CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1: ISTORICUL CERCETĂRII

CAPITOLUL 2: CADRUL NATURAL AL COMUNEI LEREŞTI2.1. POZIŢIA GEOGRAFICĂ ŞI LIMITELE2.2. GEOLOGIA2.3. RELIEFUL2.4. CLIMA2.5. HIDROGRAFIA2.6. CONDIŢII BIO ŞI PEDOGEOGRAFICE

2.6.1 VEGETAŢIA2.6.2 FAUNA2.6.3. SOLURILE

2.7. REZERVAŢII ŞI MONUMENTE ALE NATURII2.7.1. MONUMENTE

2.8. EVOLUŢIA PEISAJULUI GEOGRAFIC SUB INFLUENŢA FACTORULUI UMAN

CAPITOLUL 3: GEOGRAFIE ISTORICĂ, TOPONIMIE GEOGRAFICĂ ŞI ETNOGEORAFIE

3.1. PERIOADA VECHE3.2. PERIOADA FEUDALĂ3.3. PERIOADA MODERNĂ3.4. PERIOADA CONTEMPORANĂ

3.4.1. COMUNA LEREŞTI DUPĂ AL II-LEA RĂZBOI MONDIAL3.4.2. COMUNA LEREŞTI ÎN PERIOADA TRANZIŢEI ECONOMICE

3.5. CONSIDERAŢII DE TOPONIMIE (ONOMASTICĂ, LINGVISTICĂ, NUME PROPRII)3.6. ARTA POPULARĂ3.7. OBICEIURI POPULARE3.8. LOCUINŢE, GOSPODĂRII, OCUPAŢII ŞI MEŞTEŞUGURI STRĂVECHI

3.8.1. TIPOLOGIA LOCUINŢELOR3.8.2. OCUPAŢIILE LOCUITORILOR

CAPITOLUL 4: GEOGRAFIA POPULAŢIEI4.1. EVOLUŢIA NUMERICĂ A POPULAŢIEI

4.1.1. SPORUL NATURAL4.1.2. NATALITATEA4.1.3. MORTALITATEA4.1.4. MORTALITATEA INFANTILĂ

4.2. DENSITATEA POPULAŢIEI4.3. MIŞCAREA MIGRATORIE A POPULAŢIEI

1

4.3.1. MIŞCĂRI DEFINITIVE4.3.2. MIŞCĂRI SEZONIERE4.3.3. NAVETISMUL

CAPITOLUL 5: AŞEZĂRILE OMENEŞTI ALE COMUNEI LEREŞTI5.1. RĂSPÂNDIREA GEOGRAFICĂ A AŞEZĂRILOR5.2. MĂRIMEA DEMOGRAFICĂ A SATELOR5.3. FIZIONOMIA AŞEZĂRILOR (STRUCTURA, FORMA, TEXTURA)5.4. FUNCŢIILE AŞEZĂRILOR

CAPITOLUL 6: BAZA ECONOMICĂ A COMUNEI LEREŞTI6.1. AGRICULTURA ŞI MODUL DE UTILIZARE A TERENURILOR6.2. ACTIVITATEA INDUSTRIALĂ6.3. TRANSPORTURILE ŞI TELECOMUNICAŢIILE6.4. COMERŢUL

CAPITOLUL 7: ACTIVITATEA SOCIAL-CULTURALĂ ŞI DOTAREA TEHNICO-EDILITARĂ A COMUNEI

7.1. ACTIVITĂŢI SOCIO-CULTURALE7.2. DOTĂRILE EDILITAR-GOSPODĂREŞTI

CAPITOLUL 8: POTENŢIALUL TURISTIC AL ZONEI8.1. POTENŢIALUL TURISTIC NATURAL8.2. POTENŢIALUL TURISTIC ANTROPIC

CAPITOLUL 9: CONCLUZII

CAPITOLUL 10: ANEXAPLANŞA IPLANŞA IIPLANŞA III: OAMENI DE SEAMĂ AI COMUNEI LEREŞTI ÎNTRE 1897-1997

2

CAPITOLUL 1 ISTORICUL CERCETĂRII

La dezvoltarea cunoaşterii geografice au contribuit şi numeroasele lucrări de specialitate care au scos în evidenţă specificul zonelor cercetate, având în vedere că spaţiul înconjurător este rezultatul complex al interacţiunii om - mediu.

Iată de ce oamenii de ştiinţă aparţinând celor mai diverse domenii - istorie, geografie, sociologie, etnografie, etc. - au manifestat un interes deosebit pentru studiul aspectelor din zona geografică Masivul Iezer - Depresiunea Câmpulung, inclusiv al celor legate de habitatul uman, de trecutul şi prezentul acestor aşezări.

Cele mai numeroase sunt lucrările de geografie fizică, însumând roadele preocupării deosebite pentru descifrarea genezei formelor majore şi minore de relief, a proceselor de modelare, etc, unele dintre aceste lucrări aducând o privire generală a lanţului Carpatic şi subcarpatic, iar altele fiind în mod expres consacrate sectoarelor intramontane.

Lucrările geografice de ansamblu asupra Carpaţilor, ce pun în lumină individualitatea şi complexitatea Carpaţilor şi Subcarpaţilor, rolul lor de unitate naturală centrală, cu influenţă puternică asupra manifestării fenomenelor geografice din ariile limitrofe, au fost realizate de V. Mihăilescu (1963), R. Ficheanu (1967), Valeria Veclea şi Al. Savu (1982), reunite sub denumirea de "Geografia fizică a României".

De altfel, importanţa deosebită a "mediului Carpatic ... excepţional de favorabil vieţii omeneşti" în istoria şi existenţa poporului şi pământului românesc a fost susţinută cu argumente geografice concludente de marii noştri geografi G. Vâlsan (1924), S. Mehedinţi (1928, 1943), I. Cornea.

Ariile depresionare au constituit obiectul unor lucrări geografice detaliate, de o importanţă deosebită prin conţinutul lor ştiinţific şi utilitatea în practica organizării spaţiului. Se remarcă astfel studiile privind aspectele morfologice ale Culoarului Rucăr - Bran de N. Orghidan, (1935), M. Constantinescu (1941) şi A. Bârsan (1972), studiile privind clima şi topoclima aceluiaşi culoar de Elena Teodorescu (1979), lucrările "Depresiunea Câmpulung Muscel" de Teodor Mavrodin, Spiridon Cristocea (1984), "Geografia României" de Valeria Velcea (1983), "Formarea depresiunii Câmpulungului" de G. Murgeanu (1951), "Lacurile glaciare în Subcarpaţii româneşti" de Valeria Velcea şi Al. Savu (1982).

Etnografia şi folclorul comunei Lereşti fac din aceasta un bogat izvor de studiu. Creaţiile populare cu o îndelungată circulaţie orală au fost transpuse grafic de Codin Rădulescu, care a alcătuit o culegere de versuri populare. Alte lucrări privesc păstoritul, munca în pădure: "Contribuţii la

3

viaţa pastorală dintre Argeş şi Muscel" de Măria N. Popp (1942), "Viaţa pastorală în Muscelul nordic" de Simion Fotino (1936), precum şi alte lucrări scrise de Ion Răuţescu (1936), Spiridon Cristocea (1957). Toate acestea nu ar fi putut fi realizate fără sprijinul deosebit al şcolilor locale, al primăriei şi nu în ultimul rând al localnicilor, care au contribuit la o mai bună cunoaştere a obiceiurilor şi tradiţiilor locale.

Astfel, aşezările din nordul Depresiunii Câmpulung au atras atenţia unui număr mare de cercetători din domeniul istoriei: Ion Hurdubetiu - "Istoria oraşului Câmpulung" (1960), "Comunicări" (1973), Gh. Pârnuţă - "Depresiunea Câmpulung - monografie sociologică" (1955), C. Lungu, preot I. Răuţescu: "Dragoslavele" (1930) şi "Câmpulungul (1933). Din domeniul etnografiei i-aş aminti pe Gh. Roşea şi R. Vuia, cu "Studii privind istoria păstoritului în Muntenia (1964), C. Marinescu - "Casele ţărăneşti în Carpaţii româneşti" (1978), LA. Oană - "Dansurile populare şi obiceiurile în Lereşti" - lucrare de grad, 1987. In domeniul geografiei aş menţiona câteva dintre lucrările apărute care au sublimat rolul deosebit al Carpaţilor şi al depresiunilor în etnogeneza poporului român: Ion Popescu - Argeşel: "Subcarpaţii dintre Bughea şi Argeşel" (1968), "Comunicări de geomorfologie în zona Subcarpaţilor Muscelului" (1974, 1980), Ion Ionescu - Dunăreanu: "Munţii Iezer" (1984) şi "Note de călătorie" (1979).

O caracterizare geografică şi etnografică a habitatului rural şi a bazei economice din sectoarele depresionare - adevărate vetre de civilizaţie carpatică şi tradiţie românească - întâlnim în lucrarea lui R. Vuia: "Regiunea Muscelului" (1926), care studiază şi portul satului Lereşti şi în "Studii etnofolclorice din Câmpulung - 1916-1938" de Georgeta Stoica (1981). Aşezările rurale din apropierea Câmpulungului au fost abordate şi în monografiile regionale aparţinând lui Claudiu Giurcăneanu (1988), I. Ionescu (1972) şi Simion Traiu (1984), ca şi în lucrările lui V. Cucu - "Satele din România" (1983) şi Ion Cornea (1938).

Monografiile satelor din aceasta regiune "Dragoslavele" de Ion Răuţescu (1937), "Rucăr" de Gh. Pârnuţă (1972) şi "Lereşti" de LA. Oană (1987) au fost centrate pe aspectele istorice, geografice şi etnosociale.

Se remarcă studiile de geografie umană şi economică cu caracter zonal elaborate de Lucian Badea (1971), I. Ionescu (1972), V. Tufescu şi C. Mocanu (1964), I. Simion (1984), alături de lucrări colective elaborate de Institutul de geografie. In problema genezei satelor, apare teoria roirii, formulată de H.H. Stahl (1958) în lucrarea "Contribuţii la studiul satelor româneşti".

4

CAPITOLUL 2 CADRUL NATURAL AL COMUNEI LEREŞTI

2.1. Poziţia geografică şi limitelePoziţia geografică defineşte încadrarea macroteritorială a ariilor

depresionare din nordul Depresiunii Câmpulung Muscel, în care este amplasată şi comuna Lereşti, la interfaţa zonei subcarpatice cu zona montană înaltă a Carpaţilor Meridionali, respectiv grupa Munţilor Iezer, o zonă înalta cu predominanţă netă a şisturilor cristaline metamorfozate în orogeneza alpină şi altitudini de 1800 - 2000 m.

Comuna Lereşti are o desfăşurare longitudinală de la nord la sud, legând zona înaltă montană de cea subcarpatică, fiind străjuită la vest şi la est de culmi prelungi cu aspect montan, care coboară din Munţii Iezer: Pojorâta - 1247 m, Strâmptu - 1377 m la vest, Clăbucet - 1240 m, Lalu - 970 m la est.

Spre sud, comuna Lereşti este legată de municipiul Câmpulung prin şoseaua naţională 73. Din punct de vedere administrativ, comuna Lereşti este situată în nordul judeţului Argeş, în zona pitorească a Muscelului, învecinându-se la vest cu comuna Albeşti de Muscel, la est cu comuna Valea Mare-Pravăţ, la nord cu comuna Rucăr, la nord-vest cu comuna Nucşoara, iar la sud cu municipiul Câmpulung Muscel (fig. 1).

Din şoseaua naţională Piteşti - Câmpulung - Braşov care reprezintă DN 73, la Km 34 se desprinde spre stânga drumul judeţean 734, care duce pe stânga Râului Târgului, la cabana Voina (920 m altitudine), situată la baza masivului Iezer - Păpuşa.

Drumul judeţean 734 trece prin satele Voineşti (2,3 km) şi Lereşti (5,3 km) care împreună cu cătunul de rudari Pojorâta formează comuna Lereşti (fig. 2).

2.2. GeologiaUscatul care este astăzi nordul Depresiunii Câmpulung - o arie

tectono-erozivă formată cu 60 de milioane de ani în urmă în perioada Cretacicului superior în aria avantfosei pericarpatice, prin prăbuşirea unor blocuri cristaline de-a lungul unor planuri de falie, se întinde şi pe teritoriul comunei Lereşti (tabel 1).

Împărţită pe perioade geologice, analiza teritoriului comunei Lereşti se prezintă astfel:

1. PALEOZOIC: încep mişcările tectonice ale orogenezei hercinice (perioadele Carbonifer, Permian). întreg teritoriul cuprins între

Munţii vechi din nordul Europei şi scutul Gondwana (deci şi teritoriul

5

pe care se va găsi ulterior comuna Lereşti) era acoperit de apele Marii Thethys.

2. MEZOZOIC şi NEOZOIC: repetatele transgresiuni şi regresiuni marine au determinat umplerea treptată a geosinclinalului

carpatic cu conglomerate, argile, gresii, marne, calcare, etc. Spre sfârşitul NEOZOICULUI are loc reînălţarea Carpaţilor Meridionali cu circa

1000 m, amplificând astfel procesele care urmau să aibă loc la poalele acestora, prin acumularea de sedimente noi şi de profunde mutaţii morfostructurale în masa cristalină din fundamentul Subcarpaţilor Getici.

Clar delimitată de munţi, comuna Lereşti se înscrie în ansamblul Subcarpaţilor Getici, mai precis al Subcarpaţilor Muscelelor Argeşene dintre Dâmboviţa şi Bratia. Formarea sa se leagă de mişcările savice şi stirice, care au antrenat în mişcarea lor de scufundare o serie de compartimente marcate de linii de falie, cu implicaţii mai reduse în natura locului, dominantă fiind eroziunea longitudinală exercitată de cursul Râului Târgului.

Fazele lacustre şi marine care au fost simţite şi în aceste împrejurimi s-au succedat în mai multe etape, alternând cu perioade continentale, colmatând intens relieful tectonic derivat cu o serie de depozite sedimentare, variate sub aspect litologic: conglomerate, gresii, marne, argile, pietrişuri şi nisipuri. După retragerea definitivă a apelor marine sau lacustre, aceste depozite sedimentare au fost supuse unor modificări de amănunt sub acţiunea agenţilor moderatori externi, rezultând aspectul morfologic actual al zonei, predominant deluros, cu o reţea hidrografică asimetrică, cu lunci şi văi largi.

Evoluţia fragmentată a generat o litologie variată. Astfel, versanţii masivelor muntoase Iezerul Mare şi Păpuşa, care trec de 2000 m altitudine, coboară în trepte deasupra bazinului tectonic al Depresiunii Câmpulung (datorită prezenţei platformelor de nivelare din Carpaţii Meridionali, respectiv Râul Şes şi Borăscu, ultima ca suprafaţă carpatică de bordură). Aceşti versanţi sunt constituiţi predominant din şisturi cristaline metamorfice şi epimetamorfice, cu intruziuni granitice. În unele zone, roca dură de la bază e acoperită de calcare, chiar dacă formarea unui peisaj carstic pitoresc nu poate fi pusă în evidenţă în această zonă, el dezvoltându-se cu precădere la est de râul Argeşel şi pe râul Dâmboviţa. In schimb, solul este bine dezvoltat pe sedimente, făcând ca aşezările omeneşti să fie răspândite pe toată zona de la culoarele de vale la cele de contact, până pe interfluviile plate din est şi nord-est. Culoarul tip golf care s-a format de-a lungul Râului Târgului se lărgeşte spre bază, favorizând dezvoltarea unor procese geomorfologice active pe versanţii despăduriri (alunecări, ravenări,

6

spălări), ducând la o intensă fragmentare pe orizontală a reliefului acumulativ, cu o influenţă evidentă asupra utilizării terenurilor şi aşezărilor.

Cristalinul din comuna Lereşti este situat la câteva sute de metri adâncime, fiind acoperit de structuri sedimentare mezo-neozoice; apar însă şi măguri cristaline la zi. Sedimentul vechi, cutat şi discontinuu, apare în sud-est şi est, iar cel nou este uşor monoclinal.

Avantfosa precarpatică, conturată la începutul Terţiarului, a jucat rolul unui spaţiu de acumulare şi migrare a geosinclinalului Carpatic sau de bazin de depunere. Prezentă, într-un sondaj de adâncime făcut la Valea Mare, a unor formaţiuni cretacice de natură flişoidă şi a unor accidente structurale demonstrează continuarea orogenului carpatic mult mai la sud faţă de zona sa de dezvoltare şi acoperirea lui cu formaţiuni paleogene, prezentate pe latura nordică a Depresiunii Getice.

În OROGENEZA SAVICĂ s-a produs o înălţare generală a Depresiunii Getice, ceea ce s-a materializat şi printr-o regresiune şi instalarea unui regim lagunar unde s-au depus gresii, marne cu gips corespondente saliferului din Subcarpaţii Orientali şi de Curbură. Conglomeratele şi gresiile burdigaliene marchează o puternică transgresiune în partea estică. Liniştea instalată după aceasta transgresiune a permis ca, în nordul Depresiunii, conglomeratele să treacă în gresii şi marno-argile helvetiene.

Apariţia unor urme de tururi este dovada unei activităţi vulcanice, arătând legătura mării extracarpatice cu Bazinul Transilvaniei.

Transgresiunea SARMATICĂ a pătruns pe culoarele de azi ale văilor din nord, ducând la o diversificare a faciesurilor, consecinţă a compoziţiei morfologice şi a frământărilor tectonice MOLDAVE şi ATTICE, urmate de gresii, mame, nisipuri şi pietrişuri cimentate cu blucuri rulate, continuate spre suprafaţă preponderent cu nisipuri, pietrişuri, conglomerate, breciile fiind mai groase la contactul cu muntele.

Neexistând resurse minerale în zonă, dezvoltarea ariei depresionare, cât şi a culoarelor de vale (implicit comuna Lereşti) s-a axat mai mult pe exploatarea şi valorificarea resurselor exterioare: păduri, păşuni, iar într-o mică măsură şi a resurselor subterane în partea de nord-est, în Muntele Mateiaş, prin exploatarea calcarului direct din carieră.

TABELUL nr.lAŞEZARE SUPRAFAŢA

(km2)ALTITUDINE

(m)LUNGIME

(km)LĂŢIMEA

(km)FRAGMENTAREARELIEFULUI (km/

km2)Corn. Lereşti

68 720 12,7 2 - 11 2 - 4,2

Voineşti 12 687 3 2 - 4 0,9 - 1,2

7

Lereşti 56 748 6 3 - 11 1,5 - 3,4

2.3. Relieful. Categorie geografică şi componenţa teritorială aparent statică,

relieful determină hotărâtor comportamentul ansamblului geoecologic pe care s-au grefat şi dezvoltat structurile rurale.

Diversitatea peisajului geografic din judeţul Argeş reflectă complexitatea formelor de relief ce sunt distribuite proporţional şi armonios pe teritoriul său.

Mai mult de 2/3 din suprafaţa studiată se găseşte în aria montană şi deluroasă subcarpatică, cu altitudini cuprinse între 750-1800 m, cu munţi scunzi şi mijlocii, acoperiţi cu păduri de fag şi răşinoase, pe văi apărând un relief aplatizat la 640-720 m.

Varietatea formelor de relief şi gradul diferit de fragmentare se datorează alcătuirii geologice complexe, cât şi evoluţiei îndelungate care a dus la individualizarea unităţilor morfostructurale din cadrul celorlalte trepte de relief.

Culmile muntoase principale se desfăşoară pe două direcţii ce corespund axelor majore de cutare a formaţiunilor geologice proprii masivelor montane dintre Râul Doamnei şi Dâmboviţa.

Studiul culmilor muntoase cuprinde în principal Munţii Iezer. Din creasta principală, Iezerul Mare (2462 m), se desprind spre culmi masive, prelungi şi domoale, uneori ramificate, dând aspectul unor măguri rotunjite spre vârf, asemeni unor contraforturi. Obârşiile văilor ce despart culmile montane sunt cantonate în căldări şi uluce glaciare suspendate la peste 2000 m altitudine, acolo unde s-a dezvoltat un relief glaciar, cu doua stadii: Riss şi Wurne (în perioada de început a Pleistocenului), scoţând în relief circuri simple şi alungite şi circuri glacio-navale.

Relieful culmilor datorează aspectul lor greoi rocilor cristaline metamorfice. Aceşti munţi dau aspectul unui nod orografic.

Iezerul Mare e delimitat de văile de obârşie ale Râului Târgului, începând cu Valea Cuca, şi continuând cu Valea Râului Târgului, până la contactul cu comuna Lereşti (zona rezidenţială).

O serie de subunităţi de relief întră în alcătuirea acestui masiv alcătuind cele mai înalte vârfuri: Iezerul Mare -2462m şi Vârful Roşu -2469m:

1. Iezerul Mare se situează în nord-vestul comunei Lereşti, dezvoltându-se de la nord la sud sub forma unei creste muntoase care se prelungeşte până în vârful Cătunu (2319 m). Pe această creastă se află, într-o căldare glaciară, Lacul Iezer, la 2130 m altitudine.

8

2. Culmea Văcărea (2068m) este orientată de la sud la est, delimitată de afluenţii Râului Târgului: Bătrâna şi Râuşor, având câteva culmi ce se desprind spre sud-est: Huluba (1830m), Bratu (1546), Văcărea (2068m), la poalele căreia se află cabana Voina (950 m altitudine), pe malul Râului Târgului.

3. Culmea Portăreasa se întinde spre sud-est, delimitată de Valea Bratia la sud-vest şi Râuşor la nord-est. Aici începe cu vârful Obârşia (2314m), Boldu (1658m), Zănoaga (1531m), Lalu (1247m), continuându-se cu Culmea Pojorâta-Măgura pe dreapta Râului Târgului, până la contactul cu depresiunea Câmpulung.

4. Culmea Bătrâna este compartimentul cel mai impunător fragmentat de izvoarele de obârşie ale văilor Boarcăşul şi Colţii lui Andrei. Din această culme se desprind ramuri secundare: Piscanul (2383m), Plaiul lui Patru (2242m), Tambura (2214m).

5. Păpuşa se află la est de Iezerul Mare, cu o altitudine de 2391 m, constituind un nod orografic, de unde pleacă spre sud câteva culmi secundare, începând cu Grădişteanu (1975 m), Tefeleica (1710 m), Muntişoru (1421 m), Căpitanu (1361 m), având o lungime de 19 km. Un alt aliniament este Grădişteanu (1975 m), Găinaţu (1832 m), Calu (1531 m), Muşuroaiele (1577 m), Dobriaşu (1319 m), Strâmptu (1377 m), având o serie de culmi alungite şi teşite, cu altitudini de 800 - 1100 m, puternic fragmentate, continuându-se spre sud, sub forma unei prispe cu culmile Lereştiului şi Nămăieştiului, coborând sub 1000 m altitudine.

Cea mai mare parte a culmilor secundare au fost sculptate în cristalinul seriei de Leaota, rezultând un relief coborât, monoton. Al doilea sector de relief întâlnit pe teritoriul comunei Lereşti s-a realizat prin examinarea elementelor principale de morfogeneza şi de peisajele care au alcătuit Muscelele Argeşene (Muscelele Argeşene au fost amintite pentru prima oară de Ion Popescu Voineşti în 1909).

Dealurile sunt alungite şi fragmentate, având altitudini de 600 - 900 m. Contactul dintre munţi şi depresiunea submontană (şisturi cristalino-mezozoice şi roci sedimentare - gresii, marne, nisipuri, pietrişuri) se face printr-un abrupt de câţiva metri cu aspect de crustă, intrată într-un proces de eroziune. În structura lor, dealurile au straturi paleogene, care au favorizat depunerile pietrişurilor şi nisipurilor pliocene.

Analiza detaliată a reliefului relevă următoarele caracteristici generale:

- altitudinile cele mai mari sunt legate de contactul dintre munte şi zonele învecinate, precum şi de măgurile cristaline cu altitudini mai mari de 900 m în vatra satului şi vârfurile înalte ale culmilor muntoase din nord-vest (2400 m).

9

- altitudinile cele mai mici se regăsesc la nivelele vetrelor depresionare şi în lunca râului care traversează comuna de la nord la sud, ajungând la 580 - 620 m altitudine, rezultând o energie de relief de 400 - 550 m.

Versanţii generează o dinamică accelerată (şiroaie, alunecări, torenţialitate, versanţi cvasistructurali cu panta mai mică în nord şi vest cu eroziune areală şi şiroire slabă).

În lunca Râului Târgului, energia de relief depăşeşte 100 m, apar de asemenea 4-6 terase extinse pe malul stâng, fragmentate de pâraiele care au determinat împingerea albiei râului spre vest, rezultând o vale asimetrică cu o morfodinamică de versant bine dezvoltată la nivelul teraselor 2 şi 3.

Pe văile mici apar asimetrii, albiile sunt înguste, versanţii au inclinare diferită.

Procesele de modelare sunt strâns legate de frecvenţa talvegurilor, participând cu 54% la formarea bazinelor hidrografice.

Văile sunt intens erodate, având o desfăşurare pe circa 32% din suprafaţa reliefului comunei, cu o densitate a fragmentării ce trece de 3,5 km/km2.

Analizând ponderea treptelor de relief hipsometrice observăm că extinderea cea mai mare o are cea cuprinsă între 550 - 900 m (39%), intens afectată de procesele de versant. Aproximativ 28% din suprafaţă o deţin înălţimile cuprinse între 900 - 1350 m, luând în calcul şi zonele interfluviale, fapt pus în evidenţă de adâncirea, în pedimentele sarmatiene de la contactul cu muntele, a reţelei hidrografice.

Înălţimile cuprinse între 1350 - 1700m au o pondere de 21%, cele cuprinse între 1700 - 2050m deţin 10% din suprafaţa comunei, iar celor mai mari de 2000m le revine mai puţin de 10% din suprafaţă, însumând marile altitudini de la nivelul paralelei de 45°30' latitudine nordică.

Eşalonarea etajelor hipsometrice condiţionează etajele climatice ale vegetaţiei şi diferenţierea nivelelor de sol. Densitatea medie a fragmentării este de 3,7-3,5 km/km2 , mai mică în comparaţie cu nivelul Argeşului (4,6 km/km2), sau al Oltului (4,1 km/km2).

Energia de relief scade de la nord la sud şi de la Valea Bratiei la Argeşel.

Culoarele văilor depresionare se detaşează de masa muscelelor prin media energiei de relief redusă, sub 40 m. Pantele mai mici de 5° se întâlnesc în lungul luncilor, teraselor, în depresiuni şi pe suprafeţele podurilor structurale. In acest sector apar glacisuri deluvio-proluviale din lungul culoarelor de vale. Pe versanţi apar pante mai mici de 15-20°. Morfologic, interfluviile, depresiunile şi culoarele de vale constituie formele majore de relief cu numeroase procese de modelare. Succesiunea

10

interfluviilor corespunde cu ierarhia sistemelor hidroenergetice. Astfel, interfluviile principale sunt între văile majore orientate nord - sud. Fragmentarea nivelelor de bază ale văilor duce la formarea interfluviilor secundare.

Sculptarea teraselor corespunde modificării condiţiilor climatice după depunerea Pietrişurilor de Cândeşti. După erodarea regiunii de sub apele lacului pliocen, văile se adâncesc epigenetic, generând procese de acumulare şi eroziune.

În comuna Lereşti întâlnim două suprafeţe de nivelare pe marile înălţimi şi un proces de eroziune cuaternar; primele au vârsta sarmaţian-superioară şi respectiv ponţian-levantină, iar procesul din vale apare sub formă de umeri de eroziune.

Retragerea nivelului de bază spre sud, paralel cu ridicarea regiunii pe ansamblu a dus la intrarea într-o etapa nouă de modelare la finele pliocenului. Râurile au fragmentat vechea regiune din nord şi s-au adâncit în centru şi sud, cu acumularea de conuri torenţiale de nisip şi pietriş, cum este locul numit "La Ziduri", unde s-a format un mare con torenţial de dejecţie.

Terasele, în număr de 6 pe cursul superior al Râului Târgului şi 3 pe văile secundare, sunt acoperite de diluvii groase, constituind suprafeţe optime pentru aşezări şi culturi. Depozitele sunt grosiere pe terasele superioare (carpatice) şi nisipos-argiloase pe cele inferioare. Luncile ocupă suprafeţe importante în vatra culoarului, având lăţimi variabile, o pantă longitudinală de 1,6-1,8 m/km, depozite grosiere de 8-12 m pe văile principale şi de 2-3 m pe cele secundare.

Lunca Râului Târgului are o lărgime de până la 50 m, cu un talveg bine dezvoltat spre zonele sudice.

Straturile sunt dispuse monoclinal pe marginile culoarului, râurile sunt conforme cu structura şi panta iniţială a reliefului, secţionând longitudinal muscelele din sudul comunei. Intersectarea structurilor monoclinale de către reţeaua hidro-subterană a generat aliniamentul de creste semicirculare, pe conglomerate şi gresii apar versanţi verticali, pe nisipuri şi pietrişuri apar prăbuşiri, iar pe marne şi argile se dezvoltă văi largi. In această zonă relieful are o dinamică majoră, unde factorii primari (relieful, litologia, structura, clima) au condiţionat intensitatea proceselor de modelare, iar cei secundari, dezvoltaţi prin intermediul elementelor hidrologice, învelişul vegetal şi activitatea antropică, sunt diversificaţi.

Intre Pojorâta şi strada Herişanu, pe malul stâng al Râului Târgului, există un potenţial ridicat de degradare a terenului, apar alunecări majore care se combină, generând adevărate complexe de alunecare. Prăbuşirile sunt legate de prezenţa versanţilor cu roci greoaie şi conglomerate, generate

11

de o serie de agenţi naturali (eroziune, crionivaţie) la care se adaugă activitatea antropică excesivă (drumuri, cariere de exploatare a pietrei şi balastului).

Pluvio-denudaţia este deosebit de agresivă, marcată de lipsa unui covor vegetal corespunzător.

Torenţialitatea produsă pricinuieşte apariţia ravenelor, ogaşelor, etc.Se estimează că anual spălarea în suprafaţă în Strâmptu, Calu, Lalu,

Lerescu este de 0,5 - tona/ha, din cauză că mulţi versanţi cu orientare sudică şi vestică au fost despăduriri; de aceea, transformarea lor în izlazuri şi suprapăşunatul ar trebui combătute.

2.4. ClimaCumularea influenţelor exercitate de poziţia intramontană relativ

izolată, dispunerea pe o direcţie predominantă nord-sud a culoarului principal de vale şi a culmilor montane, precum şi adăpostul Masivului Iezer-Păpuşa cu orientarea vest-est creează premisele unor condiţii climatice şi topoclimatice aparte, care se individualizează faţă de cele două mari arii: Carpaţii Meridionali la nord şi Subcarpaţii Getici la sud, prin valori climatice mai moderate, evident reflectate în trăsăturile generale ale zonei.

Relieful ariilor depresionare şi de văi, ca şi al hinterlandului economic aferent, dispus în altitudine pe mai bine de 800-1000 m, impune o repartiţie altitudinală accentuată a valorilor temperaturii şi precipitaţiilor, de la vatra culoarului longitudinal spre culmile cele mai înalte şi de asemenea o selecţie termică a plantelor de cultură, o etaj are pe verticală a utilizării terenurilor şi a hinterlandului rural.

Poziţia culoarului depresionar cu deschidere spre sud, expune comuna Lereşti în cea mai mare parte a zilei la soare, dealurile mărginaşe feresc comuna de vânturi aspre, asigurându-i o clima blânda. Aerul rece şi umed este lesne măturat de vânturile înalte, aerul este curat, plăcut mirositor, fără umiditate, tocmai bun pentru a amenaja o staţiune climaterică.

Apropierea de munte face ca dimineţile şi serile să fie ceva mai reci, chiar în zilele de vară după-amiezile fiind mai răcoroase, datorită brizei de munte.

Pentru stabilirea principalelor caracteristici climatice am apelat la elementele meteorologice care prin evoluţia lor în timp şi spaţiu prezintă o mai mare importanţă în desfăşurarea activităţilor umane.

In comuna Lereşti, clima a evoluat la adăpostul culmilor muntoase. In cuaternar, clima s-a răcit şi aici, iar la sfârşitul pleistocenului au avut loc oscilaţii climatice permiţând instalarea gheţarilor în regiunile înalte.

12

Radiaţia solară creşte de la 109,3 kcal/cm în sud la 111,8 kcal/cm la Pojorâta şi 113,2 kcal/cm la cabana Voina, în comparaţie cu 96-104 kcal/cm în est, la Valea Mare-Pravăţ şi 94 kcal/cm în Stoieneşti. Ponderea mare o deţin suprafeţele însorite, circa 49% din suprafaţa comunei.

Temperatura aerului înregistrează diferenţe evidente de la o depresiune la alta şi chiar în interiorul culoarului, în funcţie de altitudinea şi gradul de izolare al acestuia. Astfel, temperatura medie variază între 8,2°C la Voineşti şi 7,4°C la Lereşti (la 768 m altitudine)

In cursul anului, mediile lunare de temperatură devin negative începând cu luna noiembrie şi până în martie, luna cea mai rece, ianuarie, caracterizându-se prin medii ce variază de la -3°C în sud, până la -5,6°C în nord, la peste 1000 m altitudine.

In luna cea mai călduroasă a verii, iulie, temperatura creşte până la 21-22°C în medie, rareori depăşind 30°C.

In condiţiile predominanţei calmului atmosferic, datorită caracterului închis al culoarului, apar frecvente inversiuni de temperatură, masele de aer rece cantonându-se în zonele depresionare şi de bazinete, ducând la scăderea temperaturii şi la apariţia cetii, îngheţuri timpurii sau târzii. Verile sunt relativ calde, primăverile întârziate şi reci cu excepţia sectorului central şi sudic, iar toamnele lungi şi călduroase, favorabile turismului montan.

Prin sud pătrunde vântul de est, cu ramura sa "curentul nucului", ambele fiind de tip Crivăţ, iarna, iar vara pătrund mase de aer tropical-uscat.

La staţia meteorologică Lereşti-Pod, la 748 m altitudine, numărul zilelor de iarnă cu temperatura de 0°C este de 41 pe an, în restul comunei, numărul acestora fiind sub 40, în timp ce numărul zilelor de iarnă este de 90 - 115.

Primul îngheţ se situează spre sfârşitul lunii septembrie, ultimul îngheţ de primăvară are loc pe la jumătatea lumi aprilie (tabel 2, fig.9), în munte.

Tabel nr.2 Temperaturile medii anuale şi lunareStaţia Alt. (m) Temp. medie anuala

(°C)I II III IV V VI

Câmpulung 658 8,1 -2,9 -1,2 2,4 8,0 13,0 16,1Ateneu-Voineşti

681 7,9 -3,2 -1,8 2,0 7,8 12,0 14,7

Lereşti-Pod 748 7,1 -3,5 -2,0 1,3 6,5 11,4 14,5Cab. Voina 970 4,9 -5,7 -5,2 -1,8 3,7 8,1 11,3

13

Coborând pe culoar, observăm că primul îngheţ vine cu cca. o lună întârziere, spre sfârşitul lunii octombrie (20-25.10), iar ultimul îngheţ se produce la începutul lunii martie (7-10.03).Staţia Alt. (m) Temp. medie anuala

(°C)VII VIII IX X XI XII

Câmpulung 658 8,1 18,3 17,8 13,7 8,5 3,7 -0,6Ateneu-Voineşti

681 7,9 16,8 16,2 12,2 7,6 2,7 -1,2

Lereşti-Pod 748 7,1 15,8 15,0 11,7 6,9 2,1 -1,5Cab. Voina 970 4,9 12 12,4 10,3 6,8 1,6 -3,1

După datele anului 1996, obţinute de la staţia meteo Câmpulung - Grui.

Pe culmile înalte, îngheţurile târzii apar şi în luna mai, cu efecte considerabile asupra culturilor agricole şi a animalelor scoase la păşunat în zona semialpină şi alpină. Numărul zilelor de vară este în jur de 45-47 pe an, favorizând vegetaţia compusă din pomi fructiferi, păşuni, fâneţe, iar dintre plantele de cultură cartofii, secara, porumbul, tomatele (tabel nr. 3).

Tabel nr.3. Caracteristicile regimului termic (după staţia meteo Câmpulung)

Staţia Maxima absolută Minima absolută Primul îngheţ

Ultimul îngheţ

Ziledeiarnă

Ziledevară

Câmpulung 36,5 07.08.1946 -28,0 2.02.1942 12.10 23.04 27 47Lereşti-Pod 33,8 19.08.1961 -29,9 25.01.1963 29.09 25.04 39 43Voineşti 34,5 26.07.1965 -27,9 23.01.1963 30.09 23.04 33 45Voina 28,0 14.08.1952 -32,0 24.01.1963 28.09 13.05 60 20

Precipitaţiile atmosferice înregistrează valori diferite în timp şi spaţiu, importante în determinarea acestora fiind altitudinea, gradul de adăpostire, poziţia culmilor montane, convecţia termică din orele amiezii.

Pe fundul culoarului, mai adăpostit, cantităţile de precipitaţii sunt mai reduse, în timp ce zonele marginale şi versanţii se caracterizează prin valori mai mari, dezvoltând vegetaţia de pădure şi fâneţe care se cosesc de 2-3 ori pe an, asigurând hrana animalelor. în cursul anului, cele mai bogate precipitaţii cad în iunie, când se înregistrează maximul absolut, iar cele mai puţine în martie (fig. 10).

În anul 1996 (an ploios) s-au înregistrat 720 mm la Lereşti Pod, 1003 mm la Rucăr şi 1200 mm la Fundata. în anul 1990 (an secetos) s-au înregistrat 519 mm la Lereşti Pod şi 690 mm la Fundata (tabel 4).

14

Tabel nr. 4 Precipitaţii medii lunare şi anuale

Staţia I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Anual

Câmpulung 41 35 34 53 100 114 91 88 49 31 50 44 620

Lereşti 56 39 37 66 107 110 98 94 52 79 80 50 760Voina 39 42 47 104 136 151 141 107 53 64 60 55 825Nămăieşti 70 39 40 58 78 91 88 75 51 68 55 57 720Bran 39 41 36 62 108 126 104 80 58 51 42 36 780Rucăr 42 38 39 63 105 123 109 90 59 61 74 44 831Fundata 50 48 42 79 122 128 123 88 86 78 57 47 912

Date pluviometrice de la staţia meteo Râuşor-Lereşti

Vânturile. Aria depresionară a Câmpulungului se află cu precădere sub influenţa ciclonului mediteranean şi a anticiclonului azoic, care imprimă o direcţie de deplasare a maselor de aer în tot timpul anului între vest şi est, în funcţie de relieful local, vânturile având în general o viteza mare.

Caracteristic comunei Lereşti este crivăţul, care suflă dinspre nord-est şi sud, generând geruri uscate. Vânturile dinspre vest au o pondere de 11,7%, cele din est de 14,9% din timp, calmul înregistrându-se în 19,3% din perioada anului şi favorizând sedimentarea vântului şi aerului rece în lungul culoarului, provocând inversiuni de temperatură însoţită de ceaţă.

Analizând influenţa climatică în nordul comunei Lereşti, observăm că predomină vânturile dinspre nord-est (15,6%) şi nord (29,5%), cu o frecvenţă redusă a calmului atmosferic (sub 10%), drept care inversiunile de temperatură sunt foarte rare. Deschiderea culoarului spre sud favorizează scurgerea rapidă a maselor de aer rece, făcând ca inversiunile de temperatură să ţină foarte puţin

2.5. Hidrografia Aşa cum am arătat, comuna Lereşti este străbătută de la nord la sud

de Râul Târgului pe o lungime de 18 km, fiind unul dintre principalii afluenţi ai Râului Doamnei de pe stânga, având o lungime de 69,7 km de la izvor până la confluenţă şi un debit de 4,4 mc/s, cu o suprafaţă medie de 1087 km2. Apele lui străbat cele mai înalte vârfuri ale culmilor Pojorâta, Strâmptu, Dobriaşu, Lalu, Calu. Râul Târgului primeşte numeroşi afluenţi direcţi şi indirecţi care-i sporesc considerabil debitul în decursul anului (tabelul nr.5).

Tabelul nr. 5 Bazinul hidrografic al Râului Târgului

15

Nr.crt. Denumirea bazinelor

Suprafaţa bazinelor secundare

(km2)

Lungimea bazinului principal

(km)

Lungimea bazinelor secundare

(km)

înălţimea medie a

bazinului (m)

Debitul mediu al bazinului

(m3/s)

1. R. Târgului 1087 69,7 965 4,322. R. Bătrâna 22 - 7 1690 2,403. Râuşor 40 - 12 1890 3,094. Bughea 92 - 30 868 3,125. Bratia 369 - 54 649 3,696. Bratioara 33 - 12 918 3,067. Râuşorul 58 - 16 880 3,688. Slanic 46 - 13 580 2,909. Argeşel 242 - 76 869 3,9410. Mazgana 16 - 10 452 1,6911. Holuba 15 - 9 389 1,8012. Draghici 13 - 7 498 1,48

Date preluate din ,,Geografia apelor” de Ion Ujvari (1972)Circa 37% din lungimea Râului Târgului (69,7 km) se află în

teritoriul comunei Lereşti, ca şi 36% din suprafaţa totală de 1087 km2. Acest râu milenar a avut un rol hotărâtor în închegarea legăturilor dintre locuitorii comunei şi ariile învecinate, contribuind la polarizarea unei vieţi active în acest spaţiu, determinând înşiruiri de case din care s-au dezvoltat ulterior sate, structura de organizare a comunei fiind impusă până în ziua de azi de prezenţa acestui curs de apă. In general, râurile care străbat aria comunei Lereşti şi versanţii săi mărginaşi au caracter transversal faţă da structura generală a culmilor, fiind în concordanţă cu panta topografică.

Râul Târgului este un râu autohton, izvorând din Munţii Iezer, de sub vârful Păpuşa, (2391 m), la 2200 m altitudine, fiind format dintr-o serie de torenţi alpini. Părăsind căldarea glaciară a Păpuşii, drenează pe dreapta căldarea Iezerului unde este cantonat Lacul Iezer, cu o suprafaţă de 3750 m2 şi o adâncime de 5,1 m, drenat de Râul Bătrâna, lung de 7 km şi având o suprafaţă a bazinului de 22 km2. Tot pe dreapta primeşte Râuşorul, cu o lungime de 12 km şi o suprafaţă a bazinului de 40 km2. Ajuns în preajma satului Pojorâta după un parcurs de 6,4 km într-o albie îngustă de şisturi cristaline, Râul Târgului îşi lărgeşte albia semnificativ, de la 60-80 m la 170 m. Apoi străbate satul Lereşti pe o lungime de circa 7 km, de la nord la sud, cu o uşoară meandrare în amonte, pricinuită de imensul con de dejecţie din zona "La ziduri", aliniament îndiguit în anul 1977, crescându-şi debitul de la 2,9 m3/s la 3,6 m3/s (tabel nr. 6)

Râul Târgului, prin poziţia sa mediană, reprezintă axul geografic al Munţilor Iezer. Principalii lui afluenţi din zona montană (tabel nr. 7) sunt Bratia şi Râuşorul (cursul principal al Râului Târgului rezultând din unirea a două izvoare (Bătrâna şi Cuca), cu ape vijelioase, ale căror bazine de

16

recepţie condiţionează relieful versantului sudic al Iezerului, astfel: Bratia cu Râuşorul Bratiei brăzdează întregul versant sudic al culmii Iezeru-Păpău-Şeţu între culmea prelungă a Portăresei şi Curmătura Bahnei (960 m). Cursul principal propriu-zis al Râului Târgului îşi începe curgerea la confluenţa cu Râuşorul, în dreptul punctului "Între Văi", la 965 m altitudine, în amonte de Cabana Voina, primind aportul a câţiva afluenţi mai mici precum Larga, Calu, Slatina, Terciu, Dobriaşu, Văcărea, Ţiganca.

Densitatea reţelei hidrografice scade de la nord la sud, având o medie de 0,3-0,7 km/km2. Pantele mari, cu valoarea de 15 km/km2 provoacă acumulări mari de sedimente pe fundalul unei cantităţi ridicate de precipitaţii, de peste 700 mm.

Alimentarea cursului principal se face preponderent din precipitaţii, circa 65-68% şi mai puţin din ape subterane (15-20)%.

Formarea bazinului hidrografic al Râului Târgului se datorează topirii gheţarilor pe culmile înalte ale Făgăraşului şi Iezerului. Apele repezi au erodat stâncile, săpând în timp mai multe albii care s-au adâncit mult în relief. Diferenţa mare de altitudine dintre punctul de izvorâre şi cel de confluenţă cu Râul Doamnei face ca debitul să oscileze de la valori mari în domeniul înalt, cu albii înguste la valori medii în zonele cu albie largă.

Apele care izvorăsc din zona alpină sunt limpezi, cu salinitate medie, dovedind că râul s-a format pe cale naturală, prin eroziune pe versant abrupt, creând concomitent şi eroziuni laterale care acţionează asupra malului drept. Apar astfel ruperi şi eroziuni care determină meandre şi turbionari.

Tabel nr. 6 Elementele metamorfice ale Râului TârguluiRâul Târgului (curs

principal)Distanţa

(km)Altitudine

(m)Suprafaţa

(km2)'Altitudine medie (m)

Pantamedie

(m/km)Izvor 0 2200 - - -

Lereşti Pod 11 780 58 1645 419Apa Sărată 26 626 109 1090 350Confluenţa cu Bratia 56 415 243 742 208Confluenta cu Râul Doamnei

69,7 369 1087 497 184

Tabel nr. 7 Bazinul hidrografic al Râului Târgului în comuna Lereşti

17

Nr. crt. Denumirea bazinelor

Suprafaţabazinelorsecundare

(km2)

Lungimeabazinuluiprincipal

(km)

Lungimeabazinelorsecundare

(km)

înălţimeabazinului

(m)

Debitul mediu (m3/s)

Râul Târgului 1087 69,7 - 1665 Q=4,321 Bratia 30 - 9,2 2111 Q=2,392 Cuca 37 - 13,3 1908 Q=2,403 Bătrâna 26 - 7,4 2001 Q=2,404 Baratu 9,2 - 2,1 1941 0=1,215 Huluba 8,8 - 1,8 1927 Q=l,386 Văcărea 8,1 - 0,9 2000 0=1,327 Larga 6,9 - 0,7 1879 Q=0,618 Calu 3,4 - 0,4 1800 Q=0,169 Muşuroaiele 3,8 - 0,6 1768 Q=0,2010 Dobriaşu 17,8 - 8,4 1618 Q=l,4911 Valea Poienii 3,1 - 0,6 1506 Q=0,3012 Marica 4,9 - 0,9 1389 Q=0,6013 Trandafir 5,4 - 1,6 921 0=0,3014 Patru 3,7 - 0,9 908 Q=0,2715 Herişanu 2,9 - 0,9 770 Q=0,4816 Râuşoru 40 - 13,8 1860 Q=3,06

(*După ,,Harta turistică a Iezerului” de I. Ionescu – Dunăreanu)

Tabel nr. 8 Debitele medii lunare şi anualeAn I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Total

1990 2,33 2,01 3,54 5,40 7,78 7,90 6,08 4,80 3,90 2,64 2,24 2,12 3,681995 2,50 3,18 3,24 7,40 8,70 9,11 7,15 6,15 5,08 4,08 3,19 2,21 4,23

Debitul mare şi constant al râurilor ce se concentrează în lungul culoarului şi panta accentuată conferă un potenţial hidroenergetic deosebit (tabel nr. 8). Utilizarea acestei energii în scopuri economice este destul de veche, oamenii pricepuţi de la munte folosind apele repezi pentru plutărit, pentru a transporta astfel lemnul brut de la parchetele de exploatare la cele de prelucrare de la Voineşti şi Schitu-Goleşti. Apar de asemenea pive cu ciocane sau dârste pentru prelucrarea lânii, ca şi joagare.

După 1965, la confluenţa Râului Târgului cu Râuşorul şi Valea Terciului, pe locul numit "Muşuroaiele" (1710 m), s-a construit un mare baraj de anrocamente în spatele căruia s-a format lacul de acumulare Râuşor, cu o lungime de 4,5 km şi un volum de 60 milioane m3, apele acestui lac acţionând turbinele celor două hidrocentrale de la Lereşti Pod (19 MW putere instalată) şi Voineşti (5,2 MW).

Apele freatice apar la baza crestelor, fronturilor de terasă, astfel încât aşezările mici sunt alimentate cu apă din aceste zone.

18

Acest tip de râu studiat se caracterizează prin ape cu debit mic iarna şi cu debite mari primăvara şi toamna, urmate uneori de apariţia viiturilor.

2.6. Condiţii bio - şi pedogeograficeAceste condiţii sunt rezultatul înaintării şi retragerii succesive a unor

forme de relief în diferite direcţii, după cum s-a produs răcirea sau încălzirea climei. Imaginea actuală a vegetaţiei naturale şi a faunei comunei Lereşti este rezultatul acestor întrepătrunderi şi transformări.Vegetaţia şi fauna locală se menţin în limitele caracterelor generale ale celorlalte zone, fiind orânduite pe etaje de altitudine.

2.6.1. VegetaţiaVegetaţia oferă importante resurse materiale pentru colectivitatea

umană existentă de-a lungul culoarului. Pădurea a fost un ansamblu bine închegat, susţinut ca existenţă şi vigurozitate de condiţiile morfo- şi pedoclimatice favorabile, oferind la rândul ei hrană, adăpost şi o materie primă preţioasă: lemnul. Defrişarea este practicată din timpuri vechi, fapt dovedit de existenţa unor termeni locali pentru terenurile rămase în urma despăduririi: "secătură", "runc", "arşiţă", "curătură", de asemenea deducem de aici stabilitatea populaţiei pe aceste meleaguri, ocupaţia de bază fiind agricultura.

Zonele despădurite au fost înlocuite de păşuni şi fâneţe. Înfăţişarea de codru se păstrează în prezent pe versanţii puternic înclinaţi, cu văi adânci, unde pădurea e compactă, plafonul maxim aflându-se la 1800-1900 m, însumând din cele 14219 ha ale comunei, circa 9000 ha, asigurând un grad general de împădurire de 65%, cu aproape 25% mai mult decât media pe ţară (tabel nr. 9).

Tabel nr. 9 Gradul de acoperire cu păduri şi păşuniiLocalitatea Depresiuni - hinterland economic

SuprafaţaPăduri Păşuni - Fâneţe

Ha % ha %

Pojorâta 1319 940 41 380 30Lereşti 6835 5013 68 1817 31Voineşti 851 315 21 536 47

Pădurea e reprezentată de făgete pure sau în amestec: fag (Fagus silvatica), mesteacăn (Betula pedulata), paltin (Acer pseudoplantanus). De la 1250- 1500 m altitudine apare etajul de amestec al fagului cu răşinoasele: brad alb, (Abies alba) şi molid (Picea abies). De la 1500-1850 m altitudine apare etajul coniferelor, peste 1850 m fiind întâlnite jnepenişurile (Pinus mughus), smirdarul (Rododendron kotschyi), afinul (Vaccinium myrtillus), ienupăr (Juniperus nana). În poienile despădurite

19

întâlnim brânduşe (Crocus heuffelianus), ghiocei (Galanthus nivalis), floarea paştelui (Anemone nemorosa), clopoţei (Câmpanula abietina), margarete, etc.

Pădurile de fag ajung şi în sectoarele joase umbrite, coborând de la 900 m până la 720-680 m pe versanţii sudici, întrând în amestec cu gorunişurile şi cărpinişurile.

În zonele deluroase din culoarul albiei majore şi pe terasele joase apar pâlcuri de păduri de alun, soc, anini, despărţite de pajişti secundare, pe care cresc diferite specii de graminee sălbatice.

Pădurile de gorun în amestec cu stejar (Quercus silvatica) ocupă suprafeţe mici, diferenţierile regionale impuse de topoclimat, grad de fragmentare, expunerea reliefului şi substratul litologic ducând la apariţia în lunca Râului a unei vegetaţii alcătuite preponderent din sălcii şi răchite.

In concluzie, vegetaţia comunei Lereşti aparţine etajului pădurilor de foioase, cel mai extins fiind etajul fagului, urmat de cel al molidului. Imediat după pădure, fâneţele şi păşunile ocupă un loc important, fiind generatoare de activităţi şi comunităţi agro-pastorale. O primă categorie o constituie pajiştile alpine şi subalpine naturale folosite ca păşuni de vară pentru cornutele mari şi mici, grupate în stâne, ce ţin până în septembrie. Pe aceste soluri acide, puţin evoluate, cresc unele plante ca tepoşica, păruşca. Pajiştile montane apar în zonele despădurite, pe pantele domoale ale malului stâng al Râului Târgului, cu soluri brune de pădure. Pajiştile din vatra satului, situate la 650-700 m, sunt degradate, întrepătrunse de fâneţe care la rândul lor ocupă suprafeţe mari în est şi sud-est şi pe versanţii nord-estici. In prezent, gradul de utilizare a fâneţelor este mult sub posibilităţile reale

2.6.2 FaunaEste un fapt binecunoscut că în teritoriul comunei Lereşti, pădurile

specifice poartă o bogată faună cinegetică. Animalele de interes vânătoresc din ecosistemul forestier sunt aşezate pe anumite sisteme trofice. Cele mai cunoscute şi mai numeroase sunt cele din nivelul speciilor fitogene, legate direct de plantele din pădure (consumatori primari).

Mai puţini la număr sunt consumatorii secundari, reprezentaţi prin specii carnivore. Am insistat în mod deosebit pe acest segment faunistic (fauna vânătorească), deoarece aceasta are un anumit rol în orientarea generală a pieţei turistice din Bazinul Carpatic al Râului Târgului.

În al doilea rând, vânatul devine un element estetic de neînlocuit al biocenozelor, în care omul îşi desfăşoară activitatea şi este foarte competitiv turismul intern şi internaţional.

20

Dintre speciile care populează zona amintim: cerbul (Cervus Elophus), căpriorul (Caprealeus-Caprealeus). Pe flancurile dinspre Munţii Iezer, Munţii Păpuşa şi Munţii Roşu, se dezvoltă o bogată faună de capre negre (Rupicopre-rupicopre). Dintre speciile carnivore sălbatice, în această zonă atinge densităţi apreciabile, lupul (Canis lupus), care produce mari prejudicii culturii vânatului şi sectorului zootehnic.

În majoritatea spaţiilor forestiere de pe Valea Râului Târgului se semnalează tot mai des, pe areale mari şi în locuri diferite, ursul (Ursus Ascetos). Un rol deosebit în repopularea bazinului carpatic al Râului Târgului cu această specie de vânat l-a avut acţiunile organizate de Ocolul Silvic Câmpulung. În pădurile foarte profunde, dar străbătute de om, au fost semnalate multe exemplare de râs (Felix Iganus).

Pădurile bazinului carpatic al Râului Târgului, sau de pe văile afluente (Râuşor, Valea Iezerului, Frăcea, Bătrâna, Cuca) au specii mai bine legate de specificul zonei montane: cocoşul de munte (Tetra Uragellus), întâlnit mai mult în pădurile de amestec. În unele areale s-au creat suprapopulări de vânat. Amintim în acest sens, creşterea foarte mare a numărului de porci mistreţi, în vecinătatea munţilor: Iezer Mic, Bătrâna, Grădişteanu, Păpuşa, unde păşunile alpine au fost degradate în proporţie de 30-40%, prin râmăturile lor.

În ultimul timp, în aceste spaţii se constată o accentuată acţiune de şiroire, care distruge treptat partea lipsită de suport, adică de ierburi şi mici tufărişuri de afini şi bujori de munte.

Reţeaua hidrografică montană cuprinde o variată populaţie piscicolă, cu mare interes pentru un anumit gen de turism.

Acesta este format în primul rând din solomonide. Pe Râul Târgului şi afluenţii săi principali se întâlneşte cel mai frecvent păstrăvul indigen. Alături de păstrăv habitează în apele Râului Târgului: cleanul, nisiparniţa, zglăvoaca. De curând, în peisajul geografic al Râului Târgului, a apărut lacul de acumulare de la Râuşor, care măreşte atractivitatea zonei. Popularea acestui lac cu păstrăv indigen şi alte specii ihtiologice ar mări potenţialul turistic al zonei, printr-un nou produs turistic – pescuitul de agrement.

Păsările cele mai frecvente ţi limitele bazinului carpatic al Râului Târgului sunt: vulturul golaş (Gyv Fulsus), pajura (Aquila Chiyractor), bufniţa (Bubo maximus), corbul (Corvux Corex), mierla de piatră (Monticala Cinerea), ciocănitoarea (Picus mantius).

Reptilele sunt reprezentate prin şopârle (Lancesta sp.) şi şerpi dintre care amintim vipera (Vipera Beres), prezente mai ales în locurile deschise şi însorite. Dintre batracieni mai răspândite sunt broatele (Rame Sep), salamandre (Salamandre Salamandre), vizibile în zilele ploioase.

21

Insectele deosebit de numeroase cuprinde: furnici, bondari şi viespe de pădure, cosorii precum şi gândaci.

Dintre fluturii de zi menţionăm: ochiul de păun (Venersa Io), urzicarul roşu (Venersa urticae), lămâiţele (Gompterix Rhamni). Fluturi crepusculari sau nocturni sunt extrem de numeroşi, remarcându-se în mod deosebit, fluturele cap de mort (Acheronitie atropar), cu anvergura aripilor de 12-15 cm şi până la puzderia de molii, unele cu dimensiuni de ordinul câtorva milimetri.

Vânătoarea este pentru bazinul Râului Târgului o activitate recreativă , care întruneşte condiţiile propice datorită următoarelor aspecte:

- numărul mare de specii cinegetice;- o regiune extinsă în care se află principalul fond de vânătoare

(Ivoarele P. Cuca – Cabana Voina);- o densitate mare a animalelor sălbatice;- existenţa unor exemplare de excepţie ce se constituie ca trofee

(urs, cerb, râs, cocoş de munte).Faima trofeelor de cerb, urs, capră neagră, mistreţ, ,,recoltate” prin

vânătoare din diferitele areale ale Bazinului Râului Târgului, au ajuns în diferite regiuni din lume, ceea ce constituie un mijloc promoţional pentru dezvoltarea în continuare a turismului cinegetic.

Considerăm că această formă de turism ar încadra mai bine din punct de vedere economic spaţiile geografice ale Râului Târgului în cadrul turismului internaţional.

Pescuitul se practic în mod recreativ pe Râul Târgului şi afluenţii săi principali: Cuca, Valea Bătrâna, Râuşorul, unde sunt avute în vedere solomonidele (păstrăvul). În lacul de acumulare de la Râuşor, populările cu diferite specii de păstrăv, au mărit potenţialul piscicol al acestei zone, devenind tot mai atractiv în domeniul pescuitului recreativ şi sportiv.

De cele mai multe ori acest tip de turism este asociat cu agrementul, sporturile nautice sau drumeţia montană.

Atât în domeniul florei cât şi în domeniul faunei se impune amenajarea unei rezervaţii naturale în spaţiul geografic, aferent Munţilor Iezer-Păpuşa, care se va suprapune în parte şi peste bazinul Carpatic al Dâmboviţei.

2.6.3. Solurile Factorii pedogenetici naturali. Formarea şi evoluţia numeroaselor

categorii de soluri se explică prin variabilitatea spaţială şi temporală a factorilor pedogenetici naturali.

22

Factorii litologici intervin în desfăşurarea proceselor pedogenetice şi a proprietăţii solurilor, îndeosebi prin compoziţie chimico-mineralogică; gradul de consolidare şi alcătuire granulometrică a rocilor. În bazinul carpatic al Râului Târgului, predomină şisturile cristaline cloritoare, cu o cristalitate mare care a favorizat procesele de solidificare . Gradul de consolidare sau afânare al acestor tipuri de roci, se reflectă pregnant în caracteristicile scoarţei de alterare şi în unele însuşiri fizico-chimice ale solurilor.

Factorul climatic, specific acestui spaţiu geografic, intervine în procesul pedogenetic în primele faze ale acestuia. Climatul de munte, răcoros şi umed, imprimă în funcţie de altitudine, următoarele caracteristici: insolaţie puternică în timpul zilei, urmată de o răcire permanentă în timpul nopţii. Alternarea repetată a acestor manifestări, favorizează fenomenul de îngheţ şi dezgheţ, ducând la măcinarea treptată a rocilor. Temperaturile foarte joase formează procesul de argilizare, iar precipitaţiile abundente creează un puternic curent descendent de apă, care înlătură compuşii rezultaţi.

Factorul biologic. Formaţiunile vegetale ierboase lasă în sol o cantitate mare de resturi organice. Sub pajiştile alpine, nu se realizează un circuit activ al substanţelor, deoarece procesul se desfăşoară lent. Formaţiunile vegetale forestiere dau o cantitate redusă de resturi organice, mai mică decât cele ierboase.

Sub pădurile de munte, participarea ierburilor la depunerea resturilor organice este aproape nulă.

Microflora fiind săracă, descompunerea se face lent. În cadrul Bazinului Carpatic al Râului Târgului predomină tipul de scoarţă de alterare autohtonă de mică grosime, din această cauză stratul de sol are o dezvoltare limitată.

Timpul este factorul pedogenetic important, deoarece de durata fenomenelor care au loc depind însuşirile solului.

Clasificarea solurilor1. Clasa argiluvisolurilor, include următoarele tipuri de sol: sol brun-

roşcat, solul brunoargiloiluvial, brun roşcat luvic. Ele domină în partea mai joasă a culoarului de vale, respectiv segmentul Râuşor-Lereşti.

2. Clasa cambisolurilor cuprinde următoarele tipuri de sol: brun eumezobaic, sol roşu, sol brun acid. Condiţiile bioclimatice favorizează o puternică spălare a solurilor, ca şi o alterare activă a substratului mineral cu formare de noi minerale. Acestea sunt caracteristice culmilor montane masive joase (Strâmptu, Dobrişor, Muşuroaiele).

23

3. Clasa spodosolurilor, include solul brun feriluvial şi podsolul. Sunt dominante la altitudini de peste 1600 m, şi sunt frecvent asociate cu cambisolurile.

2.7. Rezervaţii şi monumente ale naturiiIn teritoriul comunei Lereşti, care cuprinde zone din Muntele Iezer şi

din Subcarpaţii Muscelelor, precum şi zone de contact între munte şi deal, apar câteva rezervaţii naturale care au fost declarate monumente ale naturii şi puse sub ocrotirea legii de către Comisia Monumentelor Naturii.

Astfel, în apropierea comunei se află rezervaţia paleontologică şi geologică Albeşti, în perimetrul satului Bughea de Sus, cu o suprafaţă de 3600m2 , aici găsindu-se calcare numulitice eocene, arici de mare, precum şi granite de Albeşti - o masă de roci eruptive în mijlocul unor roci cristaline pe o suprafaţă de 300 m2.

Alte monumente sunt: Peştera Urşilor din Grădişteanu, important obiectiv speologic cu 250 m de galerii, săli înalte, depuneri şi eroziuni sub forma de nişe, turele, filigrane, stalactite, depozite de oase de urs de cavernă (Ursus spelaeus).

Alte obiective apar cu precădere în nord şi în nord-est, cum sunt cele speologice care ar merita să fie puse sub ocrotirea legii: Peştera Lupului, Peştera din Plăişoru, Căpitanu; mai pot fi amintite şi stâncile ascuţite ale Iezerului Mare, covoarele florale compuse din genţiană şi ghinţură (Genţiana verna, Genţiana utriculosa), cimbrişor (Thymus alpestris), viorele (Viola alpina), care cresc în golurile alpine la 2000-2100 m, exemplarele de zâmbru (Pinus cembra), conifer declarat monument al naturii deoarece este extrem de rar, crescând prin Căldările Boarcăşului şi Colţii lui Andrei.

2.8. Evoluţia peisajului geografic sub influenţa factorului uman

"... actualul aspect al unui peisaj umanizat nu este decât capătul unui lung proces în continuă devenire, o verigă dintr-un lanţ care vine din urmă şi se va desfăşura şi înainte."

(I. Cornea - Geografia umană - 1938)Acesta este argumentul care pledează pentru redarea modului de

organizare socială şi economică a peisajului geografic, pentru abordarea fenomenelor de la vechi la nou, de la cantitate la calitate.

Protecţia mediului înconjurător a stat la baza multor cercetări de-a lungul timpului, în paralel cu intensificarea transformării naturii de către om, în scopul organizării şi valorificării resurselor ei.

Presiunea antropică, la început nesemnificativă, a crescut odată cu dezvoltarea comunităţilor umane, determinând schimbări tot mai evidente

24

şi uneori brutale ale peisajului natural, ajungându-se astăzi la necesitatea protejării lui. Pe infrastructura "naturală" s-a suprapus cea economică-socială, dependentă de potenţialul natural. Fiecare activitate umană a generat anumite transformări ale mediului, şi pentru că resursele erau bogate şi variate, aceste transformări au fost la rândul lor complexe.

În primele faze ale evoluţiei au apărut subsistemul agropastoral şi cel al pădurilor. Prin defrişările cu caracter agricol şi pastoral omul a intervenit tot mai mult în peisajul natural al culoarului Râului Târgului, pentru a înlesni accesul spre munte şi pentru a utiliza versanţii laterali, pe care s-au extins fâneţele şi păşunile.

Suprafeţele utilizate la peste 1000 m au fost utilizate drept fâneţe, având şi "ochiuri" de teren arabil, şi "invadate" de sălaşe, căsoaie, colibe, fanare. Prin restrângerea pădurilor şi înlocuirea vegetaţiei primare, ierboase, apar schimbări calitative ale solului şi regimului apei în sol. In zonele bogate în calcar şi în cele în care se producea mangal ecosistemul suferă modificări majore încă din secolul al XlV-lea. Prin valorificarea la nivel industrial al lemnului, se modifică mult peisajul din nordul Lereştiului, unde păduri întregi au fost practic "rase". Efectele acestei intervenţii au fost luate în considerare abia în anii 1970-1980, când s-a pus problema reîmpăduririi unor suprafeţe de pe versanţii sudici şi sud-vestici, a regenerării şi întreţinerii pădurilor şi solului. Această atitudine s-a tradus prin modificări spaţiale şi structurale adresate culoarului Râului Târgului, cele mai bune măsuri fiind legate de redistribuirea fondului demografic. Deşi suntem într-o zonă rurală, mai puţin industrializată, suprasaturarea cu activităţi tehno-productive în detrimentul celor tradiţionale, agropastorale, a dus la un dezechilibru între spaţiul rural şi cel urban. Pe ansamblu, putem spune că totuşi s-au păstrat în mare parte funcţiile tradiţionale ale satului. Efectele poluării încep însă să se facă simţite şi în comuna Lereşti: reziduuri, deşeuri de diferite categorii.

Amenajarea hidroenergetică de la Râuşor şi mai ales lacurile de acumulare au determinat apariţia, în urma defrişărilor, de alunecări de teren, şiroiri, ravenări şi schimbarea regimului de scurgere în lunca Râului Târgului.

Au loc importante fluctuaţii ale personalului, legate de numărul mare de muncitori angajaţi în construcţii, pe durate de 7-12 ani, care de asemenea modifică peisajul comunei.

În concluzie, dezvoltarea ramurilor economice industriale a dus la un nou mod de valorificare a spaţiului natural, cu păstrarea totuşi a etajelor şi a elementelor naturale. Relaţia tradiţională a omului cu mediul înconjurător, bazată pe activităţile silvo-pastorale, a fost înlocuită cu una modernă,

25

bazată pe antropizarea mediului, nu de puţine ori cu consecinţe nefaste, degradante asupra ecosistemului.

În 1981, Râul Târgului a fost îndiguit pe o lungime de 6 km cu dale din beton şi piatră, pentru a i se stabiliza cursul, deoarece avea tendinţa de a surpa malul din dreptul căii ferate care traversează comuna prin satul Voineşti.

26

CAPITOLUL 3GEOGRAFIE ISTORICA ŞI TOPONIMIE GEOGRAFICĂ

Urmărind tabloul cronologic al istoriei comunei Lereşti, observăm că sunt acoperite aproape toate perioadele istorice care au marcat dezvoltarea comunităţilor de pe întreg cuprinsul României.

Comuna Lereşti a participat la toate evenimentele istorice legând firul epic din regiunea Muscelului cu alte regiuni din Ţara Românească şi de dincolo de Carpaţi, constituind totodată şi o piatră de temelie în continuitatea şi desăvârşirea poporului român între Carpaţi şi Dunăre.

3.1. Perioada vecheCele mai vechi mărturii materiale, descoperite atât pe raza oraşului

Câmpulung cât şi a împrejurimilor sale datează din perioada bronzului timpuriu, (1700-1600 î.e.n.) şi au fost evidenţiate într-o necropolă. Continuitatea aşezărilor omeneşti confirmată de aşezarea geto-dacică din cartierul Olari - Sf. Gheorghe (secolele II - I î.e.n.), de urmele de la Apa Sărată şi Valea Mare, care aparţin culturii dacice târzii.

În timpul stăpânirii romane, teritoriul actual al satului Voineşti făcea parte din provincia romana Dacia, aici apărând o serie de castre care se uneau ce cele de la Rucăr şi Jidava (Pescăreasa).

Descoperirea arheologică din punctul „Măilătoaia”, situat pe dealul din apropierea satului Voineşti, cunoscut sub numele de "Dealul lui Cocoş", de către elevii şcolii din localitate sub îndrumarea profesorului de geografie Marin Bădescu, în cadrul concursului "Căutătorii de comori", în toamna anului 1969, situează istoria comunei Lereşti în perioada daco-romană, mai exact la începutul secolului al II-lea era noastră. Această descoperire, făcută pe limesul "transalutanus", aproape de limita sa nordică la circa 11 km de Jidava şi 28 km de burgul de la Rucăr deschide noi porţi pentru cunoaşterea istoriei poporului roman, aici descoperindu-se ruinele posibile ale unui castru, castel, turn de apărare sau o clădire civilă de tipul „villa rustica".

Poziţia strategică - un platou ce domina întreaga depresiune a Câmpulungului, spre cele patru puncte cardinale, apropierea căii de comunicaţie Câmpulung - Braşov – Târgovişte, precum şi materialul folosit la această construcţie au făcut posibilă ipoteza unui castru. Amplasarea acestuia corespunde întocmai recomandărilor lui Pseudo higicus. Cercetările arheologice sugerează că la Voineşti a fost construit un castru de pământ, azi total nivelat, situat pe câmpul de la răsărit de termele din piatră de pe dealul Măilătoaia.

In această zonă s-au descoperit fragmente ceramice, amfore, agrafe, căni depozitate în incinta şcolii din Voineşti. Cele mai semnificative sunt

27

ceramica roşie, apeductele, cuiele, ţevile din plumb. Materialele folosite la această construcţie sunt specifice tehnicii romane: piatră de calcar, gresii şi mai ales cărămizile arse şi lianţii de tip "opuss incertum" şi "signinum".

Zidurile au grosimi cuprinse între 0,70-0,90 m. Prezenţa ţevilor de plumb şi a cărămizilor arse de tip "opuss incertum" sugerează că această construcţie folosea drept baie („terme").

Ultimele descoperiri au scos la iveala unele dintre cele mai valoroase obiecte de inventar descoperite la Voineşti de-a lungul timpului, şi anume „ştampilele tagulare", datând de la începutul secolului al II-lea era noastră, impregnate pe un fragment de cărămidă (19/6/2,5 cm) cu litere înalte de 2 cm, argumentând faptul că aici se află regiunea Claudia sau o subunitate a acesteia care a locuit în acest cadru cu terme (detaşamentul Cohortei I Flavia Cammagenarum.

3.2. Perioada feudalăÎn „Dicţionarul geografic" al judeţului Muscel de la 1893 se spune

că: „în comună, care a fost proprietatea Basarabilor, se văd ruinele unei vechi citadele pe care poporul o numea Cetatea Tătărască".

Este vorba aici de ruine care odinioară au fost palate ale Basarabilor din secolele XII - XIII; în nord-estul comunei se mai văd şi astăzi, destul de şterse, ruinele pe care tradiţia locală le plasează în vremea Basarabilor.

Primul document care atestă cu certitudine numele de „Lereşti" este emis de Mircea cel Bătrân la 1414, prin care întăreşte lui Ioan Burcea şi Callian satul Braniştea Urasei, ocina la Vadul Şercaei şi „o stână în muntele Lereşti" scutiţi de dări şi slujbe. De la acest munte întărit de marele voievod îşi trage numele şi localitatea Lereşti (planşa I).

Istoria comunei devine mai bogată însă prin secolul al XV-lea. In anul 1963, în punctul „La ziduri", au fost scoase la lumină în urma săpăturilor efectuate, urmele unei construcţii de cult necunoscute până atunci. S-au găsit monede vechi, ceramică, podoabe din secolul XV.

O altă etapă de construcţie a bisericilor are loc la începutul secolului al XVI-lea, când s-a adăugat „nartex"-ul , unde sunt identificate 110 morminte datate între secolele XV - XVII, după care funcţia complexului încetează. S-au descoperit vase de bronz, ceramică, monede de argint - dinari ungureşti emişi de Matei Corvin şi Vladislav al II-lea, monede poloneze emise Ioan Albert şi monede româneşti emise sub domnia lui Basarab al II-lea (1442-1447). Lespedea funerară aflată „in situ", din piatră de Albeşti, poartă următorul epitaf în chirilică, arătând identitatea celui îngropat acolo:

„Aici zac umedite oase ale celui cinstit şi de bună rudă: Todoran, iuzbaşă de roşii, feciorul postelnicului Predii ot Lereşti şi s-au pristăvit în

28

zilele luminatului domn Constantin Basarab Voievod, în luna lui noiembrie, 8 zile, văleat 7164 (1650)"

Este demn de reţinut termenul "iuzbaşă de roşii", adică o funcţie militară de comandant al unui efectiv de 100 de ostaşi de cavalerie („roşii"), proveniţi din mica boierime de ţară, ce îndeplineau atât activităţi militare cât şi sarcini administrative fiscale, plătind „darea ruşală" (birul de roşii de circa 30 de ughianual). Din aceasta reiese că Lereştiul a fost un sat de plăieşi din cadrul celor destinate pazei frontierelor cu Transilvania.

Prezenţa unui iuzbaşă de Lereşti e semnificativă. Tatăl lui Tudoran era boierul postelnic Preda, „sluga" voievodului Radu Mihnea, menţionat într-un document din 24 septembrie 1614.

Aceste documente aduc informaţii de valoare privind procesul socio-economic şi istoric-cultural din perioada secolelor XV-XVT în zona nordică a Muscelului, din care face parte şi aşezarea de la Lereşti. In unele documente de la sfârşitul secolului al XVI-lea găsim informaţii referitoare şi la satul Voineşti. Astfel, într-un hrisov datat 27 august 7090 (1585), dat de Mihnea Voievod, se face referinţă la moşia Voineştilor. Din acest document reiese clar fiinţarea satului înainte de emiterea documentului, deoarece în text este utilizată formularea „... pentru că acest sat a fost moştenire ...,,.

Doi ani mai târziu, la 28 aprilie 7052 (1584), Patru Voievod, fiul lui Pătraşcu, domnul Tării Româneşti, confirmă jupânesei Măria, fiica lui Ionaşcu, stăpânirea peste moşia Voineştilor. In altă perioadă (1618 - 2 iunie), Gavril Movilă Voievod da în stăpânire moşia Voineştilor jupâniţei Stana, de la tatăl său Danciul Cotenescu. Din documentele aflate la Arhivele Statului, în Bucureşti, aflăm de existenţa ţiganilor pe moşia Voineştilor, cât şi în Lereşti. Matei Voievod, printr-o carte, face „volnic" pe Lăudat sa puie zălog peste 4 000 de bani ce i-a împrumutat cu camătă (9) . In secolul XVII avem ştiri că Lereştiul a fost sub ascultarea „scalei" de la Rucăr-Dragoslavele, în cadrul satelor de „pasadari" ce păzeau „scala şi plaiul care ducea pe drumul Braşovului". Sub „ascultarea schilei" au fost puse încă 12 sate de plăieşi din apropiere, printre care Nucşoara, Corbi, Corbişori, Slănic, Nămăeşti, Stoeneşti, Bădeni, Berevoeşti, Albeşti.

In 1648, Matei Basarab spune într-o poruncă dată gospodarilor din Godeni, pentru partea din muntele Muşuroaiele: „Cu mila lui dumnezeu, io, Matei Basarab Voievod, şi Domn, dat-am Domnia mea această poruncă acestor oameni din Godeni, judeţul Muscel, anume: Radu Urmălău, i Brătilă, i Rotea, i Negoiţă, i Dan, i Vladislav, i Mateiu, ca să fie lăsaţi în pace de către Preda ot Lereşti, de către feciorii lui şi de către toate rubedeniile lor pentru un munte ce am vândut acestor oameni ce scriu mai

29

sus, părintelui egumen Melhisedor de la Sfânta Mănăstire ot Dolgopal pentru ca s-au dat în Lereşti Muntele Muşuroaiele, ca să lepede banii Sfintei Mănăstiri şi să ţie ei acel munte zicând ca ei sunt mai volnici, scris luna mai 29 leat 7154 (1646)". Cu aceasta „carte" a lui Matei Basarab se deschide seria conflictelor de proprietate ale boierilor din Lereşti cu Mănăstirea Câmpulung şi cu boierii din împrejurimi pentru Muntele Muşuroaiele, Clăbucet, Strâmptu, Zănoaga. În 1667, părintele egumen de la Mănăstirea Câmpulung se duce la divanul lui Radu Leon Voievod, împreună cu boierii din Lereşti Oancea şi Dragomir pentru a stabili hotarul Munţilor Muşuroaiele, Clăbucet şi Strâmptu.

La 23 ianuarie 1694, Mitropolitul Tarii Româneşti da o carte de „blestem" la şase boieri hotărnici pentru rezolvarea hotarelor. Pentru secolul XVIII, sursele de informaţie sunt destul de sărace, principalele ştiri fiind legate de secolul XIX.

3.3. Perioada modernăDat fiind că pământul din vatra satului a fost în stăpânirea unor mari

proprietari, împreună cu munţii din raza lui, nu e exclus ca aceşti boieri să fi jucat un rol important în viaţa social-politică şi economică a ţării. Tribunalul judeţean Muscel, prin sentinţa nr. 79 din 25 iulie 1834, recunoaşte că toată moşia Lereşti şi cu 12 munţi s-au stăpânit din vremuri imemoriale de trei neamuri de seamă: Lereştii, Băneştii şi Stâlpenii. Prin această hotărnicie s-au dat boierilor Lereşteni munţii „Dintre Râuri (Baratul), Huluba, Piscu-Bradului, Comănescul, Lerescu". Celelalte două neamuri, Băneştii şi Stâlpenii, au rămas stăpâni în şapte munţi: Clăcile, Lalu, Pojorâta, Nanu, Văcărea, Pecineagu şi Strâmptu.

Din boierii Stâlpeni se trag Baloteştii, care au cumpărat şi partea Băneştilor. Din Baloteşti se trage, în linie feminină, şi I. C. Bratianu, care şi-a vândut o parte din moşia din Lereşti în 1848, o altă parte trecând în posesia Mănăstirii Câmpulung (Baratu).

Alţi boieri au fost Iorguleştii, ale căror proprietăţi au fost vândute pe la 1854 mai multor oameni, 164 de creştini cumpărând Dobriaşu Mare. Tot în această perioadă apar noi-veniţi, precum românii „ungureni", fugiţi din Ardeal ca să scape de cătănie, cei mai mulţi rămânând cu numele de „Ungureanu", „Catană", alţii venind imediat după răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan (Planşa II).

Nicolae Ionescu, în „Câmpulungul sub fanarioţi", afirma: „Istoricul bisericii aduse oarecare lumină şi asupra istoriei satului". Biserica „Sfinţii Voievozi" a fost construită în 1860, pe locul unde fusese înainte o biserică de lemn.

30

Preotul Răuţescu din Dragoslavele spune că: „Biserica satului Lereşti se afla făcută de toţi enoriaşii de la leat 1762, pe moşia coconului Nicolae Rucăreanu, cu 35 de enoriaşi de frunte, sub oblăduirea preotului Popa Bucur". O altă biserică, cu aproximativ 82 de enoriaşi, este cea din „Răceni" (Voineşti).

Trecător sunt amintiţi şi „Arvaţii" greci ai lui Ipsilanti, care erau fugăriţi de armatele turceşti venite să înăbuşe mişcarea revoluţionară a lui Tudor Vladimirescu şi care au trecut pe la răsărit de „Poiana Fetii" spre Dragoslavele.

Războiul de independenţă din 1877-1878 avea să înregistreze şi în istoria comunei Lereşti pagini nepieritoare. Lereştenii şi voineştenii au adus jertfa de sânge prin moartea eroică în timpul asaltului redutei Rahova, la 7 noiembrie 1877 a maiorului Dimitrie Giurescu - comandantul Batalionului II Muscel din Regimentul 4 Dorobanţi, a locotenentului Pavel Bordeianu şi a soldaţilor: Butoi Ion, Puicuşi Ion, Soceanu Gheorghe. Au fost făcute donaţii în bani, animale, furaje, pânză groasă de cânepă.

Suflul evenimentelor din primăvara anului 1907 a fost resimţit şi în comuna Lereşti, însă cu mai mică intensitate.

Războiul pentru reîntregirea neamului a lăsat urme adânci şi în comuna Lereşti. Aici, frontul de luptă a staţionat mai mult de o lună, traseele şi gropile ghiulelelor fiind şi azi vizibile pe dealurile pleşuve de la nord de Lereşti.

In zona de nord a Muscelului a acţionat regimentul 68 infanterie, sub comanda col. Meleca Gheorghe, frontul de aici fiind o verigă importantă în apărarea Câmpulungului. Pe data de 3 octombrie 1916 trupele germane ocupau Dragoslavele şi culmile sud-vestice ale Vârfului Măgura, Pravăţ şi Plăişor. Brigada a III-a este dirijată la 8 octombrie să ocupe poziţii spre Bughea de Sus, ca să apere Câmpulungul, dinspre Lereşti.

Companiile I-a şi a II-a, comandate de colonel Tiberiu Robescu şi companiile a III-a şi a IV-a comandate de căpitan Gheorghe Negulescu au ocupat tranşeele din satul Voineşti-Lereşti, cota 899.

Vârful Strâmptu, care domină valea Râului Târgului pe dreapta, e cucerit pe 10 octombrie de compania a doua. După 14 octombrie iniţiativa operaţiunilor rămâne în mâinile armatei noastre. Se duc lupte grele la Mateiaş şi Lereşti, iar spre sfârşitul lunii pe dealurile Poiana Fetii şi Ferigi, aici având loc dese contraatacuri. La 4 noiembrie 1916, generalul Averescu nota: „O zi bună, ... inamicul a fost izgonit din satele ocupate şi trupele noastre au reluat poziţiile pierdute."

Pe 11 Noiembrie, generalul Morgen începe marele atac spre flancul stâng, de la Lereşti până la Cândeşti. Atacul porni de la Rucăr peste Zănoaga, peste dealuri şi poteci înguste (Detaşamentul Reitzenstein).

31

Pe 15 noiembrie, nemţii pătrund în Lereşti pe o adâncime de 1500 m, iar ostaşii români din Divizia 22 îi atacă între Bratia şi Argeşel, scoţându-i din dispozitive. Sub ocupaţie germană, aici au fost construite şi exploatate o serie de căi ferate înguste de la actuala Cabană Voina până la gara Câmpulung, pe stânga Râului Târgului, pe o distanţă de 22 de km.

In zona „Ţarină", cu sprijinul societăţii „Cultul eroilor", înfiinţată după război, s-a construit un cimitir unde odihnesc 700 de soldaţi, dintre care 20 de români, 65 alpini, 10 bavarezi, alţii neidentificaţi. De asemenea au fost ridicate prin donaţii publice Monumente ale Eroilor în Lereşti şi Voineşti, monumentele fiind opere ale sculptorilor Gheorghe Popescu şi Nicole Bărbulescu. Intre 1916-1917, comuna Lereşti a dat 151 de morţi (18 Valea Foii, 55 Voineşti şi 78 Lereşti), la loc de cinste situându-se şi locotenent-colonelul Ion Vişoiu Cornăţeanu (Voineşti).

3.4. Perioada contemporanăLupta de veacuri pentru realizarea unităţii statale a fost încununată de

succes odată cu sfârşitul Războiului Mondial, astfel că la 1 Decembrie 1918 se înfăptuia Unirea Transilvaniei cu România, unire care a fost salutată cu un deosebit entuziasm în satele şi comunele judeţului Muscel.

După 1920 se construieşte în Voineşti fabrica de hârtie a Băncii Blank (pe locul unde mai târziu se vor construi halele I. A. ARO), fabrică în care se muncea 12 ore.

Pe 21 martie 1926 muncitorii de aici îşi înfiinţează un sindicat, afiliindu-se la Uniunea Muncitorilor din Industria Chimică, cu sediul la Cluj. La acea dată erau 211 muncitori conduşi de Leonida Şerban, iar când uzina a fost închisă, la jumătatea deceniului 3, cuprindea peste 500 de muncitori.

Pe 30 august 1940 s-a semnat Tratatul de la Viena, în urma căruia România pierdea peste 45 000 km . Locotenentul Lazea Dumitru a căzut în acele zile ale anului 1940 la datorie apărând frontiera de vest în zona Calatele-Diosig, dându-se numele lui unei străzi din comuna Lereşti pentru a-i cinsti memoria.

Pe lângă fabrica de hârtie s-au construit şi câteva fabrici de exploatare a lemnului: „Arelf', „Drajna", „Ferigeni", aparţinând unor societăţi naţionale din Gorj, Bacău, Prahova. Tot de exploatările forestiere sunt legaţi şi rudarii - populaţie de naţionalitate romă din nordul Lereştiului, care aveau îndeletniciri minore.

O parte importantă în istoria contemporană a localităţii o ocupa „Mişcarea cooperatistă". In 1904 se înfiinţează Banca Populară care oferea credite cu dobândă de 15%. Această bancă a ajutat cu 500 000 lei la construirea noii biserici şi a şcolii primare. In 1917 ia fiinţă „Întovărăşirea

32

Horia, Cloşca şi Crişan". Criza economică din 1928 face să stagneze activităţile băncii. Au mai apărut câteva cooperative de exploatare a lemnului: „Lereşti", „Râul Târgului", ambele cu sediul la Câmpulung. în această perioadă apar şi şcolile din nordul Muscelului, primele vetre de cultură din mediul rural fiind bisericile, pe lângă care s-au înfiinţat „şcoli de grămătici".

Şcolile cunosc o dezvoltare remarcabilă după 1918 în Lereşti, fiind construite mai multe localuri şi crescând numărul de învăţători în comună. Acum, judeţul Muscel făcea parte din Regiunea a VI-a Piteşti, cu noii învăţători: Marinescu Joiţa, Profira Polexe, Nicolae Firică, Nicolae Popescu, I. Cornăţeanu, I. D. Vişoianu.

In anul 1941 (mai-iulie), satul Voineşti a găzduit trupele germane înainte de marea ofensivă care urma să se desfăşoare la est de Prut. Sătenii au fost gazde ospitaliere, contribuind cu cazarea, hrana şi combustibilul, cu toate că starea de spirit a populaţiei era „foarte frământată", după cum arată scrierile istorice.

Între anii 1938-1946, Lereştiul a participat la evenimentele care se petreceau în toata ţara, existând şi aici mişcări legionare care prinseseră rădăcini şi proaspăt apărutele celule de comunişti. Ambele mişcări duceau o luptă ascunsă pentru a intimida sau a atrage cât mai mulţi adepţi.

În timpul celui de-al doilea Război Mondial, numeroşi tineri s-au înrolat voluntari la vârsta de 17-18 ani, împreună cu alţi tineri din comunele Mioarele, Poenari, Bughea de Jos, luptând la început în Rusia şi după întoarcerea armelor în Ardeal, Ungaria, Cehia şi Slovacia, remarcându-se în luptele de pe Mureş, Someş şi din Munţii Tatra.

3.4.1. Comuna Lereşti după al doilea Război MondialDupă anii grei de război, se reia treptat dezvoltarea economică şi

culturală. Cooperativizarea forţată duce la comasarea terenurilor agricole şi a pădurilor care fuseseră în proprietatea localnicilor din moşi-strămoşi.

Dezvoltând tradiţiile populare, cooperativa meşteşugărească şi-a câştigat aprecierea în ţară şi peste hotare (Italia, Elveţia, Austria, Germania).

Dealurile din jur au fost acoperite cu pomi fructiferi (circa 45 000 de pomi). Sectorul zootehnic cuprindea la începutul colectivizării circa 1200 de vaci şi 3200 de oi, cu mult mai puţin faţă de trecut, când în regiune erau 12 000 de oi şi 8 000 de vaci.

Nivelul de trai s-a îmbunătăţit simţitor totuşi, prin modernizările efectuate: s-au asfaltat 14 km de şosele, au fost racordate la reţeaua de apă potabilă 820 de gospodării, iar electrificarea comunei, a satelor şi cătunelor s-a făcut în proporţie de 90%.

33

3.4.2. Comuna Lereşti în perioada tranziţiei economice Revoluţia din 22 Decembrie 1989 a schimbat radical viaţa în Lereşti.

Oamenii şi-au primit înapoi pământurile şi pădurile - desigur că au existat numeroase litigii legate de aceste pământuri. Au apărut mai multe formaţiuni politice în atmosfera de proaspătă democraţie pe care fiecare a înţeles-o în felul său. Problemele altădată mascate au ieşit acum la iveală: familii sărace cu foarte mulţi copii, şomeri; corupţia şi jafurile au înregistrat o recrudescenţă deosebită în primii ani ai democraţiei.

Desigur că au apărut şi aspectele pozitive ale libertăţilor cucerite: dezvoltarea unui sector particular constând în mici unităţi de desfacere de produse alimentare sau de uz gospodăresc.

S-a construit recent, în colaborare cu o firmă franţuzească, o fabrică de ambalaje şi alte produse din mase plastice "Amplast", având 480 de angajaţi. Din 1993 în satul Voineşti a fost deschis săptămânal un târg de cereale, la cererea localnicilor. In continuare se pune accentul pe dezvoltarea societăţii private prin apariţia de mici unităţi productive cât mai profitabile pentru întreprinzători ca şi pentru beneficiarii produselor respective.

3.5. Consideraţii de toponimie (onomastică, lingvistică, nume proprii)

Între părţile constitutive ale geografiei se număra şi toponimia geografică, analizând de pe poziţiile şi cu metodele geografiei diferitele denumiri întâlnite. Prin descifrarea acestora s-au desprins concluzii de o inestimabilă valoare sub aspect istoric, geografic, lingvistic, etnografic, sociologic. De fapt toponimia constituie o sinteză a multor caracteristici fizico-geografice ale scoarţei terestre şi totodată un registru scris şi oral al multor evenimente sociale, adevărate mărturii ale comunei Lereşti.

Examinările lingvistice locale scot în evidenţă particularităţi ale transformării unor sunete sau grupuri de sunete în altele, cât şi multitudinea de regionalisme.

În onomastica locală întâlnim:- rotacismul (prefacerea sunetului), foarte frecventă în această zonă,

mai ales la persoanele vârstnice. Cel mai elocvent exemplu este transformarea lui "n" în "r" ("anin" devine "arin", "făina" devine "fărina", "ienupăr" - "ierupăr");

- pronunţia muiată a silabei "mi", mai ales în partea de nord a localităţii, unde sunt mai mulţi descendenţi ai "ungurenilor" ardeleni, în expresii ca "mi-e foame", "mi se cuvine", "mi se cere", etc);

- transformarea consoanei "v" în "vgh", ca în exemplele: vin=vghin, viţel=vghiţal sau vghiţel;

34

- regionalisme: sodom=mulţime, miezuină=hotar între vecini, bleau=fier moale, citov=în fire, teacăr=bolnav, chianţuri=stânci (locuri rele), hulă=râpă, şoală=verişăoară.

Numele proprii cele mai frecvent întâlnite sunt derivate de la unele îndeletniciri (ex. cojocărit) ale populaţiei sosite din Transilvania sau sunt nume vechi ale localnicilor care au moştenit pământurile din vremea lui Negru-Vodă: Cojocaru, Răcaru, Cicu, Trandafir, Marin, Herişanu, Negru, Pahonţu, Dascălu, Ungureanu, Popescu. Aceste nume apar la 30% din populaţia comunei. Nume mai vechi, tradiţionale, ca Lerescu, Balotă, Iorgulescu au dispărut din a doua jumătate a secolului XX.

3.6. Arta popularăExpresia de veacuri cea mai grăitoare a artei populare locale o

reprezintă portul popular, ale cărui caracteristici dezvăluie pentru cercetătorul etnolog o adevărată istorie a evenimentelor şi a modului de viaţă local.

Costumul popular. Caracteristica dominantă a costumului popular din Lereşti, ca de altfel din toată zona de nord a judeţului Argeş, este linia structurală simplă, constând într-o fotă care înfăşoară corpul de la mijloc în jos, strângându-se la mijloc cu betele, o cămaşă cusută de mână cu modele şi culori sobre, iar pe cap marama din borangic, purtată mai ales la ocazii şi dând o notă aparte de distincţie întregului costum.

Bărbaţii purtau iţari din cânepă, şerpar şi cămaşă brodată în cursul zilei, iar la sărbători îmbrăcau un costum croit de mână mult mai bogat ornat. Pe cap purtau pălării negre din lână groasă (doc). Iarna îmbrăcau "haine" (dulame, sumane din lână "bătocită", foarte groasă) ornate cu diferite simboluri.

Costumul popular al femeilor este în general mult mai complex, fiind bogat ornamentat. Nici una dintre piesele costumului nu este lăsată fără ornament, fiind executate diferite cusături cu mult bun-simţ artistic.

Ia împodobită cu cusături negre şi albastre este cunoscuta în zona ca "ie de Lereşti" sau "albastru de Lereşti". Aceasta ie se face din pânză de casă ţesută în două iţe şi are două părţi: trupul ("ciupacul") şi "poalele". Partea superioară a cămăşii, "altiţa" este rotunjită şi încreţită. De aici pornesc pieptul, spatele şi mânecile. Ia de Lereşti se distinge prin cusătura bogată cu lână, amici, mătase, fir de argint, beteală. Motivele ornamentale cele mai folosite sunt „fuştii", „brăduleţii", „ciarba" - o linie şerpuită, arcuită pe piept, altiţa şi în lungul mânecii, „suveicuţa" cusută pe „rumânescuri", toate acestea fiind cusute cu negru, albastru sau cu fir de argint. Mai întâlnim „şerpeasca" - o cusătură şerpuită, „roţi", „cârlige".

35

Tehnica de executare este de obicei „punctul în cruce", cusătura pe fir şi mai rar „punctul bătrânesc" - o frumoasă broderie în relief. Pe lungimea mânecii sunt cusute „râuri în şiruri verticale" şi pumnaşii ce strâng mâneca în partea de jos.

Fota are o componenţă mai importantă: faţa, care se ţese în patru iţe şi se mai numeşte „scoarţă". Aceasta se ţese la capete în vergi şi benzi, partea din faţă fiind cusută de mână în tehnica „alesăturilor" cu motive geometrice, cu fire metalice argintate.

„Betele" sunt o completare a costumului ornamentată cu vergi şi ochiuri în diferite culori armonios îmbinate.

Marama este ţesută din borangic în doua iţe, are patru metri şi se poartă de sărbători. Marama este împodobită cu cusături din bumbac sau mătase în motive florale sau geometrice, dispuse în câmpuri romboidale.

În trecut, în zilele de sărbătoare, oamenii ieşeau la horă, prilej cu care fetele îşi arătau frumoasele costume cusute de mâna lor. Jocurile populare constituie şi astăzi un valoros patrimoniu de artă populară. Repertoriul lor este format de „brâu", „horă", „sârbă", „ungureasca în doi", acompaniamentul muzical fiind executat de lăutari aduşi din satele învecinate: Bughea, Poienari, lăutari care cântă la vioară, cobză, ţambal, acordeon.

Brâul este un joc mixt, jucat în semicerc sau cerc deschis, cu braţele întinse, petrecute pe după umeri sau după mijloc, pe o frază muzicală de 3, 6, 9, 12 măsuri..

Hora este cea obişnuită zonei muscelene, jucată în doi timpi, în cerc, fiind un dans mixt sau numai de bărbaţi jucat.

Sârba este tot un dans mixt, în semicerc, în măsura 2/4, executat într-un tempo vivace, la început doar de băieţi, apoi intrând în joc şi fetele, alternând perioadele de joc mai rapid ca cele de „respiro".

Românul este o variantă de horă, executată în cerc, cu mişcări spre dreapta şi spre stânga, schimbând sensul la comandă.

Ungureasca este un joc de perechi specific pentru nordul judeţului Argeş. Partenerii se învârtesc fără a-şi da drumul mâinilor, cu mişcări mărunte, vioaie şi dantelate.

Poezia populară a fost mai puţin cercetată. Sunt cunoscute puţine creaţii, ca „Albina", „De Sfânta Măria Mare" – „De Sfânta Măria Mare/ Cobor oile la vale/ şi se duc şi nu mai vin/ Pân' la Sfantu' Constantin/ Rămân stâni fără stăpâni/ Strunguţe fără băciţe".

Întâlnim în Lereşti colinde şi strigături populare adecvate diferitelor sărbători religioase şi altor evenimente din viaţa satului: nunţi, botezuri, etc.

36

De asemenea, ziua de Bobotează cunoaşte în comuna Lereşti virtuţi de sărbătoare atât religioasă cât şi culturală. Acum se face dezlegare la hore, pe noul an, se deschide Căminul Cultural pentru nunţi, botezuri, discoteci, etc.

Lereştiul a dat trei pictori renumiţi în zonă: Gheorghe Popescu, Ştefan Chioreanu şi Gheorghe Negru, care au zugrăvit în 1897 biserica „Sfinţii Voievozi" şi au zugrăvit în numeroase portrete şi peisaje frumuseţea locurilor şi a portului popular local.

3.7. Obiceiuri PopulareDin multele obiceiuri populare întâlnite pe meleagurile muscelene, o

mare parte îşi găsesc materializarea legat atât de evenimentele cotidiene cât şi de cele religioase.

Nunta este o manifestare prezentă în toate regiunile României, în Lereşti având anumite particularităţi. Până nu demult foarte mulţi dintre locuitori erau pădurari care-şi petreceau mult timp departe de casă. Lereştenii veneau acasă doar pentru evenimentele importante, cum erau printre altele şi nunţile, căpătând caracter de aduceri aminte, revederi şi bucurie.

Înaintea nunţii avea loc "pogodirea", adică peţirea fetei, moment în care se discutau aspecte legate de zestrea mirilor. Logodna se face apoi acasă la părinţii fetei, în prezenţa naşilor. „Fedeleşul" sau „Bradul" este o petrecere făcută cu o seară înaintea nunţii şi începe acasă la ginere. Aici sosesc prietenii acestuia cu bradul la poartă, îl ornează şi apoi pleacă acasă la mireasă unde sărbătoresc până dimineaţa. Fratele de ginere are un colac pe care îl rupe deasupra capului miresei. Dumineca este „nunta de zi a fetei", când mirii se cunună la biserică, după ce a avut loc „iertăciunea" de la părinţii fetei, moment în care lăutarii cântă „nunta miresei". După cununie se merge la socrii mari, unde se pune masa de nuntă cât mai îmbelşugată în bucate şi se petrece cu lăutari până seara sau chiar până a doua zi dimineaţa. Nunta se încheie luni seara când se serveşte „ciorba de burtă".

„Datul de-a verii si de-a suratele" semnifică o legătura ce se stabileşte între prieteni foarte buni, fără grad de rudenie, care fac schimb de mici obiecte cu aceasta ocazie şi se adună la una din cele doua persoane astfel „legate", petrecând până seara. Acest obicei este precedat de sărbătoarea Rusaliilor.

Obiceiurile de Anul Nou încep cu prepararea „scovergilor", a cozonacilor, covrigilor, etc. precum şi a gogoşilor pentru fetele de măritat, care trebuie să le mănânce în mijlocul curţii la miezul nopţii, până ce aud un câine lătrând; din direcţia din care se aude va veni şi mirele fetei. In

37

noaptea de Anul Nou se taie şase cepe în două, iar funcţie de aspectul celor 12 jumătăţi se deduce cum vor fi lunile anului următor, care vor fi perioadele favorabile pentru diferite activităţi agricole sau de altă natură.

3.8. Locuinţe, gospodării, ocupaţii şi meşteşuguri străvechi3.8.1. Tipologia locuinţelor

Locuinţele sunt specifice zonei Subcarpatice din Muntenia nordică, construite din materiale locale prezente din belşug, ceea ce a făcut ca ele să arate mult mai bine decât construcţiile din zonele învecinate (Podişul Getic şi Câmpia Română), care erau construite din paie, şindrilă sau pământ.

La ora actuală sunt mai multe tipuri de case, caracteristică fiind îmbinarea dintre construcţiile vechi şi noi, reprezentând diferite etape de evoluţie teritorială a vetrelor. Construcţiile din lemn şi cărămidă predomină, fiecare fiind întâlnite în 31% din cazuri în prezent, casele de chirpici existente în trecut fiind astăzi aproape dispărute. Piatra este folosită la construcţii într-un procent de 27% din clădiri, fiind mai mult folosită în construcţiile mai vechi. Şi astăzi acest gen de construcţii pot fi întâlnite mai ales în centrul şi sudul comunei.

Cel mai vechi tip de casă este cel cu o singură încăpere folosită atât pentru locuit, cât şi ca bucătărie, cu o prispă joasă, de unde, prin 2-3 trepte de piatră de râu se cobora în curte. Casa avea ferestre mici, acoperişul în patru ape, acoperit cu sită, iar pereţii erau din lemn „tencuit" cu chirpici, în loc de coş având o „cucă" în acoperiş de tipul "sibişel". Ulterior mai apare o încăpere lângă cea iniţială, cu rol de dormitor. Casa capătă o nouă înfăţişare prin schimbarea acoperişului şi văruirea pereţilor, fumul ieşind direct în pod, apoi apare casa cu „etaj" sau cu prispă înaltă. La „parter" era pivniţa, cu zid gros de piatră, „gârliciul" fiind închis de o altă uşă cu gradele din nuiele.

Încăperile de locuit sunt la etaj şi au în faţă o tindă sau prispă, cu care comunică fiecare din ele. Intrarea în pod se face printr-un spaţiu lăsat liber în tavanul tindei. Pereţii sunt zugrăviţi în alb sau albastru, cu modele diverse: linii drepte sau frânte, flori, romburi, etc. Tot la „parter" se găseşte o altă încăpere, ceva mai mică decât prima şi având intrare separată, folosită ca „vatră", în care se pregăteşte şi serveşte mâncarea, existând o masă, dulapuri şi scaune.

La tindă apar stâlpi din lemn cu arcade sau din cărămidă formând semicercuri, bogat împodobiţi. Acoperişul este din ţiglă, sprijinit pe „cosorobi" ce alcătuiesc peretele casei şi pe mici stâlpi ce alcătuiesc „războiul".

În ultimul timp au apărut foarte multe locuinţe din cărămidă cu acoperiş din tablă zincată.

38

Un alt stil de casă este cu două intrări, una principală în faţa casei şi cealaltă prin spate. Au apărut de asemenea case cu verande şi holuri, recente în timp.

„Villa" este un tip de casă care are o a treia veranda. Des întâlnită este şi casa-anexă, alături de corpul casei mari, funcţionând ca bucătărie, cămară, magazie pentru lemne. Grajdurile, coteţele sunt distanţate faţă de casă şi mai ascunse privirii, pentru a nu ştirbi din frumuseţea casei şi a curţii bine îngrijite.

Trăsătura caracteristică a locuinţelor din Lereşti o reprezintă ornamentaţiile din tencuială ce împodobesc arcadele ferestrelor. Apar două stiluri de ornament, cel vechi, cu o tencuială mai puţin perfecţionată, cu tencuială colorată la brâul faţadei, cu motive florale şi geometrice simple, în culori vii, precum şi un stil mai nou, cu o tehnică mai avansată, permiţând executarea de motive ornamentale mai complexe. Toate aceste preocupări pentru împodobirea locuinţei arată dragostea pentru frumos a oamenilor din zonă.

3.8.2. Ocupaţiile locuitorilor Aşezarea geografică a comunei Lereşti la poalele Munţilor Iezer a

făcut ca, mult timp, ocupaţia principală a localnicilor sa fie silvicultura. Ulterior, odată cu venirea românilor din Transilvania, s-a extins şi oieritul. La începutul secolului XX, locuitorii comunei puteau fi împărţiţi în silvicultori, oieri, târgoveţi. O mai mare diversificare a ocupaţiilor apare însă după 1956, când urbanizarea şi industrializarea în masă înlocuiesc treptat ocupaţiile de bază silvo - pastorale. Agricultura veche, care se practică şi astăzi până la o altitudine de 1600-1700 m, a rămas totuşi o îndeletnicire de bază, adaptată condiţiilor locale, cu toate ca tabloul climatic este mai aspru şi pământul este mai greu de lucrat, produsele agricole obţinute fiind destinate în principal, daca nu în exclusivitate, hrănirii familiei şi nu obţinerii unui profit, spre deosebire de silvicultură şi oierit, care erau mai profitabile.

Mărturii ale acestor ocupaţii stau poienile întinse, agroterasele, arăturile la înălţime, culoarele de „corhăit" lemnele precum şi numeroasele case construite predominant din lemn. In comuna Lereşti se practică, dat fiind relieful înalt, o agricultură de coastă, cu suprafeţe cultivate de mică întindere. In estul localităţii se cultivă mei, de unde şi denumiri locale ca „Meeni", „Mălaia", „Mălăieşti".

În rest cerealele sunt aduse de la câmpie, la schimb cu cherestea, caş, lână, piei, brazi, răşină şi alte produse locale. Activitatea pastorală îmbracă două forme: păstoritul în jurul gospodăriei, pentru un număr mic de animale, şi păstoritul agricol pendular, datorat pe de o parte creşterii

39

numărului de oi şi pe de altă parte reducerii păşunilor. Tradiţia consemnează „drumul oilor": al lânii, al caşului, al baciului, ca şi „drumul cherestelei", mişcări periodice care au fost păstrate mulţi ani după 1945.

Alte ocupaţii mai vechi, păstrate până în prezent mai sunt şi:- culesul în natură, specific acestei zone montane în care se găsesc în

păduri şi poieni afine, zmeură, mure, fragi, ciuperci, măceşe, etc. In prezent este o ocupaţie sporadică şi necontrolată.

- pescuitul se practică pe Râul Târgului şi pe lacul de acumulare al barajului de la Râuşor, găsindu-se mai ales păstrăvi, zglăvoace, verdeţi. Pe lângă pescuitul clasic cu undiţa, se cunosc şi se mai practică încă şi alte metode de prindere a peştilor: cu mâna, furculiţa, geamul, prin abaterea cursului apei („răstocire") sau secare parţială.

- vânătoarea era pe vremuri o îndeletnicire frecventă şi foarte apreciată. Se vânau iepuri, găinuşe, raţe, gâşte sălbatice, căprioare, precum şi porci mistreţi, vulpi, urşi, jderi.

- pomicultura, deşi este menţionată într-un dicţionar din 1893 cultura merilor pădureţi şi a prunilor, era puţin dezvoltată înainte de 1956, când s-a înfiinţat Cooperativa Agricolă Colectivă. în prezent, peste 148 ha din vatra satului sunt ocupate de culturi agricole şi pomicole.

- creşterea animalelor este o ocupaţie tradiţională de bază a localnicilor. „Dicţionarul geografic al judeţului Muscel" consemnează în 1893 că în Lereşti erau: "1000 cornute mari, 2970 de oi, 140 de cai şi 168 porci". In prezent numărul de animale este ceva mai mic: 748 cornute mari, 1957 oi, 52 cai, 157 capre, 153 porci şi 18 măgari, care pasc pe o suprafaţă de peste 664 ha. Până nu demult exista chiar şi un târg de vite şi produse animale (caş, lână, carne, piei, etc.) în poiana Sf. Ilie de la Clăbucet.

În prezent, aproximativ una din trei familii din comună deţine una sau două vaci cu lapte. Laptele este colectat într-un vas numit "şuştar" şi folosit la prepararea caşului, untului, urdei sau altor tipuri de brânzeturi. Caşul (sau telemeaua) se obţine prin închegarea laptelui cu cheagul preparat din stomacul animalelor tinere (miel, viţel, purcel) înainte ca acestea să fie înţărcate. Unele tipuri de brânză se păstrează în stomacul animalelor sacrificate, ca de exemplu brânză de burduf sau urdă. La stână, brânza se păstrează şi în coajă de brad.Atunci când sunt numeroase, oile sunt adăpostite în satane pe lângă care se organizează stâne. O stână are mai multe „compartimente": „fierbătoarea", „stâna de brânză", „dormitorul", „prispa", „aburul". Operaţiunea de mutare a „oborului" de oi sau vaci dintr-un loc în altul se numeşte „târlit".

- ţesutul este o altă ocupaţie tradiţională a femeilor din Lereşti. Pentru a obţine firele necesare, mai întâi se practică tunsul oilor în lunile aprilie-mai, apoi spălatul lânii la gârlă şi „scărmănatul" pe timp de vară.

40

Iarna, lâna se piaptănă şi se triază după calitate în „ştim", „par", „codină". Din cea de tip „păr" se fac caiere care se torc în lunile lungi de iarnă şi, din firele obţinute, se ţes la război diferite obiecte. Pentru tors se folosesc furca, fusul, vârtelniţa.

Războiul de ţesut este o unealtă complexă, a cărei folosire datează de sute de ani, meşteşugul ţesutului transmiţându-se de la mamă la fiică, din generaţie în generaţie. Războiul este alcătuit dintr-un „drug" sprijinit pe două picioare înclinate, acestea susţinând „urzeala", „vătala" cu doua părţi scobite în care se introduce „spata" şi doua „mâini". în spatele „vătalei" se află „iţele", în număr de trei, prinse de spetează prin „cătuşi".

- munca forestieră. încă din 1893, pe Râul Târgului erau 25 de fierăstraie. Odată cu venirea italienilor, în 1904, exploatarea lemnului s-a extins pe Valea Ruscăi din Munţii Muşuroaiele, amploarea cea mai mare căpătând-o între anii 1912-1915.

Tehnica de exploatare a lemnului implica mai multe etape: doborârea arborilor, secţionarea trunchiurilor pe loc, transportul la rampă.

Aici se sortează lemnul pe categorii: pentru celuloză, pentru doage, lemnul de mină, buştenii „de rulaj", pentru scândură, iar restul se transformă în lemne pentru foc. Lemnul se taie iarna, când seva este uscată. Instrumentele de lucru sunt reprezentate de topoare, joagare, drujbe pentru tăiat, iar ca accesorii se folosesc cârlige, ţapine, „canalul de uscat" ca bază de alunecare a lemnului, alcătuit din „lungoane", „babe", „tresuri", „piloni", „capre", precum şi „jilipul" - canal de apa folosit tot pentru transportul lemnului.

41

CAPITOLUL 4GEOGRAFIA POPULAŢIEI

De la populaţia neolitică pre-indoeuropeană care cultiva pământul şi creştea animale pe teritoriile de la nord de Dunăre, cu cinci mii de ani înaintea erei noastre, la fondul traco-dac şi apoi daco-roman, teritoriul comunei Lereşti a fost neîncetat locuit.

Diversificarea aşezărilor şi o reaşezare a împărţirii teritoriale se vor face însă de-abia în a doua jumătate a secolului al XlV-lea. Până în secolul XIX, în Depresiunea Câmpulung şi mai multe văi învecinate, se va instala o populaţie venită de peste munţi, din Transilvania, din cauza prigonirilor sau din motive comerciale, între Câmpulung şi Braşov existând strânse legături economice.

Comuna Lereşti beneficiază de condiţii naturale dintre cele mai favorabile aşezărilor omeneşti: soluri bune în lunca râului şi pe dealurile învecinate, păduri bogate, cu specii valoroase de molid, brad, arţar, fag, frasin numai bune pentru construcţii şi lemn de foc, sălbăticiunile adăpostite de aceste păduri fiind şi ele foarte căutate de amatorii de trofee cinegetice, o climă tonifiantă, aerul proaspăt şi ape limpezi şi bogate.

După cum am amintit şi mai sus, teritoriul comunei Lereşti a fost locuit în permanenţă, de la primele mărturii de aşezări umane până astăzi. La recensământul din 1992, aici s-au înregistrat 5419 locuitori, circa 23% din populaţia regiunii Muscel şi respectiv 0,024% din populaţia totală a României, pe o suprafaţă reprezentând 0,030% (daca luăm în consideraţie doar culoarul şi regiunile limitrofe ale cursului principal al Râului Târgului) din suprafaţa totală a ţării noastre.

4.1. Evoluţia numerică a populaţieiEvoluţia numerică a populaţiei comunei Lereşti a cunoscut de-a

lungul timpului perioade de creştere, stagnare sau regres.Până la sfârşitul secolului al XVII-lea, s-a înregistrat o creştere mică,

dar continuă a numărului de locuitori, în principal pe baza sporului natural. In această perioadă, se extind exploatarea lemnului şi oieritului, precum şi suprafeţele cultivate. Apar fluctuaţii regionale, în final delimitându-se unele arii de concentrare demografică pe văile principale şi pe culoare, în timp ce pe interfluvii şi la contactul cu muntele numărul locuitorilor rămâne redus, popularea având un caracter sezonier.

În secolul XVIII, un pârcălab notează pe teritoriul actualei comune 400 de locuitori, care erau fie „megieşi de ocină" fie îşi plăteau dările la boieri, numindu-se astfel „rumâni", adică iobagi. Mai târziu sosesc în comuna peste 132 de familii de „ungureni", 39 dintre ele stabilindu-se în

42

Lereşti. Dintre membrii acestor familii, 94 se numeau Ungureanu, iar 29 Popescu.

La jumătatea secolului XIX se unesc cele doua sate: Lereştiul de Sus cu 68 de familii şi Lereştiul de Jos cu 59 de familii. în 1868 a avut locîmproprietărirea ţăranilor cu pământ, până atunci aceştia fiind nevoiţi să muncească pentru boieri. În 1890, comuna Lereşti număra 1284 de locuitori, dintre care 682 bărbaţi şi 602 femei, care locuiau în 286 de case. Satul Voineşti avea doua cătune: Răceni şi Valea Foii, cu 1200 de locuitori în total. In secolul XX se înregistrează modificări importante ale curbei demografice, fapt evidenţiat şi de recensământurile efectuate începând din anul 1912 până la cel mai recent, din 1995 (tabelul nr.10).

Tabel nr. 10 Evoluţia numerică a populaţiei în comuna LereştiAnul 1912 1930 1948 1966 1977 1992 1995 2002Comuna Lereşti

2051 2870 3818 48795513 5419 5388

5025

Sat Lereşti

Pojorâta1414 89 1665

1111857

319

2874

390

3203

514

5419

2703 808 410

3298

Lereşti135

1158 1892 2484 2691 21662888

Sat Voineşti

Răceni6137

4091201

4171333

7172308

8322308

883808

2685 1047 764

1727Valea Foii

528 784 890 1173 1425 1318 963

(După datele obţinute de la Primăria comunei Lereşti)

Raportată la populaţia judeţului Argeş (681218 locuitori în 1995), populaţia comunei Lereşti reprezintă 0,8%.

Menţinerea unei populaţii constante în zona studiată se datorează atât condiţiilor de relief cât şi situării în apropierea unor centre socio-economice stabile, care au cunoscut o creştere constantă, rezultată în urma recensămintelor făcute din 1912 până acum.

Tabel nr. 11 Populaţia comunei Lereşti, în comparaţie cu cea din oraşele mari învecinate, înregistrată la recensăminte

Aşezarea 1912 1930 1948 1956 1966 1977 1992 1995 2002Lereşti 2051 2870 3818 4231 4879 5513 5419 5389 5025Câmpulung 14014 13168 18174 18880 24877 31533 44125 44560 38347Piteşti 12417 19532 24007 38330 69133 123735 179337 185639 196539

A

În 1912, cei 2051 de locuitori (1414 în Lereşti şi 637 în Voineşti) locuiau în 314 case cu gospodării, pentru ca, după 1948, odată cu dezvoltarea economică, să fie înregistraţi 4218 locuitori în 589 case.

În 1977, comuna număra 5490 de locuitori, din care 2700 bărbaţi şi 2785 femei. Capii familiilor lucrau majoritatea ca muncitori forestieri (800)

43

sau la Uzina mecanică Câmpulung - viitoarea „ARO S.A." (1007), iar 301 femei lucrau în cooperativă.

La recensământul din 1992 (7 ianuarie) s-au găsit 5419 locuitori, din care 2690 bărbaţi şi 2729 femei. Se constată o tendinţă de scădere a numărului de locuitori prin scăderea natalităţii şi migraţia tinerilor spre zonele industrializate. Un studiu ulterior (din 1995) arată o populaţie de 5397 de locuitori (2660 bărbaţi şi 2737 femei) cu o medie de vârstă crescută şi cu 290 de femei mai multe decât bărbaţi, aceştia migrând mai frecvent în alte judeţe sau zone învecinate. Astfel, indicele de masculinitate în comună - 48,3% - este mai mic decât cel pe ţară - 49% - şi decât cel pe judeţ - 48,9%. Numărul de familii înregistrat în acelaşi an era de 1315.

4.1.1. Sporul naturalFaţă de sporul natural mediu pe ţară, de 4-5/1000 de locuitori, sporul

natural în comuna Lereşti înregistrează valori mai mari, cuprinse între 4,7-7,2/1000 de locuitori (în anumite zone din vatra comunei atingând chiar valori de 10,9-11,6/1000 de locuitori) (fig. 8).

4.1.2. NatalitateaPe teritoriul comunei Lereşti, natalitatea a fost permanent crescută

faţă de valorile medii pe ţară şi judeţ, fiind cuprinsă între 22-28/1000 în perioada 1960-1980, ulterior scăzând la valori între 15,4-19,9/1000 în 1990-1991 (tabel 12).

Tabel nr. 12 Natalitatea în comuna Lereşti

Anul 1972 1973 1974 1975 1976 1977Valoarea 20,7 19,8 21,9 24,5 20,5 19,9Anul 1978 1980 1981 1982 1983 1984Valoarea 18,9 19 17,6 16,4 14,4 13,4Anul 1985 1986 1987 1988 1989 1990Valoarea 14,8 15 14,9 14,3 13,9 11,7

În 1992, natalitatea era de 20-24/1000 în centrul comunei şi ceva mai mică în zonele estice şi de nord-vest, cu relief accidentat (sub 15/1000),aceasta pe fondul scăderii numărului de naşteri, cât şi părăsirii comunei de un număr mare de tineri.

4.1.3. Mortalitatea. Mortalitatea în comuna Lereşti este în general sub valorile medii pe

ţară, fiind cuprinsă între 6,4 şi 7,8/1000 în 1977, pentru ca în 1992 să

44

ajungă la valoarea medie de 9,5/1000, cu oscilaţii între 11,7/1000 în nordul şi estul comunei, cu populaţie îmbătrânită, şi 7,6-8,1/1000 de locuitori în centrul şi sudul comunei, cu populaţie mai tânăra (tabel 13).

Tabel nr. 13 Mişcarea naturală în comuna LereştiFactorii demografici Natalitatea

196619,8

197720,1

198720,6

199019,4

199218,4

199418,5

199518,7

199618,3

200218,2

Mortalitatea 8,7 8,5 8,3 9,3 10,8 11,1 10,6 10,7 10,9Sporul natural 11,1 11,6 12,3 10,5 7,6 7,4 8,1 7,5 8,4

Concluzionând datele din tabel, putem spune că ne aflăm în faţa unei regiuni bine populate şi a unei populaţii cu natalitate ridicată şi mortalitate redusă, ducând la un spor natural ridicat. De asemenea, se observă creşterea numerică a populaţiei într-un ritm continuu până la finele deceniului opt, după care s-a înregistrat o uşoară scădere, pe fondul reducerii natalităţii în rândul femeilor peste 36 de ani şi al creşterii mortalităţii în rândul persoanelor de peste 55 de ani.

Constatăm că scăderea sporului natural de la nivelul ţării noastre se resimte şi în comuna Lereşti, dar cu valori mult mai mici decât arată calculele la nivel naţional (aici, păstrându-se mult mai mult grija faţa de familie, închegarea unor familii într-un timp mult mai îndelungat, conlucrând şi cadrul natural, care nu este atât de ostil stabilirii unor condiţii optime de trai).

4.1.4. Mortalitatea infantilă Faţă de media pe judeţ de 30,8/1000, mortalitatea infantilă în comună

era cuprinsă între 16-19/1000 în 1977, crescând la 19,9-22,4/1000 în 1992 şi ajungând chiar la 26/1000 în 1995, valori oricum mult mai mici decât cele înregistrate la Albeşti (29/1000), Nămăieşti (31/1000) sau Mioarele - Măţău (28/1000).

4.2. Densitatea populaţieiValea superioară a Râului Târgului şi dealurile din vecinătate

constituie una din ariile cele mai populate din Subcarpaţii cuprinşi între Argeşel şi Râul Doamnei. Aici se succed, într-un profil domol înclinat de la nord la sud, cele două sate, Lereşti şi Voineşti, împreună cu cătunele lor, alcătuind o grupare rurală subcarpatică sub formă liniar-tentaculară pe cele două maluri ale Râului Târgului. Densitatea populaţiei reflectă condiţiile specifice cadrului natural în care se desfăşoară din timpuri istorice.

Densitatea medie actuală a populaţiei din comuna Lereşti înregistrată în 1995 este sub valorile medii pe ţara ( 98,6 loc/km2 ), prezentând variaţii teritoriale, în centrul comunei, pe axa principală a Râului Târgului, unde

45

ating valori de 97,6 şi 98,6 loc/km , uneori chiar depăşind 100 loc/km2 în vatra satului Lereşti (zona administrativă). O asemenea situaţie a mai fost înregistrată la recensământul din 1977 pe porţiunea cuprinsă între Lereşti Pod şi Valea Foii, pe o distanţă de 2,8 km, când au fost înregistraţi 103,4 loc/km 2.

În concluzie, pe o suprafaţă de 14219 ha locuiesc 5388 de oameni, populaţie neuniform răspândită, concentrată în lungul unei văi de 8 km cuprinzând o densitate de 94-95 loc./km 2, în timp ce în zonele periferice (de ex. „La Ziduri", „Ţarină"), densitatea coboară sub 50 loc/km (fig. 6 ). În prezent, există în continuare tendinţa creşterii densităţii la nivelul luncii şi primei terase, pentru celelalte zone neexistând tendinţe de creştere sau scădere deosebite, în funcţie de sporul natural şi condiţiile economice.

Comparând recensămintele din 1977 (5513 locuitori, 78,7 loc/km ) şi 1992 (5419 locuitori, 74,6 loc/km2 ) se observă o constanţă în ceea ce priveşte popularea comunei, uşoara scădere numerică datorându-se migrării spre oraş şi scăderii sporului natural în ultimele două decenii (tabel 14). Tabel nr. 14 Densitatea populaţiei în comuna LereştiAnul Densitatea (loc/km2

191246,6

193047,5

194850,9

195660,8

196668

197778,7

199274,6

199577,3

4.3. Mişcarea migratorie a populaţiei4.3.1. Mişcări definitive

În comuna Lereşti, mişcarea migratorie a fost mai susţinută înainte de primul şi al doilea război mondial, scăzând în perioadele imediat următoare. De fapt, dezvoltarea economică locală este cea care a dictat mişcările migratorii mai puternice din perioadele de stagnare economică şi mai puţin intensificate din perioadele de reală creştere economică.

În prima jumătate a secolului XX s-au dezvoltat mai puternic din punct de vedere economic câteva oraşe din împrejurimile comunei: Câmpulung, Curtea de Argeş şi Braşov, ceea ce a dus la creşterea fenomenului migrator. Pe de altă parte, teritoriul comunei Lereşti a constituit şi o zona de adăpost. În 1940 a fost mutată aici fabrica de subansamble aeronautice şi motociclete din Braşov, fabrica ce avea să devină ulterior Uzina de autoturisme "ARO", atât de cunoscută pe plan mondial.

Migraţia din această zonă nu a avut la bază conflicte interetnice sau religioase, cum s-a întâmplat de exemplu în Transilvania în secolele XVII-XVIII, când au avut loc migrări masive. Migraţia populaţiei comunei Lereşti în zonele urbane sau industrializate a fost dictată strict de condiţiile naturale şi potenţialul economic redus, dar legătura cu comunitatea rurală a

46

fost strânsă prin desele reveniri în sat, în concedii sau cu prilejul sărbătorilor.

4.3.2. Mişcări sezoniereDeplasările zilnice sau săptămânale sunt frecvente, realizându-se cu

precădere spre sud şi est (76%), spre nord fiind doar 7% din plecările sezoniere sau navetism (figura 23). În trecut, majoritatea deplasărilor sezoniere se făceau pe o distanţă de 10-12 km; actual, crescând numărul muncitorilor plecaţi pe distanţe de peste 100 km, după 1991, au plecat muncitori în Piteşti, Bucureşti, etc.

În perioada 1977-1985, din Lereşti plecau la lucru în zonele învecinate circa 1600-1800 localnici, cei plecaţi pe distanţe mai mari fiind în număr de 180-310. În perioada 1991-1995, numărul navetiştilor a scăzut la 680-790, crescând în schimb cel al sezonierilor la 1000-1360 pentru munci agricole şi alte activităţi. În perioadele de vârf ale strânsului recoltelor (grâu, piersici, caise, porumb, struguri) pleacă din sat cca 700-800 de locuitori, în majoritate bărbaţi, înregistraţi în 1995, faţă de 100-260, câţi plecau în aceleaşi perioade în anul 1977. Cererea mare de forţă de muncă pe plan naţional, mai ales în domeniul construcţiilor şi în industrie menţine la nivele ridicate mişcarea sezonieră în comuna Lereşti.

Analiza direcţiilor de deplasare sezonieră arată că o mare parte din muncitorii sezonieri merg în pădurile din sudul Munţilor Făgăraş, din Depresiunea-Sibiu, din Parâng sau din Carpaţii de Curbură pentru munci sezoniere, o altă parte pleacă pentru munci agricole în Podişul Getic, Câmpia Română, Banat, Oltenia sau Dobrogea, un număr ceva mai mic plecând să lucreze în construcţii, aceştia din urmă plecând definitiv din sat.

O reducere considerabilă a plecărilor sezoniere pe distanţe mari a localnicilor a fost determinată de construcţia mai multor obiective industriale importante: „ARO S.A.", Combinatul de lianţi, Combinatul de fire şi fibre sintetice, în zone mai apropiate, ori integrarea în comună a unor ramuri economice republicane.

Un rol important în reţinerea forţei de muncă în comună (şi implicit a populaţiei) 1-a avut extinderea activităţii gaterelor şi creşterea producţiei de cherestea, şantierul de construcţie a barajului hidrotehnic de la Râuşor, lucrările de modernizare şi îndiguire a cursului principal al Râului Târgului, precum şi lucrările de modernizare a drumului judeţean 734.

4.3.3. NavetismulÎn 1992, făceau navetism la „ARO S.A." 910 locuitori, la S.C.

„Mobila U.F.E.T." 319, la „Cimus" 48 de locuitori. Alte 238 de persoane se

47

deplasează zilnic în Câmpulung şi suburbiile lui prestând diferite servicii, alţi 178 deplasându-se peste 14 şi 16 km, la Pescăreasa, Godeni, Colibaşi, lucrând fie în minele de cărbuni fie la întreprinderea de autoturisme „Dacia".

Din Câmpulung sau comunele învecinate fac naveta în comuna un număr de 112 persoane care lucrează în învăţământ, transporturi, comerţ sau în domeniul sănătăţii. Majoritatea navetiştilor din comună sunt bărbaţi (63%).

Deplasările sezoniere ale populaţiei în afara judeţului cuprind 12,49% din totalul populaţiei active, majoritatea celor care fac astfel de deplasări locuind în nordul şi estul comunei, în majoritatea cazurilor lucrători forestieri, cioplitori în lemn şi piatră, iar alţii ocupându-se cu vânătoarea, fiind angajaţi în pădurile din Suceava, Hunedoara, Piatra Craiului, etc.

11,6% din populaţia comunei din anul 1990 s-a stabilit definitiv în oraşe (Câmpulung, Piteşti, Bucureşti, Braşov, Râmnicu-Vâlcea, Târgovişte) sau în comunele învecinate (Poenari, Suslăneşti, Văleni de Dâmboviţa, Godeni, Bughea), prin căsătorie, schimbarea locului de muncă, etc.

Analizând procesul de migraţie din comuna Lereşti, se poate constata că majoritatea celor ce migrează (88,9%) sunt adulţi între 20-45 de ani. Indicele de mobilitate este moderat, de 50-60/1000 locuitori, dar crescut în comparaţie cu perioada 1966-1977, când era cuprins între 36-45/1000 locuitori.

4.4. Structura populaţiei4.4.1. Structura pe grupe de vârstă

Comparativ cu structura populaţiei la recensămintele din 1966 şi 1977, grupa de vârstă sub 20 de ani a cunoscut o uşoară scădere, reprezentând la ora actuală (1992) 27,8% din populaţia totală a comunei. Populaţia adultă, cuprinsă între 20-60 de ani, este predominantă: 60,6%, persoanele peste 60 de ani însumând 11,6% din populaţia comunei.

Pentru a ilustra structura pe grupe de vârstă, am utilizat histograma şi piramida grupelor de vârstă, alături de metoda cartogramei şi cartodiagramei pentru densitatea populaţiei. Pe baza datelor din Anuarul Statistic Demografic -1995 am alcătuit piramida vârstelor la nivelul anului 1992, comparând-o cu cea din 1977, de unde a rezultat şi tabelul nr.16 (fig.5).

Grupa de vârstă 0-15 ani reprezintă 27,8% din populaţia comunei, fiind bine reprezentată de-a lungul timpului, la recensămintele efectuate în 1966, 1977 şi 1992. De asemenea, această grupă de vârstă are valori superioare faţă de media pe ţară, cu excepţia zonei de nord-est a comunei,

48

în care sunt foarte puţini tineri.Cel mai mare număr de tineri se află în prezent concentraţi în lungul culoarului (29-39% din populaţia comunei), în zona de interfluvii fiind mai puţini (23%). Această situaţie este contrară celei constatate între anii 1956-1966, când zonele interfluviale numărau mai mulţi tineri. Cauza acestei schimbări este modernizarea drumului principal, pe axa Râului Târgului, ceea ce a dus la intensificarea navetismului, care cuprinde un procent ridicat de tineri (28%).

Populaţia adultă (16-59 de ani) reprezintă la ora actuală 60,6% din populaţia comunei şi a cunoscut mici oscilaţii de la un recensământ la altul: în 1966 acoperea 65% din populaţia comunei, în 1977 - 68%, cu specificaţia că majoritari erau aşa-zişii „adulţi tineri" - cei sub 45 de ani. În prezent, a crescut numeric grupa „adulţilor vârstnici" - peste 45 de ani, iar pe ansamblu numărul adulţilor a scăzut.

Grupa vârstnică (peste 60 de ani) avea în 1977 o structură variată, în sensul că numărul de locuitori de vârstă înaintată (între 80-95 de ani) era mai mare decât astăzi. Actual, populaţia vârstnică are o structură ceva mai omogenă, cu o uşoară predominanţă a sexului feminin, şi împuţinarea persoanelor de vârstă octogenară.

Deşi Lereştiul are o natalitate ridicată, are loc un proces de îmbătrânire a populaţiei din cauza plecării tinerilor. Unele zone periferice ale comunei sunt depopulate mai ales pe seama acestei categorii. De exemplu, în cătunul Răileni erau în 1977, 410 locuitori, din care 69 tineri, 268 adulţi şi 42 vârstnici, pentru ca la ora actuală să rămână doar 92 de locuitori, din care 64 peste 60 de ani. La fel s-a întâmplat şi în zona „Ţarină", unde numărul vârstnicilor a crescut de la 31 în 1977 la 56 în prezent, dintr-o populaţie de 74 de locuitori.

La 1 iulie 1987, piramida vârstelor avea formă de amforă, traducând predominanţa populaţiei adulte şi tinere. In 1992, această piramidă îmbracă formă de clopot, grupa tinerilor şi a celor vârstnici fiind mai uniforme, cu tendinţe de scădere.

4.4.2. Structura pe sexe Evoluţia în timp, corelată cu structura pe sexe a populaţiei comunei

Lereşti este prezentată în următorul tabel, bazat pe date extrase din Anuarul Statistic Demografic din 1995.____________Tabel nr. 15 Structura pe sexe a populaţiei comunei LereştiAnul 1948

Populaţia totală3818

Bărbaţi1801

Femei1967

% Bărbaţi49

% Femei51

1956 4231 1916 2315 48,5 51,51966 4879 2410 2489 49,1 50,91977 5513 2557 2906 49,3 50,71992 5419 2510 2909 48,4 51,6

49

1995 5388 2558 2830 48,3 51,7

Se observă că predomină populaţia de sex feminin, începând cu perioada de vârstă de la 11-12 ani şi continuând şi la populaţia cu vârsta de peste 70 de ani. Intre 43-61 de ani, populaţia de sex bărbătesc se apropie de cea feminină în procent de 0,2%.

4.4.3. Structura pe naţionalităţi Populaţia comunei este preponderent de naţionalitate româna

(87,7%), aşa cum a fost constant de-a lungul veacurilor. Populaţia din Transilvania sosită în comună la finele secolului XVIII era de asemenea de origine română, doar un număr foarte mic dintre aceştia fiind de naţionalitate maghiară. La începutul secolului nostru au fost aduşi în nordul localităţii romi. In 1977, aceştia erau în număr de 319, pentru ca în prezent să ajungă la 629, adică 7,8% din populaţia comunei. În Lereşti au mai locuit circa 20 de greci, emigrând în 1970-1972, 14 armeni şi 19 germani de origine sasă care au părăsit comuna în 1980. Mai există în comună 24 de evrei şi 19 maghiari ulterior sosind 4 familii de origine slovacă.

4.4.4. Structura religioasă Marea majoritate a locuitorilor sunt ortodocşi - 88,3% - la ora

actuală, dar au existat şi perioade când aceştia reprezentau 93% din populaţie. În comună sunt 5 biserici ortodoxe, unele dintre ele monumente istorice (Biserica Sfinţii Voievozi).

Mai există 109 adventişti „de ziua a şaptea", cu vechi tradiţii în nord-estul comunei, în zona „Ţarină" şi în centrul comunei, în prezent extinzându-se şi în satul Voineşti. Faţă de 1977, când reprezentau 5% din populaţia comunei, adventiştii au crescut la 7,4% în prezent, spre deosebire de greco-catolici care au scăzut de la 2,9% în 1977 la 1,8% în 1992, neavând o biserică proprie. După 1990 au sosit în Lereşti 6 familii de baptişti din Vâlcea, dar în 1977 au mai rămas doar două dintre ele: familiile Gheorghilaş şi Floroiu (fig. 29).

50

CAPITOLUL 5AŞEZĂRILE OMENEŞTI ÎN COMUNA LEREŞTI

Actuala reţea de aşezări omeneşti permanente şi temporare a României care cuprinde 13123 sate şi 2709 comune reprezintă un element stadial în evoluţia multimilenară a habitatului uman de la formele simple, arhaice, până la aşezările puternice ca mărime demografică, funcţionalitate economică şi grad de urbanizare. In comuna Lereşti, răspândirea aşezărilor este rezultatul modernizării acestora şi a creşterii sporului migratoriu al populaţiei din afară spre aceste regiuni.

5.1. Răspândirea geografică a aşezărilorLa sfârşitul secolului XVI erau formate peste 50% din satele din

jurul Câmpulungului. În timp s-au mai produs pustiiri ale unor cătune şi deplasări spre vetre noi. In secolele XVII-XVIII continuă popularea lentă a zonei depresionare, în paralel cu dezvoltarea societăţii feudale. Sunt create prin despădurire noi suprafeţe de păşune, fâneţe, teren arabil. Se extinde "în forţă" de la sud la nord habitatul rural, în special de-a lungul afluenţilor principali ai Râului Târgului.

Populaţia pastorală tânără s-a extins, pornind de la vechile nuclee, către marginile hotarelor săteşti, împânzind platformele cu numeroase aşezări sezoniere, baza viitoarelor aşezări risipite. Aceasta a fost prima fază de populare agropastorală. Ea a generat un număr impresionant de aşezări temporare şi permanente, fără o formă administrativă organizată. Intr-o etapă ulterioară, numărul de locuitori a crescut considerabil, satele mici, sub 500 de locuitori, s-au „maturizat", trecând de la faza de cătune şi crânguri la cea de sate de sine-stătătoare, cu drepturi egale în împărţirea munţilor din nord.

Aşezările rurale cunosc o evoluţie rapidă de la tipul de sat silvo-pastoral dispersat la tipul silvo-agricol şi în ultimul timp la cel mixt unde se practică servicii de turism, exploatarea lemnului şi mica industrie, numărul de locuitori din vatra satului crescând de zece ori.

Originea si modul de formare a satului. Popularea acestor arii depresionare a avut ca rezultat apariţia unui număr însemnat de gospodării, a căror structură a fost determinată major de condiţiile bio-pedo-climatice şi hidrologice (vezi cap.4.1 „Tipologia locuinţelor").

Satul, elementul cel mai activ în umanizarea şi evoluţia peisajului geografic, s-a format în perioada de existenţă a ginţilor şi obştilor teritoriale, prin stabilirea treptată a unor relaţii de producţie şi rezidenţă.

51

Astfel s-au fixat şi dezvoltat vetrele primitive ale satului, baze pentru proliferarea aşezărilor omeneşti în următoarele perioade istorice.

Aşezările rurale cuprind două forme de organizare a spaţiului: locuinţe sezoniere, însemnând sălaşe, târle, odăi, conace ce nu figurează în evidenţele statistice, şi aşezări stabile (satele).

Relaţiile reciproce dintre vatra satului, locul de muncă şi mediul înconjurător se diversifică continuu, imprimând colectivităţii umane o ascensiune permanentă.

Oraşul Câmpulung Muscel a exercitat o puternică influenţă asupra zonelor satelite de tip rural, între care şi asupra comunei Lereşti, determinând transformări importante economice şi sociale.

Cea mai mare parte a comunei, în componenţa căreia intră satele Voineşti, Lereşti, Pojorâta, se află la poalele Munţilor Iezer, de-a lungul Râului Târgului, la o altitudine ce ajunge la 980-1100 m.

Suprafeţele vetrelor ating o suprafaţă de 216 ha în Lereşti, 159 ha în Voineşti şi 11 ha în Pojorâta.

Vatra comunei s-a extins în timp, în medie cu 10-12 ha la 3-10 ani, mai ales spre malul drept, dar şi spre nord şi sud, căpătând o formă alungită-tentaculară.

Gospodăriile sunt restrânse la vatra satului, pentru a păstra cât mai mult teren pentru păşuni şi fâneţe, aflate în partea extravilană a comunei. Uneori, gospodăriile urcă şi pe dealurile învecinate, fără a depăşi 800-900 m altitudine, de cele mai multe ori fărâmiţându-se în parcele (fig. 3), în zona interfluviilor şi pe versanţi.

Hotarul comunei se întinde spre nord şi nord-vest, suprafaţa comunei fiind de peste 12000 ha. Vechile aşezări, existente înainte de secolul XVIII, (Răceni, Lereştiul de Sus şi Lereştiul de Jos) s-au format pe terasele medii şi inferioare ale luncii Râului Târgului. Cele recente, formate în secolul XIX şi chiar XX (Valea Foii, Pojorâta), precum şi părţi extinse din vechile vetre sunt aşezate de-a lungul drumului judeţean 734. Răspândirea gospodăriilor în teritoriu depinde de condiţiile naturale şi de resursele solului şi subsolului. Valea Râului Târgului concentrează cea mai mare parte a aşezărilor omeneşti. Populaţia autohtonă stabilită aici a generat numeroase toponime: Valea lui Cojocaru, Râuşorul lui Bucur, Valea Vărului, Valea lui Trandafir, Valea Cornăţeanu, strada Stroe, strada Coman, strada lui Şuica, Valea Lupaşului, Dobroteasa, etc.

Lereştiul fiind o comună tipică de munte, dezvoltată de-a lungul unei văi, microformele preferate de localnici pentru locuinţe sunt terasele ferite de inundaţii, conurile de dejecţie, micile glacisuri coluvio-proluviale dezvoltate la contactul luncilor cu versanţii, favorizând formarea vetrelor liniare şi tentaculare. Valea este în general evitată, din cauza igrasiei şi a

52

culoarului care favorizează curenţii reci de aer, bazinetele depresionare fiind în schimb căutate pentru adăpostul oferit. în ceea ce priveşte implantarea caselor în teritoriu, frecvenţa cea mai mare o au gospodăriile de vale şi versant (2/3). Gospodăriile dezvoltate pe versanţii mai înalţi de 850-900 m, sunt rare din cauza dificultăţilor de procurare a apei şi de circulaţie, astfel că populaţia comunei se concentrează în centru şi se răspândeşte pe culmile învecinate.

Chiar în cadrul etajului habitatului permanent gradul de fragmentare a reliefului şi energia acestuia determină departajări structurale şi funcţionale.

Analiza repartiţiei în altitudine a gospodăriilor evidenţiază un plafon mediu de 790 m altitudine, iar valoarea maximă este între 1100-1200 m altitudine.

La nivelul zonelor interfluviale marginale, complexului de nivelare Gornoviţa, plafonul mediu rural este inferior celui mediu potenţial locuibil, deci există în viitor posibilitatea extinderii reţelei de aşezări permanente.

1/5 din gospodarii depăşeşte în părţile cele mai înalte izohipsa de 850 m, doar 11% din aşezări sunt situate la peste 800-900 m altitudine, însumând 13% din populaţia comunei. În majoritatea cazurilor, intravilanul ajunge în zona de nord şi nord-est la 1000 m altitudine, având aspect de aşezare risipită. 186 de locuinţe se află la mai puţin de 750 m altitudine, concentrând 59% din populaţie. Nucleele principale din cadrul vetrelor sunt poziţionate în marea majoritate a cazurilor în partea de jos a intravilanului, evoluţia ulterioară a aşezărilor făcându-se de jos în sus. În concluzie, 37% din locuinţele cu gospodării permanente, însumând 38% din populaţia stabilă a comunei, sunt situate sub 700 m altitudine, între 700 şi 800 m se află 30% din gospodării şi 41% din populaţie, pe treapta hipsometrică mai mare de 800 m, urcând până la 1000 m sunt 19% din aşezări cuprinzând 16% din populaţie, pentru ca peste 1000 m altitudine să se găsească doar 9% din gospodării şi 5% din populaţia comunei.

In continuare voi prezenta pe scurt, din punct de vedere al habitatului uman, situaţia câtorva cătune mai deosebite ale comunei:

Cătunul Valea Foii este situat la 690-710 m altitudine, pe o lungime de 2,3 km. Are o formă alungită, ce urcă pe malul stâng la 780 m, iar cele 82 de gospodării existente însumează 16% din populaţie.

Cătunul Răceni are o suprafaţă de 96 de ha, acoperă o altitudine între 749 şi 868 m (în punctul Joiţa -869 m) şi conţine 91 de gospodării în care locuieşte 12% din populaţia comunei.

Lereştiul de Sus are o lungime de 2,4 km, este mult răsfirat spre nord-est şi situat între 710 şi 917 m (atingând chiar 969 m în punctul

53

„Grajdu"). împreună cu Lereştiul de Jos (cu o lungime de 1,8 km), concentrează 58% din populaţie

Pojorâta este cătunul cel mai nordic, depăşind în altitudine 1000 m şi cu o suprafaţă de 111 ha locuită în principal de romi, reprezintă 10% din populaţia comunei.

Condiţiile fizico-geografice propice umanizării determină pentru comuna Lereşti o energie de habitat remarcabilă, datorită şi apropierii de oraşele Câmpulung şi Braşov.

5.2. Mărimea demografică a satelorSatele din comuna Lereşti se caracterizează printr-o stabilitate

demografică ponderată, iar mărimea demografică relativ mare (în medie 1200 locuitori/sat) se situează în apropierea nivelului mediu pe ţară şi este generată de prezenţa aşezărilor mijlocii cu peste 900-1000 locuitori, aşezări specifice culoarelor de vale, aflate la contactul dintre o arie depresionară şi un masiv montan.

Gradul mare de umanizare a ariilor de contact (culoare de vale) extramontane este evidenţiat şi de densitatea mare a satelor. Cele 14 000 ha ale comunei Lereşti ar corespunde unei medii de 5,8 sate/100 ha, ecartul de variaţie a densităţii satelor fiind însă deosebit de mare la nivel teritorial.

Mărimea demografică a aşezărilor umane din comuna Lereşti constituie o particularitate importantă a acestora, întrucât semnalează raporturile reciproce dintre populaţie şi mediul înconjurător.

Varietatea condiţiilor geografice face ca mărimea aşezărilor rurale să varieze puternic, de la câteva zeci de persoane) in Muşuroaiele, Pojorâta Deal, La Ziduri, Răileni) la câteva mii (Lereşti, Voineşti). La nivelul anului 1992, aşezările cu peste 1000 de locuitori au crescut în satul Lereşti la doua mii (tabel 16).

Tabel nr. 16. Satele şi populaţia lor pe grupe de mărime în 1912

SATE/CATUNE Cătune cu mai puţin de 100

locuitori

Cătune cu mai puţin de 500

locuitori

Cătune cu mai puţin de 1000

locuitori

Cătune cu mai mult de 1000

locuitori

Numărul mediu de locuitori

POJORÂTA 1 - - - 85-90LEREŞTI - 3 4 - 790VOINEŞTI - 2 3 - 540

Tabel nr. 17 Satele şi populaţia lor pe grupe de mărime în 1966

SATE/CATUNE Cătune cu mai puţin de 100

locuitori

Cătune cu mai puţin de 500

locuitori

Cătune cu mai puţin de 1000

locuitori

Cătune cu mai mult de 1000

locuitori

Numărul mediu de locuitori

POJORÂTA - 1 - - 490LEREŞTI 1 3 5 1 870

54

VOINEŞTI 1 2 1 1 685 Tabel nr. 18 Satele şi populaţia lor pe grupe de mărime în 1992

SATE/CATUNE Cătune cu mai puţin de 100

locuitori

Cătune cu mai puţin de 500

locuitori

Cătune cu mai puţin de 1000

locuitori

Cătune cu mai mult de 1000

locuitori

Numărul mediu de locuitori

POJORÂTA - 2 - - 680LEREŞTI - 3 4 2 1210VOINEŞTI - 2 2 1 870

Analiza comparativă a numărului de cătune mici, cu mai puţin de 100 de locuitori, în anii 1912, 1966 şi 1992 arată o scădere considerabilă a acestora. În intervalul de 86 de ani, evoluţia teritorială a favorizat dezvoltarea cătunelor mari, cu o bază materială şi economică mai mare către formaţiuni administrativ-ţeritoriale independente. Predominanţa cătunelor cu o populaţie cuprinsă între 400-500 locuitori este specifică aşezărilor subcarpatice, valorificarea terenurilor agricole depresionare şi activităţile pastorale impunând un anume grad de dezvoltare.

Explicarea termenului de cătun în regiunea subcarpatică pentru aşezările cu mai mult de 400-500 locuitori, se poate aplica acelor aşezări care au atins un nivel de creştere ridicat din punct de vedere socio-economic, dar, care sunt limitate de condiţiile naturale în extinderea teritorială.

5.3. Fizionomia aşezărilor (structura, forma, textura)Structura satelor din comuna Lereşti subliniază modul în care

locuitorii au soluţionat problema raportului dintre reşedinţă şi terenul exploatat. Aceasta structură este influenţată de topografia locală şi determină ocupaţia principală a sătenilor.

Sunt doua forme de gospodării specifice:a) forma de gospodărie arhaică, ce cuprinde cea mai mare parte a

satului Lereşti, cu funcţionalitate complexă ce se continuă şi în satul Voineşti;

b) forme de gospodărie dedublată, cu locuinţele în sectoarele joase intramontane şi sălaşul aflat pe versanţi, ca loc de producţie.

Casele iniţiale au constituit un nucleu central, adăugându-li-se în timp mai multe grupuri de locuinţe.

Reţeaua de aşezări este constituită în 67% din cazuri de aliniamente de vale. Râul principal care traversează comuna de la nord la sud reprezintă în acest sens domeniul principal de expansiune, la care se adaugă interfluviile domoale de pe malul stâng cu expunere sud-estică, având loc

55

intercalări majore între vatră şi versant, între luncă şi terase. în acelaşi timp, zonele interfluviale majore se constituie în adevărate zone-tampon între tendinţele concurente ale moşiilor săteşti de a escalada versanţii şi de a cuprinde în limitele lor areale cu cele mai diverse funcţii economi.

Baza materială de susţinere a activităţilor economice prezente în vatra culoarului intracarpatic şi în hinterlandul lui economic îmbracă aspectul unor aşezări permanente cu gospodării dispersate sau al aşezărilor sezoniere păstrate în hotarul satului, ca anexe ale gospodăriilor permanente (sălaşe, căsoaie, colibe, cabane, barăci forestiere). După origine se deosebesc mai multe categorii de aşezări: odăi, aşezări de plăieşi, aşezări de împroprietărire, etc.

Faţă de 1977, fondul de locuit al comunei a crescut mult, existând astăzi 1641 de clădiri pe o suprafaţă de 4800 ha, ceea ce înseamnă 5 clădiri/ha în vatră, faţă de 3,6-4 clădiri/ha câte erau în 1977.

În ceea ce priveşte morfostructura aşezărilor din Voineşti şi Lereşti, acestea au o structură compactă în centru şi răsfirată pe malul stâng şi drept.

După textura uliţelor deosebim: aşezări cu textură lineară sau rectangulară, după tipare strict arhitecturale, şi uliţe cu textură liberă, impusă de condiţiile de relief, acestea aflându-se pe platouri şi văi brăzdând terasele de jos în sus.

Densitatea aşezărilor în comuna Lereşti este de aproximativ 6,7/km2, cu variaţii de la o zonă la alta: 13,8/km2 în sud-est şi 2,2/km2 în nord.

Pe cursul superior al Râului Târgului apar gospodării de vale şi de versant a căror vatră s-a extins în mai multe direcţii: pe culmi, pe versanţi sau la contactul cu muntele, ca de exemplu în Pojorâta - Deal.

Structura este compactă în lungul văii şi răsfirată sau risipită la peste 800 m altitudine.

a) Aşezările sezoniere se întâlnesc la peste 1250 m altitudine, în forme diferite: de la stâna simplă la stâna mare, durabilă. Sunt 87 de stâne la un nivel superior sălaşelor din zona golului alpin şi subalpin din Iezer (1800-2100 m), unde există condiţii favorabile creşterii oilor pe timp de vară. Sub 1300 m este domeniul aşezărilor de contact munte-culoar, iar domeniul de lucru al gospodăriilor este în continuarea vetrelor, urcând pe versanţi până la 1400-1500 m. Sălaşele cuprind odăi, colibe, aşezări stabile pentru fâneţe. Acestea apar pe versanţii însoriţi (sudici), fiind ceva mai populate decât stânele. De multe ori sălaşele au modelat limita inferioară a etajului forestier, fiind o prelungire a satului matcă în domeniul hinterlandului. Limita superioară a aşezărilor sezoniere este la 1600 m altitudine. Spre deosebire de satele de vale (liniare), satele risipite de versant şi culme, sălaşele nu reprezintă o necesitate.

56

Cea mai mare densitate a sălaşelor există pe platforma interfluvială dintre Argeşel şi Râul Târgului, extinzându-se spre nord-est. Aici, pe o suprafaţă de 18 km2, la peste 1000 m altitudine, se afla 38 de sălaşe.

b) Aşezările permanente Relieful ariei de dezvoltare a comunei Lereşti impune în general o geometrie rigidă a vetrelor, predominând o anumită structură şi textură. Se conturează astfel gospodării adunate sau întrepătrunse:

- gospodăriile răsfirate au casele izolate, adaptându-se reliefului subcarpatic. Cu o structură simplă, aceste gospodării sunt vechi, apărute prin stabilirea cu secole în urmă a populaţiei pe aceste locuri, dar şi prin roire;

- gospodăriile risipite reprezintă o pulverizare areolară a caselor între limitele vetrei care se identifică cu moşia;

- in cazul gospodăriilor liniare, se observă separarea vetrei de moşie. Aici apar uliţe rectilinii, înguste, orientate după o geometrie aproape perfectă, astfel că se întretaie în unghiuri drepte. Tendinţa de grupare a gospodăriilor între limitele vetrelor apare spre sud-est şi sud, unde fragmentarea reliefului este redusă.

Textura liberă, neregulată, apare pe malul drept la nivelul primei terase. Aplicându-se o nouă sistematizare, s-a ajuns în cadrul satelor de vale la o textură biliniară simplă cu perspective tentaculare acolo unde relieful o permite, înglobând cătunele mici, cu potenţial demografic redus.

În urmă cu câteva secole, pe aceste meleaguri erau aşezări cu mai puţin de 200 de locuitori. Modificările sociale şi economice deosebite au dus la dezvoltarea aşezărilor mijlocii pe terase, pe culoarele de vale, pe versanţi sau pe interfluvii. Populaţia stabilă definitivată aici s-a extins şi în zonele limitrofe.

5.4. Funcţiile aşezărilorLa nivelul comunei Lereşti se observă diferenţieri regionale

considerabile, rezultate prin predominarea uneia sau alteia dintre funcţii în acel teritoriu sau în unele cazuri în îmbinarea acestora. Aceste diferenţe rezultă nu numai din diferenţele de relief, ci şi din dezvoltarea socio-economică. Pe ansamblu, în comună predomină funcţia silvo-pastorală, datorită numeroaselor arii împădurite cu molid şi fag în amestec cu gorun, ca şi a pajiştilor intrafluviale şi alpine de pe culmile cele mai înalte a Munţilor Iezer. Predomină astfel funcţiile productive, în comparaţie cu cele neproductive (turistice).

Pentru satul Voineşti, situat în partea de sud a comunei Lereşti şi deci mai aproape de Câmpulung (vezi fig.2), dominantă este funcţia agro-pastorală, aici aflându-se în principal terenuri arabile. Aceasta a făcut ca

57

ponderea populaţiei active care lucra în agricultură să fie în 1977 de 67%, după 1992 aceasta scăzând la mai puţin de 50%. O bună parte dintre locuitori s-au îndreptat în ultimii 20 de ani spre unităţile industriale apropiate: ,,ARO”, ,,CIMUS”, ,,GRULEN”, mari consumatoare de forţă de muncă. S-a produs astfel un dezechilibru demografic privind repartiţia forţei de muncă, ce a dus la diminuarea treptată a activităţilor agricole rurale.

În sat se cultivă cartofi (circa 80 tone/an), porumb (90 tone/an), sfeclă (190 tone/an). Zonele cu pomi fructiferi sunt mai restrânse, în principal fiind plantaţii individuale de meri, peri, pruni, gutui, recolta de fructe pe 1992 fiind de 800 tone, care au fost valorificate pe plan local sau schimbate pe cereale în sudul ţării (Olt, Teleorman).

În satul Lereşti predomină funcţia silvo-pastorală, dată fiind întinderea mare a pădurilor, care brodează culoarul depresionar de la vest-nord-est cu esenţe valoroase (molid, fag, carpen). În poieni şi pe pajiştile alpine se găsesc din mai până în septembrie turmele de oi, în principal ţurcane şi merinos. Moşia satului Lereşti care compune zona funcţională urcă din vatra satului pe versanţii sudici şi sud-estici ai Munţilor Iezer până la 1600-1800 m, înglobând mari suprafeţe şi păşuni şi păduri, cu anexe gospodăreşti sezoniere (gospodării temporare). Cultura plantelor se face în vatra satului sau pe parcele diseminate în aria fâneţelor, împreună cu păstoritul pendular constituind activităţilor economice definitorii pentru comună. Construirea obiectivelor hidroenergetice, amenajarea drumurilor şi căilor de acces, a unor dotări turistice remarcabile au determinat includerea unor sectoare din satul Lereşti în activităţi complexe, cu influenţă directă asupra activităţilor şi circulaţiei turistice la nivelul întregii comune.

Satul Pojorâta, populat predominant de romi, are o suprafaţă ceva mai mică şi o funcţie preponderent agricolă, cu elemente forestiere şi mici sectoare complexe. Aici este şi colonia Râuşor.

În concluzie, culoarul depresionar al Lereştiului îndeplineşte, datorită condiţiilor naturale existente, funcţii agro- şi silvo-pastorale, care se reflectă şi în fizionomia aşezărilor. Vom întâlni multe aşezări din lemn, gardurile până nu demult se construiau din lemn, iar acoperişurile erau acoperite cu şindrilă. Bârnele caselor, care alcătuiau pereţii, au fost înlocuite cu cărămidă sau piatră de râu. Rolul pastoral al localităţii face ca la 2-3 gospodării să descoperi un grajd de vite sau un şopron pentru fân (de asemenea podurile caselor, cu precădere ale clădirilor anexe, sunt foarte înalte şi construite din bârne de brad, pentru a adăposti o cantitate cât mai mare de fâneaţă). Grădinile sunt parcelate în fâşii lungi, cultivate cu cartofi,

58

sfeclă furajeră, porumb în unele locuri, sau au aspect de "pătrat" pentru zarzavaturi. In sudul culoarului, pe lângă case, se cultivă vita de vie.

Pe versanţi şi interfluvii apar o sumă de cărări şi poteci pentru vite şi care introduc în peisajul local modificări de ordin morfologic.

59

CAPITOLUL 6BAZA ECONOMICĂ A COMUNEI LEREŞTI

Activităţile economice sunt rezultatul interacţiunii localnicilor cu spaţiul geografic. Condiţiile naturale ale comunei fac ca activităţile de bază să rămână munca forestieră, creşterea animalelor mari şi pomicultura, activităţile terţiare nesatisfăcând nevoile populaţiei.

În cadrul comunei nu se poate vorbi de o industrializare propriu-zisă. După 1947 au apărut mici ateliere şi centre de colectare şi valorificare a laptelui şi a lânii, iar după 1990 câteva întreprinderi particulare.

6.1 Agricultura şi modul de utilizare a terenuluiCondiţiile naturale existente în zonă au permis de la începutul

populării ei creşterea animalelor şi cultivarea pământului. Zona se caracterizează printr-un relief de deal şi de munte, cu versanţi orientaţi spre sud-vest, spre sud şi spre sud-est, prezentând pe unele porţiuni procese de versant, cu suprafeţe puţin înclinate în sectorul central şi sudic. În luncă sunt soluri aluvionare, cu puţin humus. Mecanizarea e accesibilă numai în lungul albiei majore şi a teraselor mai largi. Pe pantele înclinate cu peste 25º predomină soluri brun-roşcate, bazice, propice culturilor agricole datorită climei blânde, chiar dacă însămânţările se fac ceva mai târziu.

În ceea ce priveşte modul de utilizare a terenurilor productive prin intervenţie antropică, ponderea cea mai mare o deţin fâneţele cu 472 ha, urmate de livezi de pruni, meri, peri şi gutui din soiurile cele mai valoroase, ce însumează 235 ha. Păşunile naturale ocupă 665 ha, pământul arabil doar 71 ha, restul fiind teren construibil (193 ha) şi păduri (2040 ha). După 1948, suprafaţa fâneţelor şi a terenului arabil a crescut în detrimentul pădurilor, care au fost defrişate, astfel că pe versanţi au apărut fâneţe intercalate cu culturi agricole, pomicole şi într-o mai mică măsură vii (tabelul nr. 19).

Tabelul nr. 19. Modul de utilizare a terenurilor în 1977Satul/ha Vatra

satuluiGrădini Livezi Izlaz Fâneţe Păşuni

alpineMunţi şi păduri

Total

Com. Lereşti 193 71 235 665 472 3737 8846 14219Lereşti 108 37 127 498 279 3737 6713 11499Voineşti 85 24 168 167 193 - 2133 2720

În 1977, cea mai mare parte a terenurilor arabile se aflau în proprietatea C.A.P.-ului comunal. De atunci şi până astăzi, aceste terenuri au crescut în suprafaţă pe seama tăierilor masive de pădure. În 1992, cea

60

mai mare parte a terenurilor se aflau în proprietate privată, suprafaţa arabilă extindu-se în continuare pe seama defrişărilor, dinspre vatră spre pădure. Faţă de 1977, când gospodăriile individuale deţineau doar 11,6% din terenul arabil, actual acestea deţin peste 90%.

Ramura principală a agriculturii o constituie creşterea animalelor, în primul rând a cornutelor mari şi a oilor, apoi cea a cailor, aceste ocupaţii fiind favorizate de suprafeţele mari de fâneţe. In 1977 au fost înregistrate numai 10400 de oi, faţă de 38000 câte erau în 1941, scădere explicată prin trecerea multor oieri în alte sectoare de activitate. Un fenomen caracteristic pentru oierii din nordul Depresiunii Câmpulung şi cei din Culoarul Rucăr-Bran este păstoritul transhumant, cauzat de iernile lungi şi grele de la munte.

Tabel nr. 20 Modul de utilizare a terenului în 1992Satul/ha Vatra

satuluiGrădini Livezi Izlaz Fâneţe Păşuni

alpineMunţi sipăduri

Total

Com. Lereşti 209 104 203 696 511 3717 8779 14219

Lereşti 128 68 103 514 296 3717 6700 11499Voineşti 81 36 100 - 215 - 2079 2720

Alături de oierit s-a impus şi plugăritul carpatic, de multe ori cele două ocupaţii fiind practicate concomitent. Agricultura are un caracter subzistenţial, produsele obţinute fiind destinate doar consumului familial. Şi astăzi întâlnim, pe înălţimi, arii „poieniţe" şi arături înalte pe Lalu, Dobriaşu, Strâmptu, la altitudini de 950, 1011 şi 1017 m, în dreptul odăilor pastorale de la Muşuroaiele. Suprafeţele cultivate ocupă aici doar 8,8% din teren, păşunile şi fâneţele reprezintă 30-35% din suprafaţă, restul de cea. 60% revenind pădurilor şi golurilor alpine(2). La altitudini mai mici, pe terase, piemonturi, interfluvii se cultivă plante tehnice: secara, sfecla furajera, orz, cartofi, porumb, dar şi tomate, pe un sol sărăcăcios, cu orizontul din bază grosier neaerisit.

Agricultura montană este o agricultură de coastă, cu ogoare mici şi soluri sărace, ce nu pot asigura necesităţile populaţiei (deşi s-au mai făcut terasări şi ameliorări), astfel că din cele mai vechi timpuri locuitorii practicau cărăuşia sau munceau în zonele de câmpie, aducând de acolo grâu şi porumb. In schimb, se transportau la câmpie lemne, var, lână, etc.

Activităţile silvo- şi agropastorale (acestea mai ales în părţile sudice ale comunei) presupun o permanentă adaptare la condiţiile naturale oferite de această zonă. Păstoritul local şi transhumant, plugăritul montan şi cel de pe dealuri sunt toate legate de pădure, a cărei defrişare a oferit spaţiul necesar fie pentru arături, fie pentru fâneţe şi păşuni.

61

Păstoritul transhumant a pierdut treptat din însemnătate, odată cu apariţia sistemului cooperatist de stat, care a înlocuit forma extensivă cu cea intensivă, colectivă. Transhumanţa a contribuit de-a lungul veacurilor la menţinerea trăsăturilor etnice şi naţionale, la păstrarea tradiţiilor, a limbii şi obiceiurilor poporului.

Pendulările spre câmpie iarna, în bălţile Dunării şi urcarea în munte, vara, a făcut ca, de-a lungul veacurilor, să se împrumute din obiceiurile zonelor pe unde au trecut, sau să se facă cunoscute unele obiceiuri din zona musceleană, care au prins foarte bine în zona Dobrogei, Giurgiu (mâncare, port, unele mijloace de a construi case, sau broderii ornamentale la războiul de ţesut).

Tabel nr. 21 Creşterea animalelor în Lereşti1940 1977 1989 1992

Bovine 18600 8900 1070 3012Ovine 38000 10400 3770 7405Caprine 519 140 114 149Porcine 690 610 540 665Cabaline Bubaline

86 61 57 79

Apicultura (familii de albine) 3540 1310 990 2130Avicultura 8050 5100 4800 6340

În concluzie, preponderenţa pădurilor în sectorul central şi nordic determină un potenţial economic mediu. Organizarea activităţilor agricole pe baza gospodăriilor industriale face ca terenurile cultivate să fie parcelate. De asemenea, terenurile cultivate fiind la distanţă de locul de reşedinţă, au apărut tot mai multe locuinţe sezoniere (colibe, odăi, sălaşe). Caracterul extensiv al agriculturii montane acţionează în detrimentul pădurilor, reţeaua de aşezări modificându-se permanent, urcând în teritoriu, printre zonele defrişate.

6.2. Activitatea industrialăO activitate industrială de sine stătătoare nu există în comuna Lereşti,

fiind vorba de fapt de mici ateliere sau unităţi industriale dezvoltate în ultimii ani. Unităţile industriale sunt profilate pe prelucrarea cărnii, a produselor din lapte, a lânii, precum şi pe transformarea buştenilor în cherestea. Prin instalarea unei serii de gatere electrice pe şoseaua principală, ocupaţiile tradiţionale: jogăritul, buştenitul şi separarea cherestelei sunt astăzi din ce în ce mai rare. Mai există astăzi în comună doar trei joagăre, faţă de 12 câte erau în 1948. Tot în 1948 mai existau câteva pive şi două mici ateliere de roţi de căruţă, şei şi mici ustensile din lemn. Gaterele hidraulice au fost în mare parte desfiinţate, fiind înlocuite cu

62

cele electrice (unul fiind în Voineşti, lângă Căminul Cultural, iar celelalte în Lereşti, în locul numit „La Grajduri").

După 1990 apar mici investiţii particulare: un abator pentru ovine şi bovine, câteva mici unităţi de fabricare a subansamblelor de mobilă şi piese pentru fabrica U.F.E.T. şi S.C. ARO S.A.

Pe locul grajdurilor fostei cooperative agricole se află astăzi o fabrică modernă de ambalaje din plastic, AMPLAST S.A., care funcţionează din 1993. Fabrica a fost înfiinţată în colaborare cu o firmă franceză şi are 40 de angajaţi: 36 de muncitori şi 4 conducători de unitate. Produsele sunt distribuite în mai multe judeţe, fiind folosite în special la ambalarea brânzeturilor. La o valoare netă a mărfii de 4,9 miliarde lei, beneficiul pe 1996 a fost de 6,8 miliarde lei.

Cele măi apropiate unităţi industriale sunt S.C. ARO S.A. (7692 muncitori în 1996, beneficiu net 2,6 miliarde lei), situată la sud-vest de comuna Lereşti, şi fabrica de mobilă UFET Voineşti (612 muncitori în 1996 şi 1,4 miliarde lei beneficiu). Aceste unităţi au atras peste 1600 locuitori ai comunei Lereşti, alţi 460 fiind angajaţi la CIMUS S.A. şi Combinatul de Fire şi Fibre Sintetice (CFFS), acesta din urmă restructurat în 1996, astfel că angajaţii de aici s-au recalificat în industria constructoare de maşini, în prelucrarea materialelor de construcţie, în industria uşoară, chimică şi feroviară.

În comuna Lereşti mai funcţionează, legat de specificul local, balastiere de nisip şi piatră în Voineşti şi Lereşti şi un atelier pentru modernizarea reţelei de căi de comunicaţie. împreună, acestea număra 62 de muncitori şi 8 specialişti, având în dotare 18 basculante de tonaj mare, 5 tractoare şi 6 maşini de teren „ARO” ,. Majoritatea muncitorilor din construcţii nu sunt autohtoni, ci veniţi din Maramureş, Suceava, Botoşani, Vrancea, Braşov, Tulcea, Caraş-Severin şi locuind în colonia muncitorească Râuşor.

Resursele de subsol ale comunei nu sunt însemnate şi constau în pietriş, nisip, piatră de construcţie şi argilă folosită la teracotă şi cărămizi.

Industria energetică s-a extins mult în ultimele decenii, în prezent comuna fiind racordată în proporţie de 89% la reţeaua naţională de electrificare şi având o reţea de cablu de 39 km. Curentul electric provine şi de la cele două hidrocentrale de pe Râul Târgului puse în funcţiune după 1984:

- hidrocentrala de la Râuşor, situată în punctul "Muşuroaiele", la o altitudine de 825 m, cu un lac de acumulare lung de 4,5 km pe Râul Târgului şi 2,8 km pe Râuşorul Lereştiului, însumând un volum de circa 60 milioane m.c. şi cu o putere instalată de 19 MW;

- hidrocentrala din Voineşti, cu o putere instalată de 5,5 MW.

63

Industria materialelor de construcţii cuprinde balastierele aflate în proprietatea Primăriei, un punct de fabricare a cărămizilor şi teracotei lângă gaterul Voineşti, având 8 angajaţi şi un patron (Puiu Bragă). În comună mai sunt trei cuptoare de ars var.

Industria lemnului produce cherestea şi accesorii de mobilă în două ateliere cu o veche tradiţie, actualmente modera utilate şi afiliate marilor întreprinderi de mobilă din Voineşti, Câmpulung şi Schitu Goleşti.

Industria alimentară este bine reprezentată, comuna furnizând zilnic 3,4 tone de lapte, 250-400 kg de caşcaval şi brânza de oi, fructe de pădure (afine, măceşe, zmeură), ciuperci, carne şi produse din carne (carcase, pastrama), miere de albine (13 tone în 1987, scăzând la 6 tone în 1994), ouă, ţuică, mere şi pere (37 de tone în 1993, faţă de 41 de tone în 1984 şi 60 de tone în 1989).

Între 1970-1990, veniturile populaţiei din Lereşti au crescut mult, volumul de mărfuri vândute ridicându-se la 18 800 000 lei, din care vânzările de alimente peste 3 milioane lei, iar cele nealimentare în jur de 5 milioane.

Comparativ cu perioada interbelică, în perioada 1970-1990 comuna Lereşti a cunoscut o mare dezvoltare economică şi socială. S-au construit câtevaobiective industriale de mare însemnătate, întreprinderile existente au fost modern utilate, volumul exportului a crescut de 3,6 ori în 1989 faţă de 1980 şi de 7,9 ori faţă de 1950. A crescut suprafaţa păşunilor şi fâneţelor cu 164 ha în 1989 faţă de 1950. Producţia de prune a crescut de la 360 tone în 1970 la 605 tone în 1987, cea de mere de la 1128 tone în 1970 la 1490 tone în 1987.

În ultimii ani, producţia de fructe în sectorul de stat a scăzut sub 80 de tone, crescând însă cea particulară. 36 de ha de fâneţe au fost degradate şi scoase din producţie.

Deşi dinamica investiţiilor a crescut după 1990, devalorizarea monetară şi inflaţia au făcut ca investiţiile să nu crească foarte mult, ele constând în mici reparaţii ale drumurilor, ale căii ferate şi alte câteva investiţii modeste ale primăriei în comună (tabelul 22).

Tabel nr. 22 Dinamica investiţiilor în comuna Lereşti (milioane lei)Anul 1960 1965 1970 1975 1980 1985 1990 1994Valoarea 2,4 2,8 4,1 5,9 6,4 8,1 17,8 205,9

Ca urmare a dezvoltării vieţii economice şi sociale, a crescut numărul mediu de salariaţi. în 1950, acesta era de 596, din care 370 în industrie; în 1960 ajunge la 1383, din care în industrie 787, în construcţii

64

103, 86 în transporturi şi 265 în circulaţia mărfurilor. În 1970 erau 1609 angajaţi, 1073 în industrie, 161 în construcţii, 109 în transporturi. După 1990, numărul angajaţilor scade la 1319, cele mai mari restructurări fiind în industrie, (619), crescând în schimb numărul celor angajaţi în circulaţia mărfurilor la 526.

A dispărut jogăritul, considerat ca a doua ocupaţie tradiţională a lereştenilor (în 1950 erau 210 persoane care se ocupau cu jogăritul – „jogăreni").

Resursele locale şi repartiţia lor în teritoriu sunt cele care dictează gradul de ocupare a forţei de muncă şi specializarea ei, de la formele de activitate casnică şi meşteşugărească până la producţia în fabrică, generând fluxuri de populaţie şi de produse specifice.

Începând din 1960, comuna este alimentată din sistemul energetic naţional, alimentarea cu apă potabilă se face prin conducte nichelate din lunca Râului Târgului şi din interfluviile cu pânză de apă freatică la 6-8 m adâncime. Prin sudul satului Voineşti trece conducta de gaz care leagă combinatul CIMUS de Combinatul de Fire şi Fibre Sintetice (actual închis).

Lungimea totală a traseelor iluminate public a crescut de la 9 km în 1950 la 19 km în 1960 şi 31 km în 1980, canalizarea şi reţeaua de apă potabilă, de la o lungime iniţială de 16 km în 1950, a ajuns la 21 km în 1970 şi 37,1 km în 1990. în 1976 a fost dată în funcţiune centrala telefonică, numărând iniţial 61 de abonaţi, în prezent numărul acestora ajungând la 262.

Astăzi, Lereştiul este o comuna modernă, împărţită în mai multe zone funcţionale:

- zona industrială propriu-zisă, situată în luncă şi pe terasa imediat următoare a Râului Târgului, în nord-estul comunei. Aici sunt amplasate unităţile republicane şi câteva unităţi locale. In comună există şi unităţi industriale locale, cum ar fi UFET Voineşti, AMPLAST.

- zona comercială şi a atelierelor meşteşugăreşti reprezintă nucleul principal al comunei şi cuprinde unităţi alimentare şi nealimentare, precum şi noua piaţă de cereale de lângă Ateneu - Voineşti, deschisă în 1993.

- zona administrativ-comercială cuprinde Primăria, casa de cultură şi căminul cultural, amplasate în centrul satului, pe şoseaua principală (drumul judeţean 734). Acestora li se adaugă cele două şcoli generale şi un liceu agroindustrial, o bibliotecă şi două cinematografe comunale.

- spaţiile verzi şi de agrement reprezintă zona cea mai dispersată.Planul de sistematizare al comunei arată tendinţa de extindere în

suprafaţă şi pe verticală. In perimetrul construibil, densitatea populaţiei va creşte la 86-90 locuitori/km2; se va extinde zona de spaţii verzi, se va

65

construi o nouă conductă de gaze. Se mai prevede şi extinderea reţelei de canalizare spre staţia de epurare din afara comunei.

6.3. Transporturile şi telecomunicaţiileDispunând de condiţii optime de relief, comuna Lereşti are o

infrastructură de transporturi şi telecomunicaţii bine dezvoltată.Arterele de circulaţie sunt dispuse de regulă în paralel cu reţeaua

hidrografică a Râului Târgului, 19 km fiind drumuri modernizate, asfaltate.Fiind situată în imediata apropiere a oraşului Câmpulung, comuna

este racordată la Drumul Naţional 74 care leagă judeţul Argeş de Braşov, de la sud-est spre nord, nord-est. Acest drum traversează zone foarte pitoreşti, cu un potenţial economic şi turistic deosebit.

Până în 1950 existau doar străzi pietruite sau poteci. Dezvoltarea transporturilor auto de mărfuri şi călători a dus la îmbunătăţirea substanţială a drumurilor.

Prin cele doua sate, Voineşti (3 km) şi Lereşti (5 km) trece traseul auto A1, din care se ramifică câteva trasee secundare, uneori prelungite în munte cu poteci marcate pentru turism,

Există o linie de cale ferată ce traversează satul Voineşti de la nord la sud, apoi, în dreptul punctului „Lereşti-Pod", traversează şoseaua 734 în direcţia sud-vest, ajungând până sub muntele Mateiaş, în punctul „Argeşel", unde are capăt de linie. Această cale ferată pătrunde în comună în paralel cu malul drept al Râului Târgului, la o altitudine de 680 m pe o lungime de 4 km, fiind destinată atât transportului de mărfuri, cât şi de călători şi făcând parte din linia laterală de cale ferată Goleşti-Câmpulung (55 km lungime), singura cale ferata de acces spre Depresiunea Câmpulung. Această cale ferată se desprinde din linia Bucureşti - Titu - Piteşti - Craiova - Caraş-Severin - Timişoara.

Pe teritoriul Comunei sunt două gări, una la intrarea în satul Voineşti, lângă podul de pe Şoseaua Braşovului, dată în folosinţă în 1983, şi alta în satul Lereşti, la 783 m altitudine, în punctul Valea lui Socean, cu rol de haltă.

În comună există o reţea densă de drumuri forestiere bine întreţinute, care pătrund pe cursurile superioare ale văilor, uşurând accesul spre drumurile şi potecile vechi.

Pentru transportul auto, comuna beneficiază de o arteră principală (drumul judeţean 734) asfaltată până la capătul superior al comunei Lereşti, pe o distanţă de 12 km, de unde se continuă cu drum neasfaltat şi apoi cu o potecă marcată, în lungul Pârâului Maricăi care urcă în Strâmptu pe traseul A1 şi cu o altă potecă spre muntele Lalu, continuându-se după ce coboară din munte cu o şosea care urcă spre nord, rămânând pe malul drept al

66

Râului Târgului încă 3 km. Apoi trece pe malul stâng, intrând în muntele Dobriaşu Mare, traversând văile Poiana şi Dobriaşu, ajungând la Barajul Râuşor. De aici intră pe Valea Terciului, unde dă mai multe ramificaţii, urcând apoi în Muntele Iezer până la Portăreasa, pe văile aferente căldării Iezerului. Drumul se opreşte în dreptul cabanei „Bătrâna", pe Valea Cuca, la 1250 m altitudine.

Recent s-au creat noi trasee marcate, cele mai importante fiind cele spre Rucăr şi Dragoslavele.

6.4. ComerţulActivitatea comercială reprezintă o latură importantă a vieţii

economico-sociale a comunei. Până în 1989 predomina, evident, comerţul de stat, centralizat. După 1990, odată cu deschiderea posibilităţilor de comerţ liber, acesta s-a dezvoltat promiţător.

Intensitatea şi varietatea activităţilor comerciale se concretizează în cele 19 unităţi comerciale care activau în 1995 (întreprinderi şi asociaţii agricole, centre de achiziţionat fructe de pădure).

Aptitudinile comerciale ale localnicilor au fost încurajate de apropierea Câmpulungului, care a fost din vremuri vechi şi un târg important. Se făcea comerţ în principal cu buşteni şi cherestea, care erau duse la câmpie şi schimbate pe cereale sau alte produse, care erau apoi vândute în sat sau în târgurile din comunele învecinate. Tradiţional era târgul de pe Plaiul Poiana Fetii, din luna iulie, unde se adunau negustori din Lereşti, Nămăieşti, Dragoslavele, Bughea, Nucşoara, pentru a face comerţ cu piei, blănuri, produse alimentare, strângând în acelaşi timp legăturile între sătenii din comunele învecinate.

Astăzi, comerţul cu produse agricole se realizează în satul Voineşti, în târgul de cereale de lângă Ateneu şi în satul Lereştiul de Sus, în locul numit „La Grajduri", unde se vând vite. La acestea se adaugă comerţul din unităţile particulare, cu o desfacere de circa 210 milioane lei

Sectorul comercial de produse nealimentare cuprinde 12 unităţi comerciale cu 120 salariaţi.

În 1960 valoarea mărfurilor alimentare vândute era de aproximativ 800000 lei, în 1980 acesta crescuse de 4,5 ori, iar în 1989 a crescut încă de 3,2 ori.

67

CAPITOLUL 7 ACTIVITATEA SOCIAL-CULTURALĂ ŞI DOTAREA TEHNICO-

EDILITARĂ A COMUNEI

7.1. Activităţi socio-culturaleActivităţile socio-culturale au o veche tradiţie pe teritoriul comunei

Lereşti.Dacă la început, acestea erau mai rudimentare, s-a ajuns astăzi la un

număr considerabil de specialişti pentru majoritatea domeniilor de activitate: unităţi de învăţământ, biblioteci comunale şi şcolare, căminul cultural, biserici, dispensare, etc.

Învăţământul a fost permanent sprijinit în comună, prin cultura şi pregătirea şcolară a localnicilor. Modul organizat de învăţământ debutează însă în secolul XIX, când s-au construit lăcaşuri pentru instruirea celor tineri, cu ajutorul învăţătorilor aduşi de cele mai multe ori de la Câmpulung, uneori şi din alte părţi. La început, învăţătorul era preotul satului, la şcoală deprinzându-se şi obiceiurile bisericeşti şi formându-se şi cântăreţi. În anul 1838 au fost înfiinţate şcoli în satele cu cel puţin 40-50 de familii.

În aprilie 1839, în Muscelul de Nord, în Valea Foii, era o şcoală cu 20 de copii şi un învăţător, iar în Lereştiul de Jos era o şcoală cu 31 de copii şi un învăţător, ambii învăţători venind de la Şcoala Normală din Câmpulung.

În judeţul Muscel, în 1839, erau 26 de şcoli şi 19 învăţători titulari, plus alţi câţiva suplinitori, care instruiau 1262 de copii. Lereştiul de Sus, sat cu 130 de familii, avea o şcoală cu 2 camere, în care învăţau 23 de copii sub îndrumarea a doi învăţători.

În 1848, fiecare familie din sat contribuia cu câte 2 lei la salariul învăţătorului, care se ridica la 50-60 de lei. După 1859 se reconstruiesc vechile şcoli. În 1870, în Lereşti învăţau 27 de elevi cu un învăţător, iar în Voineşti 32 de elevi cu un învăţător. În întregul judeţ erau 77 de învăţători pregătind 1470 de elevi (1011 băieţi şi 559 de fete), din totalul de 4385 de copii de vârstă şcolară.

În 1877, în Lereşti învăţau 927 de elevi (925 de băieţi şi două fete), iar în Voineşti 62 de elevi (59 de băieţi şi două fete). În 1880, judeţul Muscel avea 77 de şcoli cu 2408 elevi, din cei 4643 de copii de vârstă şcolară.

În 1890, şcoala de sat din Lereşti era frecventată de 32 din cei 153 de copii de vârstă şcolară din comună, având vârste între 6 şi 12 ani. În Voineşti erau 63 de elevi peste capacitatea şcolii din Valea Foii, drept care se ia iniţiativa construirii unei noi şcoli pe şoseaua judeţeană ce leagă satele

68

Voineşti şi Lereşti, din donaţiile lui Ion Aldoiu. Această şcoală va fi frecventată de 46 de băieţi şi 3 fete, din cei 130 de copii între 6 şi 14 ani aflaţi în sat.

La 17 iunie 1903, şcolile din comuna Lereşti aveau numerele matricole 39 şi 42 şi aveau 120 de elevi, învăţători fiind preot Gheorghe Ţuluca, Smaranda Bratovescu, Constantin Costăchescu, Bucur Neică, Elena Bădescu şi Nicolae Poenaru, în anul următor venind trei noi învăţători (D.D. Polexe, I. Popescu, I. Lăzărescu).

În 1914 se produc mutaţii şi înnoiri în învăţământul primar, acum fiind cuprinşi în scoli 171 din cei 211 copii de vârstă şcolară. în timpul primului război mondial, şcolile din Lereşti s-au închis, învăţătorii fiind mobilizaţi sau refugiindu-se. Cursurile s-au reluat la 9 august 1918. În anul 1919 erau 94 de şcoli şi 79 de învăţători în judeţul Muscel.

În 1924 erau înscrişi la şcoala din Voineşti condusă de învăţătorul N.N. Firică 97 de copii între 7 şi 16 ani (71 de băieţi şi 26 de fete), profesori fiind Iosif Răcani, Nicolae Popescu, Ion Dunca.

Între 1935-1940, situaţia şcolară în comuna Lereşti se prezenta ca în tabelul 20, unde funcţionau trei şcoli cu şapte clase, fiecare clasă având învăţătorul său.

Tabel nr. 23 Situaţia şcolară în 1935Clasa Nr. de înscrişi în

VoineştiNr. de înscrişi în

LereştiÎnvăţători

I 40 40 N.I PopescuII 45 44 N Cornăţeanu, Roman AlecsandruIII 36 36 Iosif OchiuIV 40 38 I. VişoianuV 26 24 N. CatanăVI 30 15 N. CojocaruVII 28 20 D.D. Polexe

Total 245 217

Tabel nr. 24 Situaţia şcolară în 1940Clasa Nr. de înscrişi în

VoineştiNr. de înscrişi în

LereştiÎnvăţători

I 59 47 N.I PopescuII 60 59 N Cornăţeanu, Roman AlecsandruIII 44 52 N. CatanăIV 18 20 D.D. PolexeV 25 31 Ion BucurVI 18 21 N. LăzărescuVII 16 20 Barbu Sandu

Total 240 250

69

Prima grădiniţă din Voineşti s-a dat în folosinţă pe 14 iunie 1938 şi cuprindea 28 de copii între 3 şi 7 ani, îngrijiţi de Ştefania Drăguşanu şi Geta Constantin. La şcoala din Lereşti este creată o cantină pentru 60 de elevi.

În 1970, în comună erau 3 grădiniţe cu 90 de copii şi 9 educatoare şi 3 şcoli cu 680 de elevi şi 38 de profesori şi învăţători. Încep să fie încadraţi în funcţia de învăţători şi profesori cât mai mulţi localnici, absolvenţi ai Şcolii Normale Pedagogice sau ai unor facultăţi de prestigiu din ţara (tabel 25).

Din 1990, în Lereşti funcţionează 2 şcoli cu clasele I-VIII şi una cu 10 clase şi două grădiniţe. Absolvenţii de gimnaziu îşi continuă studiile la liceele din Câmpulung, Piteşti, Rucăr sau Curtea de Argeş (tabel 26).

Căminele culturale. În comuna Lereşti sunt două cămine culturale, amplasate în centrul comunei. Cel mai vechi cămin este cel din Voineşti, construit în 1932 şi dat în folosinţă la data de 26 ianuarie 1936, când un comitet organizator alcătuit din şapte membri a convocat locuitorii Voineştiului pentru deschiderea căminului afiliat la Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol". Preşedintele filialei (care avea un buget de 13 200 lei şi 56 membri permanenţi) era preotul Gheorghe Boteanu. Primele manifestări culturale (şezători, sărbători) aveau predominant caracter religios. Căminul avea o formaţie de teatru şi cor pe patru voci.

În 1939, pe data de 17 august, a fost înfiinţat Muzeul Căminului, având secţie de istorie, etnografie şi mineralogie. La conducerea muzeului se aflau Petre Ionaşcu, Constantin Becleanu şi Dumitru Bogza.

După 1950, Căminul din Voineşti şi-a extins domeniul de activitate, apărând şi o bibliotecă şi o sală de proiecţii cinematografice.

Astăzi, acest cămin valoros, cu tradiţie, se află într-o stare avansată de degradare, servind ca depozit de cereale, discotecă, etc.

Căminul cultural Lereşti a fost înfiinţat în 1952, la iniţiativa lui Nicolae Stoicănescu, întors de pe front şi numit consilier popular.

La 27 februarie 1953 a fost numit director al căminului N. Pop Schiaucu, fiu al satului care a ridicat căminul la valoarea celei mai moderne case de cultura, dotată cu bibliotecă şi cinematograf.

O primă formă de manifestare culturală a intelectualilor comunei, aşa cum reiese din documentele istorice, a constituit-o Societatea Culturală "Doina", din Voineşti, înfiinţată în 1888 şi condusă de un comitet alcătuit din trei persoane. Aceasta a fost înlocuită ulterior de o nouă societate care a înfiinţat şi Căminul Cultural din Voineşti, cu o bibliotecă având 210 volume donate de Casa Şcolilor.

În 1990, cele două cămine aveau o capacitate de 280 de locuri.

70

Protecţia mediului înconjurător figurează de asemenea pe agenda activităţilor comunale. Deoarece în zonă nu există o industrie generatoare de noxe importante, accentul se pune pe combaterea deşeurilor menajere şi animaliere în albia Râului Târgului. În 1992, în satul Lereşti s-a înfiinţat o nouă societate culturală, „Mioriţa", cu 29 de membri. În fiecare an, pe 20 iulie, au loc aici întâlniri ale fiilor satului. Sat cu o bogată tradiţie etno-folclorică, Lereştiul are o casă de artă populară; are de asemenea un cor şi un ansamblu de muzică populară „Brăduleţul", care a împlinit 20 de ani de activitate, precum şi un ansamblu de mandoline, conduse de profesorul Ioan Oană. Acţiunile culturale din perioada 1950-1980 au avut răsunet naţional şi internaţional, activităţile de tipul „Primăvara lereşteană" şi „Toamna lereşteană" demonstrând în acelaşi timp împletirea actului de cultură cu cel al producerii de bunuri materiale.

În 1970, căminul cultural din Lereşti avea o trupă de teatru, un cor mixt şi o brigadă artistică, cu care a câştigat locuri fruntaşe în 1974 la festivalul coral „Dimitrie Chiriac" din Braşov şi la festivalul „Gheorghe Dima", ţinut la Piteşti.

Comuna a fost vizitată de numeroase personalităţi din domeniul învăţământului, care au participat la conferinţe pe teme culturale la Piteşti sau Câmpulung, dintre care aş aminti numai câţiva: acad. Remus Răduleţ, profesor universitar dr. doc. Paul Popescu-Neveanu, profesor universitar dr. Dumitru Almaş, profesor universitar dr. doc. Augustin Z. N. Pop, profesor universitar dr. Sergiu Tamaş.

În comuna Lereşti a funcţionat o perioadă de timp o staţie pilot de antropologie socială şi culturală, condusă de o comisie de la Academia Română. Între anii 1970-1972 şi 1974 s-au desfăşurat aici trei campanii de vară cu grupuri de studenţi de la Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti, sub îndrumarea directă a profesorilor Vasile V. Caramelea şi Tudor Bugnariu, cu scopul de a desfăşura cercetări comparative în domeniul filozofiei, ecologiei, demografiei, lingvisticii, psihologiei şi istoriei. In urma fiecărei campanii s-au organizat sesiuni de comunicări ştiinţifice pe tema „Configuraţia culturii din Câmpulung Muscel şi împrejurimi, cercetată pe baza sistemului antropologic integral dinamic românesc.

71

Tabel nr. 25 Dinamica populaţiei şcolare între 1950-1991 în comuna LereştiGradul de învăţământ Nr. elevi

1950-51Nr. elevi 1960-61

Nr. elevi 1970-71

Nr. elevi 1980-81

Nr. elevi 1990-91

Învăţământ preşcolar 98 123 168 210 190Învăţământ gimnazial 445 670 710 780 734Învăţământ liceal 71 168 220 410 580Învăţământ superior 110 282 310 390 469

Tabel nr. 26 Situaţia statistică a absolvenţilor şcolilor comunei Lereşti la sfârşitul anului şcolar 1995-96Şcoala Nr. elevi ObservaţiiŞcoala generală Voineşti (cls. I-VIII) 188 SatisfăcătorŞcoala generală Lereşti (cls. I-VIII) 317 BunŞcoala cu clasele V-X 156 SatisfăcătorŞcoala generală Pojorâta (cls. I-VIII) 66 Satisfăcător

Bisericile. Cele patru biserici aflate în comună sunt mărturii ale perenităţii poporului român şi ale predominanţei creştin-ortodocşilor. Ele sunt amplasate în centrul satelor sau cătunelor, polarizând viaţa comunităţilor. In prezent, trei dintre ele sunt complet renovate, cel mai recent fiind renovată cea din Răceni, cu hram la înălţare Rusalii).

Din cea mai veche biserica a comunei, numită Biserica Voievozilor şi amplasată în punctul „La Ziduri", au mai rămas în prezent doar câteva ruine ale naosului, aflate în ocrotirea Ministerului Culturii (tabel 27).

Tabel nr. 27 Bisericile comunei LereştiBiserica Hramul Nr. de

slujitoriNr. de

enoriaşiStarea funcţională

Sf. Voievozi (sat Lereşti)- - -

Ruine

Sf. Varlaam (sat Lereşti)Adormirea Maicii Domnului

2 preoţi 2 dascăli

428Bună

Sf. Pavel Nou (Voineşti) Sf. Măria Mare1 preot2 dascăli

324Bună

Sf. Grigorie (Voineşti) Rusalii2 preoţi3 dascăli

511Bună

Eroilor Mihail şi Gavril1 preot 1 dascăl

68Satisfăcătoare

(Date obţinute de la Mitropolia Muscelului şi a Târgoviştei, aflată la Mănăstirea Negru-Vodă din Câmpulung Muscel).

Numărul enoriaşilor a crescut de la un an la altul, dar mai ales după 1990, când fiecare enorie a sporit cu 40-50 de enoriaşi. Biserica şi-a păstrat rolul ei dintotdeauna, de a propovădui pacea, liniştea şi buna înţelegere între oameni).

72

În comună, la fiecare 9 mai sunt cinstişi cei 116 eroi căzuţi în cele două războaie mondiale. În onoarea şi amintirea lor s-au ridicat trei monumente, unul în Voineşti, în toamna anului 1938 şi două în Lereşti, unul în punctul „Ţarină", construit în 1949 şi celălalt în Lereştiul de Sus, construit în 1961. Cu prilejul acestei zile se organizează programe festive, susţinute de corurile reunite ale comunelor Stoieneşti, Dragoslavele şi Lereşti (corul „Doina"), care interpretează imnuri şi ode dedicate eroilor.

7.2. Dotările edilitar-gospodăreştiO scurtă observaţie asupra dotării edilitare a comunei Lereşti, aşa

cum reiese şi din tabelul 28, arată numeroase îmbunătăţiri atât ale infrastructurii stradale, cât şi ale construcţiilor, care alcătuiesc un patrimoniu local destul de valoros. Pe lângă zestrea edilitară mai veche, bine păstrată, se adaugă o nouă zestre integrată armonios în teritoriu şi care necesită o menţinere la o valoare cât mai bună pentru a fi lăsat moştenire generaţiilor viitoare.

Tabel nr. 28 Dotarea edilitară a comunei LereştiSat Denumirea obiectivului Anul executării Starea fizică a

construcţieiLereşti Şcoala Gen. I-VIII 1936 satisfăcătoare

Şcoala cu clasele V-X 1956 satisfăcătoareAtelier şcolar 1968 satisfăcătoareConsiliul Local 1926 bunăPoşta 1970 bunăDispensar 1947 satisfăcătoarePoliţia Veche 1954 nesatisfăcătoarePolitia Noua 1987 bunăMagazin universal 1968 satisfăcătoareFarmacia 1992 bunăDispensar veterinar 1972 satisfăcătoareCămin cultural 1947 satisfăcătoareDrum modernizat 1968 satisfăcătoareMonumentul Eroilor 1949 satisfăcătoareGospodăria comunală 1953 nesatisfăcătoareRestaurant Voina 1949 satisfăcătoareMotel 1961 nesatisfăcătoare

Voineşti Şcoala Gen. I-VIII 1950 satisfăcătoareAtelier de mobilă 1966 satisfăcătoareCămin Cultural 1932 satisfăcătoareRestaurant "ARO" 1959 satisfăcătoareMagazin universal 1963 satisfăcătoareDrum modernizat 1968 satisfăcătoareDispensar veterinar 1960 nesatisfăcătoareAtelier gater şi teracotă 1958 satisfăcătoare

73

Fabrica de suc 1958 nesatisfăcătoareFrizeria 1958 satisfăcătoare

Pojorâta Baraj Râuşor 1984 satisfăcătoareRestaurant Râuşor 1968 satisfăcătoareGrajdurile 1952 nesatisfăcătoare

După cum se poate observa şi din tabelul de mai sus, dotarea tehnico-edilitară a comunei este completă şi relativ nouă, structurilor mai vechi aducându-li-se îmbunătăţiri substanţiale, ca de exemplu noul sediu al poliţiei, renovarea dispensarului, poşta recent înfiinţată, având 6 angajate din care 4 localnice. Echipamentele tehnice şi edilitare moderne permit o viaţă civilizată. Astfel, alimentarea cu apă potabilă se face printr-o reţea de 12 km, care a înlocuit în cea mai mare parte fântânile şi puţurile cu pompe alimentate prin conducte îngropate în pământ. Consumul de apă potabilă la nivelul comunei pe anul 1994 a fost de 16 800 m3, fată de 19 300 m3 în 1986 şi 12 500 m3 în 1975 (fig-4 ).

Alimentarea cu energie electrică a Lereştiului s-a extins foarte mult după 1958, în urma decretului de electrificare a comunelor. În 1995, comuna Lereştiera electrificată în proporţie de 94,6 %. Cele două hidrocentrale cu puteri de 19 şi respectiv 5 MW contribuie cu circa 39% la electrificarea comunei în orele de vârf. Reţeaua electrică de înaltă şi medie tensiune este amplasată pe stâlpi de beton, care i-au înlocuit în 1986 pe cei din lemn. In comună mai sunt trei transformatoare, deservite de 38 de angajaţi, din care 18 consăteni. Liniile de înaltă şi medie tensiune însumează 36 km.

Zona de locuit cuprinde în majoritate case particulare, dar şi câteva blocuri cu apartamente cu 3-5 camere de închiriat şi mai recent vile cu 1-2 etaje, construite pe suprafeţe de 400-1800 m . Gospodăriile cu două corpuri de clădire sunt cele mai frecvente (circa 198), alte 78 de gospodării au un singur corp de clădire şi ocupă suprafeţe mai mici de 400 m2. Clădirile sunt construite în regim deschis, cu fundal între 6-9 m sau peste 10 m.

Din cauza restrângerii treptate a perimetrului construibil, există tendinţa creşterii densităţii în centrul vetrei. Fondul vechi construit este net deosebit de cel nou, la care materialele sunt piatra, cărămida, tabla, bolţarii, foile de azbest, încălzirea se face cu sobe de teracotă cu combustibil solid asigurat pe plan local (lemn) sau adus din împrejurimi (cărbune din minele de la Jugur, Poenari, Pescăreasa). Cele două centre de teracotă din Voineşti asigură materialele necesare construirii sobelor: teracotă, cărămizi refractare, coşuri, olane. Din 1993 se lucrează pentru punerea în practică a unui proiect ambiţios: alimentarea cu gaze naturale a comunei la cetăţenii particulari, construirea unei rampe de gunoi şi modernizarea staţiei de îmbuteliere a sifoanelor cu o nouă linie adusă pe credite din străinătate.

74

O serie de case mai vechi (cca. 28) au fost cumpărate de persoane particulare şi modernizate sau reconstruite între anii 1991-1996, atât în satul Voineşti cât şi în satul Lereşti.

CAPITOLUL 8 POTENŢIALUL TURISTIC AL ZONEI

8.1. Potenţialul turistic naturalSpaţiul geografic al comunei Lereşti are un înalt potenţial turistic.

Turismul este un factor important în dezvoltarea economică a regiunii şi sursă apreciabilă de venituri. Resursele naturale turistice şi antropice permit cu succes realizarea agroturismului.

În comuna Lereşti, turismul a cunoscut perioade de dezvoltare şi regres. O forma organizată de turism a debutat în 1929, când apar primele asociaţii de turism montan şi alpinism. De la un an la altul turismul s-a dezvoltat datorită traseelor şi obiectivelor turistice deosebite, ca Munţii Iezer şi Păpuşa, cabanele Voina, Bătrâna, precum şi datorită pitorescului satelor din lungul cursului Râului Târgului. Alături de comuna Rucăr, şi Lereştiul a fost declarat zona turistică, apropierea comunei de şoseaua modernă ce leagă Braşovul de Câmpulung contribuind la atragerea a sute de turişti anual

În 1965, în comuna Lereşti au fost înregistraţi oficial 1970 de turişti totalizând 6200 zile turistice, oficiile turistice dispunând de mijloace proprii de transport, servicii de cazare, masă, agrement. La cabana Voina au poposit în acelaşi an 1373 de turişti, dintre care 269 străini, însumând 4590 de zile turistice. Localnicii au găzduit şi ei aproximativ 380 de turişti, oferindu-le cazare şi masă.A

În 1973, comuna a fost vizitată de 2169 turişti, totalizând peste 10 000 zile turistice, veniturile realizate pe seama turismului crescând faţă de 1965 cu peste 45%.

Transportul la complexele turistice Voina şi Bătrâna (acesta fiind declarat obiectiv turistic la 10 mai 1970) era asigurat de un autocar aparţinând O.N.T. Câmpulung. În acel an, cabana Voina dispunea de 150 de locuri permanente de cazare, care puteau găzdui maxim 7 persoane/camera. S-au construit două noi restaurante, unul în centrul comunei, cu o capacitate de 130 de locuri şi altul în Râuşor, în 1977, având 60 de locuri. Spaţiile de cazare la cetăţenii particulari erau estimate în perioada 1973-1975 la 350 de locuri, putând găzdui 400 de turişti.

75

Se mai organizau partide de vânătoare pentru turiştii amatori de astfel de distracţii. Nunţile ţărăneşti reprezentau o altă atracţie deosebită pentru turişti. În 1980, numărul de turişti era apropiat celui înregistrat cu 10 ani în urmă, dar a scăzut numărul celor străini (aproximativ 108), crescând în schimb cei autohtoni, veniţi din toate zonele ţării, menţinându-se pe primul loc turiştii sosiţi din Bucureşti (circa 690).

Sunt organizate serbări câmpeneşti în mai, iunie şi iulie. Acum apar şi numeroşi ghizi montani, majoritatea fiind profesori localnici, care asigurau conducerea turiştilor pe trasee marcate. Numărul locurilor permanente în cabana Voina a crescut la 400, finalizându-se şi o pârtie de schi. În 1977, în Iezer, la peste 2000 m altitudine, a fost inaugurată o cabană din piatră şi metal. Cabana Bătrâna, situată la 6 km nord de Voina, avea în 1980 o capacitate de cazare de 110 locuri şi posibilităţi de acces spre puncte turistice învecinate (fig. 44).

Între anii 1990-1995, turismul a cunoscut un regres inexplicabil, numărul turiştilor scăzând sub 500 pe an. A sporit în schimb capacitatea de cazare a localnicilor la aproximativ 600 de locuri, dar o valoare exactă a acestora este mai greu de stabilit datorită faptului ca în ultimul timp a crescut mult o nouă formă de turism şi anume agroturismul, cu o serie de locuri neluate în calcul şi unde trag un număr tot mai mare de turişti veniţi în grupuri mai mici.

Tabel nr. 29 Baza de cazare din zona ariilor depresionare (date pentru 1995)

Depresiunea Localitatea Unitatea Nr. de locuri

Bran - RucărPodul Dâmboviţei - Rucăr

Complex BrusturetHan piatra CraiuluiHan RucărHan PosadaHan Bran

7292422648

Câmpulung Lereşti

Cabana BătrânaCabana VoinaHan IezerulPopas VlăduţăHotel MuscelulHotel IezerulHan CăprioaraPopas Apa Sărată

481283228180602826

Valea Mare Popas Laricom S.AHan „La Căpitanu”Popas MateiaşPopas Duruitoarea

30202616

76

Motel Bughea Băi 60TOTAL 18 unităţi 942

Sursa: "Carpaţii Meridionali" - Melinda Cândea şi "Oraşul Câmpulung - mic îndreptar turistic"

A crescut de asemenea numărul celor ce practică turismul individual, neorganizat, de multe ori cu autoturismele personale, sau turism în grupuri mici, care urcă pe crestele învecinate pentru 2-3 zile. Se mai organizează în prezent şi excursii la cerere pe traseele marcate, cele mai solicitate fiind următoarele trasee:

Lereşti-Voina (cabana). 20 km lungime, drumul putând fi parcurs cu autobuzul sau autoturismul. De aici se poate urca pe Iezer, Păpuşa, Pătru, durata traseelor fiind de 6-9 ore. Acest drum, în majoritatea sa asfaltat, trece prin satele Voineşti şi Pojorâta, străbătând comuna de la sud la nord. Pe acest traseu se pot admira casele construite în stilul tradiţional muscelean. Artera modernă se termină în punctul Lereşti-Pod (780 m altitudine), drumul trecând pe malul drept al Râului Târgului în dreptul hidrocentralei "Lereşti". De aici porneşte spredreapta, în lungul Pârâului Maricăi, o potecă marcată ce urcă spre Strâmptu, ajungând în final la Nămăieşti.

După 5 km, şoseaua principală trece pe malul stâng, intrând în Muntele Dobriaşul şi traversând văile Poiana şi Dobriaşu Mare, după care ajunge la barajul de la Râuşor, la 920 m altitudine. De aici, şoseaua face o buclă spre Valea Terciului, trecând pe malul drept al Râului Târgului, unde rămâne până la cabana Voina. De aici se ramifică câteva drumuri forestiere spre stânga şi spre dreapta, drumul principal ramificându-se spre Cabana Bătrâna (4,5 km) şi spre Valea Cuca (drum forestier). Toate aceste trasee sunt marcate şi accesibile, putându-se urca până la cele mai înalte vârfuri din zonă.

Voina-Văcarea-Iezerul Mare-Păpuşa-Grădişteanu este traseul cel mai lung, cu o durată de două zile, care poate fi parcurs în Munţii Iezer. Este un traseu bine marcat, cu o diferenţă de nivel de 1450 m. Pe acest traseu întâlnim refugiul „Iezer", care permite împărţirea drumului în două etape. Pe acest traseu se pot admira Spintecătura Păpuşii, Zănoaga Barbului, izvoarele Văii Tambura, Şleul Bătrânei, Vârful Păpuşa, Poiana Sântilie.

Voina-Văcarea-Crucea Ateneului-Iezerul Mare-Izvorul din Plai porneşte din dreptul cabanei Voina (950 m), urcând în Văcărea (1680 m). Panta este destul de abruptă, împădurită, diferenţa de nivel fiind de 700 m. Apoi traversează văile râurilor Bătrâna (şi a afluenţilor ei) şi Râuşor, străbate păşunile întinse ale Văcarei (Vf. Huluba-929 m), ajunge la Vf. Văcărea (2068 m) şi Vf. Tărâţoasa (2172 m), vârfuri străjuite de văi adânci cu căldări. Alt punct de reper este Crucea Ateneului Voineşti (2275 m), un

77

mic monument pentru cinstirea eroilor căzuţi în 1916. Urcând mai departe se ajunge în Capul Călţunului (2370 m), la Vârful Roşu (2469 m). De aici se pot admira, într-o splendidă vedere panoramică, Munţii Făgăraş, Moldoveanu, Scărişoara, Comisu, Tămaşu. Spre sud se observă căldarea glaciară a Iezerului Mare, înconjurată de câmpuri şi grohotişuri. Mai sus se întâlnesc căldările înalte, cu bolovănişuri, ale Boarcăşului. Poteca marcată ajunge la Curmătura Bătrâna (2190 m), coborând în "vârtejuri" spre Colţii lui Andrei, apoi la izvoarele Dâmboviţei de pe versantul nordic al Munţilor Bătrâna. Acesta este drumul vechi, de transhumantă, din zona alpină a Iezerului. De aici se ajunge spre vârfurile Frăcea (2242 m) şi Tambura (2294 m), de unde se coboară spre Spintecătura Păpuşii (2200 m). Aici se află cumpăna de ape dintre Zănoaga (Valea Colţilor) şi Valea Tambura.

Intrând în Muntele Păpuşa, accesul spre vârful omonim este anevoios, făcându-se pe poteci pastorale. Pe traseu întâlnim numeroase stâne şi păduri de conifere. Odată ajunşi în vârf, putem admira valea superioară a Dâmboviţei cu barajul Pecineagu, versantul apusean, abrupt, al Munţilor Piatra Craiului, din care putem identifica „Umerii", „Marele grohotiş", „Ceardacul Stanciului". Traseul de întoarcere spre cabanele Cuca şi Voina durează 6-7 ore.

Voina-Valea Bătrâna-Crucea Ateneului Voineşti are o durată de 4-5 ore şi o diferenţă de nivel de 1325 m. Este un traseu dificil, strict interzis iarna din cauza pericolului de avalanşe. Până la confluenţa Văii Bătrâna cu Valea Cuca,este drum forestier, pădurile fiind de foioase în amestec cu conifere până la Gura Călţunului (1118 m). De aici se ajunge la cabana Bătrâna (1180 m). De aici pot admira ulucul glaciar al Văii Izvorului Iezerului, cu un profil în formă de „U” , şi urme ale gheţarilor cuaternari precum şi praguri cu ape repezi şi mici cascade. După etajul coniferelor urmează cel al jnepenişurilor şi poienilor plate, la peste 1500 m altitudine, aici traseul străbătând pantele mai domoale din apropierea lacului alpin Iezer.

Urcuşul pe piciorul de munte Iezerul Mare este dur până la liziera pădurii, în apropierea stânei. Pe circa 700 m, poteca trece printr-o pădure de amestec, ieşind apoi în golul alpin cu păşuni întinse. La poalele Iezerului Mare întâlnim pe o porţiune cuprinsă între 70-160m2 o specie ocrotită de conifer (Pinus cembra). Deasupra potecii bine marcate se află un platou de bolovăniş.

Voina–Plaiul lui Pătru–Şleaul Bătrânei are o durată de 4-5 ore şi parcurge o diferenţă de nivel de 1250 m. este un traseu uşor, practicabil vara şi iarna, la piciorul Plaiului lui Pătru având pante line, ce pot fi folosite iarna ca pârtii de schi. Traseul începe cu un drum forestier pe Valea Bătrâna, drum ce urcă prin pădurea de amestec, ieşind din golul alpin în

78

apropierea stânelor de pe ,,Plai”, la peste 1600 m altitudine. Acest traseu face legătura între Voina şi Valea Dâmboviţei.

Traseul Voina- Cuca-Păpuşa are o durată de 7 ore şi străbate o diferenţă de nivel de 1440 m. este al patrulea traseu de legătură între Munţii Iezer şi culmile montane învecinate: Piatra Craiului şi Făgăraş. De la cabana Voina (950 m altitudine) până la punctul ,,Între Văi”, la circa 1400 m altitudine, se merge pe un drum local, care întâlneşte Valea Bătrâna în dreptul heleşteului de păstrăvi şi punctului de alimentare cu apă a cabanei Voina. Traseul urcă pe Valea Cuca, traversând şi Valea Frăcea, Valea lui Geantă şi alte câteva mici văi de confluenţă. La 1175 m se află Cabana Cuca, de unde începe urcuşul pe Păpuşa. Traseul trece de izvorul Lespezi, apoi prin pădurea de molid, ieşind în golul alpin la peste 1900 m. aici sunt păşuni largi, pe care se ţinea odinioară ,,nedeile de munte” din Poiana Sântilie. Drumul urcă mai departe până sub vârful Păpuşa, unde întâlneşte marele drum ciobănesc care vine din muntele Boteanu. De aici se merge pe drumul pastoral ,,Plaiul lui Cascoe”, pe la nord de vârful ,,Cascoe” (2329 m). de la marele drum pastoral ,,Plaiul Hoţului”, care se ramifică spre nord-vest, poteca coboară în lungul piciorului de munte până la lacul de acumulare ,,Pecineagu”, de unde, pentru a ajunge în Piatra Craiului, se urcă pe Dâmboviţa 2 km, până în punctul ,,Răchiţa” (960 m). de aici poteca intră pe teritoriul Tămaşului Mare, ajungând la cabana ,,Plaiul Foii” din Piatra Craiului.

Din Voina se poate ajunge, mergând spre est, şi în Argeşel, mergând pe o frumoasă potecă, mai ales până la punctul ,,Căprărie” (1050 m) de pe Valea Largă. Traseul marcat (drum forestier) străbate şaua de Râul Târgului, apoi ajunge la Muntele Calu (1475 m), un interfluviu scurt şi împădurit. De aici se poate merge spre sud pe interfluviul Strâmptu-Dobriaşu-Muşuroaiele-Calu, trecând prin dreptul "Crucii Domnişorului", spre dreapta apărând cantonul forestier "Argeşel", la 1420 m altitudine.

Străbătând aceste locuri primăvara, turiştii vor avea unicul prilej de a admira spre apus căldările Iezerului înzăpezite, iar către răsărit abrupturile apusene ale Pietrei Craiului (Marele Grohotiş).

Traseul Lereşti-Strâmptu-Muşuroaiele-Calu este mai recent introdus în circuitul turistic, are o durată de 6-7 ore, străbătând o diferenţă de nivel de 1050 m şi fiind accesibil tuturor vârstelor. Traseul poate fi parcurs iarna pe schiuri, oferind o vedere panoramică a versantului sudic al Munţilor Iezer.

De la Lereşti-Pod se poate ajunge uşor în Strâmptu (1377 m) şi de aici în satul Nămăieşti, mergând pe "Plaiul Nămăieştilor", un vechi drum de căruţe care traversa Poiana Fetii (1073 m), folosit de cei care voiau să ajungă de pe Muntele Grădişteanu în Poiana Sântilie.

79

Există terenuri pe care s-ar putea practica sporturi de iarna, cele mai indicate fiind plaiul lui Patru, golul alpin al Muntelui Văcărea, aflat în imediata apropiere a cabanei Voina, deocamdată neamenajate.

8.2. Potenţialul turistic antropicDezvoltarea turismului pune tot mai multe probleme organizatorice

şi ecologice, impunând dezvoltarea şi modernizarea structurilor de primire şi o folosire raţională a resurselor turistice naturale şi antropice.

Preocuparea pentru găsirea unor noi forme de turism care să reflecte cât mai fidel preferinţele turiştilor se bucură de atenţia cuvenită din partea organizatorilor de turism din ţară şi de peste hotare.

După 1989, în România a apărut un nou concept de turism - turismul rural ecologic. Amplasarea comunei Lereşti într-o regiune pitorească şi lipsită de noxe face ca aceasta să se poată înscrie cu succes alături de alte zone turistice cu renume naţional şi internaţional: Rucăr, Moeciu-Fundata, Ţara Bârsei, Vatra Dornei, Maramureş s.a.m.d.

80

Şi în Lereşti există posibilităţi de cazare în gospodăriile săteşti, spaţii pentru campare şi posibilităţi de amenajare conforme cu normele Ministerului Turismului. În zona montană a Iezerului se pot organiza pârtii de schi, dotate cu mijloacele de transport cu cablu (teleschi şi telescaun), terenuri de sport multifuncţionale (pentru tenis, volei, fotbal) - vezi tabel 30.

Tabel nr. 30 Norme pentru dotări şi amenajări turistice

Felul dotării Norme specifice Nr. de turişti în zonă500-1000 1000-3000 3000-5000

Mijloace de transport cu cablu telescaun telecabină

capacitate 200-400 schiori/orăviteză 10-12 m/s

X XX X

Piste pentru sporturi de iarnă piste pentru slalom pârtie pentru săniuţe schi fond

5-8 km lungime, 9-14 m lăţime10-15 km lungime15-20 km lungime

XXX

XX

Spaţii amenajate pentru sport teren de tenis teren de volei sală de agrement

15/12 m9/10 m200-300 m2 (4X30 persoane/zi)

XXX

XX X

Comuna beneficiază totodată de factori naturali de cură (bioclimat, ape minerale) care fac posibilă organizarea unei microstaţiuni balneoclimaterice, prin colaborarea cu agenţi economici interni şi internaţionali. Bioclimatul montan, cu efect tonic-stimulent, dar şi sedativ, s-a dovedit eficace în terapia afecţiunilor nervoase, metabolice şi endocrine, ca şi în cea a stresului fizic şi psihic.

Comuna Lereşti fiind încadrată în categoria satelor etnografice-folclorice, alături de sate ca Sibiel, Bogdan-Vodă, în amenajarea turistică trebuie să ţinem seama de condiţiile agropastorale precum şi de apropierea de centre economice (Câmpulung, Braşov) sau turistice (Rucăr, Albeşti, Nucşoara).Găzduirea de către localnici prezintă, după cum s-a dovedit în urma unor studii de specialitate, efecte benefice pentru turişti, datorită locuinţelor spaţioase, confortabile, dar mai ales datorită cinstei şi ospitalităţii localnicilor. Turiştii cazaţi aici beneficiază de meniuri tradiţionale ţărăneşti, servite uneori în vase tradiţionale de lut, dar şi de decorul specific: paturi artizanale, costume populare. Ei pot participa la sărbători, târguri, locuri populare, pot asculta rapsozi populari autentici.

În conformitate cu Legea turismului dată în 1992, precum şi cu opinia Institutului de consultanţă şi marketing pentru turism, comuna Lereşti este aptă pentru a primi statutul de staţiune turistică, datorită condiţiilor de care beneficiază.

81

CAPITOLUL IXCONCLUZII

Prezenta lucrare, structurată în zece capitole, este concepută ca un posibil ghid de orientare asupra cadrului natural şi socio-economic al comunei Lereşti, spaţiu geografic şi spiritual de o neasemuită frumuseţe.

Pentru întocmirea acestei lucrări, am folosit o vastă bibliografie, cu lucrări ştiinţifice valoroase, precum şi documente de arhivă. Fără a avea pretenţia unei lucrări de înaltă ţinută ştiinţifică, mă bucur că am putut studia îndeaproape şi cât mai complet, sub aspect geografic, istoric, cultural şi social această mică parte a ţării noastre.

82

Doresc să aduc pe această cale mulţumiri celor care m-au îndrumat în alcătuirea lucrării, domnului profesor Manu Ion, de la Universitatea Piteşti, şi domnului profesor Aurel Gheorghilaş de la Universitatea Bucureşti, cadrelor din Primăria Lereşti şi de la Muzeul de istorie al oraşului Câmpulung.

Mă aplec cu deosebit respect asupra înaintaşilor mei de pe aceste meleaguri, fie eroi căzuţi pe front, la datorie, fie dascăli care au educat atâtea generaţii, cât şi asupra celor ce de secole au muncit cu sfinţenie pământul pe aceste meleaguri.

În Lereşti, a existat o adevărată ,,familie” de dascăli dăruiţi întru totul educării copiilor din sat, ,,familie” căreia aş vrea să mă alătur. Din comuna Lereşti s-au ridicat nume mari ale ştiinţei şi culturii poporului român, care au lăsat în urma lor câteva lucrări de o mare valoare ştiinţifică (planşa III).

Nu am pretenţia de a fi epuizat cercetările geografice, istorice sau sociale privind comuna Lereşti. Lucrarea este un studiu de început, pe care aş dori să-l aprofundez în viitor.

În cele nouă capitole tematice m-am străduit să pun în valoare cunoştinţele deprinse în anii de facultate, cunoştinţe pe care sper că le voi folosi cât mai bine şi le voi adânci, întru cinstirea profesorilor mei.

Istoria bogată a acestui colţ de ţară şi natură variată, cu trăsături montane deosebit de frumoase, au constituit pietrele de temelie ale lucrării. Acestora li s-au adăugat aspectele cotidiene, date de o aşezare umană în plină evoluţie şi cu multiple potenţialităţi.

CAPITOLUL XANEXA

Planşa I

1414: ,,Noi, cela ce este întru Hristos Dumnezeu bun credincios şi

de Hristos iubitoriu şi însuşi ţiitorul, Io, Mircea mare voievod, cu mila lui

Dumnezeu şi cu harul lui, oblăduindu şi domnindu toată Ţara Muntenească,

încă şi latura Tătariului şi hotarul de supt munte şi pre toată dunărea. Bine

vrând domnia mea, cu o mai bună vrere a cinstitei şi luminatei inimei mele

83

şi au dăruit domnia mea acest şi de toţi cinstit, şi de frunte şi luminat

hrisovul domniei mele, anume lui Ioan, Bucur şi lui Caliian, boiarului

domniei mele ca să fie al lor satul Braniştea Urăşiei şi la Vadul Şercaei şi

stâna de la muntele Lereştilor, de moşie şi de moştenire şi de toate slujbele

şi dări şi dijme, câte le vor afla întru tot ţinutul ţării şi întru biruinţa

domniei mele”.

Document privind Istoria României, vol. XIII, XV – Ţara

Românească (1247-1500), Editura Academiei Române, 1953 (pag. 67-68)

Planşa II

,,După tragicul sfârşit al conducătorilor revoluţiei din Transilvania în

1784, mare parte din românii răsculaţi s-au expatriat de frica persecuţiilor

ce ar fi avut să sufere de la unguri. Mulţi trecură Munţii în decembrie 1784

aici la noi şi populară satele din nordul judeţului Muscel, iar pe altele le-au

format din nou, cum sunt ,,Bădenii”, ,,Ungurenii”, ,,Berevoeşti-Ungureni”,

84

etc. o altă parte s-au aşezat în jurul oraşului, formând mahalalele

Câmpulungului. Pentru a putea avea posesie asupra moşiilor, ,,ungureni”,

prin decizia din 1785 ghenar 4 prin care se acordă aşezări cu casele pe

moşia din câmp a oraşului, vor să ocupe locuri de casă şi grădină în plata a

40 bani pe an în zona Vişoi şi spre satele Voineşti şi Valea Mare, dar acele

aşezări ale veneticilor ,,ungureni” au continuat până în cele mai recente

timpuri”.

Document privind Istoria României, vol. XV, XVI, XVII – „Ţara

Românească (1300-1850), Editura Academiei Române, 1953 (pag. 216-

217)

Planşa III

Oameni de seamă ai comunei Lereşti între 1897-1997

1. General locotenent doctor Stăncioiu Gheorghe s-a născut la 8

decembrie 1920, fiind unul dintre cei patru copii ai familiei Petre

şi Maria Stăncioiu. Urmează Liceul militar din Chişinău ,,Regele

Ferdinand I”, urmând apoi Facultatea de Medicină Generală

Bucureşti. În anul 1947 e doctorand în chirurgie, repartizat la

unitatea militară de vânători din Câmpulung, din 1950 fiind

85

doctor al Spitalului Militar Central. Face studii de specialitate la

Paris, unde primeşte titlul de medic primar gradul I şi Diploma

de merit. În ianuarie 1990 e numit general-locotenent.

2. Vasile Milea s-a născut în Lereşti la 1 ianuarie 1927 ca unul din

cei cinci copii ai familiei de muncitori forestieri Gheorghe şi

Elisabeta Milea. Absolvă gimnaziul Comercial la Târgovişte în

1944, în 1947 urmează Şcoala de ofiţeri, iar în 1978 este ridicat la

gradul de general-locotenent. Moare în decembrie 1989.

3. Profesor doctor docent Nicolae Ursea s-a născut la 13 mai 1931,

fiind cel mai mic dintre cei patru copii ai familiei Nicolae şi

Maria Ursea. A absolvit Facultatea de Medicină Bucureşti ca şef

de promoţie în 1956. este repartizat iniţial la Spitalul regional

Piteşti, apoi la Spitalul Colentina. În 1974 îşi ia doctoratul în

medicină, după studii efectuate în R.F.G., la Freuland (1967) şi

Franţa (1970). Din 1990 este director la Clinica de

Nefrologie ,,Carol Davila” din Bucureşti. Este membru al

Asociaţiei europene de nefrologie şi transplant, al Uniunii sociale

de ştiinţe medicale şi preşedinte al Societăţii de nefrologie din

România.

86