CAPITOLUL 1: COMUNICAREA

1.1 Definiţia comunicãrii

În comunicarea interpersonalã, cuvintele nu sunt de-ajuns. Uneori, apelul la cuvinte

este chiar inutil (când este zgomot, când distanţa dintre interlocutori este mare, când nu

cunoaştem limba vorbitã de celãlalt etc.).

Prin „comunicare“ vom înţelege orice transmitere a informaţiilor, ideilor şi emoţiilor

de la o entitate socialã (persoanã, grup uman, colectivitate) la alta prin intermediul

mesajelor. Dacã etimologia conceptului de „comunicare“ este clarã: communico, are, avi,

atum semnificã, în limba latinã, acţiunea de a face ceva comun, de a împãrţi cu cineva, de

a împãrtãşi, nu acelaşi lucru se poate spune despre înţelesul termenului în literatura de

specialitate. În urmã cu peste treizeci de ani, Franck E.X. Dance (1970) enumera nu mai

puţin de cinsprezece sensuri ce pot fi asociate termenului de comunicare:

1) schimb verbal de gânduri sau idei;

2) proces prin care noi îi înţelegem pe alţii şi, alternativ, ne strãduim sã fim înţeleşi de ei;

3) interacţiune (chiar la nivel biologic);

4) proces care ia naştere din nevoia de a reduce incertitudinea, de a acţiona efectiv şi de a

apãra sau întãri eul;

5) proces de transmitere a informaţiilor, ideilor, emoţiilor sau priceperilor prin folosirea

simbolurilor (cuvinte, imagini, figuri, diagrame etc.);

6) transfer, schimb, transmitere sau împãrtãşire;

7) proces care uneşte pãrţile discontinue ale lumii vii;

8) proces care face comun mai multora ceea ce este monopol al unuia sau al unora;

9) totalitatea mijloacelor de transmitere a mesajelor militare, a ordinelor etc. (telefon,

telegraf, radio, curieri);

10) proces de îndreptare a atenţiei cãtre o altã persoanã în scopul reproducerii ideilor;

11) rãspuns discriminatoriu (sau constant) al unui organism la un stimul;

12) transmitere a informaţiei (care constã din stimuli constanţi) de la o sursã la un

receptor;

13) proces prin care o sursã transmite un mesaj cãtre un receptor cu intenţia de a-i

influenţa comportamentele ulterioare;

14) proces de tranziţie de la o situaţie structuratã în general la o altã situaţie, aflatã într-o

formã perfectã;

15) mecanism prin care se exercitã puterea 1.

1.2 Axiomele comunicãrii: Scoala de la Palo Alto

Şcoala de la Palo Alto (un mic oraş situat la sud de San Francisco) desemnează un

grup de cercetători din domenii diferite, care şi-au concentrat activitatea asupra

studiului comunicării. Principalii exponenţi ai Şcolii de la Palo Alto, Paul

Watzlawick, J.H. Beavin şi D. Jackson îşi concentrează cercetările pe relaţiile dintre

elemente, mai mult decât pe acestea din urmă luate separat, menţionând faptul că

orice comportament uman are valoare comunicativă.

Cei trei autori consideră, aşadar, în lucrarea lor de referinţă intitulată Pragmatics

of Human Communication. A Study of Interactional Patterns, Pathologies and

Paradoxes, că procesul de comunicare debutează mai ales ca relaţionare; am adăuga

faptul că, odată cu globalizarea, comunicarea pare să revină cu mai mare insistenţă la

această primă caracteristică a ei.2

Prin Axiomele comunicării, Paul Watzlawick (Şcoala de la Palo Alto) evidenţiază

acest aspect preponderent de relaţionare ce caracterizează comunicarea:

Axioma nr.1. „Este imposibil să nu comunici” (P. Watzlawick…, 1967, 51).

Ne este prezentat un enunţ foarte concis. Orice persoană, deşi nu comunică direct

într-un anumit moment, transmite în mod inevitabil celor din jur mesaje despre sine .

Felul în care merge sau stă , mişcarea muşchilor feţei sau a membrelor , hainele pe

care le poartă, felul în care intră sau iese într-o încăpere, tunsoarea, accesoriile

(brăţări, inele, cercei, ceas), totul vorbeşte despre acea persoana, indiferent de

moment.

1 “Comunicarea. O abordare praxiologicã.” Fârte, Gheorghe-Ilie. (2004). Iaşi: Casa Editorialã Demiurg.p 16

2 Laborator de comunicare, Livia Durac

Detalii despre o persoana ies la iveală indiferent dacă doreşte să comunice sau nu,

prin simplul fapt al existenţei materiale în acel moment.

Axioma nr.2: „Orice comunicare implică existenţa unui conţinut şi a unei

relaţii astfel încât (conţinutul - n.n.) cel mai recent îl conţine pe cel mai vechi şi este,

în acest fel, o metacomunicare.” (P.Watzlawick…1967, p.54).

Pentru a înţelege această axiomă este necesarã definirea noţiunilor utilizate.

Conceptul exprimat, în mod curent, prin termenul „comunicare” nu se limitează la

simpla transmitere a informaţiilor, ci implică întotdeauna o relaţie.

Comunicarea cuprinde nu numai conţinutul, (ceea ce este spus ) , ci şi relaţia, mai

exact modul personal a celui ce transmite informaţia, şi modul personal al

interlocutorului său de a interpreta informaţia respectivă, de a acorda anumite

seminificaţii conţinutului respectiv. Un dialog, astfel, nu este limitat doar la cuvintele

ce îl compun, ci conţine de asemenea, o componentă non-verbală (poziţia în spaţiu a

interlocutorului – cel aflat în picioare în faţa unui prezidiu va fi receptat altfel decât

cel ce sta pe scaun; limbajul trupului – cel ce prezintă o propunere de afaceri în timp

ce are un limbaj al trupului defensiv sau închis va fi receptat diferit de cel ce este

încrezător în sine şi cu braţele deschise; intonaţie – o poruncă spusă în şoaptă este

percepută diferit de o poruncă spusă cu voce ridicată, pe un ton ferm), această

componentă indică modul în care trebuie înţeles sau interpretat mesajul în contextul

relaţiei - daca o anumită propoziţie este sugestie, glumă, ordin, ameninţare, etc. Prin

urmare, această parte a comunicării este numită partea „ meta „ , respectiv cadrul de

întrebuinţare a mesajului. Relaţia care influenţează conţinutul, plasându-se la un

nivel superior, este metacomunicare.

Albert Mehrabian ( n. 1939 ), profesor de psihologie în cadrul UCLA, a publicat o

teză pe la mijlocul anilor ‚70: „Decoding of inconsistent communication“, în care

susţinea că elementele unei comunicări de succes sunt : 7% cuvintele, 38% tonul vocii, şi

55% componenta vizuală a celui ce comunică. Această teorie a fost ulterior reluata de alţi

specialişti în comunicare, precum Allan Pease (n. 1952) , autor al cărţii Limbajul

Trupului.

Potrivit acestei teorii, o exprimare din care lipseşte tonul vocii şi/sau componenta

vizuală, este, în majoritatea cazurilor, greşit înţeleasă de interlocutor.

Referitor la această teorie, putem concluziona că, pentru ca o comunicare să fie

reală, deplină şi în intergritatea sa, este necesar ca, pe lângă fluxul infomaţional

propriu-zis, să fie susţinută şi de componenţa nonverbală, pentru a întregi şi întări

cele transmise prin intermediul cuvintelor.

Axioma nr. 3: „Natura unei relaţii este întâmplătoare pe punctarea

secvenţelor comunicaţionale dintre participanţii la actul de comunicare.”

(P.Watzlawick...1967, p.59).

La baza acestei axiome se află raţionamentul că atât vorbitorul, cât şi

interlocutorul său structurează în mod diferit, în manieră personală, fluxul

informaţional, fiecare considerând că propriul comportament, pe durata comunicării,

este de fapt o reacţie la comportamentul celuilalt.

Relevantă ar putea fi, în acest sens, o afirmaţie de genul: „Dacă el n-ar fi zis/făcut

(...), atunci eu n-aş fi făcut/zis ( ... )

Dimpotrivă, mesajul pe care această axiomă are intenţia de a ni-l transmite este

acela că procesul de comunicare umană nu poate fi pus în termeni de cauză-efect;

comunicarea are un caracter ciclic, continuu, infinit.

O persoană poate transmite printr-o varietate de metode o idee, o părere, etc,

semnificând pentru ea ceva anume, însă acest lucru nu înseamnă că am spus „tot”

ceea ce este de spus despre acest fapt. Noi, „beneficiari” ai comunicării, suntem sub

iluzia că am început şi am terminat o discuţie. Realitatea este însă alta : comunicarea

este fără început, fără sfărşit– este un continuum : atunci când comunicăm ceva, o

facem dintr-un motiv sau altul ( fie că dorim să convingem pe interlocutorul nostru

de ceva, fie că dorim să primim informaţii de la acesta, fie că vrem să atacăm, sau să

aplanăm, şi exemplele pot continua); însă indiferent de motiv, segmentul pe care se

desfăşoară comunicarea noastră este unul foarte limitat, fiind cuprinsă în acele

elemente care intră în sfera directă de interes a interlocutorilor. De aceea, pentru noi,

pare a fi limitată.

Realitatea, aşa cum am mai spus , este următoarea : comunicarea înseamnă tot ce

ne înconjoară, ceea ce s-a întamplat înainte de mica noastră discuţie telurică, şi ce se

întamplă după, comunicarea este tot ceea ce întamplă în întregul univers, nu doar în

limitata noastră sferă temporară şi spaţială, universul nostru personal.

Axioma nr.4 „Fiinţele umane comunică atât digital, cât şi analogic.

Limbajul digital are o sintaxă deosebit de logică şi de complexă, dar este lipsit de o

semantică adecvată în domeniul relaţionării, în timp ce limbajul analogic posedă

semantică, dar nu are o sintaxă adecvată pentru a oferi o definiţie lipsită de

ambiguitate asupra naturii relaţiei” (P.Watzlawick…1967, p.66-67).

Pentru a putea explica această axiomă este necesară o nouă precizare, asemenea

celei anterioare, cu privire la termenii ce o compun.

Limbaj digital reprezintă ansamblul de semne simbolice şi abstracte pe care omul

le utilizează pentru a face legătura dintre cuvânt (semn) şi obiectul desemnat

(obiectul semnificat prin acel semn )

Limbajul digital este atributul emisferei stangi a creierului – reprezentare logică,

raţionament analitic, divizarea problemei în părţile componente .

Cu titlul de exemplu, pentru animalul utilizat pentru călărie şi tracţiune, care în

mod convenţional a primit denumirea de „cal”, nu există nici un temei pentru a

denumi astfel acest animal. La fel de bine în engleză i se spune „horse” , în franceză

„cheval”, în germană Pferd, etc.

Acelaşi lucru se întâmplă cu restul cuvintelor din vocabularul unei limbi –

cuvintele sunt, deci, pure convenţii, semne digitale, cu care vorbitorii unei limbi au

căzut de acord pentru a reprezenta un anume lucru.

Limbajul analogic reprezintă perceperea globală a relaţiilor, perceperea întregului,

la descifrarea unde vine partea în raport cu acel întreg. El reprezintă asemănarea,

asocierea dintre lucruri, învăţarea, analogia făcută de persoană în raport cu un anumit

lucru. Văzându-şi părinţii făcând diferite lucruri, copilul va reuşi să dobândească,

prin învăţare (pe bază de analogie şi asociere) , cum trebuie să ducă la îndeplinire

diferitele acţiuni, ştiind, în baza experienţei dobândite, ce anume făcut.

În concluzie, digitalul este limbajul conţinutului, iar analogicul este limbajul

relaţiilor.

Omul este singura fiinţă care reuşeşte să combine cele două forme de limbaj,

dând naştere astfel la monumentalul concept al comunicării.

Axioma nr. 5 „Toate schimburile comunicaţionale sunt fie simetrice, fie

complementare, depinzând de măsura în care ele se bazează pe egalitate sau pe

diferenţă. ” (P.Watzlawick…1967, p.70)

Idealul intr-o comunicare, la o primă impresie, este reprezentat de poziţia de

egalitate a partenerilor implicaţi în actul de comunicare. Această egalitate (din punct

de vedere ideal), ar necesita existenţa obiectivă a unei serii de variabile comune

întrucâtva partenerilor de dialog, cum ar fi, (aproximativ) acelaşi gen de abilităţi,

mentale, comunicative, etc; existenţa consideraţiei reciproce, o dorinţă sinceră de a

comunica în mod constructiv, iar mai presus de toate respectul reciproc al

persoanelor implicate, reîntărit de absenţa dorinţei de a-şi domina în vreun fel

partenerul de comunicare.

Ne putem pune, însă, întrebarea : „Cât de benefic ar fi dacă zi de zi am comunica

doar la modul ideal, orice comunicare fiind desâvărşită?”

Pe lângă faptul că un asemenea lucru ar fi imposibil, ar fi şi extrem de monoton:

orice discuţie ar fi total simetrică, fiecare dintre parteneri fiind de acord cu celălalt.

O utopie în care fiecare discută cu fiecare, neexistând devianţă, întrucât toti sunt de

acord cu aceeaşi idee între ei.

Inevitabilele probleme apar atunci când partenerii de discuţie nu cad de acord

asupra ierarhiei în comunicare: certurile casnice, când fiecare vrea să aibă ultimul

cuvânt; procese civile, în care fiecare îşi aduce dovezile, înscrisurile, martorii;

negocieri între sindicate şi patroni, în care fiecare are un anume interes; discuţiile

diplomatice, în care şefi de state, având interesele ţărilor respective în spate, trebuie

să ajungă la un consens, prin negociere, pentru a se evita un eventual caz beligerant.

Toate aceste probleme, indiferent de mărime, sau de cei implicaţi, sunt necesare,

utile, şi adesea imperative.

Ele reprezintă, în mod exclusiv, apanajul progresului. Fără idei diferite,

revoluţionare, contrare ordinii existente într-un anumit moment, omenirea ar fi

stagnat.

Faptul că persoanele au, în anumite momente, idei diferite de ceea ce se numeşte,

în limba germană, „ Zeitgeist” ( spiritul momentului – mentalul colectiv), a asigurat

progresul omenrii, şi, în mod inevitabil , evoluţia speciei umane.

1.3 Modalitãti de comunicare: comunicarea nonverbalã

Comunicarea poate fi „verbalã“, când informaţia este transmisã prin limbajul articulat

(oral sau scris), sau „nonverbalã“, când nu folosim acest limbaj.

Astfel, comunicarea interumanã se realizeazã pe trei niveluri: logic, paraverbal,

nonverbal.

Dintre acestea, nivelul logic (deci cel al cuvintelor) reprezintă doar 7% din totalul

actului de comunicare; 38% are loc la nivel paraverbal (ton, volum, viteza de rostire etc.)

şi 55% la nivelul nonverbal. Acest procentaj a fost stabilit pe la mijlocul anilor ’70 de A.

Mehrabian şi M. Weiner „Decoding of inconsistent communication“.

Ca şi comunicarea verbalã, comunicarea nonverbalã poate fi modelatã în termenii de

emiţãtor, receptor, mesaj, canal de comunicare, efect, feedback şi context al actelor de

comunicare. „Emiţãtorul“ este sursa mesajelor; „receptorul“ este destinatarul. „Mesajul“

are o semnificaţie care este „codificatã“ (tradusã într-un cod, într-un sistem de semne,

adecvat canalului de comunicare şi receptorului) de cãtre emiţãtor şi „decodificatã“ (re-

tradusã) de cãtre receptor.

Dacă între aceste niveluri nu sunt contradicţii, comunicarea poate fi eficientă. Mesajul

transmis nu va avea efectul scontat, dacă între niveluri există contradicţii, ceea ce

determină astfel incoerenţa actului de comunicare. De exemplu, un semidoct care a făcut

mulţi bani, oricât de frumos şi elegant s-ar îmbrăca (comunicare nonverbală), la nivelul

comunicării logice s-ar demasca imediat şi, în cazul său, „haina nu ar mai face pe om“.

În contextul tipurilor de comunicare, comunicarea nonverbală (engl. body language)

prezintă interes din cel puţin două motive:

1) rolul ei este adesea minimalizat;

2) într-o comunicare orală, 55% din informaţie este percepută şi reţinută prin intermediul

limbajului nonverbal (expresia feţei, gesturile, postura corpului, poziţia, mişcarea,

îmbrăcămintea etc.).

Adesea minimalizăm rolul nonverbalului, şi de fapt nu percepem decât vârful aisberg-

ului într-o conversaţie în care ambii parteneri au propriile lor nevoi, dorinţe, aşteptări,

aspiraţii. Limbajul nonverbal poate sprijini, contrazice sau chiar substitui comunicarea

verbală. Mesajul nonverbal este cel mai apropiat de realitatea emitentului şi este cel

căruia i se acordă de către interlocutor atenţia cea mai mare. Astfel, constatăm adesea că,

deşi interlocutorul susţine că spune adevărul, noi „simţim“ că el minte. Care este cel „de-

al şaselea simţ“ care recepţionează informaţia neexprimată verbal de emitent? Se

consideră că femeile au acest „al şaselea simţ“ mai bine dezvoltat decât bărbaţii. O

explicaţie posibilă ar fi aceea că femeile sunt mai abile în a interpreta limbajele

nonverbale, având în gestica lor experienţa creşterii copiilor care, în primii ani de viaţă,

comunică predominant prin limbaje nonverbale.

Decodificarea mesajelor comunicãrii nonverbale trebuie sã aibã în vedere contextul

cultural, informaţiile culturale asociate unui act de comunicare. Unele culturi sunt înalt

contextuale (se acordã o importanţã deosebitã contextului în stabilirea sensului unei

comunicãri), altele sunt slab contextuale. În culturile înalt contextuale, durata discuţiilor

de prezentare a unei firme, de exemplu, este mai mare decât în culturile slab contextuale.

Sunt înalt contextuale culturile chinezã, coreeanã, japonezã şi slab contextuale culturile

nord-americanã, din Australia şi din Europa de Nord – dupã cum s-a constatat în unele

cercetãri (R.E. Dulek, J.S. Fielder şi J.S. Hill, 1991). În culturile slab contextuale un gest

rãmâne un gest, semnificaţia lui este luatã în considerare fãrã a fi ajustatã dupã

împrejurãri.

Apreciem cã în ceea ce ne priveşte, ca români, aparţinem unei culturi mediu

contextuale, ca şi grecii, spaniolii sau italienii. Totuşi, sã luãm aminte la semnalele

nonverbale, sã fim atenţi cum le decodificãm şi, totodatã, sã ne controlãm cât mai bine

gesturile, postura, expresiile faciale etc., dacã dorim sã dobândim o competenţã de

comunicare nonverbalã.

CAPITOLUL 2: COMUNICAREA NONVERBALA

Comunicarea este o caracteristicã fundamentala a existenţei. Oamenii folosesc nu

numai cuvinte pentru a comunica, ci comunicã şi nonverbal cu ajutorul gesturilor,

expresiei feţei, modului cum se îmbracã sau cum îşi aranjeazã biroul. Comunicarea

nonverbalã poate sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbalã având ş un rol

regulator şi de control al acesteia.

2.1 Elementele comunicãrii nonverbale

Elementele comunicãrii nonverbale sunt urmãtoarele:

Element ConcretizareLimbajul corpului Expresia feţei, gesturi, poziţia corpului, aspectul general şi

comunicarea tactilãLimbajul spaţiului Modul în care utilizãm spaţiul personal, social, intim, publicLimbajul timpului A veni la timp sau a întârzia la o şedinţã, a alege sau nu sã îţi

petreci timpul cu cinevaPrezenţã personalã Forma corpului, mirosulLimbajul lucrurilor Colecţii, obiecte de uz caznic, artefacteLimbajul culorilor Culorile calde stimuleazã comunicarea, cele reci o inhibãLimbajul paraverbal Calitãţiile vocii (ritm, rezonanţã, vitezã de vorbire)

Caracteristicile vocale (râs, plans, şoptit, oftat)Parametrii vocali (intensitate, înãlţime)

Limbajul corpului influenţează impactul comunicării prin expresia feţei, mişcarea

corpului (gesturi), forma şi poziţia corpului, aspectul general şi prin comunicarea tactilă.

Comunicarea prin expresia feţei include mimica (încruntarea, ridicarea sprâncenelor,

încreţirea nasului, ţuguierea buzelor etc.), zâmbetul (prin caracteristici, contextul, locul şi

momentul folosirii) şi privirea (contactul sau evitarea privirii, expresia privirii, direcţia

privirii etc.).

Tindem ca, involuntar, să zâmbim, să ne încruntăm, să roşim, să micşorăm sau să

dilatăm pupilele.

Faţa este cea mai expresivă parte a corpului şi expresia acesteia constituie un mijloc

de exprimare inestimabil. În mod normal, ochii şi partea de jos a feţei sunt privite cel mai

intens în timpul comunicării. Se consideră, de exemplu, că într-o conversaţie cu o femeie,

expresia ochilor este mult mai importantă decât ceea ce exprimă cuvintele.

Mimica este acea expresie a feţei noastre care comunică: fruntea încruntată semnifică

preocupare, mânie, frustrare; sprâncenele ridicate cu ochii deschişi — mirare, surpriză;

nas încreţit — neplăcere; nările mărite — mânie sau, în alt context, excitare senzuală;

buze strânse — nesiguranţă, ezitare, ascunderea unor informaţii.

Zâmbetul este un gest foarte complex, capabil să exprime o gamă largă de ştiri, de la

plăcere, bucurie, satisfacţie, la promisiune, cinism, jenă (zâmbetul Mona Lisei este

renumit ca semnificaţie, dar şi ca ambiguitate). Interpretarea sensului zâmbetului variază

însă de la cultură la cultură (sau chiar subcultură), fiind strâns corelată cu presupunerile

specifice care se fac în legătură cu relaţiile interumane din cadrul acelei culturi.

Privirea. Modul în care privim şi suntem priviţi are legătură cu nevoile noastre de

aprobare, acceptare, încredere şi prietenie. Chiar şi a privi sau a nu privi pe cineva are un

înţeles. Privind pe cineva confirmăm că îi recunoaştem prezenţa, că există pentru noi;

interceptarea privirii cuiva înseamnă dorinţa de a comunica. O privire directă poate

însemna onestitate şi intimitate, dar în anumite situaţii comunică ameninţare. În general,

o privire insistentă şi continuă deranjează. De exemplu, în situaţii critice, revoltă

populară, lupte de stradă etc., jurnaliştii sunt instruiţi să evite intersectarea propriei

priviri cu cea a soldatului mânios. Realizarea contactului intermitent şi scurt al privirilor

indică lipsa de prietenie. Mişcarea ochilor în sus exprimă încercarea de a ne aminti ceva;

în jos — tristeţe, modestie, timiditate sau ascunderea unor emoţii. Privirea într-o parte sau

neprivirea cuiva poate denota lipsa de interes, răceala. Evitarea privirii înseamnă

ascunderea sentimentelor, lipsă de confort sau vinovăţie, chiar minciună. Oamenii care nu

sunt siguri pe ei vor ocoli privirea interlocutorului în situaţii în care se simt ameninţaţi,

dar o vor căuta în situaţii favorabile; există chiar expresia „a te agăţa“ cu privirea.

Privirea constituie un mod „netactil“ de a atinge pe cineva, de unde şi expresia „a

mângâia cu privirea“. Pupilele dilatate indică emoţii puternice. Pupilele se lărgesc, în

general, la vederea a ceva plăcut, faţă de care avem o atitudine de sinceritate. Pupilele se

micşorează ca manifestare a necesităţii, neplăcerii. Clipirea frecventă denotă anxietate.

Postura/poziţia comunică în primul rând statutul social pe care indivizii cred că îl au sau

vor să îl aibă. Sub acest aspect, constituie un mod în care oamenii se corelează unii faţă

de alţii când sunt împreună.

Postura corpului ne dă informaţii şi despre atitudine, emoţii, grad de curtoazie, căldură

sufletească sau puterea de negociere. O persoană dominantă tinde să ţină capul înclinat în

sus, iar cea supusă în jos. În general, aplecarea corpului în faţă semnifică interesul faţă de

interlocutor, dar uneori şi nelinişte şi preocupare. Poziţia relaxată, înclinat pe scaun spre

spate, poate indica detaşare, plictiseală sau autoîncredere excesivă şi apărare la cei care

consideră că au statut superior interlocutorului.

Comunicarea tactilă se manifestă prin frecvenţa atingerii, prin modul de a da mâna,

modul de îmbrăţişare, de luare de braţ, bătutul pe umăr etc.

Limbajul spaţiului, sau proxemica, se referă la percepţia şi utilizarea spaţiului,

incluzând teritoriul şi spaţiul personal. Teritoriul se traduce prin spaţiul geografic fizic,

iar spaţiul personal prin spaţiul psihologic sau perceptual – gândit uneori ca un „balon”

de spaţiu pe care oamenii îl poartă cu ei în activităţile lor de zi cu zi. În culturile având o

densitate a populaţiei ridicată, spaţiul şi teritoriul personal sunt amplu valorificate.

Privarea de spaţiu în locaţiile dens populate este adesea mai degrabă de ordin psihologic,

decât una de natură fiziologică.

2.2 Etnocentrismul3

“Ceea ce este adevãrat pe o parte a Pirineilor, nu este adevãrat pe partea cealaltã”

(Pascal)

Cum am menţionat în paginile anterioare, contextul cultural este foarte important

pentru comunicarea interumanã. Oamenii se comportã adesea ca nişte prizonieri orbi ai

valorilor şi normelor specifice propriei culturi. In mod implicit, orice alte culturi sunt

percepute ca fiind deviaţii de la normalitate. Evident, normalitatea înseamnã conduita

conformã cu normele specifice propriei culturi.

Cu acest concept, se opereazã în sociologie şi poartã denumirea de etnocentrism.

Esenţa acestuia constã în credinţa neclintitã cã valorile, credinţele şi normele specifice

propriei culturi sunt universale, sunt singurele valabile oriunde şi oricând. Este o

concepţie îngustã şi extrem de limitativã pentru comunicarea şi negocierea interculturalã.

Etnocentrismul se aflã în opoziţie cu diversitatea şi frumuseţea lumii. Ansamblul

proceselor contemporane de globalizare şi regionalizare simultanã sunt, în fapt, procese

de diversificare, adesea perturbate şi îngreunate de extremismul etnocentrist.

Câte bordeie, atâtea obiceiuri. Fiecare culturã, etnie şi chiar comunitate distinctã are

valori morale, tradiţii, cutume, obiceiuri şi reguli de conduitã diferite de ale tuturor

celorlalte. Ele nu sunt nici mai bune, nici mai rele. Pur şi simplu, sunt altele.

Mai mult decât atât, fiecare persoanã poate avea valori, credinţe, obiceiuri şi conduite

diferite de ale mele, ale tale sau ale oricui altcuiva. Nu sunt nici mai bune, nici mai rele.

3 “Comunicare şi negociere în afaceri”, Stefan Prutianu, ed Polirom, Iasi, 2000, p 187

Pur şi simplu, sunt diferite. Mare lucru sã avem înţelepciunea de a învãţa de la cei altfel

decât noi.

Regula de conduitã corectã general acceptatã pe un teritoriu cultural strãin este lex loci

(legea locului). Totuşi, ea poate rãmâne un simplu slogan, în mãsura în care debarasarea

de înclinaţiile comportamentale şi de încãrcãtura simbolicã proprii culturii de origine sunt

dificile.

Dacã un român negociazã afaceri cu un japonez, ar fi zadarnic sã-şi propunã sã devinã

şi el japonez, însã n-ar strica sã încerce unele adaptãri. Contactele vor fi tot mai

fructuoase pe mãsurã ce va cunoaşte, aprecia şi respecta cultura partenerului sãu.

Totodatã, oricât de dornic ar fi sã adopte cultura partenerului, oricât de mult ar vrea sã

vinã în întâmpinarea stilului sãu de viaţã şi comunicare, el nu va putea abandona complet

valorile, credinţele, modul de gândire şi comportamentul specifice propriei sale culturi.

Nu va putea abdica total de la condiţia sa culturalã. Soluţia nu va fi aceea de a renunţa la

valorile majore ale culturii proprii, ci de a asimila cât mai multe elemente din tradiţia

culturalã a partenerului.4

2.3 Limbajul culorilor

Limbajul culorilor este un domeniu care îşi manifestã specificacitatea în funcţie de

contextul socio-cultural. Culoarea, dincolo de percepţia ei afectivã, este şi o oglindã a

personalitãţii noastre şi deci influenţeazã comunicarea.

Altfel spus, culorile exprimã lucruri diferite pentru fiecare om sau culturã în parte.

Culorile semnificã sentimente, emoţii, popoare, ţãri sau tradiţii. Fundamentul cultural al

simbolismului culorilor poate avea un impact foarte pronunţat atunci când se încearcã

comunicarea între oameni de pe diferite meridiane, fãcând posibile neînţelegeri sau chiar

reacţii negative.

Reacţia noastrã faţã de o culoare este instantanee şi are un impact profund asupra

alegerilor pe care le facem în viaţa de zi cu zi.

Deşi, felul în care fiecare individ percepe culorile are o anumitã dozã de subiectivism,

existã culori al cãror efect are o semnificaţie universalã.

4 Stefan Prutianu, opera citata, p 189

Culorile din zona roşie a spectrului (roşu, portocaliu şi galben) sunt cunoscute sub

numele de culori calde, ele evocând sentimente dintr-un registru pornind de la cãldurã şi

confort pânã la o ostilitate şi manie.

Culorile din zona albastrã a spectrului (albastru, violet şi verde) cele care poartã

denumirea de culori reci, inspirã calmul şi relaxarea, dar pot totuşi trezi simţãminte

precum mania sau indiferenţa.

Unele culturi strãvechi, precum cea egipteanã şi cea chinezeascã, au practicat o

metodã de vindecare prin utilizarea culorilor, numitã cromoterapie. Consideratã o

modalitate uşoarã de terapie, cromoterapia este folositã şi astãzi ca un tip de tratament

holistic sau alternativ.

In cele ce urmeazã sunt prezentate culorile primare şi cele secundare, alãturi de

culoarea albã, culoarea neagrã şi gri din punctul de vedere al diferitelor culturi ale lumii.

Zicala “Câte bordeie, atâtea obiceiuri” este valabilã şi in cazul culorilor ca şi simboluri în

diferitele ţãri ale lumii.

a) Semnificaţia culorii alb

Albul transmite puritate, curãţenie şi neutralitate. Doctorii poartã halate albe, rechia

tradiţionalã de mireasã este albã, porumbelul alb este semnul unei cãsnicii fericite şî al

unor afaceri prospere, un gard împrejmuitor de culoare albã reprezintã un simbol al unui

cãmin sigur şi fericit, personajele pozitive sunt mereu zugravite în alb, Dumnezeu însuşi

apare în culoarea alb. In cadrul luptelor desfãşurate de-a lungul timpului, steagul alb

reprezenta predarea pãrţii care-l arbore, dorinţa acesteia pentru pace.

Cum reiese de mai susm culoarea alb reprezintã pentru occidentali pace, puritate,

viaţã, mirese, îngeri, spitale, personaje pozitive. Insã nu aceleaşi semnificaţii le are în

Orient, aici semnificã funeralii. In China albul este simbolul morţii, iar în Africa aceasta

reprezintã tot ce este rãu. In Japonia garoafa albã reprezintã moartea, deci a oferi cuiva

din aceastã ţarã garoafe albe ar fii o greşealã imensã. Dacã alãturãm însã culoarea roşie,

japonezii vor recepţiona un alt mesaj. Aici aceste douã culori alãturate reprezintã norocul,

deci japonezii vor adopta o cu totul altã atitudine.

b) Semnificaţia culorii gri

Griul este atemporal, practic şi solid. Un costum preferat de culoare gri se poate asorta

cu orice culoare. Deşi plãcut şi ales adesea în îmbracãminte, oamenii îl desemneazã

rareori drept o culoare favoritã, întrucât griul e asociat cu o pierdere, cu depresia sau

tristeţea.

Griul e folosit de ecologişti pentru a descrie persoanele pasionate de tehnologiile

mediului înconjurãtor ce folosesc granitul, cimentul şi alte materiale de construcţii, ca

opus al termenului “verde” folosit pentru a descrie persoanele ce preferã mediul ecologic.

In sens moral, griul este folosit pentru a descrie desconsideraţia faţã de situaţii ce nu

au o valoare moralã, pentru a evita sau balansa situaţiile extreme de gen “ori e albã, ori e

neagrã”.

In folclor, o viaţã gri exprimã o existenţã fãrã prea mult sens sau fãrã un obiectiv

anume. O persoanã gri e asociatã cu ideea unei persoane triste în general, sau care trece

prin viaţã/societate fârã sã fie remarcatã în vreun fel.

In folclorul scandinav, griul e folosit pentru tot ceea ce e asociat cu gnomii, hobbiţi,

orcii şi elfii din folclorul popular, pentru cã în parte faptele acestora se aflã de multe ori

în afara strandardelor morale.

In sociologie, griul simbolizeazã mediocritatea, sunetul ce polueazã societatea,

zgomotul de fond al societãţii.

c) Semnificaţia culorii negru

Negrul e purtãtor al unui mesaj de autoritate şi putere. Intrucât evocã emoţii puternice,

poate deveni copleşitor atunci când apare în exces. Negrul e culoarea îmbrãcãminţii

clasice, o explicaţie a acestui lucru putãnd fi faptul cã aceastã culoare îl face pe purtãtor

sã aparã mai suplu şi mai sofisticat.

Semnificaţiile culorii negru şi alb sunt opuse în culturile orientale şi cele occidentale.

In Occident el semnificã funeralii, moarte, revoltã, personaje negative, iar împreunã cu

portocaliu este asociat Halloween-ului din cultura americanã.

In Africa albul reprezintã tot ceea ce este rãu iar negrul, în opoziţie cu albul, semnificã

binele. In Egiptul Antic prin culoarea neagrã se înţelegea renaştere. In Kenya şi Tnzania

se face referire la norii de ploaie ca şi simbol al fertilitãţii şi vieţii.

In China negrul este culoarea tradiţionalã pentru baieţi.

Culoarea negrã folositã pentru vopsirea unghiilor reprezintã un simbol clasic de

împotrivire faţã de ceva prestabilit. O femeie cu unghii negre nu e neaparat sub influenţa

unei depresii sau culturi gotice, ea poate comunica în acest fel o atitudine de revoltã

împotriva unor norme sau o înclinaţie cãtre latura întunecatã a personalitãţii ei.

d) Semnificaţia culorii albastru

Culoarea preferatã a celor mai mulţi oameni, albastrul e considerat a inspira încredere,

devotament şi responsabilitate. Albastrul e culoarea cerului şî a mãrii, dar şi cea a

spiritului, el sugereazã odihnã şi poate determina organismul sã producã compuşi chimici

care au un efect calmant. Nu toate nuanţele de albastru evoca serenitatea sau liniştea;

albastrul electric sau strãlucitor inspirã dramatismul şi dinamismul, e o culoare angajanta

care exprimã însufleţirea sau voiciunea. Anumite nuanţe de albastru sau folosirea în

exces a acestei culori determinã apariţia senzaţiei de rãcealã sau lipsã a afecţiunii.

Albastrul e o culoare unisex, fiind folositã în mod aproape egal de bãrbaţi şi femei.

In China, aceasta este culoarea tradiţionalã a fetiţelor, spre deosebire de culturile

occidentale unde culoarea tradiţionalã a fetiţelor este rozul, albastrul fiind aici asociat

baieţeilor. Tot în China, aceasta semnificã imortalitatea.

In Iran, albastrul e culoarea paradisului şî a spiritualitãţii, dar ea semnificã şi doliul.

In Orientul Mijlociu este culoarea protecţiei, iar pentru israelieni ea semnificã

sfinţenia.

Pentru occidentali albastrul înseamnã depresie, tristeţe, conservatorism, corporatism,

iar pentru indienii Cherokees, înfrângere şi necazuri.

e) Semnificaţia culorii verde

Verdele ocupã mai mult spaţiu în spectrul vizibil al ochiului uman şi se claseazã pe

locul 2, dupã albastru în preferinţele oamenilor. Verdele e o culoare larg rãspânditã în

lumea naturalã şi poate fi o alegere inspiratã pentru interiorul unei case întrucât suntem

obişnuiţi sã o vedem pretutindeni. Verdele natural, de la nuanţa pãdurii la cea a lâiului, e

considerat a fi liniştitor şi împrospãtor, cu un echilibru natural între nuanţa rece şi cea

caldã.

In Occident, verdele este culoarea naturii, simbolizeazã fertilitatea, armonia,

prospeţimea, primavãra, renaşterea. Culoarea are o puternicã corespondenţã emoţionalã

cu noţiunea de siguranţã.

In SUA verdele e asociat cu ecologia sau, culoarea mai închisã, cu dolarii. Pentru

Irlanda ea reprezintã norocul, este şi simbolul ţãrii. In China, culoarea simbolizeazã

dizgraţie, pãlãriile verzi sunt un semn cã soţia unui bãrbat îl inşealã.

Pentru musulmani este culoarea sacrã, în India reprezintã culoarea Islamului.

In Africa verdele este simbolul corupţiei.

f) Semnificaţia culorii galben

Galbenul straluceşte cu potimism, fericire şi conferã o iluminare interioarã. Nuanţele

de galben auriu transmit promisiunea unui viitor plin de împliniri. Galbenul iese în

evidenţã printre celelalte culori şi inspirã o gândire pozitivã şi creativã.

In Evul Mediu galbenul simboliza moartea. Astãzi te asociat cu soarele şi razele sale.

In Orient ea reprezintã sacralitatea, reprezintã un simbol imperial. In China este

asociat cu creşterea şi dezvoltarea, în India este simbolul negustorilor sau fermierilor, iar

în Japonia întruchipeazã curajul. Pentru egipteni, aceasta este culoarea doliului.

In cromoterapie, culoarea galben se credea ca purificã organismul.

g) Semnificaţia culorii portocaliu

Portocaliul, o rudã apropiatã a roşului, este cea mai controversatã dintre culori.

Aceastã culoare strârneşte asociaţii puternice negative şi pozitive, fiind apreciatã fie ca

adorabilã, fie ca oribilã. Vâlvãtaia şi voiciunea portocaliului radiazã cãldurã şi energie.

Pentru occidentali, aceasta simbolizeazã creativitatea, focul, toamna, iar alãturi de

negru reprezintã Halloween-ul.

In Irlanda portocaliul întruchipeazã religia protestantã

In cromoterapie, culoarea se credea cã vindecã plãmânii şi mãreşte nivelul de energie

al organismului.

h) Semnificaţia culorii roşu

Roşul determinã asociaţiile cu aspectul cel mai personal dintre toate culorile.

Recunoscut a avea o acţiune stimulativã, excitantã, roşul comunicã o cantitate de energie

direct proporţionalã cu nivelul sau amploarea de percepţie a acestei culori.

Roşul are calitatea de a atrage atenţia, şi o utilizare adecvatã a acestei culori poate

avea darul de scoatere în evidenţã a unui element particular.

In Orient roşul este culoarea puratatã de mirese, în Afganistan e culoarea diavolului,

iar în Europa Rãsãriteanã şi Centralã este asociat comunismului. In India este simbolul

razboinicului, al puritãţii, al cãsãtoriei. Pentru japonezi, roşul simplu semnificã luptã,

mânie, dar alãturi de alb, culoarea auspicioasã, a norocului. In Africa de Sud, doliul este

purtat prin aceastã culoare, iar în cultura pieilor-roşii simbolizeazã masculinitatea.

Pentru occidentali are semnificaţii diverse, de la excitare, dragoste, pasiune, fericire, la

pericol şi interzicere.

In cromoterapie, culoarea roşu se credea cã stimuleazã corpul şi mintea, şi intensificã

circulaţia sângelui.

i) Semnificaţia culorii violet

Violetul întruchipezã echilibrul dintre stimularea roşului şî seninãtatea albastrului.

Amestecul celor 2 culori de bazã poate provoca tulburare sau încordare, dacã roşul devine

predominant. Este îmbinare a unui mesaj mistic cu unul de regalitate, violetul e culoarea

preferatã a unor persoane creative sau excentrice.

Culoarea violet semnificã în Occident regalitatea iar in Tailanda este culoarea doliului,

cea purtatã de vãduve.

Fiecare culoare semnificã ceva în funcţie de contextul cultural în care o întâlnim. Este

important însã sã nu ne formãm o idee despre o anumitã persoanã doar pe baza limbajului

culorilor, ci trebuie sã ţinem cont de întreaga paletã a comunicãrii nonverbale.

2.4 Limbajul lucrurilor

Prin limbajul lucrurilor înţelegem colecţiile de orice fel, obiectele de uz casnic,

bijuteriile, podoabele, hainele, lucrurile cu care omul se înconjoarã.

Îmbrãcãmintea, podoabele, accesoriile vestimentare comunicã apartenenţa persoanei la

genul biologic (bãrbat/femeie), la o clasã de vârstã (tânãr/matur/bãtrân), la o categorie

socio-economicã (ţãran/orãşean; patron/muncitor), la o profesie sau alta (militar, preot

etc.). Este imposibil sã fii îmbrãcat şi sã nu transmiţi celorlalţi ipso facto cine eşti şi cum

percepi tu lumea. Susan B. Kaiser (1985, 7) are dreptate când afirmã, în prefaţa la The

Social Psychology of Clothing and Personal Adornment, cã „îmbrãcãmintea şi înfãţişarea

sunt simboluri vizibile care influenţeazã interacţiunile cu alţii, comunicarea

interpersonalã“.

Vestimentaţia: determinãri geografice, istorice şi culturale5. Când

analizãm vestimentaţia în contextul comunicãrii nonverbale trebuie sã

luãm în considerare determinãrile geografice, culturale şi istorice. De

la Polul Nord la Ecuator, oamenii îşi protejeazã corpul împotriva gerului

sau a cãldurii excesive: îmbracã haine adecvate, diferite în ceea ce

priveşte materialele (blãnuri, stofe, voaluri), culoarea (reflectantã sau

absorbantã a razelor solare), croiala (strânsã pe corp sau lejerã).

Istoria îşi spune şi ea cuvântul. Îmbrãcãmintea din Europa Occidentalã

de azi, de exemplu, abia dacã mai aminteşte de cea din Evul Mediu,

când – aşa cum apreciazã Françoise Piponnier (1999/2002, 166) –

majoritatea populaţiei se mulţumea cu un minimum de veşminte,

adesea cu un singur rând de haine şi ceva lenjerie de corp. Stofele şi

culoarea erau calitativ mediocre; croiala rudimentarã, strâmtã. Acelaşi

istoric al culturii precizeazã cã „adoptarea generalã a costumului

bãrbãtesc croit pe talie, compus dintr-o vestã scurtã şi din pantalon

strâmt, nu are loc decât spre sfârşitul secolului al XV-lea. Portul feminin

se distinge acum cu uşurinţã; înainte el se deosebea doar printr-o

5 “Comunicarea nonverbala:gesturile si postura”, Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Ed Comunicare.ro, 2005, p 54

lungime ceva mai pronunţatã, printr-o aranjare a pieptãnãturii şi

alegerea unor stofe colorate ce caracterizeazã feminitatea“

Determinarea culturalã a hainelor poate fi urmãritã prin semnificaţia culorilor, diferitã

de la o societate la alta. „Semnificaţia simbolicã pe care o capãtã câteodatã unele culori la

noi se deosebeşte din temelii de aceea pe care le-o dau populaţiile primitive“ – aprecia

Iulius E. Lips (1955/1959, 80). Marele etnolog german aduce în sprijinul celor afirmate

numeroase exemple: în Africa apuseanã, albul este „culoarea diavolului“, nu „culoarea

nevinovãţiei“; la tribul Pangave, violetul este culoarea morţii; pentru tribul Athuabo din

Africa rãsãriteanã, negrul este „culoarea bucuriei“. Sigur cã alegerea culorii

vestimentaţiei suferã şi influenţa climei: în zonele calde este preferatã culoarea albã a

hainelor, în general, largi; în zonele mai reci, culori închise şi haine strânse pe corp.

Hainele, simbol al identitãţii personale şi sociale. Gilson Monteiro, profesor la

Universitatea din Amazonas (Brazilia), spunea cã „haina reprezintã oglinda sinelui,

marcheazã separarea dintre clasele sociale “ . Mai mult, hainele, care sunt în egalã

mãsurã pentru a acoperi goliciunea trupului şi pentru exprimarea sinelui, oferã indicii

despre caracteristicile psiho-morale ale persoanelor, dar şi despre grupurile sociale.

Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant (1991) arãtau cã pentru unele popoare orientale o

cusãturã dreaptã semnificã integritate psiho-moralã, tighelul orizontal, pace în inimã.

Hainele şi, mai ales, uniformele sunt un simbol al puterii sociale pe care o ai la un

moment dat. Ele influenţeazã stima de sine, dar şi comportamentul celorlalţi. „În Prusia

wilhelmianã, civilii erau obligaţi sã se dea la o parte de pe trotuar când trecea un ofiţer în

uniformã“, semnala Henri H. Stahl (1968, 125). Referitor la puterea de influenţare a

hainelor „cu autoritate“, experimentul natural proiectat de M. Lefkowitz, R.R. Blake şi

J.S. Mouton (1955) într-un oraş din Texas ni se pare cât se poate de revelator. Cei trei

cercetãtori au folosit ca asociat (complice) un bãrbat de treizeci şi unu de ani, care în

cadrul experimentului avea sarcina sã treacã strada pe roşu, în timp ce alţi pietoni

aşteptau schimbarea culorii semaforului. Când complicele purta „haine cu autoritate“,

respectiv costum de foartã bunã calitate şi cravatã scumpã, trecãtorii care erau la semafor

l-au urmat într-un numãr de trei ori şi jmãtate mai mare decât atunci când era îmbrãcat cu

o cãmaşã ieftinã şi pantaloni de lucru.

La începutul deceniului al treilea al secolului trecut apãrea la Londra prima lucrare de

psihologie a veşmintelor, The Psychology of Clothes de Jean C. Flügel (1930). Psihologul

britanic lansa teoria satisfacerii prin îmbrãcãminte a nevoii contradictorii de a fi decent,

de a atrage atenţia şi de a proteja corpul de intemperii. Ca şi Georg Simmel (1908), Jean

C. Flügel a vorbit despre „paradoxul modei“, care constã dintr-o dublã mişcare: cea a

pãturilor inferioare de a adopta moda clasei superioare şi tendinţa reprezentanţilor acestei

clase de a renunţa la moda care începe sã fie imitatã, inventând o modã nouã. Moda, mai

aratã autorul citat, este asociatã cu tendinţa de a te face remarcat, mai bine zis remarcatã,

întrucât mai toate cercetãrile psihosociologice au arãtat cã femeile sunt mai interesate de

modã, în particular de vestimentaţie, decât bãrbaţii. Explicaţia: concurenţa pe piaţa

matrimonialã. În timp, lucrãrile care analizeazã hainele ca simbol al identitãţii personale

şi sociale s-au înmulţit exponenţial, chiar fãrã a lua în calcul mulţimea de cãrţi şi reviste

despre modã.