Upload
nina-aurora-balan
View
391
Download
13
Embed Size (px)
DESCRIPTION
curs
IV. COMPARTIMENTELE LIMBII
1. FONETICA
Fonetica este o disciplină lingvistică având ca obiect
sunetele vorbirii. Prin sunet articulat se înţelege emisiunea
vocală minimala, capabilă ca, împreună cu alte ,,produse"
similare ale vocii, să formeze corpuri fonetice (complexe
sonore). Corpurile fonetice alcătuiesc latura sonoră a
cuvintelor, sintagmelor, propoziţiilor, frazelor.
Fonetica a fost iniţiată în antichitate, în vechea Grecie
şi în vechea Indie, în special în India ajungând la rezultate
remarcabile (vechii indieni au dat o admirabilă clasificare a
sunetelor proprii rostirii sanscrite, limba de cultură, a ţării
lor în Antichitate). Ea s-a dezvoltat în Europa, mai ales în
secolul al XlX-lea, la sfârşitul căruia a apărut metoda de
cercetare numita fonetica experimentala, prin care se
recurge la un număr de aparate de măsură a particularităţilor
articularii (de emitere) şi acustice (de receptare) ale sunetelor.
Legată de aceasta este fonetica instrumentala, o metoda de
predare a rostirii limbilor străine cu ajutorul aparaturii
electronice.
Alte discipline lingvistice apropiate de fonetică sunt
cele normative: ortoepia (ansamblul regulilor de pronunţare
corectă în limba literara) şi ortografia (ansamblul regulilor de
scriere corecta în acelaşi aspect al limbii). Cu rădăcini în
secolul al XlX-lea, în secolul următor s-a dezvoltat
fonologia sau fonetica funcţională, studiul sunetelor din
punctul de vedere al funcţiunii lor în procesul de comunicare
verbală, într-o formulare concisa: studiul fonemelor.
Fonetica generală, studiul teoretic al sunetelor
limbajului, indiferent de deosebirile dintre limbi, stă în
relaţie cu fonetica specială (studiul sunetelor din vorbirea
unei limbi anumite); aceasta din urmă poate fi o fonetică
descriptivă (studiu al sunetelor din vorbirea unei limbi într-o
etapă dată, din evoluţia ei) sau o fonetica istorică (studiu al
evoluţiei sunetelor proprii unei limbi, de-a lungul istoriei
acesteia).
Sunetele vorbirii se împart în două clase importante:
vocale şi consoane, unite prin clasa intermediară a sonantelor.
Vocalele sunt sunete articulate, întotdeauna sonore
(adică rostite cu vibraţia coardelor vocale), care se pronunţă
fără efort articulatoriu şi sunt capabile de a constitui centri
silabici.
Ele se clasifica după zona din cavitatea bucală în
care se produc: vocale anterioare (in partea anterioară a
cavităţii bucale), vocale posterioare (în partea posterioară a
aceleiaşi cavităţi) şi vocale centrale sau neutre (în zona
mijlocie a cavităţii bucale).
Două vocale rostite în aceeaşi silabă formează grupul
vocalic numit diftong, iar trei vocale rostite în aceeaşi
silabă formează grupul vocalic numit triftong. Diftongi şi
triftongi autentici se întâlnesc în limbile germanice ca
germana, engleză în rostirea limbii romane se întâlnesc falşi
diftongi şi triftongi, pentru că în astfel de grupuri figurează
întotdeauna cate o vocală (nu cate două, respectiv trei),
celelalte sunete care intră în alcătuirea lor fund semivocale.
Consoanele sunt sunete articulate, nu întotdeauna
sonore, pronunţate cu un oarecare efort articulatoriu şi care
nu sunt, în general, capabile de a forma centri silabici.
Ele se clasifica după modul de articulare (maniera de
expulzare a curentului de aer fonator) în oclusive (cu obstacol
total în calea curentului de aer fonator), fricative sau
constrictive (cu obstacol parţial în calea curentului fonator)
şi africate sau semioclusive.
Clasa intermediară de sunete, intre vocale şi consoane, este a
sonantelor. Acestea sunt, ca şi vocalele, sunete întotdeauna
sonore, se rostesc cu un slab efort articulatoriu, ceea ce le
apropie de consoane si, în anumite limbi, pot constitui nuclee
silabice. Sonantele sunt de doua feluri: consoane improprii,
ca [r] românesc, şi semivocale, ca [j] şi [w] din engleza,
franceza, cărora le corespund i şi u semivocalici din română:
dai, dau, limba din urma adăugând alte semivocale: e, ca în
pleacă, şi o, ca în joacă.
Unitatea fonetica imediat superioara sunetului articulat
este grupul de sunete (vocalic: diftong sau triftong; respectiv
consonante). Altă unitate fonetica superioara este silaba, care
se defineşte ca emisiune articulată (a vocii umane) delimitată
de două impulsuri succesive ale muşchilor intercostali.
In rostirea corpurilor fonetice ale cuvintelor şi formelor
lor gramaticale, ca şi a propoziţiilor şi frazelor au loc aşa-
numitele accidente de coarticulare. Prin coarticulare se
înţelege faptul că sunetele unui corp fonetic sau ale unui şir de
corpuri fonetice nu se articulează distinct, adică strict separate
unele de celelalte; dimpotrivă, încă înainte de a se încheia
articularea unui sunet începe imediat articularea sunetului
următor. Altfel spus, momentul final din articularea unui sunet
se suprapune parţial peste momentul iniţial din articularea
sunetului care urmează celuilalt intr-un corp fonetic.
Accidentele fonetice rezultate în urma fenomenului de
coarticulare sunt: asimilarea, disimilarea, afereza, sincopa,
apocopa, haplologia, proteza, epenteza, metateza, sinereza,
eliziunea.
Asimilarea reprezintă ,,împrumutarea" unei trăsături
articulatorii sau acustice de la un sunet la altul (ex. consoana
surda [s] din prefixul rom. des-, ca în derivatul desface,
devine sonora, [z], sub influenţa consoanei sonore
următoare din rom. dezbate, de exemplu).
Disimilarea reprezintă ,,pierderea" , în articularea
unui sunet, a trăsăturii pe care el o are în comun cu alt sunet
din acelaşi corp fonetic (ex. una dintre cele doua sunete
vibrante [r] din rom. coridor, devine [l] sub influenţa celei de
la sfârşit, în rostirea neliterara colidor).
Afereza reprezintă dispariţia vocalei iniţiale a unui
complex sonor (ex. lat. exponere devenit rom. a spune).
Sincopa reprezintă dispariţia unei vocale interioare,
mai ales neaccentuate (ex. în lat. calidus devenit rom., it.
caldo).
Apocopa constă din dispariţia vocalei finale dintr-un
complex sonor (ex. rom. pop. afar', în rostirea în tempo
rapid, în loc de afară).
Haplologia constă din eliminarea uneia dintre cele
două silabe asemănătoare sau identice dintr-un corp fonetic
(ex. rom. jumate, din jumătate).
Proteza constă din ataşarea unei vocale iniţiale la un
corp fonetic începând, de obicei, cu o sonanta (ex. rom. pop.
amiroase, în loc de miroase).
Epenteza reprezintă dezvoltarea unei consoane în
interiorul unui corp fonetic (ex. apariţia consoanei b în fr.
chambre, din lat. camera).
Metateza este schimbarea reciprocă a locului
anumitor sunete dintr-un complex sonor (ex. rom. scluptor,
în loc de sculptor).
Sinereza este contopirea a doua vocale învecinate într-
un diftong (ex. rom. re-gio-nal, în locul silabatiei literare re-
gi-o-nal).
Eliziunea este eliminarea vocalei finale a unui cuvânt,
în contact cu vocala iniţială a cuvântului următor (ex. fr.
l'eleve, ,,elevul", în loc de le eleve).
In afara de vocale, consoane, sonante, care sunt
elemente fonetice segmentale, pentru ca rezulta din
segmentarea lanţului fonic, în rostirea oricărei limbi se
realizează şi elemente fonetice suprasegmentale, însoţitoare
ale unor corpuri fonetice segmentale de dimensiuni variate:
accentul, tonul şi intonatia. Prin accent se înţelege rostirea
mai energică (accent dinamic) sau mai înaltă (accent tonic) a
unei silabe dintr-un corp fonetic polisilabic. Limba romana,
ca şi celelalte limbi romanice, se caracterizează prin accent
dinamic; limbile ceha, sârba, suedeza dispun de accent tonic.
Tonul reprezintă rostirea mai înaltă, mai joasă sau combinată
din punctul de vedere al înălţimii, a unei silabe dintr-un corp
fonetic monosilabic. Prin tonuri se caracterizează rostirea unor
limbi izolante din Extremul Orient: chineza (cu 4 sau 5
tonuri), vietnameza (cu 6 tonuri). Accentul şi tonul sunt
proprii unităţilor lingvistice numite cuvinte.. I
Intonaţia reprezintă varietatea de înălţime a rostirii
unui enunţ. Ea poate fi ascendentă (ca în propozitiile
româneşti interogative totale: Eşti profesor?), descendentă
(ca în propoziţiile româneşti enunţiative sau declarative: Tu
eşti profesor.), în sfârşit, variată de-a lungul enunţului (ca în
propoziţiile româneşti exclamative: Ce profesor mai eşti şi
tu!).
FONOLOGIA - studiul fonemelor
Dacă în vorbire avem a face cu sunete, în limbă
(sistem) avem a face cu foneme. Fonemele sunt sunete
functionale, adică sunete cu functiunea de a distinge corpuri
fonetice purtatoare de informatii distincte.
Cand rostim în vorbirea romaneasca corpul fonetic
carte, cu o sonanta [r] apicală vibranta (produsa prin vibrarea
varfului limbii) sau corpul fonetic carte, cu o sonanta [R]
uvulară vibranta (produsa prin vibrarea uvulei sau
omusorului), intelegem de fiecare data unul şi acelasi lucru,
sensul ,,carte".
Aceasta inseamnă că rostirile diferite [r] şi [R] nu au
functiuni diferite în procesul de comunicare în limba
romana, ele sunt sunete functional echivalente, formand
impreună o clasă de sunete, numită fonem - fonemul /r/. De
notat ca, în timp ce sunetele propriu-zise ale vorbirii, numite
în fonologie alofone, se noteaza în transcriere intre paranteze
drepte (crosete), în schimb, fonemele se noteaza incadrate de
bare oblice. Spunem ca, în romana, [r] şi [R] sunt variante
(alofone) ale unui fonem.
Dar dacă rostim carne, cu [n] în loc de [t], nu mai
intelegem unul şi acelasi lucru. Corpul fonetic carne, cu [n],
poartă o incarcatura informatională diferită de corpul fonetic
carte, cu [t]. Spunem că [n] şi [t], fund şi ele sunete diferite,
sunt, în acelasi timp, şi variante ale unor foneme diferite, ele
au rol functional diferit în comunicarea în limba romană
In fonologie (fonetică functionala; studiul fonemelor),
fonemele mai pot fi definite ca fascicule de trasaturi
distinctive. Trasaturile articulatorii şi acustice sunt elementele
minimale în care se ,,descompune", se analizează un fonem.
De exemplu, vocala romaneasca ă este un fonem decompozabil
în trasaturile: vocala, centrala (după locul de articulare), medie
(dupa gradul de apertura) şi nelabiala (dupa rolul buzelor în
rostire), iar consoana romaneasca b este un fonem
decompozabil în trasaturile: consoana, oclusiva (după modul
de articulare), bilabială (după locul de articulare) şi sonoră
(după rolul coardelor vocale în rostire).
Fonemele se disting unele de celelalte prin trasaturile
numite ele insele distinctive (sau relevante, pertinente). Nu
orice trasatură din articularea unui sunet este distinctivă (am
vazut mai sus că [r] este apical, iar [R] uvular, dar deosebirea
aceasta nu serveste diferentierii informatiei transmise). în
schimb, deosebirea dintre [r], care este o vibranta şi [1], care
nu este o vibranta, este relevantă , pentru că prin ea se
diferentiază corpuri fonetice purtatoare de informatii diferite,
ca rom. car şi cal, incarcă şi incalcă , cer şi eel, rac şi lac, rest şi
lest etc.
Alofonele, ca variante de foneme, sunt de doua feluri:
libere şi contextuale. Cele dintai nu depind de locul lor în
corpul fonetic, cele din urmă , insă , depind de el. Variantele
sau alofonele libere pot fi individuale şi accidentale (sau
ocazionale). Variantele individuale depind de particularitatile
de rostire ale indivizilor vorbitori, de configuratia aparatului
lor fonator (ex. rom. [r] şi [R]); cele accidentale depind de
starea fizica a aparatului fonator (un vorbitor racit sau în stare
de ebrietate pronunta sunetele în alt fel decat Intr-o stare
normala). Variantele individuale şi cele ocazionale se mai
numesc varietati de foneme. Variantele sau alofonele
contextuale pot fi combinatorii şi pozitionale. Variantele
combinatorii depind de sunetele invecinate (de ex., nazala din
rom. bandă este o dentala, [n], dat fiind că se invecineaza
cu o consoana dentala prin natura ei, [d], dar nazala din rom.
bancă este o velara, [r\], pentru că se invecineaza cu o
consoana velara prin natura ei, [k]); cele pozitionale depind de
locul pe care il ocupă în corpul fonetic în raport cu limitele
(Inceputul, sfarsitul) acestuia şi în raport cu silaba
accentuată din acel corp fonetic (de ex.
fonemul portughez /a/ se rosteste [a] sub accent, dar [9] în
silaba neaccentuata, în special finala, ca în port, casa [!
kaz9] ,,casa"; fonemul rusesc lol se rosteste ca [o] sub accent,
dar ca [9] în silaba neaccentuata; ca în rus. ropofl
['gorst] ,,oras").
Fonemele se disting prin raportul de comutare, pe cand
variantele lor - prin raportul de variatie. Revenind la exemplele
date mai sus, spunem ca, în limba romană , [r] şi [R] nu
comuta, se află în raport de variatie, pentru că substituirea lor
reciprocă intr-un corp fonetic dat nu duce la modificarea
informatiei vehiculate de acel corp fonetic; în schimb, [t] şi
[n] comuta sau sunt în raport de comutare, pentru că
substituirea lor intr-un corp fonetic dat duce la modificarea
continutului semantic vehiculat de acel corp fonetic. Corpurile
fonetice cu ajutorul carora se demonstrează raportul de
comutare poartă numele de perechi minimale, cum sunt
acelea din exemplele date mai sus pentru a evidentia
caracterul de fonem e distincte, în limba romana, al lui [r] şi al
lui [1].
Dar ceea ce este distinct în fonologia unei limbi, este
indistinct în fonologia alteiă Dacă în romana, IV şi Ixl sunt
foneme distincte, la fel ca în rusă , germană , maghiara, în
schimb [1] şi [r] sunt variante ale aceluiasi fonem în coreeană :
[1] apare la sfarsit de silaba, iar [r] la inceput de silaba, ceea ce
inseamnă că ele sunt variante pozitionale în acea limbă
extrem-orientală . Este vorba, aici, de forma diferită de la o
limbă la alta, pe care o capată una şi aceeasi substanta fonică
(a se vedea capitolul referitor la cateva distinctii conceptuale,
intre care aceea dintre forma, şi substanta, aici, mai sus).
Lingvistul american Roman Jakobson a propus un
inventar al trasaturilor articulatorii şi acustice, dintre care
fiecare sistem lingvistic şi le selectează pe cele distinctive.
Lista lui cuprinde perechi de trasaturi, dintre care 9 de
sonoritate, 3 de timbru şi 4 prozodice (adică privind
elementele fonice suprasegmentale).
Cele 9 perechi de trasaturi de sonoritate sunt: 1)
vocalic / nonvocalic; 2) consonantic / nonconsonantic; 3)
compact / difuz; 4) incordat / relaxat; 5) sonor (fonic) / surd
(afon); 6) nazal / oral; 7) intrerupt / continuu; 8) strident / mat;
9) blocat (abruptiv) / nonblocat (nonabruptiv). Cele 3 perechi
de trasaturi de timbru sunt: 1) grav / acut; 2) bemolat /
nonbemolat; 3) diezat / nondiezat. Iar cele 4 perechi de
trasaturi prozodice sunt: 1) ascendent / nonascendent; 2)
descendent / nondescendent; 3) intens / nonintens şi 4) lung /
scurt.
O analiză în trasaturi distinctive a fonemelor
(vocalice şi consonantice) romanesti, în spiritul
conceptiei ,,binariste" jakobsoniene, este ilustrată în tabelele
ce urmează :
a e i ă o ode schi s/nonde schi s + - - - - -Tnchis/nonTnchis - - + - + -anted or/nonanteri or o + + - - -rotunj it/nonrotunj it 0 0 0 - - +
Fig. 1. Subsistemul vocalic al limbii romane.
Perechile de trasaturi distinctive ale vocalismului
romanesc sunt notate în extremitatea stanga, +
reprezinta prezenta, -reprezinta absenta, 0 exprim*
lipsa de relevantă fonologică a trasaturilor respective
(după Emanuel Vasiliu, 1985).
P b f v t (1 z t J c g k g h lintrerupt/ + + - - + + - - - - - - - + + - -continuu/ - - + + - - + + - + + - - - - + +anterior/nonanterior + + + +posterior/ + + + -palatal/nonpalatal - - - - - - - - - + + + + - - - -oral/nonoral + + + + + + + + - o o o o o o o o
sonor/nonsonor - + - + - + - + 0 - + - + - + - 0
Fig. 2. Subsistemul consonantic al limbii
romane, semnele +, - şi 0 avand aceleasi semnificatii
cain fig. 3 (dupaE. Vasiliu, 1985).
Inainte de a Tncheia acest capitol sunt de tratat,
pe scurt, alte cateva chestiuni în relatie cu fonologia,
şi anume: raportul dintre foneme şi grafeme (litere),
fonemele privite din perspectiva informatională şi
fonostatistică
Trebuie precizat din capul locului că în tipul
de scriere literal (alfabetic), literele nu noteaza
alofone, ci foneme. Afirmatia este perfect validă
pentru scrierea literala dominata de principiul
fonologic în ortografie, cum este scrierea limbii
romane sau a limbii spaniole. Dacă scrierea literala
este dominata de principiul traditional-istoric (sau
etimologic) în ortografie, atunci raportul de 1 la 1
dintre litere şi foneme
este ,,camufiat", ,,ascuns", ,,denaturat", fiind posibil
ca unul şi acelasi fonem să fie notat prin litere variate
şi chiar prin combinatii de litere. Este cazul
ortografiilor franceza, engleză şi irlandeză Pentru ca
strainii care invată aceste limbi să poată citi corect,
în acord cu rostirea, texte redactate în ele, este
necesar să se recurgă la transcrierea fonetica a
textelor, prin care se tinde la restabilirea
corespondentelor dintre grafii şi rostiri. Dar
transcrierea fonetica noteaza în scris rostirea, cu toate
(sau aproape toate) particularitatile de articulare,
asadar o astfel de transcriere noteaza siruri de
alofone. O transcriere din perspectiva sistemului
lingvistic este transcrierea fonemică sau fonematică ,
în care fiecare semn grafic corespunde cate unui fonem
realizat în comunicare.
Din punct de vedere informational, consoanele
sunt în mod mai pregnant purtatoare de informatie
decat vocalele, dar sunt totodată mai vulnerabile
decat acestea în cazul în care canalul de transmisie a
informatiei este afectat de factori de bruiaj. Vocalele,
prin natura lor sonore, pot invinge mai usor
dificultatile impuse de
un mediu de comunicare zgomotos, se percep mai lesne, dar ele
nu servesc în mod ireprosabil transmiterea informatiei. De
aceea, în comunicarile telefonice, în limba romana, se
recurge, uneori, la inlocuirea corpului fonetic literar al
numeralului sapte (confundabil cu sase, pentru ca grupul de
consoane pt risca să nu fie perceput corect), cu corpul fonetic
neliterar, regional septe.
Totodata, în scrierea limbilor semitice (araba,
neoebraica) sunt notate numai consoanele din corpurile grafice
ale cuvintelor, au o motivatie similara, sustinută şi de o
anumită particularitate structurală a acelor limbi (flexiunea
interna, constand din conservarea în flexiune a unui schelet
consonantic, dar varierea vocalelor în forme flexionare
diferite ale aceluiasi cuvant; fenomenul se produce, de fapt, nu
numai în flexiunea semitica, ci şi în formarea cuvintelor în
limbile din acea familie).
In sfarsit, în subsistemele fonologice ale oricarei limbi,
consoanele sunt, în general mai numeroase decat vocalele.
Totusi în vorbire, este posibil ca, în anumite limbi, vocalele să
apară mai des decat consoanele. Limbile în care frecventa
vocalelor este mai mare decat aceea a consoanelor în vorbire,
sunt considerate ca vocalice (cum este finlandeza, cu 51%
vocale fata, de 49% consoane, în texte), iar acelea în care
consoanele apar cu o frecventa mai mare decat a vocalelor sunt
considerate limbi consonantice (cum este engleza americană ,
cu 37% vocale fata, de 63% consoane în text). Limba romana
este o limbă ce poate fi considerate relativ vocalică , din acest
punct de vedere, cu 45% vocale şi 55% consoane. Pentru o
posibila comparatie, din perspectiva fonologică , să mai
precizam raporturile respective din italiană (48% vocale,
52% consoane), franceză (43% vocale, 57% consoane),
maghiară (42% vocale, 58% consoane) şi germană (39%
vocale, 61 consoane).
Morfemul
Morfemul este o unitate minimală de expresie
purtatoare de sens ce corespunde, în general, valorilor
gramaticale din gramatica traditională . Criteriile de clasificare
a morfemelor sunt reprezentate de:
1) posibilitatile de combinare a acestora, care
delimiteaza morfeme
independente, ce pot să apară singure ori combinate cu un
morfem zero: vant, loc si
morfeme dependente (desinente, sufixe, prefixe) ce necesită
prezenta unui al morfem
caruia să i se ataseze: re - fac - e, pix-uri;
2) structura expresiei, care clasifică morfemele în
continue, formate dintr-un
singur fonem sau un sir neintrerupt de foneme: foe, -a, -ita şi
discontinue a) intrerupte
- cele în interiorul carora se intercalează corpul fonetic al
unui alt morfem: a desena,
al fratelui şi b) repetate, intalnite în limbile în care există
acord gramatical: carte
interesanta/ carti interesante;
3) natura continutului morfemelor delimiteaza
morfemul lexicale (radacini:
bun, elev, floar-, vorbe - şi afixe derivative: pre-, stră ,
-este, -ită , morfeme
gramaticale: sufixe: aleg - and, desen - a - se, desinente: scri
- a - m frumoasei fete,
si morfeme lexico-gramaticale, care formează cuvinte
noi, dar au şi valoare
gramaticală : arhi-plin, hiper-secretie (prefixele sunt şi marci
ale superlativului);
4) pozitia fata, de morfemul independent distinge
prefixe (afixe asezate în fata
morfemului independent: bi-anual, stra-mos, re-scrie),
sufixe (afixe adaugate dupa
radacină care formeaza teme sau cuvinte noi: laud-a-se, cas-
ută , frumus-el), în fine
(afixe introduse în radacina cuvantului: rumpi). Un
morfem aparte adaugat după
radacina şi temă este reprezentat de desinenta care
marchează , la substantive, nr. si
cazul: mes-ei (sg., G-D), genul numarul şi cazul la adjective:
bunei conduite (fern., sg., G-D), numarul şi persoana verbelor:
dor-i-m (pi., pers.I);
5) distanta morfemelor dependente fata de al
independent delimiteaza sufixe şi desinente lipite de radacina,
care ocupa pozitia I: cant-a, cit-esc sau afiate la distante mai
mari fata de aceasta, ocupand pozitia a Il-a: cant-a-se, a Ill-a:
cant-a-se-ra, a IV-a: cant-a-se-ra-m; prefixele pot ocupa pozitia
I cand sunt plasate imediat langa radacina, a-poetic, sau pozitia
a Il-a: re-in-scaun-a;
b) numarul de morfeme dependente combinabile
delimiteaza morfeme care necesita prezenta unui singur
morfem independent: -este (englez-este), as(copil-as), sau a
morfemului independent şi a catorva morfeme dependente:
desen-a-se-ra-ti;
7) natura expresiei clasifica morfemele în
segmentale, reprezentate prin foneme propriu-zise: scoal-, -i
şi morfeme suprasegmentale, reprezentate de accent şi
intonatie.
Cazuri particulare de morfeme dependente sunt
reprezentate de:
1) morfemul zero, un morfem lipsit de expresie
materiala, fonica, inzestrat
insa cu continut, purtator de informatie gramaticala: forma
zi, raportata la zile, sau
merg, raportata la forme cum sunt mergi, merge au în
structura lor un asemenea
morfem, ce marcheaza, în primul caz, femininul singular,
iar în eel de-al doilea
persoana I singular;
2) interfix - un segment de expresie lipsit de accent
şi de sens, de continut
propriu, aflat intre radacina şi sufixele unor cuvinte derivate:
camarad-er-ie, jandarm-
er-ie.
Rol de morfeme gramaticale pot avea si:
• accentul şi intonatia (vesela/vesela, acele/acele,
respectiv Vine bunica / Vine
bunica?);
• reduplicarea - repetarea partiala sau totala a unuia sau
a mai multor foneme din radacina unui cuvant sau a intregii
radacini, teme sau cuvant pentru a-i da cuvantului o noua
valoare morfologica ori stilistica sau pot fi create forme noi:
în limba hausa - biri - ,,maimuta", pl.biribiri, în japoneza
yama - ,,munte", pi. yamayama, rom. a da - dadui, a sta -
statui;
• lungirea vocalei în limbile în care exista vocale
lungi şi scurte poate marca o
valoare gramaticala cum este cea de caz: lat. silva (N.Voc.sg.),
silva (Abl.sg.), cea de
timp: fugit (perfect)/fugit(prezent);
• geminarea (dublarea sau lungimea consoanelor)
poate fi şi ea marca a unui
morfem gramatical: est.kapi - ,,al dulapulai", kappi - ,,in
dulap";
• flexiunea interna consta în modificarea sunetelor
din radacina în scopul
marcarii unor forme gramaticale: engl.sing - sang - sung,
rom. sunt, eram, fui, fusei,
fost;
• topica - ordinea cuvintelor în propozitie poate
fi indice al functiei
gramaticale a acestora, în limbile lipsite de fiexiune sau cu
o fiexiune redusa: Dan
seas Mary, în care primul substantiv are valoare de subiect,
iar eel de-al doilea de
obiect.
• cuvintele auxiliare (propozitii, conjunctii, verbe
auxiliare, articole, adverbe)
pot contribui, şi ele, la redarea unor sensuri gramaticale:
pe baiat, să inteleg, al
omului, am gasit, vei fi auzit, foarte aproape.
Morfemele (invariante) se realizeaza printr-o clasa de
elemente concrete ce apar, de regula, în pozitii din care toate
celelalte variante sunt excluse. Diferite ca expresie, -e din
floare, -• din student* 0 din zi, reprezint*, toate trei,
alomorfele (variantele) aceluiasi morfem de feminin, N.-Ac,
singular).
3. SINTAXA
In gramatica traditionala cuvantul este considerat
unitatea de baza, şi el este tratat sub specie flexiune. Flexiunea
(morfologia) se ocupS. de structura internS. a cuvintelor, ea
este corelatS. cu sintaxa, care isi propune sS. explice ,,modul
în care cuvintele se combinS. pentru a forma propozitii". în
acceptia lingvisticii moderne, din gramatica fac parte numai
flexiunea şi sintaxa, şi sunt excluse descrierea fonologicS. sau
semantica a cuvintelor şi a propozitiilor.
Gramatica traditionala, numitS. şi ,,notionala" pornea
de la ipoteza că exists, categorii universale ale gramaticii
- ,,partile de vorbire" şi ,,categoriile gramaticale" (timpul,
modul, genul, numarul), valabile pentru toate limbile.
Gramaticienii din Europa, ocupandu-se de limbi
indoeuropene, si-au bazat analiza gramaticala pe stabilirea
modului în care cuvintele opereazS. cu semne (instrumente
pentru descrierea şi intelegerea realitatii), cu clasificarea lor
ca parti de vorbire şi cu stabilirea paradigmelor (modelelor)
de declinare şi de conjugare.
Metoda gramaticii traditionale este consideratS.
inductivS. pentru că descrierea pleacS. de la particular spre
general. Ea prezintS. inconvenientul de a utiliza concepte care
au valoare numai în cadrul unui şi stem lingvistic particular (o
limbă pe care o avem în vedere). L.Hjelmslev a considerat că
terminologia folositS. suferS. de aceasta inadecvare la general,
de exemplu, defmirea categoriilor - genitiv, dativ, subjonctiv,
pasiv etc. - nu poate fi aplicata tuturor limbilor. Alt
exemplu, ,,imperfectul" (timp verbal) este diferit în limba
franceza, în care aceasta categorie se opune unei alte
categorii ,,perfectul simplu", comparativlimbile germană sau
englezS, în care aceasta opozitie nu exista - exista un singur
timp pentru trecut, numit imperfectul. Sau, unele limbi cunosc
douS. categorii ale numaruiui, singular şi plural, în timp ce
alte limbi au şi al treilea numar, dualul.
In tratarea moderns, a teoriei gramaticale, ca şi a
dezvoltarii teoriei sintactice generate s-a adoptat cu predilectie
o abordare pur formală . Einar Haugen a prezentat tendintele
cele mai importante şi metodele cele mai recente şi mai
matematizate, care au deplasat interesul lingvistilor de la
cautarea identitatii limbilor spre distributia lor, cu scopul de a
identifica relatiile dintre unitatile lingvistice.
Multimea tuturor contextelor în care apare o unitate
lingvistica reprezintS. distributia acesteiă Abordarea
distributionalS. a analizei gramaticale presupune construirea
unei multimi de propozitii acceptabile, prin plasarea unor
cuvinte diferite în acelasi cadru. Fiecare limbă poate fi
descrisS. în termenii unei multimi de unitati -foneme sau
unitati fonologice - sau pot fi specificate combinatiile
acceptabile de cuvinte (propozitii). Cuvintele care se pot
substitui unele cu altele în mai multe propozitii diferite sunt
grupate în clase distributionale.
Notiunea primitivă a unei gramatici moderne este
enuntul, definit drept ,,orice portiune din vorbirea unei
persoane, inainte de care şi după care urmează o pauză facută
de acea persoana". Trebuie să avem în vedere că intre enunt
şi propozitie gradul de corespondents, este aleator, în general
enuntul nu este identic cu propozitiă
Analiza gramaticala a unui corpus de enunturi,
deci ,,recunoasterea" lor în perspectiva flexiunii şi a sintaxei
defineste gramatica analitica traditională Gramatica
generativS. se bazeazS. pe sintezS. şi este construitS.
din ,,producerea propozitiilor". Teoria lingvistica avand
capacitatea de justificare a enunturilor reale ca membri ai
clasei mai intinse a enunturilor potentiale este numita
generativS.. Ea se bazeazS. pe enuntul minimal denumit
propozitie-nucleu; se urmareste apoi dezvoltarea posibilS. prin
cercetarea diverselor reguli de transformare. Orice enunt este
constituit din grup nominal (dar poate fi şi un singur nume) şi
grup verbal (sau numai verb). Enunturile complexe depind de
capacitatea lingvistica a vorbitorului. Capacitatea este numita
si competenta şi ea reprezinta ,,ansamblul de reguli
gramaticale detinute de orice vorbitor al limbii". Punerea în
practică a competentei este numită performantă Descrierea
competentei tacite a vorbitorului-ascultator, a carui competenta
stă la baza reală a producerii şi perceperii, intelegerii vorbirii,
reprezinta, după N.Chomsky, definitia gramaticii generative şi
transformationale.
Gramatica generativă isi propune să reprezinte
descrierea integrals, a limbii ca atare şi nu a uneia dintre limbile
globului. Ea poate fi considerate un ,,scenariu" care
imaginează felul în care vorbitorul-ascultator interpretează în
mod global factorii care due de la competenta la performantă
Lexematica
Lexematica este o disciplină tanara, ramură a
lexicologiei. Ea si-a propus stabilirea aspectelor paradigmatice
şi sintagmatice ale vocabularului din limbile functionale.
Unitatea minimală este denumită lexem, din cauza
ambiguitatii termenului cuvant.
Ă Structurile paradigmatice sunt: primare (camp
lexical şi clasa lexicala); b)
secundare (modificarea / dezvoltarea / compunerea lexicala).
a) Campul lexical este o structură paradigmatică
care constă din unitati lexicale (lexeme) care isi impart o
zonă de semnificatie şi care se află în opozitie nemijlocită
unele cu altele. Intreg vocabularul unei limbi este constituit din
astfel de campuri lexicale care sunt tangente dar şi secante
unele cu altele. Zonele de semnificatie comuna se axeaza,
asa cum le indica şi denumirea, în jurul unei ,,semnificatii
comune". Verbe ,,de miscare" sau care semnifică ,,a
munci", ,,a striga", a visa", substantive ce denumesc culori
sau referitoare la ,,fericire", ,,moarte", adjective ce indica
temperatura sunt cateva exemple, alese la intamplare, de
campuri lexicale (In rom. rece - racoros, cald, caldut, fierbinte;
în franceză travailler - oeuvrer - bricoler - bucher - buriner
- trimer - gratter - chiner - pilonner - bosser -boulonner -
turbiner - marner s.ă ; în germană gehen - rennen -
fliegen -schwiemmen - fahren etc.
Clasa lexicala este o clasă de lexeme care,
independent de structurarea campului lexical, sunt legate de
un ,,clasem", adică de o trasatura distinctivă comuna, care
functionează intr-o intreagă categorie gramaticală (respectiv,
în altă clasă existentă deja în cadrul unei categorii
gramaticale). Clasele se evidentiază prin distribute
gramaticala si/sau lexicala, de exemplu, în categoria
substantivului, ,,animat" - ,,inanimat", ,,maculin" - ,,feminin"
reprezinta ,,clase", daca lexemele corespunzatoare cer anumite
combinatii specifice lor.
,,Modificarea", ,,dezvoltarea" şi ,,compunerea" sunt
structuri secundare, în sensul că presupun structurarea
campului lexematic (sau a claselor) lexematice şi corespund
unei ,,gramaticalizari" a vocabularului. în cadrul ,,modificarii"
se includ: derivarea diminutivală , derivarea colectivă şi
prefixarea verbală . Lexemele realizate prin modificare fac
parte din aceeasi categorie gramaticala cu lexemele care le stau
la bază . în schimb ,,dezvoltarea" prezintă o determinare
gramaticala, iar lexemele formate apartin altei categorii
gramaticale decat lexemele care stau la baza lor.
,,Compunerea" indica eel putin asocierea a două unitati intre
care există o determinare gramaticală Categoria gramaticala
este totdeauna cea a lexemelor care le constituie.
B. Structurile lexematice sintagmatice sunt
solidaritatile lexicale sau
combinari lexicale conditionate. Ele
sunt: ,,afinitati", ,,selectiuni" şi ,,implicatii",
avand elementul conditionat al combinatiei un clasem sau un
lexem.
,,Afinitatea" este o combinatie conditionată de clasem,
de exemplu intre bou şi a rage (numai despre animale)
afinitatea este conditionata de clasemul lexemului ,bou"
(clasa ,,animat"). ,,Selectiunea" este combinatia conditionata
de elementul determinant de un arhilexem, de exemplu, intre
germ. Wagen ,,masina, vagon" şi fahren ,,a merge cu un
vehicol", conditionarea o face Fahrzeug ,,vehicul", de care tine
lexemul Wagen.
,,Implicatia" este combinatia în care lexemul este
conditionat de alt lex em.
In ceea ce priveste campurile lexicale, opozitiile se
stabilesc intre lexeme, în cadrul unui camp dar şi intre un
microcamp în totalitatea lui şi un alt microcamp. Campurile
lexicale sunt studiate în cadrul semanticii structurale.
Tipologia campurilor lexicale se bazeaza pe clasificarea
opozitiilor lexematice. Opozitiile, ca şi în fonologie, sunt:
graduale, echipolente şi private.
Campurile lexicale pot fi clasificate: dupa configuratia
lor; dupa sensul lor obiectiv; dupa exprimarea lor.
Configuratia depinde de numarul de dimensiuni semantice;
de tipurile formale de opozitii în legatura cu acele dimensiuni
semantice şi dupa felul în care lexemele se combina în
interiorul acestor paradigme. în cadrul sensului obiectiv se
foloseste ,,criteriul semantic" iar exprimarea campului din
punct de vedere al numaruiui de dimensiuni sau criterii
semantice, se impart în unidimensionale; pluridimensionale.
4. SEMANTICA
Obiectul de studiu a semanticii este sensul
cuvintelor. Sensul coincide, deseori, cu notiunea, fara ca
fenomenul să fie general valabil. O perfecta identitate sens-
notiune se intalneste la termenii stiintifici şi tehnici: morfem,
naftol, oxidril. Toate cuvintele au sens, nu toate exprima
însăşi denumesc notiuni, ci numai substantivele, adjectivele,
pronumele,numeralele, adverbele şi verbele cu sens lexical.
Interjectiile exprima - fara a denumi - emotii, sentimente, imita
zgomote sau strigate; prepozitiile, conjunctive, articolele,
verbele auxiliare exprima raporturi intre notiuni şi marcheaza
diferite raporturi gramaticale intre cuvinte.
Notiunile exprima insusirile cele mai generale,
esentiale şi necesare, preponderent obiective, colective ale
obiectelor şi fenomenelor, iar sensul se poate referi şi la
trasaturi particulare, fiind marcat, uneori, de factori de natura
individuala, subiectivi, sau care apartin unei colectivitati
limitate.
Independent de intentia vorbitorului, cuvintele au un
sens denotativ, care are o valoare obiectivă Cuvintele au însăşi
un sens referential, dat de raportarea lor la realitatea concreta,
iar uneori şi un sens conotativ care le adauga nuante
subiective, afective: casuta, bunicută
Termenii tehnici şi cei stiintifici sunt, în general,
monosemantici: elipoid, colodium, diateza, azot. Majoritatea
cuvintelor sunt însăpolisemantice - au doua sau mai multe
intelesuri: carte - 1) ,,scriere tiparita sau brosata în forma de
volum"; 2) ,,diviziune mai mare decat un capitol, ,,intr-o scriere
de mari proportii"; 3) ,,invatatura, ştiinţă, cultura";
4) ,,registru"; 5) ,,bucata de carton pe care sunt imprimate
unele date şi care are diferite intrebuintari"; 6) ,,scrisoare,
epistola" s.ă
Unele cuvinte si-au schimbat, în timp, sensul. La baza
schimburilor se pot afla cauze extralingvistice, datorate
schimbarii realitatii denumite, evolutiei gandirii, trecerii
cuvintelor dintr-un mediu social în altul, interdictiilor de
vocabular s.ă Astfel, în vechime se scria cu pana de gasca,
termenul actual penita fiind un diminutiv al cuvantului pana;
printr-un transfer de sens, termenul a trecut asupra obiectului
metalic folosit la scrisul cu cerneala; desi atomul se stie ca nu
este cea mai mica dintre componentele materiei (a-tomos
- ,,invizibil") numele cuvantului s-a pastrat.
Alte cauze ale schimburilor de sens sunt de natura
lingvistica: apropierea formala dintre cuvinte - fortuit, de
pilda, pus în legatura cu fortat este folosit, uneori, cu
sensul ,,facut sau impus cu forta"; alteori se pierde legatura cu
familia din care provine cuvantul: particulele point, pas,
folosite în franceza pentru exprimarea negatiei sunt, la
origine, substantive (,,punct", ,,pas"); alte schimbari se
datoreaza contextului: datorită desei intrebuintari în anumite
imbinari unele cuvinte preiau sensul cuvantului al'turat: fr.
peche provine din lat. malum persicum - ,,mar din Persia".
De-a lungul timpului sensul cuvintelor poate fi largit:
cerneala desemna, în vechime, numai cerneala neagra, iar
acum denumeste o substantă de diferite culori ce serveste la
scris sau restrains: termenul varza, nume al unei plante
legumicole, denumea în urmă cu cateva sute de ani, plantele
verzi, verdeată în general. Uneori sensul cuvintelor a
evoluat de la abstract catre concret, alteori de la concret la
abstract: lat. anima ,,suflet, viata", a devenit în romana, inima,
respectiv lat. penscin -,,greutate cantarita" a dat în romana
pas - ,,suparare, greutate sufleteasca", unele cuvinte si-au
Innobilat sensul: lat. minister - ,,servitor" stă la baza cuvantului
ministru, altele au capatat un sens peiorativ: sl. prost - ,,simplu"
e la baza romanescului prost -,,lipsit de inteligenta, nerod".
Ultimele decenii au consemnat dezvoltarea unei
semantici de tip sincronic, descriptiv. Una dintre metodele
utilizate de aceasta este analiza semică ce-si propune
descompunerea sensului cuvintelor şi analiza acestuia în
unitati semantice elementare numite seme, la fel cum fonemul
- fascicul de trasaturi distinctive - era analizat în aceste
trasaturi. Sensul fiecarui cuvant este un fascicul de seme,
distinct de alte fascicule.
Cuvintele care pot fi descrise, grupate pe baza unui
numar de seme comune alcatuiesc un camp semantic: gradele
de rudenie sau gradele militare, denumirea culorilor, numele
de flori, de legume, de animale salbatice etc.
Din punct de vedere al raportului sens-forma cuvintele
pot fi clasificate în urmatoarele clase:
• omonime - cuvinte cu acelasi invelis sonor, dar cu
sensuri diferite: calcan -
,,peste" şi calcan - ,,zid". Omografele sunt cuvinte a caror
forma, coincide numai in
scris, dar care se pronuntă diferit şi au sensuri diferite:
tarina/tarina, haina/haină
Omofonele sunt cuvinte în grafie şi sensuri diferite, dar care
se pronunta la fel: engl.
dear - ,,drag" şi deer - ,,cerb"; fr. vert - ,,verde", verre
- ,,sticla", vers - ,,catre", ver -
,,vierme";
• paronime - cuvinte foarte asemanatoare ca forma,
insă deosebite ca sens:
cenzura - uzura, a prescrie - a proscrie, distins - destins;
• sinonime - cuvinte cu forme diferite, dar
sensuri identice sau foarte
apropiate: a compara - a confrunta, obosit - ostenit, taran -
satean;
• antonime - cuvinte cu forme diferite şi sensuri
diametral opuse: prieten -
dusman, bine - rau, a urea - a coborl.
Prin analogie cu termenii ,,sinonimie"
şi ,,antonimie", nu demult a fost introdus în lingvistica
termenul de hiponimie sau incluziune. Astfel intelesul
cuvantului garoafa este inclus în eel al cuvantului fioare,
intelesul cuvantului argint în cel de metal etc.