: arbitraj ; clauză compromisorie ; conflict de jurisdicţie ; contract de administrare ; raport juridic comercial

Referințe bibliografice

Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011 33

12. GHEORGHE, MO�ICA. – Medierea conflictelor de drepturi. În: Revista română de dreptul muncii. –

nr. 6, 2010, p. 17-34.

Autoarea susţine o propunere “de lege ferenda“ în sensul formării unui singur corp specializat de mediatori care să răspundă,

în mod unitar, necesităţii de soluţionare a conflictelor de muncă prin procedura medierii. Astfel, în cadrul procedurilor de

mediere a conflictelor de muncă ar urma să fie desemnate, prin acordul părţilor conflictului, în calitate de mediator, persoane

specializate în acest domeniu şi care au o calitate oficială. Aceste persoane vor fi numite anual de către Ministerul Muncii,

Familiei şi Protecţiei Sociale, cu acordul Consiliului Economic şi Social, la propunerea confederaţiilor sindicale şi patronale.

Subiect: conflict de drepturi ; contract de mediere ; litigiu de muncă ; mediator ; mediere

13. GHEORGHE-SORESCU, TEODORA. – Prin aplicarea deciziei nr.48/2007 pronunţate de Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii se încalcă dreptul păţilor la un proces echitabil. În: Dreptul. –

nr.9, 2010, p. 178-190.

Autoarea, analizând aplicarea Deciziei nr.48/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, concluzionează că, “de lege ferenda“,

se impun a fi făcute modificări legislative, inclusiv de natură constituţională, spre a da posibilitatea Curţii Constituţionale să

efectueze controlul de constituţionalitate şi al deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii.

Subiect: acces liber la justiţie ; control de constituţionalitate

14. IO�IŢĂ, GABRIEL. – Consideraţii critice referitoare al validarea mandatelor aleşilor locali în

contextul actualei legislaţii. În: Dreptul. – nr.12, 2010, p. 112-124.

Autorul consideră că, “de lege ferenda“, este necesară modificarea art.30-31 din Legea administraţiei publice locale nr.215/2001

(republicată), prin care validarea mandatelor consilierilor locali şi judeţeni să fie dată în competenţa instanţelor de judecată:

pentru consilierii locali, preşedintele judecătoriei din raza teritorială respectivă, iar pentru consilierii judeţeni, preşedintele

Tribunalului.

Subiect: consilier local, mandat ; validare

15. LAPADAT, LUCIA�. – Câteva consideraţii cu privire la sfera de aplicabilitate a Legii nr.221/2009

privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. În: Dreptul. – nr.11, 2010, p. 164-180.

Având în vedere consecinţele juridice deosebit de drastice, îndeosebi sub aspectul efectelor prescripţiei extinctive, pe de o

parte, iar, pe de altă parte, principiul cu caracter reparator moral şi material al Legii nr. 221/2009, autorul propune, “de lege

ferenda“, ca actul normativ să fie modificat şi în sensul în care să prevadă expres situaţia proceselor având ca obiect obligarea

statului român la despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat de condamnările cu caracter politic sau alte măsuri administrative

de acest gen, procese începute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.221/2009 şi aflate în curs de soluţionare după intrarea

în vigoare a legii.

Subiect: compensaţii ; comunism ; condamnare ; daune morale ; deportare ; deţinut politic ; Legea nr.221/2009 ; măsuri

administrative ; ordin judecătoresc ; persoană condamnată ; reabilitare

16. MIHALCEA, MIHAI ALEXA�DRU ; GHIMBĂŞA�U VLAD-PETRU. – Standarde europene şi

româneşti referitoare la prezumţia de nevinovăţie în materie contravenţională. În: Dreptul. – nr.9, 2010,

p.200-208.

Autorul consideră necesară intervenţia legiuitorului care, “de lege ferenda“, ar putea stabili cu mai multă exactitate dacă în

materie contravenţională este sau nu necesară sau oportună aplicarea necondiţionată a prezumţiei de nevinovăţie a

contravenientului şi a celorlalte garanţii procesuale derivate din prevederile art.6 din Convenţia europeană pentru apărarea

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Subiect: CEDO ; contravenţie ; drept european ; Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 ; prezumţie de nevinovăţie

17. �ICOLCESCU, VICTOR. – Încadrarea juridică şi căile de atac. În: Revista de drept penal. – nr.3,

2010, p. 117-121.

Autorul consideră că se justifică, “de lege ferenda“, introducerea, printre cazurile în care se poate face constestaţie în anulare,

şi a cazului constând în greşita respingere, ca inadmisibil, a recursului.

Subiect: cale de atac ; încadrare juridică

18. �ICOLESCU, CRISTI�A-MIHAELA. – Participarea la achiziţii – un regim matrimonial complicat

şi marginal? În: Revista română de drept privat. – nr.5, 2010, p.47-84.

Autoarea consideră că, “de lege ferenda“, la proxima reformă în materia regimurilor matrimoniale, participarea la achiziţii se

impune a fi introdusă în “panoplia” regimurilor matrimoniale alternative.

Subiect: active finale ; drept comparat ; dreptul familiei ; participare la achiziţii ; patrimoniu ; regim matrimonial

19. PASCA, FLOREA. – Trafic de persoane. Arestarea preventivă. În: Revista de drept penal. – nr.3, 2010,

p. 93-97.

Autorul propune, “de lege ferenda“, introducerea în Codul de procedură penală a unei dispoziţii care să prevadă imposibilitatea

prelungirii arestării preventive atunci când măsura arestării preventive nu a fost soluţionată definitiv.

Subiect: arestare preventivă, prelungire ; mandat de arestare preventivă

Referințe bibliografice

34 Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011

20. PEICU, DA�IELA. – Efectele juridice ale deciziilor prin care Curtea Constituţională respinge

excepţiile de neconstituţionalitate invocate în faţa instanţelor judecătoreşti. În: Dreptul. – nr.10, 2010,

p. 193-195.

Autorul consideră că “de lege ferenda” se impune, pentru asigurarea soluţionării cauzelor penale, modificarea Legii nr.47/1992

privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prin introducerea unui text care să prevadă posibilitatea

instanţelor de judecată să respingă cererile de sesizare a Curţii Constituţionale, cu excepţiile de neconstituţionalitate ce au fost

respinse în repetate rânduri de către organul de justiţie constituţională, întrucât se poate aprecia prezenţa autorităţii de lucru

judecat.

Subiect: abuz de drept ; autoritate de lucru judecat ; Curtea Constituţională ; excepţie de neconstituţionalitate

21. POPOVICI, PAUL. – Arbitrajul constituit pe lângă Oficiul Român pentru Drepturile de Autor din

România. În: Revista română de dreptul proprietăţii intelectuale. – nr.4, 2010, p.9-17.

Autorul, în cadrul analizei asupra arbitrajului ORDA, propune ca, “de lege ferenda“, reglementarea arbitrajului ORDA să fie

corijată prin instituirea dreptului tribunalului de a impune o taxă de timbru, în situaţia în care nu se poate conveni la un acord

în privinţa cuantumului acestuia. Totodată trebuie înlocuit termenul de “apel” cu cel de “recurs” în dispoziţia legală, care

priveşte atacarea hotărârii arbitrale ORDA la Curtea de Apel Bucureşti.

Subiect: arbitraj ; Oficiul Român pentru Drepturile de Autor ; taxă

22. TĂ�ASE, SORI�. – Aspecte introductive de ordin legal şi instituţional referitoare la spălarea banilor

în România. În: Dreptul. – nr.9, 2010, p. 208-215.

Autorul consideră că se impune a fi modificată competenţa în materia combaterii spălării banilor, care este în prezent

fragmentată, în sensul reducerii unităţilor de parchet competente în materie. “De lege ferenda“, competenţa de desfăşurare a

urmăririi penale în cazul infracţiunii de spălare de bani ar trebui să revină D.I.I.C.O.T, cu excepţia acelor situaţii când

infracţiunea premisă este corupţia, caz în care competenţa revine, cum se întâmplă şi în prezent, D.N.A.

Subiect: combaterea terorismului ; crimă organizată, combatere ; Direcţia Naţională Anticorupţie ; infracţiune de spălare

a banilor ; Legea nr.21/1999 ; Oficiul Naţional pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor ; spălare bani

23. TRĂILESCU, A�TO� ; TRĂILESCU, ALI�. A. – Unele reflecţii asupra refuzului autorităţilor public

de a rezolva cererile particularilor. În: Dreptul. – nr.11, 2010, p.154-163.

Potrivit art.2 alin.1, lit.o din Legea nr. 554/2004, prin drept vătămat se înţelege orice drept prevăzut de Constituţie, de lege sau

de alt act normatv, căruia i se aduce atingere printr-un act administrativ. Autorii propun, “de lege ferenda“, ca prin noţiunea

de drept vătămat să se înţeleagă orice drept subiectiv lezat printr-un act administrativ sau prin refuzul autorităţilor publice de

a rezolva o cerere privitoare la un asemenea drept.

Subiect: autoritate publică ; Legea nr.554/2004 ; petiţie

24. UDROIU, MIHAIL. – Efecte colaterale ale hotărârii Tsonev nr.2 în justiţia penală română. În: Curierul

Judiciar. – nr.7, 2010, p.406-409.

Autorul consideră că, “de lege ferenda“,se impune reglementarea unei proceduri prin care procurorul sau instanţa de judecată

să poată anula procesul-verbal prin care o persoană a fost sancţionată contravenţional în măsura în care apreciază că aceeaşi

faptă, datorită pericolului social pe care îl reprezintă, constituie infracţiune.

Subiect: infracţiune ; jurisprudenţă ; justiţie penală ; ordine şi linişte publică

Referințe bibliografice

Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011 35

Articole din revistele de drept străine

intrate în Biblioteca Consiliului Legislativ

– Bibliografie adnotată∗ –

JOUR�AL DU DROIT I�TER�ATIO�AL

1. GOLDSTEI�, GERALD ; MUIR WATT, HORATIA. – La méthode de la reconnaissance à la lueur de

la Convention de Munich du 5 septembre 2007 sur la reconnaissance des partenariats enregistrés =

Metoda recunoaşterii, în lumina Convenţiei de la Munchen din 5 septembrie 2007 de admitere a parteneriatelorînregistrate. În: Journal du droit international. – nr.4, 2010, p 1085-1125.

“Metoda recunoașterii” deplasează frontiera dintre conflictele de legi şi recunoaşterea hotărârilor. Ea are caracteristic

darea de efecte unei situaţii consacrate în străinătate, sub imperiul unei legi date, fără a trece prin verificarea prealabilă

că elementul de ataşare la regula conflictului forului este respectată. Fără a exclude total controlul calităţii ataşamentului,

noua metodă se preocupă mai mult de starea situaţiei dobândite decât de conformitatea cu un factor recunoscut de

valabilitate în ce priveşte ordinea juridică a forului. După unii, aceste caracteristici ar predispune-o la determinarea

conflictelor de legi în materia parteneriatelor înregistrate, fiindcă noutatea şi diversitatea acestei instituţii nu se pretează

la formularea unor reguli de conflict clasic care le-ar fi favorabile. Analiza Convenţiei de la Munchen din 2007 asupra

recunoaşterii parteneriatelor înregistrate, permite studiul avantajelor pe care ar putea să le aducă asupra metodei clasice

din domeniu şi sugerează un număr de reflecţii metodologice generale, atingând caracteristicile, obiectivele şi

fundamentele sale.

2. MAHI�GA, JEA�-GRÉGOIRE. – La délimitation de la frontère maritime entre la Roumanie et

l’Ukraine dans la mer �oire = Delimitarea frontierei maritime între România şi Ucraina în Marea �eagră.În: Journal du droit international. – nr.4, 2010, p.1157-1195.

În cauza privind delimitarea maritimă în Marea Neagră a fost pronunţată de CIJ o hotărâre cu unanimitatea membrilor

săi, ceea ce denotă faptul că dreptul internaţional de delimitare maritimă a ajuns la maturitate. Acesta priveşte în egală

măsură principiul delimitării şi delimitarea însăşi, mai exact stabilirea liniei de separare. Ori, din acest punct de vedere,

linia unică de separare susţinând uneori zona economică exclusivă şi platoul continental, a găsit în jurisprudenţa

internaţională toată susţinerea. Realizarea acestui drept oferă statelor riverane securitatea juridică în relaţiile reciproce.

3. ME�ÉTREY, SÉVERI�E. – La participation “amicale” de la Commission européenne dans les

arbitrages liés aux investissements intracommunautaires = Participarea “amicală” a Comisiei europene înarbitrajele legate de investiţii intracomunitare. În: Journal du droit international. – nr.4, 2010, p.1127-1156.

În contextul confuz al raporturilor de drept al investiţiilor şi dreptul comunitar, Comisia europeană doreşte să participe

ca “amicus curiae” în procedurile arbitrare intracomunitare, în cazurile care opun un investitor intracomunitar unui stat

gazdă al investiţiilor, membru al Uniunii. Afacerile AES, Electrabel şi Micula, au fost supuse hotărârii unui tribunal

arbitrar aflat sub egida CIRDI, ocazii cu care Comisia a cerut autorizarea de a participa ca “amicus curiae”, subliniind

nevoia unei mai bune articulări între dreptul comunitar şi dreptul investiţiilor. “Amicus curiae” pare să poată furniza un

răspuns procedural, în mod particular adaptat dificultăţilor legate de internormativitatea pe care trebuie să o gestioneze

tribunalele arbitrare competente pentru tranşarea litigiilor referitoare la investiţiile intracomunitare. În paralel, utilizarea

lui “amicus curiae” de către Comisia europeană întăreşte practica acestui mecanism procedural în contenciosul arbitrar.

Referințe bibliografice

36 Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011

∗Lucrare realizată de Maria Luiza Manea şi Lucica Violeta Niculae, Consiliul Legislativ

REVUE CRITIQUE DE DROIT I�TER�ATIO�AL PRIVÉ

4. GODECHOT-PATRIS, SARA. – Retour sur la notion d’équivalence au service de la coordination des

systèmes = Revenire asupra noţiunii de echivalenţă în serviciul coordonării sistemelor. În: Revue critique de

droit international privé. – nr. 2, 2010, p.271-312.

Solicitată în toate sensurile în reglementarea conflictelor de legi, noţiunea de echivalenţă – care garantează integrarea în cazul

situaţiilor similare de instituţii străine – necesită o definiţie justă. Aceasta ar fi posibilă, în primul rând, prin definirea situaţiilor

de intervenţie a noţiunii, adică prin calificarea raportului de drept în vederea alegerii regulii de conflict sau în vederea

identificării dreptului material şi, în al doilea rând, prin subordonarea echivalenţei rezultatelor la exigenţa de coerenţă a

subiectului. Disciplina care s-a impus va tinde să modeleze efectele deciziei de echivalenţă, nu numai în ipoteza în care aceasta

s-ar arăta pozitivă şi ar autoriza o substituire-asimilare sau mai mult chiar, înlocuirea acesteia, dar şi în cazul în care ar fi

negativă şi n-ar oferi o deschidere reală a instituţiei străine, caz în care, pentru respectarea întru totul a situaţiei date, se cere

adăugarea unei categorii sau figuri juridice noi.

5. ZAHER, KHALID. – Plaidoyer pour la reconnaissance des divorces marocains. A propos de l’arrêt de

la première chambre civile du 4 novembre 2009 = Pledoarie pentru recunoaşterea divorţurilor marocane.Consideraţii asupra deciziei Primei camere civile din 4 noiembrie 2009. În: Revue critique de droit international

privé. – nr. 2, 2010, p.313-332.

Hotărârile din 17 februarie 2004 ale Curţii de Casaţie au constituit epilogul jurisprudenţei franceze în materia tratamentului

repudierii pronunţate în Maroc. Doamna Gannagé, de origine marocană, a cerut divorţul de soţul său, în Franţa, chiar dacă în

calitate de soţie era privată de un drept egal cu al soţului în materia desfacerii căsătoriei. Codul marocan al familiei statutează

de la această dată (februarie 2004) o nouă procedură de divorţ denumită “divorţ pentru dezacord”, respectând principiul

egalităţii soţilor.

REVUE DE SCIE�CE CRIMI�ELLE ET DE DROIT PÉ�AL COMPARÉ

6. La distinction du dommage et du préjudice en droit pénal = Diferenţa între daună şi prejudiciu în dreptulpenal.În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé. – nr.3, 2010, p.561-585.

Chemată la întărirea numeroaselor discipline juridice, în special în dreptul răspunderii civile, cu scopul de a regulariza fluxul

de indemnizaţii, distincţia dintre daună şi prejudiciu este importantă. Totuşi, chiar dacă distincţia adevărată este la modă, nu

se poate spune că ea ar fi utilizată abuziv, pe măsura numărului mare de interese care i-ar putea fi asociate. Iar dacă dreptul

roman, al cărui rafinament îl cunoaştem, a procedat la această distincţie, înseamnă că prezenta o utilitate reală. Materia penală

nu poate scăpa fenomenului, distincţia dintre daună şi prejudiciu putând clarifica înţelegerea infracţiunii penale, atât în

elementul său material cât şi în elementul său moral.

7. BEAUSSO�IE, GUILLAUME. – Recherche sur la notion de la personnalité en droit pénal = Studiuasupra noţiunii de personalitate în dreptul penal. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé. –

nr. 3, 2010, p. 525-544.

În dreptul penal, ca şi în dreptul civil, pare dificil, chiar şi astăzi, să sistematizăm înţelesul juridic al “drepturilor personalităţii”.

În consecinţă, tentaţia de a face aceasta a fost amânată, cu atât mai mult cu cât este vorba de a “cataloga” aceste obiecte, foarte

particulare, într-o manieră specific penală. La o analiză atentă, această alegere nu este neapărat cea mai pertinentă, nici chiar

pentru dreptul penal. Etichetarea – de multe ori surprinzătoare – din punct de vedere juridic a atributelor persoanei umane, în

elanul contemporan al considerării dreptului faţă de bunurile corporale, incită la studiu, privind din unghiul proprietăţii. În

această privinţă, rolul incontestabil jucat de dreptul penal demonstrează că abordarea personalităţii prin intermediul faptelor

penale care îi sunt atribuite, poate contribui la clarificarea acestei analize, făcută pe alocuri de câţiva civilişti. Este vorba, în

concluzie, de prezentarea, demonstrarea şi extragerea tuturor consecinţelor unei ipoteze: dacă fiecare faptă penală pedepsită,

asupra unui element al personalităţii cuiva, constituie o posesie frauduloasă?

8. CECCALDI, STÉPHA�E. – Sur la nature conjecturale de l’élément moral: l’exemple de la

dénonciation calomnieuse = Despre natura conjuncturală a elementului moral: exemplul denunţuluicalomnios. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé. – nr.3, 2010, p.587-598.

Articolul 226-10 din Codul penal francez defineşte elementul moral al infracţiunii de denunţ calomnios ca fiind fapta pe care

nu o cunoaştem (total sau parţial) în momentul în care facem denunţul în faţa autorităţilor. Excesele formale ale textului

denunţului scot adesea în evidenţă intenţia calomnioasă. Cercetarea este uşurată prin demonstrarea prealabilă a falsului din

faptul denunţat, unul din elementele materiale ale infracţiunii. Dar acest “prealabil” este apanajul acuzelor de natură penală,

al cărui caracter de falsitate, stabilit prin achitare, necondamnare sau neîncepere a urmaririi – motivate, asupra faptei sau

imputării persoanei denunţate, simplifică investigarea elementului moral. În toate celelalte cazuri, articolul 226-10 alin.3

subordonează constituirii infracţiunii “lipsa pertinenţei acuzaţiilor”. Această condiţie ambiguă, pe care legiuitorul nu a definit-

Referințe bibliografice

Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011 37

o, face obiectul unor ipoteze discutabile. Pentru că această lipsă de pertinenţă este câte o dată criteriul elementului material al

infracţiunii, ca semn al intenţiei culpabile ascunse, pus în lumină prin analiza faptelor denunţate şi de raportul psihologic pe

care denunţătorul îl are cu acestea, cu prilejul verificării veridicităţii acuzaţiilor, înainte de a le adresa autorităţilor. Jurisprudenţa

confirmă că buna-credinţă poate rezulta din aceste verificări prealabile, dar că absenţa nu dovedeşte ipso facto culpabilitatea.

Această confuzie a componentelor materiale şi morale ale infracţiunii şi varietatea jurispridenţei pe care o favorizează explică

de ce instanţele se fixează adesea la “contextul” speţei, în care scopul denunţătorului şi voinţa sa de a calomnia victima,

expunând-o la urmări neplăcute în forma dolului special, sunt tot atâtea indicii pertinente ale intenţiei calomnioase. Termenii

denunţului şi cunoaşterea falsităţii lor de către denunţător, nu ajung pentru a construi convingerea juridică şi subliniază limitele

teoriei generale ale elementului moral.

9. COLSO�, RE�AUD ; FIELD, STEWART. – La fabrique des procédures pénales, comparaison franco-

anglaise des réformes de la justice répressive = Elaborarea procedurilor penale, comparaţie franco-englezăa reformelor justiţiei punitive. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé. – nr.2, 2010,

p. 365-393.

În Franţa ca şi în Anglia, reformele din justiţia penală care se succed de 30 de ani, răspund pe rând sau cumulativ la trei

deziderate distincte: echitate procedurală, eficacitate represivă şi modernizare administrativă. Aceste obiective, care se

declină sub forme ideologice şi tehnice foarte diferite de cele două părţi ale Canalului Mânecii, afectează profund

echilibrele istorice ale procedurilor pe care le inspiră evoluţiile legislative şi jurisprudenţiale. Ce dezvăluie comparaţia

contextuală a acestor transformări instituţionale? Prima constatare este aceea a numărului mare de schimbări în curs, al

cărui ritm şi amploare ilustrează, atât în dreptul francez cât şi în dreptul englez, legătura din ce în ce mai mică între

reformele justiţiei şi tradiţiile juridice naţionale. A doua constatare este referitoare la o nouă apropiere între formele de

organizare judiciară şi de logici procedurale, până acum foarte diferite, dar care converg încet. A treia constatare este cea

referitoare la realizarea unei imagini politice capabilă să explice evoluţiile dreptului, observate în cele două ţări, inclusiv

în contradicţiile lor aparente.

10. DE JACOBERT DE �OMBEL, CAMILLE. – L’originalité de la circonstance aggravante de guet-

apens = Originalitatea circumstanţei agravante a atragerii în capcană a victimei. În: Revue de science

criminelle et de droit pénal comparé. – nr.3, 2010, p. 545-560.

Această circumstanţă a fost reintrodusă de Legea din 5 martie 2007 şi definită astfel: “faptul de a pândi un anumit timp, una

sau mai multe persoane, într-un loc determinat, pentru comiterea asupra lor a uneia sau a mai multor infracţiuni”. Prin ea

însăşi, incriminarea acestui mod particular de comitere a infracţiunii, se înţelege de la sine. Ea sancţionează viclenia, o formă

de perfidie, care denotă o mare perversitate din partea marii majorităţi a infractorilor, care nu ezită să o folosească pentru

atingerea scopurilor. Printre altele, circumstanţa încearcă să răspundă unei noi forme de delicvenţă care consistă în atragerea

agenţilor autorităţilor publice în locul unui (presupus) sinistru, pentru a-i ataca pe ei sau vehiculele lor. Se pare, însă, că aceste

preocupări au incitat legiuitorul la circumstanţa agravantă pentru calităţile ei simbolice, găsind un mijloc de exprimare

reprobabilă cu privire la o anume formă de delicvenţă şi uitând să se întrebe asupra necesităţii ei.

11. GOGORZA, AMA�E. – Compétence universelle et réconcilliation sociale = Competenţa universală şireconcilierea socială. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé. – nr.2, 2010, p.353-363.

Valabilitatea legilor de amnistie referitoare la infracţiunile internaţionale prin natura lor sau de încălcare evidentă a drepturilor

omului, rămâne un subiect controversat, care n-a primit încă răspuns definitiv, mai ales când se găsesc în conflict imperativele

represiunii universale şi cele ale reconcilierii naţionale. Instanţele franceze în materie care au cunoscut problema nu s-au

pronunţat niciodată în mod clar: punând în aplicare o competenţă universală, ele au refuzat constant să aplice o lege străină

de amnistie, refuz care a fost tot timpul motivat pe principiul solidarităţii competenţelor judiciare şi legislative, altfel spus

asupra obligaţiei tribunalelor represive franceze de a aplica legea penală naţională. În ce priveşte Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, ea pare să urmeze aceeaşi analiză, lasând să se înţeleagă că o lege de amnistie integrată unui veritabil proces de

reconciliere ar putea să se opună exercitării unei competenţe universale.

12. MEI�DL, THOMAS. – Les implications constitutionnelles de la suppression du juge d’instruction =

Implicaţiile constituţionale ale desfiinţării judecătorului de instrucţie. În: Revue de science criminelle et de droit

pénal comparé. – n.2, 2010, p. 395-414.

Desfiinţarea instituţiei judecătorului de instrucţie este o problemă care revine şi pe care cazul Outreau a readus-o în

actualitate; ea se află în centrul actualei reforme a procedurii penale. Susţinând această poziţie, trebuie să ne întrebăm în

legătură cu locul constituţional al judecătorului în gestionarea anchetei şi controlul acesteia, mai ales în ce priveşte

respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, dat fiind că actualul statut al Parchetului nu a fost pus în discuţie. Ori,

dacă Consiliul Constituţional consideră că Parchetul este un membru al autorităţii judiciare, care conduce şi controlează

marea majoritate a anchetelor penale, nu este mai puţin adevărat că intervenţia unui judecător este, din punct de vedere

constituţional absolut necesară. Această intervenţie înfrânge voinţa politică guvernamentală de simplificare a procedurilor

penale referitoare la cercetare, doar în virtutea formalismului impus de constituţie. De aici, distincţia între anchetă şi

controlul anchetei, seducătoare din punct de vedere intelectual şi la baza reformei, pare în practică imposibilă. Totuşi,

obiectivul urmărit de reformă, care garantează neutralitatea judecătorului de instrucţie, trebuie să fie continuat. Se pare că

poate fi atins graţie principiului colegialităţii, care ar putea să-şi facă intrarea în constituţie ca o componentă a principiului

independenţei autorităţii judiciare.

Referințe bibliografice

38 Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011

13. �OWAK, CELI�A. – Actualité de droit pénal polonais (2009-2010) = Actualitatea în dreptul penalpolonez (2009-2010). În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé. – nr.2, 2010, p.497-501.

Reformele de drept şi de procedură penală au avut loc la începutul anilor 2000, iar anul 2009 şi începutul anului 2010 au fost

marcaţi de amendamente punctuale ale codului penal şi al celui de procedură penală. În acest timp au fost finalizate reforme

şi mai importante referitoare la aplicarea pedepselor şi organizarea justiţiei. În realitate, pe durata perioadei comentate, lucrările

parlamentare nu au modificat dreptul penal într-o măsură considerabilă. Dimpotrivă, se observă o ingerinţă importantă a

Tribunalului constituţional şi a Curţii europene a drepturilor omului în dreptul penal, mai ales în domeniul executării pedepselor.

Pentru acest motiv, autorul a luat în considerare aici, mai întâi chestiunea influenţei recente a tribunalelor poloneze şi a Curţii

europene în domeniul aplicării pedepselor, pentru ca apoi să prezinte schimbările instituţionale ale sistemului de administrare

a justiţiei în Polonia.

REVUE DU DROIT PUBLIC

14. APOLLIS, BE�OÎT. – La persistance du recours dans l’intérêt de la loi en matière administrative =

Persistenţa recursului în interesul legii în materia administrativă. În: Revue du droit public. – nr. 5, 2010,

p.1209-1234.

Recursul în interesul legii, a cărui perenitate a fost contestată în anii 1950, a “supravieţuit” şi asistăm încă la practicarea lui,

deşi pare o procedură neobişnuită şi adesea puţin cunoscută. Prezentă totuşi în unele sisteme contencioase străine – în Spania

şi într-o oarecare măsură în Turcia – se pare că parcimonia cu care este pusă în aplicare contribuie uneori la sporirea tentaţiei

de a o exila în “conservatorul procedurilor defuncte”. Numărul mic al recursurilor de acest fel nu trebuie să se confunde cu un

soi de carenţă intrinsecă, din contră, este rară prin natura ei. Aşa cum va demonstra şi acest studiu, se admite, în general, că

această procedură are vocaţia de a rămâne excepţională.

15. BAILLEUL, DAVID. – La règle “�ul ne peut invoquer sa propre turpitude” en droit administratif =

Regula “nimeni nu poate invoca propria greşeală” în dreptul administrativ. În: Revue du droit public. – nr.5,

2010, p.1236-1272.

Moştenit din dreptul roman, celebrului adagiu i s-a dat o atenţie mai mare în materia dreptului civil. Dar şi dreptul administrativ

l-a adoptat destul de bine, poate chiar mai bine decât dreptul civil. Mai multe hotărâri recente arată că reclamanţii nu ezită să

recurgă la el, în litigii din cele mai variate şi unde judecătorii se arată receptivi la aplicarea lui. Această constatare nu ar trebui

sa surprindă pentru că dreptul nescris nu are aceeaşi importanţă în materia civilă ca în materia administrativă.

16. BAUDU, AURÉLIE�. – L’incertaine renaissance parlementaire en matière budgétaire et financière =Eventuala renaştere parlamentară în materia bugetară şi financiară. În: Revue du droit public. – nr. 5, 2010,

p. 1423-1450.

Parcurgând noua versiune a Constituţiei franceze, recentele legi organice care tocmai au completat-o şi ultimele modificări ale

Regulamentului adunărilor parlamentare, apare limpede că atu-urile Guvernului pentru protejarea textelor sale financiare în

timpul discuţiilor parlamentare, s-au consolidat. Guvernul şi Preşedintele republicii continuă să stăpânească discuţia financiară

pe toată desfăşurarea ei, de la depunerea proiectului legii finanţelor şi a proiectului legii de finanţare a securităţii sociale

(PLFSS) la Palatul Bourbon, până la adoptarea definitivă de către cele două adunări. Singurele arme rămase în mâna

parlamentarilor sunt fie schimbarea Guvernului, pentru a-şi manifesta ostilitatea faţă de puterea executivă, fie, începând din

1974, sesizarea Consiliului Constituţional pentru verificarea conformităţii legilor finanţelor şi a celor de finanţare, cu

Constituţia.

17. BETTIO, �ATHALIE. – Le Droit à l’enfant – nouveau droit de l’Homme? = Dreptul de a avea un copil –un nou drept al omului? În: Revue du droit public. – nr.2, 2010, p.473-504.

Plecând de la art.8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, autoarea analizează dreptul oricărei persoane de a avea copii

din perspectiva normalizării legislaţiei interne, în sensul că în prezent aceasta favorizează dezinstituţionalizarea familiei, cu

repercusiuni grave asupra drepturilor copilului.

18. BOT, SOPHIE. – L’aggiornamento du Conseil d’Etat: entre modernité et tradition = ModernizareaConsiliului de Stat: între modernitate şi tradiţie. În: Revue du droit public. – nr.5, 2010, p.1273-1303.

Consiliul de Stat a cunoscut în ultimii ani o evoluţie atât în modul său de funcţionare, cât şi în jurisprudenţa sa. A devenit astfel

necesară modernizarea tehnicilor sale de lucru în scopul de a răspunde exigenţelor legislative, guvernamentale şi europene,

dar mai ales a celei mai generale, aceea de a fi o instituţie a timpului său. Modernizarea a început în anul 2006, având un

dublu obiectiv: adaptarea la cantitatea în creştere a documentelor asupra cărora trebuia să se pronunţe printr-un aviz şi pe de

altă parte, modernizarea condiţiilor de muncă ţinând cont de exigenţele europene, mai ales cele prevăzute de art. 6, § 1, ale

Convenţiei Europene a Protecţiei Drepturilor Omului. Şi Decretul din 6 martie 2008 (1) a adus importante modificări în modul

de organizare şi funcţionare a Consiliului de Stat, cu scopul de a ameliora eficacitatea şi calitatea muncii sale.

Referințe bibliografice

Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011 39

19. BRACO��IER, STÉPHA�E. – L’autonomie contrastée du contentieux des contrats public d’affaires =

Autonomia contrastantă a contenciosului contractelor de afaceri publice. În: Revue du droit public. – nr.2,

2010, p.327-348.

Analiza pleacă de la constatarea faptului că în domeniul conteciosului administrativ au intervenit profunde schimbări în urma

pronunţării recursului în contestare asupra validităţii contractului în Decizia “Tropic Travaux Signalisation Guadeloupe” din

16 mai 2007. Imaginat iniţial ca un vector general de simplificare a conteciosului administrativ al contractelor, efectele

recursului “Tropic” au fost diminuate de Consiliul de Stat.

20. BUSSO�, OLIVIER. – Mayotte, 101e département français: un modèle pour une République

renouvelée? = Mayotte, al 101-lea departament francez: un model pentru o Republică reînnoită? În: Revue du

droit public. – nr.3, 2010, p.711-728.

Mayotte este un teritoriu seducător, de o mare bogăţie geografică şi culturală, adesea ignorată de marea majoritate a cetăţenilor.

Insula cunoaşte o o mutaţie profundă şi rapidă odată cu trecerea la statutul de “departament”. Este, între altele, un model

posibil de coabitare armonioasă între Republică şi Islam. De ce să devii “departament” la momentul la care unele teritorii “de

peste mări” doresc să iasă din această zonă? Mayotte, după ce a stat în umbra preocupărilor puterilor publice, ar putea constitui,

la momentul trecerii atât de aşteptate de la statutul de insulă la Teritoriu de peste mări, un model pentru o Republică reînnoită.

21. CARTIER-MOLI� THIBAUD. – La portée du nouveau rôle législatif des commissions

parlementaires = �oul rol legislativ al comisiilor parlamentare. În: Revue du droit public. – nr.5, 2010,

p. 1399-1422.

Dacă este incontestabil că această nouă revizuire a articolului 42 din Constituţie marchează o readaptare a procedurii legislative

prin comisiile adunărilor, se pare că această reînnoire a activităţii legislative cunoaşte un număr de limitări vizând precis

îndepărtarea riscurilor de hegemonie a instituţiilor parlamentare.

22. CARTO�, OLIVIER. – Regard sur l’activité consultative du Conseil d’Etat de 1940 à 1944: peut-on

conseiller innocemment un gouvernement comme celui de Vichy? = Privire asupra activităţii consultativea Consiliului de Stat dintre anii 1940-1944: poate fi consiliat în mod inocent un guvern ca cel de la Vichy? În: Revue du droit public. – nr.3, 2010, p.579-642.

Cum s-a comportat Consiliul de Stat între 1940 şi 1944 în calitate de consilier al Guvernului statului francez? Termenul de

prescripţie de 60 de ani aplicabil avizelor şi notelor emise de către Consiliu a ajuns acum la scadenţă şi o noua materie juridică

este oferită doctrinei. Care a fost comportamentul real, al colectivului sau al individului, membrii ai unei instituţii al cărei rol

era acela de a ghida un Executiv omnipotent? Trebuie să i se recunoască Consiliului de Stat meritul de a fi supravieţuit

Revoluţiei naţionale, de a fi depăşit grelele dificultăţi materiale şi acela de îndeplinire eficentă a rolului său de consilier. Totuşi,

activitatea sa consultativă este umbrită de acceptarea, chiar promovarea aspectelor dintre cele mai urâte ale politicii Vichy,

Marea Adunare uzând de înclinaţia sa de a nu supăra administraţia activă, dependenţa în ce priveşte puterea sau complezenţa

faţă de guvernele puţin respectuase pentru libertăţile individuale.

23. CASSI�, RE�É. – Un coup d’état. La soi-disant Constitution de Vichy = O lovitură de stat. Aşa-zisaConstituţie de la Vichy. În: Revue du droit public. – nr.3, 2010, p.646-665.

Înfrângerea militară este adesea însoţită, în statele moderne, de o schimbare de regim. Iar guvernul semnatar al Capitulării este

cel care a realizat deliberat o schimbare de regim pentru a-şi asigura continuarea la putere. Bulversarea instituţiilor statului nu

este rezultatul nici al unei mişcări populare nici al unei exigenţe din partea învingătorilor de moment, ci de o revoluţie la nivel

înalt.

24. CAYLET, SYLVAI�. – Le rapporteur public ou le dépérissement du commissaire du gouvernement =

Raportorul public sau decadenţa comisarului guvernamental. În: Revue du droit public. – nr. 5, 2010,

p. 1305-1325.

Jurişti europeni şi naţionali au legat de această noţiune numeroase neadevăruri, alternând progresiv rolul său, considerat a fi,

totuşi, “preţios pentru transparenţa justiţiei şi echităţii procesului“. Înfiinţat prin ordonanţa din 12 martie 1831 (3) în scopul

apărării intereselor statului, acest magistrat era competent în orice cauză, cu scopul de a combate interesele părţii civile în faţa

instanţei. Destinat a juca şi rolul Ministerului Public, acest comisar “al regelui” apoi “al guvernului” s-a eliberat rapid de

această sarcină.

25. DÉCHAUX, RAPHAËL. – Les garanties constitutionnelles de l’autonomie financière locale à

l’épreuve des concours financiers étatiques = Garanţiile constituţionale ale autonomiei financiare locale însprijinul asistenţei finaciare de stat. În: Revue du droit public. – nr.2, 2010, p.349-386.

Ajutorul de stat este un element indispensabil pentru funcţionarea colectivităţilor locale, determinând şi garantând o parte

însemnată a resurselor proprii locale. Autorul distinge între ideea de colaborare şi cea de cooperare în ceea ce priveşte noţiunea

de ajutor financiar din partea statului. Acest ajutor este în general acordat colectivităţilor teritoriale pentru a fi compensate

costurile unor transferuri de competenţe prin intermediul unor subvenţii. Plecând de la aceste consideraţii, autorul constată

absenţa autonomiei financiare a colectivităţilor locale, care face imposibilă reforma fiscalităţii locale.

Referințe bibliografice

40 Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011

26. DIEU, FRÉDERIC. – Le principe de laïcité érigé en valeur de la Convention européene des droits de

l’homme = Principiul laicităţii transformat în valoare a Convenţiei europene a drepturilor omului. În: Revue

du droit public. – nr.3, 2010, p.749-769.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat ca inadmisibile 6 cereri împotriva Franţei, în baza art. 9 (libertatea de

gândire, de conştiinţă şi de religie), pentru eliminarea unor elevi din şcoala lor pe motivul portului însemnelor lor religioase,

afişate ostentativ. Hotărârile luate în aceste cazuri au confirmat, pentru fapte ulterioare adoptării legii din 15 martie 2004,

hotărârile în cauzele Dogru şi Kervanci împotriva Franţei.

27. FIGUEIREDO, MARCELO. – Evolutions récentes du constitutionnalisme brésilien = Evoluţiilerecente ale constituţionalismului brazilian. În: Revue du droit public. – nr. 5, 2010, p. 1509-1535.

Structura Constituţiei actuale diferă de cele precedente. Este structurată în nouă capitole astfel: 1) principiile fundamentale;

2) drepturile şi garanţiile fundamentale, dintr-o perspectivă modernă care cuprinde drepturile individuale şi colective, drepturile

sociale ale muncitorilor, naţionalitatea, drepturile politice şi partidele politice; 3) organizarea Statului, în termeni de structurare

a Federaţiei şi elementele sale; 4) organizarea puterilor: legislativă, executivă şi judiciară şi menţinerea sistemului prezidenţial

adus asupra celui parlamentar, acesta fiind urmat de un capitol despre funcţiile esenţiale ale Justiţiei şi ale Ministerului Public,

baroul public (al Uniunii şi al Statelor membre), baroul privat şi avocaţii din oficiu; 5) aparărarea statului şi a instituţiilor

democratice; 6) fiscalitate şi buget; 7) ordine economică şi financiară; 8) ordine socială şi 9) dispoziţii generale.

28. FROME�T, JEA�-CHARLES. – La loi pénitentiaire du 24 novembre 2009: Une ambition moderée... =

Legea penitenciarelor din 24 noiembrie 2009: o ambiţie temperată... În: Revue du droit public. – nr. 3, 2010,

p.687-709.

După lungi dezbateri, cu puternic impact mediatic şi ambalare politică, care s-au derulat pe parcurul a aproape 10 ani, s-a

adoptat în final legea nr. 2009-1436 din 24 noiembrie 2009, a penitenciarelor. O presă scandalizată, politicieni consternaţi, o

opinie publică speriată şi-au unit glasurile pentru a denunţa inadmisibila situaţie a închisorilor franceze, până acolo încât s-a

ajuns la crearea a două comisii de anchetă parlamentare, ale câror raporturi trebuiau să arate fără concesii, starea acestor

penitenciare. Necesitatea unei legi a penitenciarelor a apărut, nu este nicio îndoială, ca o obligaţie a Parlamentului transcedând

tradiţionalelor divergenţe politice. Atentatele din 11 septembrie 2001, întoarcerea la tema securităţii ca axă de dezbatere

prioritară în preajma alegerilor prezidenţiale şi legislative din 2002 s-au tradus printr-o “îngheţare” a proiectului de lege, care

a necesitat mult timp pentru “dezgheţare”. Istoria închisorilor este jalonată de aceste cicluri, de durată mai mult sau mai puţin

scurtă, de emoţiile colective contra condiţiilor de detenţie judecate ca inumane şi care n-au făcut decât să demonstreze nebunia

unei opinii publice gata oricând să denunţe şi condiţiile din închisori şi folosirea lor sistematică şi din ce în ce mai severă.

29. GAUDEMET, YVES. – Pour une nouvelle théorie générale du droit des contrats administratifs:

mesurer les difficultés d’une entreprise nécessaire = Pentru o nouă teorie generală a dreptului contracteloradministrative: evaluarea dificultăţilor unei măsuri necesare. În: Revue du droit public. – nr.2, 2010, p.313-326.

Articolul pledează pentru crearea unei noi discipline a dreptului, a unei teorii generale privind contractele administrative.

Plecând de la constatarea că iniţial, în dreptul administrativ, nu a existat conceptul de “contract”, cu atât mai puţin noţiunea

de “contract administrativ”, autorul observă că acest din urmă contract este un fel de “bifurcaţie” a unui act unilateral, total

diferit de contractul din dreptul privat, care exprimă aderarea unui întreprinzător la piaţa lucrărilor publice din Franţa. Pe de

altă parte, contractul administrativ nu este decât o varietate între contractele încheiate de adminsitraţia publică, care poate

semna şi contracte de drept privat.

30. IDA, YOKO. – Vers une révision de la Constitution japonaise? = Spre o revizuire a Constituţieijaponeze? În: Revue du droit public. – nr.2, 2010, p.387-411.

Articolul analizează necesitatea modificării Constituţiei Japoniei, plecând de la controversatul articol 9 care prevede că Japonia

este singurul stat din lume care nu poate dispune de “ius ad bellum”.

31. LAFFAILLE, FRA�CK. – L’identité catholique de l’Italie est-elle soluble dans l’Etat de droit

constitutionnel (national et européen)? = Identitatea catolică italiană este în acord cu Statul de dreptconstituţional (naţional şi european)? În: Revue du droit public. – nr. 3, 2010, p.771-787.

Este ameninţată identitatea catolică în Italia? Aceasta pare să fie situaţia privind reacţiile suscitate de deciziile Curţii Europene

a Drepturilor Omului în toamna lui 2009. Atât autorităţile de la Vatican cât şi clasa politică, de stânga laolaltă cu cea de dreapta,

au denunţat cu virulenţă sau au regretat condamnarea Italiei pentru prezenţa crucifixului în şcoli. O altă decizie a Curţii

europene, afacerea Lombardi Valauri, mai puţin comentată, merită şi ea atenţie: actele Sfântului Scaun – Stat străin – atingând

un funcţionar italian, nu pot beneficia de imunitate jurisdicţională. Judecătorii italieni ar trebui să se recunoască competenţi

pentru a aprecia regularitatea unui act emanând de la Vatican şi susceptibil de a aduce atingere drepturilor unui cetăţean.

32. MALHIÈRE, FA��Y. – L’autorité du silence = Autoritatea tăcerii. În: Revue du droit public. – nr.3,

2010, p.729-747.

Prin zece motive Consiliul Legislativ francez validează ca importante cele 100 articole ale Legii penitenciarelor. În ciuda

lipsei de amploare aparente, deliberarea asupra Legii penitenciarelor merită a reţine atenţia, atât prin ceea ce “spune”, cât şi

prin ceea ce “omite” să spună. În sfârşit, dacă tăcerile hotărârii sunt elocvente, elocvenţa judecătorilor lipseşte în acest caz. Sunt

şi tăceri bogate în semnificaţii. În acest caz, unele tăceri, atât în contextul adoptării hotărârii, cât şi asupra întinderii controlului

exercitat, intrigă. Unele demonstrează o deliberare unică a judecătorilor, altele scot la lumină un control limitat al Consiliului.

Referințe bibliografice

Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011 41

33. MA�SO�, STÉPHA�E. – De la presidence des assemblées délibérantes par leur doyen d’âge =

Deţinerea preşedinţiei adunărilor parlamentare deliberative de către decanii de vârstă. În: Revue du droit

public. – nr.2, 2010, p.413-439.

Conducerea adunărilor deliberative de către decanul de vârstă nu a fost niciodată ridicată, în ordinea juridică franceză, la rang

de principiu, în ciuda cutumei constatate din cele mai vechi timpuri, conform căreia puterea trebuie fondată pe experienţa

acumulată a decanului de vârstă.Totuşi, în zilele noastre, instituţiile care au regulamente proprii de funcţionare, pe lângă

preşedintele ansamblului deliberativ,au în compunere la nivel de conducere şi un decan de vârstă. Acesta deţine, mai degrabă,

atribuţii simbolice sau onorifice în convocarea sau alegerea membrilor adunării parlamentare, de exemplu.

34. MA�SO�, STÉPHA�E. – De Pen er men à Strasbourg: le domaine public maritime français au

miroir du droit européen des biens = De la Pen er men la Strasburg: domeniul public maritim francez înlumina drepturilor europene a bunurilor. În: Revue du droit public. – nr.05, 2010, p. 1452-1478.

Bombardarea recentă a poziţiilor franceze în domeniul exproprierii, de către “divizia de la Strasbourg”, ca rezultat al articolelor

6 şi 8 ale Convenţiei europene de salvare a drepturilor omului şi al articolului 1 din Primul Protocol adiţional din 20 martie

1952, au lăsat amintiri dureroase. Cât despre somaţia trimisă de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul a două procese

comentate în acest articol, ea anunţa a priori noi tensiuni între dreptul administrativ francez al bunurilor şi dreptul Convenţiei.

Cele două modeste căsuţe situate de mai bine de un secol la malul mării, de-o parte şi de cealaltă a podului Pen er men, pe

litoralul Comunei Arradon, ar fi putut fi pretextul unei puternice debarcări a dreptului european al bunurilor pe domeniul

public maritim natural; cale a unui atac mai puternic, care ar fi putut face să tremure pilonii legendari ai edificiului patrimonial

şi statal francez, ca principiu al inalienabilităţii.

35. MARTI�, JULIE�. – Les limites de la responsabilité administrative face aux déportations pendant

la Seconde Guerre mondiale = Limitele responsabilitaţii administrative faţă de deportările din timpul celuide-al Doilea Război Mondial. În: Revue du droit public. – nr.3, 2010, p. 667-686.

Punerea în discuţie a unei responsabilităţi delictuale, civile sau administrative, pare neadecvată pentru repararea acestui tip de

situaţii. Responsabilitatea delictuală se distinge de alte tipuri de responsabilităţi prin consecinţele sale: o reparaţie jurisdicţională

şi adesea compensatorie pentru repararea prejudiciului este imposibilă. Sau putem plăti crimele contra umanităţii? Chiar justiţia

penală este luată prin surprindere în judecarea crimelor comise de Putere, în executarea unei politici, cu colaborarea majorităţii

populaţiei şi eventual cu ajutorul unui aparat juridic în dreptul intern. Responsabilităţile penale, administrative şi civile se

disting de alte tipuri de responsabilităţi a căror sancţiune este distinctă, morală sau politică, materalizate prin pierderea puterii.

36. �GAMPIO-OBÉLÉ-BÉLÉ, URBAI�. – Retour sur une procédure exceptionnelle et méconnue des

administrés: l’autorisation reconnue au contribuable de plaider en lieu et place de sa collectivité

territoriale = Revenire asupra unei proceduri excepţionale şi puţin cunoscute administrabililor: autorizarearecunoscută contribuabilului de a pleda în locul colectivităţii sale teritoriale. În: Revue du droit public. – nr.5,

2010, p.1328-1344.

Dreptul public francez se caracterizează prin existenţa unei arhitecturi procedurale complexă şi diversificată. Unele dintre

procedurile instituite sunt cunoscute, altele mai puţin cunoscute de cei cărora li se adresează. Autorizarea de a pleda este o

procedură foarte utilă pentru contribuabilii unei colectivităţi teritoriale aflate în dificultate sau mai rău, neglijentă. Dar

autorizarea de a pleda este recunoscută unei anumite categorii de contribuabili şi este supusă unor condiţii foarte stricte.

37. SIRI�ELLI, JEA�. – La justiciabilité des études d’impact des projets de loi = Probitatea studiilor deimpact a proiectelor de lege. În: Revue du droit public. – nr.5, 2010, p.1367-1397.

Instrument de decizie, care permite analiza consecinţelor potenţiale a acţiunii publice şi comunicarea în timp util decidenţilor

sau, dacă e cazul, publicului, studiul de impact constituie un procedeu clasic şi bine cunoscut de evaluare prin anticipare a

legislaţiei şi a reglementărilor. Apelarea la acest instrument demonstrează o grijă crescândă pentru perfecţionarea procedurilor

şi actelor normative conform exigenţelor contemporane ale tehnicii legislative, percepute ca un remediu eficace problemelor

actuale de ordin juridic. Faţă de dezordinea normativă datorată mai ales proliferării reglementărilor, a celor legislative în

special, şi diminuării calităţii redacţionale, recurgerea la o evaluare sistematică a efectelor proiectelor de text pare să constituie

o soluţie.

38. TOULEMO�DE, BER�ARD. – La fonction rectorale depuis 1945: une profonde transformation =

Funcţia rectorală de la 1945: o transformare profundă. În: Revue du droit public. – nr.5, 2010, p 1345-1365.

Bicentenarul de la crearea rectorilor Academiei prin Decretul din 17 martie 1808 a fost ocazia articolelor, colocviilor şi

manifestărilor care au pus în lumină o instituţie care rămâne puţin cunoscută publicului. Şi totuşi, aceasta prezintă caractere

foarte originale, moştenite de la “Universitatea Imperială”: funcţia de autoritate, situată la intersecţia dintre diferitele grade

de învaţământ şi în strânsă legatură cu lumea universitară. Extraordinara sa flexibilitate i-a permis să traverseze diferitele

regimuri politice care s-au succedat de-a lungul a două secole şi să se adapteze schimbărilor din societatea franceză şi din

administraţia ei.

Referințe bibliografice

42 Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011

39. WAFEU TOKO, PATRICK. – Les forces créatrices du droit universitaire = Forţele creatoare aledreptului universitar. În: Revue du droit public. – nr. 5, 2010, p. 1379-1508.

Cu riscul validării oricărei demisii sociologice, să ne limităm a constata că hazardul exprimă complexitatea fenomenelor

sociale care constituie în mare parte forţele creatoare ale dreptului universitar şi că instituite fiind, judecătorul nu le va putea

ignora fără a plăti preţul ineficacităţii şi al ineficienţei sale. Prin drept universitar stricto sensu înţelegem aici ansamblul

regulilor care guvernează condiţia şi cariera profesorului-cercetător şi ale cărui izvoare organice sunt şi internaţionale,

constituţionale, legislative, de reglementare sau jurisprudenţiale, după caz. Regula pe care pare să o sugereze doctrina

constituţionalistă este că hazardul face să se nască reguli de drept, dar şi că necesitatea le face viabile.

REVUE FRA�ÇAISE DE DROIT CO�STITUTIO��EL

40. DUBOUT, EDOUARD. – Les règles ou principes inhérents à l’identité constitutionnelle de la France:

une supra-constitutionnalité? = Regulile sau pricipiile inerente identităţii constituţionale franceze: o supra-constituţionalitate? În: Revue française de droit constitutionnel. – nr.83, 2010, p.451-483.

Temă controversată, supra-constituţionalitatea este tratată ca o problemă care generează iremediabil curente doctrinare diferite.

Autorul analizează cazul Franţei în ceea ce priveşte pricipiul priorităţii de aplicare a dreptului Uniunii Europene faţă de dreptul

intern constituţional. Astfel, plecând de la noţiunea de “identitate constituţională”, se precizează că aceasta nu trebuie raportată

la conţinutul ei, ci la finaliatea, la scopul ei, anume la a păstra specificul normelor constituţionale franceze. Aşadar,asocierea

noţiunilor de “identitate constituţională” şi “supra-constituţionalitate”este inerentă, deoarece valorile care trebuie protejate de

supra-constituţionaliate constituie esenţa, “inima” sisitemului constituţional, adică însăşi identitatea constituţională.

41. FELDMA�, JEA�-PHILIPPE. – La séparation des pouvoirs et le constitutionnalisme. Mythes et

réalités d’une doctrine et de ses critiques = Separaţia puterilor şi constituţionalismul. Mituri şi realităţi aleunei doctrine şi ale criticilor sale. În: Revue française de droit constitutionnel. – nr.83, 2010, p.483-496.

Articolul debutează cu o scurtă istorie a doctrinei clasice a separaţiei puterilor, plecând de la Montesquieu cu “Despre spiritullegilor“, Kant cu “Spre pacea perpetuă“ sau Madison cu “Federalistul“. Apoi dezbaterea continuă cu prezentarea unor

argumente care demontează mitul separaţiei puterilor – cele trei puteri: executivă, legislativă şi judecătorească – teorie învechită

şi inconsistentă în opina autorului, care nu mai corespunde realităţilor constituţionale ale lumii moderne. Căutând un criteriu

alternativ la acest mit care nu mai este valabil pentru a distinge diferitele regimuri politice, se pleacă de la noţiunea de “regim

parlamentar”, care nu se caracterizează prinr-o colaborare a puterilor, ci printr-o fuziune între puterea executivă şi cea legislativă

şi un dialog majoritate/opoziţie.

42. FERRARI, SÉBASTIE�. – De l’art du trompe-l’œil: l’abrogation implicite de la loi par la

Constitution au service d’un continuum constitutionnel = O iluzie: abrogarea implicită a legii prinConstituţie în serviciul unui “continuum constituţional”. În: Revue française de droit constitutionnel. – nr.83,

2010, p.496-521.

În sistemul constituţional francez, abrogarea implicită a legilor vechi la momentul modificării unei constituţii este văzută de

către autor ca un instrument jursdicţional de filtrare a fondului juridic învechit. În Franţa, s-ar putea crede că misiunea de

realizare a tranziţiei constituţionale revine Consiliului Constituţional, de vreme ce acesta este singurul abilitat să controleze

constituţionalitatea legilor. Astfel, tehnica abrogării implicite constă în aplicarea principiului lex posterior derogat priori, norma

legală putând dispărea ca urmare a apariţiei unei noi norme cu cel puţin aceeaşi valoare juridică în ierarhia actelor normative.

În ceea ce priveşte menţinerea sau eliminarea unei legi vechi într-o nouă ordine juridică, la ora actuală problema se limitează

doar la textele anterioare Constituţiei Franţei din anul 1958. Această tehnică numită de autor “armă letală” este utilizată cu mare

precauţie.

REVUE I�TER�ATIO�ALE DE DROIT COMPARÉ

43. A�TOI�E, AURÉLIE�. – La question de l’adoption d’un nouveau “Bill of Rights” au Royaume-

Uni = Chestiunea adoptării unui nou “Bill of Rights” în Regatul Unit. În: Revue internationale de droit comparé. –

nr.3, 2010, p.685-712.

De mai mulţi ani, legislaţia anti-teroristă britanică este bine cunoscută pentru severitate, iar numeroşi observatori o consideră

ca fiind prejudiciabilă libertăţilor publice. Urmare arestărilor frenetice care n-au împiedicat transpunerea Convenţiei Europene

de salvare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prin Human Rights Act din 1998, precedentul guvern laburist a

lansat o vastă dezbatere asupra elaborării unui nou “Bill of Rights and responsabilities”. Caracterizat print-un conţinut

universalist şi opunând responsabilităţi cetăţenilor, un asemenea text ar fi o noutate în Regatul Unit. Alegerile din 6 mai 2010

au suspendat discuţiile pe această temă, dar programul comun al Conservatorilor şi al Liberal-democraţilor sosiţi la putere,

Referințe bibliografice

Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011 43

menţin dorinţa de a elabora o nouă declaraţie a drepturilor. Devine astfel indispensabilă revenirea la un proces lansat în 2007

şi destinat a fi urmărit într-un context unde eficacitatea “Human Rights Act“ este din ce în ce mai des pusă în discuţie.

44. BER�ARD-MAUGIRO�, �ATHALIE. – L’amendement du règlement sur le statut personnel des

coptes orthodoxes en Egypte: à quand une loi unifiée de la famille = Amendament asupra reglementăriistatutului personal al copţilor ortodocşi în Egipt: pe când o lege de unificare a familiei. În: Revue internationale

de droit comparé. – nr. 1, 2010, p.76-103.

Amendarea în iunie 2008 a reglementării din 1938 asupra statutului personal al copţilor ortodocşi relansa întrebarile asupra

statutului minorităţilor non-musulmane din Egipt şi a relaţiilor dintre autorităţile religioase şi de stat în materia dreptului

familiei. Unificarea jurisdicţională, intervenită în 1956 n-a fost în realitate urmată de o unificare legislativă; în materie de

statut personal, fiecare comunitate religioasă a continuat să dispună de propria reglementare, care se aplică între soţii din

aceeaşi comunitate şi de acelaşi rit. Aplicarea “sharî’a” islamică căsătoriilor interconfesionale dă naştere unor practici de

eludare a normelor, contra cărora au încercat să se opună diverse proiecte de lege unificatoare, fără succes până în prezent. Ar

trebui menţinut sistemul actual al personalităţii legilor în numele protejării libertăţii religioase sau ar trebui încercată unificarea

normelor, în numele principiului cetăţeniei?

45. BISMUTH, RÉGIS. – L’utilisation de sources de droit étrangères dans la jurisprudence de la Cour

suprême des Etats-Unis = Utilizarea izvoarelor de drept străine în jurisprudenţa Curţii Supreme a StatelorUnite. În: Revue internationale de droit comparé. – nr.1, 2010, p.105-133.

Referirile la izvoarele de drept străine în câteva hotărâri recente ale Curţii Supreme a Statelor Unite au suscitat o intensă

controversă printre personalităţile politice, judecători şi profesori universitari americani. Deşi dezbaterile au antrenat mai ales

luări de poziţie excesive şi simpliste, subiectul este bogat în nuanţe şi poate fi foarte instructiv în ce priveşte rolul potenţial al

metodei comparatiste în motivarea hotărârilor. Polemicile s-au axat pe utilizarea normativă cu uşurinţă, sau că interpretările

care au fost făcute de alte curţi constituţionale, au influenţat substanţial deciziile Curţii supreme. În legătură cu subiecte extrem

de sensibile, ca pedeapsa cu moartea sau pedepsirea homosexualităţii, aceast dezacord îşi găseşte originea în antagonismul

dintre două curente ce se opun asupra metodei de interpretare a constituţiei şi, mergând mai departe, asupra rolului Curţii

supreme la nivel internaţional în măsura în care metoda comparatistă a fost înţeleasă ca un instrument de favorizare a dialogului

desfaşurat între curţile constituţionale.

46. BUSSA�I, MAURO. – Faut-il se passer du common law (européen)? Réflexions sur un code civil

continental dans le droit mondialisé = Trebuie să ne lipsim de common law (european)? Observaţii asupra unuicod civil continental în dreptul globalizat. În: Revue internationale de droit comparé. – nr. 1, 2010, p.7-25.

În cercurile academice, procesul de codificare a dreptului privat european a ajuns la punctul culminant. Ce se încearcă aici este

înţelegerea motivelor prin care acest proces urmează ideea unui compromis, atât în abordarea teoretică cât şi în normele

propuse, cu tradiţia şi experienţa engleză a common law. Analiza acestor motive duce la concluzia că – în absenţa, în viitorul

apropiat, a unei veritabile culturi juridice comune Europei întregi – orice proiect de codificare care se doreşte viabil, trebuie

început într-o primă fază, prin mutarea compromisului (ca element indispensabil oricărui acord transnaţional) spre Anglia,

pentru a căuta un echilibru în interiorul continentului şi luând ca punct de plecare conceptele, noţiunile şi regulile civiliste.

47. CASTETS-RE�ARD, CÉLI�E ; HATA�O, HIROKI. – L’influence des PDEC sur les projets de

réforme des droits français et japonais des contrats = Influenţa PDEC asupra proiectelor de reformă îndreptul francez şi japonez ale contractelor. În: Revue internationale de droit comparé. – nr.3, 2010, p.713-738.

Acest articol are ca obiectiv sublinierea că proiectele de reformă a dreptului contractelor, elaborate în Franţa şi Japonia, se

inspiră mai mult din Principiile Dreptului European al Contractelor (PDEC) decât din alte drepturi naţionale. Metoda

comparativă încorporează deci această propunere de reformă, care ia forma unei codificări private. La o analiză mai atentă,

este vorba în esenţă de găsirea şi convergenţa soluţiilor care manifestă, sau nu, voinţa de a se alinia la PDEC. Se confirmă, de

altfel, că PDEC nu sunt urmate fără discernământ. Apoi, în mod deosebit în Japonia, preluarea soluţiilor similare PDEC în

proiectele de reformă japoneză, sunt adesea rezultatul întâmplării. Convergenţa normativă este întâmplătoare. În final, aceasta

cercetare doreşte să prezinte pericolul, faţă de constatarea convergenţei soluţiilor, de a se trage concluzii premature despre

existenţa unei influenţe normative, proprii PDEC.

48. DECAUX, EMMA�UEL. – Le régime du droit international en droit interne = Regimul dreptuluiinternaţional în dreptul intern. În: Revue internationale de droit comparé. – nr. 2, 2010, p.468-505.

Sistemul francez a fost mult timp caracterizat prin ceea ce putem numi “naţionalism juridic”. Dar, de la evenimentele din 1789

până la revizuirea Constituţiei din 2008, instituţiile de drept franceze au cunoscut evoluţii remarcabile, fondate pe interacţiunea

permanentă a jurisdicţiilor naţionale şi europene. Pentru a urmări schema ansamblului raporturilor naţionale, ar trebui să

distingem între izvoarele convenţionale şi cele non-convenţionale de drept internaţional, dar ţinând cont de tradiţia juridică

franceză. Această tradiţie combină locul privilegiat dat dreptului scris şi mai ales codificării realizate de-a lungul a două secole,

cu voinţa de a frâna autoritatea judiciară, limitând importanţa jurisprudenţei prin evitarea hotărârilor judecătoreşti execedând

obiectului cauzei.

49. DOUCHY-OUDOT, MÉLI�A. – Les enfants et la séparation des parents = Copiii şi separareapărinţilor. În: Revue internationale de droit comparé. – nr.3, 2010, p.623-651.

Mobilitatea internaţională proprie pieţei muncii, conduce inevitabil la o modificare a situaţiei familiale în statele interesate.

Mai precis, ideea unei uniuni mediteraneene trece prin confruntarea sistemelor juridice la care se referă, în materie de statut

Referințe bibliografice

44 Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011

personal şi familial. Acest studiu scoate în evedenţă punctele de ancorare a acestor civilizaţii şi dificultăţile în determinarea

dreptului aplicabil copilului în contextul unei crize familiale. Opoziţia dintre ţările religioase sau pluri-religioase şi ţările laice

rămâne pentru moment de neînvins şi va influenţa pe rând soluţiile aplicabile litigiilor transfrontaliere.

50. LAFFAILLE, FRA�CK. – Législation antiterroriste et “état d’exception”. L’Etat de droit italien à

l’épreuve des Années de Plomb = Legislaţia antiteroristă şi “starea de excepţie”. Statul de drept italian înperioada de încercări a “Anilor de Plumb”. În: Revue internationale de droit comparé. – nr.3, 2010, p.653-683.

Italia, în timpul “anilor de plumb” adoptă o serie de dispoziţii legislative antiteroriste, până acolo încât o parte a doctrinei

vorbeşte de pan-penalism. Dacă este logică critica unei asemenea evoluţii, fiindcă statul de drept se hrăneşte, prin natura lui,

din criticarea dreptului său, se dovedeşte imposibilă aderarea la teoriile “stării de excepţie”. Departe de a fi o democraţie

autoritară, Italia respectă principiile fundamentale inseparabile de un stat de drept, demn de acest nume.

51. MATHIEU, BERTRA�D. – Le Conseil constitutionnel “législateur positif” = Consiliul Constituţional– “legiuitorul pozitiv”. În: Revue internationale de droit comparé. – nr. 2, 2010, p.507-531.

Obiectul acestui studiu este descrierea în care, în Franţa, Consiliul Constituţional intervine în exerciţiul funcţiei legislative, cu

ocazia judecării constituţionalităţii legii. Această analiză a jurisprudenţei unui judector, care în general respectă voinţa

legislativului, arată că acest tip de control generează, prin natura lui, o intervenţie, câteodată profundă, în exerciţiul funcţiei

legislative.

52. REMY, BE�JAMI�. – Les codifications récentes du droit international privé = Codificările recenteale dreptului internaţional privat. În: Revue internationale de droit comparé. – nr.2, 2010, p.291-323.

Articolul reproduce raportul naţional francez întocmit plecând de la chestionarul stabilit de către raportorul general, în

perspectiva celui de-al 18-lea Congres de drept comparat din 25 iulie -1 august 2010 de la Washington D.C. Planul acestui

articol urmăreşte planul chestionarului. La fel, numărul paginilor şi atenţia deosebită pentru dreptul internaţional privat al

obligaţiilor au fost sugerate de către raportorul general.

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT CIVIL

53. DEPADT-SEBAG, VALÉRIE. – L’usufruit des personnes physiques. Un institution ancienne en cours

de rénovation = Uzufructul persoanelor fizice. O veche instituţie pe cale de modernizare. În: Revue trimestrielle

de droit civil. – nr.4, 2010, p.669-682.

Dreptul de uzufruct a fost mult timp considerat sub aspect viager, ca un mod de transmitere a bunurilor corespunzător materiei

succesorale. Dar uzufructul temporar al persoanelor fizice cunoaşte în zilele noastre un nou avânt. Practica, mai precis cea

notarială, pare să fi redescoperit această instituţie, pentru ceea ce aduce ca răspuns unor probleme contemporane. De fapt,

uzufructul temporar cunoaşte o flexibilitate care explică diversificarea actuală a finalităţii sale, foarte adesea referitoare la

familie, dar din ce în ce mai frecvent întâlnită în domeniul economic. În acest context, proiectul de lege a reformei dreptului

asupra bunurilor, în dispoziţiile sale referitoare la uzufruct, apare ca o finalitate a acestei evoluţii. Redactorii textelor au

modernizat uzufructul temporar, aducându-i importante retuşuri, în scopul unei mai bune adaptări nevoilor noilor săi utilizatori.

54. DESCHEEMAEKER, ERIC. – La dualité des torts en droit français. Délits, quasi-délits et la notion

de faute = Dualitatea prejudiciilor în dreptul francez. Delicte, cvasi-delicte şi noţiunea de greşeală. În: Revue

trimestrielle de droit civil. – nr. 3, 2010, p.435-457.

Codul civil conţine o slăbiciune de structură: capitolul 4.3.2.(“delictele şi cvasi-delictele”) este prezumat, prin construcţie, că

se raportează la răspunderea fondată pe un delict sau cvasi-delict, adică pe un fapt condamnabil. Şi totuşi, acest capitol cuprinde

fapte generatoare de răspundere non-culpabilă: altfel spus, cuprinsul nu corespunde conţiutului. Cauza este că dreptul francez

modern a rescris dihotomia romana între obligaţiile ex delicto şi quasi ex delicto, făcându-l să piardă caracterul exhaustiv. O

consecinţă este şi aceea că noţiunea de greşeală a fost supusă unei forţe centrifuge considerabile, ducând la golirea sa de

condiţie istorică de culpa.

55. DUPO�T, �ICOLAS. – L’interdiction de se contredire au détriment d’autrui en procédure civile

française = Interzicerea principiului contradictorialităţii în procedura civilă franceză. În: Revue trimestrielle

de droit civil. – nr. 3, 2010, p.459-485.

Pentru unii autori, interzicerea contradictorialităţii ar putea fi generalizată în procedura civilă şi consacrată printr-o nouă

hotărâre de inadmisibilitate, fondată pe ideea de moralitate. Dar, prin hotărârea din 27 februarie 2009, Curtea de Casaţie a

apreciat că incoerenţa unei părţi, care nu a încetat să prezinte instanţei pretenţiile contradictorii, “nu conduce în mod necesar

la respingerea ca inadmisibilă a cererii”. După o altă interpretare, hotărârea ar introduce implicit, în procedura civilă, principiul

interzicerii contradictorialităţii. O asemenea perspectivă dă naştere la numeroase rezerve.

Referințe bibliografice

Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011 45

56. GAUDREAUL-DESBIE�S, JEA�-FRA�ÇOIS. – La critique économiste de la tradition romano-

germanique = Critica economistă a tradiţiei romano-germanice. În: Revue trimestrielle de droit civil. – nr.4,

2010, p. 683-704.

Tradiţia romanistă va determina – contrar common law – o lipsă congenitală de eficacitate economică şi de buna guvernare?

Această teză caricaturală, care impregnează raporturile numite “Doing business”, nu reflectă opinia reală a comunităţii

economiştilor. Un studiu aprofundat al celor trei curente principale ale sale relevă contrariul, dincolo de lacunele şi aproximările

numitelor rapoarte, a grilelor de analiză şi a altor rapoarte bogate şi nuanţate. Ramâne ca juriştii de tradiţie romanistă să se

deschidă altor discipline, în special economiei, pentru a apăra mai bine punctul lor de vedere, în faţa detractorilor reali sau

presupuşi.

57. WESTER-OUISSE,VÉRO�IQUE. – Responsabilité délictuelle et responsabilité contractuelle: fusion

des régimes à l’heure internationale = Responsabilitatea delictuală şi responsabilitatea contractuală: fuziunearegimurilor la ora globalizării. În: Revue trimestrielle de droit civil. – nr.3, 2010, p.419-433.

Cercetătorii din diverse ţări ale Europei se gândesc la un sistem de responsabilitate civilă acceptabil pentru toţi, ceea ce

presupune renunţarea la anumite particularităţi. Responsabilitatea contractuală nu este, cu siguranţă, o exclusivitate franceză,

iar abandonul ideii ar permite o clarificare a regimului francez, clarificare care ar constitui un atu considerabil. Miza principală,

provocarea, este aceea de a convinge partenerii de reflecţie englezi şi germani că responsabilitatea nu este o culpă. Dualitatea

regimurilor poate fi uşor abandonată modificând unele perspective: neexecutarea obligaţiilor contractuale nu este faptul

generator de răspundere contractuală. Ea este un rezultat şi nu faptul iniţial; ea este o simplă condiţie prealabilă în alegerea

unui regim şi nu o condiţie substanţială a responsabilităţii.

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT COMMERCIAL

ET DE DROIT ÉCO�OMIQUE

58. AU�EAU, GÉRARD. – La loi sur les paris sportifs en ligne. Une libéralisation sous contrôle = Legeapariurilor sportive “on line”. O liberalizare sub control. În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit

économique. – nr. 3, 2010, p.469-480.

De mai mulţi ani, plecând din ţări europene mai tolerante, societăţile de pariuri sportive “on line” s-au dezvoltat şi au pătruns

pe piaţa franceză, care era oarecum rezervată, în favoarea a doi operatori tradiţionali (Française de jeux şi PMU). Iată de ce a

devenit o urgenţă pentru legiuitor să reglementeze această activitate comercială, la presiunea autorităţilor comunitare. Este cazul

legii din 12 mai 2010 care reglementează un sistem de agrement eliberat de către o autoritate de reglementare (ARJEL) şi care

ţine cont de particularităţile legate de modul de organizare şi de funcţionare a mişcării sportive. Astfel, dreptul de proprietate

a manifestărilor sportive recunoscut organizatorilor, dar consacrat de Codul sportului ca fiind o proprietate colectivă, impune

un tratament adaptat în cadrul negocierilor drepturilor cu operatorii de jocuri “on line”. De asemenea, formele diferite ale

rezultatelor sportive, putând prezenta faze foarte variate, sunt tot atâtea suporturi de pariuri, pentru care autoritatea de

reglementare trebuie să-şi dea acordul, după avizul federaţiei interesate, sau al ministrului sporturilor. În definitiv, negocierea

pariurilor sportive “on line” de către administratorii benevoli ai manei financiare depăşeşte lejer ceea ce este în sarcina lor.

Această lege va contribui, probabil, la sprijinirea diferiţilor actori, impunând un cadru, în mijlocul căruia valorile sportive, puse

în scenă în cadrul competiţiilor sportive, să poată fi păstrate.

59. BE��I�I, AÏDA. – La procéduralisation du droit des sociétés = Proceduralizarea dreptului societăţilor.În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit économique. – nr.3, 2010, p. 499-520.

Dreptul societăţilor a intrat în era proceduralizării. Într-un elan de modernizare, dreptul pozitiv a reactivat rezonabilitatea

procedurală, ca mecanism de rezolvare a conflictelor. Astfel, dreptul societăţilor a intrat în era regularizării. La mijlocul

drumului între Statul liberal şi Statul providenţă, proceduralizarea dreptului permite o intervenţie minimă, cedând o parte din

puterea normativă actorilor privaţi. În plan juridic apar mizele tehnice. Mai întâi, valabilitatea unei norme juridice îşi are

legitimitatea într-o procedură democratică, ceea ce o face puţin contestabilă; interpretarea ei este mai degrabă un subiect de

discuţie. În afară de imprevizibilitate, rezonabilitatea procedurală antrenează o desubstanţializare nefastă echităţii normei. Iată

de ce acest nou mod de reglementare merită a fi evaluat atât ca tehnici cât şi ca proces.

60. BOILLOT CHRISTI�E. – L’obligation de ne pas faire: étude à partir du droit des affaires... =

Obligaţia de a nu face: studiu plecând de la dreptul afacerilor. În: Revue trimestrielle de droit commercial et

de droit économique. – nr. 2, 2010, p. 243-266.

Rămase nedezvoltate în urma împărţirii imperfecte propusă de articolul 1126 al Codului civil, obligaţiile de a nu face sunt foarte

rar promovate ele însele: ele sunt nedestructiv asociate obligaţiilor de a face. Ori, jurisprudenţa recentă, printr-o interpretare

constructivă a articolului 1145 al Codului civil, invită la dezbateri asupra originalităţii acestor obligaţii negative, în planul

sancţiunii pentru neexecutare. Aceste diferenţe de tratament între obligaţiile de a face şi de a nu face sunt justificate şi

pertinente? Dreptul afacerilor, unde se întâlnesc frecvent, invită la reflecţii asupra relativismului specificităţii lor în practică

şi la întrebarea dacă particularitatea lor nu se traduce şi printr-un control de proporţionalitate circumscris obiectului şi validităţii.

Această exigenţă denotă atacul lor asupra libertăţilor fundamentale – în particular asupra liberei concurenţe şi a libertăţii

antreprenoriale – şi puterea unilaterală pe care unele dintre ele o exprimă cu privire la debitor.

Referințe bibliografice

46 Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011

61. CHEVALLIER, JACQUES-EMMA�UEL. – Les conséquences de l’action rédhibitoire pour vices

cachés à travers l’exemple du secteur automobile = Consecinţele acţiunii redhibitorii pentru vicii ascunseavând exemplu sectorul de automobile. În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit économique. –

nr. 2, 2010, p.231-241.

Acţiunea redhibitorie pentru garantarea viciilor ascunse oferă o protecţie eficace consumatorului francez. Sinonimă cu o

procedură lungă şi costisitoare, ea este promovată în practică pentru bunuri de valoare, cum sunt automobilele, pentru care

dimensiunea afectivă intră în consideraţie. În cazul rezoluţiei judiciare a vânzării, vânzătorul trebuie să restituie cumpărătorului

preţul încasat în momentul vânzării; el recuperează în schimb un autovehicul adesea mai “îmbătrânit” şi cu mai mulţi kilometri

la bord şi a cărui valoare este inferioară preţului restituit. Multă vreme, vânzătorul a putut obţine o indemnitate pentru

depreciere. Dar, prin 4 hotărâri din 21 martie 2006, Curtea de Casaţie a determinat o schimbare asupra acestui aspect, mărind

brutal riscul juridic al vânzătorului, fără ca aceasta să fie justificată nici în fapt nici în drept.

62. MARTI�, DIDIER. – L’intérêt social dans le contentieux des ordonnances sur requête, en référé et

en la forme des référés = Interesul social în litigiile care s-au soluţionat în procedură simplificată, dar înabsenţa persoanei interesate. În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit économique. – nr.3, 2010,

p. 481-498.

Interesul social constituie una din noţiunile fundamentale ale dreptului societăţilor, la care se referă judecătorii pentru a decide

imixtiunea lor în viaţa societăţii; dar noţiunea are contururi imprecise, în ciuda multor hotărâri date de-a lungul mai multor

decenii, care ar fi putut-o defini. Această imprecizie, care constituie fără îndoială un punct forte al principiului, îl face câteodată

delicat în aplicarea în procedura de urgenţă, unde certitudinea este, în principiu, singurul fundament al intervenţiei judiciare;

practica permite totuşi constatarea apariţiei unei forme simplificate a interesului social, adaptat specificului procedurii de

urgenţă, pe care se sprijină judecătorul ca să constate pericolul iminent sau faptul ilicit. “Atingerea funcţionării normale” a

societăţii, “riscul de nulitate” şi “presupunerea iregularităţii” constituie astfel motivele care conduc judecătorul la pronunţarea

unei hotărâri ca: desemnarea unui administrator provizoriu, a unui mandatar ad-hoc, a unui controlor de gestiune, sau să ceară

amânarea adunării generale. Aceste măsuri provizorii permit judecătorului de urgenţă să evite ca situaţia litigioasă să fie

soluţionată definitiv (şi prejudiciabil) şi judecătorul de fond să o confirme ulterior. Utilitatea intervenţiei sale este incontestabilă

şi exprimată mai ales în cazul conflictelor bursiere.

63. SORTAIS, JEA�-PIERRE. – Vides juridiques, impasses juridiques et procédures collectives = Vidjuridic, situaţii juridice fără ieşire şi proceduri judiciare colective. În: Revue trimestrielle de droit commercial

et de droit économique. – nr. 2, 2010, p. 267-270.

În aceste timpuri de hiperinflaţie legislativă şi normativă există şi situaţii amuzante, demne de fi evocate. Aproape în orice

moment, se constată existenţa unui “vid juridic” şi nu este săptămână care trece şi în care să nu se semnaleze în revistele cele

mai serioase fenomenul îngrijorător care este vidul juridic; cei care grupează în colecţii aceste fapte nu mai ştiu cum să le

claseze, atât sunt de numeroase.

Referințe bibliografice

Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011 47

Cărţi recent achiziţionate de

Biblioteca Consiliului Legislativ

– Bibliografie indexată∗ –

1 – AVRAM, MARIETA ; �ICOLESCU, CRISTI�A. Regimuri matrimoniale / Marieta Avram;

Cristina Nicolescu. – Bucureşti : Editura Hamangiu, 2010. – 442 p. – ISBN 978-606-522-224-3 : 47,70 lei

SUBIECT: dreptul familiei; regim matrimonial; convenţie matrimonială; drept internaţional privat; Noul Cod civil;

Legea nr.105/1992; Convenţia de la Haga, 1978.

347.6/A95

2 – BIRCHALL, A�A. Procedura insolvenţei. Reorganizarea judiciară şi procedura falimentului /

lect. univ. dr. Ana Birchall. – Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2010. – 519 p. – ISBN 978-973-127-330-3 :

42,50 lei

Note de curs incluzând procedura concordatului preventiv şi a mandatului ad-hoc..

SUBIECT: insolvenţă; procedura insolvenţei; procedura falimentului; faliment; judecător-sindic; administrator judiciar;

administrator special; lichidator judiciar; adunarea creditorilor; Legea nr.64/1995; Legea nr.85/2006; reorganizare

judiciară; concordat preventiv; mandat ad-hoc.

347.736/B54

3 – BLEDAR, ILIA. Statul ca subiect al dreptului de proprietate publică / av. dr. Ilia Bledar. –

Bucureşti : Editura Privirea, 2010. – 152 p. – ISBN 978-973-1936-07-9 : 5 lei

SUBIECT: drept de proprietate publică; stat; putere de stat; bunuri de proprietate publică.

347.2/B57

4 – BLEOA�CĂ, ALEXA�DRU. Contractul în formă electronică / Alexandru Bleoancă. – Bucureşti :

Editura Hamangiu, 2010. – 228 p. – ISBN 978-606-522-306-6 : 29,70 lei

SUBIECT: contract electronic; comerţ electronic; semnătură electronică.

347.4/B57

5 – BOGASIU, GABRIELA ; EFTIMIE, MARIUS. Excepţia de neconstituţionalitate : practică

judiciară adnotată / Gabriela Bogasiu; Marius Eftimie. – Bucureşti : Editura Hamangiu, 2010. – 297 p. –

ISBN 978-606-522-169-7 : 22,50 lei

SUBIECT: drept constituţional; excepţie de neconstituţionalitate; constituţie; constituţionalitate; justiţie constituţională;

Curtea Constituţională; practică judiciară.

342.4/B63

6 – CILIBIU, OCTAVIA MARIA. Justiţia administrativă şi contenciosul administrativ-fiscal /

Octavia Maria Cilibiu. – Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2010. – 400 p. – ISBN 978-973-127-326-6 :

29,75 lei

SUBIECT: justiţie administrativă; contencios administrativ-fiscal; act administrativ; recurs administrativ; tribunal

administrativ; state europene; Uniunea Europeană.

342.9/C49

Referințe bibliografice

48 Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011

∗Lucrare realizată de Mihaela BORA, Consiliul Legislativ

7 – CIOCHI�Ă-BARBU, IOA�. Drept instituţional al Uniunii Europene / Ioan Ciochină-Barbu. –

Bucureşti : Editura Wolters Kluwer, 2010. – 208 p. – ISBN 978-973-1911-94-5 : 31,20 lei

SUBIECT: dreptul Uniunii Europene; construcţie comunitară; sistem instituţional comunitar; Parlamentul European;

Consiliul European; Consiliul Uniunii Europene; Comisia Europeană; Curtea de Justiţie a Uniunii Europene; Comitetul

Economic şi Social.

341.217(4)UE/C51

8 – CÎRLA�, IOA� ; CÎRLA�, IOA�A SIMI�A. Căile extraordinare de atac în procesul penal /

lect. univ. dr. Ioan Cîrlan; Ioana Simina Cîrlan. – Bucureşti : Editura Hamangiu, 2010. – 262 p. – ISBN 978-

606-522-220-5 : 31,50 lei

SUBIECT: cale de atac ordinară; proces penal; contestaţie în anulare; revizuire; drept comparat; recurs în interesul legii.

343.1/C54

9 – Codul de procedură civilă (Legea nr.134/2010) / Bucureşti : Editura C.H. BECK, 2010. – 372 p. –

(La Zi). – ISBN 978-973-115-772-6 : 9,54 lei

SUBIECT: cod de procedură civilă; Legea nr.134/2010.

347.9(094.4)/C40

10 – Codul de procedură penală (Legea nr.135/2010) / Bucureşti : Editura C.H. BECK, 2010. – 304

p. – (La Zi). – ISBN 978-973-155-773-3 : 8,94 lei

SUBIECT: cod de procedură penală; legea nr.135/2010.

343.1(094.4)/C40

11 – Codul penal. Codul de procedură penală. Legea nr.275/2006 privind executarea pedepselor :

Actualizat 1 noiembrie 2010 / ediţia a 17-a. – Bucureşti : Editura Hamangiu, 2010. – 568 p. – ISBN 978-606-

522-376-9 : 16,20 lei

SUBIECT: Cod de procedură penală; Cod penal; drept penal; Legea nr.275/2006.

343(094.4)/C60

12 – Convenţia europeană a drepturilor omului / îngrijitori ediţie : Corneliu Bîrsan, Marius Eftimie. –

ed. a 5-a. – Bucureşti : Editura Hamangiu, 2010. – 198 p. – ISBN 978-606-522-273-1 : 13,50 lei

Cu amendamentele aduse prin Protocolul nr. 14 la Convenţie, în vigoare de la 1 iunie 2010.

SUBIECT: Convenţia europeană a drepturilor omului; Regulamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului; legislaţie

europeană.

342.7/C69

13 – CRISTUŞ, �ICOLETA. Evaziunea fiscală şi spălarea banilor. Legea nr.241/2005 – comentariu

pe articole : Practică judiciară / Nicoleta Cristuş. – Ediţia a 2-a. – Bucureşti : Editura Hamangiu, 2010. – 214

p. – ISBN 978-973-522-357-8 : 22,50 lei

SUBIECT: evaziune fiscală; infracţiune; Legea nr.241/2005; spălare bani; lege penală; practică judiciară.

347.73/C87

14 – CRIŞU, A�ASTASIU ; MICU, BOGDA�; ZARAFIU, A�DREI. Instituţii de drept procesual

penal : curs aprofundat / prof. univ. dr. Anastasiu Crişu; lect. univ. dr. Bogdan Micu; asist. univ. dr. Andrei

Zarafiu. – Bucureşti : Editura Hamangiu, 2010. – 456 p. – ISBN 978-606-522-305-9 : 51,30 lei

SUBIECT: drept procesual penal; instanţă judecătorească, competenţă; instanţă de judecată; CEDO; Curtea de Justiţie

a Comunităţilor Europene; arestare preventivă; privare de libertate; infracţiune flagrantă; infractor minor; reabilitare

judecătorească; daune morale.

343.1/C86

15 – CROITORU, MIRELA STELUŢA. Retrocedarea terenurilor : Legea nr.1/2000 şi Legea

nr.247/2005 : Comentarii, practică judiciară, jurisprudenţă CEDO / Mirela Steluţa Croitoru. – Bucureşti :

Editura Hamangiu, 2010. – 200 p. – ISBN 978-606-522-302-8 : 29,70 lei

SUBIECT: retrocedare; Legea nr.1/2000; Legea nr.247/2005; jurisprudenţă; CEDO; practică judiciară.

347.23/C90

Referințe bibliografice

Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011 49

16 – CROITORU, MIRELA STELUŢA. Retrocedarea terenurilor : Legea nr.18/1991 : Comentarii,

practică judiciară, jurisprudenţă CEDO / Mirela Steluţa Croitoru. – Bucureşti : Editura Hamangiu, 2010. –

488 p. – ISBN 978-606-522-301-1 : 53,10 lei

SUBIECT: retrocedare; Legea nr.18/1991; jurisprudenţă; CEDO; practică judiciară.

347.23/C90

17 – DOMI�TE, �ICOLETA-RODICA. Dicţionar de dreptul proprietăţii intelectuale / Nicoleta-

Rodica Dominte. – Bucureşti : Editura C. H. Beck, 2010. – 202 p. – ISBN 978-973-115-638-5 : 14,94 lei

SUBIECT: dicţionar; dreptul proprietăţii intelectuale.

377.77(038)/D65

18 – Dreptul românesc în contextul exigenţelor Uniunii Europene : Comunicări prezentate la

Sesiunea ştiinţifică a Institutului de Cercetări Juridice, 2009 / Bucureşti : Editura Hamangiu, 2009. – 708

p. – ISBN 978-606-522-192-5 : 71,10 lei

SUBIECT: drept privat; drept public; drept public european; drept privat european.

34/D82

19 – DUŢU, MIRCEA ; DUŢU, A�DREI. Dreptul contenciosului european / Mircea Duţu; Andrei

Duţu. – Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2010. – 347 p. – ISBN 978-973-127-311-2 : 27,20 lei

SUBIECT: contencios ; Uniunea Europeană; Tratatul de la Lisabona; Curtea de Justiţie a Uniunii Europene; jurisdicţii

internaţionale.

341.217(4)UE/D97

20 – FLORESCU, DUMITRU A�DREIU PETRE ; BORDEA, ADRIA�. Medierea / Dumitru A. P.

Florescu; Adrian Bordea. – Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2010. – 222 p. – ISBN 978-973-127-422-5 : 7 lei

SUBIECT: mediere; Directiva 2008/52/CE; Legea nr. 192/2006; mediator; mediator european.

316.48/F68

21 – FUEREA, AUGUSTI�. Manualul Uniunii Europene / Prof.univ.dr. Augustin Fuerea. – ediţia a

4-a revăzută şi adăugită după Tratatul de la Lisabona (2007/2009). – Bucureşti : Editura Universul Juridic,

2010. – 434 p. – ISBN 978-973-127-331-0 : 34 lei

SUBIECT: Uniunea Europeană; Consiliul Europei; Comisia Europeană; Parlamentul european; drept comunitar; aderare;

Constituţie Europeană; legislaţie.

341.217(4)UE/F95

22 – GÂRBULEŢ, IOA�. Infracţiuni de corupţie : practică judiciară, legislaţie conexă, doctrină,

decizii ale Curţii Constituţionale, recursuri în interesul legii, jurisprudenţă C.E.D.O. / Ioan Gârbuleţ. –

Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2010. – 579 p. – ISBN 978-973-127-307-5 : 39,10 lei

SUBIECT: infracţiune; corupţie; jurisprudenţă; drept penal.

343.3/G19

23 – HA�GA, VLADIMIR ; CALCIU, RODICA. Dicţionar juridic român-englez/englez-român /

Vladimir Hanga; Rodica Calciu. – Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2009. – 428 p. – ISBN 978-973-758-177-

8 : 50 lei

SUBIECT: drept; dicţionar; limba engleză.

34(038)/H21

24 – LAZĂR, SEBASTIA�. Achiziţiile publice. Principii – proceduri – operaţiuni – metodologie /

Sebastian Lazăr. – Bucureşti : Editura Wolters Kluwer, 2009. – 248 p. – ISBN 978-973-1911-68-7 : 33,15 lei

SUBIECT: achiziţii publice; principii; metodologie; procedură; contract de achiziţie publică; SEAP.

342.9/L32

25 – Legislaţia privind retrocedarea imobilelor / ed. a 4-a. – Bucureşti : Editura Hamangiu, 2010. –

378 p. – ISBN 978-606-522-172-7 : 13,50 lei

Actualizat 22 septembrie 2010.

SUBIECT: retrocedare imobiliară; Legea nr.10/2001; Legea nr.112/1995; Legea nr.247/2005.

347.2/L40

Referințe bibliografice

50 Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011

26 – MIHĂILĂ, OA�A. Adopţia : drept român şi drept comparat / Oana Mihăilă. – Bucureşti :

Editura Universul Juridic, 2010. – 346 p. – ISBN 978-973127-337-2 : 26,10 lei

SUBIECT: adopţie; adopţie internaţională; adopţie internă; drept comparat; drept român; legislaţie internaţională.

347.6/M69

27 – MUREŞA�, MIRCEA. Dicţionar de drept civil / Mircea Mureşan. – Cluj-Napoca : Editura

Cordial Lex, 2009. – 704 p. – ISBN 978-973-9480-56-7 : 85 lei

SUBIECT: drept civil; dicţionar.

(038)347/M96

28 – �AGHI, GABRIEL. Securitatea europeană : Fundamentări normative şi instituţionale /

Gabriel Naghi. – Bucureşti : Editura C. H. Beck, 2010. – 264 p. – ISBN 978-973-115-805-1 : 20,93 lei

SUBIECT: politică; securitate europeană; Tratatul de la Amsterdam; Tratatul de la Nisa; Tratatul de la Maastricht;

Tratatul de la Lisabona.

327/N17

29 – �EACŞU, ADRIA�. Între statul de criză şi statul de drept / Adrian Neacşu. – Bucureşti : Editura

Universul Juridic, 2010. – 216 p. – ISBN 978-973-127-445-4 : 18 lei

SUBIECT: stat de drept; criză.

34/N30

30 – �ICOLAE, MARIA�. Tratat de prescripţie extinctivă / conf. univ. dr. Marian Nicolae. –

Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2010. – 1288 p. – ISBN 978-973-127-380-8 : 96 lei

SUBIECT: drept civil; prescripţie extinctivă; drept comparat; drept privat; executare silită; drept public; drept

administrativ; drept fiscal; drept penal; drept contravenţional; dreptul securităţii sociale; Noul Cod civil; termen de

prescripţie; act juridic.

347.2/N60

31 – �oul cod civil : comentarii / Marilena Uliescu. – Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2010. – 433

p. – ISBN 978-973-127-390-7 : 33,14 lei

SUBIECT: noul Cod civil.

347(498)(094.4)/N89

32 – OPRESCU, MUGUREL MARIUS. Contractul de donaţie / Mugurel Marius Oprescu. –

Bucureşti : Editura Hamangiu, 2010. – 408 p. – ISBN 978-606-522-268-7 : 44,10 lei

SUBIECT: contract de donaţie.

347.4/O-65

33 – PAVEL, FILIP. Buna-credinţă şi teoria aparenţei în drept / Filip Pavel. – Bucureşti : Editura

Moroşan, 2007. – 96 p. – ISBN 978-973-87969-9-7 : 8,50 lei

SUBIECT: bună-credinţă; teoria aparenţei; prescripţie achizitivă.

347.4/P46

34 – PETRE, ADRIA� ; GRIGORAŞ, CĂTĂLI�. Înregistrările audio şi video, mijloace de probă

în procesul penal : Expertiza judiciară a înregistrărilor audio, fotografiilor şi înregistrărilor video / Adrian

Petre; Cătălin Grigoraş. – Bucureşti : Editura C. H. Beck, 2010. – 244 p. – ISBN 978-973-115-748-1 :

20,93 lei

SUBIECT: înregistrare audio; înregistrare audio-video; expertiză judiciară; mijloace de probă; proces penal.

343.1

35 – PRESCURE, TITUS ; CRIŞA�, RADU. Arbitrajul comercial : Modalitate alternativă de

soluţionare a litigiilor patrimoniale / Titus Prescure; Radu Crişan. – Bucureşti : Editura Universul Juridic,

2010. – 188 p. – ISBN 978-973-127-305-1 : 15 lei

SUBIECT: arbitraj comercial; drept comercial; drept comercial internaţional; convenţie arbitrală; hotărâre arbitrală;

arbitraj comercial internaţional; procedură arbitrală; Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de

Comerţ şi Industrie a României.

341.6/P91

Referințe bibliografice

Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011 51

36 – RĂDESCU, DUMITRU ; RĂDESCU, ELE�A; STOICA�, GEORGETA. Dicţionar de drept

civil şi proceduri civile / Dumitru Rădescu; Elena Rădescu; Georgeta Stoican. – Bucureşti : Editura

C. H. Beck, 2009. – 888 p. – ISBN 978-973-115-572-2 : 71,93 lei

SUBIECT: drept civil; dicţionar; procedură civilă.

(038)347/R14

37 – STOICA, LUMI�IŢA CRISTI�A. Mandatul. Reprezentarea judiciară : practică judiciară /

Luminiţa Cristina Stoica. – Bucureşti : Editura Hamangiu, 2010. – 228 p. – ISBN 978-606-522-351-6 :

20,70 lei

SUBIECT: mandat; contract de mandat; contract de mandat comercial; mandat tacit între soţi; reprezentare judiciară

convenţională; recurs în interesul legii.

347.4/S88

38 – ŞTEFĂ�ESCU, IO� TRAIA�. Tratat teoretic şi practic de drept al muncii / Ion Traian

Ştefănescu. – Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2010. – 919 p. – ISBN 978-973-127-300-6 : 84,15 lei

SUBIECT: dreptul muncii; dialog social; contract colectiv de muncă; piaţa muncii; şomaj; contract individual de muncă;

timp de muncă; salarizare; securitatea muncii; raport de muncă; abuz de drept; contract de muncă; răspundere juridică;

inspecţia muncii; conflict de muncă; jurisdicţia muncii; extraneitate.

349.2/S82

39 – VOICU, MARI�. Starea justiţiei în statele Europei / prof. univ. dr. Marin Voicu. – Bucureşti :

Editura Universul Juridic, 2010. – 290 p. – ISBN 978-973-127-304-4 : 22,95 lei

SUBIECT: judecător; minister public; avocat; justiţie administrativă; Uniunea Europeană.

341.217(4)UE/V83

Referințe bibliografice

52 Buletin de informare legislativă nr. 1 / 2011

Consiliul Legislativ – Bucureşti, Palatul Parlamentului, Corp B1,

Calea 13 Septembrie, nr. 1-3, Sector 5, Cod poştal 050711

Tel: 313.66.08 fax: 311.29.35 website: www.clr.ro

� Colegiul ştiinţific: Dragoş Iliescu, Preşedintele Consiliului Legislativ

Sorin Popescu, Locţiitorul Preşedintelui Consiliului Legislativ,

Preşedintele Secţiei de Evidenţă Oficială a Legislaţiei şi Documentare

�icolae Turcu, Preşedintele Secţiei de Drept Privat

Benonica Vasilescu, Preşedintele Secţiei de Drept Public, ad-interim

Cristian Kevorchian, Şeful Departamentului de Informatică Legislativă, ad-interim

Cezar Manda, consilier, Departamentul pentru Armonizarea Legislaţiei

cu Reglementările Uniunii Europene

� Colegiul de redacţie: Sorin Popescu (coordonator)

Maria Luiza Manea

Mihaela Bora

� Tipografia „Monitorul Oficial“ R.A., str. Parcului nr. 65, sectorul 1, București

Punctele de vedere exprimate în această publicaţie nu reprezintă analize oficiale asupra legislaţiei, ci doar opinii

personale ale autorilor.

ISSN 1583-3178