MOTTO

“Sănătatea este totul, iar fără sănătate totul este nimic”. Promovarea și menținerea

sănătații cât și prevenirea îmbolnăvirilor sunt obiective importante în actualul sistem de sănătate.

Medicina zilelor noastre are un caracter profund profilactic, iar de la dreptul de sănătate s-a ajuns

la datoria de a păstra sănătatea. Dar existența omului nu poate fi concepută fără boli, de aceea

preocuparea pentru îngrijirea pacientului a fost și rămâne unul din țelurile umanitare ale

medicinei.

1

CUPRINS

CAPITOLUL I.................................................................................................................................5

ANATOMIA RINICHIULUI..........................................................................................................5

1.1.Generalități............................................................................................................................5

1.2.Rinichii..................................................................................................................................5

1.2.1.Situare.............................................................................................................................5

1.2.2.Forma..............................................................................................................................5

1.2.3.Aspect exterior................................................................................................................6

1.2.4.Structura rinichiului........................................................................................................6

1.2.5.Număr. Greutate. Dimensiune și culoare........................................................................9

1.3.Căile excretoare ale rinichiului..............................................................................................9

1.3.1.Calicele mici.................................................................................................................11

1.3.2.Calicele mari.................................................................................................................11

1.3.3.Pelvisul renal (bazinetul)..............................................................................................11

1.3.4.Pediculul renal..............................................................................................................11

1.3.5.Ureterul.........................................................................................................................12

1.3.6.Vezica urinară...............................................................................................................14

1.3.7.Uretra............................................................................................................................16

CAPITOLUL II.............................................................................................................................21

FIZIOLOGIA RENALA...............................................................................................................21

2.1.Generalități..........................................................................................................................21

2.2.Formarea urinii....................................................................................................................22

2.2.1.Filtrarea glomerulară....................................................................................................23

2.2.2.Reabsorbția tubulară.....................................................................................................25

2.2.3.Secreția tubulară...........................................................................................................27

2

2.3.Reglarea activității urinare...................................................................................................27

2.3.1.Reglarea nervoasă.........................................................................................................27

2.3.2.Reglarea umorală..........................................................................................................28

2.4.Caracteristicile și compoziția urinii.....................................................................................28

2.4.1.Caracteristici.................................................................................................................28

2.4.2.Conținutul urinii............................................................................................................29

2.5.Micțiunea.............................................................................................................................32

CAPITOLUL III............................................................................................................................34

COLICA RENALĂ.......................................................................................................................34

3.1.Cauzele colicii renale...........................................................................................................34

3.2.Semne și simptome..............................................................................................................34

32.1.Debutul colicii...............................................................................................................35

3.3.Simpomatologia clinică.......................................................................................................36

3.3.1.Oliguria.........................................................................................................................37

3.3.2.Hematurie.....................................................................................................................37

3.4.Evoluție................................................................................................................................38

3.5.Diagnostic clinic..................................................................................................................38

3.5.1.Examinări paraclinice...................................................................................................38

CAPITOLUL IV............................................................................................................................40

TRATAMENTUL COLICII RENALE.........................................................................................40

4.1.Tratamentul în crize.............................................................................................................40

4.1.1.Tratamentul medicamentos...........................................................................................40

4.1.2.Tratament naturist.........................................................................................................40

4.2.Tratamentul între crize.........................................................................................................41

CAPITOLUL V.............................................................................................................................44

3

CAZURI CONCRETE.EXEMPLE PRACTICE...........................................................................44

Caz clinic de colică renală I.......................................................................................................44

CAZUL II..................................................................................................................................50

CAPITOLUL VI............................................................................................................................56

CONCLUZII..................................................................................................................................56

CAPITOLUL VII...........................................................................................................................57

BIBLIOGRAFIE............................................................................................................................57

4

CAPITOLUL I

ANATOMIA RINICHIULUI

1.1.Generalități

Energia pe seama căreia corpul omului trăiește și muncește rezultă din descompunerea

substanțelor nutritive aduse de sânge la celule. Din aceste descompuneri pe lângă eliberarea de

energie, rezultă și apă, CO2 și alți produși care prin acumulare devin toxici pentru organism.

Ureea și acidul uric rezultă din descompunere și trebuie eliminate pe mai multe căi:

-CO2 și o parte din apă se elimină pe cale pulmonară, prin expirație, sau prin piele (sub

formă de sudoare)

Organele la nivelul cărora se formează urina: RINICHII împreună cu organele mari care

conduc urina la exterior CĂILE URINARE, alcătuiesc aparatul excretor.

1.2.Rinichii

1.2.1.Situare

Rinichii sunt situați în cavitatea abdominală , de o parte și de alta a coloanei vertebrale, la

nivelul vertebrelor T1 – T2 și L2 – L3, rinichiul drept fiind situat mai jos cu o vertebră decât cel

stâng.

1.2.2.Forma

Rinichii au forma unor boabe de fasole

5

1.2.3.Aspect exterior

Fiecare rinichi, înconjurat de un strat celulo-adipos și învelit de o capsulă fibroasă

inextensibilă, este situat în loja renală.

1.2.4.Structura rinichiului

Rinichii au o margine esternă convexă, o margine internă concavă și doi poli: unul

superior și altul inferior. Pe partea concavă se află hilul renal, alcătuit din artera și vena renală,

limfaticele, nervii, joncțiunea uretero-bazinetală.

Rinichiul drept este situat ceva mai jos decât cel stâng. Loja renală este limitată în sus de

diafragm, în spate de ultimele două coaste și dedesubtul lor de mușchi și de aponevrozele

lombare, iar înainte de viscerele abdominale. În jos, loja renală este deschisă (de aici, ușurința cu

care se produce ptoza renală).

Situarea lombo-abdominală a rinichiului explică de ce durerile renale pot fi resimțite

lombar, abdominal sau pelvian, de ce tumorile renale se evidențiază ca o masă abdominală și de

ce flegmoanele perinefritice cu

evoluție superioară îmbracă

simptomatologie toracică.

Rinichiul este contituit

din numeroase entități histo-

fiziologice, care poartă numele

de nefroni

Nefronul – este

unitatea anatomică și

fiziologică a rinichiului

alcătuit din glomerul (polul

vascular) și tubul urinifer

(polul urinar). Numărul

nefronilor din cei doi rinichi se

evaluează la 2 milioane.

6

Fiecare nefron se compune din:

- Glomerulul lui Malpighi

- Tubul contort proximal

- Ansa lui Henle cu ramurile sale: ascendente și descendente

- Tub contor distal

- Canalele de unire

- Tubi colectori

Glomerulul – primul element al nefronului este alcătuit dintr-un ghem de capilare care

rezultă din ramificațiile unei arteriole aferente, provenită din artera renală. Capilarele se reunesc

7

apoi și formează o arteriolă aferentă, care

se capilarizează din nou în jurul primei

porțiuni a tubului urinifer.

Structurile care se întâlnesc în

glomerul sunt:

- Membrana bazală a capsulei

lui Bowman

- Epiteliul glomerulului cu

nucleu, corp celular și prelungiri

pediculare

- Membrana bazală a

glomerulului

- Endoteliul glomerular

- Mesangiul

- Lumen capilar

Tub urinifer – al doilea element al

nefronului – se prezintă sub forma unui

canal lung de 50 mm, format din următoarele segmente: capsula Bowman, tubul contor proximal,

ansa Henle, tubul contor distal și tubii colectori. Capsula Bowman – are forma unei cupe care

înconjoară glomerulul și este alcatuită din două foițe.

Tubul, cel de-al doilea element al nefronului, sistemul tubular, începe cu tubul contor

proximal. El are o lungime de 14 mm, un lumen de 15-25µ și toți tubii contorți proximali au o

suprafață totală de 2 m2. Ansa lui Henle, cu o lungime de 16 mm are o porțiune descendentă de

un calibru subțire, cu un lumen îngust, și o porțiune ascendentă de un calibru mai mare și cu un

lumen mai larg. Tubul contort distal are o lungime de 5 mm și un epiteliu cu celule cilindrice,

mai înalte, în coloana și cu nuclei foarte denși. Aceeași structură o au și canalele de unire.

Structura mai complexă a tubului contort proximal sugerează o funcție mai activă decât a celui

distal.

8

Tubii colectori au un lumen larg, cu celule cubice. Faptul că sulfonamidele și acidul uric

sunt precipitate cu predilecție în tubul colector terminal sugerează că reabsorbția apei are loc pe

toată lungimea tubului. Capsula Bowman, împreună cu glomerulul pe care îl conține, poartă

numele de corpuscul Malpighi.

1.2.5.Număr. Greutate. Dimensiune și culoare

Greutatea rinichilor este de aproximativ 300 g și sunt în număr de 2. Au o consistență

fermă, elastic cu o înălțime de 12-13 cm și o grosime de 3 cm. Sunt de culoare roșiatică.

Un rinichi prezintă două fețe (anterioară și posterioară), două margini (medială și

laterală) și doi poli (superior și inferior). La adult, fiecare dintre rinichi măsoară 12 cm în

lungime, 6 cm în lățime și 3 cm în grosime, cântărind aproximativ 120-150 g.

Rinichii sunt alcătuiți din parenchimul renal (denumit țesut nobil), care este structurat în

două zone: corticală (la exterior) și medulară (în interior). Fiecare zonă este înconjurată de

capsula renală (o membrană fibroasă). În centrul parenchimului renal se află sinusul renal, care

este o cavitate ce adăpostește pediculul renal, format din căile excretoare (calice și pelvis renal),

vase (artera și vena renală), nervi și o masă de grăsime.

1.3.Căile excretoare ale rinichiului

Arterele interlobulare sunt sursa arteriolelor aferente (unele arteriole aferente pot pleca

direct din arterele arcuite). Acestea pătrund în corpusculii renali la nivelul hilului glomerular și

formează glomerulii renali. Ansele glomerulare se concentrează în final în arteriola aferentă, care

părăsește glomerulul la nivelul hilului și se recapilarizează în jurul tubilor renali.

Din arterele renale se desprind ramuri pentru glanda suprarenală (una sau mai multe

artere suprarenale inferioare), capsula renală, partea superioară a ureterului și grăsimea

perinefritică. Ramurile capsulare, se pot anastomiza cu ramuri ale arterelor suprarenale, genitale

și lombare.

Anatomiștii au identificat o zonă cu vascularizație mai săracă (pauycivasculara) într-un

plan relativ frontal care trece la 0,5 cm posterior șanțului longitudinal de pe marginea laterală a

9

rinichiului (linia paucivasculară a lui Hytrl), plan ce ar putea fi folosit în chirurgia renală pentru

acces la calice.

Vascularizația venoasă

Din rețeaua capilară peritubulară și din rețeaua periferică venoasă subcapsulară sângele

venos este drenat în venele interlobulare care însoțesc arterele cu același nume, terminându-se în

venele arcuate situate la baza piramidelor Malpighi (vascularizația venoasă nu este de tip

terminal ca cea arterială ! )

La nivelul coloanelor Bertin , venele arcuate se continuă cu venele interlombare. Acestea

coboară printre piramidele Malpighi până în sinusul renal. Aici, la nivelul calicelor mici se unesc

și formează venele lombare. În final prin unirea venelor lombare se formează venele segmentare

(în general trei, dar putând ajunge până la cinci). Acestea se unesc chiar în sinus (uneori însă

imediat în afara sinusului) și formează vena renală. Vena segmentară inferioară trece de obicei

anterior de joncțiunea pelvi-ureterală.

Superior de vărsarea venei genitale drepte, vena renală dreaptă (lungă de 2-4cm) se varsă

pe partea dreaptă a venei cave inferioare. Vena renală stângă (lungă de 6-10 cm) are traiect

posterior de corpul pancreasului, ajunge anterior de aorta și trece prin pensa aorto-mezenterică.

Se varsă în vena cavă inferioară mai sus de vena renală dreaptă. Drenajul venos suprarenalian

este diferit în stânga (unde vena suprarenaliană se unește cu vena frenică inferioară stângă și se

varsă în vena renală stângă) față de dreapta (vena suprarenală dreaptă se varsă direct în vena cavă

inferioară), situație similară cu cea a venelor genitale.

Trebuie cunoscute și anastomozele venoase situate în grosimea perirenală: anastomoza

porto-cavă (între venele renale care se varsă în vena cavă și venele colice drenate de sistemul

port) și anastomoza cavo-cavă (prin venele lombare care comunică cu venele azigos ce drenează

în vena cavă superioară).

1.3.1.Calicele mici

Sunt formațiuni musculo-membranoase, cu aspect conic, a căror bază mulează papilele

renale, ale căror vârfuri se unesc și formează calicele mari. Calicele mici sunt în număr de 6-12,

mai puține decât numărul piramidelor (deoarece unele dintre piramide sunt compuse și au o

10

singură papilă). Au o față internă (papilară) și o față externă (sinusală). Între papilă și fața internă

a calicelui se delimitează un spațiu semilunar numit fornix caliceal.

În sinus, calicele mici au raport cu vasele și țesutul adipos sinusal.

1.3.2.Calicele mari

Sunt tuburi musculo-membranoase ce se formează în sinusul renal prin unirea a 2-4

calice mici. Frecvent există 2-3 calice mari (superior, mijlociu, inferior), cu o lungime de circa 1-

3 cm. prin unirea calicelor mari se formează bazinetul.

1.3.3.Pelvisul renal (bazinetul)

Pelvisul renal (bazinetul) este o formațiune musculo-membranoasă, dilatată, rezultată

prin unirea calicelor mari. Este frecvent comparat cu o pâlnie turtită antero-posterior. Forma și

mărimea bazinetului depind de modul de unire și dimensiunile calicelor. Având o formă

triunghiulară de pâlnie turtită antero-posterior, bazinetul prezintă o față anterioară și una

posterioară, o bază spre care converg calicele mari și un vârf care se continuă cu ureterul.

Bazinetul se proiectează la nivelul apofizelor transverse ale vertebrelor L1/L2.

1.3.4.Pediculul renal

Cuprinde alături de bazinet vase sanguine, poziția bazinetului în sinusul renal fiind

variabilă. Cel mai frecvent bazinetul prezintă o parte intrasinusală și o parte extrasinusală (deși

sunt cazuri în care bazinetul se găsește doar intrasinusal). Astfel în partea intrasinusală se

identifică pornind dinspre anterior spre posterior: ramurile segmentare ale venei renale, ale

arterei renală și bazinetului.

În partea extrasinusală posterior se află capsula adipoasă și muschiul psoas iar anterior pe

partea dreaptă fascia Treitz și duodenul descendent iar pe stânga corpul pancreasului.

Limfaticele rinichiului însoțesc vasele de sânge prin coloanele Bertin formând câteva

trunchiuri limfatice mai mari, care după reuniri succesive formează plexul limfatic situat sub

capsula fibroasă și plexul limfatic al capsulei adipoase. De menționat că, vasele limfatice se

unesc pe marginea medială a rinichiului cu vasele care vin de la ureter și bazinet. Drenajul

limfatic al rinichilor variază. Astfel, pe partea stângă prima stație limfatică o constituie

ganglionii paraaortici laterali stângi și în ganglionii pre și retroaortici situați între artera

11

mezenterică inferioară și diafragm. Ocazional s-a mai constatat un drenaj limfatic adițional

pornind de la rinichiul stâng spre ganglionii retrocrurali sau direct în ductul toracic, deasupra

diafragmului. Pe partea dreaptă limfa ajunge în ganglionii interaortici și ganglionii pericavi

anteriori și posteriori. Ocazional și aici s-a constatat un drenaj limfatic spre ganglionii

retrocrurali sau ganglionii laterali stangi paraaortici.

1.3.5.Ureterul

Ureterul este un conduct care transportă urina de la rinichi la vezica urinară. Are o

lungime de 25-30 cm, traiect rectiliniu și calibru neuniform , prezentând trei zone îngustate:

- Joncțiunea pieloureterală (colul ureterului)

- Flexura marginală

- Joncțiunea ureterovezicală

Între aceste zone îngustate, ureterul prezintă o dilatare abdominală și una pelvică:

1.Ureterul abdominal este poziționat posterior de peritoneu pe porțiunea medială a

psoasului major și este încrucișat oblic de către vasele spermatice interne. La intrarea în cavitatea

pelvină, încrucișează vasele iliace.

Porțiunea inițială a ureterului drept este situat de obicei posterior pe porțiunea

descendentă a duodenului și în traseul sau către vezica urinară, este plasat la dreapta venei cave

inferioare fiind intersectat de vasele ileocolice. În aporpierea aperturii pelvine, ureterul drept

trece posterior de porțiunea inferioară a mezenterului și porțiunea terminală a ileonului.

Ureterul stâng este încrucișat de vasele colice stângi iar nivelul aperturii pelvine are

raport cu sigmoidul și cu mezenterul său.

2.Porțiunea pelvică se află pe peretele lateral al pelvisului, sub peritoneul parietal

posterior. Ureterul drept are raport cu artera iliacă internă trecând anterior de ea, iar cel stâng

coboară pe fața medială a arterei iliace interne. Posterior de ureter, între aceasta și fascia pelvină

parietală se interpune artera obturatoare, artera ombilicală și artera vezicalaâă superioară.

12

Segmentul terminal este încrucișat de canalul deferent apoi intră în raport cu fundul

veziculei seminale, posterior de ureter, și intră oblic în peretele posterior și inferior al vezicii

urinare, devenind intraparietal.

La femeie porțiunea pelvică a ureterului împreună cu artera iliacă internă și ovarul,

delimitează peretele posterior al fosetei ovariene. În traseul său către peretele inferior al vezicii

urinare, ureterul este însoțit, pentru o porțiune de 2,5 cm, de artera uterină, care apoi trece

anterior de ureter pentru a urca între cele două foițe ale ligamentului lat.

Vascularizația ureterului. Ureterul este irigat de ramuri din artera renală, spermatică

internă, hipogastrică și vezicală inferioară. Venele realizează un sistem anostomotic între vena

stângă și venele iliace interne.

Inervația ureterului derivă din plexul mezenteric inferior, spermatic și pelvin.

Limfatice. În ganglionii lateroaortici drenează cele două treimi superioare ale ureterului,

iar limfa porțiunii pelvine drenează în ganglionii iliaci interni, ganglionii iliaci externi și iliaci

comuni.

Dezvoltarea ureterului corespunde celei de a treia etape din dezvoltarea rinichiului, adică

metanefrosul. El are două componente distincte: blastemul metanefrogen și mugurele ureteral

(condiționează formarea rinichiului definitiv).

Ureterul este format din trei tunici: adventicea, musculară și mucoasă.

a)Adventicea, la extremitatea superioară, se continuă cu fascia renală, iar la capatul opus

se pierde în adventicea vezicii urinare

b)Tunica musculară este formată din trei straturi: longitudinal extern, circular și

longitudinal intern

În porțiunea inferioară a ureterului, între stratul circular și cel longitudinal intern, se

găsește o rețea capilară și venoasă, bine reprezentată, iar la nivelul joncțiunii ureterovezicale,

dispar fibrele circulare.

c)Mucoasa este formată din:

13

-uroteliu – pe secțiunea transversală dă un aspect stelat lumenului; este pluristratificat,

celulele epiteliale sunt de tip malpinghian, cele superficiale putându-se descuama.

-corion – conține vase, nervi și insule de țesut limfatic

Rolul ureterului este acela de a transporta urina de la rinichi la vezica urinară, prin

mișcări peristaltice. Mișcări care au drept consecință creșterea presiunii intraureterale ce va duce

în final la deschiderea orificiului de intrare în vezică cu trecerea urinii în vezica urinară.

Peristaltismul este asigurat de celulele pacemaker situate la nivelul bazinetului. Aceste celule cu

automatism, generează potențiale de acțiune care stau la baza contracției de tip peristaltic.

Contracțiile au o frecvență de 1-8/min și sunt stimulate prin mecanism miogen în urma creșterii

volumului urinar din tub. Tonusul și peristaltismul sunt sub controlul sistemului nervos

vegetativ, astfel: nervul hipogastric (SNVS) scade tonusul și peristaltismul, iar nervul vag

(SNVP) le crește.

Reflexul vezico – ureteral este împiedicat datorită contracției detrusorului care comprimă

porțiunea intramurală a ureterului

1.3.6.Vezica urinară

Segment dilatat al căilor urinare inferioare în care se acumulează urina între micțiuni. Ca

și localizare, vezica urinară este situată în pelvis, extraperitoneal, loja vezicală și în funcție de

gradul de plentitudine are următoarea configurație: baza vezicii sau fundul și colul reprezintă

porțiunea fixă a vezicii, în timp ce corpul și vârful (apex) porțiunea mobilă.

Vezica urinară are origine dublă: endodermală care ia naștere din porțiunea cranială și a

sinusului urogentital și mezodermală reprezentată de partea terminală a canalelor mezonefronice

(Wolff).

Vezica urinară este formată din trei tunici, care, dinspre exterior spre interior sunt:

-tunica externă (seroadventicea). Fața postero-inferioară, postero-anterioară și partea

superioară a fețelor laterale, sunt acoperite de seroasă, restul vezicii este învelită de adventice.

-tunica musculară. Detrusorul vezical este format din fibre musculare netede dispuse în

trei straturi, care descriu un traiect spiralat: longitudinal extern, circular (mijlociu),care, la

14

nivelul colului vezical, formează muschiul sfincter ureteral intern, și longitudinal intern (sau

plexiform și contribuie la formarea diverticulilor vezicali dobândiți în caz de obstrucție vezicală).

La acest nivel se mai descrie trigonul vezical superficial și cel profund, cel din urmă intervine în

scurtarea detrusorului în contenția vezicii și închiderea ostilului ureteral intern.

-tunica mucoasă este formată din:

Uroteliu – format din 5-6 straturi de celule, cele de la suprafață (umbreliforme)

asigură impermeabilitatea uroteliului pentru substanțele din urină și prezintă la nivel

plasmalemal “corpii denși”, responsabili de alungirea membranei celulare, când vezica este în

stare de plenitudine.

Corion – conține o rețea vasculară, fibre nervoase și rari noduli limfatici. Este

alcătuit din țesut conjunctiv lax (excepție trigonul vezical: țesut conjunctiv dens) care permite

plicaturarea mucoasei vezicale

Vezica urinară îndeplinește funcția de acumulare, contenție și evacuare a urinei, evacuare

realizată cu ajutorul ureterei. Compoziția urinei cumulată în vezică are aceeași compoziție ca și

cea din ductele colectoare, prin urmare, nu sunt modificări importante, în ceea ce privește

compoziția, de-a lungul traseului către vezică.

Urina care trece din ductele colectoare în calicele renal, determină stimularea celulelor

pace-maker de la acest nivel cu inițierea undelor peristaltice de contracție care se vor răspândi în

tot traseul ureterului. Acest lucru este responsabil de trecerea urinei din pelvisul renal în vezică.

Ureterul intră în vezica urinară la nivelul trigonului vezical străbătând mușchiul detrusor

pe o porțiune de câțiva cm, cu o direcție oblică. Tonusul normal al mușchiului detrusor tinde să

ducă la o compresie a ureterului, astfel ca urina să nu regurgiteze în sens opus în momentul în

care presiunea din vezică crește, doar că în momentul declanșării undelor peristaltice presiunea

din uretere crește determinând deschiderea ostiului și trecerea urinei în vezică.

La unele persoane, traseul ureterului prin mușchiul detrusor este mai mic, astfel ca, în

momentul în care are loc micțiunea, ostiul ureterului nu mai este suficient comprimat. Ca și

rezultat, o mică cantitate de urină este propulsată în sens invers, în ureter, condiție numită reflux

vezico-ureteral. Acest reflux se poate solda cu efecte dăunatoare asupra rinichiului, și anume:

15

diametrul ureterului crește, iar în cazuri mai severe crește și presiunea din calicele renal cu

afectarea medularei.

Pentru a putea înregistra modificările de presiune în raport cu gradul de plentitudine,

utilizăm cistometrograma. Astfel, când în vezică nu avem urină, presiunea intravezicală este 0,

dar în momentul în care s-a acumulat o cantitate de 30-50 ml de urină, presiunea crește la 5-10

cm H2O. În plus, dacă se mai acumulează un adaos de 200-300 ml urină, presiunea nu mai suferă

modificări drastice. Această capacitate de a menține presiunea constantă se datorează tonusului

intrinsec al peretelui vezical. Peste limita de 300-400, presiunea însă crește rapid.

La o presiune ce corespunde la 400 ml urină, apar contracții ritmice pentru micțiune, dar

controlul sfincterului extern împiedică micțiunea. Limita de rezistență a sfincterului extern este

la o presiune de 70 cm H2O (normal în vezică se acumulează 500-600 ml, urină, fără să ajungă la

distensie dureroasă)

1.3.7.Uretra

Uretra este un conduct prin intermediul căruia urina din vezica urinară este expulzată la

exterior. Diferă de la un sex la altul, astfel la femei servește numai ca organ urinar, în timp ce la

bărbat este duct mixt genito-urinar.

Uretra masculină

Își începe traseul (în formă de S italic) de la nivelul orificiului ureteral al vezicii, pentru a

se deschide la exterior prin meatul urinar (ostiu uretral extern) din vârful glandului.

Prezintă:

-două curburi

-patru porțiuni îngustate și trei porțiuni dilatate (de la exterior spre interior)

Meatul extern sau orificiul extern: strâmtoare eliptică

Fosa naviculară: dilatare ovoidală

16

În corpul spongios: strâmtoare lungă

Fundul de sac al bulbului: dilatare accentuată

În porțiunea membranoasă: strâmtoare cilindrică

Sinusul postatic: dilatare

Orificiu intern al uretrei: strâmtoare circulară

-trei porțiuni după organele pe care le traversează:

a)uretra prostatică:

Străbate prostata de la bază spre vârf și este partea cea mai dilatată. Are un traseu aproape

vertical, în partea sa superioară, fiind mai aproape de fața anterioară, iar inferior ea este mai

apropiată de fața posterioară a glandei. Peretele posterior al uretrei prezintă o plică longitudinală,

numită creasta uretrală, care se întinde de la colul vezicii până la porțiunea membranoasă.

Coliculul seminal este punctul cel mai proeminent al crestei, și se află la jumătatea lungimii ei,

iar împreună formează ceea ce se numește verum montanum. Acest colicul împarte uretra

prostatică în două segmente: supraiacent, cu rol în expulzia urinii, și subiacent cu rol comun

pentru expulzia urinii cât și a spermei.

În vârful colicului seminal se deschide utriculul prostatic (vestigiu al ductului

paramezonefric Müller) și pe părțile laterale ale acestuia, orificiile ductelor ejaculatoare. De o

parte și de alta a crestei ureterale se află sinusurile prostatice în care se găsesc orificiile de

deschidere ale ductelor prostatice, iar inferior de coliculul seminal se bifurcă în două cute

mucoase numite frâurile crestei uretrale, care se pierd apoi pe peretele posterior al uretrei

membranoase.

b)Uretra membranoasă

17

Este cuprinsă între vârful prostatei și fața superioară a bulbului spongios, iar pentru că

străbate diafragma urogenitală, de care aderă, i se mai spune și uretră diafragmatică. La acest

nivel uretra este înconjurată de mușchiul sfincter uretral extern și de cele două lame ale fasciei

perineale mijlocii. Înainte de a perfora diafragma urogenitala, uretra membranoasă trece la 1 cm

inferior de simfiza pubiană și de ligamentul arcuat al pubelui. Anterior are raport cu vena dorsală

profundă a penisului (situată între ligamentul arcuat și ligamentul transvers al perineului), iar

posterior cu mușchiul transvers profund al perineului, mușchiul sfincter uretral extern, mușchiul

rectouretral, glandele bulbouretrale Mary-Cooper. Aceste raporturi explică mecanismul de rupere

, prin “forfecare”, a uretrei în traumatismele pelvine. Este porțiunea cea mai puțin mobilă și cea

mai strâmtă a întregii uretre, dar poate fi dilatabilă.

c)Uretra spongioasă (peniană)

Pătrunde corpul spongios pe fața sa superioară, schimbându-și direcția de la vertical spre

anterior și superior. Rezultă că uretra la acest nivel nu va fi acoperită de țesut erectil, fiind un

punct slab în care se pot produce perforații spontane. Pe peretele posterior se găsesc orificiile

glandelor bulbouretrale Cowper, în număr de două. Distal, la nivelul glandului penian, uretra

prezintă o dilatație numită fosa naviculară. Ea este delimitată superior de valvula fosei naviculare

sau vulvula lui Guerrin, un pliu al mucoasei uretrale, care, împreună cu peretele superior al fosei

naviculare delimitează sinusul Guerrin. Acest sinus poate constitui un obstacol în timpul

cateterismului ureteral. Meatul urinar sau ostiul uretral extern se află la nivelul glandului, în

vârful acestuia, mai aproape de fața lui uretrala, și are aspect de fantă verticală care devine

eliptica în micțiune.

Uretra feminină

Începe prin orificiul intern al uretrei și se termină la exterior prin orificiul extern al uretrei

(meatul urinar – la marginile lui se află cele două papile uretrale). Traiect oblic inferior și

anterior.

Prezintă două segmente:

18

-pelvin – raport posterior cu vagina, anterior cu plexul venos vezico-vaginal, vena dorsală

profundă a clitorisului, ligamentele pubovezicale, simfiza pubiană, iar lateral cu mușchiul

ridicător anal, fascia superioară a diagfragmei pelvine și partea laterală a plexului venos

Santorini.

-perineal – raport anterior cu ligamentul transvers al perineului și vena dorsală profundă a

clitorisului, posterior cu septul uretrovaginal, lateral cu mușchiul ridicător anal. Sub diafragma

urogenitală, uretra are raport cu muschii bulbocavernoși și corpii cavernoși ai clitorisului.

Segmentele uretrei masuline au origine embriologică diferită: uretra prostatică este de

origine endodermală, uretra supramontanală provine din porțiunea uretrală a sinusului urogenital

primitiv, care la femeie reprezintă primordiul uretrei. Doar peretele posterior al uretrei

supramontanale este de origine mezodermală, provine din ductul mezonefrotic Wolff.

Uretra masculină are funcție dublă: asigură transportul urinii de la nivelul vezicii urinare

la exterior, dar mai slujește și pentru expulzarea spermei în timpul ejaculării.

Particularitățile structurale ale uretrei sunt cele care îi asigură funcția de conduct urinar

facilitând trecerea urinii, ele sunt:

-muscoasă foarte elastică, care poate fi distinsă cu ușurintă la trecerea urinii

-mucusul secretat de glandele ureterale, care lubrefiază suprafața uretrei

-plex venos continut in corion, care se golește în timpul micțiunii, lărgind lumenul

canalului

În faza ejaculatorie a actului sexual, sfincterul neted vezical și sfincterul preprostatic se

contractă progresiv, astfel că uretra prostatică supramontanală se închide, în timp ce uretra

submontanală se dilată concomitent cu relaxarea sfincterului striat. Ambele sfinctere împiedică

sperma să ajungă în vezică, iar o deficiență în ceea ce privește îndeplinirea acestei funcții, poate

constitui o cauză de infertilitate.

Turgescența țesutului cavernos din structura coliculului seminal, contribuie și el la

închiderea uretrei în timpul erecției împiedicând ascensiunea lichidului seminal spre vezică, dar

și accesul urinii în ductele ejaculatoare.

19

-Citoscopia (vezi vezica urinară)

-Examen microscopic al secretului uretral

-Uretrografie. Utilă pentru explorarea stricuților uretrale, dar și pentru evidențierea

tumorilor uretrei.

-Urografia intravenoasă. Indicată în perturbări excretorii prin uretră. Este contraindicată

persoanelor cu hipersensibilitate la iod, cu insuficiență renală, hepatică și cardiacă, cu anemie

hemolitică, stări febrile, sarcină.

CAPITOLUL II

FIZIOLOGIA RENALA

2.1.Generalități

Rinichiul are următoarele funcții:

1. Excretă anumite susbstanțe în exces, neutralizabile sau nocive;

20

2. Rol în reglarea hemostazei umorale;

3. Controlează concentrația plasmatică a unor ioni cu roluri deosebit de importante

(Na+, K+, Ca 2+, HCO3-, etc.) și a unor constituenți neionizați (glucoză, aminoacizi, uree, acid

uric, etc.) necesare metabolismului energic și plasmatic;

4. Menține în limite normale presiunea osmotică a lichidelor extracelulare și a plasmei

(IZOTOMIA) datorită capacității sale de a elimina apa în exces față de substanțele solvite sau

invers;

5. Menține homeostazia ionică a lichidelor extracelulare și a plasmei (IZOIOMIA)

prin capacitatea de a elimina urină, osmolaritatea variată.

6. Reglează volumele lichidelor organismului și mai ales volumul sanguin

(IZOLEMIA) care depind direct de conținutul în Na+ și de bilanțul sodic al organismului prin

controlul eliminărilor urinare de sare;

7. Rolul fundamental în menținerea echilibrului acido-bazic (IZONIDRIA) prin

controlul raportului dintre secreția și excreția de H+ și regenerarea precum și recuperarea de

HCO3-

8. Rol important în reglarea tensiunii arteriale sistematice prin controlul volemiei și

prin secreția de factori presori;

9. Sintetizează un factor eritropoietic, care acționând asupra unui substrat globulinic

sitetizat de ficat, generează eritropoietina;

10. Rol important în metabolismului fosfo calcic, fiind sediul sintezei celui mai activ

compus al vitaminei D, care controlează diversele etape ale metabolismului calcic și prin aceasta,

pe cel al fosfaților.

2.2.Formarea urinii

Urina (latină urina) este un lichid format dintr-un amestec de substanțe eliminate din

organismul vertebrelor. El se formează în rinichi care joacă o funcție de filtrare a sângelui, aici

urina primară va fi refiltrată și ajunge pe căile urinare “uretere” în vezica urinară care la om are o

21

capacitate de circa 1,5 litri, de unde urina este eliminată în exterior (micțiune) prin uretră și

organele sexuale externe. Formarea și eliminarea urinei joacă un rol important în reglarea

volemiei sanguine, a echilibrului de electroliți și eliminarea substanțelor de dezasimilare din

metabolismul proteinelor care sunt toxice. Urina la om are o culoare galbenă, culoarea și

conținutul urinei fiind un indicator valoros la depistarea al unor boli prin examene de laborator.

Formarea urinei

La om și la animalele vertebrate în general urina este un ultrafiltrat al plasmei sanguine

care are loc la nivel renal. Sângele traversează corpusculii renali (corpuscula renalia).

Substanțele hidrosolubile cu o mărime moleculară sub 4,4 nanometri, printre care sunt ionii și

microproteinele, vor traversa filtrul de la nivelul corpusculilor renali, ajunși tubulii renali

(tubulus) ai nefronului acest filtrat fiind numit “ urină primară” ea conține unele substanțe

importante pentru organism ca glucoză, aminoacizi și electroliți (substanțe minerale). Un om

adult produce pe zi între 180-200 l de urină primară. Această cantitate de urină primară va fi

refiltrată la nivelul tubulilor renali proximali și distali (Tubuli, Henle) care formează bucle, aici

vor fi recuperate substanțele necesare organismului și apa într-un procent de 99%. Cantitatea de

urină secundară rezultată va fi de cca. 1-1,5 litri (60 ml/ora). Ajunsă în bazinul renal urina va

traversa ureterele ajungând prin cele două uretere în vezica urinară unde va fi stocată. Din vezica

urinară va fi eliminată în exterior prin uretra care se termină în organele sexuale externe.

Procesul de secreție urinară este numită diureză, care are loc prin dializa renală. Diureza este

influențată de volemie (volumul sanguin) de presiunea sângelui ca și de acțiunea unor hormoni

sau a unor substanțe diuretice ca și cofeina sau etanolul care intensifică diureza.

2.2.1.Filtrarea glomerulară

Fluxul sangvin nu se distribuie uniform în întreaga masă renală. Corticala este mai bine

irigată activ cu medulara.

Măsurarea filtrării glomerulare este posibilă cu o substanță care nu se combină cu

proteinele, nu se meolizează în țesuturile organismului, are dimensiuni care permit filtrarea liberă

și nu este resorbită nici secretată de către tubii renali. Aceste criterii sunt îndeplinite în cea mai

mare măsură de insulină, care însă este dificil de măsurat. Pentru determinarea filtrării

glomerulare se administrează prin perfuzie endovenoasă o cantitate de insulină care realizează și

22

menține un nivel sangvin constant. Pentru calcularea clearance-ului insulinei se masoară:

concentrația acestei substanțe în urină (U), în plasmă (P) și debitul urinar (V):

CI inulinei se exprimă în ml plasma/min/m2 și măsoară eficiența filtrării prin glomerul

(cantitate de filtrat glomerular). Întrucât concentrația inulinei din plasmă scade cu 20% în

decursul unui pasaj renal, rezultă că la un singur circuit renal se elimină prin filtrare glomerulară

20% din totalitatea fluxului plasmatic renal. Dacă s-ar utiliza pentru clearance o substanță care în

totalitate ar fi îndepartată din plasmă printr-un singur pasaj renal, ca urmare a mecanismelor

combinate de filtrare glomerulară și secreție tubulară, volumul de plasmă depurată de această

substanță ar fi egal cu fluxul plasmatic renal. La copilul mai mare și la adult 95% din acidul

paraaminohipuric (PAH) este eliminat printr-un pasaj renal, dar eliminarea PAH-ului la sugar

este <65% si prin urmare la acesta PAH-ul nu poate fi utilizat pentru măsurarea fluxului

plasmatic renal. În practică, creatinina este utilizată prin măsurarea filtrării glomerulare.

Creatinina este în mod normal prezența în sânge, se măsoară ușor și clearance-ul acesteia este

independent de debitul urinar. Spre deosebire de inulină, creatinina se secretă și se reabsoarbe

tubular. Din aceste motive măsurarea filtrării glomerulare prin clearance creatininic este mai

puțin exactă activ cu clearance-ul inulinei.

Filtrarea glomerulară (FG), cea mai afectată în cursul bolilor acute sau cronice denumite

glomerulonefrite sau glomerulopatii este dependentă de cantitatea de sânge care ajunge în

glomeruli (fluxul sanguin glomerular), de presiunea cere activează din interiorul capilalelor

glomerulare pentru transferul unei părți din plasma sangvină în spațiul capsular (presiunea de

ultrafiltrare) și de suprafața totală a capilalelor glomerulare prin care se face ultrafiltrarea.

Reglarea acestor 3 parametri se face prin modificări continue ale tonusului arteriolelor aferente și

eferente (vasoconstricție – vasodilatație) și variații ale stării contractile a celulelor mezangiale.

Aceste modificări de tonus și conactilitate sunt la randul lor influentate (modulate) de factori

neurohumorali (nervoși, de regulă reflecși) și umorali (de regulă endocrini), de reflexe

mientererice (punct de plecare în celulele musculare netede) locale și substanțe vasoactive

(constrictoare sau dilatatoare), produse de celulele endoteliale glomerulare (oxid de azot,

prostaciclină, endotelină). Aceleași celule endoteliale posedă importante proprietăți

antitrombotice și antiadezive (față de leucocite și trombocite).

23

Datorită unor caracteristici fizice (mărimea deschiderilor, a “porilor” dintre celulele

endoteliale) și electrice (încărcătura electrică negativă din membranele bazale glomerulare) ale

pereților capilarelor glomerulare, celulele sanguine și majoritatea proteinelor și altor substanțe cu

greutate moleculară mare nu trec prin peretele capilar astfel încât urina primitivă reprezintă în

mare măsură o plasmă deproteinizată ajunsă într-un spațiu capsular menținut deschis de către

celulele epiteliale ale capsulei Bowman (al doilea tip de celule epiteliale din glomeruli, primul

fiind reprezentat de podocitele care tapetează din afara membrana bazală glomerulară)

Orice alterare a stării capilalelor glomerulare în cursul glomerulonefritelor sau

glomerulopatiilor afectează formarea UFG, reținerea în circulație a unei cantități de lichide și

săruri și modificarea gradului de permeabilitate a capilalelor glomerulare cu apariția în urină a

proteinelor și celulelor sanguine.

Deși adeseori, în limbajul medical obișnuit termenii de glomerulonefrită și

glomerulopatie sunt relativ super-pozabili, primul presupune existența inflamației glomerulare

(infiltrat leucocitar, depuneri de anticorpi și activare de complement) care de regulă lipsește în

cazul suferințelor glomerular neinflamatorii (glomerulopatii). Boala glomerulară este considerată

primară când leziunile și consecințele lor sunt localizate exclusiv la nivelul glomerulilor și

secundară când afectarea glomerulelor este doar una dintre determinările unei boli

multisistemice sau sistemice. Termenul de acut se referă la leziunile și consecințele lor clinice

care se dezvoltă în decurs de câteva zile sau săptămâni iar cel de subacut (rapid progresiv) și

cronic atunci când este vorba despre luni sau ani. Leziunile glomerulare sunt considerate focale

când interesează mai puțin de 50% dintre nefroni și difuze în celelalte situații.

Dacă sunt afectate doar o parte dintre ansele capilare se vorbește despre leziuni

segmentare iar când sunt toate afectate, despre leziuni globale.

2.2.2.Reabsorbția tubulară

Este procesul prin care sunt recuperate anumite substanțe utile organismului din

ultrafiltratul glomerular, menținându-se astfel homostazia lor plasmatică. Procesul este selectiv,

în sensul că se realizează maximal pentru fiecare substanță într-un segment tubular prin acțiunea

unor mecanisme celulare specifice, fiind condiționat de debitul substanței respective și de

necesitățile organismului. Reabsorbția (transportul) diferitelor constituienți din ultrafiltrat prin

24

peretele tubului urinifer se face prin mecanisme active și pasive. Transferul activ se realizează

contra unor gradiențe de concentrație sau electrice, necesitând un consum de energie furnizată

prin hidroliza ATP. Mecanismele de transport, activ au capacitate limitată pe unitate de timp și

intervin în reabsorbția glucozei, anumitor aminoacizi, acidului uric, unor vitamine (B12, C),

fosfaților anorganici, sulfaților și a principalilor ioni ai filtratului (Na+, k+,HCO3).

Transportul pasiv se face sub acțiunea unor gradiențe fizico-chimice nu necesită consum

energetic, nu este limitat de o capacitate maximă și contribuie la reabsorbția a trei constituenți

principali ai ultrafiltrajului: apă, uree și CI-.

Apa se reabsoarbe în toate segmentele tubului, cu intensități diferite, pe baza legilor

difuziunii și a osmozei, astfel încât din cei 125 ml filtrași glomerulari pe minut, în vezică ajunge

numai 1ml/min (deci se absorb 124ml). În tubul contort și mai ales în cel colector se realizează

reabsorbția facultativă a apei și Na+ sub controlul ADH și aldosteronului, ajunstându-se

eliminările în funcție de starea de hidratare a organismului. Compoziția și volumul filtratului

glomerular se modifică prin trecerea succesivă, la nivelul tubului contort proximal, a ansei Henle

și tubului contort distal. Sodiul este reabsorbit la fiecare dintre cele 3 segmente ale tubului,

potasiul este absorbit la nivelul tubului proximal și secretat la nivelul tubului distal (în schimbul

sodiului). La nivelul tubului contort proximal se reabsorb acizii aminați, glucoza, clorul și mare

parte din bicarbonați.

Prin intervenția unor mecanisme de reglare se asigură un echilibru între filtrarea

glomerulară și reabsorbția tubulară (“balanța glomerulotubulară”), ambele cresc sau se reduc

simultan în multe situații. Totuși reabsorbția sodiului se poate modifica independent de rata

filtrării prin intervenția aldosteronului, prin modificări de hemodinamică renală și prin acțiunea

prostaglandinelor și a peptidelor natriuretice atriale. În condiții normale, peste 99% din sodiul

filtrat este reabsorbit. Cea mai mare cantitate este absorbția în tubul proximal în funcție de starea

de hidratare a organismului.

Glucoza se reabsoarbe complet la nivelul tubilor în condițiile unor concentrații sangvine

fiziologice. În boli ale tubului renal proximal este perturbată reabsorbția, situație în care este

prezentă glicozuria.

25

Reabsorbția acizilor aminali este “ preferențială”. Unii acizi aminați esențiali se reabsorb

complet în timp ce alții se pierd în urină. Aminoaciduria renală este consecința:

a)fie a unor defecte specifice ale mecanismelor enzimatice care intervin în reabsorbția

acti

b)fie poate reprezenta o componentă a defectului tubular global. Interpretarea

aminoaciduriei avea în vedere nivelul seric deoarece ceșterea concentrației în sânge se însoțește

de eliminări urinare cunoscute.

Fosfații sunt filtrați și reabsorbiți parțial la nivelul tubului proximal. Fosfații care ajung la

tubul distal sunt titrați de către H+ secretați la acest nivel.

Această reacție este una dintre cele mai importante căi de eliminare a H+. În condiții de

dietă normală, cea mai mare parte a bicarbonatului este reabsorbția în tubul proxiumal iar ceea ce

rămâne se reabsoarbe în tubul distal, urina finală are un pH acid și fiind lipsită de bicarbonat. În

condițiile unei diete cu aport crescut de bicarbonat (ex, dieta exclusiv vegetariană) o cantitate din

bicarbonatul filtrat nu se resoarbe, situație în care pH urinar depășește 7.

Există substanțe, cum ar fi sodiul, pentru care nu s-a pus în evidență o capacitate maximă

de reabsorbție tubulară. În schimb pentru glucoză și bicarbonat s-a demonstrat o capacitate

maximă de reabsorbție (Tm) iar pentru PAH o capacitate maximă de secreție.

Secreția de baze puternice și acizi puternici este corelată cu pH-ul urinar. Acest

mecanism joacă rol important în reglarea homeostazei acidobazice. Amoniacul (bază puternică)

ia naștere din glutamină la nivelul celulelor tubului renal și difuzează în lichidul tubular unde se

combină cu hidrogen ionii.

Ionul de amoniu astfel format nu are capacitate de retridifuziune, rămânând în lumenul

tubular. Amoniul este prin urmare, un tampon important pentru hidrogen ioni și, împreună cu

tamponul fosfat, contribuie la excreția unei cantități importante de H+.

2.2.3.Secreția tubulară

Este procesul invers celui de reabsorbție, transportând anumite substanțe din capilarele

peritubulare în lumenul tubului. Are rolul de a elimina atât substanțele străine organismului, cât

26

și substanțele prezente obișnuit în sânge (K+, acid uric), unele numai când se află în concentrații

mari (creatinina). Se realizează activ și pasiv.

Secreția activă, având sediul la nivelul tubilor proximal și distal, se face împotriva unor

gradiențe electrochimice și de aceea necesită un consum energetic ridicat (secreția de H+). Prin

eliminarea H+ tubii dețin un rol fundamental în menținerea echilibrului acido-bazic al

organismului.

Secreția pasivă implică transportul unor constituenți în sensul gradiențelor de

concentrație și de aceea nu necesită consum energetic direct. Acest mecanism intervine în

secreția K+, a bazelor și a acizilor slabi.

2.3.Reglarea activității urinare

2.3.1.Reglarea nervoasă

Se realizează prin fibrele vegetative care se distribuie arteriolelor, glomerulului și tubilor.

Sistemul vegetativ nu contribuie direct la controlul elaborării urinei, ci doar indirect, prin

influențarea condițiilor de irigație renală. De altfel, se știe că rinichiul denervat și chiar

transplantat continuă să funcționeze aproape normal. Stimularea nervilor renali și a unor zone

presoare din bulb, hipotalamus și scoarța cerebrală determină vasoconstricție renală și scăderea

diurezei până la anurie. Stimularea nervilor vegetativi renali produce și scăderea eliminărilor

urinare de Na+, prin creșterea reabsorbției tubulare a ionului.

2.3.2.Reglarea umorală

Considerată a deține rolul principal, se realizează de mai mulți hormoni. Hormonul

antidiuretin (ADN), secretat de nucleii hipotalamici și eliberat din neurohipofiză, controlează

eliminările urinare de apă, acționând la nivelul segmentului distal al nefronului. Sub acțiunea

AND crește reabsorbția de apă în tubii distali și colectori, concomitent cu diminuarea volumului

și creșterea concentrației urinei.

Mineralocorticoizii, în special aldosteronul controlează eliminările urinare de Na+ si K+

la nivelul segmentului distal al nefronului, stimulând reabsorbția de Na+ și excreția K+.

27

Parathormonul mobilizează sărurile minerale din oase, stimulează eliminările renale de

fosfați, K+ și reține Ca+ si Na+. Hormonii tiroidieni intensifică metabolismul celular, în special

pe cel protidic și prin creșterea generării de produși finali de metabolism, măresc diureza, același

efect având și alterarea legării apei și a sării în țesuturi.

Rinichiul în condiții de irigație insuficientă sau ca urmare a unor modificări ale

compoziției chimice a urinei ajunsă în tubii distali, descarcă o enzimă-renină – care acționând

asupra unei globuline plasmatice, produce angiotensinaI, care se transformă enzimatic în plasmă

și țesuturi în angiotensina II, cel mai puternic vasoconstructructor natural și stimulator al

secreției de aldosteron. La nivelul renal, angiotensina II, acționând asupra musculaturii

arteriolelor glomerulare modifică intens rata filtrării și prin aldosteron influentează eliminările

urinare de Na+ si K+.

2.4.Caracteristicile și compoziția urinii

2.4.1.Caracteristici

Primul produs biologic care s-a analizat în vederea punerii unui diagnostic a fost urina.

Încă de acum 3000 de ani, medicii din antichtate știau să examineze urina și pe baza caracterelor

sale fizice (cantitate, culoare, limpezime, sânge, cheaguri, spumă, sediment) stabileau

diagnosticul și chiar prognosticul bolilor.

În evul mediu au aparut uroscopiștii sau prorocitorii de urină care puneau diagnosticul

tuturor bolilor numai pe baza examenului vizual al urinii. Uroscopistii aveau și ajutoare, "curieri

de urină" care transportau urina de la bolnavi în "laboratorul" uroscopiștilor. Urina este produsă

de rinichi atât prin filtrarea sângelui (urina primară) cât și prin reținerea (reabsorbția) din urina

primară numai a acelor substanțe care mai pot fi necesare corpului (apa, zahăr, minerale, etc.).

Ceea ce mai rămâne nereținut din urina primară (o parte din apa minerală, reziduuri toxice

rezultate din arderea alimentelor în organism) constituie urina finală care se elimină prin căile

urinare. În urină se elimină astfel peste 150 de substanțe chimice, minerale și organice, dar în

mod curent pentru diagnosticul bolilor se analizează numai câteva componete principale.

28

2.4.2.Conținutul urinii

Culoarea urinei normale este gălbuie sau roșiatică. Ea este mai închisă la culoare când

este foarte concentrată sau după consumul unor medicamente (piramidon, antinevralgice,

tetraciclină, albastru de metilen, etc.). În bolile însoțite de eliminarea sângelui în urină, urina are

o culoare roșie murdară. Iar în bolile de ficat cu icter, bila trecând în sânge se elimină prin urină

producând o culoare brună-negricioasă (ca berea neagră). Și o serie de alimente ca: sfecla, varza

roșie, bomboanele colorate, etc. pot să modifice culoarea normală a urinei.

Mirosul urinei este specific. În infecțiile urinare care duc la fermentarea urinei, mirosul

este caracteristic de amoniac sau de gunoi de grajd. Unele alimente sau medicamente aromate

care se elimină prin urină pot să-i imprime acesteia mirosuri aromate. Urina bolnavilor de diabet

poate mirosi a acetonă, iar a alcoolicilor a alcool. Transparența este caracteristică urinei

proaspete; după câteva ore de la urinare se poate tulbura, mai ales dacă este ținută la rece. Acest

lucru se datorează precipitării (solidificării) sărurilor minerale care se găsesc în mod normal

dizolvate în urină și nu constituie simptomul vreunei boli așa cum cred unele persoane. Dar dacă

urina proaspătă, caldă este tulbure atunci poate fi vorba de o infecție (puroi și mucus) de o

hemoragie sau de un consum foarte mare de produse bogate în calciu (lapte, brânză) ori de carne.

În cazul unei urine cu sânge, se pot vedea plutind cheaguri cu sânge. Pentru a putea

aprecia dacă urina este clară sau tulbure trebuie să fie examinată într-o sticlă sau eprubetă

necolorată. Cantitatea de urină în 24 de ore la un adult variază de la 1-1,5 litri. În sezonul cald,

după febră, după vărsături, diaree, după transpirații intense (deshidratare), după fumat sau

consum redus de lichide, cantitatea de urină este mai mică. În șocul produs de hemoragii mari,

arsuri sau traumatisme, în bolile care rețin apa în organism (insuficiența cardiacă, ciroza

hepatică) cantitatea de urină scade foarte mult. Sunt unele boli de rinichi (insuficiența renală,

infecții renale) sau intoxicații cu substanțe chimice în care cantitatea de urină scade sub 500 ml

(oligurie). În aceste situații organismul suferă deoarece nu se mai pot elimina prin urină deșeurile

nesănătoase din sânge. În bolile care blochează căile urinare (calculi urinari, hipertrofie de

prostată, etc.) din cauza dificultății de a urina, cantitatea de urină este mai mică. După frig,

emoții, tratamente cu diuretice, consum mare de lichide, de alimente sărate, de alcool, crește și

cantitatea de urină peste 2 litri (poliurie). Bolile cronice de rinichi (glomerulonefrita, scleroza

29

renală) care nu mai permit reabsorbția apei filtrate prin rinichi, produc eliminarea unei cantități

foarte mari de urină.

Datorită consumului exagerat de lichide, în diabetul zaharat netratat, bolnavii elimină

cantități mari de urină, până la câtiva litri pe zi. Există și un ritm biologic de eliminare a urinei,

eliminarea fiind mai mare în timpul zilei și mai mică în timpul nopții. Inversarea acestui ritm

indică o tulburare în funcția rinichiului. De asemenea, bărbații elimină mai multă urină decât

femeile.

Densitatea (greutatea specifică) urinei este mai mare dacât a apei (care este de 1000) și se

determină cu urodensimetrul.

Valori normale în cazul densității: 1015-1030.

Când se consumă mai multe lichide, deci în cazurile în care crește cantitatea de

urină, se produce în general o scădere a densității urinare și invers, când urina din 24 de ore este

în cantitate mai mică și mai concentrată, atunci densitatea urinară este mai crescută. Numai în

diabetul zaharat, în ciuda unei cantități mari de urină, densitatea urinei nu scade, ci crește datorită

zahărului dizolvat în urină. O densitate urinară se consideră anormală atunci când examenele

repetate arată cifra sub 1012. Această situație arată că rinichii bolnavi nu mai au capacitatea de a

produce o urină mai concentrată.

Creșterea densității urinare peste cifra 1030 indică fie o deshidratare a organismului, fie

un diabet zaharat.

PH-ul urinar sau reacția urinei arată dacă urina este acidă sau alcalină.

Determinarea pH-ului se face cu o hârtie impregnată cu tinctură de turnesol (sau cu altă

substanță indicatoare). Se introduce hârtia în urină și se observă modificarea culorii benzii de

hârtie. Sub pH-ul 7,0 urina este considerată acidă și hârtia se înroșește, iar peste pH-ul 7,0 urina

este considerată alcalină și hârtia se albăstrește. În mod normal urina este acidă având pH-ul

cuprins între 5,5 și 6,5. După o alimentație bogată în carne și medicamente acide (sare de lămâie,

vitamina C), se elimină o urină mai acidă, iar după un regim alimentar vegetarian, după

medicamente alcaline (bicarbonat, ape minerale) sau după infecții ale aparatului urinar, devine

30

alcalina. Urina care este permanent prea acidă sau prea alcalină, predispune la formarea de

calcului urinari de acid uric, respectiv de fosfat și carbonat de calciu.

Albumina din urină (albuminuria)

Albumina sau proteinele urinare provine din albumina sanguină, și în mod normal ea nu

se găsește în urină. Dar în bolile care alterează porii din filtrul rinichilor sau în bolile care produc

sângerări pe traiectul căilor urinare, albumina trece în urină (albuminurie, proteinurie). La unele

persoane cu constițutie mai slabă a rinichilor urina poate conține albumină în cantitate mai mică.

Este vorba mai ales de tineri de 15-25 ani, de obicei slabi și înalți, care după eforturi fizice, după

mers, după statul îndelungat în picioare prezintă albuminurie tranzitorie în timpul zilei, care

dispare noaptea și după repaus la pat. Albuminurii tranzitorii se mai întâlnesc după frig, stări

emoționale, vaccinări și stări alergice, după consumul de ouă și medicamente în timpul sarcinii.

Albuminurii permanente și masive se întâlnesc frecvent în cazul bolilor de rinichi și ale căilor

urinare (bazinet, uretere, vezică): glomerulonefrita, nefroză, cistită, pielocistită, tuberculoză

renală, calculi urinari etc. Și alte boli care pot atinge rinichiul se însoțesc de albuminurie cum

sunt: hipertensiunea arterială, diabetul, bolile de sânge și de inimă, infecții cu microbi sau

virusuri, intoxicații cu substanțe minerale sau organice. Deseori albuminuria se însoțește de

hematurie. După pierderea cronică de albumină prin urină se produce o scădere a proteinelor

corpului cu consecințe negative asupra întregului organism. În marea majoritate a cazurilor

albuminuria este moderată și se apreciază calitativ, în raport cu cantitatea de albumină, astfel:

- albumina=absența; nor foarte fin; nor fin și dozabilă.

În acest caz se face și dozarea albuminei din urină care se exprimă în g/l.

Aprecierea se mai poate face și prin 1-3 plusuri. Zahărul sau glucoza din urină

(glucozuria sau glicozuria)

Medicii din antichitate au observat că urina diabeticilor care este dulce, atrăgea furnicile

și albinele și au numit-o "urină de albine". Ei foloseau aceste insecte pentru descoperirea

diabetului, metoda aceasta fiind cea mai veche "analiză medicală" care se cunoaște. Mai târziu,

medicii sau ajutoarele lor puneau rapid diagnosticul de diabet zaharat chiar la patul pacientului

prin simpla gustare a urinei. Așa cum s-a arătat la analiza zahărului în sânge, când glicemia din

31

diabet depășește 150-200 mg/100 ml sânge, glucoza (zahărul) trece prin filtrul renal și se elimină

prin urină, de unde poate fi analizată. De menționat că glicozuria nu se întâlnește numai în diabet

ci și în alte situații, de exemplu, după un consum exagerat de glucoză sau alte zaharuri, după

diferite medicamente, la femeile gravide și la persoanele care urmează tratamente cu hormoni.

Există persoane care, fără să aibe diabet zaharat, elimină permanent sau periodic zahăr prin urină

(diabet renal). Acest fapt se datorează unui defect al filtrului renal care permite trecerea glucozei

în urină, care nu influențează starea de sănătate a persoanei respective.

2.5.Micțiunea

Numărul de micțiuni depinde de cantitatea de urină emisă și de capacitatea fiziologică a

vezicii subiectului. Acest număr variază de la 0 la 1 în timpul nopții, de la 4 la 5 în timpul zilei.

Durerile la micțiune pot dezvălui o infecție urinară și necesită deci un examen citobacteriologic

al urinei.

Micțiunea se realizează sub dependența unui mecanism neurologic care poate fi controlat

în mod voluntar.Disuria este o dificultate în a evacua vezica. Ea este consecutivă unui adenom de

prostată, unei îngustări a uretrei sau unei contracții insuficiente a mușchiului vezical.

- Enurezia este o emisie de urină, involuntară și inconștientă, în general nocturnă, la un

copil care a depășit vârsta deprinderii curățeniei (între 2 și 4 ani). Ea poarte fi cauzată de o

imaturitate neurologică a vezicii. Unii specialiști o atribuie unei cauze hormonale sau

psihosomatice.

- Imperiozitatea micțională se traduce printr-o incapacitate de a reține urina. Ea relevă o

iritație a vezicii.

- incontinența urinară poate fi totală sau parțială (de cele mai multe ori sub forma unei

incontinențe urinare de efort). Ea este cauzată de o deficiență a sfincterului uretrei.

- polakiuria se caracterizează prin micțiuni frecvente, survenind ziua sau noaptea. Ea

traduce o iritație a vezicii (adenom de prostată, cistită, calcul al vezicii) sau o diminuare a

capacității sale. Micțiunea este rezultatul unor reflexe declanșate de distensia pereților vezicali.

Impulsurile aferente sunt transmise unui centru lombar (simpatic), de unde se descarcă impulsuri

32

aferente care, prin fibrele hipogastrice, inhibă contracțiile, relaxează mușchii vezicali și întăresc

tonusul sfincterului neted al colului vezical.

Concomitent distensia vezicală declanșează impulsuri care ajunse la măduva pe calea

nervilor rușinoși sunt conduse apoi pe căi aferente nespecifice spre centrii nervoși superiori,

ajungând până la nivelul scoarței cerebrale, determinând senzația de a urina.

Dacă micțiunea nu este posibilă, impulsurile pornite de la cortex, prin centrii medulari,

inhibǎ tonusul mușchiului vezicul, concomitent măresc tonusul sfincterului extern, mărind

continența vezicală. Dacă condițiile permit, are loc micțiunea. Disuria reprezintă micțiunea cu

efort și nu înseamnă durere la micțiune.

În mod normal, actul micțional nu presupune efort, disuria reprezentând apariția

necesitătații creșterii voluntare a presiunii abdominale prin contracția presei abdominale.

Disuria se poate manifesta obiectiv prin scăderea presiunii jetului urinar sau întreruperea

acestuia, datorită prezenței unui obstacol la golirea vezicii urinare.

Micțiunea dureroasă caracterizează inflamațiile vezicale sau ale uretrei. Durerea are de

cele mai multe ori caracter de usturime. Durerea se poate întâlni pe tot parcursul sau numai la

sfârșitul micțiunii.

Polakiuria reprezintă o creștere a numărului de micțiuni. Polakiuria este descrisă de către

pacient ca urinat des. Polakiuria nu este însoțită de disurie adică de efort la micțiune, durere sau

altă modificare a diurezei.

33

CAPITOLUL III

COLICA RENALĂ

3.1.Cauzele colicii renale

• Calculi renali (pietre la rinichi)

• Cheaguri de sânge

• Fragmente tumorale

• Cazeum (în tuberculoza renală)- masa de substanță necrozată bogată în proteine și

lipide, asemănătoare cu brânza

• Necroză papilară

• Traumatisme

• Litiază renală - 80-90% din cazurile de litiază renală evoluează cu colică

• Tbc renal (hematurie cu migrare de cheaguri renale)

• Cancerul renal - eliminarea de țesut necrozat

• Infarctul renal

• Hidronefroză și malformaăii congenitale prin distensia bazinetului

• Leucemia mieloidă în caz de radioterapie

• Tratamentul nejudicios cu sulfamide ce determină calculi sulfamidici

3.2.Semne și simptome

Colica renală este o durere foarte puternică, bruscă, sfâșietoare, care are originea dorsal

(lombar), în zona de proiecție a rinichiului (mai jos de ultima coastă). Durerea iradiază spre

anterior,spre abdomen, spre fața internă a piciorului și organele genitale externe (penis, scrot,

34

vulvă). Durerea nu este continuă, are o evoluție ondulantă: momente dureroase urmate de

acalmie. Maximul de intensitate al durerii este pe traiectul ultimei coaste, la nivelul coloanei și

până la o palmă lateral de ea.

Cel mai frecvent, colica renală este determinată de prezența calculilor renali. Atât timp

cât calculii sunt imobili, pacientul rămâne asimptomatic sau prezintă ocazional dureri lombare

nespecifice.

Când se mobilizează un calcul renal și irită ureterul apare colica renală cu dureri

colicative progresive în regiunea lombară sau flancuri. Durerea poate iradia spre organele

genitale externe și fața interioară a coapsei - în calculi ureterali profund inserați. De asemenea,

durerea poate apărea în urma unor trepidații, ingestii de lichide în cantitate mare, a tratamentului

diuretic sau fără o cauză aparentă. Durata variază de la câteva minute la câteva ore și se poate

repeta dacă nu se înlătură cauza.

32.1.Debutul colicii

Debutul este brusc predilect noaptea printr-un acces dureros violent, ca o lovitură de

pumnal (bolnavul se tăvălește pe jos de durere), atinge un paroxism și apoi lent dispare cu sau

fără tratament

Durerea cu caracter de lovitură de pumnal iradiază pe traiectul ureterului spre teritoriul

genitocrural. În colică testiculul este adesea retractat spre inelul inghinal prin contracția

cremasterului și poate prezenta o sensibilitate deosebită. Colica renală, care uneori poate îmbrăca

aspectul unei colici subintrante (colici repetate) se însoțește de regulă de fenomene urinare

(tulburări de micțiune - polakiurie, disurie, tenesme vezicale și hematurie). Bolnavul care are

colică renală este extrem de agitat, anxios, caută mereu o poziție antalgică pe care nu o găsește.

În paralel el are fenomene reflexe cardio-circulatorii (bradicardie, paloare, transpirații,

răceala extremităților), fenomene digestive reflexe (greață, vărsături, sughiț, meteorism, ileus

dinamic).

Semne vezicale:

- Hematuria (prezență de sânge în urină) în peste 70% din cazuri;

35

- Disurie (durere la urinare);

- Polakiurie (pacientul urinează des);

- Tenesme vezicale (senzația de urinare incompletă).

Semnele generale sunt:

- Bolnavul este palid, transpirat, agitat, căutând o poziție antalgică (prin care să reducă

intensitatea durerii);

- Starea febrilă demonstrează apariția infecției urinare supraadăugate, favorizată de

încetinirea circulației sângelui la nivel renal. Apariția infecției reprezintă un element de mare

risc, colica renală devenind astfel un caz de urgență urologică.

Semne digestive (nu apar în toate cazurile):

- Meteorism abdominal (balonare);

- Grețuri, vărsături.

3.3.Simpomatologia clinică

Colica renală - Migrarea calculilor pe ureter produce cele mai tipice fenomene clinice,

grupate în sindromul colicii renale.

Prin iritaţia produsă asupra mucoasei ureterale, calculul în migrare, duce la spasm

ureteral cu distensia bruscă a căilor urinare superioare şi capsulei renale, ceea ce generează

durerea. În colica renală tipică, aceasta are sediu lombar, este intermitentă, “colicativă”, iradiază

în flancul şi fosa iliacă homolaterală, pe traiectul aproximativ al ureterului, spre vezică şi

organele genitale externe, se însoţeşte de fenomene urinare: polachiurie, olgurie, tenesme

vezicale, hematurie, (cel puţin microscopică) şi fenomene vegetative de tip vagal: greaţă, vomă,

paloare. Bolnavul prezintă o agitaţie permanentă, aproape patognomonică, căutând o poziţie

antalgică care nu există. Examenul clinic, dificil de realizat în plină colică, poate releva o

nefromegalie dureroasă sau sensibilitatea punctelor ureterale.

36

3.3.1.Oliguria

Oligurie semnifică scăderea volumului urinar din 24 de ore între 800 și 500 ml.Oliguria

poate fi tranzitorie sau permanentă. Oliguria tranzitorie apare în stările de dishidratare induse de

diaree sau vărsături, în colica renală sau după administrarea de droguri: barbiturice,

izoproterenol.

Oliguria permanentă însoțește insuficiența renală cronică, sindromul nefrotic,

glomerulonefrita acută difuză, insuficiența cardiacă decompensată, ciroza hepatică.

3.3.2.Hematurie

Prin hematurie se înțelege prezența globulelor roșii în urină. Hematuria poate fi

“macroscopică” (observabilă cu ochiul liber) sau “microscopică” (atunci când hematiile din urină

sunt identificate doar la examenul microscopic).

Hematuria microscopică este descoperită în mod accidental, în timpul unui test de urină

ce face parte dintr-o examinare medicală de rutină. În schimb, hematuria macroscopică

determină în general prezentarea urgentă la medic. Hematuria poate avea drept sediu orice

componentă a tractului urinar: rinichi, uretere, vezică urinară, prostată sau uretră. Se estimează

că între 2,5 și 21% din populație suferă de hematurie.

La numeroși pacienți, cauza afecțiunii nu este identificată; cu toate acestea, hematuria

este un semn de alarmă pentru infecții, calculi renali, sau cancer.

Factorii de risc pentru aceste afecțiuni sunt: tabagismul, abuzul de analgezice, expunerea

la radiații și la unele substanțe chimice.

Hematuria poate avea numeroase cauze. Din fericire, majoritatea nu prezintă o

amenințare gravă la adresa sănătății. Cauzele benigne ale hematuriei sunt infecțiile urinare și

calculii renali. Cauza cea mai frecvent întâlnită la bărbații peste 50 ani este adenomul de

prostată. Un mic procent al populației prezintă hematurii microscopice fără o cauză aparentă.

Iritarea uretrei, tulburările de golire a vezicii și exercițiile violente pot de asemenea să provoace

hematurie.

Cauzele mai grave ale hematuriei se referă la tumorile vezicii urinare, tumorile rinichilor

și obstrucția căilor urinare.

37

3.4.Evoluție

Poate fi autolimitată, să cedeze spontan sau sub tratament. Uneori pot fi dureri colicative

subintrante. Cel mai frecvent apar recidive

3.5.Diagnostic clinic

-durere lombară violentă, debut brusc, exacerbări ce determină o stare de agitație a

bolnavului iradierea: flanc, hipogastru, organe genitale sau regiunea inghinală afebrilă, apariția

febrei înseamnă retenție septică în căile urinare înalte exacerbate: la palparea și percuția regiunii

lombare palparea hemiabdomenului poate fi dureroasă manifestări digestive: grețuri, vărsături

pulsul: normal sau bradicardic tegumentele: reci, palide, transpirate de obicei e durerea

caracteristică unei litiaze ureterale.

Diagnostic diferențial (nu orice durere lombară înseamnă litiază ureterală) se face cu

apendicita acută și ulcerul perforat, de aceea o durere lombară cu iradiere abdominală va fi

investigat de urgență prin metode de laborator și radiologie pentru stabilirea diagnosticului.

3.5.1.Examinări paraclinice

Pentru certitudine și pentru urmărirea bolnavului se fac următoarele explorări:

1. ecografie care va evidenția sediul şi natura obstacolului

2. radiografie - permite vizualizarea calcului

3. sumarul de urină - arată prezența sângelui, a microbilor și a leucocitelor (semn de

infecție urinară) și eliminarea de nisip fin (cristalurie).

Calculii de câțiva milimetri se elimină ușor. Cei care au circa 1 cm se pot elimina, dar

mai greu. Cei care au mai mult de 1 cm trebuie ținuți sub observație.

Diagnosticul de colică renală nu este unul simplu. Sunt multe boli care pot mima o colică

renală: colică biliară, apendicită, criza de ulcer, pancreatita.

38

Diagnosticul diferențial al colicei nefretice se face cu apendicita acută, hernie inghinală,

colecistită acută, infarctul miocardic. În colica renală lipsește contractura musculară abdominală,

febra, orificiile herniare sunt libere.

Febra, de regulă, nu este prezentă în colicile biliare decât atunci când avem de-a face cu

fenomene infecțioase acute (pielonefrite acute). Sfârșitul colicii renale este marcat de o încetare a

durerii, dublată de o criză poliurică ce adesea este însoțită de hematurie macroscopică sau

microscopică.

Ea cedează în totalitate la medicația antispastică sau odată cu eliminarea calcului.

39

CAPITOLUL IV

TRATAMENTUL COLICII RENALE

Deoarece colica renală poate dura de la câteva minute la câteva ore, primul obiectiv este

înlăturarea durerii

4.1.Tratamentul în crize

4.1.1.Tratamentul medicamentos

Se limitează consumul de lichide pe perioada crizei dureroase. Puteți încerca să înlăturați

durerea cu analgezice (de tipul Algocalminului până la morfină), antiinflamatoare nesteroidiene

(Ketoprofen, Diclofenac, Aulin etc.), antispastice: Scobutil, No-spa. Însă, de cele mai multe ori,

durerea nu cedează la administrarea orală a acestor medicamente și atunci este necesară

prezentarea la spital, unde se vor administra aceste medicamente pe cale intravenoasă și/sau

intramusculară.

Se va combate durerea cu analgezice şi antispastice, de preferinţă sub formă de

supozitoare. Dacă durerile nu încetează, se repetă doza de medicamente după 3 ore

4.1.2.Tratament naturist

Măsuri pentru ameliorarea durerilor:

- aplicare, pe regiunea lombară (șale), de: comprese cu apă caldă, o pernă electrică, sticle

cu apă caldă (atenție la arsuri);

- duș fierbinte în regiunea lombară;

- baie generală caldă (40 grade C), timp de o oră (apa va fi menținută la temperatura

constantă prin turnări continue);

- în timpul crizei nu vor fi consumate lichide în cantitate prea mare, întrucât ele cresc

tensiunea din bazinet și calice, ceea ce exacerbează durerile

40

4.2.Tratamentul între crize

În scopul spălării căilor urinare şi forţării eliminării calculului sau nisipului i se vor da

bolnavului multe lichide, până la 2 litri în 24 ore, sub formă de ceaiuri de cozi de cireşe, coada

calului, mătase de porumb, frunze de mesteacăn, ceai diuretic.

Frecvența recidivelor este de 50-70%, de aceea este necesar să aveți în vedere câteva

măsuri de prevenire a eventualelor noi crize. Acestea sunt stabilite în funcție de compoziția

calculului:

• Adoptați o dietă cu un aport bogat de lichide, dietă hipoproteică (săracă în carne,

pește, ouă);

• Dacă este cazul, urmați un regim sărac în oxalați sau purine (de exemplu, se ține un

regim vegetarian);

În paralel cu tratamentul medicamentos prescris de medicul specialist, puteți utiliza

plante medicinale cu proprietăți diuretice, aniseptice, antispastice.

• Mătase de Porumb(Stigmata Maydis)

- Infuzie din 1 linguriță la o cană de apă; se beau 2 căni pe zi(una dimineața cu o oră

înainte de micul dejun, iar alta în cursul zilei).

- Decoct din 30g la 1 litru de apă, care se fierbe la foc mediu timp de 2 ore; se cosumă în

cursul unei zile.

• Amestec din Mătase de Porumb -30g, Rizom de Pir medicinal(Rhizoma Graminis)-

20g , Flori de Levănțică(Flores Lavandulae)-10g, Conuri de Hamei(Strobuli Lupuli)-30g,

Rădăcină de Valeriană(Radix Valerianae)-10g

-Infuzie din 1 lingură de amestec la o cană de apă; se beau 3-4 căni pe zi, de preferință

îndulcite cu miere.

• Rizomi de Pir medicinal(Rhizoma Graminis)

-Infuzie sau decoct din 1 lingură la o cană de apă; se consumă 3-4 căni pe zi.

41

• Fructe de Ienupăr(Fructus Juniperi).

- Decoct din 10-20 fructe la 1 litru de apă; se beau 2 căni pe zi.

- Infuzie din 2 lingurițe de fructe la o cană de apă; se consumă 3-4 linguri pe zi.

Atenție!Nu se administrează gravidelor și bolnavilor cu leziuni renale. Chiar dacă fructele

de Ienupăr au proprietăți antiseptice, în același timp sunt și iritante ranale(dacă se administrează

în cantități mari).

• Frunze de Merișor(Folium Vitis idaei)

-Decoct din 1 lingurița de frunze la o cană de apă; se beau 2 căni pe zi.

• Frunze de Mesteacăn(Folium Betulae)

-Infuzie din 1 linguriță de frunze la o cană de apă; se beau 2-3 căni pe zi.

• Frunze de Afin(Folium Myrtilli)

-Infuzie din 1 linguriță de frunze la o cană de apă; se beau 2-3 căni pe zi.

• Coada calului(Herba Equiseti)

-Decoct din 4-5 lingurițe de plantă(fiartă 5 min) la 1,5 l de apă; cantitatea se bea în cursul

unei zile.

• Muguri de Plop(Gemmae Populi)

-Infuzie din 1-2 lingurițe de muguri la o cană de apă; se consumă 2-3 căni pe zi.

• Amestec din frunze de Mesteacăn-30g, Coada calului-20g, Conuri de Hamei-10g,

Mătase de Porumb-20g, Măceșe-10g, rădăcină deValeriană-10g

-Infuzie din 1 linguriță de amestec la o cană de apă; se consumă 2-3 căni pe zi.

• Ghimpe(Herba Xanthii)

-Decoct din 1g de plantă la 200 ml de apă; se consumă călduț, cu 30 minute înainte de

masă. Se beau 2 căni pe zi(în primele 6 luni), apoi câte o cană pe zi.

42

-Decoctul din Ghimpe se recomandă bolnavilor cu microlitiază renală.

Sunt contraindicate în primele 6 luni ale curei: alcoolul, condimentele, murăturile,

fructele acre.

Tratamentul cauzei(când este posibil):

-în anumite situații se recomandă tratament chirurgical;

43

CAPITOLUL V

CAZURI CONCRETE.EXEMPLE PRACTICE

Caz clinic de colică renală I

Date fixe: Numele:D.

Prenumele:M.

Domiciliu:Suceava

Date variabile: Ocupația:pensionară

Data internării: 05.05.2013

Data externării:07.05.2013

Motivele internării: inapetență, tulburări digestive, edeme, dureri lombare

Anamneza:

Antecedente personale: nu are

Antecedente heredo-colaterale - mama cardiacă și tata DZ

Istoricul bolnavului - pacienta se prezintă la internare cu dureri vii de intensitate violentă, în stare anxioasă, stare generală alterată, tahicardie, tulburări digestive.

Diagnostic internare: colică renală tahicardic, alterarea funcțiilor renale, colică renală însoțită de febră înaltă cu semne de ocluzie intestinală.

Din discuțiile purtate cu bolnava reiese că aceasta în tinerețe a suferit de ulcer gastric în formă incipientă, acum ocazional o mai deranjează dar în schimb are HTA pentru care ia tratament permanent. La indicația medicului de familie aceasta urmează tratamentul cu : Extraveral, Captopril 50 mg , la orarul prestabilit de acesta.

Examen serologic:

- hemoglobina 13 g%; hematocrit 41; leucocite 4800; neutrofile – 4%; limfocite 17%; monocite – 15%; trombocite – 22500; glicemia 8 mg%; VSH – 19 mm/ora; uree – 32 mg%; acid uric – 32 mg%; Tymol – 2 UML; albumine – 55,7; fibrinogen – 257 mg%; bilirubinemie totală –

44

0,88 mg %; bilirubinemie directă – 0,06 mg %; TGO 7,5 UI/l; TGP 4 UI/l; colesterol 295,5 mg %, creatinemie – 0,38 mg %.

Examen de urină:

- albumina: absentă; epitelii: rare; glucoză: absentă: urobilirogen: normal; densitate: 1007: cloruri: prezent microoxalat de calciu; urocultură: germeni necrescuți.

EKG – ritm sinusal de 65/minut; axa QRS + SO traseu normal

MRF – cord aortic hiluri accentuate vasculare

Examen ginecologic: uter fibromatos. Se recomandă chiuretaj biopsic.

Urografie:

- imagini renale cu fotografie normală; secreția prezintă bilateral la 5 minute. Aspect mai hipoton al uterului stâng. Vezica urinară se opacifiază lent, amprenta pe conturul superior.

Ecografie abdominală (litiază renală stângă):

Rinichiul drept fără distensie la aparat pielocaliceal, desen mai neregulat al raportului pielocaliceal (bilateral).

Rinichiul stâng cu mică eclazie la calice. Ficat fără formație, fără căi biliare intrahepatice destinse. Colecist fără imagini cu con de umbră.

Vezica urinară fără formații, fără depozit, fără lichid la nivelul cavității peritoneale.

Tratament:

Scobutil fiole – 2x1/zi i.m.

No-spa fiole – 2x1/zi i.m.

Algocalmin fiole – 2x1/zi i.v.

Piroxicam supozitoare 1/zi

Diazepam tablete – 1 seara la culcare

Triferment tablete - 3 x 1tb/zi

Biseptol tablete 4 x 2tb/zi

Perfuzie litică (Glucoză + 1 f No-spa + 1 f Algocalmin).- 1/zi

Culegere de date pe baza celor 14 nevoi fundamentale:

45

1.Nevoia de a respira și a avea o bună circulație

-pacienta prezintă dispnee datorită durerii

- HTA=180/100 mm Hg; P=80 bătăi/min

2.Nevoia de a bea și a mânca

-pacienta prezintă alimentanție inadecvată prin deficit și hidratare necorespunzătoare datorită vărsăturilor

3.Nevoia de a elimina

-pacienta prezintă polakiurie, disurie, tenesme vezicale, 7-8 micțiuni/zi

-tranzit intestinal normal, 1 scaun/zi

4.Nevoia de a se mișca și a avea o bună postură

-pacienta prezintă dificultate în a se mișca, și refuză să efectueze activități fizice , din cauza durerii

5.Nevoia de a dormi și de a se odihni

-pacienta prezintă dificultate în a se odihnii datorită durerii și stării depresive , doarme 4-5 ore/noapte și se trezește des.

6.Nevoia de a se îmbrăca și dezbrăca

-pacienta se îmbracă și dezbracă singură, nu are nevoie de ajutor

7.Nevoia de a menține temperatura corpului în limite normale

-pacienta are o temperatură de 36,1°C, nu este febrilă

8.Nevoia de a fi curat,îngrijit,de a proteja tegumentele și mucoasele

-pacientei îi place să fie tot timpul curată, are haine curate, face duș zilnic, păr curat, unghii tăiate și curate

9.Nevoia de a evita pericolele

-pacienta este prudentă, nu îi place să rişte prea mult, ştie să evite pe cât posibil pericolele;

-este anxioasă, îi este teamă de complicaţii

10.Nevoia de a comunica

46

-pacienta are o fire sociabilă;

-îi place să discute cu celelalte paciente din salon;

-întreţine bune relaţii cu familia și cu echipa medicală

11.Nevoia de a acționa conform propriilor convingeri și valori, de a practica religia

-pacienta este de religie ortodoxă;

-acordă o importanţă deosebită respectării intimităţii şi politeții;

-se roagă în fiecare seară pentru familie;

-când are timp, merge la biserica.

12.Nevoia de a fi preocupat în vederea realizării

-pacienta este mulţumită de realizările sale, atât profesionale, cât şi familiale;

-doreşte să se însănătoşească repede, pentru a se ocupa de îngrijirea familiei;

13.Nevoia de a se recrea

-îi place să se plimbe, să tricoteze, citeşte şi este vizitată de prieteni, şi rude.

14.Nevoia de a învăța cum să-ți păstrezi sănătatea

-pacienta este interesată să afle cât mai multe despre evoluţia bolii și despre evitarea complicațiilor

Din cele 14 nevoi următoarele nevoi au fost afectate:

1.Nevoia de a respira și a avea o bună circulație – dispnee, tahipnee

2.Nevoia de a bea și a mânca – grețuri, vărsături

3.Nevoia de a elimina – polakiurie, disurie, tenesme vezicale

47

PLAN DE ÎNGRIJIRE

Nr. crt.

Nevoia alterată

Problemele pacientului

Obiective nursing

Intervenții Evaluare

Autonome Delegate

1. Nevoia de a respira și a avea o bună circulație

-respirație inadecvată: tahipnee-dispnee

HTA=180/100 mm Hg

-normalizarea respirației și a valorilor TA

- liniștesc bolnava, explicînd tehnica ce urmează sa-i fac

- așez bolnava într-o poziție care sa-i favorizeze respirația: semisezândă

-măsor respirația și TA

-ajut pacienta să urmeze o dietă fără grăsimi și să consume lichide multe,2l/zi

-recomad pacientei să evite stresul,pentru ca TA să-și revină la valorile normale și să facă mișcare

-administrez medicația prescrisă de medic și aplic oxigen pe mască:Diazepam 1tb seara înainte de culcare,C aptopril 50mg 2x1/zi

-notez respirația și valorile TA în FO

-respirația și valorile TA s-au normalizat

2. Nevoia de a bea și a mânca

- alimentație și hidratare necorespunzătoare datorită grețurilor și vărsăturilor

- combaterea vărsăturilor și grețurilor

- pacienta să-și recâștige apetitul treptat

- ajut pacienta să mănânce cele 3 feluri principale și 2 gustări/zi, explicându-i necesitatea de a face acest lucru

-ajut pacienta să se hidrateze corespunzător (2l/zi

- administrez medicamente prescrise de medic: Metoclopramid 3x1tb/zi

-vărsăturile s-au diminuat, pacienta și-a reluat alimentarea și hidratarea

48

de apă), explicându-i de ce este necesar acest lucru

3. Nevoia de a elimina

- polakiurie

- disurie

- tenesme vezicale

-normalizarea micțiunilor

-aplic căldură locală

-asigur igiena lenjeriei de pat și de corp

-recomand consum de lichide și ceaiuri, 2l/zi

- administrez medicația la indicația medicului: No-Spa 2x1/IM, Bispetol 4x2tb/zi

- bolnava nu mai prezintă polakiurie, tenesme vezicale, numărul micțiunilor este de 4-5/zi

Epicriza:

După 10 zile de spitalizare, bolnava se externează cu stare generală bună, durerile s-au ameliorat, s-a mai liniștit, iar TA a revenit la valorile normale. Bolnava și-a reluat alimentația și hidratarea corespunzătoare și nu mai prezintă polakiurie, tenesme vezicale.

Se recomadă: -continuarea tratamentului cu:No-Spa 2x1/zi,Captopril 2x1/zi

-eviterea frigului și a umezelii

-revine la control peste o lună

49

CAZUL II

DATE FIXE:

Numele: M.

Prenumele: C.

DATE VARIABILE:

Domiciliul: Bucuresti

Ocupația: inginer

Data internării: 15.03.2012

Data externării: 24.03.2012

Numărul zilelor de spitalizare: 10 zile

MOTIVELE INTERNĂRII: dureri lombare stângi cu iradiere în fosa iliacă stângă, frisoane, grețuri, vărsături, inapetență, disurie, polakiurie.

ANAMNEZA:

Antecedente heredo-colaterale – fără importanță

Antecedente personale: menarha la 13 ani, nașteri 2, avorturi 3 și menopauză la 46 ani; posthisterectomia

Antecedente personale patologice: ocluzie intestinală operată cu o lună în urmă, litiază renală, boala artrozică, hepatită cronică persistentă, histerectomie totală.

Condiții de viață și muncă: corespunzătoare

ISTORICUL BOLII:

Pacienta în vârstă de 55 ani operată pentru ocluzie intestinală cu o lună în urmă se internează pentru dureri lombare cu iradiere în fosa iliacă stângă și organele genitale externe, disurie și polakiurie, fenomene debutate în urmă cu un an de zile și accentuate în ultima vreme când s-au adăugat grețuri, frisoane și senzație de tensiune vezicală și balonare.

Pacienta a urmat tratamentul cu Cistenal, în urma căruia descrie un episod hematuric care nu s-a mai repetat.

DIAGNOSTICUL LA INTERNARE: colică renală stângă, în observație litiază renală stângă.

50

DIAGNOSTIC LA EXTERNARE: colică renală stângă, infecție urinară fără izolare de germeni.

Examen radiologic: Rx gastro-duodenal: reflex gastro-esofagian fără modificări esofagiene.

MRF: nu sunt leziuni evolutive pulmonare

EKG: ritm sinusal 70/min., axa QRS = 0’’. Traseu normal.

Urografie: aerocolie accentuată, secreșia prezentă în dreapta la 7 minute. Arborele pielocaliceal stâng începe să se opacifieze la 15 minute. Secreția și excreția devin egale ca intensitate la 30 de minute.

Ecografie abdominală:

- ficat în limite normale, colecist cu nivel mediu, vezica urinară fără formații, pancreasul, capul și corpul fără formații, hemiabdomenul inferior mascat de gaze. Posibilă distrofie de ureter stâng.

TRATAMENT:

No-spa fiole 2 x 1/zi

Scobutil fiole 2 x 1/zi

Metoclopramid tablete 3 x 1/zi

Diazepam tablete 2/zi

Diclofenac supozitoare 2/zi

Algocalmin fiole 2/zi

Enalapril 2/zi

Culegere de date pe baza celor 14 nevoi fundamentale:

1.Nevoia de a respira și a avea o bună circulație

- HTA=180/100 mm Hg

-respirații – 19/min

-puls – 70 bătăi/min

2.Nevoia de a bea și a mânca

51

-pacienta prezintă alimentanție inadecvată prin deficit și hidratare necorespunzătoare datorită vărsăturilor, grețurilor, inapetenței

3.Nevoia de a elimina

-pacienta prezintă polakiurie, disurie, senzație de tenesme vezicale, 7-8 micțiuni/zi

-tranzit intestinal normal, 1 scaun/zi

4.Nevoia de a se mișca și a avea o bună postură

-pacienta prezintă dificultate în a se mișca, și refuză să efectueze activități fizice , din cauza durerii

5.Nevoia de a dormi și de a se odihni

-pacienta prezintă dificultate în a se odihnii datorită durerii, vărsăturilor, polakiuriei, doarme 4-5 ore/noapte și se trezește des.

6.Nevoia de a se îmbrăca și dezbrăca

-pacienta se îmbracă și dezbracă singură, nu are nevoie de ajutor

7.Nevoia de a menține temperatura corpului în limite normale

-pacienta are o temperatură de 36,1°C, nu este febrilă

8.Nevoia de a fi curat, îngrijit, de a proteja tegumentele și mucoasele

-pacientei îi place să fie tot timpul curată, are haine curate, face duș zilnic, păr curat, unghii tăiate și curate

9.Nevoia de a evita pericolele

-pacienta este prudentă, nu ii place să rişte prea mult, ştie să evite pe cât posibil pericolele;

-este anxioasă, îi este teamă de complicaţii

10.Nevoia de a comunica

-pacienta are o fire sociabilă;

-îi place să discute cu celelalte paciente din salon;

-întreţine bune relaţii cu familia și cu echipa medicală

11.Nevoia de a acționa conform propriilor convingeri și valori, de a practica religia

52

-pacienta este de religie ortodoxă;

-acordă o importanţă deosebită respectării intimităţii şi politeții;

-se roagă în fiecare seară pentru familie;

-când are timp, merge la biserica.

12.Nevoia de a fi preocupat în vederea realizării

-pacienta este mulţumită de realizările sale, atât profesionale, cât şi familiale;

-doreşte să se însănătoşească repede, pentru a se ocupa de îngrijirea familiei;

13.Nevoia de a se recrea

-îi place să se plimbe, să tricoteze, citeşte şi este vizitată de prieteni, şi rude.

14.Nevoia de a învăța cum să-ți păstrezi sănătatea

-pacienta este interesată să afle cât mai multe despre evoluţia bolii și despre evitarea complicațiilor

Din cele 14 nevoi următoarele nevoi au fost afectate:

1.Nevoia de a bea și a mânca – grețuri, vărsături, inapetență

2.Nevoia de a elimina – polakiurie, disurie, senzație de tenesme vezicale

3.Nevoia de a dormi și a se odihni – durere lombară, insomnie, agitație

53

PLAN DE ÎNGRIJIRE NURSING

Nr. crt.

Nevoia perturbată

Problemele pacientului

Obiective Intervenții Evaluare

Autonome Delegate

1. Nevoia de a elimina

- polakiurie

- disurie

- senzație de tenesme vezicale

-calmarea durerilor și normalizarea micțiunilor

-aigur repaus la pat din cauza durerilor

-aerisesc camera și schimb lenjeria de pat și de corp

-îi recomand pacientei să consume multe lichide,2l/zi

-aplic căldură locală

- administrez medicația recomandată de medic: Algocalmin 2fiole/zi IM

- fenomenele urinare s-au ameliorat

2. Nevoia de a bea și a mânca

- grețuri

- vărsături

- inapetență

-oprirea grețurilor și vărsăturilor

-pacienta să fie alimentată și hidratată corespunzator

- ajut bolnava să mănânce și să se hidrateze corect, explicandu-i cât de necesar este acest lucru

-aerisesc camera

-schimb lenjeria de pat și de corp

- administrea medicamentelor recomandate de medic:Metoclopramid 3tb/zi:No-Spa fiole 2/zi

- grețurile și vărsăturile au disparut

- alimentația și hidratarea a revenit la normal

3. Nevoia de a dormi și a se odihni

-agitație

-insomnie din cauza durerii lombare

- calmarea durerii lombare

-pacienta să beneficieze de somn

-ajut pacienta să se relaxeze: seara îi fac o baie caldă, o învăț tehnici de respirație

-îi explic pacientei

-administrez medicația prescrisă de medic:Diazepam 1/zi seara;algocalmin 2 fiole/zi,

- în urma tratamentului durerea a dispărut și somnul a revenit la normal

54

corespunzător cantitativ și calitatativ

lucrurile cu care își poate ocupa ziua: citind un pic după care să se culce un pic, lucruri care o liniștesc și poate dormi liniștită .

Epicriza

După 10 zile de spitalizare, bolnava se externează cu stare generală ameliorată, grețurile și vărsăturile au dispărut, durerile s-au ameliorat,alimentația și hidratarea a revenit la normal.

Ea a suportat bine tratamentul care va fi continuat și la domiciliu alături de un regim și o hidratare corespunzătoare bolii ei: fără grăsimi și sare în exces; multe supe, legume și fructe , și apă cât mai multă.

Se recomandă:- continuarea tratamentului cu Algocalmin 2/zi,Enalapril 2/zi,Metoclopramid 1/zi

-evitarea frigului și a umezelii

-revine la control peste o lună

55

CAPITOLUL VI

CONCLUZII

În urma elaborării lucrării despre colica renală, reiese că aceasta este o boală care pune probleme majore organismului uman, de aceea, în activitatea noastră, noi, asistentele medicale, trebuie să dăm dovadă de o conduită corectă în îngrijirea şi educaţia bolnavilor.

Astfel, responsabilităţile esenţiale ale asistentei medicale sunt de a promova păstrarea sănătăţii şi înlăturarea suferinţei.

Respectul de viaţă, de demnitatea umană şi faţă de drepturile omului, fac parte din îngrijirea medicală, iar aceasta nu trebuie sa fie influenţată de considerente privind naţionalitatea, religia, culoarea, vârsta, sexul, opiniile politice şi statutul social.

Asistenta medicală acordă îngrijiri pentru sănătatea individului, familiei și colectivității, coordonandu-și activitatea împreună cu alte persoane ce muncesc în alte discipline din domeniul sănătății.

Asistenta medicală are rolul de a observa modificările survenite pacientului, modificări care trebuie raportate medicului, notarea zilnică în foaia de observaţie a parametrilor fiziologici, recoltarea de produse biologice şi patologice, aplicarea măsurilor de tratament igieno-dietetic.

Asistentei medicale îi revine datoria de a asigura condiţii favorabile, aerisirea zilnică a salonului, schimbarea lenjeriei de pat şi corp, de câte ori este necesar, întocmirea unui plan de îngrijire, administrarea tratamentului indicat de medic.

În studierea cazurilor despre colica renală, m-am folosit de noţiunile teoretice de specialitate, a planurilor de nursing.

56

CAPITOLUL VII

BIBLIOGRAFIE

1)Titircă Lucreția - Ghid de Nursing, Editura Viața Medicală Românească, 1996

2)Titircă Lucreția - Tehnici de evaluare și îngrijire acordate de asistenți medicali, Editura Viața Medicală Românească, ediția II 1996

3)Albu Roxana Maria - Anatomia și fiziologia omului, Editura Corint 1996

4)Dr. G. Baltă – „ Tehnici generale de îngrijirea bolnavilor”, vol.I, Ed. Didacticăşi Pedagogică, Bucureşti, 1988

5)Lucreţia Titircă Manual de îngrijiri acordate pacienţilor de asistenţii medicali

6) www.wikipedia.ro

7) www.regielive.ro

57