Zeii Fecioarei – volum

Autor: Claudia Ghişoiu

Cuprins:

A crescut iarbă A la Baudelaire

A rebours Alt fel de toamnă

Amărăciune Anima

Argheziană Basm

Cădere liberă Caesura

Capăt de aţă Copilărie Coşmar

Cu un oftat Damnaţii

Delir erotic sau Zeii Nuferilor Roşii Ecou

Ego te absolvo Ei nu ştiau Femeia mea

Femeie dormind lângă tigru Foc păgân

Gargui Hibernal Iarna

În budoar Într-o barcă Întruparea

Lanţul slăbiciunilor Lungul drum al vieţii către moarte

Magnolii Mai dinainte

Mai trist decât în cea mai tristă zi din viaţa mea Marele albastru Metamorfoză Mirosul apei

Mormânt verde Nedumerirea vulpii

Nisip Pâine şi sare Pământ şi apă Pentru Mateiu Poezia sub şa

Potop de cuvinte Renunţare Sânge maur

Struguri pentru vulpe Subpământul

Timp Ultimul act al disperării

Urme de paşi Vibraţie Vis lichid Viţa de vie

Zăpadă căzând pe cedri

A crescut iarbă

Am privit lung cărarea pe care plecaseşi... Şi aerul pe care-l respiram se ascuţea Şi-şi înfigea rădăcini în plămânii mei. Timpanele îmi zvâcneau Într-un ritm surd Ce-mi izbea venele. Eram o piatră, Lipită de gard, Cu ochii ţintă pe-o cărare, Corpul chinuit de-o zbatere continuă Şi creierul înecat de un urlet, Urlet ce venea din mine Şi se prelingea până la tine, Dar tu auzeai un slab ecou Ca un scâncet al unui copil bolnav. Ochii mi s-au acoperit de pete verzi Şi s-a făcut linişte. A crescut iarbă peste mine Şi peste cărarea pe care plecaseşi. A crescut iarbă.

A la Baudelaire

Fumezi alene. Mâna se face căuş în jurul pipei Încojurând-o cu infinită tandreţe, Ca pe-o femeie. Nori de fum Vin şi mă învăluie În fantasmagorii orientale. Mă prind în rotocoale Şi dansez prin aer Cufundată în vise. Fum şi aer Se amestecă în mine Până la epuizare.

Obosită, Mă cuibăresc în palma ta Şi mă las Să ard mocnit.

A rebours

Simt cum te zbaţi în mine. Balaur mic, prizonier Într-o cuşcă de carne. Solzii tăi mă dor, Îmi răscolesc vintrele. Pielea mi se revoltă, Urlă prin apă. Pupilele mi s-au dilatat Până la întuneric. Linişte. Un ţiuit puternic Asurzeşte gâfâiala mută. Mă trezesc pe podea Prăbuşită în apă, Ce şuieră când intră înapoi în piele. Un plâns în falset se aude în surdină. Te caut, te găsesc trist şi obosit. Îmi mângâi pântecele rănit până adormi.

Alt fel de toamnă

Frunze galbene Aşterni în calea mea. Frunze Galbene până la epuizare.

Amărăciune

“Vuietul mării se linişti dintr-o dată.” (Giuseppe Tomasi di Lampedusa ~ Ghepardul) Zione, N-a mai rămas nimic. Soare Şi praf. O fântană stătută – Ascunzătoare Pentru hoţi Şi cimitir pentru stârvuri De vaci furate. În depărtare Câmpii pârjolite. Strălucirea e doar un punct Deasupra capului. Un gust sălciu Stăruie în gură Oval ca o măslină. Singur, Gheparul dansează Printre umbrele de migdali. Soare şi praf, zione.

Anima

Raze de lună Înfăşurând porţi de cleştar Într-un abur luminos. Aer translucid, Linişte fosforescentă. Un oftat abia şoptit Se înfundă în Singurătatea absolută. Un bătrân Se clatină de drum lung În faţa cetăţii ferecate.

Cu o ultimă sforţare Îşi lipeşte fruntea de poartă. Lacăte uriaşe sar în mii de aşchii, Nervuri spasmodice urcă în gheaţă. Clătinându-se, bătrânul intră. ”Ai venit”, oftară zidurile. O siluetă albastră Se conturează dincolo de gheaţă. Luna îi acoperă Şi ceaţa inundă memoria. Anima se topeşte şi inundă pământul.

Argheziană

Parcă era toamnă Când m-am îndrăgostit. Niciodată fânul N-a mai avut mirosul tău Şi nici sâmburii merelor N-au mai avut gust de dragoste. Era târziu. Florile mi se veştejiseră între sâni Şi cireşele căzuseră de la urechi. Am întors faţa de la soare Şi erai lânga mine. Niciodată toamna Nu mi-a luat mai mult. Şi n-a dat.

Basm

Cufundaţi în lacul amintirilor noastre. Înotam unul către altul Şi ne roteam în cercuri largi Ca o barcă în derivă. Un peştişor de aur mi se-ncurcase în păr. L-ai luat şi l-ai prins in pumn.

Când ai desfăcut palma A ieşit un fluture auriu. Încântat de magia apelor Te-ai avântat către florile de nufăr. Miroseau îmbătător Şi erau albe Încât ai luat una şi i-ai băut nectarul. Am râs şi m-am rostogolit prin apă până la tine. Te-ai oprit brusc şi ai spus că sunt copil. M-am acoperit de solzi aurii şi ţi-am strigat: “Când ai să te copilăreşti Să vii să mai bei din flori de nufăr!” În timp, lacul amintirilor noastre a secat. Doar nuferii mai sălăşluiesc în adânc. În ei au cuibul fluturi aurii Care ies doar noaptea. Şi când se ascund, Un om coboară în mâl, Ia un nufăr şi-l bea. Apoi au dispărut şi nuferi şi fluturi aurii. Pe vatra fostului lac se mai zăreşte Doar corpul celui ce pare să fi fost cândva om, Acum acoperit de solzi aurii. Iar noaptea vine Una asemeni lui, Se culcă lângă el şi-i mângâie părul. Astăzi nu mai sunt nici ei. Doar uneori, când amintirile renasc Vechile parfumuri De flori de nufăr Doi fluturi mari, aurii Zboară pe deasupra lacului.

Cădere liberă

Cad în abis. Un nesfârşit cuprins În care mă afund uitând de tot. Adânc în noaptea conştiinţei umane E atât de linişte

Încât mă pot auzi gândind. Mă întorc cu faţa în sus. Privesc lumina soarelui Ce mă izbeşte cu violenţă: Încât îmi simt ochii arzând De o durere insuportabilă. Şi atunci îi închid. Nimic nu se schimbă, cred, Pentru că lumina şi întunericul Ţin de perspectivă. Oricum liniştea e aceeaşi, Gândurile în acelaşi haos. Mă întorc de unde am plecat.

Caesura

O harpă tremură. Miros suav de lemn de trandafir Sublimează sunetele lichide. Un abur senin Încarcă sinestezic Simţurile obosite. Bătăi înfundate, În tonalităţi minore, Apasă greu pe piept. Îmi ascund faţa în catifea. Liniştea oftează dulceag În gură. A mea. Caesura.

Capăt de aţă

Dă, Doamne, timpul înapoi cu o moarte. Ca un copil vreau să cred Că mâine va fi ieri

Şi omizile se vor schimba în fluturi. O umbra întunecă ochii, Spasmul unui nerv Încleştează dinţii. Când s-au înfăşurat omizile în cocon Ca să moară? Eu nu ştiu nimic. Aşa, Stau acum cu ghemurile deşirate în poală, Mă gândesc că am uitat să mă gândesc, Apuc un capăt de aţă şi trag. Văd că se deşiră coconul În care m-am înfăşurat. Doamne, eu n-am să fiu niciodată fluture! Trag cu furie de aţă. Timpul nu se deşiră niciodată-napoi.

Copilărie

Torceam Fire de iarbă. Fuiorul mi-a căzut Şi s-a deşirat în poală Odată cu iluziile şi uitările mele. Am apucat capătul firului Şi l-am înfăşurat încet Pe deget. Capătul era departe Şi zilele se scurgeau buclă. Iarba se usca chircindu-se. Degetul se umflase Ca degetul lui Dumnezeu. Am smuls, Am rupt Şi am ars. Am dat fuga pe câmp, M-am ascuns într-o căpiţă Şi am adormit Sugând degetul.

Coşmar

Închisă într-un colac de spaime, Adormeam Şi mă trezeam În sunetul plesnit Al biciului din mine. Mâini verzi Cu pielea roşie – Negru profund. Respiraţia mea amputată Ofta sec La moartea lor. Biciul şuiera, Mânându-mi spaimele la galop – Nori de praf în întunericul nopţii. Adormeam Şi nu mă mai trezeam.

Cu un oftat

Păşeam încet. Flori de tei se zdrobeau sub tălpile mele Şi parfumul lor muribund Îmbăta voinţa şi distila privirea. Mă uitam în ochii tăi şi aşteptam Să-ţi fie dor de mine. Voiam să te văd plecat şi venind, Alergând pe pietre până la mine. Voiam să mă cuprinzi, Să-mi tunzi părul Şi să-mi muşti buzele Ca doar pentru tine să mai fiu femeie. Voiam, lup tânăr, să-mi urli că mă iubeşti Până m-aş fi învineţit sub izbitura ecoului. Voiam atât de mult atât de multe Incât mă clătinam sub mine. Dar nu ştiam cum să-ţi spun,

Şi cădeam pe pieptul tău Cu un oftat.

Damnaţii

Când te-am văzut ultima oară, Zăceai prăbuşit într-un fotoliu, Schimonosit de durere. Inelele îţi alunecau de pe degete Rostogolindu-se pe podea. Broboane de transpiraţie grea Ţi se prelingeau în ochi. Când m-am apropiat, Ai rânjit slab imaginii spălăcite Şi un horcăit neinteligibil Ţi s-a oprit în gât. Am văzut atunci rana groaznică Ce mustea de sânge neînchegat. Buzele mă ardeau Şi am pus gura pe rană. Blestemată, blestemată, blestemată! Un şuvoi de viaţă şi moarte Se prăvălea în mine Şi mă îneca. Inima ta mi se zbătea în gât. O clipă te-ai uitat la mine Şi rânjetul ţi s-a transformat În hohot de râs. Camera începu să se învârtă, Pereţii căscau guri Care îmi şuierau numele. Blestemată, blestemată, blestemată! Umbrele dansau în jurul meu Şi oglinzile se spărgeau în infinite ţăndări. Prea târziu pentru regrete. Am rânjit şi eu, Mi-am şters sângele de la gură,

Şi am plecat Târându-mă în paşi de dans.

Delir erotic sau Zeii Nuferilor Roşii

Tabloul I poţi să simţi piele transpirată de încordare, pe care mâinile îţi alunecă poţi să auzi răsuflări tăiate poţi să vezi ochi flămânzi, care devorează ce privesc poţi să guşti, dulceaţa buzelor, pe care se prelinge un fir de transpiraţie, aşa încât dulcele se amestecă împreună cu săratul şi are gust a om nimic nu e mai uman ca doi oameni ce se contopesc şi după toate acestea poţi să vibrezi împreună cu tot aerul din jur şi vibraţia să te cuprindă într-un vârtej, un vârtej al simţurilor, în care te pierzi orice gând raţional încetează doar simţi simţi, guşti, auzi, atingi şi te înfiori şi adulmeci tragi în plămâni miros de carne umană, de carne ce mişcă, se încordează emană către tine chemări miros ce te absoarbe într-un delir miros ce îţi penetrează porii pori din care iese apă apă limpede, de culoarea dorinţei din tine apă ce se prelinge de pe tâmple până pe barbie şi se adună într-o picatură preţioasă care încremeneşte timpul până când pică.... pe buzele mele înfierbântate unde se evaporă într-o clipită, umplând camera de un parfum dulceag parfumul dorinţei tale şi buzele uscate şi crăpate de focul lăuntric, se desfac sub dogoarea răsuflării tale şi crapă, şi dor şi tu îţi deschizi gura şi laşi apa să se prelingă pe ele apă tămăduitoare apa ta apă ce le vindecă, se încheaga pe ele, le cuprinde şi nu le mai dă drumul linişte printre buzele reînnoite scapă un geamăt şoptit şi o vibraţie se sparge de pereţii muţi ai odăii mâna ta se înclesteaza în pielea mea, strânge ce ar vrea să pătrundă pielea se zbate şi geme în strânsoare

strânsoarea slăbeşte pielea suspină sub palmă palma mângâie ce a strâns pielea se întinde după palmă şi o sărută Tabloul II şi ochii mei văd în ochii tăi tânguirea şi se întind către ei şi pupilele se dilată, îmbrăţişează ochii tăi şi verdele înghite totul, se colorează în oranj oranj în ochii tăi şi în mintea mea slăbită oranj pe buzele tale tremurânde oranj respiră plămânii tăi delirul meu oranj şi dorinţa ta verde trupul tău încordat, şi pielea mea udă părul meu, îmbibat în transpiraţia încordării mele, coboară picături oranj ce se preling şi cad pe dalele de piatră mici bălţi oranj se adună jos, unite de noi prin simţuri ce se formează şi deformează spre a ne oglindi mişcările suntem duplicaţi în zeci de pete vii lichide ce iau forma trupurilor chinuite de pasiune de aşteptare de frenezia dureroasă a momentului şi atunci trupurile noastre încep să cânte şi ecoul oglinzilor oranj trimit înapoi sunetele plăcerii, multiplicându-se într-o simfonie de sunete oranj, de plăcere lichidă ce ni se prelinge pe trupuri fiecare muşchi intră în armonie, încordarea e ca o harpă mângâiată de voinţa pasională degetele tale ce îmi ating pielea şi astfel ating corzile harpei pielea mea care suspină sub atingerea ta oglinzile oranj care delirează sub atingerea ta Tabloul III pupilele mele dilatate în care tu înoţi irişii mei de care te prinzi şi te roteşti lent în cercuri ce adorm mintea şi deschid instinctele lacrimile mele neformate în care îţi sădeşti dragostea ochii mei care se închid sub presiunea ta mintea mea ce refuză să se mişte mâinile mele inerte care se încolăcesc în jurul tău lujeri de nuferi palmele mele, nuferi albi ce îţi mângâie obrajii obrajii tăi înflăcăraţi ce ard petalele albe ele urla de durere şi devin roşii oglinzile devin şi ele roşii respiraţia ta roşie intoxicantă nuferii care urlă, harpa ce se sparge sub violenţa culorii

lujeri verzi ce se strang în jurul tău răsuflarea ta care arde totul în roşu, cade în valuri peste mine mă încordez sub focul tău lichid mă arcuiesc aş vrea să scap dar nu pot roşu ce îmi pictează pielea scrie pe ea versuri păgâne într-o limbă uitată petalele mele ridicându-se către tine, implorând mut dogoarea ta biciuindu-le fără milă toţi bobocii mei explodează şi devin flori de carne carne ce te cheamă carne ce te întunecă te doare nu îţi mai dă drumul carne în care te afunzi uitând de tot carne ce miroase a nuferi înroşiţi de pasiunea ta ucigatoare te îneacă, gura îţi e invadată de petale cu gust amărui se desfac în gura ta le uzi cu apa ta mă înghiţi încet mă respiri îţi mângâi ochii pe dinăuntru simţi atingeri de petale moi în orbitele tale clipeşti şi parcă se închid şi se deschid flori vorbeşti, şi un nor de polen se împrăştie în aer cu fiecare cuvânt râd sub polenul tău sunt acum acoperită de o pulbere aurie pulberea cuvintelor tale şoptite de-a lungul pielii mele sunt o zeiţă de aur fertil la care te închini mâini necredincioase ating zeiţa de carne şi polen zeita e vie şi e a mea Tabloul IV sunt consumat de tine de floarea mea carnivoră, ce te umple pe dinăuntru de polen auriu ce a sădit în tine mugurii idolatriei trupul tău care arde mocnit pe altarul meu trupul tău plin de petale şi tămâie, ofrandă adusă idolului frumuseţii îţi laşi capul pe pântecul meu, părul tău plin de petale şi polen aruncă în juru-i un nor parfumat când se aşează pe pielea de zeiţă pântecele cântă înăuntru, vorbeşte în limbi uitate demult o lume întreagă pe care o asculţi cu urechea lipită de piele o lume ce vorbeşte, cântă, mişcă şi aleargă veşnic mâna aurie îţi atinge şuviţele căzute neglijent pe frunte

sute de petale mângâie abdomenul în caderea lor puzderie din sânii mei se prelinge lapte rosu, semn al trecerii tale pe acolo zeiţa aurie înroşita de păcat de adoraţie laptele roşu se amestecă în polenul auriu şi formează un lut fertil ce ne curpinde pielea ne uneşte şi ne leagă în vraja lui creatoare ce se strânge în jurul nostru şi împietreşte sub lovitura nemiloasă a timpului astfel încât, dupa milenii, când ne-au gasit oamenii eram două statui pe care ei le-au luat drept zei ne-au dus în temple şi s-au închinat ca la nişte idoli de piatră dar nimeni nu ştia că sub piatra roşiatică izvorând lumini aurii erau doi idoli de carne Epilog aceasta a fost povestea delirului viu în care Zei ai Nuferilor Roşii au devenit apă culori carne şi flori Zei ţinuţi în panteonul lumii şi cărora li se aduc ofrande în zilele când parfumuri grele apasă conştiinţa umană şi urletul cărnii asurzeşte mintea atunci, cu ofrande, ei îmbuneaza idolii ce aduc linişte în tremurul pasiunii înghiţind-o în ei mereu în ei

Ecou

Leagănă-mă. Am uitat să dorm. Umblu noaptea şi ziua, Dar mai ales între noapte şi zi. Te strig Şi tot eu îmi răspund. Chiar mai eşti? Unde sunt? Acum, că te-am găsit, Am obosit să te mai caut.

Tot nu ştiu unde eşti. Dar uitat să dorm. Leagănă-mă.

Ego te absolvo

Cu fruntea bătându-se de lespedea rece, Bărbatul zace In faţa altarului. Gemete îi zguduie pieptul Şi buzele murmură În neştire. Lumânările se sting, Icoanele îşi întorc faţa de la el. Degetele i se încleştează a rugăciune – Glasul e sfâşiat de neputinţă. Lemnul crucii naşte rădăcini Şi se înfig în mâinile lui. Clopotul se zbate Să rupă frânghiile. Paşi micuţi Încremenesc tăcerea. O mână subţire Mângâie fruntea transpirată Cu picături de sânge. Iertarea vine. Şi numele ei este femeie.

Ei nu ştiau

Te-am luat de mână Şi am pornit hai-hui prin iarbă. Ni se încolăcea de glezne Şi suspina când treceam mai departe râzând. “Aşa-i că peştişorii pot să zboare?” “Aşa-i.”

Şi lumea se mai întorcea o dată. Eu alergam prin iarbă, Tu mă prindeai în năvodul tău Şi-mi agăţai perle de urechi. Un curent de apă Îmi înnoda părul, Înlănţuindu-ne Ca o funie rece. Noi nu ştiam nimica. Pornisem la o plimbare Prin iarba De pe fundul mării.

Femeia mea

Un cuvânt. Miros greu de carne arsă. Cu el înfierat în coapsa mea, Am pornit să mă războiesc Împotriva lui, Ale cărui cuvinte Mă însemnaseră împotriva tuturor. Cuvinte veneau mereu mai multe. Înaintam printre ele, Spinii lor mă zgâriau, Zgândărindu-mi rana arzândă. O durere lichidă mi se prelingea Printre coapse. M-am prăbuşit în genunchi. Plăcere păcătoasă diluează durerea. Însemnul de pe coapsă prinde contur: Femeia mea. Devin un cuvânt În gura lui. Nu mă scuipa din gura ta, Mai bine înghite-mă. N-ai să mă simţi în pântecul tău, Şi n-ai să mă naşti niciodată.

Femeie dormind lângă tigru

Mârâit înfundat De tigru dormitând Între mâini calde ce netezesc blana. Somnul se tolăneşte greu. O încercare de coşmar Tulbură liniştea. Scrâşnet ameninţător de măsele. Şoapte blânde Alungă spaima. Un lătrat de câine Sparge noaptea. Femeia se ghemuieşte lângă tigru. Tigrul se întinde peste femeie. Fără trezire.

Foc păgân

Aerul era fierbinte, Vântul aducea limbi de foc Ce se târau pe mine. Buzele îmi erau crăpate Ca scoarţa de copac. Sunetele se încrustau în gâtul meu. Mă zbăteam cu mişcari dilatate Ca aerul pe care îl respiram. Am dus mâinile la ochi – Găvane negre şi arse. Arsura mi se plimbă pe corp: Degetul tău scrie pe pielea mea Blesteme de dragoste. Versuri arzânde Se înşiruie pe trupul ud. Mă leagănă ecou de incantaţii păgâne Şi miros de tămâie.

Gargui

A opta bătaie a clopotului. Într-o procesiune aproape mistică, Şirul de bivoli A întunecat capătul drumului. Cu noroiul uscat pe ei Şi coarnele răsucite, Păreau garguii unei vechi biserici Ce alungă spiritele rele. Doar minusculele ugere pietroase Îmblânzesc monstrul. Un bivol uriaş Se freacă de un copac. Lemnul geme, Frunzele cad puzderie. Teama se răspândeşte Ca o undă. Garguiul devine el însuşi Un duh rău. Se întoarce. Are un inel în nas.

Hibernal

Cu paşi rari Urcam Dealul copilariei mele. Ninsese trei zile. Nici o urmă. M-am strigat. În întinderea albă Mi-a răspuns Aburul ecoului meu. Ninge trei zile. Drumul înapoi e orb.

Intru în mine şi aştept. Larmă de câini în depărtare. Un copil mă ia de mână, Alunecăm spre noi. Îmi recunosc dinţişorii de lapte Şi râd isteric. Va mai ninge trei zile. Mă trezesc sugându-mi degetele. O fi nins.

Iarna

Animale ascunse în vizuini Şi copii chiuind pe dealuri. Aşa îmi amintesc iarna lor. Călare pe iarna mea Cu ciucuri la urechi, Făceam înconjurul lumii Albe. Aburii ne ieşeau din gură Rostogolindu-se ca nişte bulgări Şi de blană i se agăţau ţurţuri Pe care îi lingeam Până mi se topeau în gură. Într-o noapte-zi, A plecat scuturând din ciucuri Către a fost odată ca niciodată. Şi n-a mai fost a mea. N-ai mai venit să mă colinzi. Merele s-au copt în sobă Şi flori de gheaţă Îmi împăinjenesc privirea. Iarna asta a venit prea devreme Sau m-am născut eu Târziu.

În budoar

Ecourile Parisului te-au îndemnat să intri. Parfumuri de mosc Te ademeneau în transa simţurilor. Un portjartier de dantelă Aruncat neglijent pe un fotoliu Ţi-a trezit dorinţele. O glezna de femeie a fost deajuns Să te piardă. Te-ai rătăcit în buclele ei Şi n-ai mai găsit drumul Către tine. Ai descoperit mai târziu Că nici ea nu era acasă Şi a plecat să se găsească. Tu însă, Prizonier în budoarul femeii, Ai transformat în fetiş Şuviţe de păr împrăştiate pe pernă Şi un geamăt într-o cupă de cristal. Era doar un ecou. Era doar. De nicăieri.

Într-o barcă

Cândva, undeva, Am fost noi. Cu un evantai deschis în poală Te priveam printre gene Cum vâsleai. Soarele-ţi înmuia fruntea Şi buzele prinseseră culoare de vin dulce. Un fluture în aer Şi o mână cufundată în apă. Părul tău ce se mişca alene În bătaia vântului. Pluteam eu sau tu sau barca. Fericirea era cu o vâslă mai aproape. Doi oameni într-o barcă. Nimic mai mult.

Întruparea

Era odată O stâncă informă Şi diformă De care se izbeau păsările Zburătăcite de vânt. Ai luat formă dintr-un capriciu. O statuie a unui zeu păgân. Ţi-au pus ghirlande de flori În jurul gâtului Şi tămâie la picioare. Apoi, parcă soarele ninsese peste tine. Te-ai acoperit de polen, Şi a sădit în tine viaţă. Iar cu prima-ţi suflare Ce-ţi ieşi din piept, Te-ai transformat în idol de carne. Însă mâinile capricioase Care te făcuseră, Au deschis guri Care îţi cereau preţul întrupării. Dar ce aveai tu de dat Decât bucăţi de piatră spartă Şi praf de flori? Aşa că te-au gonit Şi au început furioşi Să-şi făurească alt zeu. Povestea se termină aici, Dar nu are sfârşit. Ai adormit, micul meu zeu?

Lanţul slăbiciunilor

Un scrâşnet de metal rece Mă trezeşte din amorţeală.

Un lanţ mă leagă De propria-mi slăbiciune Greoaie ca un leş. Şerpi se încolăcesc pe picioare Obscen. Frunzele se mişcă, Cărate de furnici care-ncotro. Miros greu de putreziciune. Tâşnesc în picioare Ca să fug. Lanţul mă culcă la pământ. Disperarea strânge fierul până la carne. Îmi rod piciorul Şi mă depărtez târâş, Lăsând în urmă o dâra de sânge. Slăbiciunea devine ciupercă în pământ.

Lungul drum al vieţii către moarte

Pe atunci cred că mai trăiam încă. Umblam însă ca un cadavru viu, Ca un mort ce n-are odihnă, Iară moartea îi refuză pacea. O arătare străvezie Cu buzele îngheţate, Cu sufletul pustiu şi trupul bolnav. Renunţasem să mai aud, Renunţasem să mai strig. Mă descompuneam lent, Lăsând în urmă fâşii din mine Ca pânzele unei corăbii naufragiate. Îmi refuzam viaţa şi eram refuzată de moarte. Am invocat spiritele adâncurilor Jurând să nu privesc niciodată înapoi. A bătut vântul de la miazănoapte. Marea s-a umflat

Şi valurile ameninţau să mă înghită, Şuierându-mi numele. Abia atunci mi s-a făcut frică Şi am vrut să privesc înapoi, Dar se făcuse târziu. Vântul îmi rupea carnea de pe oase. Când urletul a trecut, Devenisem spuma mării Ce se tânguie pe ţărm, Lăsând în urmă dâre efemere: Rămăşiţe. Dorinţa unui om De a parcurge Lungul drum al vieţii către moarte.

Magnolii

Şi pentru că nu ţi-am spus: Atunci când ai plecat Înfloriseră magnoliile. Şi fiindcă ai plâns prea mult A bătut gheaţa Pe florile mele. Fiecare cupă s-a rupt Şi s-a înfundat în pământul ud. Le-am adunat pe toate la piept Şi te-am implorat Să le-nvii. Nu m-ai auzit. Te pierdusei de mult în nori. Am rămas în grădină, Să-mi plâng copiii. Acum ţi-am spus: Ca să ştii. Deux jours après:

Pourquoi est-ce que tu pluies avec des pétales de magnolia? Ah, tu me demandes pardon? Je t’ai

pardonné depuis longtemps.

Mai dinainte

Mi-ai lovit pântecele De când ai ştiut. Eu însă te-am iubit Mai dinainte ca tu să ştii Că ai. Aşa că am răbdat Şi am aşteptat. Când te-am văzut Erai mic şi ud, Cu picioarele moi şi tremurânde. Te-am încălzit cu răsuflarea caldă Şi ţi-am lins moţul din frunte Până s-a încreţit. Pe vremea aia tu nu mai ştiai, Aşa că ţi-am spus eu Că ai picioare. Atingându-le. Şi cu preţul unei aduceri aminte Ai învăţat să te ridici. Eu nu mai puteam. Ştiusem că aşa va fi, Dar te-am iubit Mai dinainte de-a şti. Pântec rănit, N-ai putea să-mi spui cine sunt?

Mai trist decât în cea mai tristă zi din viaţa mea

De jale... De jale până şi morile au tăcut. Rădăcinile ard Şi pământul are gust de cenuşă. În genunchi stau în mine, Murmur o rugăciune. Cerul se întunecă Şi păsări negre zgârie norii.

Nu mai pot să plâng. De jale nici copiii Nu vor să mi se nască, Se vaită Şi se ascund înăuntru. Pământul mocneşte înfundat Şi scuipă jar. Morile scârţâie în vântul sterp. O umbră de cruce Se desface peste mine. De jale Plânge Dumnezeu.

Marele albastru

Tavanul, O adâncă mare Ce coboară spre mine. Valurile vorbesc între ele Şi chicotesc. Întind braţele şi le cufund în apă. Urechile ţiuie a gol. Zâmbet palid. Corpul alunecă Pe cearceafurile îmbibate În transpiraţie şi sânge. Apa iese şi intră prin toţi porii. Tavanul a ajuns până la mine. Oameni se apropie Cu mişcări largi. Un şuvoi cald tâşneşte Pe nas şi urechi. Imaginea ta fără contur Îmi apare în lumina filtrată prin apă. Mă desprind de pat Şi pornesc spre tine, Într-o mare de-albastru.

Metamorfoză

Mă scufund. Adânc. Mă desfac în cercuri largi Prinsă de curentul flămând al mareei. Pulsul mi se zbate în ceafă Şi vârtejuri de sunete Inundă mintea. Am amorţit. Fulguraţii de lumină Dansează pe lângă mine, Prin mine. Apa mă gustă, Ameţită de aroma de femeie. Într-o zbatere lină, Trupul începe să se unduiască. Îmi împlânt mâinile în tufe de corali. M-am scufundat. Prea adânc.

Mirosul apei

Sete. O movilă de pământ Se prăbuşise peste pieptul meu; Se chircea scrâşnind, Blestemându-mă că sunt stearpă, Ca tot ce ating se usucă Şi nici măcar apă nu mai izvorăşte din mine. Mergeam clătinându-mă, Îmi eram prea grea, Dar înaintam Fiindcă la capătul drumului Erai tu. Am ştiut că am pierdut urma Când mirosul apei tale Nu-mi mai făcea nările să freamăte.

M-am cuibărit orfană Într-o coajă de nucă Şi mi-am dat drumul la vale. Oi fi adormit, Te-oi fi strigat prea tare, Oi fi visat prea mult. Ţi-am simţit braţele cuprinzându-mă Şi lacrimile închegau pământul de pe mine. N-am deschis ochii. Ştiam câ eşti tu. Apa ta îmi făcea nările să freamăte.

Mormânt verde

Mi se zbătea tâmpla. Sângele îngroşat Urca anevoie spre creier. Au început să cadă picuri mari, Din ce în ce mai deşi, Până ce o perdea de apă S-a revărsat peste ochii mei. Am paşit prin iarba înaltă Ce urca până spre coapse. Am îndoit genunchiul Şi iarba mi-a urcat până la mijloc. Am întins palmele pe pământul ud Şi iarba a urcat până la umeri. Mi-am lipit tâmpla de un ochi de apă Şi iarba s-a încolacit în jur. M-a cuprins strâns, Ca o plantă carnivoră Îndrăgostită de prada În timp ce-o devorează. Şi sângele meu subţiat Cobora cu repeziciune Către degetele îngheţate. Cerul s-a întunecat Şi ochii s-au închis Sub mormântul verde.

Nedumerirea vulpii

Tu chiar nu înţelegi că vulpile nu calcă pe pământ Ca să nu lase urme? Ele calcă doar pietrele netede Care dorm şi visează în soare luminoase coşmaruri. Aşa te-am găsit odată Îngenunchiat pe malul râului, Desenând cercuri în oglindă. M-am apropiat tiptil, M-am frecat de tine Şi ţi-am lins părul de pe ceafă. Obosindu-mă cu indiferenţa ta Şi neputând să înţeleg Diferenţa dintre oameni şi pietre, Cu plictis, te-am împins în apă. Te-ai întors mirat: “Tu nu înţelegi că oamenii nu sunt pietre Şi că pietrele nu sunt arici Să se desfacă-n apă?” Am plecat tiptil. Să nu calc pe pământ Şi să las urme.

Nisip

Nisipul iubeşte picioarele Când lasă urme în el. Fiecare adâncitură Este sorbită cu lăcomie În memoria infinită. Mame scoici, Au născut oameni Care-au crescut leviathani. Zei au zdrobit munţi, Mări au înghiţit pământuri. Apa linge cu uitare Dinspre lume

Înspre necuprins. Nisipul iubeşte. Picioarele tale.

Pâine şi sare

Pâine Din care să muşti A copt, Şi sare Să o freci de trup Ca să-ţi miroasă pielea A lacrimi uscate. Pâine şi sare Pentru oaspete. Sunet de bucium Coboară în vale Şi întunecă seara. Cu ochii umezi Îmi împletesc părul Şi tac.

Pământ şi apă

Rănile adânci nu se spală prin ploaie. Bălţi în care picurii fac cercuri, Îmi aduc aminte de vorbele tale: Cercuri în mintea mea. Tufe de liliac se apleacau sub vânt, Îşi insinuau parfumul în creier. Melci care trasează căi neştiute prin iarbă Îţi deschideau drumul în ceaţă. Aer cu iz de piele udă Îmi cotropea mintea. Mă prăbuşeam în noroi Înghiţindu-l şi vârându-l în ochi. În ochi mai ales, ca să nu te mai văd.

Mintea scuipa aerul jilav Înecându-se cu miros de pământ şi apă. Săpam prin noroi cu degetele. M-am lăsat să cad în groapa căscată; Corpul îmi era greu şi străin, Mintea se rotea într-un mâl gros, departe de mine. Am zăcut acolo şi am aşteptat În timp ce mâlul creştea în jur. Am întredeschis buzele Şi l-am lăsat să-mi intre în gură. Mi-am simţit pruncii nenăscuţi Zbătându-mi-se în pântec. Îmi era negru de frig şi voiam să tremur, Dar nu puteam. Cum poţi să te îneci într-o groapă fertilă? Nu poţi. Aşa cum rănile adânci nu se spală prin ploaie.

Pentru Mateiu

Zaharicale împrăştiate Pe podea Şi pisici aristocrate Care se droghează cu opiu. O balerină de porţelan Spartă Se învârte ameţită. Un pian desfundat Şi corzi ce încă mai vibrează În mustăţile ce adulmecă. O moleşeală moale Răspândeşte parfum De flori uscate demult. Pisicile dorm pe pian. Aproape linişte. Numele tău îngânat păgân În caierul încâlcit al viselor mele.

Poezia sub şa

Iapă călăreaţă, Lasă-te, Să mă porţi Prin cer, Prin noroi, Prin mine. O să-mi lipesc gleznele De pântecul tău Ca să-ţi tin mânjii strânşi înăuntru. O să-ţi ard norii în faţă, Cărbuni de aer, Ca să mănânci jăratec. O să-ţi împletesc aurora în păr, Regină a văzduhului, Ca toţi muritorii să ţi se închine. O să beau din laptele tău Ca să trec lumea Prin copite. Am supt din laptele tău Iapă călăreaţă, Am ameţit Şi mai vreau.

Potop de cuvinte

Şi am plecat. Şi m-am tot dus. Preţ de şapte văi şi-o noapte-adâncă Ca să văd Dacă pot sta departe de tine. Azi, nici eu nu mai ştiu Dacă apele curg la deal sau în hăuri. Mi-aduc aminte De turla bisericii albe din deal Spre care priveam seara Şi mă rugam. Plouă, Doamne,

Să se reverse râurile şi fântânile, Să se potopească drumul până la tine. Şi Dumnezeu s-a îndurat De o biată femeie necredincioasă Şi a umplut pământul cu apă. Şi când, dârdâind cu genunchii la gură, Agăţată de turla bisericii albe Înconjurată de apă, Credeam că am scăpat, Ţi-am văzut luntrea, Noe singuratic, Şi mi-am deschis aripile Să-ţi spun că pământul va înverzi iară. M-ai cuprins în braţe Şi în faţa privirii mele uimite, Mi-ai spus că ai venit Să te închini la biserica albă. Azi nu mai ştiu de s-a-ntâmplat aşa Sau doar am vrut. Mai ştiu doar că A plouat patruzeci de zile încheiate Şi m-au găsit Delirând în turla bisericii. A, şi da, îmi aduc aminte! Nu pot să stau departe de tine.

Renunţare

Cavalcade de ierni. Poveşti spuse de reni bătrâni Despre haite de lupi înfometaţi. Vibraţii îngheţate văluresc aerul. Oameni străvezii Cu suflete albe De-a lungul zăpezii murdare. Curg lumini boreale Din părul prinţesei rătăcite. Paşi ce nu lasă urme, Contururi peste care umbra nu cade;

Doar aburul stă martor la trecere. Moartea devine un mit. Ochiul meu care se închide peste lume.

Sânge maur

Luna se apropiase ca un deşert de pământ Trezind vocea sângelui Care urla Să sfâşie întunericul. Cu mâini împletite în coamă Şi picioare lipite de crupă, Greabănul animalului Se încordează a fiară. Sângele maur întunecă mintea. Pământul îşi pierde conturul, Noaptea se mistuie în goana nebună. Dogoarea uscată ce scapără din copite Arde aerul. Părul îmi e învăluit în fum. Dar nu mă înspăimânt; Am învăţat să înghit focul Şi să-l ţin în pântece Până se linişteşte Şi curge. O linişte nefirească încremeneşte pustiul. Zburăm pe deasupra stepelor întinse De pământ pârjolit şi vânt sălbatic. În urmă rămâne nisipul strălucind În bătaia lunii.

Struguri pentru vulpe

Hai să găsim vizuina vulpii Şi să-i dăm struguri să mănânce. Vino cu mine-n pădure. Îmi voi lipi urechea de pământ

Ca să-ţi aud paşii Şi frunzele foşnind la trecerea ta. Vino cu mine în pădure. Să-ţi potoleşti foamea cu carnea mea Şi setea cu apa din ochii mei. Împlântă-ţi mâinile în părul meu Ca în coroana unui copac Şi acoperă-mi trunchiul cu muşchi. Strugurii din ochii tăi Îşi vor încolăci cârceii pe mine Sugrumându-mă. Căci în dragoste e întotdeauna Şi moarte. Dar ştiu că vei veni apoi Să-mi hrăneşti vulpea cu struguri.

Subpământul

Sub pământ Fug să mă ascund de tine. Aud cum calci pe deasupra mea; Arcul care iubeşte Câlcâiul lui Ahile Se încordează până îi plesnesc corzile. Aud cum scormoneşti după mine. Tu Stăpâneşti tot numitul Şi nenumitul dintre cer Şi pământ. Mie mi-a rămas doar subpământul. Îmi fac curaj şi mă afund În singurătate. Vei săpa prin văile pustii Până ce un nor de praf va întuneca soarele Şi te vei rătăci în întuneric. Ridică-ţi rădăcinile în văzduh Şi întoarce-ţi crengile în pământ. Gol. Rămâne doar întunericul.

Adânc, blajin şi atotcuprinzător. Cu mine.

Timp

Opreşte trecerea. Ştiu că acolo unde nu e moarte nu e nici iubire -, şi totusi te rog: opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea. ~ Lucian Blaga O întindere nesfârşită Şi aridă Ca un sâmbure de piersică blestemată Să nu se coacă. Nici un sunet. Nimic nu respiră, Nici vântul. Îmi încordez auzul. Bătăile inimii prind cadenţa Unui metronom Desenat în timpanul meu. Îmi coordonez mişcările după intervalul Dintre urcuşul şi coborâşul acului. Tic, tac. Tic, tac. Bătăile se succed tot mai repede Şi pierd şirul. Tremur. Nu mă mai deşira, Doamne, ca pe-un ghem! Lasă-mă aşa încâlcită.

Ultimul act al disperării

Căutam într-un punct de pe tavan Unde credeam că izvorăşte lumina. Obosită şi dezamagită, Mi-am întors privirea spre podea Şi te-am văzut.

Zăceai nemişcat, Rece, De sticlă. Am căzut la picioarele tale, Ţi le-am spălat Cu lacrimile mele Şi ţi le-am şters cu părul meu. Şi fiindcă erai tot rece, Şi nu mă binecuvantai, Te-am spart şi te-am zdrobit cu câlcâiele. De durere m-am prăbuşit În marea de cioburi. M-am târât Până ce toate cioburile s-au înfipt în mine, Nişte solzi străvezii. M-am întors spre tavan, Şi a început să curgă lumina.

Urme de paşi

Mergeam pe aceleaşi străzi pustii, Bătute de praf şi de paşi, Unde câini costelivi Urlă lugubru şi prelung După fiecare umbră nenorocită Ce trece pe deasupra lor. Fără să ştiu ce fac, Îţi urmăream paşii în întuneric. Până am ajuns la podul Ce uneşte Lumea aceasta De cea de dincolo. Acolo am stat şi te-am aşteptat Printre câinii ce îmi lingeau picioarele. Nici o umbră nu a trecut Pe deasupra mea. Am uitat unde sunt. Desenez urme de paşi în ţărână Şi mă rog pentru iertarea păcatelor.

Te voi aştepta şi după moarte. Eu şi strigoii câinilor ce urlă.

Vibraţie

Mi-e dor de tine. Încât Mi s-a strâns carnea pe oase Şi părul s-a înfăşurat pe faţă Ca un giulgiu. Spre ziuă, vibraţiile Pe care sunetul oftatului meu Le face în vid Se izbesc de perdeaua de linişte Cu care ţi-ai acoperit sufletul. Oftatul meu se sparge astfel Cu un zgomot asurzitor În mii de cioburi Ce sar şi se înfig În carne. Am obosit să-mi fie dor de tine.

Vis lichid

Se făcea că înotam cu tine Într-o apă cenuşie ca burta unei balene. O respiram Iar plămânii O sorbeau cu lăcomie. Am văzut Că mâna se deschide mai greu, Ochii clipesc mai rar Şi inima bate mai şoptit. Am pipăit apa densă. Prinsă în năvod, Am privit spre tine Şi am înţeles de ce se îngroşa apa. O înghiţeai,

O lăsai să-ţi devină sânge Şi apoi o aruncai afară. Apa, născută prea devreme, Se strângea de singurătate. Mă sufocam lent – Plămânii deschideau noi guri în mine. M-am trezit speriată. Tu dormeai liniştit lângă mine, Respirând profund şi senin, Cu somnul netulburat de vise al unui copil. Dar parcă aerul devenise mai dens.

Viţa de vie

Am zdrobit struguri cu câlcâiele. I-am golit Pentru că am vrut Să te simt mustind Sub picioarele mele. Am zdrobit boabe între dinţi Pentru că am vrut Să te simt sângerând În gura mea. Te-am zdrobit Ca să te simt cum mori. Te-am înghiţit Pentru ca să te simt cum renaşti. M-ai pătruns Ca să te simt cum mă ierţi. Mi-au crescut muguri şi cârcei. Te-am iertat şi eu.

Zăpadă căzând pe cedri

Te-am aşteptat la capătul drumului Spintecând pădurea de cedri. Se făcuse târziu şi nu mai veneai.

Era frig. Degetele îmi erau amorţite Şi buzele se albiseră. Zăpada scârţâia sub câlcaie Ca un ceas ruginit. Ningea, Fulgii se agăţau de gene Îngreunându-mi ochii. Clipeam încet, privind drumul din faţă Care şerpuia. Curbele alunecau insidios Ca o femeie într-un dans lasciv. Şi tu dansai cu femeia cu ochi de gheaţă, Alunecaţi în jur Şi-mi zâmbeaţi. Vă urmaream: fascinaţia copilului Care vede pentru prima oară zăpada. Paşii voştri alunecau tot mai departe Şi când am vrut să alerg M-am trezit îngheţată. Genele erau încărcate de zăpadă Încât n-am mai putut deschide ochii. Se făcuse târziu şi nu mai veneai. Zăpada cădea pe cedri.