Comportament Deviant La Femei

7/30/2019 Comportament Deviant La Femei

http://slidepdf.com/reader/full/comportament-deviant-la-femei 1/77

UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA DIN SIBIUFACULTATEA DE STIINTE

MASTER PSIHOLOGIE CLINICA SI PSIHOTERAPIE

LUCRARE DE DISERTATIE

CANDITAT:Păuna Roxana-Bianca

SIBIU2011



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente deviante

UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA DIN SIBIUFACULTATEA DE STIINTE

MASTER PSIHOLOGIE CLINICA SI PSIHOTERAPIE

COMPORTAMENTUL DEVIANT LAFEMEI(MECANISMELEINFRACTIONALITATII)

COORDONATOR:Prof.Uiv.Doctor RASCANU RUXANDRA CANDIDAT:Păuna Roxana-Bianca

SIBIU2011

2




CUPRINS:

ARGUMENT .......................................................................................................................................4

I.. CADRUL TEORETIC....................................................................................................................5

I .1. DIVERSE PERSPECTIVE PRIVIND ETIOLOGIA ACTULUI INFRACŢIONAL.................5

I .1.1. Teorii predominant nepsihologice.................................................................................6

I .1.2. Teorii predominant psihologice...................................................................................10

I .1.3. Definirea actului infracţional şi categoriile de infracţiuni...........................................13

I .1.4. Fazele actului infracţional............................................................................................13

I .1.5. O nouă direcţie de analiză a actului infracţional..........................................................14

I .2. ANALIZA PSIHOLOGICĂ A FENOMENULUI INFRACŢIONAL.......................................15

I .2.1. Fenomenul infracţional - fenomen social.....................................................................15

I .2.2. Comportament normal - comportament deviant..........................................................16

I .2.3. Caracteristici psihologice ale comportamentului infracţional......................................17

I .2.4. Aspecte de gen ale infracţionalităţii.............................................................................19

I .3. CONCEPTUL DE PERSONALITATE ÎN PSIHOLOGIA JUDICIARĂ.................................23

I .3.1. Definirea personalităţii - personalitatea infractorului şi componenetele personalităţii...........................................................................................................................23

I .3.2. Teoria lui Eysenck cu privire la personalitatea delincventului....................................26

I .3.3. Conceptul de act infracţional în corelaţie cu personalitatea.........................................28

I .4. MOTIVAŢIA INFRACŢIONALĂ LA PERSOANELE ADULTE CARE EXECUTĂ PEDEPSEPRIVATE DE LIBERTATE..............................................................................................................29

I .4.1. Motivaţiile exogene (extrinseci ) şi motivaţiile endogene (intrinseci)ale infracţiunii.........................................................................................................................32

I .4.2. Teoria atribuirii.............................................................................................................33

3




II . OBIECTIVE ŞI IPOTEZE..........................................................................................................35

II .1. Obiective.......................................................................................................................35

II .2. Ipoteze de cercetare......................................................................................................35

III . INVESTIGAŢIA PSIHOLOGICĂ............................................................................................36

III .1. Subiecţii.......................................................................................................................36

III .2. Design şi variabile.......................................................................................................36

III .3. Instrumente..................................................................................................................37

III .4. Procedură.....................................................................................................................38

IV .PRELUCRAREA ŞI INTERPRETAREA DATELOR (ANALIZA CANTITATIVĂ şiCALITATIVĂ)..................................................................................................................................39

IV .1. Ipoteza 1.......................................................................................................................39

IV .2. Ipoteza 2.......................................................................................................................44

IV .3. Ipoteza 3.......................................................................................................................52

V. CONCLUZII..................................................................................................................................59

SUGESTII şi LIMITE ......................................................................................................................61

BIBLIOGRAFIE ...............................................................................................................................62

ANEXA 1........................................................................................................................................64

ANEXA 2........................................................................................................................................65

ANEXA 3.........................................................................................................................................67

ANEXA 4.........................................................................................................................................68 ANEXA 5.........................................................................................................................................69

ANEXA 6 .........................................................................................................................................71

ANEXA 7 .........................................................................................................................................72

ANEXA 8.........................................................................................................................................73

ANEXA 9.........................................................................................................................................74

4




ARGUMENT

,,Mass-media, televiziunea, cărţile de groază, filmele de teroare, romanele poliţiste, etc, te

obligă nu numai să urmăreşti, în fiecare amănunt, formele desferecate ale violenţei, ci, până la un

punct, să le şi trăieşti, să participi afectiv la ele, să te identifici cu criminalul, hoţul, tâlharul, şi de ce

nu, să înveţi câte ceva din secretele comportamentului agresiv mergând de la furt, înşelăciune, tâlhărie

până la viol, şi chiar crima” (Păunescu, C., 1994).

Pornind de la aceste consideraţii, studiul de faţă îşi propune evidenţierea unor caracteristici ale

personalităţii persoanelor care comit acte infracţionale, în special femei, în speţă: tipul de personalitate,nevoi ale structurii motivaţionale a personalităţii, respectiv tipul de act comis şi motivaţia sau motivele

care stau în spatele comiterii actelor infracţionale. Pentru realizarea studiului s-au utilizat următoarele

probe psihologice: S.M.P (Structura Motivaţională a Personalităţii, din care au fost aplicate nevoia de

agresivitate, nevoia exhibiţie, nevoia de conştiinţă şi nevoia de apărare-autoapărare, aceştia fiind

relevanţi pentru studiul de faţă), E.P.I (Inventarul de Personalitate Eysenck), Chestionarul de Motivaţie

după Gh. Florian.

Această temă a fost aleasă din dorinţa de a atrage atenţia asupra faptului că în societatearomânească există suficiente cazuri în care femeile comit cât mai multe acte infracţionale, ca omor,

tâlhărie, furt, înşelăciune, luare de mită şi nu numai, fapt care nu le exclude din categoria persoanelor

care au un comportament deviant.

Surprinzător este faptul că numărul deţinutelor este în creştere, această situaţie nu este foarte

confortabilă nici pentru societate şi nici pentru ele ca persoane.

În acest studiu se analizează anumite aspecte psihologice care pot evidenţia faptul că există

asocieri în ceea ce priveşte extraversia, nevoia de agresiune şi neuroticismul cu tipul de act infracţional

comis de către femei şi motivaţiile relatate de acestea pentru fapta infracţională comisă.

5




I .CADRUL TEORETIC

I .1. DIVERSE PERSPECTIVE PRIVIND ETIOLOGIA ACTULUI

INFRACŢIONAL

În extensiunea sa ca ştiinţă şi practică, psihologia judiciară se adresează tuturor

categoriilor de specialişti care participă la înfăptuirea justiţiei şi ale căror hotărâri produc

un impact asupra destinului oamenilor aflaţi sub incidenţa legii.

Orice ştiinţă este obligată de statutul ei să-şi asume doar o parcelă din orizontul infinit al

cunoaşterii. În lucrarea sa ,,Tehnica psihologiei experimentale şi practică”, Al. Roşca

afirmă în capitolul introductiv că peste tot unde intervine factorul uman şi acest domeniu

nu e deloc restrâns, are şi psihologia un cuvânt de spus. Omul este o fiinţă socială, idee pe

care a formulat-o la timpul său, Aristotel. (Popa, 1999).

Pe parcursul acestei lucrări, ne vom opri asupra protagonistului scenei juridice: infractorul,

în speţă femeile deţinute. În prealabil vom trata aspectele psihologice generale care

determină infracţionalitatea.

Traiul în societate, adică în colectivitatea semenilor, este guvernat de anumite norme.

Unele dintre acestea sunt nescrise, transimţându-se de la o generaţie la alta: acestea sunt

normele morale. Altă categorie o formează normele scrise sau legile. Încălcarea normelor

morale este dezaprobată de opinia publică. Încălcarea normelor scrise, a legilor este

sancţionată de justitie. Cei ce încalcă normele juridice sunt infractori, iar actul de

înfrângere a legii este infracţiunea. (Popa, 1999).

Astfel se naşte în mod firesc întrebarea: de ce unii oameni nesocotesc normele

juridice? Ce anume îi determină să comită acte infracţionale?

Din această perspectivă, Psihologia Judiciară se defineşte drept "disciplina

distinctă, cu un pronunţat caracter pragmatic, informativ - formativ şi de cultură

profesională a magistratului în statul de drept, care are ca obiect studierea nuanţată şi

aprofundată a fiinţei umane (persoana) implicată în drama judiciară, în scopul obţinerii

cunoştinţelor şi evidenţierii legităţilor psihologice, apte să fundamenteze interpretarea

corectă a conduitelor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă (Butoi, Butoi, 2003).

6



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente devianteI .1.1. Teorii predominant nepsihologice.

Numărul teoriilor explicative elaborate de-a lungul timpului este extrem de

mare, dovada clară a dificultăţilor integrative şi, totodată, a neacceptării vreunei resemnări

din partea cercetătorilor. Aceste teorii pot fi incluse în două mari categorii :

•

teoriile nepsihologice• teoriile psihologice

Din prima categorie fac parte : teoriile biologice, teoriile constituţionale, teoriile

sociologice şi teoriile economice.

Teoriile biologice, susţin în esenţă, ca anumite anomalii sau disfuncţii fiziologice

constituie factori determinanţi ai comportamentului infracţional. O influenţă covîrşitoare a

exercitat-o medicul italian Cezare Lombroso. Pentru Lombroso comportamentul criminal

constituie un "fenomen natural" care este determinat ereditar. Criminalii înnăscuţi sunt

caracterizaţi printr-o serie de stigmate fizice, precum : faţă asimetrică, urechi foarte mari

sau foarte mici, fruntea retrasă şi îngustă, barbă îngustă, sprâncene proeminente, maxilarul

şi obrajii proeminenţi. Aceste caracteristici sunt considerate "atavisme" moştenite de la

cele mai îndepărtate în timp specii umane. În afară de caracteristicile fizice, Lombroso a

listat o serie de "atavisme" fiziologice şi psihologice, precum : instabilitatea la durere,

cicatrizarea rapidă a rănilor, o mare asemănare între sexe, lene ; lipsa completă a ruşinii,

onoarei, remuşcării şi milei ; neglijenţa, excitabilitatea ; pasiunile pentru jocurile de noroc

şi băuturile alcoolice. În afară de aceste stigmate, criminalul înnăscut are o serie de

obiceiuri cum ar fi, tatuajul, utilizarea excesivă a gesturilor şi înclinarea spre limbaj

colorat. Concluziile medicului italian formulate după efectuarea studiilor sale iniţiale sunt

sintetizate astfel :

• criminalii sunt la naştere un tip distinct;

• ei pot fi caracterizaţi prin anumite stigmate;

• aceste stigmate sau caracteristici fizice nu cauzează crima dar ele ne ajută la

identificarea tipurilor criminale;

• numai prin intervenţii sociale viguroase poate fi restrâns comportamentul infracţional al

criminalilor înnăscuţi.

Eroarea centrală a studiilor iniţiale ale lui Lombroso a constat în faptul că cei mai mulţi

dintre subiecţii săi, criminali în armata italiană erau sicilieni, ce reprezentau un tip fizic

distinct.

7



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente devianteAlte studii care susţin caracterul ereditar al comportamentului infracţional au fost

efectuate pe fraţi gemeni. Ele au încercat să evidenţieze că, în cazul în care unul din

perechea de fraţi identici a comis crime, celălalt membru este predestinat la

comportamente similare. Poate fi amintită în acest sens lucrarea germanului J. Lange :

"Crime and Destiny" (Crimă şi Destin).

În concluzie, teoria sa susţine că infractorul moşteneşte înclinarea spre crimă de la

ascendenţii săi şi poate fi resunoscut după malformaţiile enumerate mai sus.

Teoriile constituţionale susţin existenţa unei relaţii între anumite caracteristici

fizice şi caracteristicile temperamentale, deci între tipul fizic şi comportament. În 1942,

Wiliam Sheldon identifică 3 variabile sau 3 dimensiuni care intervin în formarea corpului :

endomorfia (cei cu valori mari sunt moi, rotunzi şi graşi), mezomorfia (cei cu valori mari

sunt atletici, puternici, musculoşi şi viguroşi), ectomorfia (cei cu valori mari au un corp

lung, slab, muşchii slabi dezvoltaţi). Mergând pe aceeaşi linie, cea a criminalităţii, Sheldon

şi Eleanor Glueck (Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., 1992), comparând 500 de

delincvenţi şi 500 de nedelincvenţi în baza unui număr masiv de variabile demografice,

găsesc un procent de 60,1 din primul grup ca fiind mezomorfici faţă de numai 30.7% din

subiecţii din al doilea grup.

Concluziile lor însă sunt formulate cu multă precauţie. "Este destul de evident că

fizicul singur nu poate explica în mod adecvat comportamentul delincvent ; este clar, de

aceea, că în conjuncţie cu alte forţe el este implicat în delincvenţă. Nu toţi oamenii

mezomorfici sunt criminali şi nu toţi criminalii sunt mezomorfici. Chiar dacă există o

corelaţie între fizic şi comportamentul criminal, nu înseamnă în mod necesar că unul este

cauza celuilalt. Este destul de probabil că în copilărie, structurile mezomorfice să fi folosit

mai mult mijloace agresive şi fizice pentru a-şi atinge diferite scopuri. Fiind recompensaţi

pentru acest tip de comportament, ei persistă în terorizarea altora când sunt adulţi.

(Sheldon, Eleanor, Glueck, apud. Mitrofan şi colaboratorii, 1992).

Teoriile sociologice sunt foarte variate şi se prezintă în multe forme; ele au un

punct comun şi anume : conflictul cultural este principala cauză a crimei. În majoritatea

lor, aceste teorii pun accentul pe trei categorii de factori :

• valorile care sunt exterioare oricărui violator al legii;

• cauzele care există anterior oricărei acţiuni criminale;

• răspunsurile ce apar din structurile ambientale care la rândul lor afectează grupuri mari

de oameni;

8




În această abordare este prezentă implicit prezumţia că indivizii umani, adulţi sau

copiii, sunt esenţialmente fiinţe morale, constante de normele societăţii şi, totodată,

doritoare de a se conforma acestor reguli.

Explicaţiile sociologice pot fi grupate în : explicaţii structurale şi subculturale.Conceptul

de bază cu care operează explicaţiile structurale este inegalitatea fundamentală în ceea ce

priveşte oportunităţile în a atinge scopuri dictate de societate. Societatea stabileşte pentru

toţi aspiranţii (sănătatea, succes profesional, educaţie, etc), dar nu toţi membrii societăţii

sunt capabili să satisfacă asemenea cerinţe prin mijloace legale, de aceea unii recurg la

mijloace inegale.

Sociologul francez E. Durkeim a considerat crima ca fiind o parte integrantă a

tuturor societăţilor. Deoarece crima este un act care este pedepsit, o societate scutită de

crimă este absolut imposibilă. Grupul dominant într-o societate defineşte în mod invariabil

un anumit comportament ca fiind indezirabil şi pedepsibil. Deci definirea socială conferă

unui act caracter criminal şi nu calitatea intrinsecă a actului. Într-o societate care permite

indivizilor să difere mai mult sau mai puţin faţă de tipul colectiv, este inevitabil ca anumite

acte să nu fie antisociale. Totuşi, deoarece nimic nu este bun într-o măsură nedefinită şi

nelimitată, oamenii trebuie să fie liberi să devieze, altfel schimbul social ar fi imposibil.

Aşadar, ca să existe un progres, originalitatea individuală trebuie să se exprime ea însăşi,

ceea ce înseamnă că originalitatea criminalului trebuie să fie afirmată. Un alt exemplu al

explicaţiei structurale este teoria oportunităţii diferenţiate.

Cloward şi Ohlin (1960, apud. Mitrofan şi colaboratorii, 1992), susţin că indivizii

ce aparţin claselor de jos şi grupurilor subculturale doresc să folosească mijloace legitime

în obţinerea succesului în plan social, dar ei se lovesc de o multitudine de bariere,

precum : diferenţe culturale şi de limbaj, adversităţi economice, o limitată disponibilitate a

resurselor. Când mijloacele legale sunt blocate, oamenii sunt forţaţi să cultive metode

ilegale şi aşa rezultă crima. Această teorie prezintă o serie de limite, precum :

• lipseşte suportul empiric pentru descrierea teoriei privind delincvenţa juvenilă ;

cercetarea arată că tinerii delincvenţi manifestă mai multe diferenţe faţă de cei

nedelincvenţi în afara oportunităţilor diferenţiale educaţionale;

• nu există o evidenţă că tinerii din clasa de jos sunt mult mai frustraţi decât cei care

aparţin clasei de mijloc în ceea ce priveşte achiziţiile educaţionale;

• termenii cu care operează teoria cum ar fi aspiraţiile, frustraţie, oportunitate sunt vag

definite ; teoria nu explică ce-i determină pe cei deprivaţi în alegerea adaptării laoportunităţile blocate;

9




• crime sunt comise adesea de către cei care nu au negat niciodata oportunităţile, cum ar fi

cazul unui preşedinte de bancă ce delapidează;

Explicaţiile subculturale, spre deosebire de cele structurale pun accentul pecaracteristicile particulare etnice, religioase, naţionale ale grupurilor de apartenenţă. De

exemplu, dacă într-o subcultură particulară funcţionează o normă precum : ,,Să faci orice

ca să asiguri supravieţuirea familiei", ea poate fi predictivă în ceea ce priveşte incidenţa

crimei.

Tema conflictului cultural este abordată în mod evident în cadrul teoriei

interselor focale a lui Miller, care atribuie activităţile criminale ale grupurilor de

adolescenţi din clasa de jos încercărilor de a atinge acele scopuri ce sunt valorizate în

cultura lor prin comportamente care apar a fi cele mai portivite mijloace de obţinere a

acelor scopuri. Aderenţa la tradiţiile clasei de jos este esenţială. Aceste tradiţii sunt

precizate de către Miller (1958, apud. Mitrofan şi colaboratorii, 1992) ca fiind : încurcătură

(neplăcere), duritate, isteţime (şiretenie), excitare, autonomie. De exemplu băieţii din clasa

de jos se iau la bătaie pentru a arăta duritatea lor, fură pentru a demonstra iscusinţa şi

curajul. Şi această teorie are limite, precum :

• ea nu explică crimele comise de către indivizii care nu sunt dezavantajaţi social ;

• conceptele utilizate sunt definite vag ; cum sunt create aceste standarde culturale?cum

sunt transmise de la o generaţie la alta?cum controlează ele comportamentul fiecărui

individ dat?

• dar conceptul ce creează cea mai mare bătaie de cap este cel cultural, subcultural;

Teoriile economice încearcă să stabilească o legătură între infracţiune şi condiţiile

economice. Primele încercări sunt legate de numele unor autori, precum Bonger şi de

Comisia prezidenţială pentru întărirea legii şi administrarea justiţiei, 1967. În Europa însă

criminologul german William Bonger, de orientare marxistă, este considerat a fi primul

care a formulat teoria cauzelor economice ale crimei, însă de la începutul sec XX. În

concepţia sa, actele criminale, mai ales cele împortiva propietăţii, sunt determinate de

sărăcia proletariatului în cadrul sistemului capitalist competitiv. Soluţia ar consta, după , el,

în reorganizarea mijloacelor de producţie şi dezvoltarea unei societăţi fără clase. Acest

punct de vedere nedreptăţeşte desigur, o multitudine de oameni săraci care nu comit

infracţiuni.

10




I .1.2. Teorii predominant psihologice

Teoriile psihologice pun accentul în special pe caracteristicile persoanei, pe

structura şi factorii componenţi ai personalităţii, pe rezultatele învăţării şi interacţiunii

sociale, ca fiind drept principale cauze ale comportamentului infracţional. Dacă teoriile

sociologice sunt orientate în predominanţă către mediul ambiental şi socio - economic,

teoriile psihologice pun mai mult accent pe individ, pe factorii psihologici şi psihosociali.

Deşi numărul teoriilor psihologice este impresionant iar dificultăţile de clasificare

aproape insurmontabile, vom proceda totuşi la o diferenţiere a lor şi anume, le vom include

în două categorii :

• teorii propriu - zis psihologice, cum este cazul teoriilor analitice sau psihanalitice;

• teorii psihosociale;

Teoriile analitice utilizează concepte care creează mari necazuri celor care

încearcă să le operaţionalizeze, deoarece verificarea experimentală este greu de realizat.

Argumentele centrale ale acestor teorii, cu puternice implicaţii asupra practicii clinice,

constau, pe de o parte, în afirmarea eşecului în ceea ce priveşte controlul efectiv al ego-ului

sau super-egoului datorat greşelilor timpurii în formarea copilului sau neglijării parentale

(Staub, Alexandre, 1956, apud. Mitrofan şi colaboratorii, 1992). Pe de altă parte,

comportamentul deviant este considerat a fi o metodă simptomatică de abordare a

problemei bazale a adaptării şi anume, apărarea împotriva anxietăţii.

Asemenea puncte de vedere pleacă, desigur, de la concepţia şi teoria formulată de

către Sigmund Freud privind existenţa celor 3 categorii de forţe, şi anume : iraţionale (id),

raţionale (ego), morale (superego), care întotdeauna sunt în dispută privind asigurarea

conduitei. În ceee ce priveşte comportamentul delincvent, el consideră că orice criminal

suferă de o nevoie compulsivă de a fi pedepsit, în vederea uşurării stării de vinovăţie

datorate sentimentelor incestuoase inconştiente de tip oedipian din perioada copilăriei.

Crimele sau actele delincvente sunt comise în vederea autopedepsirii şi, deci, în vederea

purificării de vinovăţie.

Ferenczi (1950), vorbeşte despre o "moralitate sfincterială" care reprezintă

începutul şi fundamentarea moralei adultului. O persoană delincventă care persistă în

respingerea duşmănoasă a cerinţelor sociale este precum un copil aflat pe oala de noapte ce

respinge orice cerinţă din afară. Momentul în care un copil începe să-şi impună inhibareaeliminării, acesta este un pas decisiv care ajustează la lumea exterioară, deoarece s-a creat

11



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente devianteo atenţie inhibitivă în cadrul personalităţii. Se dezvoltă astfel un anumit simţ al justului şi

injustului, în raport cu procesul biologic.

În ansamblu, atât freudienii, neofreudienii cât şi reprezentanţii altor şcoli

psihanalitice atribuie criminalitatea conflictelor interne, problemelor emoţionale sau

sentimentale de insecuritate sau inferioritate. Pentru ei, conflictele interne, comportamentul

deviant şi criminalitatea sunt simptome ale problemelor emoţionale fundamentale. De

regulă psihanaliza oferă o explicaţie doar pentru comportamentul compulsiv al

psihoticului, neuroticului şi sociopatului (Friedlander, 1947, Bromberg, 1948., apud.

Mitrofan şi colaboratorii, 1992).

Teoriile psihosociale accentuează asupra achiziţiilor rezultate în procesul

interacţiunii şi învăţării psihosociale şi sociale ca fiind drept principale explicaţii,

principale cauze ale criminalităţii şi nu numai. Întrucât există foarte multe asemenea teorii,

vom încerca, în acord cu Wrightsman, să realizăm o anumită sistematizare şi să le grupăm

în mai multe categorii, în funcţie de mecanismele psihosociale care favorizează apariţia

comportamentului deviant. Astfel, vom diferenţia:

• teoriile controlului social;

• teoriile învăţării psihosociale;

• teoriile învăţării sociale;

• teoriile etichetării sociale; (Mitrofan şi colaboratorii, 1992)

Teoriile controlului psihosocial susţin, în principal, faptul că tendinţa indivizilor de a

devia în plan comportamental este relativ generală şi constantă, ceea ce înseamnă că

aceştia se vor comporta în mod frecvent antisocial dacă ei nu sunt formaţi şi susţinuţi în a

evita această tendinţă.

O astfel de teorie este cea propusă de Hirschi (1978). În opinia acestui autor, mecanismul

controlului social care acţionează coercitiv asupra individului trebuie căutat în legăturile

acestuia cu societatea : dacă legăturile sunt puternice, individul în aceeaşi măsură se va

conforma normelor sociale; dacă legăturile slăbesc, probabilitatea violării normelor va

creşte.

O altă teorie apartenentă acestei categorii este teoria înfrânării (containnemet

theory) a lui Walter Reckless (1961), care reuşeşte mult mai bine să împletească cele două

perspective (psihologică şi socială) de abordare a cauzelor actelor infracţionale. În

concepţia acestui autor, comportamentul deviant este influenţat de o varietate de factori,

12



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente deviante precum :1. Factorii de presiune socială şi anume : condiţiile economice şi de locuit

precare, statutul social scăzut, conflicte familiale ; 2.Factorii de presiune ce acţionează ca

factori de atragere (pull factors) şi care abat indivizii de la normele acceptate, cum ar fi,

anturajul, grupuri delincvente ; 3.Înfrânarea internă, în calitate de produs al unei bune sau

slabe internalizări. Când înfrânarea externă este slabă, înfrânarea internă trebuie să fie

puternică, pentru a se împotrivi presiunilor dinăuntru şi din afară.

Teoriile învăţării psihosociale. Teoria lui Sutherland, cuprinde o teză centrală şi

anume: ,,comportamentul criminal este învăţat prin interacţiunea cu alţii într-un grup

familiar. Învăţarea include tehnicile comiterii criminale plus motivele, trebuinţele,

raţionalizările şi atitudinile favorabile comiterii crimei" (Sutherland, 1970, apud. Mitrofan

şi colaboratorii , 1992).

Teoriile învăţării sociale. Una dintre cele mai reprezentative teorii ale învăţării

sociale, ce se concentrează în special asupra achiziţionării comportamentului agresiv,

aparţine lui Albert Bandura. El consideră că în dezvoltarea diferitelor forme de

comportament, inclusiv cel agresiv, intervin o serie de mecanisme, precum imitaţia şi

modelarea. Trăsături de personalitate, cum ar fi, de exemplu, agresivitatea şi dependenţa

pot fi învăţate privind la alţii şi văzând ce fel de recompense şi pedepse primesc aceştia

pentru acţiunile lor. Răspunsurile care conduc la rezultate valoroase (întărirea pozitivă)

vor fi urmate cu o mare probabilitate. De asemenea, învăţarea care are loc poate fi

influenţată de situaţia în care apar sau de specificitatea formelor de întărire şi de

recompensare. Indivizii învaţă să diferenţieze o situaţie de alta.

Teoriile etichetării sociale. Pleacă de la presupunerea că devianţa este creată de

către etichetele folosite de societate în legătură cu anumite acte. Devianţa nu este bazatănumai pe calitatea actului ci, mai mult, ea provine din reacţiile sociale asupra actului. Tot

în categoria teoriilor psihosociale includem şi conceptia lui Yablonski (1990) privind

autoconceptualizarea. În baza a 4 decenii de cercetare şi observaţie el a ajuns la concluzia

că factorul cauzal al crimei şi delincvenţei este legată de autoconceptualizarea

infractorului. Acest factor are mai multe rădăcini şi mai multe implicaţii.

13




I .1.3. Definirea actului infracţional ( R. B. Cattell) şi categorii de infracţiuni (Turliuc.M.,

N.):

Actul infracţional este determinat de situaţia de moment şi de relaţia acestei

situaţii cu personalitatea formată (Cattell, 1967). Din punct de vedere al psihologiei

judiciare, această perspectivă are cea mai mare însemnătate, deoarece ne indică faptul că

nu vom putea întelege actul infracţional făcând abstracţie de situaţie, act şi personalitatea

celui care a comis actul.

Punctul de vedere psihologic, dar mai ales punctul de vedere psihosocial implică

însă cunoaşterea mai largă a actului, geneza acestuia, indiferent dacă actul respectiv

deviant cade sau nu în incidenţa legii penale. Orice act este în fond o componentă a unui

comportament, comportament al unui individ care trăieşte în condiţii socio - istorice

determinate.

Legislaţia penală românească actuală prevede următoarele categorii de infracţiuni

(Rădulescu, 1998, apud. Turliuc, 2007):

• Infracţiuni comise împotriva persoanelor sau infracţiuni prin violenţă, care sunt ierarhizate

astfel : omorul sau omuciderea, tentativa de omor, lovituri cauzatoare de moarte, vătămări

corporale grave, ucidere din culpa, viol, viol cu moartea victimei, pruncuciderea, infracţiuni

contra protecţiei muncii, etc.

• Infracţiuni comise împotriva proprietăţii, care cuprind : infracţiunile comise contra avutului

personal sau particular (tâlhărie, furt), infracţiuni contra avutului public (delapidare, furt,

înşelăciune), infracţiuni economice (speculă), infracţiuni de serviciu (dare de mită, luare de mită,

trafic de influenţă;.

• Infracţiuni contra autorităţii (ultrajul);

• Infracţiuni care aduc atingerea unor relaţii privind convieţuirea socială (tulburarea liniştii

publice, ultrajul contra bunelor moravuri);

• Infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice;

I .1.4. Fazele actului infracţional.

Actul infracţional, constituie punctul de plecare pentru studiul juristului, iar

pentru psiholog reprezintă momentul final, momentul explicit, faza de culminare a unui

lung proces delictogen, ale cărei rădăcini se pierd în istoria personală, în antecedentele

14



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente devianteinfractorului/ei. Orice infracţiune parcurge stadii intrapsihice, unele conştientizate, altele

mai puţin conştientizate. Din acest motiv după cum arată Mira y Lopez transgredierea,

încălcarea legii niciodată nu este un act totalmente impulsiv, spontan, dar nici pe de-a

întregul premeditat.

Ca orice altă formă de comportament, şi încălcarea legii porneşte de la intuirea,

de la reprezentarea actului şi, în final, ajunge la realizarea ei concretă. În linii generale,

fazele acestea sunt următoarele: a) reprezentarea actului; b) dorinţa sau tendinţa de a o

efectua; c) deliberarea şi ezitarea (lupta motivelor) ; d) conturarea intenţiei; e) alegerea

mintală şi optică a mijloacelor şi a victimelor; f) sesizarea momentului oportun sau a unei

ocazii ivite; g) executarea actului.(Lopez, 2007).

I .1.5. O nouă direcţie de analiză a actului infracţional.

După cum s-a observat din sintezele privind tentativele mai vechi şi mai noi de

evidenţiere a cauzelor care determină comportamentul infracţional, numărul teoriilor

elaborate este incomensurabil, fiecare dintre ele încercând să ofere cea mai bună explicaţie

şi să individualizeze factorii predominant responsabili implicaţi în producerea actelor

infracţionale.

După părerea noastră, în încercările de teoretizare şi explicare a realităţii

infracţionale trebuie să ţinem seama în mod obligatoriu de gradul de generalizare şi

abstractizare a conceptelor cu care operăm. Ţinând seamă de sfera de cuprindere şi de

conţinutul logic al noţiunilor pe care le întâlnim în domeniul activităţii social juridice, vom

realiza o ierarhie a acestora pe continuumul general - particular.

De exemplu, sfera noţiunii "comportament" este mai largă decât cea de

"deviant" ; sfera acestei noţiuni este mai largă decât cea de "infracţiune"; la rândul ei, sfera

acestei noţiuni este mai largă decât cea de "criminal" ; în continuare, sfera noţiunii de"criminal" este mai largă decât sfera noţiunii de "omor calificat" ; în sfârşit sfera noţiunii

de "omor calificat" este mai largă decât sfera noţiunii "omor comis de X", care este un caz

particular sau o noţiune particulară. Această faptă presupune existenţa unui infractor/e

concret/ă, o victimă concretă şi un anumit context, anumite condiţii în care a fost săvârşit.

"X" poate fi normal sau anormal psihologic, bărbat sau femeie, tânăr sau bătrân, inteligent

sau redus mintal, sărac sau bogat, cu statut socioprofesional ridicat sau lipsit de educaţie,

etc (Butoi, Butoi, 2003).

15




I .2. ANALIZA PSIHOLOGICĂ A FENOMENULUI INFRACŢIONAL.

I .2.1. Fenomenul infracţional - fenomen social.

Fenomenul infracţional este "parte integrantă" a vieţii sociale, în sensul că este o

componentă cvazipermanentă a acesteia, diferenţele mai importante din interiorul său

mergând în direcţia tipurilor de infracţiuni comise şi a existenţei sale cantitative, pe

ansamblu sau tipuri de infracţiuni. Aşa se face că despre unele tipuri de infracţiuni, cum

sunt furtul, înşelătoria, omuciderea, tâlhăria, etc., se poate spune că sunt un "adaos"

permanent al vieţii sociale, în timp ce despre altele, cum ar fi evaziunea fiscală, crima

organizată la nivel internaţional, se afirmă că sunt de dată "mai recentă".

Fără a se putea determina un contur exact, în timp şi spaţiu, al fenomenului

infracţional, se poate totuşi considera că el are o evoluţie de tip pulsator; adică perioadele

de expansiune sunt urmate de altele de o mai mică amploare. Această caracteristică

generală a evoluţiei fenomenului infracţional se explică nu numai prin "jocul" factorilor

socioeconomici şi spirituali, care facilitează dinamica sa, ci şi prin amplificarea eforturilor

pe care societatea le face pentru combaterea criminalităţii şi a reducerii sale la nişte limite

"rezonabile", adică suportabile la nivel social.

În acest context nu este lipsit de interes să reţinem opinia specialiştilor în domeniu

care susţin că acest mileniu se confruntă cu o creştere îngrijorătoare a criminalităţii

(concept prin care se desemnează toate tipurile de infracţiuni posibile). O extensie

alarmantă au luat infracţiunile grave : omuciderea, atacul cu mâna înarmată, dar şi altele

precum violul, tâlhăria, traficul de droguri, evaziunea fiscală, etc.

Un aspect deosebit de complex al acestui fenomen în lumea contemporană îlconstituie apariţia crimei organizate la nivel internaţional sau "trans-naţional", deosebit de

periculoasă pentru ordinea socială, atât la nivel naţional, cât şi internaţional. De aceea nu

este deloc greşit să afirmăm că imaginea contemporană a criminalităţii nu se "suprapune"

pe imaginea acesteia din secolele anterioare, deşi între ele există şi "puncte comune".

Cercetările criminologice şi psihologice atestă constatarea conform căreia

fenomenul infracţional are o determinare multiplă şi o structură complexă. Din perspectivă

psihologică elementul structural fundamental îl constuituie comportamentul infracţional .Studiul psihologic al comportametului infracţional oferă informaţii care ne permit să

înţelegem într-o manieră corectă atât fenomenul infracţional în ansamblul său, cât şi să16



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente deviantedescifrăm corect fiecare infracţiune în mod separat. De asemenea pe această bază se pot

degaja soluţii apte să contribuie la recuperarea şi reintegrarea socială a infractorilor,

deoarece, se ştie, că acesta este un proces cu puternice accente individuale. (Prună, 1994).

O analiză pertinentă a fenomenului infracţional nu se poate realiza dacă nu avem

o delimitare clară a conceptului de comportament infracţional. În acest scop sunt

obligatorii unele delimitări teoretice, menite să ofere ideile directoare absolut necesare

pentru a putea oferi explicaţii de substanţă, bine argumentate.

I .2.2. Comportamentul normal - comportamentul deviant.

Psihologia desemnează prin conceptul de comportament mai multe elemente

psihologice, precum : reacţiile vizibile ale persoanei umane (comportamentul acţional),

trăirile afective pe care acesta le "resimte" (comportamentul afectiv), gândurile acesteia

(comportamentul mintal), precum şi limbajul folosit (comportamentul verbal). În mod

obişnuit aceste componente ale comportamentului se constituie într-un tot organic, care

exprimă răspunsurile pe care persoana le dă la solicitările care vin din mediu exterior.

În genere, răspunsurile oferite de indivizi la solicitările mediului ambiant se

împart în două mari categorii :

• NORMALE : corespunzătoare, sub aspectul conţinutului şi al modalităţilor de

desfăşurare, normele sociale proprii colectivităţii umane căreia individul îi aparţine. De

regulă, aceste tipuri de răspunsuri sunt date de majoritatea membrilor colectivităţii

respective.

• DEVIANTE : atipice, neobişnuite, deci necorespunzătoare sau chiar contrare normelor

sociale în vigoare. Aceste tipuri de comportamente sunt proprii unui număr redus de

membrii ai colectivităţii din care fac parte.

Comportamentele care evoluează, în genere, pe linia compatibilităţii cu normele

sociale în vigoare (morale sau juridice), se înscriu în aşa numitul registru conformist, ele

facilitând integrarea individului în viaţa colectivităţii. De regulă, persoanele care acceptă şi

practică conformismul social nu intră în conflict cu normele care reglementează viaţa

grupului, indiferent dacă acestea conţin interdicţii sau formulează prescripţii.

Comportamentele deviante evoluează pe linia incompatibilităţii indivizilor cu

normele care reglează viaţa grupurilor sociale, luând forma opoziţiilor şi a conflictelor.

Comportamentele deviante care exprimă abateri de la normele legale de convieţuire sunt de

o gravitate sporită, de aceea împotriva lor se acţionează prin măsuri severe, prescrise decodul penal. Persoanele care comit astfel de abateri alcătuiesc marea măsură atât a

17



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente deviantedelincvenţilor cât şi a delincventelor, iar faptele lor, numite infracţiuni intră sub incidenţa

codului penal.

Prin conţinut, formă şi consecinţe nu toate infracţiunile prezintă acelaşi grad de

periculozitate socială. Astfel, în cazul unui furt în dauna avutului personal consecinţele se

rezumă la pagubele materiale pe care le suferă păgubaşul, dar în cazul unui accident de

automobil se pot produce atât pagube materiale cât şi pierderi de vieţi omeneşti. Şi totuşi,

acestea ar putea fi considerate infracţiuni "banale", comparativ cu o crima premeditată şi

executată cu metode " barbare", considerată ca o crimă deosebit de gravă, expresie a unui

comportament aberant. Toate aceste tipuri de comportament deviant sunt de competenţa

juriştilor, psihologilor şi psihiatrilor, după caz. (Prună, 1994).

I .2.3. Caracteristici psihologice ale comportamentului infracţional.

Trăind în societate, omul este obligat să respecte normele, atât cele morale, cât şi

cele juridice. Cei mai mulţi dintre oameni reşusesc să le respecte, având un comportament

conformist vis-a-vis de aceste norme. Există însă şi semeni care au un comportament

deviant, înfrângând normativitatea.

Putem grupa cauzele generatoare de infracţiuni în:

• cauze sociale;

• cauze psihologice.

Vom începe cu determinantele de ordin social care se constituie într-un factor important în

întreg procesul psihogenezei şi ca atare şi în cel al genezei fenomenului infracţional.

Determinarea socială a infracţionalităţii nu este liniară, ci este una multiplă şi acţionează

succesiv, iar uneori în mod direct.

În funcţie de natura societăţii evoluează şi infracţionalitatea şi comportamentului

infracţional. Astfel, dacă în societatea socialistă, infracţiunile erau în cea mai mare parte

îndreptate împotriva bunului obştesc, în societatea privatizată, a economiei de piaţă,

predominante devin infracţiunile împotriva persoanelor şi a bunurilor personale.

În cele ce urmează vom insista mai mult asupra factorilor psihologici ai

infracţionalităţii, pentru a pune astfel, în evidenţă rolul psihologiei în justiţie. Infractorul/ea

este, din punct de vedere psihologic, un om ca şi ceilalţi oameni (nu intră în discuţie

infractorii patologici sau crimele pasionale). Astfel şi infractorul/ea dispune de aceleaşi

procese şi funcţii psihice ca orice om. Deosebirile încep doar când este vorba de anumite

trăsături de personalitate.

18



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente devianteToate investigaţiile care s-au întreprins pe linia analizei psihologice a

comportamentului infracţional au scos în evidenţă faptul că infractorii/ele au personalitate

deformată, diferind de cea a semenilor lor cu precădere prin sistemul propriu de valori

care reglează comportamentul şi prin modalităţile de inserţie în mediu social . În

continuare vom detalia câteva caracteristici ale comportamentului infracţional.

Infractorul/ea este un/o inadaptat/ă din punct de vedere social. Această caracteristică nu

este un dat, nu apare ca o predestinaţie, ci este, cel mai adesea, rezultatul unui proces

evolutiv. De fapt această constatare s-a impus prin fapte consumate deja, care atestă

constatarea că, prin acţiunile lor persoanele private de libertate se plasează în afara cadrului

normal al vieţii sociale. Acest gen de analize pun în evidenţă, cu precădere, constatarea că,

prin acţiunea întreprinsă, infractorul/ea

face doar dovada unei anumite inadaptări sociale la momentul respectiv, ceea ce nu

înseamnă că el a reacţionat astfel în mod fatal.(Dragomirescu, 1976 apud. Prună, 1994).

O altă caracteristică a comportamentului infracţional o constituie instabilitatea

emoţional - acţională a reacţiilor pe care infractorii le manifestă. Astfel, la omul obişnuit,

normele reacţiilor (motorii, verbale, atitudinale) sunt relativ stabile şi constante, fără a fi

marcate de mari oscilaţii cantitative şi calitative, deoarece sunt reglate conştient. La

persoanele private de libertate, însă, ele prezintă caracteristici opuse : sunt discontinue,

manifestă inconstanţă faţă de stimuli şi prezintă salturi de la o extremă la alta (de la pozitiv

la negativ), caracteristici care se explică printr-un reglaj conştient de nivel scăzut. Acest

tablou reacţional, care face posibil un stil de reacţie în care nu este o corelaţie corectă între

stimulii din afară şi răspunsurile subiectului, este un simptom specific al caracterului

deformat al personalităţii infractorului/ei.(Prună, 1994)

Prin infracţiunea comisă, infractorul/ea urmăreşte obţinerea unor beneficii

materiale şi a unor satisfacţii morale, elemente care explică, în majoritatea cazurilor,

cauze intime, personale ale infracţiunii. În lumina acestei caracteristici se poate observa că persoanele care au comis infracţiuni manifestă o "sensibilitate crescută" pentru acele

bunuri sau persoane care se raportează într-un fel sau altul la "slăbiciunea" proprie, la

"profilul" sau 'specialitatea" caracteristică. În faţa "stimulilor specifici" infractorul/ea

manifestă o stare de activitate crescută, de agitaţie internă, pe care nu şi-o poate domoli

oricum. Ea îl împinge spre infracţiune şi se diminuează numai o dată cu atingerea scopului

propus. Dar până să-şi atingă scopul, individul se simte atras ca de un "magnet" de

"obiectivul" respectiv, se mobilizează pentru împlinirea acţiunii, al cărui rezultat ocupă primul plan al anticipării, în timp ce consecinţele negative ale acesteia nu mai contează sau

contează mai puţin.19



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente devianteO altă caracteristică a acestui comportament este că posedă un caracter

duplicitar , deoarece infractorul/ea este conştient/ă, în majoritatea cazurilor, de caracterul

antisocial al acţiunilor sale. De aceea el se ascunde de cei din jur, plănuind în taină

acţiunea infracţională, iar faţă de oameni simulând corectitudine, cinste, omenie, face celor

cu care vin în contact, uneori chiar 'autorităţilor" o impresie favorabilă.(Prună, 1994).

Orice comportament infracţional are la bază, de regulă, un sistem motivaţional

specific. De cele mai multe ori acesta are funcţii justificative, în sensul că prin el

infractorul/ea îşi justifică acţiunile antisociale în faţa altora (persoane apropiate,

anchetatori, psihologi), astfel încât răspunderea şi responsabilitatea să-i revină în cât mai

mică măsură sau, dacă se poate, deloc. De obicei, infractorul îşi construieşte astfel de

sisteme motivaţionale în care apar supralicitate fie "condiţiile interne" ("emoţie puternică",

pierderea stăpânirii de sine", etc), fie cele externe, "obiective" (caracterele situaţiei prin

care a trecut, situaţia "specială" cu care s-a confruntat, etc). În mod "firesc" aceste persoane

caută să-şi creeze faţă de anchetator o situaţie cât mai favorabilă, declinând adevăratele

mobiluri ale acţiunii sau plasându-le pe un plan secund. Iată un exemplu : o ziaristă o

întreabă pe o deţinută de ce a furat din marfa pe care o transporta ; aceasta i-a răspuns :

"pentru ca nu-mi ajunge salariul"! De regulă infractorul/ea însuşi nu crede în ceea ce

afirmă în faţa altora, pentru a se justifica, dar se întâlnesc şi cazuri când motivaţia capătă o

accentuată tentă autojustificativă. În asemenea situaţii infractorul/ea se consideră

îndreptăţit/tă să comită fapta ce i se pune în sarcină, deoarece a răzbunat o nedreptate care

i-a fost făcută anterior , ori a "pedepsit" victima pentru o acţiune a acesteia. În astfel de

cazuri unii infractori ajung să-şi decline total vinovăţia, ba chiar ajung la concluzia că sunt

în realitate "justiţiari" şi nu "infractori".(Prună, 1994).

I .2.4. Aspecte de gen ale infracţionalităţii.Specificul participării feminine la diversitatea de delicte pare a fi un subiect mai

puţin controversat. La nivelul anilor 1960, toţi criminologii şi psihologii erau de acord că

delincvenţa feminină se manifestă mai mult în domeniul sexual, comportamentul

infracţional masculin fiind mult mai divers. Se sugera că fetele devin, statistic, delincvente,

la vârste mai mari decât băieţii şi că incidenţa factorilor psihopatologici în delincvenţa

feminină este mai mare, comparativ cu delincvenţa masculină. Printre delictele tipic

feminine figurau : prostituţia şi comportamentul trivial, avortul, infanticidul, scrisorileanonime, actele de piromanie şi de vandalism, furtul, calomnia.

20



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente devianteOdată cu dispariţia definiţiilor juridice ca delict a unor conduite precum

prostituţia sau avortul, lista specialităţilor delictuale feminine s-a modificat, astfel încât la

începutul anilor 1990 studiile indică preferinţa femeilor pentru infracţiuni contra

proprietăţii şi bunurilor (furturi din magazine, falsificarea cecurilor, înşelăciuni,

escrocherii). Infracţiunile cu intenţie asupra persoanelor (lovituri, ultraj, omor) precum şi

cele contra autorităţii publice sunt mai puţine în comparaţie cu cele comise de bărbaţi.

Cele mai multe asasinate comise de femei se produc noaptea, în timpul somnului

victimei, şi prin otrăvire, femeile evitând de cele mai multe ori o confruntare directă cu

victima, dacă au posibilitatea exercitării controlului fizic asupra ei.

Aşadar, până la sfârşitul anilor 1990, explicaţiile stiinţifice asupra

particularităţilor infracţionalităţii feminine descriau comportamentul criminal ca fiind

dependent de natura fiziologică a femeii : criminalitatea feminină era una de sorginte

hormonală şi afectivă.

Începând cu deceniul următor, ca urmare a abordării multidisciplinare a obiectului de

investigat, cercetările au început să se orienteze în principal în următoarele trei direcţii :

studierea socializării diferenţiale a femeilor, a oportunităţilor structurale ilegitime şi a

reacţiei sociale diferenţiale.

Până în 1993, diferenţele de abordare în funcţie de sex nu erau luate în

considerare nici de specialiştii occidentali. Se accepta tacit o discriminare juridică în

favoarea femeilor. De plidă, Helen Allen demonstra că femeile care comit acte de violenţă

au mai mari şanse decât bărbăţii să fie declarate bolnave mintal şi să fie dejudiciarizate,

fiind mai degrabă supuse unui tratament psihiatric decât încarcerării.

În general, violenţa feminină era considerată un răspuns direct la relaţiile de post tratament

la care au fost supuse. Stereotipurile tradiţionale, care vedeau femeia gentilă, supusă,

fragilă, ajunsă la ultimul prag de suportabilitate în faţa agresiunii masculine, debilizată deviolenţa mediului în care a trăit, deprimată de presiunile sociale cărora nu le mai poate face

faţă, incapabilă să se controleze din cauza factorilor hormonali şi sindromului, au fost

confirmate de unii psihologi.

Într-o carte celebră, Anna Campbell, psiholog, demonstra că femeile utilizează

violenţa diferit de bărbaţi. După ea, pentru bărbaţi ,,agresivitatea este un mijloc de

exercitare a controlului asupra altor persoane şi corespunde nevoii de recuperare a puterii

sau a stimei de sine”, pe când la femei ,,agresiunea este o lipsă temporară de stăpânire desine, provocată de o presiune irezistibilă. Există deci o agresiune instrumentală, ca mijloc

21



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente deviantede impunere a puterii şi o agresiune expresivă , ca formă de eliberare a unei tensiuni

acumulate. Femeile sunt socializate diferit de bărbaţi.(Bruno, 2006).

Din perspectiva socializării diferenţiale, ideea generală ce orientează abordarea

fenomenului infracţionalităţii feminine decurge din constatarea acestui fapt : femeile sunt

încă victimele unei închideri sociale impuse de bărbaţi. Ţinute la distanţă de locul în care

se iau deciziile, ele nu şi-au câştigat posibilitatea de a suprima stereotipurile sexuale, care

le desemnează în rolurile de fiică, soţie, mamă. Invizibil în plan social, deoarece se dedică

cel mai frecvent căminului (fie sunt casnice, fie după o zi de lucru), ele îşi consumă cea

mai mare parte a timpului singure, în activităţi menajere şi de educare a copiilor.

Studiile de psihologie diferenţială explică procesul specializării agresivităţii

feminine pornind de la distincţia înnăscut - învăţat. Dupa H. Laborit s-ar putea identifica

patru tipuri de agresivitate : agresivitatea predatoare - este instinctivă, fiind determinată de

foame ; agresivitatea de competiţie, care apare atunci când un individ concurează cu un

altul pentru obţinerea obiectului grafiticant ; agresivitatea defensivă - provocată de un

stimul dureros şi care se manifestă atunci când comportamentul de fugă nu este posibil ;

agresivitatea de angoasă apare atunci când lupta/fuga s-au dovedit ineficiente, obiectul

gratificant nefiind obţinut.(Neamţu, 2004).

Socializarea diferenţială explică, de asemenea, şi un alt aspect particular al

infracţionalităţii feminine : locul în care se produc delictele "specialităţi" feminine sau

oportunităţile criminale. Conflictele (indiferent de cauze - carenţe afective, educative,

culturale, profesionale, perturbări familiale sau conjugale, etc) se produc în marea lor

majoritate în cadrul restrâns al familiei sau în locurile în care femeile desfăşoară activităţi

profesionale sau domestice. Calitatea de victimă a partenerului, copilului, a altor membrii

ai familiei, a marilor magazine, apare în legătură cu posibilitatea femeilor de a acţiona

eficace asupra mediului pentru a îndepărta stimulii nocivi.Atât bărbaţii, cât şi femeile, beneficiază de oportunităţile criminale care li se

oferă. Faptul că majoritatea covârşitoare a femeilor care comit delicte acţionează singure,

că nu există "bande" de femei sau că "specializarea" infracţională este mult mai rar

întâlnită la femei se poate explica tot prin socializarea diferenţială de tip tradiţional : având

ca dominante casa, familia şi educare copiilor, femeile beneficiază mult mai puţin de

oportunităţile care să le faciliteze asocierea în vederea infracţiunii.

Studiile clinice şi abordările cantitative au demonstrat că nu există o diferenţă denatură între infractorii bărbaţi şi femei, din punct de vedere socio- demografic şi cultural.

Dacă ne raportăm la indicatori precum nivelul de instrucţie, educaţie şi vârstă, statisticile22



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente devianteindică fie slabe rezultate şcolare, fie analfabetismul celor mai multe dintre femeile

delincvente. Competenţele profesionale fiind foarte limitate, integrarea lor pe piaţa muncii

este dificilă, dacă nu chiar imposibilă, ceea ce explică şi precocitatea activităţii

infracţionale la femeile cu nivel de instrucţie foarte scăzut. Relativ la vârstă, se remarcă

supra-reprezentarea categoriei de vârstă de la 18 la 30 de ani în ansamblul populaţiei

feminine condamnate, precum şi descreşterea fenomenului infracţional după 30 de ani.

Femeile îşi încep activitatea infracţională la vârste mai mari în comparaţie cu bărbaţii, dar

odată ce au început să comită delicte, probabilitatea de a-şi continua "cariera" infracţională

este comparabilă cu cea a bărbaţilor ; s-a constatat că incidenţa criminală (desemnează

numărul actelor infracţionale per delincvent) cât şi recidivismul prezintă tendinţe similare

la femei şi bărbaţi.

S-a evidenţiat de asemenea, într-o manieră identică la fiecare sex, o repetiţie

caracteristică a infracţiunilor în funcţie de vârstă : înainte de vârsta de 30 de ani predomină

infractiunile contra proprietăţii şi bunurilor, în timp ce după această vârstă predomină

infracţiunile contra persoanelor.

Există o serie de motive pentru perpetuarea existenţei specificului feminin al

infracţionalităţii:

• Persistenţa rolurilor tradiţionale pentru femei, centrate pe responsabilitatea educării copiilor,

roluri menţionate prin socializarea diferenţială şi prin mass- media ; cercetările indică faptul că

de câte ori a crescut fenomenul infracţional feminin, el a fost însoţit de fenomenul demografic al

scăderii mediei copiilor preşcolari per familie;

• Deşi tot mai multe femei sunt active profesional, ele sunt implicate încă în profesii tradiţionale

feminine (educaţie, sănătate, servicii, relaţii cu publicul, etc).

Femeile nu au pătruns în condiţia care oferă cele mai mari oportunităţi pentru infracţiuni,

cum ar fi conducător profesionist de tir, lucrător la depozite, docher, toate oferind accesul

la bunuri aflate în tranzit, mai puţin bine păzite, mobilitate şi libertate. Astfel femeile nu au

oportunităţi mai mari decât în trecut pentru a realiza afaceri cu mărfuri furate, cu droguri,

pentru a se specializa în anumite acte criminale sau pentru a se asocia cu grupuri

infracţionale. Atunci când femeile pătrund în ocupaţii tradiţionale masculine, ele nu sunt

acceptate în reţele de activităţi tipic masculine, legate de consumul de băuturi alcoolice

după program, legate de jocurile de noroc asociate cu activităţi infracţionale.

• Femeile consumă mai puţin alcool (încă) şi aprobă mai puţin violenţa, ceea ce reduce

implicarea lor în multe delicte;

23



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente deviante Numărul cazurilor de infracţiuni este în continuă creştere. Astfel, în Germania au

fost înregistrate, în 1996, 32.128 de cazuri infracţionale, în Olanda, în perioada 1981-1992,

au fost întâlnite 1.400 de cazuri, iar în Japonia, între 1971 şi 1995, 6.671 de cazuri. S-a

estimat că doar 5% din faptele comise ajung la cunoştinţa organelor de urmărire penală.

(Neamţu, 2004).

Cât priveşte delincvenţa feminină din România, ea se va situa la aceleaşi cote în

următorii ani, în jur de 2.000 de femei arestate, dar această cifră va reprezenta circa 7-8%

din totlul persoanelor încarcerate. (Bruno, 2006).

I .3. CONCEPTUL DE PERSONALITATE ÎN PSIHOLOGIA JUDICIARĂ.

I .3.1. Definirea personalităţii - personalităţii infractorului/ei şi componentele

personalităţii.

Cercetarea complexă a fenomenului infracţional, sub toate aspectele sale, deschide

largi perspective explicaţiei ştiinţifice a mecanismelor şi factorilor cu rol favorizant,

permiţând o fundamentare realistă a măsurilor generale şi speciale orientate către

prevenirea şi combaterea manifestărilor antisociale. Cercetările moderne consacrate

psihologiei actului infracţional sunt în mod constant pluridisciplinare.

O analiză strict psihologică a actului infracţional, constă în analiza modului în care

personalitatea infractorului/ei (inteligenţa, afectivitatea, motivaţia şi voinţa) se manifestă în

pregătirea, săvârşirea şi în atitudinea postinfracţională. Personalitatea infractorului este

fondul pe care trebuie să se încrucişeze, în cadrul duelului judiciar, funcţiile acuzării şi

apărării pentru că, în ultimă instanţă, pedeapsa este impusă infractorului/ei, iar efectele sale

sunt condiţionate de această personalitate. Personalitatea infractorului este caracterizată de

o anumită motivaţie, de aptitudini, pregătire şi orientare comportamentală, dirijându-se demodele comportamentale cu caracter antisocial. (Rusnac, 2000). Elementele pozitive ale

personalităţii vor putea conduce spre o pedeapsă mai uşoară, pe când cele negative vor

trebui înfrânte printr-o pedeapsă mai aspră. Factorii psihologici nu acţionează direct,

nemijlocit şi univoc asupra individului, ci prin filtrul particularităţilor sale individuale,

specificităţi ale căror rădăcini se află în mică măsură în elementele înnăscute ale

personalităţii şi în cea mai mare măsură în antecedentele sale, în istoria personală. Toate

acestea îi determină un anumit tip de comportament disfuncţional, un anumit mod de aacţiona şi reacţiona în spaţiul psihologic, în modul de a rezolva situaţiile conflictuale care

apar mereu în acest spaţiu."Infractorul/ea se prezintă ca o personalitate deformată, ceea ce24



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente devianteîi permite comiterea unor infracţiuni atipice cu caracter antisocial sau

disocial."Infractorul/ea apare ca un individ cu o insuficienţă maturizare socială, cu

deficienţe de integrare socială care intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico -

normativ şi cultural al societăţii în care trăieşte. Pe această bază se încearcă să fie puse în

evidenţă atât personalitatea infractorului/ei, cât şi mecanismele care declanşează trecerea la

actul infracţional ca atare (Banciu, 1992, apud. Butoi, Butoi, 2003).

Studiindu-se diferite categorii de infractori/are sub aspectul particularităţilor

psihologice, s-a reuşit să se stabilească anumite caracteristici comune care se regăsesc la

majoritatea celor care încalcă în mod frecvent legea : instabilitatea emotiv – acţională,

sensibilitatea deosebită, duplicitatea comportamentală, imaturitatea intelectuală,

imaturitatea afectivă, frustrarea, complexul de inferioritate, egocentrismul, labilitatea,

agresivitatea, indiferenţa agresivă.

Personalitatea se caracterizează prin următoarele trăsături : unitatea şi identitatea sa, care

realizează un tot coerent, organizat şi rezistent, vitalitatea ca ansamblu însufleţit,

ierarhizat, a cărei existentă este condiţionată de oscilaţiile sale endogene şi de stimulii

exteriori la care răspunde şi reacţionează, conştientizarea, ca proces prin care individul îşi

făureşte reprezentarea mentală a tuturor activităţilor sale fiziologice şi psihice, raporturile

individului cu mediul ambiant şi reacţiile la mediu în vederea reglării comportamentului

(Parot, Merer, apud. Butoi, Butoi, 2003).

În continuare vom oferi câteva definiţii ale personalităţii care ne vor ajuta să

înţelegem mai bine actul infracţional comis de anumite persoane :

1. Prin personalitate trebuie să înţelegem un larg câmp de investigaţii asupra fiinţei umane

concepute ca un întreg (Eysenck). Este punctul de vedere al unui medic confruntat cu o

bogată cazuistică în domeniul psihodiagnosticului comportamentului deviant, care a lăsat

deschisă problema conceptului personalităţii, subordonând-o posibilităţilor de creştere a

cunoaşterii în funcţie de perfecţionarea metodelor de investigaţie a fiinţei umane.2. Personalitatea se prezintă sub forma unei piramide biotipologice a cărei bază e formată

de ereditate, cele patru suprafeţe fiind formate din amprenta morfologică, de temperament,

de caracter şi inteligenţă, vârful piramidei constituind sinteza globală a personalităţii

(Pende).

3. Personalitatea şi mediul formează o totalitate funcţională, iar atunci când unul dintre

aceste elemente se schimbă, se modifică şi această totalitate funcţională (Klineberg).

( Mitrofan şi colaboratorii, 1992).Din punct de vedere psihologic cercetarea personalităţii infracţionale are drept scop :

25



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente deviante1. desemnarea profilului psihologic, în care scopul se recurge şi la o investigaţie a

personalităţii victimei, martorului;

2. stabilirea determinantelor sociale ale comportamentului personalităţii implicate în

drama judiciară : al experienţei sociale şi al comunicării, locului persoanei în ierarhia

statusurilor şi rolului determinat de acesta, al caracterului procesului de socializare şi

înglobare a normelor sociale, atitudinii faţă de valorile sociale, factorilor sociali care au

contribuit la degradare, etc.

3. identificarea factorilor psihici şi a rolului lor în comportament : a caracterului

proceselor psihice şi a deformărilor, uneori patologice, a însuşirilor psihice ale persoanei

cercetate;

4. determinarea factorilor psihologici : a motivelor, scopurilor, atitudinilor, trebuinţelor,

orientărilor.

V.Vasil'ev pune accent pe raportul de interdependenţă dintre componenta biologică şi cea

socială în structura personalităţii infracţionale. Vorbind de componenta biologică aceasta

pune în evidenţă un şir de calităţi cu care personalitatea vine în această lume (ereditară sau

înnăscută) şi care îi determină profilul morfoconstituţional şi psihofiziologic. Aspectul

fizic, calitatea proceselor neurovegetative, fizilogice, iar de aici şi a celor psihice,

cognitive, emotive şi volitive, pot determina condiţia socială a individului (Butoi, 2001).

Componentele personalităţii . "Sistemul personalităţii", aşa cum îl invederează

definiţiile prezentate, este lipsit de transparenţă, astfel încât el nu poate fi cunoscut decât

prin investigaţii complexe. Elementele sale constitutive, atât cele simple cât şi cele

complexe se află într-un sistem de legături multiple determinate, astfel încât fenomenul

personalităţii este dificil de cunoscut şi reclamă utilizarea unor mijloace ştiintifice deosebit

de sensibile pentru a efectua o analiza eficientă. În analiza personalităţii, în literatura despecialitate şi în practica de investigare pluridisciplinară, se disting două planuri de

analiză : planul componentelor personalităţii şi planul tipurilor de personalitate. În

continuare vom analiza personalitatea din perspectiva acestor două planuri.

Componentele biopsihologice. Componentele biopsihologice ale personalităţii

cuprind toată zestrea nativă a individului, indiferent dacă unele caracteristici se regăsesc şi

la predecesori (caractersitici ereditare) sau nu (caracteristici înnăscute). Componentele bazale ale personalităţii sunt temperamentul, caracterul şi aptitudinile. Temperamentul

vizează latura dinamoenergetică a vieţii psihice, latură care este exprimată de forţă şi26



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente devianteritmicitatea acesteia. El este dependent de dimensiunea biologică a fiinţei umane, cu

precădere de anumite proprietăţi funcţionale ale sistemului nervos, dar şi ale celor endocrin

şi humoral. Întrucât această latură a personalităţii marchează rapiditatea şi forţa reacţiilor

noastre, este posibil ca ea să fie la baza unor gesturi sau acţiuni puţin controlate care,

uneori, pot avea efecte nedorite. De exemplu, o persoană impulsivă poate jigni uşor, poate

brusca sau chiar agresa pe cineva, gesturi care pot avea efecte dintre cele mai grave (rănire

sau chiar omucidere), nedorite de cel care le-a comis.

Încă din antichitate Hippocrate, părintele medicinii, a propus o clarificare

quadripartită a temperamentelor în : coleric, sangvin, flegmatic, melancolic. În secolul

nostru psihologul elvetian C. G. Jung a avansat o clasificare bipartită a temperamentelor în

introverit şi extrovertit . Introvertitul este organizat vectorial spre propria-i viaţă

sufletească, spre Eu, în schimb extrovertitul este orientat vectorial spre lumea din afară.

Fiecare dintre cele două tipuri temperamentale îşi are specificitatea sa funcţională,

reflectată în tot ceea ce persoanele întreprind în organizarea şi desfăşurarea vieţii.

Caracterul este pecetea personalităţii şi el înglobează trăsăturile de ordin moral care

sunt tipice pentru o persoană. Caracterul este principalul reglator al raporturilor noastre cu

lumea, el mediind atât relaţiile noastre cu ceilalţi cât şi cu societatea. Spre deosebire de

temperament, care este moştenit, caracterul este dobândit în cea mai mare parte. Practic el

se construieşte sub impactul condiţiilor de

mediu şi de educaţie, fenomen atestat, între altele şi de "normalitatea psihologică" a

majorităţii persoanelor care comit acte ce intră sub incidenţa legii penale, ceea ce înseamnă

că în cazul lor este vorba de structurarea psihologică a personalităţii pe o direcţie negativă.

Aptitudinil e sunt însuşiri psihofizilogice care asigură persoanei obţinerea unor performanţe

superioare într-un domeniu de activitate. Această afirmaţie este valabilă şi pentru

modelarea "abilităţilor" necesare în anumite tipuri de activităţi infracţionale, chiar dacă

instruirea nu se face, de regulă, în instituţii specializate. Privind personalitatea prin prismainterdeterminsmului laturilor sale psihologice fundamentale, putem formula următoarea

consideraţie finală : caracterul determină orientarea spre anumite tipuri de acţiuni,

aptitudinile marchează nivelul performanţelor, iar temperamentul îşi lasă amprenta asupra

stilului de acţiune.

Infracţiunea poartă puternic amprenta personalităţii celui ce o săvârşeşte. Nu toţi

cei ce sunt frustraţi devin agresivi sau comit acte infracţionale, cum nu toţi cei ce văd

buzunarele umflate cu bani ale cuiva, sunt tentaţi să ,, le golească” în profitul lor.

27



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente devianteAşadar atunci când se sancţionează o infracţiune trebuie avut în vedere

infractorul/ea ca persoană concretă şi condiţiile psihologice care au facilitat declanşarea

infracţiunii.

I .3.2. Teoria lui Eysenck cu privire la personalitatea delincventului.

Psihologic, omul poate fi considerat ca o fiinţă care învaţă, în sensul că

achiziţionează mereu noi deprinderi şi cunoştinţe, achiziţii care îi modifică atitudinile şi

comportamentul. Majoritatea zdrobitoare a devianţilor şi a actelor infracţionale comise atât

de femei cât şi de bărbaţi, provin din rândul celor greu condiţionabili, categorie care în

psihologia actuală este adesea denumită de "extravertit". După constatările lui H. J.

Eysenck, infractorii, în covârşitoarea lor majoritate, se recrutează din rândurile

extravertiţilor, a căror caracteristică fundamentală pe plan psihofiziologic, este dificultatea

de a fi condiţionaţi, cu alte cuvinte, dificultatea de a fi educaţi şi bineînteles reeducaţi.

Întrebarea este care sunt caracteristicile personalităţii extravertitului tipic? În baza

cercetărilor a mii de cazuri, Eysenck stabileşte că extravertitul tipic este un element

sociabil, îi plac petrecerile, are mulţi prieteni, simte mereu nevoia de a avea în jur pe

cineva căruia să i se adreseze, îi displace lectura solitară sau studiul de unul singur. El

caută mereu senzaţionalul, e gata să asume riscuri, acţionează sub impresia momentului şi

în genere este impulsiv. E amator de farse, oricând e gata de a replica şi căuta

mereu variaţie, schimbare. Îl caracterizează apoi lipsa de griji, optimismul, agresivitatea,

uşurinţa cu care îşi pierde firea, lipsa de control asupra propriilor acte şi vorbe.

Această teorie a formării personalităţii dezvoltată de Eysenck pune în lumină o

nouă serie de fapte adânc înrădăcinate în concepţia noastră. Astfel, de pildă, este ideea

unanim acceptată a povenienţei infractorilor/lor din mediu viciat. Această idee însă este

simplistă, deoarece este contrazisă adesea de factorii care provin din mediu perfect sănătos

moralmente, sau că din mediu familial extrem de viciat pot proveni oameni care niciodatănu ajung în conflict cu normele moral - legale.

Interesant este constatarea lui Eysecnk cu privire la infractorii/ele care au toate

caracteristicile intovertiţilor. Aceştia de obicei provin din familii viciate a căror influenţă

se exercită cu atât mai uşor cu cât caracteristica principală a intovertiţilor este tocmai

uşoară condiţionabilitate, deci marea facilitate de a însuşi deprinderile reale, concepţiile

imorale care domină în mediul respectiv.

Evident, teoria Eysenck se referă şi la fenomenul de recidivă. Dacă acceptămvalabilitatea universală a legii condiţionării, ar urma de aici ca o pedeapsă suferită (stimul

negativ condiţionat), să oprească pe infractori/re de la comiterea de noi infracţiuni.28



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente devianteEysenck, alături de mulţi psihologi consideră omul ca o fiinţă eminamente orientată spre

hedonism şi cu toate acestea nu evită faptele care îl duc în ultima analiză la cele mai mari

neplăceri. În explicarea acestui paradox, Eysenck se referă la "legea convenţiei temporale",

stabilită de psihologul american, O. H. Mowrer, după care un anumit act uman este

determinat nu numai de consecintele lui, ci şi de apariţia în timp a respectivelor consecinţe.

Cu alte cuvinte, când o acţiune are două consecinţe, una premială (pozitivă) şi alta de

sancţiune (negativă), ambele consecinţe fiind (teoretic) egale ca pondere (echiprobabile),

atunci situaţia (conflictuală) se rezolvă în funcţie de consecinţa probabilă cea mai

apropiată. În cazul unui act infracţional, consecinţa imediată este premial - pozitivă, în

sensul că dă o satisfacţie imediată morală sau materială, câtă vreme sancţiunea legală este

mai îndepărtată în timp şi comportă şi un grad de incertitudine.

Eysenck nu exclude categoria infractorilor, nici pe contravenienţii la legea

circulaţiei, deşi de obicei aceştia sunt consideraţi ca oameni perfect respectabili şi care

produc accidentele datorită neşansei lor sau cel mult unor mici neglijenţe. Bazându-se pe

cercetările recente ale lui T. Willett, W. A. Tilman şi G. E. Hobbs, Eysenck afirmă că în

majoritate cei care produc accidente au şi cazier judiciar pentru diferite alte încălcări de

lege şi că deci uşurinţa cu care se nesocoteşte legea circulaţiei reflectă de fapt trăsătura de

personalitate, de "uşuratic", caracteristic extravertiţilor şi deci a infractorilor în genere.

(Tiberiu, 1973).

I .3.3. Conceptul de act infracţional în corelaţie cu personalitatea.

Diagnosticarea cât mai corectă a profilul psihocomportamental al infractorilor,

evidenţierea cât mai exactă a cauzelor care au determinat comportamentul lor antisocial

constituie cerinţe esenţiale pentru conturarea programelor terapeutic recuperative din

cadrul instituţiilor corecţionale. Cercetarea complexă a fenomenului infracţional, sub toateaspectele sale, deschide largi perspective explicaţii ştiinţifice a mecanismelor şi factorilor

cu rol favorizant, permiţând o fundamentare realistă a măsurilor generale şi speciale

orientate către prevenirea şi combaterea manifestărilor antisociale. Cercetările moderne

consacrate psihologiei actului infracţional sunt în mod constant pluridisciplinare şi nu

bidimensionare, aşa cum s-ar putea crede din enunţurile unor lucrări cu această tematică. O

analiză strict psihologică a actului infracţional, constă în analiza modului în care

personalitatea infractorului/ei (inteligenţa, afectivitatea, motivaţia şi voinţa) se manifestă în pregătirea, săvârşirea şi în atitudinea postinfracţională.(Butoi, 2001).

29




I .4. MOTIVAŢIA INFRACŢIONALĂ LA PERSOANELE ADULTE CARE

EXECUTĂ PEDEPSE PRIVATE DE LIBERTATE

Cunoaşterea modului cum diversele categorii de deţinuţi adulţi îşi motivează

infracţiunea, este deosebit de important pentru înţelegerea factorilor premergători şi a

mecanismelor de justificare utilizate de aceştia. Trebuie să avem în vedere acele infracţiuni

care au cea mai mare pondere în totalul celor existente în prezent în penitenciare : omor,

lovituri cauzatoare de moarte, vătămare corporală gravă, viol, furt, tâlhărie, ultraj,

înşelăciune, luare de mită, trafic de influenţă, trafic de stupefiante, proxenetism, abandon

familial, violare de domiciliu, infracţiuni privind circulaţia pe drumurile publice.

Într-un studiu realizat de dr. Gheorghe Florian în colaborare cu specialişti în

probleme umane din 14 unităţi subordonate Administraţie Naţionale a Penitenciarelor :

Aiud, Brăila, Bucureşti - Jilava, Bucureşti - Rahova, Focşani, Gherla, Iaşi, Margineni,Oradea, Poarta - Albă, Satu - Mare, Timişoara, Tg - Mureş, Tulcea, au descoperit că

motivele cele mai frecvent invocate de persoanele private de libertate sunt "lipsurile

materiale", "căutarea unui trai mai usor" şi "provocarea victimei". O mare parte dintre

persoanele private de libertate consideră pedepsele primite ca fiind aspre comparativ cu

faptele comise, lucru de care au devenit conştienţi în arestul poliţiei sau în penitenciar.

Motivaţia persoanelor private de libertate prezintă o mare complexitate : un prim

grup de aspecte cuprind motivele prezente de fiecare subiect ca fiind explicaţia fapteicomise ; al doilea grup se referă la motivele unor conduite disfuncţionale precum şi sursele

satisfacţii/insatisfacţii pe parcursul30



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente devianteexecutării pedepsei ; un ultim grup ar îngloba problemele specifice unor categorii distincte

de deţinuţi - bărbaţi, femei, tineri, vârstnici, recidivişti, nerecidivişti, condamnaţi pe

viată.În ce priveşte motivaţia (justificările) infracţionale, în ciuda aparenţei diversităţii, pot

fi totuşi distinse cele elaborate înainte de cele preponderent externe, motivele consistente

(adică acele motivaţii cât de cât înţelese), de cele aproape absurde. Revenind la al treilea

grup de aspecte ale motivaţiei diferitelor categorii de deţinuţi, să reţinem pentru moment

existenţa reală a unor poziţii specifice faţă de problemele înalt semnificative precum

viitorul familiei, etc.

Există 7 mari componente ale personalităţii, unele dintre ele amintindu-le şi în

capitolul anterior şi anume : 1.voinţa; 2.apărarea; 3.afectivitatea; 4.motivaţia;

5.aptitudinile; 6.caracterul; 7.temperamenul.

În continuare vom realiza o repartizare a femeilor deţinute în funcţie de infracţiuni, studii

şi starea civilă. (Florian. G., 1996).

Repartizarea pe infracţiuni : contra persoanei 2.67% ; contra avutului public

35% ; contra avutului personal 25% ; infracţiuni economice 3.33% ; infracţiuni privind

relaţiile de convieţuire 15% ; recidiviste sunt 43.33%, iar 38.33% din total au comis

infracţiunea în grup.

Repartizarea după studii : cu 1-4 clase : 6.66% , cu 5-8 clase : 20% , cu 9-10 clase

: 21.68% , cu 11-12 clase : 13.33% , cu şcoala profesională : 21.67% , cu şcoala postliceală

: 11.66% şi cu facultatea 5%.

Repartizarea după starea civilă : necăsătorite : 23.34% , căsătorite fără copii :

10% , căsătorite cu copii : 28.34% , care trăiesc în concubinaj şi au copii : 10% ,

concubinaj, dar nu au copiii : 13.33% , divorţate : 8.33% şi văduve : 3.33%.

La întrebarea " Pe cine credeţi vinovat de fapta comisă?", 50% dintre cele caretrăiesc în concubinaj fără copii acuză anturajul, jumătate din cele divorţate acuză colegii de

muncă, iar 21,42% din cele necăsătorite, consideră vinovat iubitul. După studii un sfert din

cele 1-5 clase acuză educaţia primită, 23,09% din cele cu 9-10 clase dau vina pe soţ sau

iubit şi o treime din cele cu facultate dau vina pe colegii de muncă. Pedeapsa primită este

apreciată ca fiind mai grea de deţinutele căsătorite fără copii (83,34%) şi de cele care

trăiesc în concubinaj fără copii (62,5%). De asemenea cu cât nivelul de şcolaritate creşte cu

atât pedeapsa este apreciată ca mai grea în raport cu fapta. Jumătate din deţinutele careconsideră vinovaţi de fapta comisă părintii sau rudele şi jumătate din cele care consideră

vinovaţi colegii de muncă apreciază pedeapsa ca fiind mai aspră.31



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente devianteEvaluarea pedepsei de către deţinute se face prin raportarea la faptă sau instanţă.

Numărul celor care se consideră nevinovate este mărit faţă de bărbaţi ; de asemenea

se pune pentru prima dată cu claritate problema instigării (mai pregnant la cele care dau

vina pe rude sau colegi de muncă). Un sfert din recidiviste motivează fapta prin dorinţa

de distracţie, trai uşor şi bani. Nerecidivistele motivează prin conformarea la hotărârea de

grup, ajutorul dat altcuiva şi familia grea. Trebuie să reţinem atenţia asupra justificării

"familie grea", în cazul deţinutelor cu infracţiuni contra avutului personal, plublic şi

infracţiunii economice. Faptul că jumătate din deţinutele cu infracţiuni economice declară

că s-au conformat unor hotărâri de grup pune problema existenţei unor acţiuni organizate

în acest scop. Deţinutele căsătorite şi care au copii motivează prin influenţa anturajului,

iar cele care trăiesc în concubinaj şi au copii, prin nevoia de bani.

Prin prisma studiilor, 50% dintre deţinutele cu 1-4 clase motivează prin "familie

grea" ; 37.5% din cele cu 11-12 clase prin "nevoia unui trai mai uşor" ; iar 66.67% din

cele cu facultate prin "conformism la hotărârea de grup".

Sinceritatea femeilor este mai accentuată : ele recunosc în număr mai mare decât celelalte

categorii de infractori că au elaborat motivele infracţionale înainte de comiterea faptei.

Pentru deţinutele femei viaţa în penitenciar este grea având consecinţe majore pe

plan profesional : distrugerea familiei, degradarea fizica şi morală. Ele nu cred în

reabilitare, în schimb consideră că actuala pedeapsă este învăţătură de minte pentru toată

viaţa. (Florian, 1996).

Prin urmare persoana care a comis o infracţiune şi este depistată, trebuie să suporte

consecinţele reacţiei sale, adică primeşte pedeapsa stabilită juridic.

În continuare va trebui trasată întrega viaţă parcursă a persoanei respective până

la comiterea infracţiunii şi stabilită preponderent fiecăruia din factorii care au contribuit : biologici, psihologici, socio-economici, sociali, etc. În unele cazuri, cauza poate fi

preponderent internă, biofiziologică, psiho-fiziologică (subiectul poate fi retardat mintal,

bolnav mintal sau poate prezenta o anomalie funcţioanală bio- fiziologică), sau ea poate fi

predominat externă (lipsa acută a unor membri ai familiei, a unor membrii din ale grupuri

de apartenenţă, a unor factori supraordonaţi, etc). De sigur cauza poate fi şi mixtă , în

sensul că poate fi legată în egală măsură de factori individuali şi de factori sociali. Din

punct de vedere comportamental, oricare ar fi natura cauzei ea ne conduce spre noţiunea demotivaţie , care este suportul psihologic cauzal al comportamentului infracţional.

32



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente deviantePe de altă parte, trebuie să diferenţiem scopul specific al unui comportament

infracţional şi anume, a unei infracţiuni concrete, precis determinate. Scopul vizează un

anumit rezultat care poate fi anticipat în forma reprezentării. Pentru atingerea scopului,

infractorul/ea îşi planifică şi-şi pregăteşte minuţios toate acţiunile şi toate condiţiile

necesare (loc, timp, mijloace, procedee). Întregul comportament este susţinut însă de un

motiv sau, mai exact, de o anumită motivaţie, deoarece pot exista mai multe motive.

Această motivaţie funcţionează ca un suport energetic intern, care "împinge" individul, îl

determină, îl susţine pe tot parcursul acţiunilor orientate către atingerea scopului. De

exemplu un criminal ucide o persoană (scopul - obţinerea unei sume de bani), motivul

constituindu-l nevoia acută de consumare a băuturilor alcoolice costisitoare, sau acoperirea

unor datorii ce nu suportă amânare fără consecinţe ameninţătoare ; o persoana poate comite

o infracţiune (scopul - a face ceva împotriva legii), motivul real fiind încercarea de a scăpa

de un sentiment accentuat al neîncrederii în sine. Desigur, motivaţia reală, care stă la baza

comiterii infracţiunii, poate fi conştientizată (total sau parţial) sau nu de către subiectul

respectiv.

Aşadar, motivaţia este punctul de "întâlnire" la nivel intelectual a diferiţilor

factori care, potenţial, pot contribui la comiterea infracţiunii. În cazul în care motivaţia este

conştientizată de către cel care a comis-o, se pune problema modului în care el se

raportează la aceasta şi, în genere, la comportamentul infracţional (justificările sale,

raţionamentele sale, concepţia sa în legătură cu sine, cu viaţa, cu societatea, atitudinile sale,

etc); (Mitrofan şi colaboratorii, 1992).

I .4.1. Motivaţiile exogene (extrinseci) şi motivaţiile endogene (intrinseci) ale infracţiunii.

Cum putem depista mai exact care este baza motivaţională reală şi specifică a

unui comportament infracţional? Pentru a răspunde la această întrebare, de mare ajutor ne pot fi unele noţiuni şi cunoştinţe din cadrul psihologiei sociale. Astfel o primă diferenţiere

o putem realiza între motivaţia extrinsecă şi cea intrinsecă a comportamentului

infracţional.

În primul caz (motivaţia extrinsecă), persoana foloseşte acest tip de comportament,

pe care, de altfel, îl respinge psihologic, în vederea obţinerii unor rezultate considerate

gratificante. Raţionametul justificativ în acest caz pare a fi de tipul :"Am făcut-o, deşi mi-e

ruşine de ce-am făcut, pentru că aveam mare nevoie de bani". În cazul motivaţieiintrinseci , accentul se mută de pe rezultat pe acţiunea în sine , ce devine sursa

gratificantă. De exemplu, o femeie ucide, produce leziuni corporale, comite jafuri, întrucât33



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente devianteasemenea acte de conduită, desfăşurate în condiţii specifice, îi oferă posibilităţi

gratificante, iar rezultatul poate fi considerat ca fiind satisfacţia. (Lopez , 2007).

În urma comiterii anumitor acte infracţionale, există diferite etape, şi anume:

stabilirea scopului până la ducerea la îndeplinire a hotărârii. O etapă importantă în

săvârşirea infracţiunii o constituie motivarea sa. Adesea infractorul/ea se conduce după

motive primare (instinctele), după motive afective (duşmanie, ură, invidie, etc) sau după

motive economice (lipsa locului de muncă, a banilor, a sărăciei, a dorinţei de a avea câţi

mai multi bani). Infractorul/ea este o persoană cu conştiinţa viciată. Fără îndoială că există

şi acte infracţionale săvârşite în stare de beţie totală sau de drogare.

Motivaţia fiind totalitatea forţelor interne (conştiente sau inconştiente) care

stimulează, energizează şi orientează activitatea omului, nu poate fi străină nici de

activitatea sa infracţională. Multe din activităţile infracţionale pot fi declanşate şi de

motive inconştiente cum ar fi instinctele. Există însă, în gama motivelor, şi unele

conştiente care determină acte infracţionale cum ar fi invidia, ura, etc. Din gama motivelor

conştiente fac parte trebuinţele biologice şi cele materiale care îl împing pe om la faptele

infracţionale.

În declanşarea faptelor antisociale, motivul şi scopul joacă un rol important căci le

vizează rezultatul şi finalizarea unei acţiuni infracţionale. Spre exemplificare dăm cazul

unei persoane care a comis un act infracţional ca tâlhărie pentru a obţine o sumă de bani,

de care să se ,,bucure” în ziua respectivă. Aşadar obţinerea banilor este scopul, iar motivul

este un trai mai bun în acea zi.

I .4.2. Teoria atribuirii.

Distincţia dintre motivaţia intrinsecă şi cea extrinsecă nu se suprapune cu

distincţia dintre factorii interni şi cei externi, care contribuie la comiterea actelor

antisociale şi, deci, la conturarea suportului motivaţional al acestor acte. De un mare ajutor în această privinţă ne este teoria atribuirii , la care şi-au adus contribuţia mai mulţi

psihologi sociali (Greenberg, Barry, 1982, apud Mitrofan şi colaboratorii, 1992).

Iniţial această teorie este legată de numele lui Fritz Heider (1958, apud Butoi,

1992), care şi-a numit el însuşi propria abordare ca fiind "psihologie naivă". Acest autor a

evidenţiat faptul că atunci când se analizează rezultatele comportamentului altora, indivizii

iau în considerare contribuţia relativ diferită a mediului şi a forţelor personale. În unele

situaţii este mai simplu de precizat care dintre cei doi factori determină un rezultat, pe cândaltele, este extrem de greu fiind prezenţi şi percepuţi ca atare ambii factori. În ceea ce

priveşte forţa personală, Heider diferenţiază doi subfactori : puterea şi factorul34



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente deviantemotivaţional. Ceea ce este important pentru reprezentanţii teoriei (Heider si colaboratorii,

apud. Butoi şi colaboratorii, 1992.), este faptul că ei conferă atribuirilor calitatea de a

media răspunsurile persoanelor atât în ce priveşte comportamentul propriu cât şi al altora

(Meyers, 1990, apud Mitrofan şi coblaboratorii, 1992.).

Unul dintre autorii care s-a interesat de modul în care atribuirea afectează reacţiile

următoare este Bernard Weiner. El a considerat împreună cu alţi colegi (Weiner si

colaboratorii, 1972, apud Mitrofan şi colaboratorii 1992) că atribuirile pe care indivizii le

fac pentru succes sau eşec, pot fi clasificate în funcţie de două dimensiuni : dimensiunea

locului controlului (locus of control dimension), controlul putând fi intern sau extern şi

dimensiunea stabilităţii (stability dimension), în funcţie de care atribuirile pot fi stabile sau

instabile. Dimensiunea locului controlului distinge între cauzele care sunt considerate a fi

"înăuntrul persoanei", cum ar fi abilităţile, trăsăturile de personalitate, motivaţia şi cauze

care sunt "în afara persoanei" (datorate mediului), cum ar fi dificultatea sarcinii sau şansele

persoanei. Dimensiunea stabilităţii distinge între cauzele care se consideră a fi relativ

stabile de-a lungul timpului, cum ar fi, abilitatea personală, trăsăturile de personalitate,

dificultatea sarcinii şi cauze care sunt percepute ca fiind temporare sau instabile, cum ar fi,

motivaţia persoanei, starea emoţională, şansele subiectului.( Mitrofan şi colaboratorii,

1992.)

Ca şi o încheiere a periplului psihologiei judiciare putem trasa o mică concluzie şi

anume, s-a constata că la jumătatea anului 2005 erau privaţi de libertate în închisorile

româneşti 38.805 de persoane. Conform analizelor Comisiei Europene, România ar trebui

să aibă în 2007 un număr de 28.000-30.000 de persoane încarcerate, număr ce ar trebui să

scadă în următorii 5 ani sub 25.000.

35




II. OBIECTIVE ŞI IPOTEZE :

II .1. Obiective

Studiul de faţă a pornit de la ideea că persoanele delincvente care posedă o

personalitate extravertită sunt mai predispuse de a săvârşii acte infracţionale decât cele

introvertite, de asemenea motivaţia are un rol, important în comiterea actului infracţional,

iar în spatele acestor motivaţii se presupune a sta factorii de personalitate care au un impact

major asupra persoanei.

Astfel, principalul obiectiv este acela de a realiza tabloul descriptiv al personalităţii

femeilor acuzate pentru diferite acte infracţionale, făcându-se referire la :

• Tipul de personalitate după Eysenck (extraversiune-introversiune; stabilitate-instabilitate

emoţională / neuroticismul);

• Nevoile personale (nevoia de agresiune, nevoia de apărare/autoapărare, nevoia de

conştiinţă, nevoia de exhibiţie).

De asemenea se urmăresc acele aspecte ale personalităţii prin care persoanele

acuzate din mediul penitenciar acţionează în anumite situaţii şi care sunt motivele aduse cu

privire la actul infracţional comis.

II . 2 . Ipoteze

Ipoteza 136



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente devianteExistă o asociere semnificativă statistic între tipul de personalitatea extravertit şi anumite acte

infracţionale comise de către femeile din mediul penitenciar (înşelăciune şi luare de mită;

tâlhărie şi furt).

Ipoteza 2

Între nivelul instabilităţii emoţionale şi nivelul nevoii de agresivitate există o relaţie

semnificativă statistic .

Ipoteza 3

Există o asociere semnificativ statistică între tipul de motivaţie pentru actul infracţional comis

şi anumiţi factori de personalitate (extraversie/introversie; neuroticism; agresivitate).

III. INVESTIGAŢIA PSIHOLOGICĂ

III .1 . Subiecţii

În cadrul studiului de faţă, numărul subiecţilor este de 35. Subiecţii sunt de sex

feminin, având vârsta cuprinsă între 21 şi 56 ani, femeile închise, care au fost studiate

pentru această cercetare au comis cu precădere acte infracţionale ca : tâlhărie şi furt, luare

de mită şi înşelăciune, urmate de trafic de persoane şi omor.

Subiecţii fac parte din Penitenciarul de Maximă Siguranţă din Tg-Jiu. Aceşti

subiecţi se încadrează în categoria persoanelor mature care au comis diferite acte

infracţionale.

III .2 . Design şi variabileStudiul prezent este unul aplicat pe un număr de 35 de persoane de sex feminin,

din mediul penitenciar care au comis diferite acte infracţionale, studiul este unul de tip non

– experimental, cantitativ de tip corelaţional, care pune în evidenţă legăturile existente între

3 dimensiuni şi anume : tipul de personalitate după Eysenck, Structura Motivaţională a

Personalităţii şi motivaţia care stă în spatele comiterii actelor infracţionale la femei. În ceea

ce priveşte structura designului acesta este unul transversal.

Variabilele dependente în acest studiu sunt: S.M.P (Structura Motivaţională aPersonalităţii), E.P.I (Inventarul de Personalitate după Eysenck), şi Chestionarul de

Motivaţie realizat de Dr. Gheorghe Florian.37



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente devianteVariabilele independente în acest caz sunt: existenţa legăturii dintre

extraversiune, agresivitate, exhibiţie, instabilitatea emoţională şi actul infracţional comis,

respectiv motivaţia care determină femeile să comită acte infracţionale.

Variabilele străine care au putut influenţa rezultatele testelor sunt reprezentate

de factorii externi şi anume : mediul din care provin subiecţii (penitenciar), atmosfera din

camera de detenţie, sentimentul de insecuritate şi lipsa intimităţii.

S-a încercat o diminuare a acestor variabile străine printr-un instructaj realizat cât

mai corespunzător subiecţilor, acest instructaj fiind acelaşi pentru toţi subiecţii care au

completat testele oferite, nefăcându-se diferenţe între ei. Subiecţii au fost informaţi asupra

faptului că anonimatul le va fi asigurat.

Pentru testarea ipotezelor de cercetare, s-au utilizat următoarele chestionare :

1. S.M.P (Structura Motivaţională a Personalităţii);

2. E.P.I (Inventarul de Personalitate după Eysenck);

3. Chestionarul de Motivaţie elaborat de Dr. Gheorghe Florian.

III . 3. Instrumentele

STRUCTURA MOTIVAŢIONALĂ A PERSONALITĂŢII (S.M.P)

Acest test a fost elaborat de Z. Cesare şi S. Marke, aceştia au cercetat potenţialele

sferei umane şi anume, nevoile. Testul este utilizat pentru măsurarea nevoilor umane.

Z. Cesare şi S. Marke au stabilit o structură motivaţională a personalităţii, stabilind astfel

11 nevoi de ordinul I (nevoia de performanţă, nevoia de afiliere, nevoia de agresiune,nevoia de apărare, nevoia de conştiinţă, nevoia de dominare, nevoia de exhibiţie, nevoia de

autonomie, nevoia de îngrijire a altora, nevoia de ordine şi nevoia de ajutor din partea

altora) şi 5 nevoi de ordin II (nevoia de autojustificare, nevoia de dominare raţională,

nonconformismul agresiv, dependenţa pasivă şi sociabilitatea).

Testul este alcătuit din 165 de itemi la care se răspunde cu DA sau NU, folosindu-

se pe grila de răspuns următoarele coduri : DA = + respectiv NU = - .Timpul de aplicare al

chestionarului este nelimitat.

INVENTARUL DE PERSONALITATE DUPĂ EYSENCK (E.P.I)

38



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente devianteAcest chestionar a fost conceput de către H. J. Eysenck şi S. B. G. Eysenck, în

anul 1964. Chestionarul evaluează două dimensiuni fundamentale ale personalităţii, şi

anume: extraversiune – introversiune, stabilitate – instabilitate emoţională (neurotismul).

Chestionarul E.P.I cuprinde două forme, forma A şi Forma B, acestea sunt forme parelele

care permit retestarea subiecţilor fără ca rezultatele să fie ,,alterate” de factorii de memorie.

forma A şi forma B pot fi combinate (A+B).

E.P.I cuprinde 57 de itemi grupaţi pe 3 scale: extraversie – introversie, stabilitate

– instabilitate emoţională şi scala de minciună. Itemii chestionarului sunt prezenţi sub

formă de întrebări dihotomizate (posibilitatea de a răspunde doar prin DA sau NU),

obligând astfel subiectul să aleagă între cele două posibilităţi de a răspunde.

Acest fapt limitează ,,libertatea” de exprimare a subiectului, dar uşurează cotarea

răpunsurilor. Chestionarul poate fi aplicat tuturor subiecţilor începând cu vârsta de 16 ani

indiferent de mediul lor socio – cultural.

Etalonarea formei A a chestionarului s-a realizat şi pe populaţia românească

cuprinzând 450 de subiecţi cu diferite profesiuni. Etalonarea a fost realizată de către

Institutul de Psihologie al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice în 1975.

CHESTIONARUL DE MOTIVAŢIE DUPĂ DR. GHEORGHE FLORIAN

Acest chestionar de motivaţie este elaborat de către dr. Gh. Florian. Chestionarul

cuprinde o serie de aserţiuni legate de actul infracţional comis de către persoana aflată în

detenţie.

Chestionarul a fost aplicat pe populaţia românească cuprinzând 14 unităţi de detenţiesubordonate Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. Aceste unităţi de detenţie sunt :

Aiud, Brăila, Bucureşti-Jilava, Bucureşti- Rahova, Focşani, Gherla, Iaşi, Mărgineni,

Oradea, Poarta Albă, Satu –Mare, Timişoara, Târgu Mureş şi Tulcea.

III. 4. Procedura

Investigaţia psihologică s-a realizat pe un număr de 35 de subiecţi de sex feminin,

nealegându-se o perioadă specifică pentru subiecţi în vederea aplicării testelor.Instrumentele utilizate în acest studiu sunt următoarele: S.M.P (Structura Motivaţională a

Personalităţii), din acest chestionar s-au folosit doar acei itemi relevanţi pentru studiul de39



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente deviantefaţă, itemi care au vizat următoarele nevoi: nevoia de agresiune, nevoia de

apărare/autoapărare, nevoia de conştiinţă, nevoia de exhibitie; E.P.I (Inventarul de

Personalitate după Eysenck), din acest chestionar s-au folosit doar 2 scări şi anume:

extraversie – introversie şi stabilitate – instabilitate emoţională, acestea fiind destul de

relevante, iar cel de-al treilea instrument aplicat fiind Chestionarul de Motivaţie elaborat de

dr. Gh. Florian. Actele infracţionale comise urmărite sunt tâlhărie şi furt; luare de mită şi

înşelăciune, urmate de tipurile motivaţionale relevante pentru subiecţii prezenti, ,,lipsuri

materiale”, ,,trai mai uşor”.

Subiecţii au participat voluntar la completarea testelor , încă de la început au fost

informaţi cu privire la anonimatul lor şi la scopul acestui studiu. Instructajul realizat

subiecţilor a fost acelaşi la toţi, nefăcându-se diferenţe.

Pentru fiecare probă psihologică a existat un instructaj specific, care li s-a comunicat atât

verbal, cât şi în scris subiecţilor.

IV. PRELUCRAREA ŞI INTERPRETAREA

DATELOR

(ANALIZA CANTITATIVĂ şi CALITATIVĂ)

IV.1 VERIFICAREA VERIDICITĂŢII IPOTEZELOR

Ipoteza 1

Există o asociere semnificativă statistic între tipul de personalitate extravertit şi anumite

acte infracţionale comise de către femeile din mediul penitenciar (inşelăciune şi luare de

mită; tâlhărie şi furt).

În cazul primei ipoteze avem o corelaţie între persoanele extravertite şi anumite

acte infracţionale comise de către femeile din mediul penitenciar, şi anume înşelăciune şi

luare de mită, respectiv tâlhărie şi furt. Ipoteza este una bidirecţională, iar veridicitatea sa

s-a măsurat cu testul Chi-Square, mai precis hi pătrat. Am recurs la aplicarea acestei

metode, deoarece pentru testarea ipotezei s-a folosit atât date nominale , cât şi date

numerice. Pentru testarea ipotezei s-a recurs la aplicarea Inventarului de personalitate

Eysenck, test de personalitate ce pune în evidenţă personalitatea fiecărei persoane şi

gradul de neuroticism (Extraversie/Introversie; Neuroticism), iar cea de-a doua metodăaplicată este Chestionarul de Motivaţie, elaborat de Dr. Gheorghe Florian, acest chestionar

a fost elaborat în funcţie de actul infracţional comis.40




Tabelul 1

Extraversiune şi Actul infracţional

Actul infracţionalTotal

1 2 3

Extraversiune

1

Frecvenţa 0 1 0 1

Frecvenţa aşteptată .3 .5 .2 1.0Diferenţa frecvenţelor -.3 .5 -.2

2

Frecvenţa 8 4 6 18

Frecvenţa aşteptată 5.7 9.3 3.1 18.0

Diferenţa frecvenţelor 2.3 -5.3 2.9

3

Frecvenţa 3 13 0 16


Diferenţa frecvenţelor -2.0 4.8 -2.7

Total Frecvenţa 11 18 6 35Frecvenţa aşteptată 11.0 18.0 6.0 35.0

41




Tabelul 1.1

LEGENDĂ: Pragul de semnificaţie Chi-Square = .007Frecvenţa minimă aşteptată = .002

a 5 celule (55.6%) au frecvenţa anticipată mai mică de 5.Frecvenţa minimă aşteptată este de .17

INTERPRETAREA DATELOR (ANALIZA CANTITATIVĂ)

În cazul primei ipoteze s-a apelat la Testul Chi-Square din cadrul programului

SPSS, deoarece în cadrul acestei ipoteze avem atât date de tip nominal cât şi date de tip

numeric. În ceea ce priveşte tipul ipotezei aceasta este una bidirecţională, practic s-a dorit

să se vadă dacă există o corelaţie între cele două variabile (extraversiune şi actul

infracţional comis de către femeile din mediul penitenciar). Analizând tabelele din

programul statistic SPSS, se observă că există o relaţie pozitivă între extaversiune şi actul

infracţional comis λ² = 13.981; df = 4; p = .007 < .05 (vezi tabel 1.1). Relaţia pozitivă între

Testul Chi-Square

ValoareaGradele de liberate

(df)Semnificaţia

2-tailed

Pragul de semnificaţieChi-Square

13.981(a) 4 .007

Frecvenţa minimă aşteptată 16.933 4 .002

N(numărul de subiecţi) 35

42



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente deviantecele două variabile sugerează faptul că persoanele care posedă un tip de personalitate

extravertit comit în cea mai mare parte acte infracţionale (tâlhărie şi furt). (vezi tabelul 1 şi

anexa 3 ).

ANALIZA CALITATIVĂ:

Noţiunea de personalitate înglobează esenţa omului ca subiect şi obiect al

procesului social-istoric, un sistem de atribute biopsihologicale, structuri comportamentale,

temperamentale, caracteriale, valori personale raportate la cele sociale, de care dispune o

persoană. Deoarece în Codul Penal este utilizată noţiunea de ,,persoană”, trebuie să

precizăm că în ştiinţa psihologică, conceptul de ,, personalitate” implică şi caracteristicile

persoanei. (Rusnac, 2000).

Analiza personalităţii oferă cunoştinţe care permit elucidarea tuturor aspectelor

comportamentului deviant. Cercetarea personalităţii infractorului este o activitate

complexă şi complicată. În profilul psihologic al oricărui individ uman, implicat în

infracţiune, se împletesc atât aspecte pozitive, cât şi cele care îi caracterizează apartenenţa

la un anumit grup social, cel al infractorilor.

Personalitatea extravertită este organizată spre lumea externă, în timp ce

personalitatea introvertită este organizată spre propriul ,,eu”, de aici decurgând importante

diferenţe în comportament. Astfel, extravertitul este un tip sociabil, agreează viaţa în grup

şi refuză solitudinea, îi plac petrecerile, senzaţionalul, riscul, farsa şi schimbarea. Ca mod

de manifestare este impulsiv, îşi pierde relativ uşor stăpânirea de sine, deci are deficienţe

pe linia autocontrolului. Prin contrast, introvertitul este mai ,,închis”, mai puţin

comunicativ, agreează solitudinea. Drept urmare este mai rezervat, nemanifestând tendinţe

puternice de expansiune (Prună, 1994).

În studiul de faţă se pot trasa anumite aspecte legate de tipul acestuia de

personalitate şi legătura cu, comiterea actelor infracţionale. Rezultatele studiului atestă

faptul că persoanele care au

comis acte infracţionale ca tâlhărie şi furt, posedă o personalitatea extravertită, în cea mai

mare parte, de asemenea şi cele care au comis acte infracţionale ca: înşelăciune şi luare de

mită. Explicaţia acestei legături vine în urma celor constatate, astfel: aceste persoane

(femei), posedând o personalitate extraverită sunt majoritatea timpului înconjurate de

oameni, prieteni, rude, chiar şi persoane străine, acest lucru este un ,,avantaj”, pentru

comiterea acestor acte infracţionale. Extravertiţilor nu le este greu să se integreze într-ungrup, sau să vorbească cu un necunoscut, de aceea este explicabilă asocierea între cele

două variabile din studiu.43



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente devianteEysenck afirmă că extravertitul apare în interpretarea sa ca, greu condiţionabil,

deci greu educabil. În acest mod de organizare a vieţii psihice a individului s-ar găsi

,,cheia” comportamentului antisocial sau infracţional. După Eysenck majoritatea

extravertiţilor sunt persoane care comit acte infracţionale, deoarece ei au mari deficienţe pe

linia autocontrolului, sunt agresivi şi manifestă atracţie puternică către plăceri prilejuite de

lumea externă.

După opinia lui J. Pinatel, acesta consideră că personalitatea nu este înnascută,

infracţiunea producându-se în condiţiile în care raportul dintre personalitatea şi situaţiile

de mediu ating o configuraţie specifică. Când situaţiile externe sunt puternice, ele devin

factori stimulatori ai comportamentului infracţional, deci infracţiunea apare ca un răspuns

al personalităţii la presiunile exercitate din afară, de aceea cele mai multe motivaţii şi

comiterea actelor infracţionale sunt de natură economică şi din cauza influenţei

anturajului. Dar sunt şi cazuri când situaţiile exterioare nu presează asupra personalităţii;

atunci personalitatea domină situaţia, cautând ocazii favorabile pentru comiterea

infracţiunii din iniţiativă personală.

În continuare, vom revenii la studiul nostru. Femeile închise, care au comis acte

infracţionale ca înşelăciune şi luare de mită , tâlhărie şi furt, au comis aceste acte din

intiativă personală, cunoscând foarte bine care vor fi consecintele faptelor lor, în cazul în

care sunt prinse. După cum am mai afirmat acestea comit astfel de acte, din lipsa banilor,

pentru a trăi mai uşor, sub influenţa prietenilor, iar cele care sunt închise pentru înşelaciune

şi luare de mită, putem spune că au acţionat tot din lipsa banilor, de asemenea şi-au

exploatat poziţia socială. Având şi o personalitate extravertită le-a fost uşor să comită

aceste acte infracţionale şi să se folosească de toate trăsăturile specifice acestei

personalităţi, pentru a duce la bun sfârşit ceea ce şi-au propus.

Este clar că opinia lui Pinatel este aceea că omul prin natura sa nu este delincvent, ci

devine delincvent, iar trecerea spre delincvenţă depinde foarte mult de situaţia prin care

trece omul. (Prună, 1994).

Conform statisticilor americane 70-75% din populaţie aparţine tipului extravertit, iar 25-

30% tipului introvertit. Ambele tipuri cuprind în egală măsură femei şi bărbaţi. (Hedges,

1999).

Comportamentul delincvent vizează diverse faţete ale fenomenului infracţional,

începând cu furtul, tâlhăria, excrocheriile şi culminând până la vătămare corporală şi omor,

ca şi în cazul de faţă al studiului realizat.

44



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente devianteDin punct de vedere psihologic ne interesează omul concret, persoana frecventă ca

structură de personalitate, modalităţile ei preferenţiale de a acţiona şi de a se raporta la

mediul său psiho-social.

Personalitatea raportată la conceptul de normalitate, sănătate şi dezvoltare

armonioasă, se destinge prin următoarele caracteristici şi anume:

• unitate şi identitate, care dau personalităţii un caracter coerent, organizat;

• vitalitate, ca structură dinamică, ierarhizată a cărei existentă depinde de variaţiile

endogene şi de reacţia sa la stimulii exogeni;

• conştientizarea;

• relaţia individului cu mediul său ambiant şi modul său de a reacţiona în vederea

ajustării adecvate a comportamentului.

Personalitatea delincventă este abordată din perspectiva unei insuficiente maturizărisociale, datorate unor dificultăţi de integrare socială, în contextul unui deficit de asimilare

a unui sistem valoric normativ şi a unei insuficente acomodări la nivel social prin acte

deviante (Horvath, 2002).

Există unele aşteptări cu privire la faptul ca bărbaţii să fie agresivi şi violenţi, iar

femeile să se apere de ei. Femeile se aşteaptă să fie blânde, inofensive şi cu un

comportament normal, iar societatea nu se aşteaptă să fie nevoie să ne protejăm (apărăm)

de ele. Ca şi în studiul de faţă, există şi femei care au comis acte infracţionale ca :omor,

vătămare corporală gravă, iar acest lucru ar trebuie să ne determine să ne punem câteva

întrebări cu privire la comportamentele acestora, agresivitatea, inadaptarea socială şi

personalitatea dizarmonică a unor femei care comit astfel de acte.

O proporţie mare dintre femei nu sunt în categoria persoanelor violente, care atacă,

dar în ultimii ani, rata atacatoarelor a crescut. (Randall, 2007).

Ca şi o concluzie la cele prezentate mai sus putem aminti faptul că recent s-au făcut

studii privind bandele de fete, traficul de droguri şi de persoane, participarea voluntară la

acţiuni violente, folosirea frecventă a alcoolului şi drogurilor ca stimulente şi

specializarea în anumite roluri criminale au schimbat perspectivele de abordare.

Promovată de media, se dezvoltă o nouă modă infracţională printre femei, de aceea

este de aşteptat ca ponderea femeilor în totalul persoanelor arestate să crescă, aşa cum s-a

întâmplat şi în S.U.A. Estimarea specialiştilor este că rata femeilor încarcerate va depăşi

10% în anul 2010 în Europa de Vest şi că vor creşte şi acţiunile de furt şi tâlhărie

îndreptate împotriva persoanelor străine, scăzând ponderea crimelor pasionale.(Bruno,

2006)

45




Ipoteza 2

Între nivelul instabilităţii emoţionale şi nivelul nevoii de agresivitate există o relaţie

semnificativă statistic în cazul femeilor încarcerate.

În cazul celei de-a doua ipoteze s-a apelat la metoda corelativă, deoarece s-a dorit să

se vadă legătura existentă între nivelul instabilităţii emoţionale şi nevoia de agresivitate la

femeile încarcerate. Ipoteza formulată este bidirecţională, iar testarea veridicităţii ei se face

cu ajutorul coeficientului de corelaţie Pearson Bivariate“r”. Pentru testarea acestei ipoteze

am apelat la Inventarul de Personalitate după Eysenck şi Structura Motivaţională a

Personalităţii (S.M.P), din care am selectat doar nevoia de agresivitate, aceasta fiind cea

mai relevantă pentru a scoate în evidenţă legătura dintre cele două variabil.

Tabelul 2.

LEGENDĂ: Media neuroticism = 14.63; Abaterea standard = 5.292;

Media agresivitate = 6.94; Abaterea standard = 2.900

Tabelul 2.1

ANALIZA DESCRIPTIVĂ

N(număr subiecţi)

Minim Maxim MediaAbatereaStandard

Statistic Statistic Statistic Statistic Statistic Neuroticism 35 4 22 14.63 5.292

Agresivitate 35 3 14 6.94 2.900

Numărul valid desubiecţi

35

CORELAŢIA

Neuroticism Agresivitate

NeuroticismCoeficientul de corelaţie 1 .508(**)Pragul de semnificaţie (2-sig tailed) . .002

N (numărul de subiecţi) 35 35

Agresivitate

Coeficientul de corelaţie .508(**) 1

Pragul de semnificaţie (2-sig tailed) .002 .

N (numărul de subiecţi) 35 35

46




LEGENDĂ: Coeficientul de corelaţie r = .508; Pragul de semnificaţie p = .002;

N (numărul de subiecţi) n = 35

** Coeficientul de corelaţie este semnificativ pentru un nivel de 0.01 (2-tailed).

INTERPRETAREA DATELOR (ANALIZA CANTITATIVĂ)

În cazul celei de-a doua ipoteze a studiului s-a apelat la coeficientul de corelaţie r

Pearson-Bivariate. Această ipoteză este bidirecţională, deoarece urmăreşte stabilirea

gradului de asociere dintre neuroticism şi agresivitate. Deoarece este o ipoteză bidirecţională am folosit opţiunea ,,two-tailed” spre deosebire de ipotezele unidirecţionale

unde trebuie folosită opţiunea ,,one-tailed”.

Analizând tabelele furnizate de programul statistic SPSS, observăm că r (33) = .

508, la un prag de semnificaţie p < .05; p=.002. Pentru observarea mărimii efectului când

avem grade de libertate ( DF = 33) ; ( N = 35 de subiecţi din eşantion; gradele de libertate se

calculează cu (r² ) şi rezultă astfel un coeficient de corelaţie al mărimii efectului r² = 0,25,

ceea ce semnifică o corelaţie puternică între cele două variabile).

Norul de puncte realizat pentru coeficientul de corelaţie în acest caz, este un alt

indiciu care confirmă legatura pozitivă existentă între neuroticism şi agresivitatea la

femeile din mediul carcerar, determinând astfel o relaţie liniară de homoscedasticitate.

(vezi anexa 1). Astfel putem afirma că există o relaţie pozitivă statistic între nivelul

instabilităţii emoţionale şi nivelul nevoii de agresivitate.

ANALIZA CALITATIVĂ

În urma datelor obţinute anterior putem afirma că ipoteza nulă se respinge, iar

ipoteza de cercetare se acceptă. Astfel, s-a observat, în cazul subiecţilor testaţi că între

neuroticism şi agresivitate există o corelaţie pozitivă puternică, deoarece persoanele

neurotice posedă în acelaşi timp un oarecare nivel al agresivităţii ridicat.

47



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente deviante,,Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată ceea ce îi permite comiterea

unor infracţiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial”.

Infractorul/ea apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficienţe de

integrare socială care intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şi cultural

al societăţii în care trăieşte. (Butoi, Butoi, 2003).

Agresivitatea umană şi-ar avea cauza exclusiv în condiţiile sociale, susţineau

reprezentanţii extremi ai teoriei mediului (Eibl-Eibesfeldt, 1995). S-a constatat că multe

persoane sunt animate de motivaţia agresivă. Ei caută activ confruntările sau posibilitatea

de a-şi descărca agresivitatea .

Cuvântul agresivitate provine din latinescul ,,agratior” care se traduce ,,a merge către...” ,

acesta a evoluat mai apoi în termenul de ,,agrediere” , tradus ca ,, a merge către...cu

tendinţa de a ataca” . astfel, analizând din punct de vedere etimologic, termenul de

agresivitate face trimitere la potenţialitatea individuală, la capacitatea individului de a

înfrunta un obstacol, de a se confrunta cu altul şi de a nu da înapoi în caz de dificultate.

Paul Popescu Neveanu 1978 prezintă un alt aspect al agresivităţii, având o

conotaţie negativă şi anume ,,comportamentul distructiv şi violent orientat spre persoane,

obiecte sau sine însuşi”.

În Dicţionarul de Psihanaliză, agresivitatea apare definită în termeni de intenţie,

astfel: ,,agresivitatea reprezintă acea tendinţă sau ansamblu de tendinţe care se manifestă în

conduite, fie ele reale, fie ele fantasmatice şi care urmăresc a provoca rău altuia, a distruge,

a constrânge, a umilii pe o altă persoană (Laplanche şi Pontalis, 1994).

Agresivitatea a fost studiată foarte mult, mai ales din prisma semnificaţiei sociale.

La nivel individual mulţi oameni au impulsuri şi gânduri agresive şi felul în care le

gestionează au un efect major asupra sănătăţii relaţiei lor interpersonale.

Pulsiunea agresivă apare conform teoriei psihanalitice atunci când efortul unei persoane de

a atinge un anumit obiectiv este blocat, lucru care determină mobilizarea persoanelor în

vederea înlăturării obstacolului care a împiedicat rezolvarea obiectivului. Cauzele apariţieiagresivităţii sunt tot mai variate, aşa cum reiese şi din tipurile de motivaţii invocate de

femeile încarcerate. Printre cauzele frecvente ale agresivităţii se numără pierderea de sine

sau percepţia că altcineva s-a comportat incorect. De asemenea şi problemele sociale ca

sărăcia, educaţia precară, valorile sociale, măresc sau reduc tendinţa unei persoane de a

reacţiona agresiv.

În cadrul unei cercetări efectuate în ţara noastră, s-a plecat de la constatarea că, înultimele decenii, s-au produs mutaţii în structura psihocomportamentală a femeilor în

sensul creşterii tendinţei lor spre masculinizare. Asemenea tendinţe nevalorizate în48



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente deviantesuficientă măsură în plan social pot favoriza apariţia unor conduite deviante, inclusiv a

celor grave, antisociale (Mitrofan şi colaboratorii, 1992).

În studiul de faţă media femeilor încarcerate este peste media etalonului testului,

acest lucru ducându-ne cu gândul ca majoritatea femeilor încarcerate posedă o

agresivitatea ridicată, de aici reiese si explicaţia conform căruia numărul femeilor agresive

este în creştere şi au o legătură strânsă cu instabilitatea emoţională.

Numărul femeilor încarcerate din întreaga lume a ajuns aproape la jumătate de

milion, dintre acestea, o treime sunt în S.U.A, o alta treime în China şi în Federaţia Rusă.

Numărul femeilor închise din S.U.A ajungea la 2,5 % în 1990, în 1995 acestea au ajuns la

4,7 % în comparaţie cu bărbaţii care aveau un procent de 3% .Sturr, 2006). În 1986, 59%

dintre femeile închise au fost acuzate pentru infracţiuni. Dintre care 17 % au fost acuzate

de înşelăciune, 15% au fost acuzate pentru tâlhărie şi furt, 12 % reprezentând deţinerea de

droguri iar 5% au fost acuzate pentru infracţiuni contra avutului public.

Cu ceva timp în urmă rata femeilor din penitenciare era foarte mică, în comparaţie

cu bărbaţii, însă rata lor a crescut semnificativ în timp.

Într-un articol de specialitate din Australia se specifica faptul că rata femeilor din

penitenciare era de 11,5 % în raport cu populaţia, iar în anul 2003, rata acestora a crescut la

20,4 %.(Randall, 2007)

Orice persoana este ,, echipată” cu o anumită doza de agresivitate potenţială, necesară

sistemului său de apărare şi de promovare în contextul solicitărilor existenţiale. Utilizarea

acestei forţe, atunci când nu lezează sub nici un raport, moral, fizic, economic, etc,

celelalte persoane, constituie stare de normalitate. Când pragul de permisivitate este

depăşit, comportamentul agresiv devine nociv pentru societate.

Comportamentele impulsive prezintă o foarte mare importanţă în viaţa socială,

pentru că ele sunt specifice atât categoriilor clinice, cât şi personalităţilor de natură

dizarmonică existente în societate.(Păunescu, 1994).

La personele infractoare, agresivitatea apare fie în situaţii frustrante, fie atuncicând comite infracţiuni prin violenţă. Cele mai cunoscute forme ale agresivităţii sunt :

1. autoagresivitatea;

2. heteroagresivitatea.

În cazul studiului de faţă forma agresivităţii adoptată de femeile încarcerate este

heteroagresivitatea.

Autoagresivitatea constă în îndreptarea comportamentului agresiv spre propria persoană,exprimându-se prin automutilări, tendinţe de sinucidere sau chiar sinucidere.

49



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente deviante Heteroagresivitatea presupune canalizarea agresivităţii (violenţei) spre alţii, manifestându-

se prin forme multiple cum ar fi: tâlhăria, furtul, violul, tentativa de omor, vătămarea

corporală gravă, etc.(Enăchescu, 2004).

Studiindu-se diferite categorii de infractori/re sub aspectul particularităţilor

psihologice s-a reuşit să se stabilească anumite caracteristici comune care se regăsesc la

majoritatea celor care încalcă legea :

1. Inadaptarea socială: atitudinile antisociale care rezultă din influenţa

necorespunzătoare a mediului duc la înrădăcinarea unor deprinderi negative care, în

diferite ocazii nefavorabile pot fi actualizate, conducând la infracţiune. Acţiunea

infracţională reprezintă etiologic un simptom de înadaptare, iar comportamentul este o

reacţie atipică.

2. Duplicitatea comportamentului : aceasta reprezintă o dominantă puternică a

personalităţii, duplicitatea infractorului/ei este o a doua natură a lui/ei decât cele ale

,,specialităţii” infracţionale. Acest ,,joc” artificial îi denaturează actele şi faptele

cotidiene, făcându-l uşor depistabil pentru un bun observator. Necesitatea tăinuirii a

,,vieţii duble”, îi formează persoanei încarcerate deprinderi care îl izolează tot mai mult

de societate, de aspectul normal al vieţii.

3. Imaturitatea afectivă: constă în decalajul persistent între procesele cognitive şi

afective, în favoarea celor din urmă. Datorită dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea

afectivă duce la o rigiditate psihică, la reacţii disproporţionale, predominând principiul

plăcerii în raport cu cel al realităţii. Imaturitatea afectivă asociată cu imaturitatea

intelectuală predispune infractorul/ea la manifestări şi comportamente antisociale cu

urmări deosebit de grave.

4. Instabilitatea emotiv-acţională: această instabilitate este o trăsătură importantă a

personalităţii dezarmonic structurată a infractorului adult. Instabilitatea emotivă face

parte din stările de dereglare a afectivităţii infractorilor care se caracterizează prin:

insuficientă dezvoltare a autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a emoţiilor şisentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale. Toate acestea duc la lipsa unei

capacităţi de autoevaluare şi de evaluare adecvată, la lipsa de obiectivitate faţă de sine

şi faţă de alţii.

5. Complexul de inferioritate: această caractersitică reprezintă o structură dinamică

inconştientă, înzestrată cu mecanisme de autoreglare, reprezentând reacţia împotrivaexistenţei, la nivelul întregii structuri a personalităţii, a unei surse permanente de

dezechilibru (Neveanu, 1978). Pentru persoanele încarcerate complexul de inferioritate50



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente deviantereprezintă o stare pe care acesta o resimte ca un sentiment de insuficienţă, de

incapacitate personală. Uneori complexul de inferioritate se cristalizează în jurul unor

caracteristici personale considerate neplăcute, a unor deficienţe infirmităţi reale sau

imaginare fiind potenţate şi de către dispreţul , dezaprobarea tacită sau exprimată a

celorlalţi.

6. Labilitatea: este trăsătura personalităţii care semnifică fluctuaţia emotivităţii,

capriciozitatea şi ca atare o accentuată deschidere spre influenţe. Infractorul/ea nu-şi

poate inhiba sau domina dorinţele, astfel că acţiunile sale sunt imprevizibile.

Instabilitatea emoţională presupune o insuficientă maturizare afectivă, infractorul/ea

fiind robul influenţelor şi sugestiilor, neputând să-şi inhibe pornirile sau dorinţele în

faţa pericolului public şi a sancţiunii penale.

7. Agresivitatea: reprezintă un comportament violent şi distructiv orientat spre persoane,

obiecte sau pe sine. Agresivitatea rezidă în acele forme de comportament ofensiv,

consumate pe plan acţional sau verbal, care în mod obişnuit constituie o reacţie

disproporţionată la o opoziţie reală sau imaginară (Tiberiu, 1983). Agresivii nu aşteaptă

o situaţie conflictuală să apară, ci caută să o provoace, uneori chiar printr-o acţiune de

avertisment. Dintre aceste trăsături, labilitatea şi gradul agresivităţii par a influenţa cel

mai mult pragul delincvenţial. Infractorul/ea are o personalitate psiho-morală deficientă

(Rudică, 2006).

În urma rezultatelor testelor aplicate pentru cercetarea de faţă, s-a constatat că

instabilitatea emoţională joacă un rol important în viaţa persoanelor delincvente,

împreună cu agresivitatea, acestea pot produce modificări majore în acţiunile şi în viaţa

acestora.

Victime ale agresivităţii sunt, în general, femeile, dar această afirmaţie (teorie) nu

exclude sau infirmă agresivitatea femeilor. De multe ori, chiar şi pe stradă întâlnim, fete,

femei care manifestă acţiuni, gesturi, replici sau reacţii violente. Cazuri izolate de femei

care şi-au bătut sau violat partenerul există şi nu trebuiesc negate sau excluse doar pentrucă sunt puţine în raport cu alte acte de violenţă, cum ar fi: tâlhărie, furt, înşelăciune, luare

de mită şi în cel mai grav caz omor sau trafic de persoane.

În urma rezultatelor obţinute la scala neuroticismului se constată faptul că

majoritatea deţinutelor studiate sunt instabile emoţional, acest lucru ne duce cu gândul la

faptul că acestea acuză frecvent dureri de cap, dureri în zona inimii, insomnii, coşmaruri şi

au sentimente de inferioritate. În plan psihic, acuză stări de anxietate şi sunt frământate denumeroase griji.

51



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente devianteSe constată faptul că aceste persoane prezintă o slăbiciune a Eului, ceea ce duce la

acuzarea altuia pentru faptele sale, ca de exemplu, părinţii, prietenii,victimele, dar trebuie

să ţinem seama de faptul că acest lucru nu poate fi generalizat, deoarece sunt destul de

multe deţinute care îşi asumă răspunderea pentru faptele comise. (Mihăilă, 2003).

Datorită experienţei negative, a educaţiei deficitare primite în familie, a

deprinderilor şi practicilor antisociale însuşite, infractorul/ea este un individ instabil din

punct de vedere emotiv-acţional, un element care în reacţiile sale tratează discontiunitate,

salturi nemotivate de la o extremă la alta, inconstanţă în reacţii faţă de stimuli; acest lucru

ducând la o creştere a agresivităţii şi la acţiuni necontrolate.

Această instabilitate este o trăsătură esenţială a personalităţii dizarmonic structurată a

infractorului adult, o latură unde traumatizarea personalităţii se evidenţiază mai bine decât

pe planul componentei cognitive.

Instabilitatea emotivă face parte din stările de dereglare a afectivităţii

infractorilor/lor care se caracterizează prin: lipsa unei autonomii afective, insuficientă

dezvoltare a autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a emoţiilor şi sentimentelor

superioare, îndeosebi a celor morale. Toate acestea duc la lipsa unei capacităţi de

autoevaluare şi de evaluare adecvată, la lipsa de obiectivitate faţă de sine şi faţă de alţii.

Instabilitatea emoţională împreună cu agresivitatea la persoanele deţinute duc la reacţii

impulsive, caracterizându-i ca fiind în mod special nervoşi, nerăbdători, acţionând fără să

cântărească gravitatea consecinţelor. (Pavelcu, 1982). Instabilitatea emotiv-acţională

reprezintă o caracteristică importantă a comportamentului infracţional pe care

infractorii/ele le manifestă.

La omul obişnuit, normal reacţiile (motorii, verbale), sunt relativ stabile şi

constante, fără a fi marcate de mari oscilaţii şi cantitative şi calitative, deoarece sunt reglate

conştient.

La infractori/e ele însă prezintă caracteristici opuse: sunt discontinue, manifestă

inconstanţă faţă de stimuli şi prezintă salturi de la o extremă la alta, caracteristici care seexplică printr-un reglaj conştient la nivel scăzut. Acest tablou reacţional, care face posibil

un stil de reacţie în care nu este o corelaţie corectă între stimulii din afară şi răspunsul

subiectului, este un simptom specific al caracterului deformat al personalităţii persoanelor

încarcerate. (Prună, 1994).

În literatura de specialitate, în ultimele decenii se acordă o mare importanţăstudiului fenomenului agresivităţii şi se investighează formele de comportament agresiv,

atât în cazuri normale, cât şi patologice.52



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente devianteÎn studiul nostru am făcut referire doar la fenomenul agresivităţii si instabilităţii emoţionale

şi care investighează comportamentul agresiv şi implicit actele comise.

În acest context, agresivitatea observabilă a femeilor încarcerate constituie o bază de

investigaţie preferenţială pentru mulţi autori de prestigiu. (Storr, 1964, apud. Tiberiu,

1973).

Într-o cercetare realizată de Bergowitz, acesta determină elocvent faptul că

tendinţele agresive declanşate de situaţiile frustrante au toate şansele să se generalizeze în

direcţia acelor grupe sau faţă de situaţii sau oameni care au caracteristici comune cu

situaţia de frustrare iniţială.

Este foarte deranjant şi în acelaşi timp frustrant să vedem cum numărul femeilor închise

creşte, cum agresivitatea se instalează la fetele tinere de timpuriu si cum acestea devin

violente, instabile emoţional, inadaptate social şi suferind de complexul de inferioritate.

Ca şi o concluzie la cele prezentate anterior, putem afirma că majoritatea

deţinutelor studiate sunt instabile emoţional, iar din punct de vedere al nevoii de agresiune,

majoritatea se situează peste limita medie, conform etalonului testului SMP (Structura

Motivaţională a Personalităţii)

Ipoteza 3

53



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente deviante Există o asociere semnificativă statistică între tipul de motivaţie pentru actul infracţional

comis şi anumiţi factori de personalitate (extraversie/introversie; neuroticism;

agresivitate).

În cazul ultimei ipoteze avem o corelaţie între tipul de motivaţie invocat de femeile

încarcerate pentru actul infracţional comis şi anumiţi factori de personalitate, ca

extraversie/introversie; neuroticism, respectiv agresivitate. Ipoteza este una bidirecţională,

iar veridicitatea sa s-a măsurat cu testul Chi-Square, mai precis hi pătrat. Am recurs la

aplicarea acestei metode, deoarece pentru testarea ipotezei s-a folosit atât date nominale ,

cât şi date numerice ca şi în cazul primei ipoteze (vezi ipoteza 1).

Pentru testarea ipotezei am apelat la Inventarul de Personaliatate Eysenck (scala

extraversie/introversie şi neuroticism), Structura Motivaţională a Personalităţii (nevoia de

agresivitate), respectiv Chestionarul de Motivaţie elaborat de Dr. Gheorghe Florian, care

cuprinde o serie de motivaţii pentru actul comis.

Tabel 3 Tabel 3.1

LEGENDĂ :Coeficientul Chi-Square = .029Frecvenţa minimă aşteptată = .019

a 5 celule (55.6%) au frecvenţaminimă aşteptată de 5. Frecvenţa

minimă aşteptată este de .26.

Tabel 3.2

Tipul motivaţiei pentru comiterea infracţiunii şiExtraversie/Introversie

Extraversie/IntroversieTotal

1 2 3

Tipulmotivaţiei

pentrucomitereainfracţiunii

1

Frecvenţa 0 8 3 11

Frecvenţaaşteptată

.3 5.7 5.0 11.0

Diferenţafrecvenţelor

-.3 2.3 -2.0

2



.4 7.7 6.9 15.0


.6 -4.7 4.1

3

Frecvenţa 0 7 2 9


.3 4.6 4.1 9.0


-.3 2.4 -2.1

TotalFrecvenţa 1 18 16 35


1.0 18.0 16.0 35.0

54




Tabel 3.3

LEGENDĂ:

Coeficientul Chi-Square = .328 Frecvenţa minimă aşteptată = .315

a 7 celule (77.8%) au frecvenţa anticipată mai mică de 5. Frecvenţaminimă aşteptată este de 2.06.

Tipul motivaţiei pentru comiterea infracţiunii şi Neuroticism

NeuroticismTotal

1 2 3

Tipul motivaţiei pentru comiterea infracţiunii

1

Frecvenţa 3 5 3 11


Diferenţa frecvenţelor .5 2.2 -2.7

2

Frecvenţa 3 3 9 15


Diferenţa frecvenţelor -.4 -.9 1.3

3

Frecvenţa 2 1 6 9


Diferenţa frecvenţelor -.1 -1.3 1.4


Diferenţa frecvenţelor 8.0 9.0 18.0 35.0

Testul Chi-Square

Valoarea

Gradede

libertare(df)

Semnificaţia2 tailed

Coeficientul Chi-Square4.621(a) 4 .328

Frecvenţa minimăaşteptată

4.739 4 .315

Numărul de subiecţi 35

55




Tabel 3.4

Tabel 3.5

LEGENDĂ: Coeficientul Chi-Square = .628 Frecvenţa minimă aşteptată = .605

a 6 celule (66.7%) au frecvenţa anticipată mai mică de

5.Frecvenţa minimă aşteptată este de .26.

Tipul motivaţiei pentru comiterea infracţiunii şi Agresivitate

AgresivitateTotal

1 2 3

Tipulmotivaţiei

pentrucomitereainfracţiunii

1

Frecvenţa 3 1 7 11

Frecvenţa aşteptată 3.1 .3 7.5 11.0

Diferenţa frecvenţelor -.1 .7 -.5

2



Diferenţa frecvenţelor .7 -.4 -.3

3

Frecvenţa 2 0 7 9


Diferenţa frecvenţelor -.6 -.3 .8



Testul Chi-Square

ValoareGrade

delibertare (df)

Semnificaţia2 tailed

Coeficientul Chi-Square2.593(a) 4 .628

Frecvenţa minimă aşteptată 2.727 4 .605

Numarul de subiecti 35

56




INTERPRETAREA DATELOR (ANALIZA CANTITATIVĂ):

În cazul ultimei ipoteze s-a apelat la Testul Chi-Square, din programul SPSS. În

ceea ce priveşte tipul ipotezei aceasta este una bidirecţională, astfel s-a dorit să se vadă

dacă există o corelaţie între tipul de motivaţie pentru actul infracţional comis şi anumiţifactori de personalitate (Extraversie/Introversie; Neuroticism; Agresivitate).

Analizând tabelele din programul SPSS se observă că există o corelaţie între tipul de

personalitate (extravertit/introvertit) şi motivaţiile pentru actul infracţional comis, astfel,

valoarea lui λ² = 10.807; df = 4; p = .029, p <.05 (vezi Tabel 3.1). În ceea ce priveşte

restul rezultatelor obţinute se poate observa din Tabelele 3.4 şi 3.5, că nu există nici o

asociere între neuroticism, nevoia de agresiune şi motivaţiile evocate de femeile

încarcerate , astfel în Tabelul 3.4 avem, λ² = 4.621; df = 4; p = .328, p > .05, respectiv înTabelul 3.5 avem λ² = 2.593; df = 4; p = .628, p > .05. Aceste rezultate atestă faptul că

există o corelaţie doar în cazul personalităţii şi motivaţiei pentru actul infracţional comis,

în cazul celorlalte două variabile, putem afirma că nu există nici o legatură între ele, astfel

ipoteza se confirmă parţial, dar acest lucru nu afectează susţinerea ipotezei.

ANALIZA CALITATIVĂ:

În decursul anilor s-a constatat că aproximativ 11 femei, din 1000, au fost închise

pe durata vieţii lor. În 2003 aproape 400 de femei au fost arestate. (Lawrence, Greenfield,

2000).

Din totalul persoanelor arestate în România, 4,47% sunt femei. Deşi numărul femeilor

deţinute se menţine relativ acelaşi în ultimii ani (în jur de 2.000), ponderea lor tinde să

devină similară cu cea din ţările Uniunii Europene: 5%.

În primii ani postdecembrişti, această pondere era situată sub 2,5 %, ceea ce plasa

România în rândul ţărilor cu o justiţie punitivă îndreptată preponderent împotriva

bărbaţilor. Mai ales după editarea unui număr special al celei mai prestigioase reviste de

penologie, Prison Service Journal , dedicat femeilor încarcerate în 2002, a sporit atenţia

acordată persoanelor de sex feminin aflate la locuri de detenţie.(Bruno, 2006)

Psihologia judiciară este interesată de ceea ce reprezintă devianţa în sfera

comportamentală. Statistic vorbind, devianţa reprezintă o abatere de la medie. Media o

constituie comportamentul conformist, în raport cu normele sociale, iar comportamentul

deviant ca abatere, semnifică deviaţiile cu sens negativ, antivaloric, de tipul a tot ceea ce

este denumit în termeni genetici de comportament antisocial sau infracţional.

57




Noţiunea de comportament deviant include abaterile de la normele sociale, iar cel

infracţional se referă la abaterile şi încălcările normelor juridice penale.(Rădulescu,

Banciu, Voicu, 1985., apud Buş, David, 2003).

În accepţiunea largă a cuvântului se întelege prin motiv tot ceea ce se deslănţuie,

susţine şi orientează activitatea. Unii autori înglobează şi stimulentele la motive.

O analiză mai profundă ne arată, însă, că un stimulent pentru a putea deslănţui o acţiune

trebuie să facă apel la trebuinţele şi tendinţele înnăscute sau dobândite ale organismului.

Organismul răspunde la un stimulent numai dacă acel stimulent corespunde unei trebuinţe

actuale sau latente.(Roşca, 1943).

Pentru a înţelege şi a explica toată varietatea motivelor şi acţiunilor omeneşti,

trebuie să avem în vedere nu numai echilibrul intern, între diferitele sisteme ale

organismului, ci şi echilibrul dintre organism şi mediul său extern, fizic şi social. De-a

lungul timpului specialiştii în ştiinţele socio-umane au ridicat o problematică vastă în ceea

ce priveşte geneza comportamentului delincvent şi anume: motivaţia realizării actului

delincvent, a unui tip specific de act.

Motivaţia actului şi comportamentului deviant . Cauza comportamentului

delincvent poate fi de natură internă, psihofiziologic prin boala mentală, retard mental sau

o disfunctie bio-fiziologică sau

de natură externă, ce ţine de mediul social, de grupul de apartenenţă, de sistemul de relaţii

interpersoanle, de educaţia primită până la vârsta adolescentă sau de natură mixtă, asupra

căruia nu vom insista.

Din perspectivă psihocomportamentală ne interesează suportul psihologic cauzal

al comportamentului delincvent, deci motivul acestuia, scopul, mobilul actului infracţional.

Scopul vizează întotdeauna un anumit obiectiv (sau mai multe), concret, precis determinat

ce va fi anticipat şi preparat la nivel mental sub reprezentarea actului infracţional. Astfel

persoana delincventă îşi va planifica cu minuţiozitate acţiunile şi condiţiile necesareîndeplinirii infracţiunii.

La baza comiterii unui act infracţional va sta o varietate de motive ce va asigura

suportul energetic intern ce îl/o va orienta şi mobiliza un infractor/e pe linia declanşării,

implicării şi consumării propriu-zise a actului infracţional (Horvath, 2002).

În urma rezultatelor obţinute în studiul de faţă, care vizează femeile încarcerate,

putem afirma faptul că aceste femei sunt închise pentru comiterea diferitelor acte

infracţionale, în urma cărora prezintă o serie de motivaţii, care fac legătura cu tipul de personalitate şi tipul de act infracţional comis.

58




Aceste motivaţii sunt foarte diverse, dar majoritatea sunt de tip extrinsec, avându-şi

originea în mediul social, în influenţa pe care o exercită asupra individului potenţial

delincvent şi nu numai. Pentru a fi cât mai concludent, vom prezenta o serie de motivaţii,

care au un impact major în studiul prezent. În cazul femeilor care au comis acte

infracţionale ca: tîlhărie şi furt , motivaţiile invocate de acestea sunt cât mai diverse şi se

referă la: lipsuri materiale, pentru a trăi mai uşor, influenţa prietenilor, educaţie precară,

,,unii au prea puţin, alţii au prea mult”. În cazul femeilor care au comis acte infracţionale

ca înşelăciune şi luare de mită, putem trasa următoarele motivaţii: pentru a trăi mai uşor,

lipsuri materiale, bani câştigaţi uşor, influenţa prietenilor, exploatarea poziţiei sociale. În

ultimul rând vom face referire la acte criminale şi vătămări corporale, în acest caz

motivaţiile prezentate de acestea sunt: consum de alcool, din răzbunare şi pentru a aplica o

corecţie.

În urma acestor afirmaţii, putem constata faptul că majoritatea motivaţiilor care

stau în spatele comiterii actelor infracţionale de către femei, sunt de natură materială, în

cea mai mare parte, urmată de anturajul sau mediul social din care fac parte.

Persoanele care comit infracţiuni ca tâlhărie şi furt sunt foarte frecvent închise. De foarte

multe ori motivaţia lor este una de ordin economic. Aceste persoane reprezintă categoria

cea mai largă a infractorilor.

Din punct de vedere psihanalitic persoanele care comit astfel de acte infracţionale,

fi ei bărbaţi sau femei, nu depăşesc stadiul oral, ceea ce-i împinge la achiziţia directă,

brutală sau mai puţin brutală a bunurilor pe care şi le doresc. Sunt dominaţi de pasiuni,

caracteristic pentru aceste persoane este explozivitatea, irascibilitatea, agresivitatea, au o

fire nestăpânită. Aceste caracteristici fiind întâlnite la persoanele extravertite, inadaptate

social.

Aceste personalităţi reacţionează impulsiv exprimându-şi neplăcerea prin reacţii agresive,

negândindu-se la eventualele consecinte care le pot fi defavorabile in timp. Despre aceste persoane putem afirma că prezintă o slăbiciune a Eului, ceea ce duce la acuzarea altuia

pentru faptele sale, în această categorie a acuzaţiilor intrând părinţii, prietenii, colegii, etc.

(Mihăila, 2003).

În cazul femeilor care comit acte infracţionale ca omor, vătămare corporală gravă,

principalul factor implicat în comiterea acestui act infracţional este alcoolul.

Alcoolul are ca efect inhibarea exagerată a centrilor nervoşi din aria occipitală, ceea ce

determină o creştere a agresivităţii. Aproape ca o regulă aceste persoane se află cel puţinsub influenţa alcoolului când comit astfel de acte infracţionale, vizibil şi în cazul studiului

de faţă.59




În ţara noastră cea mai clamantă motivaţie pentru comiterea de infracţiuni este

sărăcia pe lângă inadaptarea socială şi alte mecanisme care pot declanşa comportamentele

infracţionale.

Infractorii/ele în general, sunt persoane care prezintă o personalitate dizarmonică,

persoanele închise aparţin tuturor categoriilor sociale şi profesionale, indiferent de vârstă şi

sex, pregătire culturală, aptitudini intelectuale, tipul caracteriologic sau temperamental,

rolul sau statutul social, poziţie economică.

Aproape toate persoanele care comit acte infracţionale fac parte din categoria extavertiţilor,

dar se pare că ucigaşii (cel puţin în Europa) sunt introvertiţi. (Mihăila, 2003).

În studiul de faţă se observă oarecum o legătură între tipul de personalitatea şi

motivaţia pentru actele infracţionale comise. Se observă aici că majoritatea persoanelor

extravertite prezintă ca şi tip de motivaţie, lipsa banilor şi traiul mai uşor; având o

personalitate extravertită persoana care comite actul infracţional, nu îi este dificil de a fi în

centrul atenţie, de a intra în vorbă cu victima şi de a reuşi cu cea mai mică implicare să o

fure sau să o tâlhărească. În celelalte cazuri, şi anume neuroticism, agresivitate şi motivaţie

nu există o asociere între ele, adică acest lucru nu influentează tipul de motivaţie pentru

comiterea actului infracţional, acest lucru fiind valabil doar în cazul studiului de faţă.

Motivaţia activează şi direcţionează comportamentul nostru. Ea constituie o forţă

motrică care modelează acţiunile noastre şi le transformă în activităţi cu scop.

S-a constata că motivele comportamentului nu apar întotdeauna în toată claritatea lor, ele

obişnuit sunt inferate de noi. Tot aşa ele apar ca nişte cauze directe ale comportamentului,

însă acelaşi comportament poate izvorî din motive diferite sau acelaşi motiv poate provoca

forme de comportare deosebite.

(Tiberiu, 1973). Personalitatea persoanelor închise se caracterizează prin:

• imaturitate

• stări de frustrare care duc la simptome de desocializare sentimente de inferioritare

(Mihăila, 2003).

Din cele spuse până acum se intuieşte deja că din punct de vedere psihologic, trebuie avute

în vedere funcţiile pe care le exercită motivaţia, în sensul direcţionării comportamentului

cu caracter deviant; posibilităţile de realizare a unui comportament adecvat într-o situaţie

data şi mai ales capacitatea de modelare a comportamentului în raport cu situaţia.

Diversitatea situaţiilor, diversitatea motivaţiilor determină particularităţile şi chiar

specificitatea conduitei în general şi a comportamentului deviant în special. Explorarea

60



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente deviantemotivaţională, care explică direcţionarea comportamentului agresiv, fundamentează şi

traduce noţiunea de ,,mobil” în comportament deviant, pe plan judiciar.

Caracterul complex al procesului motivaţional şi în cadrul căruia trebuie consideraţi

concomitent factori biologici, fiziologici, psihologici, sociologici, psihopatologici ai

motivaţiei comportamentului deviant, este acela al comportamentului distructiv

(Dragomirescu, 1976).

În practica penitenciară şi judiciară, stabilirea profilului psihocomportamental al

celor care au săvârşit infracţiuni, explicitarea cât mai nuanţată a motivelor care au

determinat conduita lor antisocială, sunt condiţii prioritare pentru stabilirea strategiei

terapeutice şi a programelor socio-culturale care vor avea ca obiectiv adaptarea la sistemul

de cerinţe specifice instituţiei corecţionale, recuperarea în sensul configuraţiei unor

mecanisme de reglaj intern cu efect criminoinhibitor, inserţia şi reinserţia socială a

persoanelor delincvente, indiferent de gen sau apartenenţă.(Horvath, 2002). Uzual,

infracţionalitatea este pusă pe seama lipsurilor, a sărăciei, acesta fiind denumit

infracţionalism de necesitate. Există însă şi un infracţionalism de bună stare, adică

persoana este conştientă de actul său şi de consecinţele faptelor sale.

Concluzia care reiese din informaţiile oferite spre susţinerea ipotezei, este aceea

că marea majoritate a deţinutelor sunt conştiente de actul infracţional comis, iar motivele

oferite de acestea sunt după cum am mai amintit, sărăcia, educaţia precară, lipsa banilor şi

incapacitatea de a face faţă vieţii ,,grele” pe care o duc.

V. CONCLUZII :

Studiul de faţă a pornit de la ideea că există o relaţie semnificativă între tipul de

personalitate extravertit si anumite acte infracţionale comise de către femeile din mediul

penitenciar (înşelăciune şi luare de mită; tâlhărie şi furt), nevoia de agresivitate şi nivelulde instabilitate emoţională, respectiv existenţa unei asocieri semnificative statistic între

motivaţia pentru actul infracţional comis şi anumiţi factori de personalitate

(extraversie/introversie, neuroticism şi nevoia de agresivitate).

Totodată s-au avut în vedere şi mecanismele care declanşează comportamente

deviante, acestea rezultând din testele aplicate şi din rezultatele obţinute.

S-au evidenţiat rezultate explicabile psihologic prin diverse teorii, dar şi paradoxuri, care

nu fac altceva decât să completeze imaginea asupra femeilor studiate.Pentru a înlesni înţelegerea datelor obţinute cu privire la motivaţia care stă în

spatele comiterii actelor infracţionale de către femei, s-au utilizat exemple concrete de61






SUGESTIILE ŞI LIMITELE STUDIULUI :

63




BIBLIOGRAFIE

1. Bogdan, T (1983). Curs de psihologie judiciară. Bucureşti: Editura Litografia Învăţării.

2. Bogdan, T. (1973). Probleme de psihologie judiciară. Iaşi: Editura Ştiinţifică.

3. Buş, I., David, D. (2003). Psihologie judiciară.Poligraf şi Hipnoză. Cluj-Napoca: Editura

Tritonic.

4. Butoi, T. (2001). Psihologie judiciară. Bucureşti: Editura Phobos.

5. Butoi, T., Butoi, I, T. (2003). Tratat universitar de psihologie judiciară. Bucureşti: Editura

Phobos.6. Bruno, S. (2006). Mediul penitenciar românesc.Cultură şi civilizaţie carcerală. Iaşi: Editura

Institutul European.

7. Dragomirescu, V. (1976). Psihosociologia comportamentului deviant . Bucureşti. Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică.

8. Enăchescu, C. (2004). Tratat de igienă mintală. Iaşi. Editura Polirom. Ediţia a 3 a.

9. Eibl-Eibesfeldt, I. (1995). Agresivitatea umană. Editura Trei.

10. Florian, Gh. (1996). Psihologie penitenciară. Studii şi cercetări. Bucureşti: Editura Oscar Print.

11. Hedges, P. (1999). Personalitatea şi Temperament. Ghidul tipurilor psihologice. Bucureşti:

Editura Humanitas.

12. Horvath, L. (2002). Studiul privind psihodinamica comportamentală a actului delincvent.

Revista de Psihologie Aplicată, 4(2), 65-80.

13. Howitt, D., Cramer, D. (2006). Introducere în SPSS pentru psihologie. Iaşi: Editura Polirom.

14. Laplanche, J., Pontalis, J, B. (1994). Vocabularul psihanalizei. Bucureşti: Editura Humanitas.

15. Lawrence, A., Snell, T. (2000). Women offenders. vol9. Iss3. Găsit la adresa:

http://www.csdp.org/research/wo.pdf la data 15 Februarie, 2008.

16. Lopez Y, E, M. (2007) Manual de psihologie judiciară. Bucureşti: Editura Oscar Print.

17. Legrand, V. (2005). Introducere în sociologia infracţionalităţii feminine. Timişoara: Editura

Universităţii de Vest.

18. Mihăila, M, F. (2003). Psihologie judiciară. Curs pentru uzul studenţilor . Timişoara: Editura

P.U.R .

19. Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T. (1992). Psihologie judiciară. Bucureşti: Casa de Editură

şi Presă ,,Şansa”.

64

http://www.csdp.org/research/wo.pdf

http://www.csdp.org/research/wo.pdf



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente deviante20. Neamţu, C. (2004). Specificul feminin al infracţionalităţii. Revista de Psihologie Socială, 6(1-

2), 55-63.

21. Păunescu, C. (1994). Agresivitatea şi condiţia umană. Bucureşti: Editura Tehnică.

22. Popa, V., Drăgan, I., Lăpădat, L. (1999). Psiho-Sociologie Judiciară. Universitatea Banatul

Timişoara: Editura Lumina Lex.

23. Popescu, P, N . (1978). Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Editura Albatros.

24. Prună, T. (1994). Psihologie judiciară. Iaşi: Editura Fundaţia ,,Chemarea”.

25. Randnall, G, Shelden. (2007). Girls, Delinquency and Juvenil Justice. University of Nevada,

Las Vegas. Găsit la adresa: http://www.cjcj.org/pdf/girls1.pdf la data de 23 Martie, 2008.

26. Roşca, A. (1943). Motivele acţiunilor umane. Cluj: Editura Institutului de Psihologie al

Universităţii din Cluj.

27. Rudică, T. (2006). Psihologia frustraţiei. Iaşi: Editura Polirom. Ediţia a 2 a.

28. Rusnac, Z. (2000). Psihologia dreptului. Chişinau: Editura ARC.

29. Sava, F. (2004). Analiza datelor în cercetarea psihologică. Metode statistice complementare.

Cluj-Napoca: Editura ASCR.

30. Sturr, C. (2006). More women in prison. Academic Reserach Library. Găsit la adresa:

http://web.ebscohost.com/ehost/detail?vid=22&hid=112&sid=9df8b1b8-0ea2-4a54-a171-

9b66261e6bfa%40sessionmgr102 la data de 23.Martie, 2008.

31. Turliuc, M, N. (2007). Psihosociologia comportamentului deviant . Iaşi: Editura Institutul

European.

32. Bogathy, Z., Sulea, C. (2004). Manual de tehnici şi abilităţi academice. Timişoara: Editura

Universităţii de Vest.

65




ANEXA 1

În cadrul acestei anexe este prezentat Graficul Norului de Puncte, în cazul celei de-a douaipoteze:

Între nivelul instabilităţii emoţionale şi nivelul nevoii de agresivitate există o relaţie semnificativă statistic.

Acest garfic ne oferă o viziune mai clară asupra acestei ipoteze, pe lângă pragul de semnificaţie şicoeficientul de corelaţie, norul de puncte ne oferă posibilitatea de a observa faptul că este un alt indiciucare confirmă legatura pozitivă existentă între neuroticism şi agresivitatea la femeile din mediulcarcerar, determinând astfel o relaţie liniară de homoscedasticitate.

66




ANEXA 2

Datele introduse în cazul primei ipoteze: Există o asociere semnificativ statistic între tipul de personalitate

extravertit şi anumite acte infracţionale comise de către femeile din mediul penitenciar (înşelăciune şi luare de

mită; tâlhărie şi furt).

Nr.subiecţi

Nume Vârsta Sex Nivelulextraversiunii/Introversiunii

Actulinfracţional

comis1 C.H 47 F 3 12 B.I 26 F 2 33 B.E 33 F 2 24 N.M 41 F 1 25 M.R 53 F 2 1

6 P.M 54 F 2 17 S.F 23 F 2 18 R.L 45 F 2 19 B.O 43 F 2 1

10 P.S 43 F 3 211 M.L 31 F 2 112 M.I 46 F 3 213 D.A 45 F 2 314 S.D 40 F 2 115 DC 38 F 2 116 ?? 29 F 2 217 VC 34 F 3 218 GS 26 F 3 219 C.N 28 F 3 220 J.M 30 F 3 121 L.T 34 F 2 322 S.V 25 F 3 123 D.R 38 F 2 324 M.C 30 F 2 325 IJ 44 F 3 226 C.A 42 F 2 327 C.C 21 F 3 228 D.G 30 F 3 2

29 E.V 42 F 3 230 IB 50 F 3 231 N.S 21 F 3 232 B.M 54 F 3 233 M.A 27 F 3 234 D.M 20 F 2 235 C.G 31 F 2 2

67




LEGENDĂ : În cazul nivelului extraversie/introversie:1- cota obţinută sub media eşantionului testului2- valoarea medie a eşantionului testul3- cota obţinută peste media eşantionului testului

În cazul actului infracţional comis:1- înşelăciune şi luare de mit2- tâlhărie şi furt3- alte infracţiuni

68



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente deviante*Această anexă cuprinde valorile datelor brute obţinute în urma aplicării testului.

ANEXA 3

Această anexă cuprinde datele brute obtinute de femeile încarcerate în cazul primei ipoteze: Există o

asociere semnificativ statistic între tipul de personalitatea extravertit şi anumite acte infracţionale

comise de către femeile din mediul penitenciar (inselaciune si luare de mita; talharie si furt).

Numar subiecti

Cote extraversie/introversie Actul infractionalcomis

1 15 1

69



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente deviante2 18 33 16 24 16 25 12 16 17 17 15 1

8 12 19 11 110 15 211 12 112 16 213 12 314 10 115 10 116 14 217 17 218 24 219 15 220 15 121 13 322 16 123 13 324 13 325 16 226 13 327 16 228 17 2

29 15 230 18 231 18 232 18 233 15 234 15 235 17 2

LEGENDA : 1- inselaciune si luare de mita; 2- talharie si furt; 3- alte acte infractionale

ANEXA 4

In cadrul acestei anexe este prezentat tabelul cotelor obtinute pentru ipoteza 2: Între nivelul instabilităţii emoţionale şi nivelul nevoii de agresivitate există o relaţie semnificativă statisti.

Numar

subiecti

Cote neuroticism Cote nevoia de

agresivitate1 17 62 17 63 17 7

70



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente deviante4 6 35 5 46 13 47 14 48 15 59 10 7

10 12 411 4 312 10 413 4 714 7 415 11 616 17 317 17 818 22 1319 15 720 22 621 17 622 9 723 18 824 17 625 19 826 18 1427 21 728 19 1329 22 630 20 9

31 10 1032 20 1133 14 734 19 1135 14 9

ANEXA 5

Datele introduse în cazul celei de-a treia ipoteza: Există o asociere semnificativ statistică întretipul de motivaţie pentru actul infracţional comis şi anumiţi factori de personalitate(extraversie/introversie; neuroticism; agresivitate).

Număr

subiecţi

Nume Vârsta Sex Tipul

motivaţiei

Nivelul

extraverisieintroversiei

Nivelul

neuroticismului

Nivelul

nevoii deagresivitate

71



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente deviante1 C.H 47 F 1 3 3 3

2 B.I 26 F 1 2 3 33 B.E 33 F 1 2 3 14 N.M 41 F 2 1 1 15 M.R 53 F 1 2 1 16 P.M 54 F 3 2 2 17 S.F 23 F 2 2 2 18 R.L 45 F 1 2 2 29 B.O 43 F 1 2 2 3

10 P.S 43 F 2 3 2 111 M.L 31 F 3 2 1 112 M.I 46 F 2 3 1 113 D.A 45 F 3 2 1 314 S.D 40 F 1 2 1 115 DC 38 F 1 2 2 316 ?? 29 F 2 2 3 1

17 VC 34 F 2 3 3 318 GS 26 F 2 3 3 3

19 C.N 28 F 1 3 2 320 J.M 30 F 3 3 3 321 L.T 34 F 3 2 3 322 S.V 25 F 1 3 1 323 D.R 38 F 3 2 3 324 M.C 30 F 3 2 3 325 IJ 44 F 2 3 3 326 C.A 42 F 3 2 3 327 C.C 21 F 2 3 3 328 D.G 30 F 2 3 3 329 E.V 42 F 2 3 3 330 IB 50 F 2 3 3 3

31 N.S 21 F 2 3 1 332 B.M 54 F 3 3 3 333 M.A 27 F 2 3 2 334 D.M 20 F 2 2 3 335 C.G 31 F 1 2 2 3

LEGENDĂ: În cazul tipului de motivaţie pentru actul infracţional comis avem :

1- lipsuri materiale2- trai mai usor 3- alte motivaţii

În cazul nivelului de neuroticism avem :

1- cote sub medie conform etalonului testului2- cote medii conform etalonului testului3- cote peste medie conform etalonului testului

72



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente deviante În cazul nivelului de extraversie/introversie avem:

1- cote sub medie conform etalonului testului2- cote medii conform etalonului testului3- cote peste medie conform etalonului testului

În cazul nivelului de agresivitate avem:1- cote sub medie conform etalonului testului2- cote medii conform etalonului testului3- cote peste medie conform etalonului testului

73



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente devianteANEXA 6

Cotele introduse în cazul celei de-a treia ipoteza: Există o asociere semnificativ statistică între tipul de motivaţie pentru actul infracţional comis şi anumiţi factori de personalitate(extraversie/introversie; neuroticism; agresivitate).

Numar subiecti

Nume Varsta Sex

Tipulmotivatiei

Cotaextraversie-introversie

Cote Neuroticism

Cotenevoia de

agresivitate1 C.H 47 F 3 15 17 62 B.I 26 F 3 18 17 63 B.E 33 F 1 16 17 74 N.M 41 F 2 16 6 35 M.R 53 F 1 12 5 46 P.M 54 F 3 17 13 4

7 S.F 23 F 2 15 14 48 R.L 45 F 1 12 15 59 B.O 43 F 2 11 10 7

10 P.S 43 F 2 15 12 411 M.L 31 F 3 12 4 312 M.I 46 F 2 16 10 413 D.A 45 F 3 12 4 714 S.D 40 F 1 10 7 415 DC 38 F 1 10 11 616 ?? 29 F 2 14 17 317 VC 34 F 2 17 17 818 GS 26 F 2 24 22 1319 C.N 28 F 1 15 15 720 J.M 30 F 3 15 22 621 L.T 34 F 3 13 17 622 S.V 25 F 1 16 9 723 D.R 38 F 3 13 18 824 M.C 30 F 3 13 17 625 IJ 44 F 2 16 19 826 C.A 42 F 3 13 18 1427 C.C 21 F 2 16 21 7

28 D.G 30 F 2 17 19 1329 E.V 42 F 2 15 22 630 IB 50 F 2 18 20 931 N.S 21 F 2 18 10 1032 B.M 54 F 3 18 20 1133 M.A 27 F 2 15 14 734 D.M 20 F 2 15 19 1135 C.G 31 F 1 17 14 11

74



Actul infracţional la femei şi mecanismele care declanşează comportamente devianteANEXA 7

CHESTIONAR DE MOTIVAŢIE (după Gheorghe Florian)

INSTRUCŢIUNI: Fiecare chestionar de motivaţie este realizat în funcţie de actul infracţional comis. Acesta cuprinde o serie de itemi care variază în funcţie de chestionar. Subiectul trebuie să bifeze cu“x” în căsuţa din partea dreaptă, în funcţie de afirmaţia din partea stângă care i se potriveşte.

MOTIVAŢIA CONDAMNAŢILOR PENTRU „ÎNŞELĂCIUNE” ŞI 'LUARE DE MITĂ"

TIPURI DE MOTIVAŢIE RĂSPUNSULDEŢINUTELOR(%)

1. Bani câştigaţi usor 2. Pentru a trăi mai uşor 3. Lipsuri materiale4. A avea bani pentru distracţie5. Răzbunare6. „Unii au prea mult, alţii au prea puţin”7. Pentru a recupera o datorie

8. Nesocotirea oamenilor şi a legilor 9. Sub influenţa alcoolului10. Tulburări psihice

75




ANEXA 8

S.M.P (Structura Motivaţională a Personalităţii)

Instructiuni:Testul S.M.P măsoară potenţialele sferei psihoumane şi anume nevoile psihogene(trebuinţele). Acest test cuprinde 165 de itemi dintre care au fost selectaţi doar acei itemicare măsoara (nevoia de agresiune, nevoia de apărare sau autoapărare, nevoia de conştiinţă şinevoia de exhibiţie). Sarcina subiectului constă în răspunderea la cei 60 de itemi selectaţi din cei 165

de itemi, prin DA sau NU. Pe foaia de răspuns subiectul va trece semnul corespunzător răspunsului pecare-l va da, şi anume va trece semnul “+” pentru răspunsul DA şi semnul “-“ pentru răspunsul NU.

1. Vă “sare ţandăra” repede când nu obţineţi ceea ce vreţi?2. Doriţi întotdeauna să aflaţi exact ce gândesc alţii despre dumneavoastră?3. Aveţi (simţiţi) remuşcări de conştiinţă şi atunci când nu cunoaşteţi exact motivele?4. Vă place să vă îmbrăcaţi astfel, ca să vă deosebiţi de alţii?5. Vă face plăcere să necăjiţi (enervaţi) oamenii şi să-i “duceţi de nas”?6. Suportaţi critica mai greu decât alţii?7. Sunteţi în stare să fiţi nedrept şi să săvârşiţi fapte incorecte fără a avea un sentiment deosebit

de culpabiltate?8. Realizaţi drept nereuşită acea şedinţă în care atenţia nu s-a polarizat asupra dv?9. Vă supăraţi uşor pe alţi oameni?10. În gândirea dv vă reamintiţi frecvent situaţiile neplăcute suferite cândva?

76




ANEXA 9

E.P.I (Inventarul de Personalitate Eysenck)

Instrucţuni: Chestionarul cuprinde întrebări cu privire la modul în care vă comportaţi, în careacţionaţi sau întrebări referitoare la dumneavoastră. După fiecare întrebare există un spaţiu liber rezervat pentru a răspunde cu “DA” sau “NU”. Marcaţi cu un “x” răspunsul care credeţi că văreprezintă în căsuţa corespunzătoare (DA sau NU). Încercaţi să lucraţi repede, nu pierdeţi vremea

prea mult la o întrebare. Nu există răspunsuri corecte sau greşite, chestionarul de faţă nefiind un test

de inteligenţă sau de aptitudini.

DA NU1.Aveţi deseori dorinţa de a simţi emoţii puternice?2.Aveţi în mod frecvent nevoie de prieteni înţelegători care să vă

reconforteze?3.De obicei sunteţi nepăsător?4.Vă este foarte penibil să acceptaţi un refuz?5.Staţi să vă gândiţi înainte de a întreprinde ceva?6 Vi hi bă d i di i i ?

Documents

Comportament Deviant La Femei