Anca Focşeneanu

CIVILIZAŢIE JAPONEZĂ- de la origini până în epoca clasică

Anca Focșeneanu

Civilizaţie japoneză- de la origini până în epoca clasică

Editura EIKONCluj-Napoca, str. Mecanicilor nr. 48Redacţia: tel 0364 117252; 0728 084801; 0728 084802e-mail: edituraeikon@yahoo.comDifuzare; tel / fax 0364 117246; 0728 084803e-mail: eikondifuzare@yahoo.comweb: www.edituraeikon.ro

Editura Eikon este acreditată de Consiliul Naţional

al Cercetării Ştiinţifice din România (CNCS)

Descrierea C1P este disponibilă la Biblioteca Naţională a României

ISBN: 978-606-711-092-0

Imagine copertă: Utagawa Kuniyoshi - View of

mount Fuji Editori: Valentin Ajder

Anca Focșeneanu

Civilizaţie japoneză

2014

INTRODUCERE

Această lucrare prezintă civilizaţia japoneză de la origini până la începutul perioadei medievale, oferind repere esenţiale pentru înţelegerea contextului istoric şi intelectual în care s-a format cultura japoneză clasică.

Foarte rafinată şi variată, cultura japoneză clasică a devenit parte a culturii universale, mai ales prin operele literare în proză, dintre care Genji monogatari (Povestea lui Genji), scrisă de Murasaki Shikibu, este considerată primul roman din lume.

Un motiv în plus pentru care tema este relevantă este faptul că multe din elementele culturii clasice se regăsesc în Japonia contemporană. Arta japoneză se ghidează încă după principiile estetice clasice, literatura japoneză exploatează din plin miturile şi legendele vechi, sărbătorile cele mai importante din prezent provin din sărbătorile Curţii, iar cultura populară japoneză apelează deseori la arsenalul de creaturi supranaturale din vechile credinţe. În aceste condiţii, lucrarea de faţă contribuie şi la înţelegerea Japoniei contemporane.

De-a lungul lucrării urmărim procesul de formare a culturii japoneze clasice, proces care începe cu apariţia primelor artefacte şi a primelor credinţe în epoca preistorică, continuă cu întemeierea statului japonez timpuriu şi

6

În procesul formării culturii clasice există o serie de concepte-cheie. Este vorba în primul rând de cadrul geografic specific în care apare această cultură şi de credinţele şi sistemele de gândire care s-au format în arhipelag (de exemplu şintoismul) sau au fost aduse de pe continent (confucianismul, budismul etc.) şi apoi s-au constituit în fondul cultural tradiţional. În prima parte a lucrării am dedicat un spaţiu separat şi relativ extins prezentării acestor aspecte absolut necesare pentru înţelegerea expunerii din capitolele ulterioare.

Primul capitol, intitulat Japonia contemporană. Date generale, are ca scop principal o trecere în revistă a principalelor caracteristici ale Japoniei, acordându-se o atenţie specială caracteristicilor geografice care au jucat un rol important în formarea mentalităţii poporului japonez. Un aspect frecvent menţionat de cercetători în legătură cu identitatea japoneză este statutul de naţiune insulară al Japoniei, iar izolarea geografică a fost uneori dublată de o izolare culturală autoimpusă, contribuind la constituirea unei anumite imagini despre „sine” şi despre „celălalt”. Relieful Japoniei, dominat de munţi impunători, este de asemenea pus în legătură cu primele credinţe. Faimosul munte Fuji, a cărui imagine se găseşte astăzi pe ilustrate, pe tricouri, în filme, a fost venerat în vechime ca zeu şi este legat de toate manifestările artistice din Japonia. Pe vârfurile munţilor cu forme atipice sau ascunse în păduri milenare, se găsesc şi cele mai faimoase sanctuare ale credinţei şintoiste. Clima şi numeroasele cataclisme (taifunuri, tsunami-uri şi cutremure) care se produc frecvent în Japonia au conturat o anumită atitudine de împăcare a japonezilor cu dezlănţuirile naturii

7

Suprapunerea acestor credinţe cu origini diferite face ca fundalul mitic şi religios al Japoniei să fie foarte complex şi dificil de interpretat. Pentru a facilita înţelegerea acestui fundal, am prezentat cosmologiile implicate de aceste sisteme, categoriile de zeităţi, doctrinele, ritualurile şi sărbătorile, precum şi arhitectura şi arta specifice lor.

Pentru Shinto am insistat în special asupra conceptului de kami (zeu), care ridică mari probleme de definire, şi a miturilor care fac din zeiţa supremă Amaterasu (zeiţa soarelui) strămoşul familiei imperiale japoneze.

În ceea ce priveşte daoismul şi confucianismul, am ales acele aspecte care au exercitat un impact direct asupra societăţii japoneze, precum calendarul lunar sau gândirea confucianistă despre guvernare.

În ceea ce priveşte budismul, ne-am oprit în mod special asupra ramurii Mahayana, cea care s-a răspândit în Asia de est. Am acordat, de asemenea, o atenţie specială iconografiei budiste, pentru că, odată cu introducerea budismului, în Japonia îşi face apariţia arta sacră şi implicit reprezentările antropomorfe ale zeilor, aspect care lipseşte cu desăvârşire în cazul religiei indigene.

După aceste prime două capitole referitoare la contextul mai larg al culturii japoneze, urmează 6 capitole, destinate celor 6 perioade din cronologia istoriei Japoniei care se încadrează în epoca veche şi cea clasică. Cele şase capitole au o structură asemănătoare, conţinând aspecte legate de contextul istoric şi social, evoluţia credinţelor, inovaţiile din artă şi literatură etc.

Japonia începe să fie locuită din paleolitic când „arhipelagul” japonez era încă unit cu continentul asiatic în două puncte (nord şi sud), iar Marea

8

în colibe semi-îngropate şi îşi îngroapă morţii în „movilele cu resturi menajere” (constituite în principal de scoici) din jurul caselor. Aceste movile, numite kaizuka (lit. „grămezi de scoici”), sunt sursa cea mai preţioasă de informaţii pentru că, pe lângă rămăşiţele umane, aici s-au conservat vase şi unelte care ne permit să reconstituim viaţa de atunci. Descoperite pentru prima dată de cercetătorul american E. Morse, acestea au constituit un pas capital în fondarea arheologiei japoneze.

Dintre artefactele conservate se remarcă o serie de vase bogat ornamentate, dar fără uz practic, şi figurine reprezentând corpul feminin care indică apariţia unor credinţe în care fertilitatea şi magia ocupau un loc principal.

Următoarea perioadă, Yayoi (300 î.Hr. - 300 d. Hr.), reprezintă un salt cultural important şi poate fi echivalată cu epoca fierului. Acum se introduce de pe continentul asiatic agricultura (cultura orezului) şi prelucrarea metalului, precum şi roata olarului. Se face tranziţia spre o viaţă sedentară şi începe să apară o structura socială: în cadrul comunităţilor agricole se formează clanuri, numite uji, care se întemeiază pe ideea descendenţei dintr-un zeu tutelar (un strămoş comun) care protejează comunitatea şi pentru care trebuie îndeplinite diferite ritualuri. Apare astfel o primă formă a cultului strămoşilor, care se va dovedi atât de important în cultura japoneză de mai târziu.

Tot în această perioadă are loc şi un alt eveniment major - japonezii sunt menţionaţi pentru prima dată în istorie, prin intermediul cronicilor dinastice chinezeşti. Din aceste cronici aflăm că în arhipelag exista şi o organizare politică. Ele vorbesc despre o misterioasă regină-şaman, Himiko, care domneşte peste 30 de mici

9

Perioada Kofun (sau a „marilor morminte”) este cea în care apare în centrul insulei principale, primul stat imperial japonez, Yamato, prin unirea mai multor clanuri sub clanul Yamato, un clan puternic care pretindea că descinde din zeiţa supremă, Amaterasu. Conducătorii acestui clan sunt proclamaţi împăraţi.

Procesul de unificare reflectă tendinţele asemănătoare care apăruseră pe continent, dar şi încununarea evoluţiilor interne.

Emblematice pentru această perioadă sunt mormintele de mari dimensiuni construite pentru conducători, numite kofun (morminte antice). Acestea se regăsesc în tot arhipelagul şi au o formă specifică, unică în lume, iar ca dimensiuni sunt comparabile cu piramidele. Statuetele haniwa găsite la baza şi în interiorul acestor morminte constituie o sursă bogată de informaţii despre cum arăta societatea. În unele morminte s-au găsit „cele trei obiecte sacre”, considerate însemnele familiei imperiale, şi anume oglinda cosmică, sabia şi şiragul de perle magatama.

Statul Yamato se consolidează prin crearea unui sistem de ranguri numit uji-kabane, prin care, clanurile puternice aliate cu clanul conducător Yamato, primesc funcţii militare şi religioase în cadrul Curţii. Curtea japoneza se dezvoltă puternic datorită numărului mare de coreeni şi chinezi care vin de pe continent în această perioadă din cauza frământărilor politice de acolo, şi sunt integraţi în noul sistem. Ei aduc cunoştinţe avansate de medicină şi astronomie, arhitectură şi sculptură, creşterea viermilor de mătase, dar mai ales scrisul care va avea un rol decisiv în dezvoltarea noului stat.

Adoptarea oficială a culturii chineze are loc însă în epoca Asuka, şi este legată de introducerea

10

în practică realizarea unui stat japonez centralizat, după model chinez. El redactează o primă constituţie în limba chineză, restructurează sistemul rangurilor şi susţine autoritatea supremă a împăratului. Japonia este numită acum Nihon („locul de unde răsare soarele”), iar împăratul este numit Tenno (împărat ceresc), fiind pus pe o poziţie de egalitate cu împăratul Chinei.

Epoca Asuka mai este numită şi „epoca reformelor”, pentru că acum au loc două reforme esenţiale pentru centralizarea statului: Reformele Taika (Marile reforme) şi Codul Taiho ritsuryo. Reformele Taika constituie un fel de naţionalizare a pământului dublată de un sistem de taxe. împăratul devine „stăpânul” unic al tuturor pământurilor şi oamenilor care pe baza recensămintelor trebuie să se supună unui sistem de taxe.

Codul Taiho ritsuryo încununează aceste măsuri prin stabilirea unei structuri ierarhice a guvernării centrale şi locale care va rămâne în vigoare până în zorii modernizării Japoniei. împăratul se află în vârful piramidei ierarhice şi se bucură de o putere pe care rar o va mai deţine de-a lungul istoriei Japoniei.

Influenţa modelului chinez în conceperea acestor reforme este evidentă, dar există şi o serie de adaptări la realitatea şi spiritul japonez. Cea mai importantă deosebire este faptul că, în guvernarea centrală japoneză se introduce un Birou al cultelor (mai precis al religiei şintoiste, indigene) care are statut egal cu Consiliul de Stat. O altă deosebire este constituită de păstrarea criteriului eredităţii pentru promovări şi accesul la ranguri, spre deosebire de criteriul meritocraţiei care domina sistemul din China.

În epoca Asuka relaţiile Japoniei cu China sunt

11

numită Heijokyo (Nara de astăzi), loc ales prin tehnicile geomanţiei. în centrul capitalei se afla palatul înconjurat de reşedinţele noii aristocraţii şi o serie de temple ale sectelor budiste. Nara este o perioadă cosmopolită în timpul căreia mulţi străini vizitează Curtea japoneză.

Împăratul conduce prin intermediul guvernului de tip ritsuryo. Provinciile sunt conduse de guvernatori loiali curţii şi aleşi dintre familiile de la curte. Budismul devine religie de stat. împăratul Shomu, „cel mai budist dintre împăraţii Japoniei”, proclamă edictul de construire a Marelui Buddha la templu Todaiji care devine centrul budismului din toată Japonia. La Todaiji, ca şi în templele principale construite în fiecare provincie, se recită rugăciuni speciale pentru binele şi prosperitatea naţiunii japoneze.

Arta este prin excelenţă budistă şi cunoaşte o dezvoltarea puternică. Ea devine aproape sinonimă cu templul Todaiji, statuia Marelui Buddha şi clădirea Shosoin care adăposteşte donaţiile familiei imperiale către acest templu.

În această epocă se naşte şi literatura japoneză. Sunt compilate cronicile istorice Kojiki şi Nihonshoki pe care folcloristul Yanagita Kunio le consideră un fel de „cărţi sfinte ale şintoismului”. Apare şi poezia japoneză cu formă fixă waka, prin culegerea Manyoshu unde găsim autori din toate straturile sociale.

Dar epoca de glorie a culturii japoneze pure este constituită de epoca Heian (794-1185). Numită şi „epoca de aur a culturii japoneze”, epoca Heian începe o dată cu mutarea capitalei la Heian (vechiul nume al oraşului Kyoto) în care, pentru a se evita amestecul clerului în politică, nu sunt acceptate templele. Tot acum, Curtea decide

12

Se construiesc reşedinţe în stilul shinden-zukuri care permit admirarea naturii în grădinile care le înconjoară şi integrarea picturii in arhitectură prin paravanele şi uşile glisante care delimitează spaţiul interior. Pe aceste suprafeţe va apărea pictura yamato-e, tipic japoneză, în care se reflectă motivele din poezie. Nobilii se desfată cu emaki-mono, suluri pictate care ilustrează marile opere romaneşti ale epocii.

Femeile joacă un rol esenţial în această epocă în care capătă acces la instruire pentru că apar silabarele kana, o posibilitate de a scrie limba japoneză fără a se mai recurge la ideogramele chinezeşti. Ele vor profita din plin de această ocazie şi vor deveni creatoarele celor mai importante opere literare ale epocii.

Şi la curte se impune un spirit eminamente feminin, asociat cu tot ceea ce este japonez şi intim, prin contrast cu spiritul masculin, asociat cu stilul chinezesc şi oficial.

Se observă mari schimbări şi în domeniul religios. Este importat din China budismul esoteric prin intermediul a două noi şcoli, Tendai şi Shingon, care predică posibilitatea salvării în această viaţă. Kukai, cel care întemeiază şcoala Shingon, este o personalitate marcantă a culturii japoneze care a contribuit mult la dezvoltarea învăţământului, construirea de temple, arta caligrafiei şi, despre care se presupune chiar că a inventat silabarele kana.

Un aspect important este şi sincretismul şintoismului şi budismului. Zeităţile kami încep să fie văzute ca fiind diferite ipostaze, avatari ai zeităţilor budiste, iar mici sanctuare Shinto încep să fie construite în interiorul templelor budiste.

Religiile populare se dezvoltă în paralel cu cele oficiale. Acum ia naştere shugendo („calea asceţilor

13

Epoca Heian încheie şi încununează procesul de cristalizare şi fixare a culturii japoneze clasice a cărei amprentă inconfundabilă se manifestă până în prezent, chiar dacă, de-a lungul timpului, au avut loc schimbări ale paradigmei culturale.

Lucrarea noastră a ales să se limiteze la epoca veche şi cea clasică care culminează cu Heian, tocmai pentru că ele reprezintă o primă etapă a civilizaţiei japoneze, un ciclu cu trăsături bine definite, fără înţelegerea căruia nu se poate face niciun studiu profund al epocilor ulterioare.

Pentru realizarea acestei lucrări am folosit drept surse atât lucrări de referinţă mai vechi (unele reeditate), cât şi numeroase lucrări de dată recentă, precum şi surse electronice.

Domeniul civilizaţiei japoneze se bucură de o serie de lucrări de referinţă, precum cele ale lui Reischauer (1964), Hall J. W. (1971), Sansom George (1963), Tsunoda et al. (1964) care ne-au facilitat munca de documentare.

Am folosit atât materiale publicate în Occident, cât şi materiale publicate în Japonia, în limbile japoneză, engleză şi franceză. Am încercat, de asemenea, să valorificăm puţinele lucrări în domeniu publicate în limba română, din care amintim Simu (1994) şi Matsui (1982).

Pentru documentele în chineză clasică şi limbă veche pe care le-am citat am folosit în general traduceri consacrate în engleză. În cazurile în care există traduceri în română, le-am folosit pe acestea. Ne-a fost extrem de utilă antologia lui Tsunoda et al (1964).

Pentru subcapitolele dedicate budismului şi confucianismului, sursele în limba română au fost mai bine reprezentate. Pe lângă o serie de

14

O parte din sursele bibliografice au fost procurate în timpul stagiului de cercetare pe care l-am efectuat în Japonia în 2008 şi în timpul unor scurte vizite în Tokyo şi Kyoto în 2013. Fotografiile incluse în volum au fost făcute de asemenea cu aceste ocazii.

În procesul de documentare şi elaborare a acestei lucrări am avut ocazia de a purta discuţii incitante cu colegii de la Departamentul de Limbi Orientale al Universităţii din Bucureşti. Le mulţumim pentru sugestii şi comentarii.

Un sprijin esenţial în realizarea acestei lucrări a venit din partea prof. Florentina Vişan care ne-a încurajat constant pe parcursul acestui proiect şi ne-a ajutat să ne lămurim o serie de aspecte legate de spaţiul est-asiatic şi paradigmele

JAPONIA ASTĂZI. DATE GENERALE

Japonia, numită în japoneză Nihon sau Nippon ( „locul de unde răsare soarele”), este o ţară insulară situată în oceanul Pacific, în dreptul coastei Asiei de est.

Japonia este o monarhie constituţională, actualul împărat, Akihito fiind al 125-lea împărat dintr-o linie imperială neîntreruptă de la înfiinţarea legendară a Japoniei în 660 î.Hr.1

CARACTERISTICI GEOGRAFICE.AŞEZAREA

Arhipelagul japonez este format din patru insule principale care se întind de la nord-est spre sud-vest: Hokkaido, Honshu ,Shikoku şi Kyushu . Honshu este insula centrală şi are cea mai mare suprafaţă, iar Shikoku este insula cea mai mică. (Fig. 1)

Aceste patru insule reprezintă aproximativ 98% din teritoriul Japoniei. Alte aproximativ patru mii

1 Constituţia actuală stabileşte rolul simbolic al împăratului. Statutul casei imperiale nu permite accesul la tron decât moştenitorilor de sex masculin. Odată cu urcarea pe tron a împăratului Akihito a început era Heisei.

16

Pe lângă acestea, importante din punct de vedere cultural sau turistic sunt şi câteva insule mici din apropierea coastelor: Sado (în apropierea coastei prefecturii Niigata), Oki (în apropierea coastei prefecturii Shimane), Awaji (între Honshu şi nord-estul insulei Shikoku) şi Tsushima (la nord de Kyushu)2.

Arhipelagul are o lungime de aproximativ 3300 km, traversând mai multe zone climatice.

Punctul cel mai vestic este constituit de insula Yona-guni, cel mai sudic de insula Okino, cel mai nordic de insula Etorofu, şi cel mai estic de insula Minami-tori.

Japonia are o suprafaţă de aproximativ 378.000 km2, fiind comparabilă ca mărime cu statul american California, sau cu statul european Finlanda. Luând în considerare aceste date, s-ar putea spune că Japonia este o ţară mică, dar, aşa cum arată Reischauer şi Jansen (1995: 4) mărimea unei ţări nu este dată numai de suprafaţa sa propriu-zisă, ci şi de densitatea populaţiei, precum şi de produsul naţional brut. Privită din acest punct de vedere, Japonia se clasează printre primele naţiuni ale lumii.

Fiind o ţară insulară, graniţele naturale ale Japoniei sunt constituite de oceane şi mări (Fig. 2). La est se află oceanul Pacific, la vest marea Japoniei, la sud marea Chinei de est, la nord marea Okhotsk, iar între insulele Honshu şi Shikoku se întinde marea interioară Seto. Lungimea coastelor Japoniei este de aproximativ 34.000 km. În special Marea Japoniei, care este o mare de mică adâncime, oferă peisaje naturale

17

se îndreaptă din Kyushu spre marea Japoniei. Din nord spre sud curge un curent rece, Curentul Kurile. La confluenţa dintre acesta şi Curentul Japonez s-a format o zonă extrem de propice pentru viaţa marină şi, în consecinţă, pentru pescuit.

Ţările aflate în imediata apropiere a Japoniei sunt Rusia, Coreea şi China. În zilele senine, din Kyushu se poate vedea peninsula coreeană.

Ţărmurile Japoniei formează numeroase golfuri, iar oraşele situate in aceste golfuri sunt porturi importante. Astfel, în golful Tokyo sunt situate porturile Tokyo şi Yokohama, în golful Osaka, porturile Osaka şi Kobe şi în golful Ise, portul Nagoya. Japonia are şi câteva peninsule importante, precum Shima, Nato, Kii şi Izu.

Capitala Japoniei este oraşul Tokyo care are o populaţie de aproximativ 12 milioane de locuitori, fiind una dintre cele mai mari şi trepidante metropole ale lumii. Tokyo a devenit capitala Japoniei în 1868, la începutul erei Meiji (1868-1912). Vechiul nume al oraşului este Edo („capitala din est”). Din secolul al XVII-lea până în 1868, Edo a servit drept sediul şogunatului Tokugawa.

În Tokyo sunt concentrate toate instituţiile importante, el fiind centrul economic şi cultural al Japoniei.

DATE DEMOGRAFICE

La nivelul anilor 2013, Japonia avea o populaţie de aproximativ 127 milioane locuitori, depăşind astfel cele mai mari ţări europene precum Franţa, Germania, Anglia şi Italia. Pentru că majoritatea

18

dintre caracteristicile Japoniei şi conferă un caracter foarte omogen populaţiei acestei ţări3.

În ceea ce priveşte nivelul de trai, 90% din populaţie consideră că aparţine clasei de mijloc. De asemenea, Japonia se mândreşte cu un procent de alfabetizare de 99%4.

Religiile principale din Japonia sunt shinto (şintoismul), budismul şi creştinismul. Statistici din 2005 indică un procent de 83,9 % şintoişti, 71,4% budişti şi 7,8% creştini. Primele două religii nu se exclud, de aceea mulţi japonezi declară că sunt şi budişti şi şintoişti, din acest fapt rezultând şi inconsecvenţa procentelor5.

În prezent, Japonia se confruntă cu două mari probleme în ceea ce priveşte populaţia, probleme care sunt strâns legate între ele. Prima este rata foarte scăzută a natalităţii (1,41 în 2012), iar a doua, procentul îngrijorător de mare al populaţiei cu vârstă peste 65 de ani (aproximativ 23 % în 2012). Aceste două trăsături fac ca Japonia să fie o societate îmbătrânită. Procentul ridicat al populaţiei cu vârstă înaintată are drept cauză şi faptul că Japonia are una dintre cele mai mari speranţe de viaţă din lume, fiind ţara cu cele mai multe persoane care au depăşit vârsta de 100 de ani din lume.

În acest sens, cităm câteva titluri de ziare din 2002, referitoare la acest aspect „Japan has the oldest man in the world: a 112 year old retired Japanese silkworm breeder has inherited the title 3. http: //www.indexmundi.com/japan/demographics-profile.html. Drepturile minorităţilor în Japonia constituie o problemă larg dezbătută. Politica Japoniei de a menţine numărul străinilor limitat, precum şi diferite tipuri de discriminări la adresa acestora, sunt des criticate

4. http: //www.indexmundi.com/japan/demographics-profile.html. Clasa de mijloc bine dezvoltată este de asemenea un factor care asigură un grad mare de omogenitate populaţiei Japoniei.

5. http: //berkleycenter.georgetown.edu/resources/counties/japan/people

19

about their growing number.” (Ele sunt preţuite ca un exemplu de viaţă lungă în Japonia, o societate care venerează bătrânii, dar este şi foarte preocupată de numărul lor foarte mare) (BBC news, 1 august, 1998).

După cum arată Sugimoto (2003: 72), datorită speranţei mari de viaţă, în Japonia coexistă cel puţin patru generaţii diferite care au fiecare propriile valori şi stiluri de viaţă, precum şi probleme specifice. Autorul numeşte aceste generaţii astfel: „generaţia războiului”, „generaţia postbelică”, „generaţia prosperităţii” şi „generaţia globală”. Rezumăm mai jos caracteristicile acestor generaţii (Sugimoto, 2003: 74-78).

„Generaţia războiului” este cea a celor născuţi în jurul anilor 1930. Aceştia au experimentat războiul ca adulţi. Apoi au experimentat perioada de punere sub semnul întrebării a valorilor cultivate în timpul războiului. Au intrat pe piaţa muncii în timpul refacerii Japoniei de după război. Au o puternică conştiinţă a eticii muncii şi respectă mult monarhia. Stilul lor de viată poate fi caracterizat drept premodern.

„Generaţia postbelică” îi cuprinde pe cei născuţi între sfârşitul anilor 1930 şi anii 1950. Ei au experimentat războiul în copilărie şi au fost educaţi într-un nou sistem în care s-a pus accentul pe libertate şi democraţie. Japonia a cunoscut atunci o creştere economică puternică. Membrii acestei generaţii păstrează simţul puternic al eticii muncii manifestat de părinţii lor. Stilul lor de viaţă este modern.

„Generaţia prosperităţii” îi cuprinde pe cei născuţi între 1950 şi 1970. Aceştia nu au cunoscut

20

RELIEFUL

Relieful Japoniei este variat, oferind peisaje naturale de o rară frumuseţe. Peste 70% din teritoriu este acoperit de munţi de origine vulcanică şi păduri, suprafaţa disponibilă pentru agricultură fiind extrem de limitată.

În centrul insulei Honshu există mai multe lanţuri muntoase, dintre care cel mai cunoscut este cel al Alpilor japonezi. Peste 500 de piscuri depăşesc 2000 m (Fuji 3776 m, Shirane 3192 m, Hodakadake 3190 m, Akaishi-dake 3120, Ondake 3063).

Cel mai înalt munte din Japonia este muntele Fuji (3776m), un con vulcanic perfect, vizibil de la mare distanţă, care a devenit un simbol al Japoniei. Muntele Fuji se află la graniţa dintre prefecturile Yamanashi şi Shizuoka şi este vizibil din Tokyo şi Yokohama în zilele senine. Numit de japonezi Fuji-san, acest munte a ocupat încă din vechime un loc aparte în conştiinţa artistică şi literară a Japoniei, datorită frumuseţii şi unicităţii sale. Astăzi imaginea lui se găseşte pe cartele de telefon, timbre, ilustrate, calendare etc.

Muntele Fuji împreună cu muntele Daisen şi muntele Shirayama (Hakusan) formează meisanzan „cei trei munţi faimoşi ai Japoniei”.

Alţi munţi importanţi sunt Aso-san din Kyushu şi Showashinzan din Hokkaido. Lângă cel din urmă se află lacul Toya şi staţiunea Noboribetsu, cea mai vestită staţiune cu ape termale (onsen) din Hokkaido. Alţi munţi foarte cunoscuţi ca locuri de drumeţii şi pelerinaje sunt Hakone-yama, Hiei-zan, Koya-san, Tate-yama.

În ceea ce priveşte câmpiile, acestea sunt foarte puţine şi înguste, două fiind mai importante: câmpia Kanto care are în centru capitala Tokyo şi

21

Cel mai mare şi mai faimos lac din Japonia este lacul Biwa, cunoscut mai ales pentru „cele opt peisaje” pe care le oferă când este privit din diferite direcţii.

Japonia are şi un deşert, deşertul Tottori, situat în prefectura cu acelaşi nume.

Insula din nord, Hokkaido, este destul de diferită de celelalte trei insule principale, fiind integrată propriu-zis doar în secolul al XIX-lea. Aici clima este mult mai rece decât în restul Japoniei şi nu este prielnică cultivării orezului. Populaţia Ainu, locuitorii străvechi ai acestei insule, avea ca ocupaţie de bază vânătoarea, numeroasele păduri din insulă fiind foarte bogate în vânat.

Extremitatea de sud a Japoniei, insulele Okinawa, care se întind între insula Kyushu şi Taiwan, au o climă tropicală şi prezintă de asemenea mari deosebiri culturale faţă de insulele principale. Şi această zonă are un statut aparte. Aceste insule au devenit prefectura cu numele Okinawa în secolul al XX-lea, până atunci fiind numite Ryukyu shoto (insulele Ryukyu).

• Nihonsankei „cele trei peisaje faimoase ale Japoniei”

În Japonia se vorbeşte de „cele trei peisaje ale Japoniei” pe care orice japonez îşi doreşte să le vadă. Acestea sunt: Miyajima, o insulă din apropierea oraşului Hiroshima care

22

RELIEFUL ȘI CULTURA

Datele geografice au o mare influenţă asupra culturii şi modului de gândire al oamenilor. în cazul Japoniei, multe dintre caracteristicile geografice au legătură strânsă cu mitologia şi folclorul japonez. Aşa cum arată Ashkenazi (2003: 8), deşi „din punct de vedere social şi economic” cele mai importante elemente naturale ale Japoniei sunt câmpiile fertile şi albiile râurilor unde se cultivă cereale, din punct de vedere mitologic, cei mai importanţi sunt munţii. Aceştia sunt asociaţi cu personaje şi evenimente mitologice, cel mai faimos exemplu fiind Muntele Fuji.

În mentalitatea populară a japonezilor, spaţiul se împarte în munţi (echivalent al spaţiul nelocuit, sălbatic), sate cu câmpuri de orez (spaţiul locuit) şi câmpuri nelucrate care despart spaţiul locuit de cel nelocuit.

Hori (citat în Ambros 2006: 292) arată că munţii sunt consideraţi sacri din cel puţin trei motive, pe care le rezumăm în continuare. In primul rând cronicile istorice din secolul al VIII-lea, Kojiki şi Nihonshoki, înfăţişează munţii drept locuri alese de zeii kami cereşti pentru a coborî pe pământ, locuri unde oamenii se întâlnesc cu fiinţe supranaturale. Munţii cu formă conică, precum Fuji, erau priviţi ca locul de rezidenţă sau chiar întruchiparea unor zeităţi.

într-o societate agricolă în care apa e indispensabilă pentru câmpurile de orez, munţii sunt importanţi şi ca principală sursă de apă. Se crede că zeul munţilor, yama no kami, coboară primăvară pe câmpurile de orez şi se transforma în zeul câmpurile, ta no kami, asigurând fertilitatea acestora.

Munţii sunt deseori asociaţi şi cu lăcaşul

23

Un alt loc important în miturile japoneze este reprezentat de câmpia Yamato cu munţii şi văile care o înconjoară, unde a luat naştere primul stat imperial japonez. Vechiul nume Yamato este folosit chiar şi astăzi pentru a denumi Japonia, sau se adaugă la diferite cuvinte pentru a indica că este vorba despre ceva tipic japonez.

Multe dintre elementele de relief sunt evocate

CLIMA SI CALAMITĂŢILE NATURALE

Clima Japoniei este una temperată, asigurată de curenţii oceanici puternici care circulă de-a lungul arhipelagului, mai ales Curentul Japonez.

Japonia se bucură de toate cele patru anotimpuri, cu treceri vizibile şi treptate de la unul la altul. Iernile sunt reci, iar verile toride din cauza umidităţii, dar nu foarte lungi, aproximativ opt luni pe an clima fiind foarte plăcută. La începutul verii există un anotimp ploios, numit tsuyu, iar taifunurile se abat frecvent asupra anumitor părţi ale arhipelagului, în special în septembrie.

Verile durează de la mijlocul lui iulie până la începutul lui septembrie, dar sunt foarte greu de suportat, nu atât din cauza temperaturii ridicate, cât din cauza gradului excesiv de umiditate.

Clima insulei nordice, Hokkaido, şi clima de pe coasta de la Marea Japoniei este mai rece, iar iarna, aici cad cantităţi mari de zăpadă. In Okinawa, capătul din sud al arhipelagului, clima este mult mai caldă, temperatura medie în ianuarie fiind de 17 grade.

Sezonul ploios sau tsuyu se manifestă la începutul verii în majoritatea teritoriului japonez. Numele acestei perioade înseamnă „ploaia

24

Caracteristicile climei sunt cele care explică densitatea populaţiei, precum şi producţia agricolă impresionantă a Japoniei. Aşa cum arată Reischauer şi Jansen (1995: 9), dacă în Europa agricultura este dependentă de verile prea uscate în sud şi prea reci în nord, Japonia are veri cu vreme foarte caldă şi în acelaşi timp ploi abundente de la începutul primăverii până la începutul toamnei, ceea ce a permis practicarea unei agriculturi mult mai intense decât în Europa.

Arhipelagul japonez se află la confluenţa mai multor plăci tectonice, continentale şi oceanice, şi s-a format prin activitate vulcanică. Şi astăzi în Japonia au loc erupţii vulcanice, o zecime din vulcanii activi ai lumii aflându-se aici. Chiar şi muntele Fuji este un vulcan inactiv, care a erupt ultima dată în 1707. Muntele Aso este un vulcan activ şi astăzi. Mulţi vulcani activi se găsesc şi în Hokkaido.

Aceste caracteristici sunt cauza cutremurelor foarte frecvente din arhipelag. în Japonia se produc aproximativ 1500 de cutremure pe an, dintre care 2-3 sunt perceptibile. Când cutremurele se produc sub sau în apropierea oceanului ele pot provoca şi tsunami.

Cel mai devastator cutremur din istoria Japoniei este cel care a lovit Tokyo în 1923, înregistrând 100.000 de victime.

Un alt cutremur devastator a avut loc în 1995, afectând în special oraşul Kobe. Cutremurul a făcut 5000 de victime şi numeroase distrugeri.

Cel mai recent dezastru este constituit de cutremurul care s-a produs în zona Tohoku, pe 11 martie 2011. Acesta a fost urmat de un tsunami imens care a distrus sau a afectat grav oraşele de pe coastă.

25

Omul primitiv a observat asocierea tunetului şi a cutremurului şi astfel, în mitologie, cei doi zei asociaţi acestor fenomene sunt percepuţi ca fiind înrudiţi. Există o categorie largă de zei numiţi generic Kaminari-sama (zeii tunetului şi fulgerului) asociaţi cu moartea, dar şi cu

Pe de altă parte, natura vulcanică a insulelor japoneze a dus la formarea de numeroase izvoare termale, omen, care fac parte integrantă din cultura japonezilor. Fiecare regiune are zone şi staţiuni balneare care sunt foarte populare. Există mai multe tipuri de izvoare termale care se deosebesc prin diferitele minerale pe care le conţin şi efectele benefice pe care le au in vindecarea diferitelor boli. în general însă, se consideră că toate izvoarele termale au efect de relaxare pentru trup şi minte.

Există izvoare în aer liber sau amenajate în interiorul hotelurilor şi hanurilor tradiţionale, iar japonezii le frecventează la sfârşit de săptămână sau în concediu.

O altă caracteristică a climei japoneze este constituită de furtunile ciclonice numite taifun care sunt frecvente la sfârşitul verii şi începutul toamnei şi uneori provoacă mari distrugeri. Anual au loc în medie şapte- opt taifunuri în Okinawa şi

FLORA SI FAUNA

Japonia prezintă o mare varietate de păsări, insecte, peşti şi animale sălbatice. În anii care au urmat industrializării intensive s-au făcut mari eforturi pentru protejarea mediului. In continuare vom descrie pe scurt câteva dintre elementele de floră şi faună care au strânsă legătură cu

26

în special pe Kodansha International (1996, 273-317), Screech et al. (1999: 54-58) şi Ashkenazi (2003).

FLORA

Flora Japoniei prezintă aproximativ 4500 de specii native. Această bogăţie se datorează multitudinii zonelor climatice, precum şi ploilor abundente. După cum am arătat, 70% din suprafaţa Japoniei este acoperită de păduri.

Cele mai importante plante sunt orezul, crizantemele, florile de cireş şi prun, irisul, camelia, lotusul, cedrul şi pinul, bambusul, arbustul de ceai şi arţarii.

Orezul (kome) constituie principala sursă de hrană a japonezilor. Cultivarea acestuia este considerată încă din vechime un act sacru. Comunitatea agrară performa ritualuri specifice pentru fiecare etapă din procesul de creştere a orezului (de la cultivare până la cules), multe dintre acestea păstrându-se chiar şi astăzi în tradiţiile locale.

Crizantema este simbolul casei imperiale japoneze. A fost introdusă din China pentru calităţile sale terapeutice. În epoca Heian, o găsim cultivată în grădinile aristocraţilor. Una din sărbătorile de la Curtea imperială se numea „sărbătoarea crizantemei” şi avea loc pe 9 septembrie, conform calendarul lunar. Cu această ocazie, aristocraţii degustau un fel de lichior din flori de crizantemă.

Sakura (cireşul japonez) şi prunul (urne), sunt faimoşi pentru florile lor care sunt admirate în cadrul unei sărbători numite hana-mi (admiratul

27

Camelia provine din zone mai calde, iar în Japonia a ajuns să fie asociată cu o floare sacră care indică voinţa zeilor.

Irisul apare în poezie încă din vechime şi este asociat cu vara. Se consideră că are puterea de a îndepărta spiritele rele şi se atârnă de streşinile caselor în luna mai, de ziua băieţilor. Tot atunci, băieţii fac baie în apă fierbinte în care se pun irişi.

În grădinile templelor budiste observăm deseori existenţa unui mic iaz cu flori de lotus. Floarea de lotus este în primul rând un simbol budist. În reprezentările artistice, Buddha este înfăţişat stând aşezat pe o floare deschisă de lotus.

Cedrul şi pinul fac parte integrantă din peisajele Japoniei. Pinul este considerat un copac sacru şi se păstrează obiceiul de a împodobi de Anul nou intrările caselor cu un aranjament specific din crengi de pin, numitkadomatsu.

Crângurile de bambus constituie un alt aspect important al peisajului japonez. În perioada Edo (1600-1867) apare motivul decorativ shochikubai (pin, bambus şi prun) care este folosit cu ocazia sărbătoririi unor evenimente importante. Combinaţia se bazează pe armonia dintre culori - verdele pinului şi bambusului alături de roşul florilor de prun, dar mai ales pe faptul că prunul înfloreşte şi rodeşte cel mai repede dintre toţi pomii.

Arbustul de ceai verde a fost introdus din China de către călugării budismului Zen. Dealurile acoperite cu plantaţii de ceai constituie unul dintre cele mai specifice peisaje pe care le putem vedea în Japonia.

Arţarii (momiji) sunt predominanţi în spaţiul

28

• Sakura (cireşul japonez)Primul soi de cireş care a atras atenţia

oamenilor a fost yama- zakura (cireşul de munte), un tip de cireş sălbatic care creştea singuratic pe munţi. Cel mai cunoscut loc cu astfel de cireşi este Yoshino. Speciile de cireş japonez care îşi au originea în acest cireş sălbatic nu rodesc, ci doar înfloresc.

Treptat, Curtea imperială a cultivat obiceiul admirării florilor de cireş. în epoca Edo acest obicei s-a răspândit în rândul tuturor claselor sociale şi cireşii au început să fie plantaţi în parcuri, grădini şi de-a lungul râurilor, astăzi existând nenumărate locuri faimoase unde pot fi admiraţi.

înflorirea cireşilor a devenit un eveniment important în ciclul anotimpurilor. Spre deosebire de situaţia din majoritatea ţărilor, în Japonia anul

FAUNA

Fauna din Japonia este la fel de variată ca şi flora. Există specii specific japoneze, precum nihonken (câinele japonez), nihonsaru (maimuţa japoneză), diferite tipuri de veveriţe etc.

Dintre animalele care au şi conotaţie culturală reţinem vulpea, maimuţa, tanuki (un fel de bursuc),

broasca ţestoasă, uguisu (cucul japonez), cocorul, vrabia şi rândunica, libelula şi licuricii şi cicadele

semi.Vulpea apare în multe legende şi basme ca

mesager al zeului Inari sau creatură magică şi are

29

sunt trimise de zei. Indiferent dacă sunt sau nu asociate cu zeul Inari, vulpile au forţe magice, printre care cea mai importantă este puterea de a se preschimba în fiinţă umană. Deseori se transformă în femei frumoase, pentru a amăgi călătorii în timpul nopţii. Coada însă le rămâne, şi poate să le trădeze.

Maimuţele trăiesc pe munţii puţin înalţi şi uneori chiar atacă oamenii. Maimuţa apare deseori în basme, unde e prezentată ca un personaj negativ şi viclean, care însă sfârşeşte prin a fi păcălită. Există superstiţia că maimuţa alungă bolile cailor şi de aceea pe vremuri era legată în staule.

Tanuki (Nyctereutes procyonides) este un fel de bursuc. În folclor se consideră că are puteri magice. Se deghizează uneori în călugăr ambulant şi cerşeşte sau fură bunurile trecătorilor.

Broasca ţestoasă se consideră că trăieşte zece mii de ani şi este un simbol al longevităţii.

Cocorul este o pasăre aducătoare de noroc şi, alături de broasca ţestoasă, un simbol al longevităţii pentru că se crede că trăieşte o mie de ani.

Uguisu, cucul japonez, numit şi „pasărea primăverii”, încântă cu glasul lui şi este un motiv adesea asociat cu înflorirea prunului.

Vrabia şi rândunica se consideră, de asemenea, că au puteri supranaturale.

Japonezii dau o mare importanţă insectelor pentru forma lor, dar mai ales pentru sunetele lor. A creşte insecte este un obicei îndrăgit de copii chiar şi astăzi.

Libelula, de exemplu, este un motiv des întâlnit în artă. Se credea că libelula reprezintă spiritul orezului şi al recoltei bogate şi era un simbol al statului Yamato. Licuricii au devenit vestiţi datorită

30

RESURSELE NATURALE

Japonia este o ţară cu resurse naturale limitate, economia japoneză fiind dependentă de importul de energie şi materii prime. Astfel, de exemplu, Japonia este cea mai mare importatoare de petrol şi fier din lume.

Resursa proprie principală este apa, asigurată de mările înconjurătoare, râurile repezi, precum şi de ploile abundente. Râurile repezi asigură principala sursă pentru producerea energiei hidroelectrice.

În subteranul Japoniei se găsesc minerale, dar nu în cantităţi suficiente şi nici de bună calitate.

Aşa cum arată Reischauer şi Jansen (1995: 23), mările din jurul Japoniei asigură proteinele şi vitaminele necesare alimentaţiei, prin peşte şi alge, Japonia având cea mai dezvoltată industrie a peştelui din lume. Vânatul şi consumul cărnii de balenă este şi astăzi un subiect larg dezbătut la nivel internaţional.

Deşi suprafaţa de teren arabil este extrem de redusă, agricultura s-a dezvoltat totuşi datorită unor eforturi constante şi a unor soluţii ingenioase. Principala cereală este orezul, cultivat pe parcele inundate, oriunde există teren arabil.

După cum vom arăta în capitolul următor, practicarea agriculturii a fost introdusă relativ târziu în Japonia. încă de la început, cultivatul orezului s-a practicat pe mici parcele, irigarea asigurâdu-se printr-un sistem minuţios de canale

Oraş PopulaţieTokyo (şi suburbiile)

13.000.000Yokohama 3.690.000

Osaka 2.670.000

Nagoya 2.266.000Sapporo 1.906.000Kobe 1.544.000Fukuoka 1.482.000Kyoto 1.470.000

Sursa: http: //www.citymayors.com/gratis/japanese_cities.html

Cele mai importante oraşe din Kyushu sunt Fukuoka şi Nagasaki. În Shikoku oraşele mai mari sunt Takamatsu, Matsuyama, Tokushima şi Kochi.

În insula Hokkaido cele mai importante oraşe sunt Sapporo şi Hakodate, iar în Okinawa, Naha.

Legătura între oraşe este făcută printr-un sistem de transport foarte bine pus la punct, reprezentativ fiind trenul de mare viteză shinkansen.

Din punct de vedere istoric, majoritatea oraşelor provin din vechile capitale imperiale şi şogunale, precum şi din oraşe-cetate construite în epoca medievală pentru apărare.

32

Ca o sinteză, am putea afirma, citându-l pe Reischauer (1981: 3-8), că Japonia poate fi caracterizată prin următoarele caracteristici:

• izolare geografică• suprafaţă mică• relief predominant muntos• lipsa resurselor minerale• suprafaţă agricolă limitată şi sol nefertil• dependenţa de importuri6

UNITĂŢILE ADMINISTRATIVE

Din punct de vedere administrativ, în prezent Japonia este împărţită în regiuni şi prefecturi.

Folosirea terenului arabil şi a resurselor limitate a dus încă din timpuri străvechi la apariţia ideii de delimitare teritorială, constituindu-se unităţi sociale şi geografice. Hotarele vechilor provincii, care respectau hotarele naturale constituite de lanţurile muntoase, se regăsesc în delimitările prefecturilor actuale, deşi numele s-au schimbat de mai multe ori de-a lungul timpului.

Japonia contemporană este împărţită în opt 6 Reischauer (1981: 6) arată că toate aceste elemente au constituit şi dezavantaje, dar şi avantaje pentru Japonia. Un dezavantaj major este acela că Japonia este cea mai izolată dintre civilizaţiile premoderne, iar influenţele din exterior au pătruns cu greutate, după ce au fost filtrate de culturile continentale est-asiatice.Pe de altă parte, poziţia insulară i-a ferit pe japonezi de invazii străine, asigurându-le o relativă pace şi posibilitatea de a-şi construi o cultură şi un stil de viaţă particulare.

După cum arată Reischauer şi Jansen (1995: 31) un al doilea efect al izolării e gradul mare de omogenitatea culturală a japonezilor. în tot arhipelagul s-au răspândit modele culturale uniforme, indiferent de barierele fizice interne. Autorii arată că, în plus, japonezii şi-au format un puternic simţ al identităţii şi o conştiinţă acută a diferenţei lor faţă de celelalte popoare:

„Izolarea geografică naturală, augmentată apoi de planurile umane, i-a forţat pe japonezi să trăiască mai izolaţi de restul lumii decât orice altă naţiune comparabilă ca mărime şi dezvoltare. Sau poate ar trebui să

33

Regiunile sunt, de la nord la sud, următoarele: Hokkaido-chiho, Tohoku-chiho, Kanto-chiho,

Chugoku-chiho, Chubu-chiho, Kinki-chihoShikoku-chih, Kyushu-chiho.

După cum se poate observa, insulele Hokkaido, Shikoku şi Kyushu formează câte o regiune, iar Honshu este împărţită în cinci regiuni.

Prefecturile sunt în număr de 47 şi sunt listate mai jos, pe regiuni. Hokkaido formează singură o prefectură, iar oraşele Tokyo şi Osaka, datorită importanţei lor, sunt considerate ca unităţi 1.Hokkaido2.Aomori3.Akita4. Iwate5.Yamagata6.Miyagi7.Fukushima8.Tochigi9.Gumma10. Ibaraki

12. Chiba13. Tokyo14. Kanagawa15. Yamanashi16. Shizuoka17. Niigata18. Naga

23.Aichi24.Shiga25.Kyoto26.Mie27. Nara28. Wakayama29. Osaka30.Hyogo31. Tottori32.Okayam

34.Shimane35. Yamaguchi36.Kagawa37. Tokushima38.Ehime39. Kochi40.Fukuoka41. Saga42.Nagasaki43.Oita44.Miyazaki45.Kumamoto

ZONELE CULTURALE KANTO SI KANSAI

Varietatea naturală şi climatică a Japoniei, este dublată şi de o varietate culturală. Din punct de vedere cultural cea mai importantă distincţie este evidenţiată de împărţirea insulei principale, Honshu în două subregiuni culturale, Kanto şi

34

Tokyo şi Osaka, primul avându-şi rădăcinile în cultura samurailor, cel de-al doilea, în stilul de viaţă al negustorilor (Sugimoto, 2003:63).

Zona Kanto cuprinde Tokyo şi prefecturile din jur şi se poate spune că reprezintă cultura japoneză standard. Zona Kansai cuprinde Osaka şi ariile învecinate (Kyoto, Kobe) şi prezintă un model cultural diferit de cel standard.

Din punct de vedere istoric, separarea celor două zone a avut loc prin secolul al X-lea când între cele două zone exista un punct vamal şi strategic. Literal, numele celor două regiuni înseamnă „la est de punctul vamal” (Kanto) şi „la vest de punctul vamal” (Kansai).

De atunci s-a creat o mare diferenţă între capitala feudală Edo (actualul Tokyo), unde mai mult de jumătate din populaţie era constituită de clasa conducătoare de samurai şi Osaka, unde dominau negustorii, iar samuraii reprezentau sub 1% din populaţie. Deşi clasa negustorilor era considerată a fi cea mai de jos în sistemul celor patru clase sociale din Japonia premodernă, negustorii din Osaka erau foarte înstăriţi şi datorită acestui fapt oraşul a cunoscut o deosebită dezvoltare economică şi culturală (Maxwell, Omusubi 16: 1).

Intre cele două zone există chiar şi în prezent un fel de rivalitate şi competiţie. Multe dintre diferenţele din epoca feudală s-au păstrat sub diferite forme. Astfel, japonezii din Kanto sunt mai sofisticaţi, mai rezervaţi şi formali, semănând într-un fel cu vechii samurai, în timp ce japonezii din Kansai sunt mai pragmatici, întreprinzători şi sunt renumiţi pentru un puternic simţ al umorului. O

35

SĂRBĂTORILE OFICIALE

Japonia a adoptat calendarul Gregorian în epoca Meiji, până atunci divizând timpul conform calendarului lunar. încă de atunci s-au fixat o serie de obiceiuri şi sărbători, Japonia fiind considerată în prezent una din ţările cu multe zile libere oficiale ocazionate de sărbătorile de peste an.

Sărbătorile anuale sunt numite nenchugydji

Ianuarie1 (shogatsu) Anul Nou2 kakizome(prima caligrafie din ari)

7 (Haru no

nanagusa) Cele şapte ierburi de primăvarăA doua zi de luni (seijin no hi) Ziua majoratului

Februarie3 (setsubun) ultima zi de iarnă, 4 februarie fiind începutul primăverii1 1(kenkokukinenbi) ziua întemeierii Japoniei14 Valentine's Day ziua îndrăgostiţilor

Martie3 (hinamatsuri)Ziua fetelor

14 White Day

21 (haru no higan) Echinocţiul de primăvară

Aprilie1 începutul anului şcolar şi fiscal

8 (hanamatsuri)

Sărbătoarea florilor

29 Ziua ShowaPrima parte a lunii

ohanami (Admiratul

florilor de cireş)

Mai

(kempokinenbi) Ziua constituţiei4 (midori no ni)

Ziua naturii5 (kodomo no

hi) Ziua copiilorA doua duminică (haha no hi) ziuamamei

Iunie1 (koromogae)

trecerea la haine de primăvară11

începutul sezonului ploios Tsuyu

21 Solstiţiul de vară

36

Iulie1 Deschiderea sezonului montan7 (tanabata)

Festivalul stelelor13-16 (Obon)

festivalul morţilorA treia zi de

August13-16 Obon

Septembrie15 (keiro no

hi) Ziua respectului pentru vârstnici23 (aki no

higan)

Echinocţiul de toamnă

(otsukimi) Octombrie

1 koromo-gae10 (taiiku no hi)

Ziua sportului

Noiembrie3 (bunka no hi) Ziua culturii15 (shichi-go-

san) vizitele copiilor la sanctuar23 (kinro kansha no hi) Ziuamuncii

Decembrie

22 Solstiţiul de iarnă23 Ziua naţională

(ziua de naştere a

împăratului)

30 (omisoka)

ajunul anului nou

Pe lângă sărbătorile oficiale, am inclus în tabelele de mai sus şi o serie de sărbători foarte populare răspândite la nivel naţional. În afară de acestea, sunt şi multe alte sărbători generale şi locale pe care, din motive de spaţiu, nu le vom aminti aici.

Aşa cum arată Earhart (1997: 206), anul poate fi împărţit în două perioade, iar sărbătorile din primele şase luni îşi au corespondenţe, ca într-o oglindă, în cele din a doua jumătate a anului. Astfel, sărbătorile din prima parte a anului sunt legate de ideea de semănat şi protejare a recoltelor, cele din partea a doua se referă mai ales la cules şi bogăţia recoltelor. Simetria este vizibilă şi în alte aspecte: atât înainte de Anul nou (ianuarie), cât şi înainte de Obon (august) au loc

37

La începutul lunii mai fiind trei sărbători consecutive şi în acelaşi timp zile libere acestea au căpătat denumirea de Golden Week (săptămâna de aur) şi constituie una din puţinele mini-vacanţe ale japonezilor.

În marile oraşe sărbătorile au astăzi mai degrabă o valoare comercială.

După funcţia pe care o îndeplinesc, sărbătorile pot fi grupate în următoarele categorii (Earhart: 1997: 212):

• Sărbători legate de cultul strămoşilor (Anul Nou, Obon)

• Sărbători legate de riturile agricole (Hanami, festivalul recoltei)

• Sărbători legate de ritualuri de purificare şi exorcizare (festivalurile legate de anotimpuri - Hinamatsuri, Kodomo no hi, Tanabata etc)

Se disting de asemenea sărbătorile care provin din Gosekku „Sărbătorile curţii imperiale”. Acestea

FONDUL CULTURAL TRADITIONAL

Putem considera că mentalitatea şi cultura japoneză s-au format pe baza unor elemente din trei mari tradiţii - credinţa indigenă shinto, confucianismul şi daoismul şi budismul 1.

Următoarele trei subcapitole sunt dedicate prezentării aspectelor principale ale acestor tradiţii, cunoaşterea lor fiind absolut necesară pentru înţelegerea istoriei culturale a Japoniei.

După cum vom arăta, niciuna dintre aceste tradiţii, poate cu excepţia budismului, nu se încadrează în definiţia în sens strict a religiei, ci pot

1 Ellwood (2008: 76) arată că religia şi cultura japoneză au la origini patru tipuri de elemente care au venit din direcţii diferite, în diferitele perioade din epoca preistorică, după cum urmează:

1.cultul fertilităţii şi mitologia orizontală cu zei care vin de pe tărâmuri sacre, aflate dincolo de mare din cultura Jomon par să aibă legături cu societăţile polineziene şi malaeziene

2. accentul pus pe ciclul agricol şi pe ritualurile legate de recolte din Yayoi pare să aibă legături cu civilizaţiile din sud

3. şamanismul şi cosmologia verticală, cu zei coborâtori dintr-o lume depărtată, aflată în cer, sunt o influenţă venită din nord, legată de culturile coreeană şi mongolă4.elemente de confucianism, daoism şi mai ales budism vin din Coreea şi China, mai ales la începutul istoriei scrise

Primele trei tipuri de influenţe se vor cristaliza în ceea ce numim credinţa shinto.

40

SHINTO (CALEA ZEILOR)

Shinto sau „Calea zeilor” denumeşte credinţele şi ritualurile practicate în Japonia încă dinainte de introducerea budismului din China, fiind considerată în general religia autohtonă a japonezilor sau, cum spune Kuroda (1993: 7) „shinto este considerată religia indigenă a Japoniei, care se continuă într-o linie neîntreruptă din timpuri imemoriale până în prezent”.

Shinto constituie şi astăzi una din principalele credinţe din Japonia, peste 80 % dintre japonezi declarând că aparţin acestei religii.

Shinto are la bază primele credinţe japoneze, dar a căpătat o formă organizată şi numele actual de-abia mai târziu, sub influenţa introducerii budismului. Astfel, denumirea de shinto apare ca o necesitate de a delimita aceste credinţe de noua religie importată din China, budismul, numit în japoneză bukkyo sau butsu-do „Calea lui Buddha”.

Denumirea de shinto este formată din două ideograme: shin sau kami (zeu) şi do (Cale), adică Calea Zeilor. După cum arată şi numele, Shinto se bazează pe credinţa în zeii kami.

Matsunaga D&A (1992: 3-4) afirmă că kami (spiritele sacre) abundau în lumea primilor japonezi şi, la început, erau expresia simţului armoniei lor cu natura în mijlocul căreia trăiau şi a sentimentului de veneraţie faţă de aceasta.

Zeiţa tutelară în shinto este Amaterasu, zeiţa soarelui, din care se consideră că descinde familia imperială japoneză. Sanctuarele cele mai importante sunt Ise şi Izumo.

Despre religia shinto avem informaţii scrise în primele cronici japoneze Kojiki (712) şi Nihonshoki (720) care cuprind mitologia japoneză.

De-a lungul istoriei Japoniei, relaţia dintre

41

în Koschmann et al.,1985: 171-172) rezumă astfel caracteristicile credinţei shinto:

„Astăzi, când comparăm oricare dintre organizaţiile religioase numite mari religii (de exemplu Budismul sau Creştinismul) cu tradiţia noastră indigenă, observăm imediat că în credinţele noastre scripturile nu joacă niciun rol. Se poate spune cel mult că unii oameni consideră că o parte din vechile noastre cronici oficiale ar corespunde cu scripturile sacre (...)”

Reischauer şi Jansen (1995) arată că în shinto nu există concepte etice asociate cu ideile religioase, cu excepţia unui sentiment de teamă şi reverenţă în faţa naturii şi a unui concept de puritate rituală.

De asemenea sunt cercetători care pun sub semnul întrebării chiar şi statul de religie indigenă

ORIGINI

Aşa cum am sugerat în introducere, originile credinţei shinto derivă din primele forme de manifestare religioasă atestate în Japonia, precum animism, şamanism, cultul fertilităţii, venerarea naturii şi a strămoşilor. Conform lui Matsumae (1993: 325-326), shinto s-a dezvoltat după cum urmează: în timpurile preistorice apar forme animiste de adorare a naturii, în secolele alIV- lea şi al V-lea spiritele kami sunt adoptate ca zeităţi tutelare ale clanurilor, iar în secolele al VI-lea şi al VII-lea, Curtea Yamato foloseşte credinţa în kami pentru a-şi centraliza puterea şi, din secolul al VIII-lea, fiecare împărat este considerat descendentul direct al zeiţei tutelare Amaterasu.

42

La început, credinţa însemna venerarea spiritelor locale care sălăşluiau în elemente naturale sau semi-naturale, precum munţi, copaci cu forme atipice, râuri şi cascade, stânci de diferite forme. Toate aceste entităţi, ca şi spiritele morţilor, aveau puterea de a influenţa viaţa omenească.

Iniţial, ritualurile puneau mare accent pe purificare ca element al veneraţiei, ca şi pe comunicarea directă cu zeii kami şi oferirea de ofrande, nefăcându-se o diferenţiere clară între lumea obişnuită şi cea sacră.

Primele funcţii ale riturilor religioase au fost legate de recolte, protecţia faţă de calamităţi (foc, furtună, cutremure, secetă), fecunditate, prosperitatea împăratului şi alungarea spiritelor rele.

Pe măsură ce statul japonez Yamato s-a consolidat, s-a simţit nevoia de control şi centralizare şi s-a apelat la religie în acest scop. Astfel, cultul local al clanului Yamato devine cult principal şi toate celelalte ritualuri sunt absorbite în ceea ce am putea numi „marea tradiţie imperială” (Ashkenazi, 2003: 27). O serie de mituri se constituie în mitologia standard, mai ales după ce capătă formă scrisă. Liiceanu (1998: 43) descrie astfel dezvoltarea credinţei shinto:

„Sentimentul de unitate naţională şi conştiinţa de sine a poporului japonez a apărut însă numai după ce toate zeităţile adorate la nivel de regiune au intrat într-o umbră a secundarului pentru a lăsa loc de vârf Zeiţei- Soare numită Amaterasu în secolul al Vll-lea.”

43

Zeii kami ar putea fi definiţi şi drept fenomene naturale sau strămoşi mitologici, care provin din zei ai naturii, precum zeiţa soarelui, Amaterasu.

Definiţia clasică a spiritelor kami a fost dată de cărturarul Motoori Norinaga (Earhart, 1997: 10):

în general se poate spune că kami reprezintă în primul rând zeii cerului şi pământului care apar în vechile cronici şi spiritele sanctuarelor unde sunt veneraţi ... E de prisos să spunem că include fiinţe umane.Include de asemenea lucruri precum păsări, fiare, copaci, mări şi munţi. Conform credinţei vechi, orice lucru care era deosebit în vreun fel, care ieşea din obişnuit, care poseda puteri superioare, sau inspira teamă era numit kami ... Maleficul şi lucrurile misterioase, dacă sunt extraordinare şi de temut, sunt numite kami."El mai adaugă că, dintre lucrurile inanimate, tunetul este numit „zeul care sună”. Dragonii, ecoul, vulpile, dacă inspiră admiraţie şi teamă, sunt şi ele kami. Despre ecou se spune că este un tengu (spiriduş). În cronicile vechi tigrul şi lupul sunt de asemenea numiţi kami. Piersicile sau diferite artefacte, precum un şirag de mărgele, pot fi kami. Copacii, stâncile, rocile pot vorbi şi sunt kami. Munţii şi mările sunt kami. Nu este vorba de spiritul muntelui sau al mării, ci un munte anume sau o mare anume sunt prin ele însele kami.

În esenţă kami reprezintă cuvântul cu care primii japonezi au denumit ceea ce le inspira teamă şi mister. Se conturează astfel o lume a zeilor kami înzestraţi cu puteri misterioase care se

44

Se consideră că zeii kami sunt în mare parte binevoitori, dar în acelaşi timp capricioşi, întocmai ca nişte fiinţe umane.

După cum arată Earhart (1997:12), primii zei kami nu au fost veneraţi în sanctuare făcute de om. Sanctuarele primitive au fost constituite de munţi, copaci, păduri sau pietre. Chiar şi primele sanctuare făcute de om sunt mai degrabă nişte zone tabu create tot în jurul unor elemente naturale, decât nişte structuri bine definite. Legenda spune că sanctuarul Izumo a fost construit în epoca zeilor.

Deşi în sanctuarele shinto au fost puse mai târziu imagini budiste, kami sunt rareori înfăţişaţi în forme concrete. Aşa cum arată Earhart (1997: 9), sanctuarele lor sunt mai degrabă considerate locurile unde kami vin temporar „în vizită” cu ocazia

COSMOLOGIA SI CLASE DE ZEI

Cosmologia shinto, ca şi ideile religioase, practica şi arhitectura, este foarte simplă prin comparaţie cu sistemele din alte religii.

În Shinto se consideră că universul este format din trei lumi orientate pe o axă verticală: Takamagahara (Takamanohara) sau „Câmpia înaltă a cerului”, Ashihara no nakatsukuni sau „Pământul” şi Yomi sau Ne no kuni „Lumea de sub pământ” sau „Lumea întunericului”.

Takamagahara (Câmpia înaltă a cerului) este universul zeilor kami cereşti şi se află deasupra pământului şi mării, fiind legată de pământ prin Podul ceresc plutitor.

Pământul este format din mări şi insule, şi este locul unde trăiesc oamenii, dar şi mulţi zei.

Yomi este lumea întunecată de sub pământ unde locuiesc morţii. Acest loc nu este un

45

zei, dintre care ultimul cuplu de zei, Izanagi şi Izanami, sunt cei care vor crea Japonia. Pentru că pământul nu era închegat, ei au fost trimişi de zeii din Takamagahara să-i dea formă. Primind o halebardă, s-au dus pe Podul ceresc plutitor şi au înmuiat-o în materia vâscoasă, apoi au ridicat-o şi picăturile care s-au scurs s-au întărit şi s-a format insula Onogoro. Coborând pe această insulă, cei doi zei vor da naştere multor copii, dintre care ultimii trei sunt Amaterasu, Tsukiyomi şi Susano-wo. Amaterasu va domni peste Takamagahara, devenind zeiţa tutelară a religiei shinto, iar Susano-wo va fi alungat din Takamanohara pe pământ2.

Takamagahara poate fi văzută ca o imagine idealizată a primului stat japonez, Yamato.

Şi lumea întunericului, Yomi, e văzută ca având o legătură spaţială cu lumea prezentă, pentru că în ea se poate intra printr-o grotă, iar morţilor le este permis să iasă şi să cutreiere lumea pământească (Ashkenazi, 2003).

După cum arată Matsumura (2006: 132-133), cele trei lumi nu sunt izolate, ci sunt legate între ele prin axa universală. Această axă, numită Ame no mihashira este plasată pe insula Onogoro şi este reprezentată de stâlpul gros în jurul căruia are loc ritualul nunţii lui Izanagi şi Izanami.

Autorul arată că orice credinţă pune accent pe 2 Pe baza legendei lui Izanagi şi Izanami ne putem da seama cum era concepută lumea şi zeii.

Numele lui Izanagi şi Izanami sunt înrudite, partea comună „iza” însemnând „a îndemna / a invita la dragoste”. Cele două terminaţii -gi şi -mi denumesc bărbatul şi femeia. Numele s-ar putea deci traduce cu „Cel care invită la dragoste” şi „Cea care invită la dragoste”.

Numele zeilor arată in general funcţiile lor, dar sunt şi multe nume al căror sens nu este cunoscut. În timp au apărut mai multe sufixe care se adaugă la numele zeilor, precum mikoto, Omikami etc.

Uneori zeii nu sunt individualizaţi, ci sunt numiţi in totalitatea lor „zeii cerului şi pământului”.

46

de sub pământ, de morminte aflate în trecători sau pe coline pentru lumea din munţi, şi morminte situate pe ţărmuri pentru lumea de peste mare.

În ceea ce priveşte timpul, în shinto nu există o concepţie clară despre viaţa trecută şi cea viitoare, de aceea noţiunea de sancţionare sau recompensare a faptelor ca în Judecata de apoi, nu este importantă.

Ashkenazi (2003: 32) arată că universul din gândirea shinto este populat de o multitudine de kami care pot fi clasificaţi în următoarele categorii: kami clasici, kami adoptaţi ulterior şi kami locali. În paginile care urmează rezumăm subîmpărţirile şi caracteristicile acestora conform lui Ashkenazi (2003: 32-36).

Kami clasici sunt cei care apar în cronicile istorice Kojiki şi Nihonshoki şi se pot împărţi la rândul lor în:

• Kami cereşti: kami care au apărut în cer înainte ca pămîntul să fie creat şi kami care sunt descendenţi ai acestor kami originari. Zeitatea reprezentativă este Amaterasu, zeiţa soarelui, care face parte din a doua generaţie de kami

• Kami pământeşti: când kami cereşti încep să interacţioneze cu locuitorii pământului, descoperă că aici există deja nişte kami care trebuie supuşi. în general aceşti kami apar din râuri, mări sau peşteri şi îi ajută pe kami cereşti în efortul lor de a stăpâni pământul. Cel mai reprezentativ zeu pentru această categorie este Okuninushi (stăpânul pământului)

• Marebito: kami „vizitatori” care vin în general din locuri îndepărtate de peste mări

Kami care au fost adoptaţi ulterior sunt kami

47

În continuare discutăm în detaliu câteva exemple din fiecare categorie.

Zeii cereşti, numiţi akitsu-kami, sunt zeii din cer, dintre care cea mai importantă este Amaterasu. Kami pământeşti, numiţi kunitsu-kami, sunt zeii de pe pământ şi se consideră că locuiau şi conduceau pământul înaintea coborârii pe pământ a lui Ninigi, nepotul lui Amaterasu. Unii autori îi consideră a fi zeii născuţi de Izanagi şi Izanami care au rămas pe pământ. Zeul pământesc prin excelenţă este Okuninushi, creatorul pământului.

Alt exemplu de zeu pământesc este Kagutsuchi-no-kami, zeul focului, care a provocat moartea mamei sale Izanami, arzându-i organele genitale atunci când s-a născut. Tatăl său, Izanagi, l-a decapitat cu sabia şi din sângele său au apărut opt zei ai săbiei, iar din trupul său neînsufleţit au apărut opt zei ai vulcanilor şi stâncilor. Naşterea focului constituie sfârşitul actului de creaţiei a lumii şi începutul morţii.

Dintre kami adăugaţi ulterior putem să-i amintim pe Inari, Hachiman şi Tenjin.

Inari (zeul orezului şi prosperităţii) este unul dintre cei mai populari zei, fiind de cele mai multe ori însoţit de vulpe, mesagerul său. Sanctuarele sale se recunosc după culoarea roşie a porţii torii şi statuile a două vulpi de o parte şi de alta a intrării în sanctuar.

Hachiman este zeul războiului, dar şi patronul culturii şi scrierii. Spiritul său este reprezentat de o săgeată amintind de arcaşii călare, sau mai rar de o pensulă, amintind de cultură şi învăţătură. Mesagerii săi sunt porumbeii. Hachiman este împăratul Ojin canonizat. Acesta s-a născut miraculos după expediţia de cucerire în Coreea a mamei sale, împărăteasa Jingu şi este renumit pentru că a invitat învăţaţi coreeni şi chinezi să-i

48

un adăpost al zeilor kami, ci şi o personificare a acestora. O caracteristică a lumii cereşti Takamagahara este prezenţa a două şiruri de munţi.

Muntele Fuji, cel mai faimos munte japonez, este adăpostul şi întruchiparea unei zeiţe, Konohanasakuya-hime sau Sengen.

Muntele Tsukuba este un munte cu două piscuri, Nyotai de 877 m şi Nantai de 871 m şi adăposteşte un sanctuar străvechi, menţionat în poeme încă din secolul al VIII-lea. Prezenţa sanctuarului face ca întreg muntele să fie venerat ca un zeu al potrivirii şi armoniei dintre femeie şi bărbat. Cronicile vechi arată că pe muntele Nantai ar locui Izanagi, iar pe Nyotai Izanami.

Yama-no-kami (zeul muntelui) este o denumire generală pentru o serie de zei, unii avînd şi nume individuale, cei mai mulţi însă fiind numiţi pur şi simplu yama-no-kami. În mod tipic, Yama-no-kami îşi părăseşte primăvara locuinţa din munte şi, la invitaţia agricultorilor, coboară spre câmpie unde, sub un nou nume, Ta-no-kami (zeul cîmpurilor de orez), protejează lanurile şi asigură recoltă bogată. Bunăvoinţa acestor kami faţă de oameni se câştigă cu un mare efort din partea oamenilor care trebuie să respecte şi să primească cum se cuvine zeităţile

CONCEPTE CHEIE ALE SHINTO

Shinto este în mod esenţial o religie a naturii care are în centru cultivarea orezului şi se caracterizează printr-o conştientizare clară a ordinii naturale.

A respecta shinto înseamnă a exprima respect şi veneraţie pentru kami şi a lua parte la ceremoniile de la sanctuare.

Aşa cum am arătat, shinto nu are o morală sau

49

pus pe opoziţia pur / impur. Astfel, spaţiul şi timpul sacru, pur, sunt clar delimitate faţă de spaţiul şi timpul obişnuit, care nu sunt pure.

Autorul arată că râurile, copacii, stâncile din natură sunt pure. Cele mai pure locuri sunt piscurile munţilor şi dealurilor de unde se consideră că au venit kami în vechime. Lumea oamenilor este mai puţin pură, de aceea locurile ideale pentru sanctuarele shinto sunt munţii despărţiţi de sate prin râuri.

Impuritatea, pângărirea, ceea ce este poluat, infestat, se numeşte kegare. Opusul lui este kiyome (purificarea). Cele mai impure lucruri sunt sângele, bolile, moartea, care trebuie ţinute departe de spaţiile sacre, precum sanctuarul. Un exemplu de kegare este constituit de contactul prin văz şi miros cu ţinutul morţilor, Yomi. Gestul de spălare a ochilor şi a nasului pe care-l face zeul Izanagi pentru a se purifica după ce revine din acest ţinut, este esenţial, ca şi apa ca element central de purificare.

Preocuparea principală în shinto constă în a preveni pătrunderea spiritelor rele, infiltrarea impurităţii în viaţa oamenilor, sau, în cazul în care aceasta s-a produs, în performarea unor ritualuri de purificare care să readucă lucrurile la starea iniţială.

Ritualurile cele mai importante au legătură cu această restabilire a purităţii. Ele se numesc Misogi şi Harae.

Misogi se referă la spălarea trupului cu apă şi îndepărtarea, purificarea de impurităţi, kegare. Folosirea apei face ca aceste ritualuri să aibă loc pe malul mării sau al râurilor.

Harae este ritualul de purificare cel mai general prin care, prin folosirea puterilor magice ale unor

50

sunt considerate tsumi. Orice tsumi poate fi îndepărtat prin executarea ritualului de purificare, harae.

Tatari constituie pedepsele, nefericirea care vin ca o pedeapsă sau avertisment al zeilor dacă aceştia au fost jigniţi de vorbele sau faptele oamenilor.

Norito sunt cuvintele, cântările adresate zeilor kami într-o formă de japoneză antică. Sunt recitate de preotul şef pentru credincioşi. Pentru că exista credinţa că vorbele frumoase şi corecte atrag binele, era foarte important modul cum erau recitate. Ele cuprind rugi pentru zei, liste ale ofrandelor, indicii despre identitate celui care recită, dar nu conţin deloc elemente didactice.

SANCTUARUL JINJA

Cel mai general nume al sanctuarului shinto este jinja . Alte denumiri sunt jingu, sau taisha.

Primele sanctuare shinto nu erau probabil decât nişte obiecte naturale, copaci sau roci înconjurate de shimenawa, împletituri groase de orez, care semnalau faptul că în interiorul lor este un spaţiu sacru. Astfel de locuri se mai pot vedea şi astăzi în Japonia.

Scopul principal al construirii de sanctuare era acela de a crea un loc în care kami să poată coborî şi astfel comunitatea să poată intra în comuniune cu el. Primele sanctuare construite de om sunt de lemn şi sunt locuri unde oamenii recită formule rituale şi aduc ofrande zeilor kami care coboară temporar acolo. Trupul zeului (shintai) este obiect de venerare şi poate fi întruchipat de o oglindă sau

51

Sanctuarele shinto sunt dedicate unuia sau mai multor kami. Pădurile din jurul sanctuarelor sunt considerate la rândul lor sacre.

Sanctuarele constituie locul unde zeul sau zeii locali locuiesc sau vin atunci când sunt chemaţi prin diferite ceremonii. Sunt locuri sacre unde se poate intra în comunicare cu zeii.

Structura sanctuarului este foarte simplă. Sanctuarul este marcat de o poartă cu formă specifică, de obicei roşie, numită Torii care delimitează spaţiul sacru. În afară de Torii, există cel puţin două construcţii - haiden (locul de rugăciune) cu heiden (locul pentru ofrande) şi honden (locul unde se află corpul zeului, un substitut al acestuia).

Majoritatea sanctuarelor cuprind însă mai multe elemente.

Drumul care duce de la torii la sanctuar este numit sando. La capătul acestui drum (în faţa sanctuarului) se găsesc statuile a doi lei-gardieni, numiţi koma-inu care stau faţă în faţă, unul cu gura închisă, celălalt cu gura deschisă. La intrare se află de asemenea un mic bazin cu apă, temizu- ya, unde credincioşii şi vizitatorii se spală pe mâini şi pe gură într-un gest de purificare simbolică. De obicei există şi o scenă kagura-den unde se executau kagura, dansuri specifice sanctuarelor şi destinate zeilor kami.

Partea principală a sanctuarului este constituită, după cum am arătat, de haiden (locul de rugăciune) destinat credincioşilor, şi honden (sanctuarul interior) destinat zeului, de obicei unite între ele. Aceste două elemente sunt obligatorii pentru existenţa unui sanctuar. În multe locuri honden este chiar un munte întreg, caz în care haiden e construit separat.

Heiden (locul pentru ofrande) are o intrare cu

52

20 de ani. Sanctuarul este construit în stilul shimmei-zukuri care datează din secolul al VII-lea şi s-a putut conserva datorită acestor reconstruiri succesive.

Sanctuarele shinto prototipice sunt Ise, Izumo, Fushimi Inari, Hachiman, Meiji.

SĂRBĂTORILE

Shinto are un rol principal în celebrarea diferitelor etape ale vieţii, fiind strâns legat de riturile de trecere Ellwood (2008: 54). La 30 şi 31 de zile de la naştere copiii sunt duşi la sanctuar îmbrăcaţi în chimonouri colorate şi sunt „prezentaţi” zeului protector al regiunii / familiei (uji- gami) ca „noi copii ai zeului”. Această primă vizită, la care preotul oficiază o slujbă specială, iar fecioarele miko dansează dansuri sacre pentru binecuvântarea copilului, este urmată de alte vizite la diferite vârste (de exemplu cu ocazia sărbătorii Shichi-go-san când fetiţe de 3 şi 7 ani şi băieţi de 5 ani poartă haine noi şi se roagă pentru sănătate şi bunăstare).

Pe 20 ianuarie este ziua naţională a majoratului: cei care împlinesc 20 de ani (considerată vârsta la care devin adulţi, majori) sunt sărbătoriţi şi merg la sanctuar.

Anul Nou este un moment foarte important pentru shinto. În această zi are loc prima vizită din an la sanctuar, numită hatsumode. Se merge la sanctuarele cele mai vestite pentru ritualuri de purificare şi se cumpără talismane hamaya (săgeţi pentru alungat spiritele rele) pentru a fi aşezate în casă ca să îndepărteze spiritele rele.

În februarie se sărbătoreşte Setsubun, care

53

comunitatea se reuneşte şi petrece împreună. Exemple reprezentative de sărbători locale sunt Gion-matsuri sau Jidai-matsuri din Kyoto.

Orice sărbătoare matsuri are trei părţi:• kami-mukae, adică întâmpinarea zeilor, o

parte iniţială prin care zeii sunt invocaţi• shinko, partea principală, numită şi

procesiunea sacră, în timpul căreia toată comunitatea locală străbate oraşul, zeul fiind simbolic purtat în mikoshi, un tel de palanchin, dus de bărbaţi tineri pe umeri

• kami-okuri, partea finală, în care zeul este condus spre locul de unde a venit

Toate etapele trebuie strict respectate.În timpul unei sărbători, miko, fecioarele de la

sanctuar, interpretează dansuri tradiţionale pentru zei. Pot avea loc şi demonstraţii de sumo, un sport legat de shinto.

În timpul unei sărbători matsuri, sunt mai multe momente cheie şi anume: purificarea, oferirea ofrandelor, recitarea rugilor (norito) etc. (Ellwood, 2008: 27).

• Daijosai şi NiinamesaiSărbătorile shinto sunt strâns legate de

Curtea imperială, împăratul însuşi fiind cel care performează multe din aceste sărbători.

Daijosai este „Marea sărbătoare pentru

54

TIPURI DE SHINTO

Aşa cum am arătat, shinto derivă din cele mai vechi tradiţii ale japonezilor, dar, în timp, a căpătat mai multe faţete (Ono, 1962; Kuroda, 1993; Reischauer şi Jansen, 1995). Cercetătorii vorbesc în principal de următoarele tipuri de shinto: shinto popular, shinto al sanctuarelor jinja, shinto de stat, shinto al sectelor.

Shinto popular sau religiile populare este o categorie sub care sunt incluse toate practicile populare ale japonezilor precum rituri magice, festivaluri, obiceiuri (ciclul de 6 zile, ciclul de 12 ani, yin-yang, nume şi direcţii de bun augur sau nenorocoase etc). Toate activităţile legate de purificare, binecuvântare, agricultură şi familie, care nu fac parte din shinto instituţionalizat, sunt incluse aici şi reprezintă nivelul informai al credinţei. Elementele rezultate din sincretismul dintre budism şi shinto sunt introduse, de asemenea, în această categorie.

Shinto al sanctuarelor jinja este forma organizată cea mai simplă a shinto, fiind constituit de larga reţea de sanctuare mari sau mici din toată Japonia, precum Ise, Meiji, Kumano, Izumo, Atsuta, Kasuga, Nikko, Yasukuni, Fushimi. În esenţă, cuprinde sanctuarele locale ale satelor şi ale districtelor din oraşe. E legat de asigurarea legăturii cu kami, binecuvântarea recoltelor, protecţia zonei, performarea festivalurilor anuale, riturile de trecere, rituri pentru situaţii speciale (boală etc.).

Shinto de stat (sau naţional / imperial) este shinto ce are în centru ritualuri pentru spiritele strămoşilor imperiali. Centrul şintoismului de stat este la Ise şi are legătură cu clanul Yamato. Încă

55

MITURI JAPONEZE

Despre mitologia shinto avem informaţii scrise în primele cronici japoneze Kojiki (712) şi Nihonshoki (720). Prezentăm în continuare principalele mituri, bazându-ne în special pe Kojiki3 .

Timpul mitologic descris în cele două cronici este împărţit în mai multe perioade. Vom expune pe scurt capitolele care descriu formarea insulelor japoneze, naşterea zeiţei tutelare Amaterasu şi întemeierea liniei imperiale japoneze.

„Crearea insulelor japoneze”

La început s-a despărţit cerul (ten) de pământ (chi), iar în lumea din cer numită Takamanohara (înalta câmpie a cerului) au început să apară zeii kami: mai întâi zeul de căpătâi al lumii, Ame-no-minakanushi, apoi Takami-musubi şi Kami-musubi care au creat diferite lucruri în lume. Aceşti primi trei zei sunt asexuaţi şi nepereche şi nu au un corp vizibil.

La început, pământul nu avea consistenţă şi nici hotare delimitate, semănând cu o pată dc ulei care pluteşte pe apă. A apărut atunci zeul care creează vieţuitoarele şi zeul care apără eternitatea lumii cereşti. Şi aceşti doi zei sunt asexuaţi şi nepereche, şi împreună cu primii trei formează zeii primordiali. Au trecut apoi şapte generaţii, timp în care au mai apărut o serie de zei sexuaţi şi, într-un sfârşit, s-au născut zeul Izanagi şi zeiţa Izanami ale căror nume indică faptul că femeia şi bărbatul se ajută şi se iubesc.

Zeii din cer au stat la sfat şi au decis să-i trimită pe Izanagi şi pe Izanami să întărească scoarţa pământului care încă plutea şi nu avea consistenţă. I-au chemat şi le-au dat o halebardă sacră, Nuboko. Cei doi s-au dus pe Podul plutitor care uneşte Cerul şi Pământul şi-au scufundat

56

Cei doi zei au coborât pe insulă şi au construit un stâlp gros (Ame no Mihashira) înconjurat de un palat. Au observat că trupurile lor sunt diferite şi au dorit să se unească.

Izanagi a propus să înconjoare stâlpul unul dintr-o parte, celălalt din cealaltă parte, şi când se întâlnesc să se împreuneze. Când s-au întâlnit, Izanami a exclamat prima „Ce bărbat chipeş!”, iar Izanagi a spus „Ce femeie frumoasă!”, dar apoi a adăugat că nu e bine că ea, femeia, a vorbit prima. Şi apoi s-au împreunat. Au născut întâi un fel de lipitoare fără oase pe care au pus-o pe o frunză şi i-au dat drumul pe apă. Apoi au născut o insulă prea mică. Nemulţumiţi de copiii lor, au hotărât să meargă în Takamanohara să ceară sfat de la zeii primordiali.

Aceştia au ghicit în oase de cerb şi le-au spus că nasc copii nepotriviţi pentru că femeia a vorbit prima. Le-au poruncit să se ducă din nou pe pământ şi să reia ritualul nunţii respectând ordinea. De data asta, după ce au înconjurat stâlpul, Izanagi a vorbit primul.Pentru că ritualul a fost îndeplinit corect, au născut

opt insule - Awaji-shima, Iyo (actualul Shikoku), Oki, Tsukushi-jima (Kyushu) şi Iki-no-shima, Tsushima şi

insulele Sado, iar la urmă Oyamatotayoakizu- shima (Honshu). Astfel s-a format arhipelagul

japonez numit, datorită celor opt insule, Oyashimaguni ( Ţara celor opt mari insule).

După ce au creat ţara, cei doi zei au conceput mulţi alţi zei necesari lumii naturale, dar când l-a născut pe zeul focului, Izanami s-a ars şi a murit. Furios, Izanagi i-a retezat capul copilului şi din sângele rămas pe sabia lui se nasc alţi zei,

4 Yomi se citeşte în chineză kosen. În japoneză e asociat cu ideea de noapte şi întuneric.

Spre deosebire de Iadul budist, Yomi comunică cu lumea oamenilor prin colina Hirasaka. Locul pe unde a coborât Izanagi în Yomi, se spune că ar fi peştera Inome din prefectura Shimane.

57

că va încerca să obţină învoire de la zeii din Yomi, dacă el îi promite că nu o va privi deloc până revine. Izanagi îi promite, dar pentru că Izanami întârzia să apară, se decide să meargă s-o caute. îşi luminează drumul cu dintele unui pieptene şi, ajungând la locul unde era Izanami, îi vede trupul putrezit şi năpădit de viermi din care se născuseră opt zei de tunet cu feţe înspăimântătoare. Cutremurat de spaimă, Izanagi vrea să fugă înainte de a fi văzut, dar Izanami îl vede, şi furioasă că el şi-a încălcat promisiunea faţă de ea, trimite diavoliţele din Yomi să-l urmărească. Izanagi aruncă spre ele lianele cu care-şi lega părul care se transformă în struguri şi scorpiile se opresc să-i mănânce. Astfel, câştigă timp să fugă, dar, după ce termină de mâncat, scorpiile pornesc din nou după el. Atunci aruncă dinţii unui pieptene care se transformă în muguri de bambus, iar diavoliţele se opresc din nou. Izanami îi trimite atunci şi pe zeii tunetului după el. Agitându-şi sabia în aer, Izanagi ajunge la intrarea în Yomi de unde are de urcat o pantă pentru a ieşi în lumea oamenilor. Ia trei piersici dintr-un piersic şi le aruncă pe pantă, împiedicându-i astfel pe urmăritori să-l prindă.

Izanami, văzând că nici diavoliţele, nici zeii tunetului, nu au reuşit să-l prindă, pleacă ea însăşi după el. Dar Izanagi rostogoleşte o stâncă imensă la gura peşterii care face trecerea dintre lumea de aici spre cea a întunericului şi Izanami nu-l mai poate ajunge. Ea îl ameninţă că va omorî în fiecare zi câte o mie de oameni, iar Izanagi îi răspunde că atunci el va face ca în fiecare zi să se nască o mie cinci sute de oameni. Şi, de atunci în lume se nasc în fiecare zi o mie cinci sute de prunci şi mor o mie de oameni, iar Izanagi şi Izanami domnesc fiecare peste cei vii şi peste cei morţi.

58

zeul Susano-wo. Prin acest act de purificare (misogi) au apărut ultimii trei copii ai lui Izanagi, cei mai frumoşi, consideraţi zeii sacri. Izanagi i-a dat lui Amaterasu şiragul de perle de la gâtul său şi i-a poruncit să stăpânească în locul său lumea cerească Takamagahara, ca zeiţă a soarelui. Lui Tsukiyomi i-a spus să domnească peste lumea nopţii, iar lui Susano- wo, peste lumea oceanelor.

În felul acesta, tărâmul zilei, tărâmul nopţii şi marea au fost încredinţate celor trei zei - zeiţa soarelui, zeul nopţii şi zeul oceanelor5.

Amaterasu şi Tsukiyomi au ascultat imediat porunca tatălui lor, dar Susano-wo a refuzat şi a început să se plângă, spunând că-i e dor de mama sa, Izanami, şi vrea să se ducă în Yomi s-o vadă. Izanagi s-a supărat că Susano-wo s-a răzvrătit şi l-a alungat din lumea cerului.

„Crimele lui Susano-wo şi grota lui Amaterasu”

înainte de a se duce în Yomi, la mama sa, Susano-wo se îndreaptă spre Takamagahara să îşi ia rămas bun de la sora sa, Amaterasu. Temându- se că fratele său cel nesupus vine cu intenţii rele, aceasta se înarmează şi îşi leagă părul bărbăteşte. Susano-wo se arată jignit de bănuielile ei şi îi propune să nască fiecare dintre ei copii şi în funcţie de sexul acestora să-şi dovedească nevinovăţia.

Cei doi se duc pe malul râului Ame no Yasu, unde Amaterasu îi cere lui Susano-wo sabia, o rupe în trei, o spală în fântână, o mestecă şi o scuipă afară. Din ea se nasc trei zeiţe.

5 Amaterasu este zeiţa solară, cea care luminează lumea cerească a zeilor. Este zeitatea supremă in Shinto şi se consideră că toţi împăraţii Japoniei sunt descendenţii ei.

Tsukiyomi (Tsukuyomi) este zeul nopţii. Numele său înseamnă „a citi, a interpreta schimbarea

59

Apoi, Susano-wo îi cere lui Amaterasu brăţările şi şiragul ei de perle magatama. Le clăteşte în apă, le mestecă şi le scuipă. Din ele se nasc în total cinci zei. Amaterasu decide că fetele născute din sabia lui Izanagi sunt copii lui, iar băieţii născuţi din podoabele ei, sunt copii ei. Susano- wo se mândreşte că fetele lui, curate la suflet, îi dovedesc nevinovăţia.

Dar apoi, de prea multă bucurie, se dezlănţuie, stricând câmpurile de orez ale lui Amaterasu şi uşurându-se în palatul unde se primeau ofrande.

Amaterasu priveşte mai întâi cu indulgenţă actele fratelui său, dar nelegiuirile lui continuă: se urcă pe acoperişul palatului lui Amaterasu şi aruncă în sala unde ţeseau însoţitoarele lui Amaterasu un măgar jupuit de viu, provocând chiar moartea uneia dintre fecioare.

Amaterasu jignită şi scârbită, se retrage în grota Ame no Iwaya, lăsând atât lumea cerului, cât şi lumea pământului în beznă totală. Disperaţi, zeii se adună la sfat în lunca râului Ame no Yasu pentru a găsi o soluţie de a o face pe Amaterasu să revină pe cer. La sugestia celui mai înţelept zeu, Omoikane, au procedat astfel: l-au pus pe faur să facă o halebardă, pe oglindar să facă o oglindă din bronz, iar pe zeul pietrelor preţioase să facă şiraguri de perle magatama. Apoi au adus şi au plantat în faţa grotei un copac sacru „sakaki” şi au atârnat de crengile lui şiragul, oglinda şi ţesături scumpe. Pe zeul cel mai puternic, Ame no Tajikarao, l-au pus să se ascundă lângă intrarea în peşteră.

Apoi, zeiţa Ama-no-uzume s-a urcat pe piedestalul din faţa grotei cu părul despletit şi a

60

„Susano-wo şi dragonul cu opt capete”

Alungat din Takamanohara, Susano-wo a coborât pe Pământ, în regiunea Izumo. După ce a hoinărit o vreme, a întâlnit un cuplu de zei care plângeau amarnic, ţinând-o în braţe pe fiica lor. Ei i-au povestit lui Susano-wo că au avut opt fete, dar primele şapte fuseseră mâncate de Dragonul cu opt capete, Orochi, care urma să vină în curând şi după a opta fată. Susano-wo a decis să se lupte cu dragonul, în schimbul mâinii fiicei rămase. I-a pus pe cei doi zei să pregătească vin din cel mai tare şi să construiască un gard cu opt porţi. Apoi, în dreptul fiecăreia a pus câte un butoi cu vin. Când a venit dragonul după fată, a fost ademenit de aroma vinului şi şi-a băgat fiecare cap în câte un butoi cu vin. Apoi a adormit buştean, iar Susano-wo i-a retezat toate cele opt capete cu

„Zeul Okuninushi”

Al şaselea dintre urmaşii lui Susano-wo, numit mai târziu Okuninushi, va deveni stăpânul pământului.

Okuninushi era cel mai mic dintre optzeci de fraţi. Toţi pretindeau mâna lui Yagami-hime, o prinţesă frumoasă şi au plecat împreună să-i facă curte, dar pe Okuninushi l-au luat numai ca să le care bagajele.

Pe drum, fraţii mai mari au întâlnit un iepure fără blană pe care l-au sfătuit cu răutate să se scalde în apa mării, să se usuce în vânt şi apoi să stea la soare. Pentru că apa sărată şi vântul i-au mărit durerea, iepurele a început să urle.

Atunci l-a auzit Okuninushi care venea în urmă fraţilor săi şi l-a întrebat ce-a păţit. Iepuraşul i-a povestit cum a vrut să ajungă de pe insula Oki pe continent, păcălind nişte crocodili, care însă i-au descoperit şiretlicul şi s-au răzbunat pe el,

61

Când a ajuns la palatul prinţesei, ea îi refuzase într-adevăr pe toţi cei optzeci de fraţi, spunând că-l vrea de soţ doar pe Okuninushi. Invidioşi, fraţii săi au încercat în felurite moduri să-l ucidă şi de aceea a trebuit să pribegească mult până s-a putut întoarce în Izumo s-o ia de soţie pe Yakami-hime.

Okuninushi a avut apoi multe soţii, printre care şi prinţesa Susari, fiica lui Susano-wo. Toate i-au dăruit mulţi copii şi astfel pământul a fost populat cu zei.

„Supunerea zeilor de pe pământ de către zeii din cer”

Zeul Okuninushi muncea din greu să făurească ţinutul Izumo.

Atunci Amaterasu s-a gândit că ar vrea ca peste pământ să domnească unul dintre fiii ei. Fiul desemnat a văzut însă de pe Podul plutitor că pământul era în mare tulburare şi era condus, după bunul lor plac, de o mulţime de zei puternici. Zeii din cer au stat la sfat şi-au hotărât să trimită un zeu pentru a-i convinge pe zeii de pe Pământ să li se supună de bunăvoie. Zeul trimis în acest scop a rămas însă şi el pe Pământ. In cele din urmă, zeii au luat hotărârea de a-l trimite să cucerească Pământul pe nepotul lui Amaterasu care tocmai se născuse.

Acest nepot se numea Ninigi-no-mikoto. Pentru a-l ajuta, Amaterasu trimite cinci zeităţi să-l însoţească şi îi dă şiragul de perle magatama, oglinda de bronz şi sabia primită de la Susano-wo ca însemne ale puterii şi talismane.

Zeităţile care-l însoţesc pe Ninigi vor deveni strămoşii celor mai importante clanuri aliate cu clanul imperial Yamato.

Ninigi-no-mikoto coboară în ţinutul Mizuho, pe

62

DAOISM. ŞCOALA YIN-YANG. CONFUCIANISM

Influenţele ajunse în Japonia de pe continentul asiatic sunt numeroase, în ceea ce priveşte religiile şi credinţele de pe continent, Japonia a fost influenţată de „Cele trei religii” sau „cele trei învăţături” din China - daoismul, confucianismul şi budismul, dar şi de numeroase sisteme de gândire mai vechi, precum şcoala Yin-Yang. Aşa cum arată Visan (2008: 61), difuziunea culturii chineze în Japonia se produce într-un context dinamic şi conţine elemente nu doar de confucianism, ci şi de daoism, legism, budism. După ce au fost introduse în Japonia, toate aceste elemente au fost transformate şi adaptate contextului japonez.

În acest capitol vom caracteriza pe scurt daoismul, şcoala Yin-Yang şi confucianismul, punând accent pe elementele care au fost în special valorizate în Japonia. Budismului îi va fi dedicat un capitol separat.

Elementele daoiste sunt în special reperabile la nivelul vieţii cotidiene a Curţii şi au avut impact asupra vieţii întregii populaţii. Confucianismul şi budismul au influenţat şi modelul de conducere politică şi artele.

Tsunoda et al (1864: 58) descrie astfel importanţa principiilor yin şi yang în viaţa Curţii japoneze:

„... sistemul yin-yang nu a rămas un apanaj al Curţii, ci s-a răspândit la

63

DAOISM. YIN-YANG SI CELE CINCI ELEMENTE

După cum afirmă Vişan (2008: 27), dao, care poate fi tradus drept „principiul maxim”, se regăseşte în toate şcolile de gândire chineză şi se caracterizează prin faptul că se manifestă sub două aspecte, yin şi yang.

Daoismul, considerat una din „cele trei învăţături” ale Chinei, îşi datorează numele acestui concept şi are în centru principiul dinamicii naturii. Există credinţa în existenţa unei corespondenţe şi armonii între Univers şi viaţa omului. Fiinţa umană trebuie să se integreze, fără să se opună, cursului natural al universului.

Se poate spune că, în raport cu Natura, care constituie un macrocosmos, omul constituie un microcosmos.

În această viziune, orice „eveniment” natural era interpretat ca un semn al Cerului, înţeles ca Natură. De exemplu, un cataclism era considerat un mod prin care Cerul îşi exprima dezaprobarea faţă de faptele oamenilor. După cum arată Tsunoda et al. (1964: 55) dacă astronomii raportau că planetele indică venirea primăverii, pe pământ trebuiau să fie îndeplinite ritualurile de primăvară.

Un alt element important este idea că natura este divizată în două forţe complementare, şi anume yin (principiul feminin, întunecat, pasiv) şiyang (principiul masculin, lumina, principiul activ). După cum arată Ellwood (2008: 102), yin e asociat cu apa şi energia terestră, în timp ce yang e

6 Conform lui Nakamura (1997:147), în China antică şcoala Yin-Yang propunea teorii cosmologice bazate pe două principii (yin şi yang), cinci elemente (metal, lemn, apă, foc şi pământ) şi pe alternanţa regulată a acestor principii şi elemente în formarea naturii, omului şi anotimpurilor. Despre cele cinci clemente se spunea că reprezintă esenţele corporale ale celor Cinci virtuţi constante (omenia, dreapta judecată, buna-cuviinţă în comportare, înţelepciunea şi buna- credinţă).

Pla

netă

Ele

men

t

Dir

ecţi

e

An

oti

mp

Sem

nzo

dia

cal

Cu

loare

Jupiter

Lemn Est Primăv

arăTigru, iepure

VerdeMart

e Foc Sud Vară şarpe, cal RoşuSaturn

Pământ

Centru

Solstiţii

câine, bou, dragon, berbec

Galben

Venus

Metal Vest Toamn

ămaimuţă, cocoş Alb

Mercur Apă Nor

d Iarnăporc mistreţ, şobolan

Negru

65

După cum explică Tsunoda et al. (1964), în acest sistem, cele două elemente care încadrează un anume element îi sunt favorabile, în timp ce celelalte două îi sunt potrivnice. De aceea, ţinând seama de aceste corespondenţe se puteau evita nepotriviri între persoane sau evenimente.

Acestui set de corespondenţe, i s-au adăugat mai târziu şi elemente budiste. De exemplu animalele mitologice ale celor patru direcţii s-au suprapus peste cei patru zei protectori din Budism8.

Pentru a asigura armonizarea evenimentelor din lumea oamenilor cu Cerul şi a evita astfel posibile dezastre au apărut prezicătorii şi ghicitorii, persoane specializate în interpretarea semnelor cereşti. Au apărut, în acelaşi timp, şi mai multe „ştiinţe” care se ocupau cu armonizarea elementelor din cele două planuri, dintre care cele mai importante erau divinaţia şi astrologia, prevenirea calamităţilor şi geomanţia. Almanahurile oficiale ale vremii prezentau liste ale zilelor faste şi nefaste ale anului, iar Curtea apela în mod regulat la specialiştii în divinaţie (Tsunoda et al., 1964: 56).

Divinaţia, prin care se comunica cu supranaturalul şi se interpretau semnele cosmice, avea la bază sistemul binar Yin-Yang. Pentru orice eveniment, fie că era căsătorie, promulgarea unei legi sau ritual, era necesar să se aleagă o zi fastă. În acest scop era consultat un prezicător care putea spune dacă circumstanţele erau potrivite pentru a întreprinde o anume acţiune.

În China, primele divinaţii sunt atestate în secolul al XVII-lea î. Hr. şi se făceau cu carapace

8 Nordul era asociat cu Bishamon-ten, vestul cu Komoku-ten, sudul cu Zocho-ten, iar estul cu Jikoku-ten.

66

Geomanţia (vânt-apă, fengshui) urmărea să aprecieze în cadrul sistemului yin-yang şi al celor cinci elemente potrivirea unei persoane cu casa sau mormântul pe care voia să-l construiască. Pentru stabilirea acestui lucru erau importante atât punctele cardinale, cât şi particularităţile reliefului.

Existau de asemenea restricţii privind direcţiile. Nord-estul era numit kimon „poarta demonului” pentru că se considera că din acea direcţie intră spiritele rele. în Japonia, se construiau temple şi sanctuare în nord-estul castelului, sau oraşului, tocmai pentru a le apăra de spiritele rele.

După cum vom arăta şi în capitolele următoare, în Japonia geomanţia s-a folosit în mod special pentru alegerea locului de construire a capitalelor, a palatelor şi a templelor. Un loc ales în acest fel era un loc „în armonie” cu Cerul şi urma deci să se bucure de protecţia acestuia.

CONFUCIANISMUL

Confucianismul pătrunde indirect în Japonia în secolele al III-lea şi al IV-lea prin intermediul coreenilor şi va exercita o clară influenţă în sfera politicii, eticii şi educaţiei între secolele al VI-lea şi al XII-lea9.

9 Conform lui Vişan (2008: 61-62), etapele transmiterii confucianismului în Japonia sunt următoarele:

• perioada timpurie când e promulgat codul legilor în stil chinez• extinderea semnificativă a cunoştinţelor prin călugărul budist Gembo şi

Kibi no Makibi care se întorc de la studii din China cu un mare număr de texte şi introduc confucianismul în programa de studiu a academiei imperiale

• profunda aculturaţie a valorilor confucianiste prin integrarea practicile culturale din Tang în procesul de civilizare a curţii Nara. Erau studiate clasicele, s-au promulgat coduri de legi şi au fost puse în practică principiile confucianiste atât în guvernare, cât şi în protocolul curţii.

67

dezvoltat de discipolii lui Confucius, dintre care cel mai important este considerat Meng Zi (Mencius).

Caracteristicile de bază ale confucianismului, care sunt şi astăzi valabile, sunt următoarele (Vişan, 2012: 11):

• recunoaşterea lui Confucius ca fondator• accentul pus pe relaţiile ierarhice• ritualizarea ca regulă a armonizării acestor

relaţii• iubirea şi respectul faţă de celălalt• altruismul şi dreptatea care sunt

indispensabile pentru o guvernare morală• menţinerea armoniei prin rituri şi muzicăDupă cum arată Vişan (2012: 27),

confucianismul are în comun cu daoismul viziunea holistică despre lume. Astfel, confucianismul preia ideea conform căreia omul şi natura interacţionează în mod constant, iar omul trebuie să-şi potrivească acţiunile în funcţie de ordinea naturală.

De fapt, chiar termenul Ru care dă numele şcolii confucianiste desemnează o categorie de cărturari specializaţi în acordajul dintre semnele naturii obţinute prin divinaţie şi acţiunile omului (Vişan, 2012: 11). In acest sens, Nakamura (1997: 46) defineşte confucianismul drept un fel de „cosmofiziologie”, conform căreia microcosmosul şi macrocosmosul sunt întemeiate pe aceeaşi normă. Kamenarovic (2002:149) afirmă că este vorba de o interacţiune dintre cosmologie şi etică bazată pe relaţia de rezonanţă dintre om şi lumea naturală.

Omul, mai ales Conducătorul, trebuie să-şi îndeplinească corect rolul şi datoria, pentru că ignorarea acestora atrage reacţia Naturii. Natura intervine violent (prin cataclisme etc) pentru a

68

Se pune deseori problema dacă confucianismul este sau nu o religie. De fapt, confucianismul nu se integrează în definiţia convenţională a religiei, prin faptul că îi lipseşte un Zeu creator şi o distincţie clară între lumea transcendentală şi cea mundană. Cosmologia confucianistă cuprinde Calea Cerului şi Pământului, Cerul fiind interpretat ca ordine naturală, nu ca providenţă.

După cum arată Weiming şi Tucker (2004: 18), se poate considera că confucianismul are o latură religioasă constituită de ideea de Cer şi ritualurile venerării strămoşilor. Pe lângă această latură religioasă, confucianismul poate fi considerat un sistem filozofic, care include o cosmologie, teorii despre natura umană, moduri de cunoaştere. De asemenea, confucianismul include şi viziuni despre guvernare care au la bază teoriile politice şi regulile sociale care domină relaţiile umane. Confucianismul poate fi privit şi ca un sistem al cultivării de sine10.

Vişan (2008: 79-84) dedică un capitol special dimensiunii confucianiste a politicului, mai precis gândirii despre guvernare, vorbind despre baza preponderent confucianistă a gândirii chineze despre guvernare. Rezumăm aici principalele idei (concepţia legitimităţii, ideea de guvernare morală, modelul ritualist al societăţii etc.) pentru că aceste aspecte au avut o influenţă deosebită în Japonia.

În confucianism se vorbeşte de „Mandatul Cerului” care conferă legitimitate conducătorului. Deţinătorul puterii primeşte această putere de la autoritatea legitimă, în cazul suveranului aceasta fiind Cerul creator

10 Confucianismul trebuie analizat din două perspective, cea materială, realistă şi cea

1

69

(Natura). în acest sens, suveranul este „Fiul cerului”. Această consfinţire nu-i atribuie însă deţinerea necondiţionată a puterii. În cazul în care el nu se supune ordinii morale naturale, poporul se poate revolta şi îl poate înlătura. O schimbare de mandat semnalează perturbarea ordinii naturale, manifestată prin fenomene punitive precum calamităţile naturale.

Conducătorul trebuie să conducă conform artei guvernării morale, care implică deţinerea unor calităţi umane superioare. O guvernarea virtuoasă câştigă adeziunea poporului. în administrarea societăţii şi a statului, suveranul este dator să respecte interesul poporului şi să asigure liniştea şi bunăstarea acestuia. Societatea este parte a unităţii universului şi este guvernată corect atunci când se întemeiază pe guvernarea naturală. „Dacă cel ce guvernează este el însuşi drept, cum să nu-şi conducă supuşii înţelept? Cel ce nu se conduce cu dreptate pe sine, cum ar putea să-i îndrepte pe alţi spre bine?” (Nakamura, 1997: 309)

În concepţia confucianistă despre stat, modelul ideal al structurii sociale este cel al familiei, al relaţiei tată-fiu: ca şi familia, statul se bazează pe relaţia de dragoste paternă şi loialitate filială. Statul este văzut ca o fiinţă morală în care coerciţia este autoimpusă şi supunerea este încurajată.

Relaţiile dintre membrii societăţii (modelul ritualist al societăţii) au la bază datoriile indivizilor unii faţă de alţii. Fiinţa umană nu există decât în raporturile sale cu ceilalţi. Relaţiile interpersonale se bazează pe datorie, solidaritate, reciprocitate. Există cinci relaţii cardinale, cinci tipuri de relaţii umane care stau la baza tuturor relaţiilor din societate. Acestea au fost sistematizate de Meng Zi şi sunt explicate pe baza ideii de superior şi

70

Trebuie respectate „numele corecte”. Numele este interpretat ca statut, poziţie sau merit. Numele corecte constituie o formulă politică pentru ordinea morală, iar respectarea lor presupune ca fiecare să aibă poziţia proprie şi să se comporte conform acesteia.

Pornind de la aceste idei, modelul de guvernare s-a dezvoltat prin includerea accentului pus pe educaţie, promovării meritelor şi talentului, promovării cizelării de sine.

Începând cu sfârşitul secolului al III-lea, ideile

CALENDARUL

Unul dintre cele mai complexe sisteme care are la bază elemente provenind din divinaţie, cosmologie şi astrologie este calendarul chinezesc care a fost adoptat şi în Japonia în anul 604. În acest sistem se regăsesc elemente importante din confucianism şi budism, dar şi de politică şi strategie.

Calendarul chinezesc era un calendar lunar, care utiliza fazele lunii şi era folosit pentru a număra anii, zilele, lunile şi orele la Curtea imperială, precum şi pentru a prezice viitorul sau caracterul cuiva.

La Curtea chineză şi apoi la cea japoneză, se considera că pentru orice eveniment, fie că era o ceremonie sau o căsătorie, trebuia aleasă o zi fastă şi, de aceea, consultarea calendarului şi a prezicerilor era un lucru extrem de important.

Kamenarovic (2002: 135) descrie calendarul astfel:

„Calendarul realizează legături strânse între anotimpuri, luni, zile, ore şi cei

71

care aceştia le stabilesc între ei. Această listă e departe de a fi exhaustivă, scopul unei asemenea clasificări fiind toate elementele lumii, vizibile sau invizibile. Relaţiile de corespondenţă care sunt sugerate sunt plasate sub egida şi în perspectiva mişcării oscilante necontenite care animă toate lucrurile de pe lume. Această mişcare e înfăţişată ca o oscilaţie între cei doi poli universali reprezentaţi de yin şi yang.”

Acest calendar tradiţional e cu mult mai complicat decât tot ce există în occident şi a jucat un rol mult mai important în viaţa de zi cu zi a oamenilor, decât calendarul vestic.

Calendarul chinezesc, reprezentat sub forma unor cercuri concentrice, include în esenţă următoarele lucruri:

• direcţiile busolei• orele zilelor şi nopţilor (miezul nopţii e sus,

amiaza jos)• simbolurile celor 12 ramuri (animale) fiecare

corespunzând unui interval de două ore din măsura vestică

Pentru a desemna datele se folosea combinaţia a două serii, una de 12 ramuri şi alta de 10 trunchiuri care constituiau un ciclu de 60 de zile sau 60 de ani, 60 fiind divizibil atât cu 10, cât şi cu 12.

Prima serie era constituită din cele 12 semne animaliere ale zodiacului, cunoscute sub numele de ramuri. Ele corespund celor 12 faze ale lui Jupiter în mişcarea de revoluţie în jurul soarelui care au fost asociate cu 12 animale în următoarea ordine: şobolanul, bivolul, tigrul, iepurele,

Element Frate mai mare Frate mai mic

Lemn Fratele mai mare al lemnului

Fratele mai mic al lemnului

Foc Fratele mai mare al focului

Fratele mai mic al focului

Pământ

Fratele mai mare al pământului

Fratele mai mic al pământului

Metal Fratele mai mare al metalului

Fratele mai mic al metalului

ApăFratele mai mare al apei

Fratele mai mic al apei

Prima oră 23-1 Ora şobolanului

A doua oră 1-3 Ora bivoluluiA treia oră 3-5 Ora tigruluiA patra oră 5-7 Ora iepureluiA cincea oră 7-9

Ora dragonuluiA șasea oră 9-

11 Ora şarpeluiA şaptea oră 11-13 Ora calului

Numărarea anilor începea prin combinaţia dintre fratele mai mare al lemnului cu şobolanul. Urma apoi fratele mai mic al lemnului cu Boul. O dată la 10 ani revine acelaşi element, iar o dată la 12 ani, revine acelaşi semnul zodiacal.

Trunchiurile şi ramurile erau combinate pentru a obţine ciclul de 60 de ani, un astfel de ciclu având importanţa pe care o are secolul în occident.

Lunile din calendarul lunar au numai câte 28 de zile şi pentru recuperarea decalajului faţă de lunile din calendarul solar se adaugă o a 13-a lună.

Ziua are 12 „ore lungi” de câte 120 de minute, fiecare dintre ore fiind numită după semnele

A opta oră 13-15 Ora berbeculuiA noua oră 15-17 Ora maimuţeiA zecea oră 17-19 Ora cocoşului A unsprezecea oră 19-21 Ora câineluiA douăsprezecea oră 21-23 Ora porcului

Şob

ola

n

Bou

Tig

ruIe

pure

Dragon

Şarp

e

Cal

Berb

ec

Maim

uţ

ă

Coco

ş

Câin

e

Porc

mistre

ţ

1900

1901

1902

1903

1904

1905

1906

1907

1908

1909

1910

1911

19

19

19

19

19

19

19

19

19

1921

1922

19

1924

1925

1926

1927

1928

1929

1930

1931

1932

1933

1934

1935

19

19

19

19

19

19

19

19

19

1945

1946

19

1948

1949

1950

1951

1952

1953

1954

1955

1956

1957

1958

1959

19

19

19

19

19

19

19

19

19

1969

1970

19

1972

1973

1974

1975

1976

1977

1978

1979

1980

1981

1082

1983

19

19

19

19

19

19

19

19

19

1993

1994

19

1996

1997

1998

1999

2000

2001

2002

2003

2004

2005

2006

2007

20

20

20

20

20

20

20

20

20

2017

2018

20

În

pre

zen

t,

din

zo

dia

cul

chin

ez

esc

se

mai

folo

ses

c num

ai

denum

irile

anim

al

iere

pentru

ani.

Iată

un

tab

el

al

cicluril

or

de

De asemenea, caracterul care se folosea pentru „cal” este folosit astăzi cu sensul de amiază, pentru că semnul calului era asociat cu aceasta oră în calendarul tradiţional.

74

BUDISMUL

Budismul a fost introdus în Japonia în secolul al VI-lea şi a avut o influenţă decisivă în transformarea societăţii, mentalităţii şi culturii japoneze. Vom discuta mai pe larg despre aceste aspecte în capitolul dedicat epocii Asuka (593-710).

În secţiunile care urmează vom face o scurtă prezentare generală a budismului, insistând asupra

ORIGINI

Budismul apare în India în secolul al V-lea î. Hr. şi este legat de trăsăturile sociale şi religioase din India acelei vremi, aşa cum arată Crombe (1995: 358):

Cu o tradiţie veche de peste două milenii, cu forme diverse potrivit ţărilor în care s-a dezvoltat şi deseori greu accesibil pentru occidentali, budismul nu poate fi separat de mediul în care a apărut: India secolelor al VI-lea şi alV- lea înainte de Christos. India trecea pe atunci printr-o perioadă de intense căutări spirituale şi intelectuale. Se dobândiseră deja mai multe noţiuni fundamentale ale gîndirii indiene şi ele se întipăriseră în minţile oamenilor: natura ciclică a timpului, înlănţuirea fiinţelor în ciclul permanent al naşterilor şi morţilor,

75

Buddha a ajuns la concluzia că suferinţa umană este rezultatul dorinţelor şi patimilor care de fapt sunt numai nişte iluzii. Dacă se lasă pradă acestor iluzii, fiinţa umană este supusă ciclului reîncarnărilor şi suferinţei permanente. Soluţia pe care a găsit-o Buddha meditând sub smochinul sacru constă în anihilarea dorinţei printr-o viaţă disciplinată şi căutarea adevărului în spatele iluziilor. Scopul principal este de a atinge starea de nirvana.

VIAŢA LUI BUDDHA

Astăzi este recunoscut faptul că Buddha a fost un personaj istoric. Legenda vieţii lui Buddha cunoaşte mai multe variante şi se află în centrul literaturii budiste, fiind transmisă şi în Japonia. Redăm mai jos un rezumat al acestei legende bazându-ne pe The Teaching of Buddha (1966: 2-10), Nakamura (1997: 191-194) şi Ellwood (2008: 64-67).

Buddha, pe numele adevărat Siddharta Gautama, s-a născut la Kapilavastu unde tatăl său, regele clanului Shakya, Shuddhodana Gautama, şi-a stabilit capitala şi a construit un castel impunător. Timp de douăzeci de ani regele şi soţia sa, regina Maya, nu au avut copii, dar, într-o noapte, regina a visat că a apărut un elefant alb care i-a pătruns în trup prin partea dreaptă a pieptului. La puţin timp după acest vis ciudat a rămas însărcinată.

Conform obiceiului tradiţional, regina a plecat să nască în casa părintească, şi pe drum s-a oprit 11 Conform credinţei in transmigrare, Buddha nu a venit pe pământ o singură dată, ci a trecut prin mai multe reîncarnări pentru a se pregăti pentru această venire în lume Ultima sa reîncarnare a fost sub formă de elefant alb cu patru colţi, de unde şi visul reginei.

76

La naşterea prinţului, regele a fost cuprins de bucurie şi i-a dat copilului numele de Siddhartha care înseamnă „cel care şi-a împlinit ţelul”. Bucuria a fost însă curând urmată de întristare, pentru că regina Maya a murit la câteva zile după naştere. Copilul va fi crescut cu multă dragoste de sora mai tânără a mamei sale, Mahaprajapati.

Când s-a născut prinţul, un ermit, pe nume Asita, a văzut o lumină deasupra castelului regelui, de pe muntele unde trăia. S-a dus imediat la castel şi a prezis că dacă prinţul va rămâne la castel, la maturitate va deveni un mare rege şi va cuceri lumea, iar dacă va pleca în lume, va deveni un Buddha, adică un salvator al Lumii.

Această profeţie l-a speriat pe rege. El a luat toate măsurile ca prinţul să ducă o viaţă fericită, într-un castel minunat, şi să fie ferit de spectacolul sărăciei şi tristeţii. Prinţul a crescut în mijlocul bogăţiei, învăţând cu mare uşurinţă artele şi ştiinţele. La nouăsprezece ani, regele l-a căsătorit cu prinţesa Yashodhara. După aceea, timp de zece ani, prinţul a trăit în pavilioanele palatelor, înconjurat de muzică, dansuri şi plăceri. La douăzeci şi nouă de ani i s-a născut un fiu, Rahula.

Totuşi, încă de mic prinţul era înclinat spre meditaţie şi se întreba ce există în afara lumii în care trăia. În mai multe rânduri l-a rugat pe servitorul său credincios să-l ducă afară din palat. Până la urmă, acesta l-a condus de patru ori afară din palat şi cu aceste ocazii prinţul a văzut patru lucruri a căror existenţă o ignorase total până atunci: un om bătrân, cu vederea slabă care de-abia se târa pe drum, un om bolnav care suferea groaznic, un cadavru dus la groapă şi un înţelept.

Prinţul a înţeles că primele trei realităţi, bătrâneţea, boala şi moartea, înseamnă sfârşitul

77

nicăieri. Atunci s-a dus să se spele într-un râu şi a acceptat un castron de orez de la o fecioară. Decepţionaţi, asceţii care-l însoţeau l-au părăsit.

Rămas singur şi încă slăbit, a început să mediteze sub un smochin sacru, cu faţa spre răsărit, spunându-şi că, orice s-ar întâmpla, nu va pleca de acolo până nu va atinge Iluminarea. A fost o încercare dificilă, toţi diavolii încercând să-i abată hotărârea. Mara, l-a ademenit cu plăceri senzuale şi promisiuni de mărire. L-a îndemnat chiar să atingă iluminarea, dar apoi să nu spună nimănui despre acest lucru.

Dar, la revărsatul zorilor, lupta a luat sfârşit şi mintea prinţului era limpede şi strălucitoare. Atinsese Iluminarea. Era 8 decembrie şi prinţul devenise Buddha la treizeci şi cinci de ani. Prin Iluminare a dobândit cunoaşterea tuturor existenţelor sale anterioare şi certitudinea că nu mai doreşte să se reîncarneze într-o altă formă de viaţă.

După Iluminare, Buddha a luat hotărârea de a predica lumii învăţătura sa, ceea ce arată compasiunea faţă de ceilalţi şi dorinţa de a împărtăşi Iluminarea.

Doctrina sa fundamentală, numită Calea de Mijloc (punctul de echilibru între toate extremele) a fost formulată odată cu Iluminarea, în Parcul căprioarelor din Benares. Calea de Mijloc înseamnă atingerea iluminării prin cele patru nobile adevăruri. Cele două extreme de afirmare şi negare a sinelui, hedonismul şi ascetismul, sunt respinse. De aceea, cei care aleg calea spre iluminare trebuie neapărat să evite să se lase în voia dorinţelor trupului, dar şi disciplina ascetică severă, care torturează mintea şi trupul în mod absurd.

După Iluminarea sa, prinţul Siddharta Gautama

78

moaştele sale au fost împărţite între mai multe regate, fiind apoi îngropate în primele stupa (edificiu comemorativ şi relicvar).

Deşi, în general, numele de „Buddha” se referă la personajul istoric Gautama, el nu este un nume propriu, şi înseamnă „Cel Iluminat”, denumind mai degrabă starea de iluminare şi pe toţi cei care o ating.

După cum vom arăta în continuare, budismul Mahayana recunoaşte în afară de Buddha istoric, o întreagă serie de alţi buddha.

• Cele 12 acte din viaţa lui BuddhaCa şi în creştinism, în mod tradiţional se

consideră că în viaţa lui Buddha există 12 acte esenţiale care sunt relevate şi de legenda vieţii sale prezentată mai sus. Acestea sunt următoarele:

1. aşteptarea reîncarnării ca om în paradisul Tuşită

2. conceperea în trupul reginei Mayadevi3. ultima naştere în „lumea suferinţei”4. însuşirea diferitelor arte şi ştiinţe5. căsătoria şi viaţa în bogăţie6. marea Renunţare7. practicarea ascetismului8. meditaţia sub smochinul sacru9. lupta cu Mara10. atingerea Iluminării11. predicarea budismului12. intrarea în Nirvana

79

DOCTRINA

Aşa cum arată Matsunami (2006: 3-4), Iluminarea lui Buddha a însemnat conştientizarea faptului că universul natural are două atribute esenţiale. Primul constă în faptul că toate lucrurile sunt trecătoare şi se află într-o continuă transformare. Al doilea constă în inexistenţa „sinelui”, tot ceea ce există fiind condiţionat şi în interdependenţă cu celelalte lucruri12. Oamenii ajung să se opună acestor principii universale pentru că se lasă pradă dorinţelor egoiste.

Când fiinţele se agaţă de ideea greşită a unui sine permanent, ele devin sclavii ciclului transmigrărilor. Pentru că se lasă prinşi în iluzia patimilor, sunt condamnaţi la un ciclu infinit de vieţi şi de morţi care are un caracter universal, după cum arată Matsunami (2005: 10):

În creştinism, Dumnezeu-Tatăl este creatorul transcendent. Conform Genezei, Dumnezeu l-a făcut pe Om diferit de toate celelalte vietăţi. (...) Abordarea budistă este foarte diferită. Conform învăţăturilor budiste, legea universală a impermanenţei tuturor lucrurilor şi inexistenţa unui sine consistent, se aplică, ca şi legea gravitaţiei, tuturor entităţilor - zeilor şi oamenilor şi fiinţelor non-umane de asemenea. (...) Cele două adevăruri arată că totul este interdependent.

Buddha a meditat la felul în care fiinţele se pot elibera din acest ciclu şi cum pot recâştiga condiţia umană esenţială, cea de Buddha.

După cum am arătat, imediat după iluminarea sa, Buddha a formulat doctrina numită „Calea de mijloc” care s-a concretizat în „Cele patru nobile

80

asemănător cu demersul unui medic care mai întâi identifică boala şi cauzele sale, apoi caută remediul (Kamenarovic, 2002).

„Cele patru nobile adevăruri” pot fi rezumate astfel (The Teaching of Buddha, 1966: 38-41; Combre, 1995: 362-366; Ellwood, 2008: 67):

Primul adevăr, Adevărul despre suferinţă, arată că lumea este plină de suferinţă. Naşterea înseamnă suferinţă, bătrâneţea înseamnă suferinţă, boala şi moartea înseamnă suferinţă. Unirea cu ceea ce nu iubim înseamnă suferinţă, despărţirea de ceea ce iubim înseamnă suferinţă, neîmplinirea patimilor şi dorinţelor înseamnă suferinţă.

Viaţa care nu este detaşată de dorinţe şi patimi implică suferinţă. Termenul în pali, tradus de obicei cu suferinţă, are în original şi nuanţa de „stare condiţionată”. Nu există de fapt un sine consistent. Totul este o acumulare de forme, trăiri, dispoziţii, şi nu este durabil, ci se află într-o continuă transformare. Tot ceea ce există este condiţionat, toate lucrurile sunt în interdependenţă. În concluzie, a crede că există un sine şi a acţiona în consecinţă, duce numai la suferinţă.

Al doilea adevăr, Adevărul despre cauza suferinţei, arată că cauza suferinţei fiinţelor îşi are rădăcina în dorinţele şi patimile trupului şi în iluziile pasiunilor lumeşti. Dacă aceste dorinţe şi iluzii sunt analizate, se constată că originea lor este setea de plăcere, de existenţă, de impermanenţă.

De aceea, omul, obsedat de dorinţa de-a trăi, caută ceea ce îi pare de dorit, chiar dacă uneori e vorba chiar de moarte. Toate lucrurile se luptă pentru a-şi satisface dorinţa de a trăi, chiar dacă acest lucru înseamnă rănirea altor fiinţe vii.

Al treilea Adevăr, Adevărul despre încetarea suferinţei, arată că, dacă dorinţa, care stă la baza

81

înţelegerea dreaptă înseamnă a înţelege „Cele patru adevăruri”, a crede în legea cauzei şi efectului, şi a nu se lăsa înşelat de aparenţe şi dorinţe.

Gândirea dreaptă înseamnă hotărârea de a nu iubi dorinţele, de a nu fi zgârcit, supărat şi de a nu face acţiuni dăunătoare.

Vorba dreaptă înseamnă a evita cuvintele mincinoase, nesincere, urâte şi pălăvrăgeală inutilă.

Fapta dreaptă înseamnă a nu face fapte rele, a nu distruge nicio viaţă, a nu fura, a nu comite adulter.

Mijloacele de existenţă drepte înseamnă a evita orice ar aduce ruşine sau daune altora.

Strădania dreaptă înseamnă a face tot ce e posibil pentru a merge în direcţia corectă, pentru a ajunge la stările mentale sănătoase.

Mintea dreaptă înseamnă a menţine o minte lucidă şi clară pentru a păstra în conştiinţă adevăratele realităţi.

Concentrarea dreaptă înseamnă disciplinarea şi pregătirea spiritului în vederea atingerii esenţei pure.

Cele opt elemente se pot grupa în conduita morală, disciplina minţii şi înţelepciunea intuitivă.

Această cale este de fapt Calea de mijloc. în ultima sa predică, înainte de a intra în Nirvana, Buddha le-a transmis discipolilor săi cele mai importante puncte legate de cele de mai sus. Toţi cei care doresc să atingă iluminarea trebuie să înţeleagă Cele patru nobile adevăruri. Dacă le înţeleg pe acestea, ei vor deveni capabili să înţeleagă şi celelalte adevăruri. Buddha i-a îndemnat pe discipolii săi să reflecteze asupra a ceea ce înseamnă „şinele”, cât este de trecător şi cât de iraţional ar fi să uităm asta şi să iubim

82

CELE DOUĂ RAMURI:HINAYANA ȘI MAHAYANA

După cum spune Ellwood (2008: 68), precepte şi concepte precum Calea de mijloc, Cele patru nobile adevăruri, meditaţia, realitatea condiţionată şi nirvana necondiţionată sunt cele pe care le-a predicat Buddha însuşi şi primii săi discipoli. După cum arată Crombe (1995: 368), o parte din ele au fost păstrate neschimbate:

„Cele patru adevăruri constituie moştenirea inestimabilă lăsată de Buddha. Şi niciodată de-a lungul istoriei sale, indiferent de îmbogăţirile şi transformările sale, budismul nu va lepăda nici cea mai mică parte din această învăţătură iniţială.”

Deşi aceste adevăruri rămân esenţa învăţăturii, la aproximativ un secol de la moartea lui Buddha au început să apară speculaţii asupra doctrinei, desprinzându-se două mari ramuri ale budismului: Hinayana şi Mahayana.

Hinayana sau Theravada „Calea bătrânilor” (budismul antic) apare imediat după moartea lui Buddha şi se bazează numai pe învăţăturile iniţiale ale lui Buddha. E numită şi Micul Vehicol şi priveşte atingerea iluminării ca pe rezultatul unui imens efort individual. De aceea, Hinayana propune calea salvării individuale. Hinayana accentuează unicitatea lui Buddha şi faptul că iluminarea este rezervată numai unui număr mic de aleşi. Acest tip de budism s-a răspândit în Asia de sud-est.

Mahayana sau „Marele Vehicul” apare cam în primul an al erei creştine şi propune universalitatea salvării şi necesitatea celui care a atins iluminarea de a rămâne în iluzia acestei lumi pentru a-i salva şi pe ceilalţi.

83

Mahayana este forma de budism care s-a răspândit în Asia de est şi, prin urmare, şi în Japonia. Din acest motiv vom discuta în continuare caracteristicile sale.

Iată cum defineşte Crombe (1995: 369) budismul Mahayana:

„Mahayana nu constituie o reacţie sau o reformă, ci mai degrabă o depăşire. Adepţii săi se consideră deţinătorii gîndirii profunde a lui Buddha, comunicată printr-o învăţătură esoterică unui număr restrâns de discipoli aleşi. Doctrina originară n-ar fi fost decît o învăţătură pregătitoare, destinată unor oameni cu o înţelegere limitată.”

În Mahayana se pune accent pe faptul că lucrurile sunt „vide de sine”, ca şi pe credinţa şi aspiraţia către iluminare.

Mahayana susţine că lucrurile sunt vide de sine şi de natură proprie, existând numai ca fenomene pure. Unul dintre filozofii budismului Mahayana, Nagarjuna, a susţinut că samsara şi Nirvana sunt de fapt acelaşi lucru. Nirvana nu este un loc îndepărtat în care ne ducem, ci se află „aici”, dacă ştim cum să privim lucrurile. Universul este vid şi toate lucrurile sunt vide, pentru că Universul este Nirvana şi este necondiţionat. Iluminarea poate fi deci atinsă aici şi acum (Ellwood, 2008: 70).

Universalitatea naturii de Buddha este, de asemenea, foarte importantă în Mahayana şi constă în teoria că toate fiinţele „posedă” natura de Buddha şi deci capacitatea de a atinge iluminarea. Din acest punct de vedere diferenţele dintre fiinţe dispar. Iluminarea este posibilă pentru oricine (creaturi umane şi non-umane) şi singura

84

Budismul Mahayana vorbeşte despre cele trei corpuri sau ipostaze ale lui Buddha13, din care numai una este trupească. Un Buddha apare în lume sub formă trupească extrem de rar pentru a le arăta oamenilor, pe înţelesul lor, calea spre iluminare.

Pe lângă diferiţii Buddha, budismul Mahayana crede într-o serie de bodhisattva, fiinţe ideale care, deşi pregătite pentru a ajunge în Nirvana, aleg să rămână în lume (în ciclul reîncarnărilor) pentru a-i ajuta pe oameni să găsească calea iluminării.

Doctrina budistă a fost transmisă prin diferite scrieri numite sutra, scrise în sanscrită. Sutrele budismului Mahayana, precum Sutra Lotusului, Sutra Inimii, Sutra Diamantului, Sutra Pământului Pur, Sutra Marelui Soare etc. au avut o foarte mare importanţă în Japonia.

PANTEONUL BUDIST

După cum arată Matsunami (2005), panteonul budist, constituit mai ales după apariţia ramurii Mahayana, este complex şi ierarhizat.

Prezentăm pe scurt principalele zeităţi conform clasificărilor din Matsunami (2005: 20-25) şi Ashkenazi (2003: 49-54).

În poziţia supremă se află Shakyamuni (Buddha istoric), care, după cum am arătat, a fost un personaj istoric real. Pe lângă el, există şi alţi Buddha care sunt mai abstracţi, întruchipând diferite virtuţi. De exemplu, există cinci Buddha majori pentru cele cinci puncte cardinale (est, vest, centru, nord, sud). Cei mai importanţi sunt Mahavairochana, Amitabha şi Bhaishajyaguru14. Buddha istoric este

85

numit şi Tathagata (în japoneză Nyorai) care înseamnă „Cel onorat în lume”. Termenul semnifică o persoană care a venit în lume şi a dobândit adevărul ultim. În această calitate, Buddha este venerat şi ca un precursor al tuturor Tathagata.

Diferiţii Buddha locuiesc în „Lumea fără formă” cea care este în afara timpului. Deşi sunt plini de compasiune şi milă, ei nu intervin direct în lumea suferinţei, ci prin intermediul reflecţiilor lor bodhisattva (avatari).

A doua categorie de personaje venerate în budism sunt exact aceşti bodhisattva (în japoneză bosatsu), fiinţe pregătite pentru iluminare şi care se află în etapa imediat anterioară atingerii stării de Buddha. Şi Shakyamuni a fost bodhisattva înainte de a deveni Buddha. Deşi sunt pregătiţi pentru a deveni Buddha, bodhisattva îşi amână iluminarea şi rămân în lume pentru a salva alţi oameni. Ei acţionează ca intermediari între fiinţele obişnuite şi diferiţii Buddha. Atributele lor esenţiale sunt înţelepciunea perfectă şi compasiunea universală. Sunt uneori priviţi ca întruchiparea unor atribute ale lui Buddha. Maitreya (în japoneză Miroku) „Buddha viitorului” este de asemenea un bodhisattva.

După Buddha şi bodhisattva, urmează două categorii de personaje, care pot fi reunite sub numele de zei, zeii Deva şi regii Mantra, păzitorii legii budiste.

Deva (Ten) sau fiinţele celeşti sunt zei ai hinduismului asimilaţi de budism ca păzitori ai legii.

Regii Mantra15 sau regii strălucitori sunt reprezentaţi ca supraumani şi foarte înspăimântători. Ei acţionează asupra celor ignoranţi sau aroganţi care nu răspund la blândeţea pe care o arată bodhisattva, ci au nevoie de o autoritatea puternică pentru a vedea

86

COSMOLOGIA BUDISTĂ

Felul în care este conceput universul în gândirea budistă (Ashkenazi, 2003: 38-39) are legătură cu ciclul nesfârşit al reîncarnărilor.

Samsara reprezintă ciclul vieţii şi morţii care guvernează toate fiinţele. Existenţa este un efect şi este predeterminată de karma. Karma reprezintă destinul determinat de acţiunile, bune sau rele, din viaţa precedentă. După ce moare, orice individ se reîncarnează într-o formă de existenţă care reprezintă consecinţele acţiunilor sale din viaţa precedentă.

Acest proces al reîncarnării are legătură cu trei tipuri diferite de lumi „Lumea fără formă”, „Lumea formei” şi Lumea dorinţelor”.

Planul cel mai de sus este constituit de „Lumea fără formă” care nu are niciun element material. Aceasta este lumea Nirvanei, care nu este supusă ciclului renaşterilor. În această lume, care este în afara timpului, locuiesc diferiţii Buddha. Ei sunt plini de compasiune, dar arareori intervin direct în lume.

Sub această lume, există „Lumea formei” (lumea adevărurilor materiale supreme, a forţelor care stau la baza universului material) unde există numai unele proprietăţi materiale. Această lume este parţial supusă procesului renaşterilor. Aici locuiesc de obicei bodhisattva.

Sub această lume se află „Lumea dorinţelor”, lumea iluziei. Aici este locul unde se întâmplă toate acţiunile provocate de iluzii şi dorinţe. Această lume cuprinde la rândul ei şase lumi (locuri de renaştere) în care locuiesc şase tipuri de fiinţe, care toate se luptă şi trăiesc în ciclul naşterii şi renaşterii. Aceste lumi sunt numite cele şase lumi ale renaşterii karmice sau cele şase destine. Ele sunt legate prin faptul că cei care trăiesc aici pot

87

Paradisurile sunt locuri de continuă desfătare şi reprezintă recompensa unei karma bună, dar nu sunt Nirvana şi durează numai atât cât durează această karma. Cei care ajung aici sunt cuprinşi de desfătare şi uită să se gândească la salvare.

2. Lumea oamenilorÎn această lume, fiinţele experimentează binele

şi răul, bucuria şi tristeţea. Omul are însă capacitatea de a analiza ce i se întâmplă şi de a medita. Tocmai de aceea, eliberarea este mai accesibilă din această lume, şi reîncarnarea ca om este considerată un noroc.

3. Lumea spiritelor Asura (titanii)În această lume sălăşluiesc titanii. Aceştia sunt

fiinţe care se luptă din onoare, gelozie sau furie. Aici se încadrează, de exemplu, samuraii japonezi.

4. Lumea animalelorÎn această lume locuiesc animalele, cele reale,

dar şi cele mitologice. Acestea nu au conştiinţă şi suferă fără să poată analiza starea în care sunt.

5. Lumea spiritelor flămânde gakiAceastă lume cuprinde fiinţe care au murit

prea timpuriu sau care nu au pe nimeni care să aibă grijă de spiritele lor şi sunt permanent înfometate şi nesatisfăcute. Sunt reprezentate cu stomacuri imense şi guri mici. Cei lacomi sunt condamnaţi să se reîncarneze în această lume.

6. IadulIadul este locul în care se reîncarnează cei cu

destinul cel mai nefericit. Ei sunt pedepsiţi pentru cruzime, răutate şi alte fapte grave.

88

ICONOGRAFIA BUDISTĂ16

Budismul Mahayana predică iluminarea şi salvarea tuturor fiinţelor şi se caracterizează printr-o imensă varietate de reprezentări care răspund diferitelor condiţii şi nevoi ale fiinţelor umane. Aşa cum arată Matsunami (2005: 23-25), imaginile budiste pot fi clasificate în şase mari tipuri în funcţie de „personajele” pe care le reprezintă (cele pe care le-am listat şi în secţiunea anterioară):

a. Buddhab. Bodhisattva (fiinţe aflate în pragul iluminării)c. Regii Mantrad. Fiinţe celeste sau Devae. Kami consideraţi manifestări ale zeităţilor

budistef. Oameni sfinţi, precum călugării sau

fondatorii de secteMulte dintre statuile budiste îl reprezintă pe

Buddha istoric sau alţiBuddha. Cei patru Buddha centrali în Japonia, cei mai veneraţi şi mai frecvent reprezentaţi în artă, sunt Amida, Dainichi, Yakushi şi Shaka.

Amida-butsu este Buddha Paradisului din Vest, probabil cel mai venerat Buddha în Japonia. El este Buddha al salvării şi credinţei, Buddha „Luminii Infinite” sau al „Vieţii eterne”, iar credinţa în el se realizează prin meditaţie asupra numelui său şi rostirea formulei Namu Amida-

16 Arta budistă, în calitate de artă sacră s-a dezvoltat treptat în India, reprezentările antropomorfe ale lui Buddha apărând la mult timp după moartea sa. Prima formă de artă budistă este constituită de stupă, un fel de tumuli primitivi în care cu timpul s-a crezut că erau adăpostite relicvele lui Buddha. Deşi în aceste stupă apar unele picturi sau basoreliefuri care reprezintă scene din viaţa lui Buddha (Naştere, Iluminare etc), se remarcă lipsa absolută a reprezentării antropomorfe a acestuia.

89

butsu (Slavă ţie Amida). Paradisul din Vest, Pământul Pur, e locul unde credincioşii îl aşteaptă, pentru a fi conduşi spre salvare.

Dainichi-nyorai este Buddha luminii şi al originii universului. Este Buddha central al budismului Shingon. Este numit şi Buddha cosmic sau suprem, Buddha din care emană toţi ceilalţi Buddha.

Shaka Nyorai este Buddha istoric, fondatorul budismului.

Yakushi Nyorai este Buddha vindecării şi restaurării care patronează Paradisul din Est. El vindecă rănile corpului şi sufletului, fiind foarte important pentru laici.

Matsunami (2005:180) arată că putem recunoaşte o reprezentare a lui Buddha datorită canoanelor de reprezentare. Un Buddha este reprezentat fără accesorii, înveşmântat într-o robă simplă. S-a spus că corpul lui Buddha are 32 de semne distinctive, prin care el poate fi recunoscut, iar acestea apar şi în reprezentare. De exemplu, protuberanţa din vârful capului (chokeiso) arată nobleţea şi mintea foarte aleasă. Smocul de păr alb, orientat în sensul acelor de ceasornic situat între sprâncene (byakugo) este ca un fel de al treilea ochi care emite lumina înţelepciunii şi a compasiunii. Urechile lui Buddha sunt disproporţionate faţă de mărimea capului, şi de două ori mai mari decât cele umane, pentru a indica capacitatea sa de a asculta şi tolera tot ce spun cei aflaţi în suferinţă. Limba sa este foarte lungă pentru că el cunoaşte toate cele 3000 de sisteme de vorbire din lume. Nodurile dintre degetele mâinilor şi picioarelor îi împiedică pe oamenii pe care-i salvează să alunece. Părul, cu cârlionţi în spirală, în sensul acelor de ceasornic (rahotsu), îl deosebeşte de bosatsu. Cârlionţii se pare

90

• mudra învăţăturii (degetul mijlociu şi cel mare de la ambele mâini unite)

• mudra aspiraţiei (palmele împreunate)• mudra înţelepciunii (degetul mare al mâinii

drepte ţinut în mâna stângă)În mitologia indiană, dintre toate florile, lotusul

este recunoscut ca fiind cea mai nobilă în ceea ce priveşte culoarea, parfumul, forma şi mărimea. Buddha şi alte zeităţi sunt înfăţişate stând pe un lotus înflorit care se ridică pur şi măreţ din apa tulbure în care creşte. Reprezentările tridimensionale îl înfăţişează pe Buddha pe un piedestal în formă de lotus.

Deşi calificaţi pentru iluminare, bodhisattva decid să rămână în roata vieţii, adică să se reîncarneze constant. În reprezentare, spre deosebire de Buddha, ei sunt însoţiţi de diferite obiecte care au diferite roluri de salvare, precum săbii, cupa pentru medicamente, nestemata sacră, rozariul, lotusul, roata legii etc. Cei mai faimoşi bodhisattva sunt Jizo, Kannon, Miroku şi Monju.

Jizo este înfăţişat ca un călugăr chel, cu chip copilăros. Se consideră că protejează copiii, femeile însărcinate şi călătorii. De multe ori la întretăieri de drumuri sau la intrarea în cimitire sunt reprezentate grupuri de câte şase Jizo, unul pentru fiecare dintre cele şase lumi budiste. Alături de Jizo, Kannon e unul dintre cei mai populari bodhisattva (bosatsu) din Japonia. Ea este întruchiparea şi personificarea compasiunii absolute. „Kannon cea cu o mie de mâini”, e una din întruchipările sale, cele 1000 de mâini fiind necesare pentru a-i salva de suferinţă pe toţi oamenii.

Dintre fiinţele celeşti, Deva, foarte frecvent reprezentaţi sunt „Cei patru regi gardieni”

91

Kami consideraţi manifestări ale zeităţilor budiste şi călugări faimoşi apar deseori în arta japoneză. Printre ei se numără Shotoku Taishi, Saicho, Kukai, Nichiren şi Dogen.

PARABOLE , LEGENDE S I POVEST IR I BUD ISTE

încă de la început, învăţăturile budiste au fost transmise într-o formă concretă şi accesibilă prin parabole, povestiri şi legende. Multe dintre ele se găsesc chiar în textele sacre. Altele sunt poveşti de inspiraţie budistă, în plus, există multe opere literare de inspiraţie budistă, mai ales piesele teatrului No şi romanele medievale.

În continuare vom prezenta, ca exemple, câteva dintre acestea. Repovestirile se bazează pe The Teaching of Buddha (1966: 19-24, 73- 74, 134-137), Smith (1995: 132-135), Ţuiu (1981: 82-85, 92-93).

PARABOLELE DIN SUTRA LOTUSULU I

Sutra Lotusului, care este Sutra centrală a sectei budiste japoneze Nichiren, conţine şapte parabole faimoase, fiecare fiind potrivită pentru a conduce către calea budistă un anumit tip de fiinţe. Cele şapte parabole sunt următoarele (numele diferă de la autor la autor):

1. Parabola Casei în flăcări2. Parabola Fiului sărac3. Parabola ploii, a ierburilor şi copacilor4. Parabola Castelului magic5. Parabola perlei cusute în haină6. Parabola Perlei strălucitoare7. Parabola Medicului înţelept

92

nu l-au ascultat. Atunci a strigat iar, spunându-le că afară sunt nişte care minunate care-i aşteaptă să se joace cu ele. De-abia atunci copiii au ieşit în fugă. Tatăl nu le-a dat însă carele promise, ci un car mult mai important.

În această parabolă lumea în care trăim e comparată cu o casă în flăcări, în care oamenii sunt tot timpul în pericol, deşi nu-şi dau seama de asta. Tatăl este Buddha, iar copiii salvaţi sunt oamenii. Buddha caută cu compasiune căi de a-i salva pe oameni din iluzia acestei lumi. Pentru salvare e acceptată inclusiv minciuna.

Parabola fiului reîntors ne vorbeşte despre fiul unui om bogat care a plecat de acasă şi a devenit sărac. Tatăl său l-a căutat ani de zile, dar nu l-a găsit. Peste ani şi ani, fiul, devenit cerşetor, a ajuns în apropierea locuinţei tatălui său. Tatăl, recunoscându-1, îşi trimite imediat servitorii să-l aducă la el, dar fiul, nerecunoscându-şi tatăl, şi fiind speriat de bogăţia casei acestuia, crede că este păcălit şi refuză invitaţia servitorilor. Atunci tatăl şi-a trimis servitorii să-l aducă în slujba lui. În timp, l-a ridicat în rang până l-a făcut responsabilul tuturor averilor şi pământurilor sale. Totuşi fiul nu şi-a recunoscut nici atunci tatăl. Ajuns pe patul de moarte, tatăl, mulţumit de loialitatea fiului său în slujba sa, l-a chemat împreună cu toate rudele şi le-a dezvăluit tuturor că el este fiul şi moştenitorul său. Atunci fiul şi-a dat seama că şi-a regăsit şi tatăl şi a primit şi o imensă avere.

în această parabolă, tatăl bogat îl reprezintă pe Buddha, iar fiul reprezintă oamenii. Buddha îi iubeşte pe toţi oamenii ca pe fiii săi. Plin de dragoste, el găseşte căi de a-i învăţa drumul către Iluminare.

Parabola Ploii şi a ierburilor medicinale ne arată

93

cauza oboselii. Atunci, conducătorul lor construieşte în mod miraculos un oraş, ca ei să se poată odihni. După ce se odihnesc, le dezvăluie că acest oraş e doar unul magic, şi mai au de mers până la adevărata destinaţia finală. Apoi face să dispară oraşul.

În această parabolă locul în care se află comoara cea rară reprezintă adevărata Iluminare. Oraşul magic este un loc anterior, pregătitor. Conducătorul, care îl reprezintă pe Buddha, este cel care îi duce pe călători (oamenii), folosind diferite mijloace, către iluminarea finală.

Parabola omului beţiv povesteşte că un om sărac şi-a vizitat prietenul şi s-a îmbătat şi a adormit în casa acestuia. Prietenul său l-a vegheat cât a putut, dar apoi a trebuit să plece şi, gândindu-se că poate va avea vreo nevoie, a cusut o piatră preţioasă în haina celui beat. După ce s-a trezit, acesta a continuat să trăiască în sărăcie, neştiind de piatra pe care o purta cu el. Peste ani, s-a reîntâlnit cu prietenul lui, iar acesta i-a dezvăluit existenţa pietrei şi l-a învăţat cum s-o folosească.

Şi în această parabolă Omul bogat este Buddha, iar cel sărac reprezintă oamenii. Oamenii trec prin viaţă suferind, precum omul sărac, fără să-şi dea seama că poartă cu ei mereu comoara de nepreţuit a naturii lui Buddha. Dar, oricât ar fi aceştia de ignoranţi şi degradaţi, Buddha nu-i abandonează, pentru că ştie că ei au toate virtuţile esenţei lui Buddha.

Parabola Perlei ascunse povesteşte despre un rege puternic care îşi trimite armatele să cucerească alte ţări şi îi recompensează pe soldaţii viteji şi victorioşi cu diamante. Dar, diamantul cel mai valoros îl păstrează ascuns în cocul său pentru

94

aşa, nu va mai putea avea grijă de ei, şi atunci îi imploră să ia medicamentul. Apoi a plecat şi după o vreme a trimis un mesaj fals că a murit.

Auzind vestea, copii au realizat că nu-şi vor mai vedea tatăl şi, amintindu-şi de rugămintea lui, au luat medicamentul şi s-au însănătoşit.

Nu trebuie să ne mire faptul că în această parabolă se apelează la minciună ca mijloc de

POVESTIRI

Pe lângă parabole, există şi o serie de povestiri şi legende budiste foarte cunoscute.

Cea care urmează se referă la un obicei răspândit în Asia de est de a abandona bătrânii în munţi.

1. Legenda ne spune că, demult, era o ţară unde exista obiceiul ca bătrânii care deveneau neputincioşi să fie abandonaţi în locuri îndepărtate din munţi. Un ministru nu s-a îndurat să facă aşa cu tatăl său, şi a construit o cameră secretă unde l-a ascuns, continuând să aibă grijă de el. într-o zi, un zeu s-a arătat regelui acelei ţări şi i-a dat de rezolvat o problemă, ameninţându-l că, dacă nu o rezolvă, îi va distruge ţara. Problema era să identifice sexul a doi şerpi.

Nici regele, nici altcineva nu ştia cum să rezolve problema, aşa că au promis o recompensă pentru cine va reuşi. Atunci, ministrul s-a dus la tatăl său care i-a spus că e simplu — trebuie să pună şerpii pe un covor moale, iar cel care se mişcă e masculul şi cel care rămâne nemişcat e femela. Ministrul a dus regelui răspunsul şi zeul a fost mulţumit, dar a mai dat o nouă ghicitoare. „Cine este cel care atunci când doarme e numit Trezitul, iar atunci

95

2.O altă legendă cunoscută este cea despre „iepuraşul din lună” (Tsuki no usagi). Ca şi în China, în Japonia se spune că în lună

locuieşte un iepuraş, iar formele care se văd pe lună sunt de fapt silueta iepuraşului şi prăjiturele de orez pe care le pregăteşte acesta.

Legenda spune că luna lumina o pădure de pe pământ şi Buddha a observat cum un iepure, o maimuţă şi o vulpe trăiau acolo în bună prietenie. Atunci s-a gândit să meargă pe pământ să vadă care dintre cei trei e cel mai bun. S-a transformat în cerşetor şi s-a dus la ei, rugându-i să-i dea ceva de mâncare pentru că e foarte flămând. Toate animalele au fost cuprinse de milă şi au plecat în grabă să-i caute de mâncare. Maimuţa s-a căţărat în pomi şi a venit cu o mulţime de fructe. Vulpea s-a dus la un iaz şi a prins peşte. Doar iepurele n-a avut noroc. Deşi a alergat încoace şi încolo n-a găsit nimic. Pe când se întorcea plin de tristeţe i-a venit o idee. Le-a rugat pe maimuţă şi pe vulpe să

3. Altă legendă des menţionată este cea a animalelor din zodiac. În zodiacul japonez, preluat din China, anii au simboluri animaliere în următoarea ordine: şobolan, bour, tigru, iepure, dragon, şarpe, cal, berbec, maimuţă, cocoş, câine, porc mistreţ. Se spune că povestea acestor animale este următoarea:

într-o zi Buddha a chemat toate animalele la el, spunând că primele douăsprezece care vor ajunge vor da numele anilor. Animalele s-au grăbit să se ducă. Boul, pentru a ajunge primul, a plecat de dimineaţă devreme, dar şoarecele, foarte viclean, s-a urcat pe spinarea acestuia pe furiş, şi când au ajuns, a sărit în faţă boului, devenind învingătorul cursei.

Pisica, care nu auzise bine ziua în care Budha i-a chemat la el, l-a întrebat pe şoarece despre acest lucru. Şoarecele i-a spus dinadins o zi

96

4. Pe lângă legendele venite din China, sunt şi o serie de poveşti create în Japonia care arată bunătatea zeităţilor budiste. O astfel de poveste este cea despre cele şase statui ale lui Jizo.

Povestea ne spune că într-un sat din Japonia trăiau în mare sărăcie un moş şi o babă. Pentru a-şi câştiga traiul împleteau pălării şi sandale de pai, pe care moşul se ducea să le vândă la oraş. într-o zi de iarnă, în preajma Anului Nou, moşul i-a spus babei ce mult şi-ar dori să aibă şi ei tradiţionalele mochi (turtiţe de orez) în această zi pentru a putea sărbători cum se cuvine Anul nou. Atunci baba l-a îndemnat să meargă la oraş şi să vândă cele cinci pălării pe care le împletiseră, iar cu banii luaţi pe ele să cumpere măcar două turtiţe tradiţionale.

A doua zi moşul a luat cele cinci pălării şi s-a dus la târg, dar nimeni nu le-a cumpărat. S-a făcut seară şi a început să ningă. întristat, moşul a plecat cu pălăriile înapoi spre casă. Pe drum, însă, a văzut înşiruite pe drum şase statui mici ale zeului Jizo, protectorul copiilor. Toate erau acoperite de zăpadă. Moşul s-a hotărât să cureţe statuile şi apoi, ca să nu le fie frig, le-a pus pe cap cele cinci pălării. Dar pentru a şasea statuie nu avea pălărie. Atunci şi-a luat propria pălărie de pe cap şi a pus-o statuii. Când a ajuns acasă, baba l-a întrebat speriată ce s-a întâmplat. Moşul i-a povestit cum dăduse pălăria sa statuii, iar baba i-a spus că a făcut foarte bine, pentru că o faptă bună e mai importantă decât toate turtiţele din lume. Apoi, după ce au stat puţin în faţa focului, s-au dus amândoi la culcare.

Spre ziuă, s-a auzit un cântec şi zgomot de paşi în curte. Moşul şi baba au ieşit în faţa uşii şi au găsit acolo o rogojină tatami pe care era aşezată o turtă imensă, cum nu mai văzuseră niciodată. S-au întrebat cine o fi adus-o şi au privit pe drum. în

97

de câte ori călugărul citea. Curios, călugărul le-a întrebat de ce vin, iar ele au răspuns că vor să-l asculte şi să cunoască înţelepciunea lui Buddha. Şi l-au rugat să transcrie sfânta carte budistă.

Călugărul le-a spus că e foarte greu, dar pentru că rar animalele ascultă învăţătura lui Buddha, va face acest lucru pentru ele.

Călugărul s-a pus pe lucru. Peste câteva zile au venit cinci, şase sute de maimuţe, fiecare aducând o bucată de pergament. I-au dat călugărului pergamentul, iar apoi s-au retras cu o plecăciune şi au rămas doar primele două maimuţe. Ele mergeau în fiecare zi în pădure şi îi aduceau de mâncare.

După ce a terminat de copiat cinci volume, maimuţele nu s-au mai arătat. Călugărul a fost îngrijorat şi s-a dus în pădure să le caute. Le-a găsit moarte într-o groapă unde se aplecaseră după cartofi sălbatici. Le-a înmormântat cum se cuvine.

între timp, călugărul a fost mutat la alt templu şi lucrarea lui a rămas neterminată. înainte să plece, a aşezat cele cinci volume copiate într-o scobitură a unei coloane a templului.

Peste 40 de ani a venit la acest templu, Kino-mi-taka Ason, stăpânul provinciei Echigo, însoţit de mare alai. A întrebat de cărţile copiate. I s-a

EPOCILE ISTORICE

PERIODIZARE

înainte de descrierea propriu-zisă a etapelor civilizaţiei japoneze, este necesară o descriere a sistemului de împărţire în epoci.

Există unele diferenţe între cercetători în ceea ce priveşte anii de delimitare şi numele perioadelor, dar, în mare, istoria Japoniei este împărţită în următoarele epoci şi perioade:

Paleolitic (200.000 î. Hr.- 10.000 î. Hr.)Epoca veche (separarea arhipelagului de

continent - apariţia statului imperial)Perioada Jomon (10.000 î.Hr. - 300 î.Hr.)Perioada Yayoi (300 î.Hr. - 300 d. Hr.)Perioada Kofun (300 - 593) (unii istorici

consideră că Kofun acoperă perioada 300-710 şi se împarte în perioada Yamato şi perioada Asuka)

Epoca clasicăPerioada Asuka (593-710)Perioada Nara (710-794)Perioada Heian (794-1185)Epoca medievalăPerioada Kamakura (1185-1333)Perioada Muromachi (1333-1568)Perioada Azuchi-Momoyama (1568-1600)Epoca premodernăPerioada Edo (1600-1868)

100

Epoca modernă şi contemporanăPerioada Meiji (1868-1912)Perioada Taisho (1912-1926)Perioada Showa (1926-1989)Perioada Heisei (1989 -)

Numele acestor perioade au fost date de istorici în funcţie de mai multe criterii.

În ceea ce priveşte paleoliticul, s-a considerat multă vreme că Japonia nu a fost populată la acea vreme, dar descoperiri ulterioare indică prezenţa omului încă din această perioadă. După unii cercetători, descoperirea unor unelte primitive din piatră neşlefuită atestă existenţa omului în Japonia în perioada cuprinsă între 50.000 î.Hr. şi 11.000 î.Hr. Arheologii împart paleoliticul japonez în două subperioade, cea timpurie (50.000 î.Hr.- 30.000 î.Hr) şi cea târzie (30.000 î.Hr - 11.000 î.Hr). În prima se foloseau unelte simple de tăiat, iar în cea de-a doua cuţite şi mici unelte pentru încrustat, găurit etc.

Pentru perioada preistorică numele sunt date de caracteristicile artefactelor specifice, sau de numele locurilor unde acestea au fost descoperite pentru prima dată. Astfel, de exemplu, Jomon se referă la ceramica tipică perioadei respective.

Pentru perioada clasică, numele epocilor sunt date de zona sau oraşul unde s-a construit capitala imperială. Astfel, Asuka, Nara şi Heian (actualul Kyoto) sunt numele locurilor unde şi-a avut sediul Curtea imperială în epocile respective.

În epoca medievală, epocile sunt numite după locul de reşedinţă a şogunilor. Capitala imperială continuă să se afle la Kyoto, dar şogunatul se

101

APARIŢIA OMULUI ÎN JAPONIA.ORIGINILE POPORULUI JAPONEZ

În general se consideră că până la sfârşitul ultimei glaciaţiuni Japonia era unită cu Asia continentală în două puncte, la nord şi sud şi se crede că omul primitiv a ajuns în Japonia în acea perioadă, venind din Asia de est şi sud-est şi mai târziu din Asia de nord-est. După aceea au avut loc migraţii mai restrânse, datorate probabil expansiunii chinezilor pe continent (Hali, 1971: 16).

Nici una din ipotezele care au încercat să explice formarea poporului japonez nu întruneşte acordul majorităţii cercetătorilor acestui domeniu. Japonezii par să fie rezultatul contopirii unor elemente etnice diferite: protojaponezii (populaţia autohtonă de la sfârşitul paleoliticului) şi imigranţii proveniţi de pe continentul asiatic și regiunea Pacificului de SV.

De-a lungul timpului, arheologia japoneză a evidenţiat un număr mare de situri, datând din Paleolitic, Mezolitic şi Neolitic, pe teritoriul întregului arhipelag, precum şi un arsenal bogat de artefacte. Pe baza acestora se pot deduce influenţele de diferite tipuri care au fost aduse de migraţii din zone îndepărtate. Populaţii care călătoreau pe apă din China de sud, Asia de sud-est sau insulele polineziene şi-au lăsat amprenta asupra credinţelor, limbii şi artei din arhipelag. După cum afirmă Ellwood (2008: 76), sub astfel de influenţe, asistăm încă de la primele artefacte la „extraordinara fuziune dintre religie şi artă” care caracterizează toată cultura japoneză.

Hali (1971: 13) arată, de asemenea, că se poate constata existenţa, încă din vechime, a unor stiluri diferite de viaţă în arhipelag. Straturile ceramice au scos la iveală artefacte aparţinând

102

trăsăturile fizice, religia şi structura politică şi socială.Aceste prime trăsături distinctive au continuat să-i caracterizeze pe japonezi. Totuşi, originile poporului japonez nu sunt clare şi nici nu ştim cât a durat acest proces de amalgamare.”

După cum arată Reischauer şi Jansen (1995: 41), ceea ce putem spune cu certitudine este că civilizaţia avansată a Vechii lumi a ajuns destul de

103

EPOCA VECHE

Epoca veche începe odată cu separarea arhipelagului de continent şi durează până în momentul formării statului imperial timpuriu, ea subîmpărţindu-se în următoarele perioade:

1. Perioda Jomon, care corespunde neoliticului2. Perioada Yayoi sau epoca fierului3. Perioada Kofun sau perioada apariţiei

statului centralizat

În continuare vom discuta fiecare din aceste perioade.

PERIOADA JOMON (1O.OOO Î.HR. - 300 Î.HR.).PRIMII LOCUITORI SI CERAMICA LOR

CARACTERISTICI GENERALE

Perioada Jomon îşi datorează numele ceramicii care s-a produs în această epocă, mai exact modului de decorare a vaselor cu o frânghie răsucită pe un băţ. Jomon înseamnă „model realizat cu frânghia”. Dintre vasele de ceramică din această perioadă, cele care s-au descoperit în peştera Fukui din prefectura Nagasaki datează din anii 10750 î.Hr / 10000 î. Hr. şi se consideră a fi cele mai vechi vase din lume.

Perioada Jomon se situează între momentul în care arhipelagul japonez se desprinde de continent şi momentul apariţiei unei ceramici cu caracteristici deosebite faţă de această primă

104

ceramicii şi folosirii uneltelor de piatră şlefuită. Totuşi, agricultura, un alt element specific al neoliticului, nu era încă practicată în Japonia epocii Jomon, resursele de hrană fiind procurate prin pescuit, vânătoare şi cules.

Epoca Jomon este o epocă foarte îndelungată, iar arheologii o împart în subperioade în funcţie de evoluţia ceramicii şi a altor elemente ale culturii materiale (Hali, 1971: 18). în această lucrare vom prezenta însă numai o caracterizare generală a întregii perioade, fără a intra în detalii.

Singurele date de care dispunem privind perioada Jomon sunt de natură arheologică. Situri ale culturii Jomon au fost identificate în cea mai mare parte a arhipelagului japonez şi toate atestă existenţa unei populaţii primitive de pescari, vânători şi culegători, relativ izolată de influenţele continentale.

Se pare că zona de înflorire a culturii Jomon se întindea din nord- estul insulei principale, Honshu, până la câmpia Kanto şi munţii din centrul Japoniei.

Dintre numeroasele situri arheologice, cel mai renumit este cel de la Sannai-Maruyama, din prefectura Aomori, descoperit în 1992, unde se pot vedea locuinţe primitive restaurate şi diferite unelte şi vase descoperite de săpăturile arheologice2.

1 Descoperiri mai noi indică faptul că, spre finalul perioadei, se introduc de pe continent orezul, meiul şi orzul şi implicit agricultura, însă aceasta nu era practicată pe scară largă (Varley: 2000).2 Descoperirile arată că aici se stabilise o comunitate Jomon numeroasă (suprafaţa sitului este de circa 350000 m2) şi deschid noi perspective de cercetare asupra culturii acestei epoci (Nojima, 2006: 12).

105

VIAŢA OAMENILOR

Pe baza datelor arheologice putem contura imaginea vieţii oamenilor din Jomon şi a primelor artefacte. La început comunităţile sunt migratoare, apoi devin semi-sedentare. Principalele moduri de obţinere a hranei fiind pescuitul, vânătoarea şi culesul, viaţa era o continuă deplasare în căutarea acestor resurse. Oamenii din Jomon, ca şi cei din alte culturi primitive, sunt consideraţi „vânători şi culegători specializaţi”.

În timp însă, diversificarea treptată a surselor de hrană a dus la apariţia vieţii sedentare, sub forma unor mici aşezări. Primele locuinţe, numite tateana jukyo sunt un fel de colibe, pe jumătate îngropate în pământ. Ele constau dintr-o singură încăpere circulară sau pătrată, săpată în pământ, având în mijloc un fel de vatră. Acoperişul, constituit de ramuri şi stuf, este susţinut de câţiva stâlpi şi are o gaură pe unde se presupune că ieşea fumul.

Aceste prime locuinţe se aflau mai ales în apropierea coastelor, o sursă importantă de hrană fiind peştele şi scoicile. S-au descoperit mici sate Jomon care conţin 5-6 astfel de locuinţe, aşezate în forma unei potcoave. Distanţa dintre locuinţe este de aproximativ zece metri. Cu timpul, aşezările se măresc.

În jurul acestor locuinţe, s-au descoperit nişte movile, aşezate de-a lungul conturului de potcoavă al satului, ca o delimitare, pe care arheologii le-au numit kaizuka „grămezi de scoici” sau „movile de cochilii” . Se consideră că ele reprezintă grămezile de resturi menajere din apropierea locuinţelor. Hrănindu-se foarte mult cu scoici şi alte produse marine, oamenii din Jomon

106

sunt urmaşii omului Jomon, cel puţin ai celui din epoca Jomon târzie. Oricum, s-a demonstrat clar că omul Jomon se deosebeşte net de omul perioadei următoare, Yayoi.

Datele arheologice arată că în epoca Jomon nu exista încă nici organizare socială, nici organizare politică.

Ocupaţiile de bază ale oamenilor erau, aşa cum am arătat, vânătoarea, pescuitul şi culesul. Hrana era procurată în funcţie de anotimp, astfel: primăvara şi toamna prin cules, vara prin pescuit, iarna prin vânătoare. Oamenii Jomon culegeau în special nuci, ghinde şi fructe, dar şi scoici şi cochilii, vânau în special cerbi şi porci mistreţi şi pescuiau peşti şi mamifere marine. Curenţii oceanici japonezi creează în golfuri condiţii foarte bune pentru fauna marină. încep, de asemenea, să se confecţioneze şi primele unelte pentru aceste activităţi, făcute la început din lemn şi piatră şlefuită. Arcul cu săgeţi se consideră a fi o descoperire indigenă (Kidder, 1993: 56).

Omul din Jomon nu cunoştea creşterea animalelor, doar spre sfârşitul perioadei începând să domesticească câini.

Veşmintele folosite de aceşti primi oameni erau sumare, fiind constituite de un fel de veste împletite din crenguţe tinere şi subţiri de dud.

Pentru pregătirea hranei, oamenii din Jomon încep să confecţioneze vase. Primele vase erau modelate prin frământare în mână, folosindu-se calităţile naturale ale lutului şi apoi erau arse în aer liber. Aceste vase, care se vor dezvolta spectaculos de-a lungul perioadei, sunt cele care dau numele perioadei, după cum am arătat la începutul capitolului.

Schimbările şi dezvoltarea care se observă de-a lungul epocii Jomon se datorează şi sunt influenţate

107

Spre sfârşitul perioadei, începe să se observe şi delimitarea zonelor-cimitir, adică separarea morţilor de vii şi asigurarea legăturii între cele două lumi printr-un medium (Kidder, 1993:75).

• Jomon şi arheologia japoneză

În sens restrâns, Jomon se referă la ceramica descoperită la prima excavare a movilelor de scoici kaizuka realizată de către americanul E. Morse. Acesta a venit în Japonia în 1877, iar în 1879 a scris cartea „The Shell Mounds of Omori” (Movilele de scoici din Omori). Omori este o localitate între Yokohama şi Tokyo, unde americanul a observat pentru prima dată movilele kaizuka. în această lucrare el foloseşte pentru prima dată termenul de „cord-marked pottery” (ceramică decorată cu ajutorul frânghiei) care a fost apoi tradus în

APARIŢIA CREDINŢELOR

în această societate primitivă apar cu timpul semne ale dezvoltării sociale şi spirituale care sunt dovedite de utilizarea rituală a spaţiilor virane dintre locuinţe, apariţia conceptului de cimitir, a practicilor magice, construirea de modele solare din pietre (în nordul Japoniei). Aceste practici indică o conştientizare din ce în ce mai clară a supranaturalului.

Putem spune că trăsăturile definitorii ale vieţii spirituale pentru această perioadă sunt animismul şi cultul fertilităţii (Kidder, 1993:74).

Omul din Jomon considera că elementele şi fenomenele naturale adăpostesc spirite. Pericolele

108

Apariţia unui sentiment religios e dovedită şi de grija care începe să fie arătată morţilor: aceştia sunt îngropaţi la început în mijlocul grămezilor de scoici, cu mâinile şi picioarele îndoite, în poziţie embrionară (kusso). Se consideră că exista credinţa în posibilitatea revenirii sufletului, care, prin îngroparea în această poziţie era împiedicat să revină. Mai târziu, morţii sunt îngropaţi în vase mari cu rol de urnă. La început aceste urne sunt folosite în cazul copiilor, apoi însă devin din ce în ce mai încăpătoare.

Spaţiul „public” era înconjurat de locuinţe şi morminte, ca şi cum satele includeau şi vii şi morţii. Nu exista o delimitare clară între sacru şi profan. Se pare că comunitatea în sine era văzută ca fiind sacră.

S-a demonstrat de asemenea existenţa unor ritualuri de trecere, precum înnegrirea şi smulgerea intenţionată a dinţilor (caninii) (Kidder, 1993:76).

Ideea de fecunditate şi protecţie se manifestă prin crearea abundentă de figurine din lut reprezentând femei (dogu), mai ales femei însărcinate (după cum indică sânii bine conturaţi, coapsele largi şi pântecul umflat). Se pare că acestea erau simboluri ale fertilităţii şi protejeau naşterea.

S-au descoperit şi reprezentări din piatră ale organului sexual masculin (sekibo). Acestea datează de pe la mijlocul perioadei şi s-au descoperit în apropierea figurinelor dogii. Aşa cum arată Matsumura (2006: 135), figurinele reprezentând femei şi aceste reprezentări ale organului sexual masculin erau probabil o reprezentare a principiului armoniei dintre cele două sexe.

Se presupune că aceste reprezentări, având

109

CULTURA MATERIALĂ

În ceea ce priveşte artefactele, trei elemente de bază caracterizează cultura din această perioadă, şi anume:

• unelte primitive din piatră şlefuită• figurine din lut (dogu)• vase de ceramică (jomon doki)Dacă primele şi ultimele (în mare parte) au

destinaţii practice, figurinele din lut sunt total lipsite de o astfel de destinaţie şi au o strânsă legătură cu magia, la fel ca şi o parte din vase.

Uneltele de piatră şlefuită

În siturile Jomon au fost descoperite o serie de unelte din piatră şlefuită folosite mai ales la vânătoare. Dintre acestea, arcul cu săgeţi este considerat ca fiind una dintre invenţiile locale.

Figurinele din lut

Cele mai interesante artefacte ale perioadei sunt probabil figurinele de lut. Acestea, numite dogu „păpuşi de pământ”, sunt nişte reprezentări de oameni şi animale de 10-30 cm, de o mare diversitate. Reprezentările au poziţie verticală, frontală, la începutul perioadei fiind bidimensionale, apoi devenind tridimensionale. Aceste figurine au în comun faptul că majoritatea reprezintă femei şi par să fie legate de mai multe semnificaţii precum fertilitate, moarte, protecţie (talisman).

Din punctul de vedere al evoluţiei, se caracterizează printr-o evoluţie paralelă cu ceramica epocii. Astfel, ca şi vasele, figurinele au evoluat de la formă plată, fără stabilitate, la forme stabile şi din ce în ce mai bogat ornamentate.

110

Unele figurine au în jurul capului un fel de şarpe încolăcit, sugerând un cult al şarpelui, practicat probabil de femei-şaman.

De asemenea, multe dintre figurine au faţa în formă de inimă, un motiv frecvent întâlnit şi în decorarea vaselor.

Berthier (1984: 12-18) arată că, în mare, figurinele pot fi împărţite după forma lor (mai ales a capului) în patru mari tipuri, a căror distribuţie diferă în funcţie de zonă:

• figurine cu capul în formă de bufniţă• figurine cu capul în formă de munte• figurine cu ochelari de soare (zăpadă)• figurine cu tendinţe realistePrimele trei categorii se referă la marea parte a

figurinelor care au caracteristici stilizate şi supranaturale. în general indiferent de tip, sunt reprezentate frontal, în picioare.

Figurinele din prima categorie sunt asemănate cu bufniţele pentru că au capul foarte mare şi prezintă un fel de creastă din trei semicercuri. Faţa e delimitată şi prezintă trei cercuri, sugerând ochii şi gura, dar nasul nu este reprezentat. Al doilea tip îşi ia numele tot de la forma capului, care este plat la bază şi sferic la vârf, ca un pisc de munte. Numele celei de-a treia categorii vine de la forma şi mărimea ochilor care seamănă cu plăcile de os perforate pe care le folosesc eschimoşii pentru a se proteja de strălucirea zăpezii. Locul nasului e marcat de o gaură, iar gura este abia schiţată. Figurinele cu tendinţe realiste sunt numite aşa mai ales datorită formei bine proporţionate a corpului.

3 Altă interpretare a faptului că foarte puţine figurine au fost găsite în formă întreagă este dată de Matsumura (2006). Acesta arată că unele figurine par să fi fost lucrate astfel încât să poată fi uşor sparte. Părţile sunt îngropate în jurul caselor sau pe coline şi uneori părţi ale aceleaşi figurine sunt împrăştiate în mai multe locuri. Se poate presupune că se aştepta ca din ele să iasă grâne, considerându-se a fi trupul unei zeiţe a grânelor.

ill

A fost stabilită şi o legătură cu şamanismul - înfăţişarea hibridă, pe jumătate umană, pe jumătate animalieră a unora dintre figurine, aminteşte de o mască purtată probabil de şamani.

Faptul că o parte dintre figurine s-au găsit în morminte, sugerează şi o legătură cu ritualurile funerare.

Un rol foarte important al acestor figurine pare a fi legat de fecunditate. Majoritatea reprezentărilor sunt feminine, cu piept mare şi pântecul umflat ca şi cum ar reprezenta femei în pragul unei naşteri. Există şi ipoteza că se ardeau sau se spărgeau pentru a asigura protecţia mamei

Ceramica

Ceramică care dă şi numele epocii, jomon doki, considerată, după cum am arătat, a fi cea mai veche din lume, prezintă o deosebită varietate de modele şi decoraţiuni.

Primele vase erau făcute prin frământare şi modelare manuală, necunoscându-se încă roata olarului. Principalul mod de realizarea era prin suprapunerea unor şiraguri de lut în spirală. Se pare că erau confecţionate în principal de către femei. Producerea lor era o activitatea minimală care presupunea existenţa lutului, a apei şi a lemnelor de foc.

Culoarea vaselor Jomon este brun-roşiatică pentru că erau arse în cuptoare în aer liber, la 450- 500°C. Dacă în primele faze vasele aveau bază conică care nu le asigura stabilitate, în timp, se trece la producerea de vase cu baza plată şi modelele simple devin tot mai complexe, cu tot felul de decoraţii realizate cu o frânghie înfăşurată pe un băţ. Acest mod de decorare stă de fapt la

112

Printre ele sunt şi vase a căror elaborare cere mult efort, deşi par total nepractice, ceea ce ne face să ne întrebăm la ce foloseau (Stanley-Baker, 1984:16).

De asemenea, unele dintre ele au chip de femeie şi formă de trup de femeie însărcinată, ca şi figurinele. Despre acestea se presupune că erau folosite drept lămpi şi probabil exista o credinţă într-o zeiţă în pântecele căreia ardea focul.

Una dintre caracteristicile acestor vase este constituită de decoraţiile extrem de bogate şi diverse. Cel mai faimos model este cel în formă de flăcări, kaen, inspirat probabil de flăcările imense ale focurilor în care se ardeau vasele şi indică o exuberanţă şi un optimist fără margini. Aceste atitudini faţă de viaţă par să fi caracterizat omul din Jomon (Matsumura, 2006: 134).

Alte artefacte

Pe lângă artefactele menţionate, s-a descoperit şi un număr limitat de măşti. După cum sugerează

113

PERIOADA YAYOI (300 Î.HR. - 300 D.HR.). AGRICULTURA ŞI UTILIZAREA METALULUI

CARACTERISTICI GENERALE

Perioada Yayoi (300 î.Hr. - 300 d.Hr.) este a doua din preistoria Japoniei şi îşi datorează numele unei zone din cartierul Bunkyo din Tokyo unde s-a descoperit în 1884 o ceramică total diferită de cea a epocii Jomon, indicând transformări semnificative în viaţa oamenilor. Această ceramică este realizată cu ajutorul roţii olarului care pătrunde acum de pe continentul asiatic.

începutul perioadei este marcat de introducerea agriculturii şi tehnicilor de prelucrare a fierului de pe continent, iar sfârşitul de apariţia unor morminte în formă de tumuli de mari dimensiuni, cunoscute sub numele de kofun.

Fierul şi bronzul fiind introduse aproximativ în acelaşi timp nu se poate vorbi de o epocă separată a bronzului.

Perioada Yayoi este o perioadă de mari transformări, dintre care cea mai importantă este trecerea de la viaţa bazată pe cules şi vânătoare, caracteristică perioadei anterioare, la un stil sedentar de viaţă agricolă. Se poate presupune că atât cultivarea orezului pe câmpuri inundate, cât şi utilizarea bronzului şi fierului au fost introduse treptat şi pe cale paşnică. Spre sfârşitul perioadei se formează mici regate numite kuni , un fel de

4 Aşa cum arată Tsunoda et al. (1964: 3) primele informaţii scrise despre Japonia apar in istoriile dinastice chinezeşti referitoare la Perioada celor trei regate (220-280). Cea

114

fost adoptat de japonezi sub forma Wa, oamenii din Yayoi neavând încă ei înşişi un nume pentru a se delimita de ceilalţi.

Un alt aspect important de menţionat este faptul că în general se consideră că omul din Yayoi este strămoşul japonezilor de astăzi. Descoperirile făcute în Kyushu indică că omul Yayoi este cu câţiva centimetri mai înalt decât cel din Jomon, are faţa mai ovală şi mai netedă şi prezintă asemănări cu japonezul din prezent 5.

Apariţia culturii Yayoi

Cultura Yayoi se constituie în Japonia de vest şi în secolul al III-lea Î.Hr. se răspândeşte şi în restul insulelor, sub forma unei societăţi agricole care înlocuieşte cultura de tip Jomon.

Problema modului în care s-a trecut de la epoca Jomon la epoca Yayoi este încă controversată6, dar cele mai multe argumente (Varley, 2000: 5) susţin ideea că această trecere este rezultatul unor mai veche este Wei Chih, „Istoria regatului Wei”, compilată în 297. Informaţiile despre Japonia au forma unor note incluse în capitolul despre ţările vecine barbare, dar sunt destul de relevante. Sursele chinezeşti pot fi considerate credibile, pentru că atunci când japonezii atrag atenţia chinezilor, scrierea istoriei depăşise la cronicarii chinezi stadiul de prezentare legendară şi mitologică.

Până în secolul al VI-lea scrierile chinezeşti sunt singurele mărturii scrise despre Japonia, în primul rând dintr-un interes cultural. Datorită acestora, 5 După cum arată Kidder (1993: 101), avem date despre înfăţişarea fizică a omului Yayoi prin cele 1000 de oseminte descoperite în sud-vestul Japoniei în vase-urne. Acestea indică o diferenţă de înălţime, formă a feţei mai lată şi o tendinţă clară către tipul mongoloid a omului Yayoi faţă de omul Jomon, apropiindu-l pe cel dintâi de japonezul din prezent. Despre omul Jomon s-a arătat că prezintă similitudini cu populaţia actuală Ainu din insula Hokkaido.

6 Teoriile despre apariţia culturii Yayoi în Japonia pendulează între ideea unei invazii străine şi cea a evoluţiei indigene (Henshall, 1999).

Varley (2000: 5) arată că înainte de al doilea război mondial se credea că perioada Yayoi a început cu o migraţie masivă de pe continent, această nouă populaţie înlocuind total populaţia Jomon. Descoperiri ulterioare indică în prezent că trecerea de la Jomon la Yayoi a fost una exclusiv culturală prin care civilizaţia Jomon s-a transformat în civilizaţia Yayoi sub influenţele culturale aduse de pe continent.

115

elementele culturale importante au fost introduse din China şi Coreea prin insula Kyushu la intervale neregulate de timp, pe parcursul a o sută de ani (Kidder, 1993:81).

Astfel, se pare că această nouă cultură s-a format în urma migraţiei în mai multe valuri a unor populaţii originare de pe continent (Coreea) sau din sud care cunoşteau metalul, elementul central pentru constituirea unei societăţi agrare sedentare. Noii veniţi au introdus metalurgia bronzului şi fierului, agricultura (orezul fiind principală plantă de cultură), precum şi creşterea cailor şi au creat împreună cu localnicii Jomon noua cultură (Hali, 1971:19).

După cum afirmă Kidder (1993: 81), având în vedere faptul că numărul de situri Jomon descoperite în zona Tsukushi din Kyushu (aproximativ 106) este mult mai mic faţă de numărul de 681 de situri Yayoi descoperite în aceeaşi zonă, putem deduce şi diferenţa mare de

VIAȚA OAMENILOR.

COMUNITĂŢILE AGRICOLE, OREZUL ȘI METALUL

Cultivarea orezului s-a răspândit extrem de rapid în arhipelagul japonez, în partea finală a epocii Yayoi fiind bine înrădăcinată chiar şi în partea de nord, Tohoku. Odată cu introducerea şi răspândirii agriculturii, oamenii trec de la stadiul de culegători ai hranei, la producători ai hranei.

Se menţin locuinţele tate-anajukyo, la care se adaugă depozite pentru cereale, înălţate pe stâlpi, pentru a feri recoltele de umezeală şi dăunători. Aceste depozite purtau numele de takayukasoko (depozite înălţate) şi se găsesc în apropierea locuinţelor. Tot pentru păstrarea hranei se foloseau

116

mlăştinoase de pe coastă sau din apropierea râurilor, zonele cele mai potrivite pentru cultivarea orezului. Multe dintre sate sunt înconjurate de şanţuri adânci şi movile de pământ.

Orezul s-a cultivat la început pe câmpuri inundate. Se cultiva orez continental şi alte cereale (mei, fasole). în mare parte a teritoriului, hrana obţinută din recolte era completată cu hrană obţinută din vânătoare şi pescuit care continuă să fie larg practicate. Tot acum oamenii încep să crească porci.

Yayoi este o perioadă în care producţia de fier este intensă şi asistăm la circulaţia masivă a bronzului. Fierul era folosit pentru nevoi practice, iar bronzul în scopuri decorative şi rituale. Multe obiecte de bronz aduse din China erau topite şi refolosite.

Pentru agricultură s-au folosit la început unelte din piatră şlefuită şi unelte de lemn (cedru, stejar) care erau foarte utile pentru culturile pe teren inundat. în a doua parte a perioadei uneltele de piatră dispar total, acestea fiind înlocuite integral cu unelte din metal. Uneltele cu vârf de metal au permis extinderea culturilor de orez pe parcele mai uscate. Astfel, asistăm la dezvoltarea primelor sisteme de irigaţii şi extinderea agriculturii, fapt care în timp a generat creşterea populaţiei.

Se presupune că fiecare familie confecţiona vase pentru gătit, dar şi pentru păstrat hrana sau cu scop ritual pentru nevoile cotidiene. Ceramica descoperită e reprezentată în special de vase pentru fiert şi păstrat hrana şi vase înalte pentru băut apă.7 Situl arheologic Toro este un loc din actuala prefectură Shizuoka unde s-a descoperit în 1947 un sat Yayoi complex— locuinţe şi dependinţe (12 case şi 2 depozite de grâne), 30 de câmpuri de orez, unelte agricole, materiale de construcţie, vase, podoabe etc. Rezultatele cercetărilor efectuate au fost atât de relevante încât au dus la înfiinţarea Asociaţiei Japoneze de Arheologie (Kidder, 1993:80, 91).

117

mai degrabă decât deţinerea lor în mod privat. O astfel de magazie de unelte deservea cinci gospodării (Hali, 1971: 18).

În plus, spre deosebire de Jomon, în Yayoi apar măsuri de apărare a satelor. Astfel, satele încep să fie înconjurate de şanţuri sau să fie construite la altitudine mai mare, lucru care intră în contradicţie cu condiţiile necesare agriculturii, dar se poate explica prin raţiuni legate de nevoia de apărare. Se evidenţiază, de asemenea, o producţie intensă de arme din piatră şi metal.

• OrezulSe crede că cultivarea orezului îşi are

originea în regiunea Yunnan din China şi regiunea Assam din India, dar sunt mai multe teorii despre cum a ajuns în Japonia.

în ceea ce priveşte orezul, sunt două aspecte importante de subliniat. Pe de o parte trebuie menţionat faptul că, deşi japonezii sunt identificaţi cu orezul, dintre ţările asiatice, Japonia a început să practice cel mai târziu cultivarea acestuia.

Pe de altă parte, orezul face parte integrantă din identitatea japonezilor. Aşa cum arată Sabata (1997:103): „(...) chiar şi astăzi când influenţa Occidentului asupra culturii culinare a japonezilor a dus la apariţia unui surplus de orez, psihologia şi comportamentul japonezilor continuă să fie ferm înrădăcinată în tradiţia cultivării orezului.”

APARIŢIA CLANURILOR

ŞI A PRIMELOR UNITĂŢI POLITICE

118

Comunităţile agricole aveau un zeu tutelar, strămoşul fondator comun, numit uji-gami, care putea asigura recoltă bogată şi alte beneficii. Comunicarea cu zeul şi performarea de ritualuri pentru asigurarea bunăvoinţei acestuia era de o importanţă covârşitoare în viaţa comunităţii (Hali, 1971: 29). Caracteristica comună a clanurilor uji este faptul că pretindeau că descind direct din această zeitate tutelara şi îşi asumau rolul de intermediere între comunitate şi zeu. Conducătorul fiecărui clan uji îndeplinea în primul rând aceste funcţii magico-religioase, adică performa ritualurile pentru spiritul fondator al clanului şi pentru spiritele strămoşilor.

Odată cu dezvoltarea societăţii agricole, apare şi lupta între comunităţi pentru surplusul de recoltă, pentru pământul cultivabil şi controlul surselor de apă, şi mai apoi pentru minele de metal. Comunităţile devin conştiente de distincţia dintre duşmani şi aliaţi (Kidder, 1993:92).

La mijlocul perioadei Yayoi, satele mai puternice încep să înglobeze satele mai mici din apropierea lor. Oamenii Yayoi formează alianţe tribale cu mecanism de control care au fost caracterizate drept mici regate şi astfel apar primele unităţi politice (comunităţi agare) numite kuni.

Regatele kuni erau conduse de un rege sau regină, okimi („mare rege”), a căror autoritate avea la bază descendenţa acestuia din zeul tutelar despre care se credea că a creat regatul kuni respectiv şi clanul conducător. Aceşti regi sunt numiţi de chinezi „Regi ai Wa”. O parte dintre ei sunt asimilaţi cu împăraţii din cronologia oficială japoneză.

Regii aveau putere religioasă şi administrativă.

119

Pentru a-şi întări această poziţie, au trimis soli în China şi au obţinut recunoaşterea autorităţii lor de către Curtea chineză.

De exemplu, există în cronicile chinezeşti însemnări care arată că regele unui astfel de regat, regatul Nakoku8, a trimis soli la Curtea chineză a dinastiei Han. împăratul chinez a trimis la rândul său regelui acestui regat un sigiliu ca cele de jad folosite în China, dar făcut din aur, pe care este inscripţionat mesajul „rege al regatului Na”. Acest sigiliu a fost descoperit în prefectura Fukuoka în anul 1784 şi dovedeşte legăturile incontestabile cu continentul din acea perioadă Nojima (2006: 16).

Din cronicile chineze (Tsunoda et al., 1964: 6-7) deducem că la sfârşitul secolului al II-lea î.Hr. în Wakoku (cum era numită Japonia) existau aproximativ 100 de regate kuni care se aflau într-o continuă luptă pentru putere. Aceste lupte se termină prin uniunea a 30 de kuni sub regina Himiko (sau Pimiko), într-un fel de confederaţie, cu numele de Yamatai9. Conform descrierilor, Yamatai era o uniune puternică care înglobase regate precum Itokoku şi Nakoku şi căreia marea majoritatea celorlalte regate i se supuneau.

în anul 239 regina Himiko a trimis soli în regatul chinez Wei10 care a recunoscut-o drept regina a întregii Wa, nu numai a unui regat izolat, cum se întâmplase în alte cazuri.

Conform aceloraşi cronici chinezeşti, Himiko avea puteri de şaman, transmiţând oamenilor vrerea zeilor. Aceste puteri miraculoase se aflau la baza puterii ei politice. Totuşi, conform cronicilor, ea nu apărea deloc în public, iar comunicarea sa cu supuşii era asigurată de un bărbat, fratele ei mai mic. Pare să fie vorba despre sistemul care a fost ulterior numit

120

hime-hiko, „guvernare de către un cuplu femeie / bărbat” în care femeia se ocupa cu sacrul, iar bărbatul cu profanul11.

Din cronicile chineze mai aflăm că în timpul lui Himiko exista stratificare socială, o structură politică, precum şi dări şi pedepse. De asemenea se organizau târguri. După moartea ei a urmat un rege, dar pentru că el nu a fost acceptat de popor, a fost adusă ca regina o rudă a lui Himiko, Iyo.

Unul dintre siturile importante ale culturii Yayoi este Ikegami din Izumi, Osaka, unde a fost descoperit un monument care are forma unei coloane gigantice (19 m înălţime), ceea ce indică o concentrare a autorităţii şi puterii într-o singură zonă.

• Uji-gami

Uji-gami este la origine zeitatea tutelară a unui clan (uji). Membrii unui clan (uji) considerau că descind dintr-un strămoş comun care îi proteja. Strămoşul deificat era venerat la un sanctuar shintoist care se afla sub controlul clanului şi numai membrii clanului aveau voie să venereze respectivul uji-gami, iar riturile de la

11 După apariţia organizării politice în arhipelag, se vorbeşte de un sistem dual de conducere, în care puterea era divizată între doi conducători - unul care conducea ritualurile şi altul care se ocupa de sectorul politic şi militar. Sistemul este numit sistemul de conducere dual sacru-secular, sau sistemul hime-hiko, această a doua denumire făcând trimitere la faptul că conducătorul sectorului sacru era femeie, iar cel al sectorului profan bărbat. Cazul reginei Himiko şi datele rămase, par să fi stat la baza acestei teorii. (Havens , 2006: 19-20; Matsumura, 2006: 137)

121

MANIFESTĂRI RELIGIOASE

În epoca Yayoi credinţele încep să capete un caracter din ce în ce mai sistematic.

Comunicarea cu supranaturalul se face prin şamani, practică asociată în mod frecvent cu credinţele indigene ale japonezilor.

După cum am arătat, conducătorul fiecărui clan uji îndeplinea funcţii religioase, conducând ritualurile pentru spiritul fondator al clanului şi pentru spiritele strămoşilor. Se poate spune că religia în Japonia veche era dominată de cultul strămoşilor.

Legat de acest cult, evoluează şi practicile de înmormântare. Descoperirile arheologice pun în evidenţă apariţia cimitirelor (Hali, 1971: 19). Morţii sunt îngropaţi în cimitire comune, construite în apropierea satului, în vase de pământ, lemn sau piatră, în poziţie întinsă, nu ghemuită, ca în Jomon. Vasele de îngropat morţii sunt speciale. S-au descoperit astfel de vase-urne mortuare de 76 cm înălţime. Obiceiul de a îngropa obiecte, precum oglinzi şi arme, împreună cu mortul se răspândeşte foarte mult.

în timp, mormintele cresc în dimensiuni şi obiectele din interiorul lor, oglinzi, arme şi podoabe, se înmulţesc. După mărimea mormintelor se poate deduce apariţia diferenţelor de clasă şi apariţia unor conducători puternici. Faptul că cimitirele prezintă diferite tipuri de morminte, indică, de asemenea, diferenţe importante de statut.

Dovezile arheologice atestă că în sate aveau loc ritualuri şi sărbători prin care se cerea zeilor recoltă bogată sau se exprima recunoştinţa faţă de

122

• Şamanismul şi rolul femeii

Şamanismul este parte integrantă a practicilor religioase indigene ale japonezilor şi apare odată cu dezvoltarea agriculturii şi a claselor sociale când medierea între sacru şi profan devine o activitate importantă. Aşa cum arată Matsumura (2006: 136-137), faţă de alte culturi în care şamanismul este practicat de bărbaţi, în Japonia tipul predominant este femeia-şaman. Conform cronicilor chineze, regina Himiko a domnit aproape 70 de ani şi acest lucru se pare că a fost posibil tocmai pentru că se ocupa cu magia şi vrăjitoria.

După cum arată Varley (2000: 11), în mod general, femeile- şaman intră în transă kami-

JAPONIA ÎN CRONICILE CHINEZE

După cum am arătat, cronicile chinezeşti constituie un material credibil şi valoros despre epoca Yayoi, chiar dacă în aceste cronici nu ni se spune cum au ajuns strămoşii japonezilor de astăzi în arhipelag.

Primele menţiuni referitoare la Japonia în istoriile dinastice chinezeşti apar în sec. III şi sunt mărturii ale unor trimişi oficiali şi negustori. Datele cele mai importante despre Japonia din aceste cronici se referă la aşezarea geografică şi relieful Japoniei, la structura socială şi organizarea politică şi la relaţiile cu China.

În „Istoria Regatului Wei” (297) ni se spune că Japonia este „o ţară insulară plină de munţi, aflată în mijlocul mării”, că sunt mai mult de o sută de comunităţi şi că în timpul dinastiei Han, trimişi (ai Wa) au apărut la Curte şi „astăzi treizeci dintre

123

Despre Himiko, cronicile ne spun că se ocupa cu magia şi vrăjitoria, că nu era căsătorită, că locuia într-un palat şi puţini puteau s-o vadă. Avea o mie de însoţitoare femei. Pe lângă acestea, o slujea şi un singur bărbat.

După aceste evenimente nu s-au mai trimis emisari în China şi cronicile chinezeşti nu mai notează nimic referitor la Japonia.

CULTURA MATERIALĂ

După cum afirmă Stanley-Baker (1984: 22), prin comparaţie cu celelalte culturi ale perioadei preistorice japoneze, cultura Yayoi pare să fie o cultură civilizată, liniştită şi rafinată, folosind tehnici avansate pentru îmbunătăţirea nivelului de trai şi contribuind la cristalizarea unei conştiinţe religioase mai raţională şi serenă decât în alte epoci.

În Yayoi apare pentru prima dată preferinţa pentru puritate artistică atât în formă, cât şi în decoraţii. Această puritate este chintesenţa religiei Shinto (Calea zeilor), credinţele şi practicile despre care se consideră că s-au conturat în această perioadă.

Artefactele principale ale perioadei sunt obiectele de bronz (mai ales clopotele fără limbă numite dotaku) şi vasele de ceramică numite Yayoi doki.

Obiectele de bronz

Bronzul a fost asociat cu prestigiul şi simbolul statutului înalt. Trei obiecte de bronz sunt mai importante în epoca Yayoi, şi anume, clopotele fără limbă, săbiile şi oglinzile.

La început obiectele din bronz au fost aduse în

124

Astfel de clopote s-au găsit îngropate pe dealuri izolate şi s-a dovedit că erau îngropate şi dezgropate de mai multe ori, ceea ce sugerează folosirea lor în ritualuri agricole. Dotaku nu erau îngropate pentru că nu mai era nevoie de ele, ci pentru a asigura încărcarea lor cu energie magică. Ele erau instrumentele unui ritual în care îngroparea si dezgroparea lor erau două momente importante corespunzând procesului cu două faze al cultivării orezului: la cultivat zeii erau rugaţi să dea recoltă bogată, la cules li se mulţumea pentru aceasta (Kidder, 1993:95).

Mai târziu, clopotele se produc în matriţe din piatră cu modele. Astfel de matriţe au fost de asemenea descoperite. Spre sfârşitul perioadei clopotele sunt decorate cu imagini de oameni şi animale care vânează sau îndeplinesc munci agricole. Modelele de pe dotaku au legătură cu plantaţiile de orez şi apele care le scaldă.

Alte elemente importante din bronz sunt dohoko, săbiile ritualice. Acestea nu au suport de care să poată fi ţinute, deci nici ele nu aveau un uz practic. Erau făcute special pentru ceremonii funerare, probabil corelate cu rituri agricole.

Alte elemente de bronz sunt oglinzile cosmice, cu funcţii magice. Acestea au fost introduse din China şi Coreea, la început îndeplinind o funcţie religioasă şi fiind privite ca simboluri ale autorităţii,

Ceramica

Există o mare deosebire între ceramica din epoca Jomon şi ceramica din epoca Yayoi. Ceramica Jomon se transformă miraculos în această perioadă pentru că se folosesc noi tehnici datorită introducerii roţii olarului şi apar noi forme, precum vase folosite pentru gătit sau pentru servit

125

Prototipul de vas pentru Yayoi este vasul de păstrat alimentele. Vasele din Yayoi au culoare gri-roşiatică şi sunt arse la temperaturi ridicate. Unul dintre modelele care apar pe vase, ryusui, este un model de linii paralele care sugerează unduirea apei (Stanley-Baker, 1984: 20).

La început modelele erau făcute prin incizii cu cuţitul, iar mai târziu cu pieptănul. În multe cazuri vasele nu sunt deloc decorate.

În ceea ce priveşte aspectul exterior, dacă în Jomon accentul era pus pe decoraţii bogate şi exuberante, în Yayoi accentul este pus pe formă. Vasele Yayoi sunt mult mai simple şi elegante, indicând că noile metode de producere a ceramicii au dus şi la o dezvoltare a mentalităţii şi a simţului artistic (Varley, 2000: 5).

Astfel, în ceramica Yayoi putem desluşi conceptele esteticii japoneze tradiţionale care ne-

126

PERIOADA KOFUN (300 - 593)

CARACTERISTICI GENERALE

Numele perioadei Kofun vine de la tumulii de mari dimensiuni kofun, literal „morminte străvechi”, construiţi drept morminte ale împăraţilor şi conducătorilor clanurilor importante, începând cu secolul al IV-lea.

Perioada este delimitată de apariţia mormintelor kofun şi se termină cu dispariţia acestora, datorită pătrunderii budismului în Japonia12.

Unii cercetători numesc prima parte a acestei perioade, perioada Yamato pentru că acum ia naştere, prin unirea mai multor clanuri (uji) în jurul clanului Yamato, o formă primitivă a puterii imperiale.

Nici pentru această perioadă nu avem dovezi scrise în Japonia, dar, spre deosebire de Yayoi, pentru această perioadă nici cronicile chinezeşti şi coreene nu înregistrează aproape deloc însemnări despre Japonia. Din acest motiv, perioada Kofun este considerată o perioadă obscură.

Principala sursă de informaţii este constituită de datele arheologice, şi anume mulţimea de morminte kofun descoperite pe tot teritoriul Japoniei. Datorită faptului că ele reprezintă principala sursă de informaţii a acestei perioade, cercetătorii le-au acordat o mare atenţie, investigând natura, conţinutul, tipurile şi distribuţia lor (Brown, 1993: 108).

Perioada Kofun este foarte importantă pentru

127

Societatea e împărţită în clase (uji, be şi yatsuko) pe care nou-formatul stat Yamato le va reorganiza, pentru a le putea controla mai eficient, în sistemul de titluri şi ranguri numit uji-kabane.

Pe tot parcursul perioadei continuă să se cristalizeze religia indigenă shinto.

Dacă până în perioada Kofun, împăraţii despre care vorbesc miturile nu sunt atestaţi istoric, începând cu această perioadă există date mai sigure, iar pentru partea finală a perioadei putem vorbi de primii împăraţi atestaţi istoric. În tabelul de mai jos sunt listaţi împăraţii din Kofun, începând cu cei legendari, în cazul cărora am

împăraţi legendari15 Ojin16 Nintoku17 Richu18 Hanzei19 Ingyo20 Anko21 Yuryaku

împăraţi atestaţi istoric507 Keitai 531 Ankan 535 Senka 539 Kinmei 572

Aşa cum arată Brown (1993: 108), perioada Kofun poate fi împărţită în trei subperioade care acoperă în mare secolele al IV-lea, al V-lea şi al VI-lea. Secolul al IV-lea constituie anii de formare, consolidare şi înflorire a statului Yamato, secolul

128

militare, iar secolul al VI-lea, în care apar ameninţări atât din exterior, cât şi din interior, se caracterizează prin accentul pus pe adoptarea unor tehnici administrative avansate din China

CONTEXTUL POLITIC INTERN ŞI EXTERN.FORMAREA STATULUI IMPERIAL TIMPURIU: YAMATO

Centralizarea şi apariţia statului imperial japonez în această epocă se produce pe fondul unor transformări interne, reprezentate de dezvoltarea tehnică şi culturală puternică, dar şi externe, reprezentate de tendinţele de unificare care au loc pe continent, în China şi Coreea.

Dezvoltarea internă are la bază extinderea agriculturii şi introducerea de tehnici de producţie agricolă de pe continent, perfecţionarea armelor şi tehnicilor de luptă călare, extinderea autorităţii clanurilor în mare parte a teritoriului Japoniei, trimiterea de soli de către unele regate kuni în China şi Coreea etc.

Factorul extern decisiv este constituit de faptul că în secolele III- IV, după prăbuşirea dinastiei Han, China trece printr-o perioadă de lupte interne şi se retrage din Coreea care se împarte în trei regate, şi anume Koguryo, Paekche şi Silla numite în japoneză Kokuri, Kudara şi Kaya. Perioada este cunoscută drept perioada celor trei regate coreene. Aceste regate vor lupta între ele pentru a câştiga supremaţia în peninsulă. Aceste schimbări şi divizări care au loc în peninsulă provoacă un puternic exod de coreeni şi chinezi în Japonia.

începând cu secolul al IV-lea, japonezii vor lupta în general alături de regatul Paekche contra celorlalte două regate coreene.

Aşa cum arată Tsunoda et al. (1964: 2),

129

apărut şi grupuri be specializate, precum grupul olarilor, al ţesătorilor (hatori-be), al pescarilor (ugai-be), al luptătorilor sau al povestitorilor. Aceste grupuri erau subordonate clanurilor uji şi produceau bunurile necesare acestora, iar mai târziu bunurile necesare curţii Yamato.În locuinţele clanurilor puternice serveau

yatsuko, un fel de sclavi, care reprezentau clasa cea mai de jos a societăţii. Aceştia nu erau însă numeroşi.

O caracteristică comună a clanurilor uji este, aşa cum am arătat în capitolul precedent, faptul că pretindeau că descind dintr-un zeu fondator uji-gami. Clanurile uji erau în concurenţă unele cu altele. Conducătorul unui uji putea să se considere superior faţă de alte uji, pe baza faptului că descindea dintr-un fondator mai influent.

Teritoriile dominate de un clan uji variau ca întindere, existând uji foarte influente care controlau teritorii vaste şi uji mai puţin puternice.

În secolele al III-lea şi al IV-lea în regiunile centrale ale insulei principale Honshu se petrec mari schimbări datorate confruntărilor dintre aceste uji devenite foarte puternice. Diferite tipuri de date (descoperiri arheologice, descrierile luptelor dintre uji din cronicile chineze, miturile japoneze care vorbesc despre conducători puternici înaintând spre est)13 sugerează că în secolele II-III apăruse în zona bazinului Nara (actuala zonă Kyoto-Osaka) un clan puternic numit Yamato.

În jurul acestui clan pare să se fi format o confederaţie de uji care dobândeşte hegemonie asupra Kyushu, Honshu şi Shikoku pe la sfârşitul

13 După cum am arătat şi în capitolul anterior, începând cu 239, cronicile chinezedescriu lupte între unităţile kuni.

130

Pentru a-şi consolida victoria, clanul Yamato şi-a declarat conducătorul împărat al insulelor japoneze. Sujin, al zecelea împărat din cronologia oficială, a fost probabil primul conducător important al Yamato14. El a instaurat o conducere semi-religioasă (Kidder, 1993:105).

Statul Yamato, constituit ca o confederaţie care îl avea în centru pe împărat şi clanurile puternice din provincii, aliate acestuia, a început să se extindă treptat.

Puterea împăraţilor e dovedită de mormintele de mari dimensiuni kofun care caracterizează această perioadă. Obiectele cu uz ritual îngropate cu conducătorii indică că aceştia aveau la început mai ales un caracter de şefi religioşi. Spre mijlocul perioadei în morminte se înmulţesc armurile, armele şi instrumentele legate de călărit, indicând caracterul esenţial de războinici al celor îngropaţi (Stanley-Baker, 1984: 24).

Cultura Kofun, apărută în vest, se răspândeşte şi în est până la mijlocul secolului al IV-lea, ceea ce arată că la acea dată Yamato îşi exercita deja influenţa şi în est.

La sfârşit de secol IV, statul japonez îşi exercită influenţa şi în sudul peninsulei coreene şi se intensifică comerţul şi relaţiile cu regatele coreene15.

În secolul al V-lea, autoritatea împăratului se extinde până în nordul insulei Kyushu şi în câmpia Kanto.

Morminte mari s-au mai descoperit în prefecturile Gunma, Kyoto, Okayama, Miyazaki, ceea ce arată că în interiorul statului Yamato clanurile din aceste zone erau foarte influente.

În secolul al V-lea, statul Yamato întreţine relaţii diplomatice cu China dinastiei Song (în japoneză So). Aşa cum arată Nojima (2006:18), în cronica chineză a acestei dinastii Sosho wakokuden se menţionează că

131

ZONA YAMATO ȘI PROCESUL DE UNIFICARE

În ceea ce priveşte motivele pentru care bazinul Nara (zona Yamato), a ajuns locul în care s-a cristalizat puterea imperială, acestea au legătură, după cum am arătat, cu concentrarea puterii şi a resurselor în această zonă. Există mai multe dovezi istorice în această privinţă, şi anume concentrarea producţiei de obiecte de metal şi de morminte în această zonă şi legătura clanului Yamato cu muntele sacru Miwa aflat în această zonă.

în zona Yamato s-au descoperit centre importante de producere a uneltelor de piatră şi a ceramicii. Mai mult decât atât, Yamato era zona principală de producţie şi distribuţie a oglinzilor de bronz, considerate obiecte simbolice importante, asociate cu autoritatea.

De asemenea, în zona Yamato s-au descoperit cele mai mari morminte de tip kofun. Încă din Yayoi asistăm la apariţia mormintelor cu movile mari deasupra, dar spre sfârşitul secolului al III-lea, în Japonia de vest (prefectura Nara) apar morminte imense în formă de gaură de cheie, rotunjite la un capăt. Prezenţa acestor morminte indică că aici se concentra puterea şi se formează un centru politic puternic.

Aşa cum arată Brown (1993: 116), naşterea statului Yamato pare să aibă legătură şi cu venerarea zeităţilor locale kami care acordau regilor Yamato atât funcţii religioase, cât şi seculare. Rolurile religioase ale conducătorilor Yamato făceau din ei regi-patriarhi cu mari puteri. Se pare că a existat o legătură puternică între primii conducători ai statului Yamato şi credinţa într-o zeitate locală, care rezida pe muntele Miwa16. Această legătura e sugerată de cele şase mormintele kofun de dimensiuni impresionante care s-au descoperit la baza acestui munte. În cel de-al

132

• Formarea statului Yamato conform legendei. împăraţii legendari.

Deşi datele istorice susţin apariţia statului japonez timpuriu prin anii 250, legenda situează înfiinţarea statului mult mai devreme, în anul 660 î. Hr. Povestirea întemeierii statului japonez se găseşte în cronicile istorice Kojiki şi Nihonshoki.

Conform mitului, strămoşul împăratului japonez este zeiţa soarelui, Amaterasu, zeitatea centrală din Shinto, al cărui nepot, Ninigi-no-Mikoto, a coborât, la cererea acestuia, pe pământ, în Kyushu. Un strănepot al acesteia a plecat din Kyushu spre Yamato, unde a fost încoronat la palatul Kashiwara, devenind întemeietorul statului japonez şi primul împărat al acestuia sub numele de Jimmu (cf. legendei 660 î.H.). Urmează apoi o serie de împăraţi legendari.

Nou înfiinţatul stat Yamato şi-a bazat autoritatea pe descendenţa directă din zeitatea

17 Împăratul Jimmu este considerat primul împărat al Japoniei şi întemeietorul acesteia. Primii 13 împăraţi care îi urmează in cronologia oficială nu sunt confirmaţi istoric. îi listăm în tabelul de mai

1. Jimmu2.Suizei3.Annei4. Itoku

5. Kosho

5.Koan6.Korei7.Kogen8.Kaika9. Sujin

10. Suinin11.Keiko 13 Seimu 14. în cronologia oficială, împăratului Chuai îi

urmează împăratul Ojin, dar înainte de epoca Meiji se considera că între ci a domnit împărăteasa

133

CONSOLIDAREA STATULUI.

Sistemul uji-kabane

Vechea societate bazată pe sistemul de clanuri ereditare funcţionase bine pentru comunităţile tribale de mici dimensiuni, dar nu mai era potrivită în condiţiile în care statul Yamato se extindea şi se dezvolta sub influenţa culturii avansate de pe continent.

În secolul al V-lea, regii statului Yamato (numiţi okimi „mari regi”) implementează un sistem de control şi menţinere a puterii asupra clanurilor influente, terenurilor şi oamenilor din Kanto până în Kyushu, un fel de reţea de unităţi şi oficii locale. Clanurile uji sunt transformate în unităţi majore în structura Yamato. Este vorba de o formă mai avansata de guvernare, un sistem de ranguri şi titluri numit uji-kabane. Aşa cum arată Elisseeff (1996: 32) kabane erau titluri şi funcţii onorifice pe care Curtea Yamato le acorda clanurilor uji puternice în funcţie de legăturile de sânge şi alte legături pe care acestea le aveau cu clanul imperial. Prin aceste funcţii se stabilea rolul politic şi social al acestora în cadrul statului Yamato. în acest tip de organizare politică, numit şi shiseiseido, şefii clanurilor deveneau reprezentanţi ai imperiului.

Cele mai importante ranguri kabane erau Omi (funcţii religioase) şi Muraji (funcţii militare). Acestea erau împărţite între clanurile înrudite cu familia imperială şi descendente din zeiţa soarelui şi cele descendente din alte divinităţi. Astfel, titlul de Omi a fost acordat unor clanuri precum Imbe, Nakatomi, Katsuragi, Heguri, Soga etc. ale căror nume provin din nume de locuri, iar titlul de Muraji unor clanuri precum Otomo şi Mononobe, ale căror

134

Între timp au venit din regatele coreene Kudara şi Kaya, ameninţate de extinderea regatului Kokuri, mulţi imigranţi coreeni. Datorită tehnicilor avansate pe care le stăpâneau, ei au fost asimilaţi drept grupuri specializate shinabe şi au sprijinit puternic dezvoltarea statului Yamato. În timp, unii dintre ei au căpătat acces la rangul de tomo no miyatsuko, un exemplu în acest sens fiind clanul de origine coreeană Hata.

Astfel, prin sistemul uji-kabane, vechile clanuri independente erau subordonate curţii. Au existat şi revolte contra acestei extinderi a puterii şi controlului împăratului asupra clanurilor. De exemplu, guvernatorul Iwai din Tsukushi (Kyushu) s-a opus ordinului de a furniza curţii trupe pentru un atac asupra regatului coreean Silla (Hali, 1971: 39).

în urma acestor revolte, Curtea Yamato s-a concentrat asupra consolidării interne. Până atunci

Imigranţii coreeni (Toraijin)

După cum am arătat, în secolul al IV-lea, pe continentul asiatic au loc mari schimbări în urma cărora un val masiv de coreeni se refugiază în Japonia şi aduc cu ei multe elemente de cultură şi tehnică. Aceşti sunt numiţi kikajin / toraijin şi s-au stabilit mai ales în zonele Osaka şi Nara.

În secolele următoare, ei au influenţat majoritatea aspectelor culturale şi tehnice ale vechii Japonii prin răspândirea tehnicilor şi cunoştinţelor legate de prelucrarea metalului, creşterea viermilor de mătase şi tehnica ţesutului, creşterea cailor, scriere, confucianism (sec. VI), cunoştinţe de medicină, comerţ, calendar, arhitectura templelor etc.

Astfel s-au transmis producţia de vase în stil coreean Sueki, războiul de ţesut, tehnici de

135

fost asimilaţi destul de repede şi în timp au afirmat descendenţa din zeii kami japonezi ceea ce le-a asigurat ocuparea unui loc în descendenţa familiilor conducătoare.

Unul din cele mai importante elemente de progres aduse de coreeni la Curtea Yamato a fost fără îndoială scrierea chineză. Se consideră că cel care a adus pentru prima dată această scriere, la sfârşitul secolului al IV-lea, sau începutul secolului al V-lea, este învăţatul coreean Wani.

Wani a sosit în Japonia în al 16-lea an al domniei împăratului Ojin pentru a deveni preceptorul prinţului moştenitor. Wani a adus cu el numeroase scrieri printre care şi Analectele lui Confucius, şi tot el este întemeietorul breslei scribilor, numită fumi no obito, o breaslă dominată de imigranţii coreeni care încep notarea faptelor istorice şi redactarea documentelor diplomatice pentru curte. Gradul de alfabetizare în rândul curţii japoneze era scăzut şi pentru o perioadă, scrisul a rămas în sarcina coreenilor sub forma acestei bresle. Datorită introducerii scrisului, vor începe să fie redactate genealogiile împăraţilor. Mai târziu, studiul prozei chinezeşti se va răspândi şi va duce la apariţia literaturii (Hali, 1971: 39).

Treptat, în rândul clasei conducătoare se răspândeşte şi confucianismul.

În epoca Asuka care urmează epocii Kofun în toate marile proiecte culturale, mai ales cele arhitecturale, au fost implicaţi specialişti coreeni.

RELIGIA SI CULTURA

Mormintele kofun

Cultura epocii Kofun este aproape sinonimă cu

136

În partea din afară, mormintele sunt înconjurate de unul sau mai multe şanţuri cu apă. în interior au o groapă zidită în piatră, deasupra căreia se află o terasă unde se oficia cultul. în camera subterană a mormintelor de piatră se puneau oglinzi de bronz şi alte obiecte care au legătură cu practicile magice. Sistemul acestor morminte pare să fie comun pentru conducătorii locali ai fiecărei regiuni şi corespunde organizării confederate. Puterea pe care o aveau clanurile e demonstrată elocvent de mormintele kofun.

Primele morminte kofun sunt concentrate în câmpia Yamato şi continuă oarecum cultura Yayoi, având în comun cu aceasta în special folosirea oglinzilor cosmice. După cum subliniază Stanley-Baker (1984: 22), acest lucru sugerează că mormintele nu au apărut deodată, ci continuă o formă ce luase deja naştere în perioada Yayoi.

Apoi, după cum am arătat, cultura kofun s-a extins. S-au descoperit mii de astfel de morminte din Kyushu până în Tohoku.

Cele mai mari morminte apar in secolul al V-lea. Este vorba de mormintele împăraţilor Nintoku (395-427) şi Ojin (346-395) din actuala prefectură Osaka care pot fi comparate cu piramidele. Cel mai mare mauzoleu este al împăratului Nintoku. Acesta are forma unei găuri de cheie rotunjite şi este înconjurat de trei şanţuri late, lungimea sa ajungând la 480 m, iar punctul cel mai înalt la 35 m. Toată aria are 110.950 m2. Aşa cum arată Stanley-Baker (1984: 22-23), arheologul Umehara Sueji a socotit că, dacă considerăm că o persoană a cărat 1 m3 de pământ pe zi, pentru a ridica acest mausoleu au fost necesare 1000 de persoane care au muncit zilnic timp de patru ani.

La început mormintele erau destinate numai conducătorilor religioşi, apoi s-au extins şi la cei

137

împreună cu morţii care s-au păstrat. în principiu în morminte au fost descoperite trei tipuri de obiecte:

a) săbii, oglinzi cosmice şi şiraguri de magatama (un fel de mărgea cu formă de virgulă) considerate „cele trei obiecte sacre” (imperial regalia) care erau simboluri ale autorităţii şi legitimităţii împăratului, pentru că legenda spune că nepotul zeiţei Amaterasu a primit aceste însemne când a fost trimis pe pământ

b) arme şi armuri de diferite tipuri care dovedesc introducerea intensivă a tehnicilor avansate de pe continent

c) Haniwa, cilindri de argilă care înconjurau mormântul, probabil pentru a-l susţine sau a marca graniţele acestuia şi care, din secolul al IV-lea, încep să capete forme antropomorfe

După secolul al V-lea, artefactele indică apariţia unei societăţi militare - apar podoabe ale arcaşilor călare - coroane împodobite, magatama, căşti aurite, săbii, oglinzi şi brăţări.

Statuetele haniwa sunt în mod special interesante pentru că reflectă realitatea societăţii vremii. Berthier (1984: 52) arată că tematica statuetelor haniwa cuprinde trei mari tipuri - cele care reprezintă obiecte, cele care reprezintă animale şi cele care reprezintă oameni.

Cele în forme antropomorfe sunt foarte stilizate. Figurile umane reprezintă fermieri, soldaţi cu armură, doamne de la curte, muzicieni şi dansatori, personaje cu costume complexe, uneori însoţite de diferite obiecte, precum instrumente muzicale. Aşa cum arată Varley (2000: 15), cu excepţia unor figuri de femei-şaman (recunoscute prin oglinzile magice care le însoţesc), restul

138

Nu se ştie care erau funcţiile exacte ale statuetelor haniwa, dar faptul că s-au găsit în cele două zone sacre ale mormintelor, şi anume vârful şi baza trapezului, indică legătura lor cu ritualurile religioase şi supranaturalul.

Aşa cum arată Varley (2000: 15), statuetele haniwa sunt în acelaşi timp, alături de ceramică, un exemplu foarte bun în ceea ce priveşte estetica japoneză, reflectând preferinţa japonezilor pentru folosirea materialelor naturale şi a decoraţiilor simple.

Evoluţia în timp a mormintelor şi a Haniwa reflectă transformările din societate. Ele continuă să se fabrice până în secolul al VII-lea.

Construirea de morminte kofun încetează după răspândirea budismului în Japonia, când conducătorii japonezi îşi folosesc averile pentru a construi temple, iar în rândul nobililor se adoptă incinerarea ca practică de înmormântare de tip budist (Reischauer, 1981: 12).

• Imperial Regalia (sanshu-no-jingi)Imperial regalia „cele trei obiecte sacre” sunt

simboluri ale împăratului Japoniei şi obiectele cele mai sacre în religia shinto.

Ele sunt constituite de oglinda Yata no Kagami, sabia Kusanagi şi şiragul de mărgele Yasakani no Magatama.

Conform mitologiei japoneze, oglinda sacră este cea care a fost folosită de zei pentru a o scoate pe zeiţa supremă Amaterasu din peştera în care se închisese din cauza nelegiuirilor fratelui său Susano- wo. Sabia Kusanagi este sabia pe care Susano-wo a găsit-o în coada dragonului cu opt capete pe care l-a ucis.

împreună cu un şirag de mărgele magatama, sabia şi oglinda i-au fost înmânate de

139

Manifestările religioase

Principalele manifestări religioase care sunt identificate în această perioadă sunt animismul, cultul strămoşilor şi riturile agricole.

încă din Yayoi, oamenii încep să creadă că munţii cu formă conică, copacii groşi şi înalţi, stâncile imense cu forme atipice sau insulele singuratice adăpostesc zei. Le venerează şi se roagă la ele, acestea devenind astfel centrul credinţelor. Treptat se adaugă şi venerarea obiectelor făcute de om (Ellwood, 2008: 50).

De exemplu, muntele Miwa era considerat o zeitate ca atare. Era venerat în mijlocul naturii, în zona altarului deschis, simplu, de la poalele sale. Structural nu exista încă honden, adică clădirea principală care adăpostea shintai (trupul zeului) sau un obiect sacru, simbol al acestuia.

Cultul strămoşilor, în primul rând al fondatorilor clanurilor uji-gami, se dezvoltă mult, aşa cum o demonstrează numeroasele morminte kofun.

Ca şi în epoca Yayoi, continuă să fie foarte importante ritualurile legate de agricultură, precum Toshigoi no matsuri (ruga de primăvară pentru recoltă) şi Niiname din toamnă, cu ocazia căreia se ofereau zeilor primele roade ale recoltei ca recunoştinţa pentru bogăţia acesteia (Tazawa et al., 1974:14-15).

Se practicau, de asemenea, diverse ritualuri de alungare a spiritelor rele (ritualurile misogi şi harae) prin divinaţie etc.

Se conturează şi arhitectura sanctuarelor shinto care are la bază structura kura (depozitele de orez) şi care va fi adoptată atât pentru construirea palatelor, cât şi a sanctuarelor. Sanctuarul zeiţei Amaterasu de la Ise este o bună reprezentare a stilului architectural shimmei (Varley, 2000:18).

140

• şamanismul joacă un rol important — soţia sau sora conducătorului are funcţie de şaman şi comunică cu supranaturalul intrând în transă

• mărturiile scrise lipsesc, dar unitatea politică începe să se contureze în jurul anului 350, în zona Kyoto sub conducerea celui mai puternic clan, Yamato

• strămoşii actualei case imperiale îşi asumă din ce în ce mai mult rolul de conducere

Aşa arăta Japonia pre-budistă. Când budismul va fi adoptat, societatea se va transforma radical, după cum vom arăta în capitolele următoare.

EPOCA CLASICĂ

Statul Yamato consolidat la sfârşitul epocii Kofun va deveni în următoarele trei secole un adevărat imperiu centralizat. Principalul model de dezvoltare pentru Curtea japoneză şi aristocraţia care se formează acum este constituit de China dinastiilor Sui (589-618) şi T’ang (618-907).

Aşa cum arată Inoue şi Brown (1993: 163), influenţa chineză asupra societăţii japoneze în aceste secole este covârşitoare. În secolul al VII- lea, primul secol de influenţă chineză, se adoptă sistemul chinezesc de coduri administrative şi legale. În secolul al VIII-lea, Japonia începe să fie condusă dintr-o capitală fixă, construită pentru a rivaliza cu cea chineză de la Ch’ang-an, iar, începând cu secolul al IX-lea, întreaga aristocraţie japoneză este implicată în studiul şi practicarea diverselor domenii ale artelor şi ştiinţelor importate din China.

Aceste trei secole corespund în linii mari cu trei perioade din istoria Japoniei - Asuka, Nara şi Heian - ale căror nume sunt date de numele capitalelor grandioase unde Curtea îşi are sediul în aceste

142

PERIOADA ASUKA (593-710) CARACTERISTICI

GENERALE

Datorându-şi numele zonei din nordul actualei prefecturi Nara unde s-au ridicat în secolul al VII-lea primele palate ale împăraţilor japonezi, precum şi multe temple budiste, perioada Asuka este cea care, prin apariţia mărturiilor scrise (se adoptă şi se foloseşte la Curte limba chineză şi apar primele materiale scrise în Japonia), marchează intrarea Japoniei în epoca istorică.

În general se consideră că perioada Asuka începe în anul 593, anul încoronării împărătesei Suiko, al 33-lea suveran al Japoniei, şi se termină în anul 710, anul în care se construieşte prima capitală permanentă a imperiului la Heijokyo actualul oraş Nara1.

Epoca Asuka mai este numită şi „epoca reformelor” sau „epoca codurilor” datorită noilor sisteme politico-administrative adoptate din China.

Cu toate acestea, deşi reformele din secolul al VII-lea sunt strâns legate de transformările administrative, transformările culturale care au loc în acest timp, mai ales adoptarea oficială a budismului, sunt considerate şi mai importante şi dau epocii Asuka adevăratul ei caracter de eră a „schimbării”.

Astfel, împărăteasa Suiko, primul suveran al acestei epoci, care îşi avea sediul la palatul Toyura din zona Asuka este puternic asociată cu prima 1 După cum am arătat, Asuka este considerată de unii istorici o subdiviziune a epocii Yamato sau epoca Kofun târzie. Alţi cercetători consideră că epoca Asuka începe in 593 şi se termină în 646 odată cu Reformele Taika.

Prima parte a epocii are in centru domnia împărătesei Suiko. Partea a doua (645-710) este numită epoca Hakuho şi este asociată cu domnia împăratului Temmu. în prima parte adoptarea culturii de pe continent se face prin intermediul Coreei, în a doua există o influenţă directă a Chinei dinastiei T’ang asupra Japoniei.

143

592 Suiko (împărăteasă) 629 Jomei642 Kogyoku (împărăteasă) 645 Kotoku655 Saimei

672 Kobun673 Temmu 686 Jito (împărăteasă) 697 Mommu707 Gemmei (împărăteasă)

Dacă la începutul perioadei împăraţii sunt înscăunaţi sau detronaţi după bunul plac al clanurilor uji deţinătoare a unei mari puteri politice şi aflate în competiţie, în partea finală, mai ales în timpul ultimilor patru împăraţi, puterea politică reală trece în mâna acestora, ei conducând statul în mod direct.

După cum am arătat în capitolul precedent, la început, conducătorii statului Yamato erau numiţi Okimi „mari regi”, iar Japonia era numită Wakoku , după vechiul nume pe care i-l dăduseră chinezii, în timpul împăratului Temmu, se adoptă denumirea de Tenno (împărat ceresc) pentru împărat şi numele Japoniei de astăzi, Nihon , pentru statul japonez. Astfel, în această epocă suveranul japonez capătă un statut egal cu cel al împăratului chinez.

Perioada Asuka se caracterizează mai ales prin asimilarea treptată a culturii budiste de pe continent, prin eforturile neobosite ale Curţii de a stabili o putere centralizată după model chinezesc şi prin formarea unei aristocraţii japoneze şi a unei culturi de tip aristocratic. Curtea japoneză dovedeşte o mare deschidere faţă de arta şi învăţătura chineză.

Din acest punct de vedere, perioada Asuka poate fi împărţită în două părţi - prima parte care este dominată de introducerea budismului şi primele încercări de modernizare în stil chinez

144

kami). După cum afirmă Cranston (1993: 455), odată cu introducerea budismului, Japonia devine, dintr-o ţară barbară, o parte a lumii spirituale v a Asiei de est, cu care împărtăşeşte credinţa, ritualurile, iconografia şi mai ales limba scrisă. Chineza devenise şi avea să rămână limba budismului Asiei de Est. Se poate considera că dintre avantajele tradiţiei continentale japonezii au fost atraşi mai ales de scriere şi budism.

O primă tendinţă de modernizare a statului este redactarea primei constituţii, Constituţia cu 17 articole a prinţului Shotoku în 604 şi alte măsuri luate de acesta.

Dar, marea influenţă a sistemelor administrative din China în această perioadă se concretizează prin Reformele Taika (marile reforme) promulgate în 654 şi Codul Taiho (Marea comoară), bazat pe sistemul chinezesc ritsuryo, promulgat în 701.

• Capitalele din regiunea Asukaîn perioada Asuka mai mulţi împăraţi îşi

construiesc palatele, care joacă rolul de capitale, în regiunea cu acelaşi nume. Astfel în 667, împăratul Tenchi conduce din capitala Otsu, în 672 împăratul Temmu conduce din Asuka-kyomihara, iar în 694 împărăteasa Jito domneşte din capitala Fujiwara.

Dintre toate, Fujiwara-kyo, construită în nordul regiunii Asuka după modelul capitalei

145

• ScriereaUna din principalele realizări din perioada

Asuka este răspândirea scrierii. Ca multe alte popoare, japonezii nu au avut propriul sistem de scriere, ci l-au adoptat pe cel chinezesc. Acesta începe să fie din ce în ce mai mult folosit. Există dovezi indirecte că în secolul al V-lea pe teritoriul Japoniei se notau în chineză inscripţii despre diferite lucruri (Elisseeff D&V, 1996: 32).

De fapt, japonezii cunoscuseră scrisul chinezesc mai demult, prin caracterele inscripţionate pe oglinzile, sigiliile şi săbiile pe care le importau din China. Probabil că încă înainte de Asuka, se însemnau fapte istorice, lucruri care susţineau descendenţa clanurilor etc.

În cronica Nihon shoki (720) există dovezi că,

INTRODUCEREA BUDISMULUI ÎN JAPONIA

Unul dintre evenimentele majore ale epocii Asuka este introducerea şi adoptarea budismului la Curtea imperială şi apoi în toată Japonia. Se poate spune că budismul a fost canalul principal prin care intră în Japonia multe din cunoştinţele avansate din China, atât culturale, cât şi tehnice şi administrative. Sosirea unui mare număr de preoţi chinezi şi coreeni care au participat drept coordonatori la construirea primelor temple budiste în Japonia a contribuit mult la răspândirea culturii chineze, pentru că ei au adus şi cunoştinţe legate de confucianism, literatură chineză clasică

146

în continuare prezentăm aspectele legendare, bazându-ne în special pe Earhart (1997) şi Ellwood (2008: 78-79).

Conform legendei, în 538 sau 552 regele regatului coreean Paekche (Kudara) care căuta un aliat în est, îi trimite iarna, în luna a zecea, o statuie de bronz aurit a lui Buddha şi suluri cu texte sutra suveranului japonez Kimmei (539-571). Darurile erau însoţite de o scrisoare în care regele coreean prezintă budismul ca pe o religie larg răspândită la care regatul japonez nu poate să nu adere pentru a îndeplini de fapt profeţia lui Buddha care spusese„învăţatura mea se va răspândi în Răsărit”.

Deşi unele elemente budiste pătrunseseră în Japonia mai demult, acest eveniment marchează intrarea oficială a budismului în Japonia.

Împăratul Kimmei, precaut, se sfătuieşte cu consilierii săi, cerându-le părerea dacă e bine ca aceste statui budiste să fie venerate sau nu şi, astfel, la Curtea japoneză izbucneşte disputa privind acceptarea sau respingerea noii religii. Elita curţii Yamato se legitima tocmai prin descendenţa din zeii shinto kami şi a-l considera pe Buddha deasupra acestor străvechi kami constituia un pas dificil de făcut. La curte se formează două tabere, una pentru şi alta contra acceptării budismului. Susţinătorii budismului erau reprezentaţi de clanul Soga, care avea titlul de Omi şi din rândul cărora se alegau soţi şi soţii pentru membrii familiei imperiale. Ei erau partizani ai culturii continentale, ai progresului pe care-l vedeau venind din vest şi ai budismului. A doua tabără, susţinătorii şintoismului, era reprezentată de clanurile Mononobe şi Nakatomi, clanuri care răspundeau de ritualurile Shinto şi armată. Preoţi shinto ereditari, ei erau partizani ai vechii ordini şi considerau că

147

ia foc şi duşmanii săi se grăbesc să spună că aceasta este răzbunarea venită din partea zeilor kami. Statuia e aruncată în albia unui râu. Atunci izbucneşte o epidemie şi susţinătorii budismului o pun pe seama faptului că, de data aceasta, Buddha a fost jignit prin batjocorirea statuii sale. In final, altarul este reînfiinţat şi budismul este acceptat2.

În planul datelor istorice, disputa a degenerat de fapt într-un război civil. Astfel, faptele istorice ne arată că în 587 familia Soga, condusă de Soga no Umako, reuşeşte să înfrângă familia Mononobe în bătălia de la muntele Shigi (din zona Osaka), câştigând dominaţia la curte şi impunând acceptarea budismului. În 593, după ce pune la cale asasinarea împăratului Sushun care se opunea planurilor sale, Soga no Umako, şeful clanului Soga, o aduce pe tron pe nepoata sa, împărăteasa Suiko care va domni între 593 şi 628. Ea acceptă budismul şi sprijină construirea de temple. în 593 le cere tuturor nobililor de la curte să sprijine budismul (Inoue, Brown, 1993:173).

După introducerea budismului în Japonia, acesta este folosit în primul rând în scopuri politice, mai ales pentru abandonarea puterii care se baza pe clanuri şi adoptarea unei guvernări centralizate.

în mod evident exista o mare diferenţă între credinţa shinto autohtonă şi noua credinţă venită

2 Varianta din Nihongi (Earhart, 1997: 49) înfăţişează finalul astfel: Vara, în luna a 5-cea, ziua a 7-a, din provincie a fost primită următoarea înştiinţare - „în Izumi s-au auzit cântări budiste care au un ecou precum tunetele şi o aureolă străluceşte ca soarele. împăratul s-a mirat şi a trimis un oficial pe mare să verifice. Acesta s-a dus şi a descoperit un buştean de camfor care strălucea cu putere, în timp ce plutea. L-a adus la împărat care a dat ordin ca din el să fie făcute două statui ale lui Buddha. Sunt cele două statui strălucitoare din camfor care se află acum la templul din Yoshino.

148

PRIMII PAŞI CĂTRE STATUL CENTRALIZAT -ÎMPĂRĂTEASA SUIKO SI REGENTUL SHOTOKU

TAISHI

Domnia împărătesei Suiko nu poate fi separată de nepotul său de soră, Shotoku Taishi (573-621), al doilea fiul al împăratului Yomei, care i-a servit drept regent (sessho), fiind cel mai important susţinător al puterii şi prestigiului suveranului japonez (Elisseeff, 2001: 37).

Prinţul Shotoku a fost numit regent tot de Soga no Umako, fiind şi el un membru al acestei familii influente. În 593, când Soga no Umako o urcă pe tron pe nepoata sa de frate, împărăteasa Suiko, îi porunceşte şi lui Shotoku, pe atunci în vârstă de 19 ani, să ocupe funcţia de regent.

Aşa cum arată Stanley-Baker (1984: 31), Prinţul Umayado, cunoscut mai ales cu numele său budist, Shotoku (înţelept şi virtuos), s-a născut în cadrul Curţii care îmbrăţişase de peste douăzeci de ani credinţa budistă şi a crescut într-o atmosferă de efervescenţă culturală. A fost un om de stat cultivat şi dornic de cunoaştere care a contribuit prin toate activităţile sale la dezvoltarea culturală a Japoniei, întreaga perioadă Asuka fiind marcată de influenţa sa.

Datorită înţelepciunii şi culturii sale, domnia împărătesei Suiko va cunoaşte înflorirea unei culturi scrise care impregnează viaţa aristocraţiei.

Shotoku Taishi este considerat artizanul Promovarea budismulului

După cum arată Ellwood (2008: 79), prinţul Shotoku a realizat că, fiind o forţă din exterior, noua religie putea fi folosită pentru unificarea Japoniei tocmai pentru că nu era asociată cu nici un clan, ci numai cu familia imperială, spre

149

Mai mult decât atât, Shotoku Taishi a studiat şi a înţeles în profunzime budismul, ca de altfel şi confucianismul. Lui i se atribuie comentarii în chineză la unele sutre, precum şi construirea a două importante temple budiste, considerate temple prototip ale arhitecturii japoneze de influenţă chineză, şi anume templul Shitennoji („Cei patru regi gardieni”) în Osaka şi templul Horyuji în apropiere de Nara. Prinţul Shotoku voia ca Japonia să devină un adevărat tărâm budist.

Despre comentariile sale la sutre, Matsui (1982:273) arată următoarele:

„(...) împreună cu notele despre Yuima-kyo, comentariile la aceste trei sutre sînt numite „Sangyo - giso” (Comentariile despre cele trei sutre) şi se spune că ele sînt primele scrieri filozofice din Japonia. Comentariile sale sunt reputate ca fiind mult mai

Măsuri administrative şi politiceShotoku Taishi a impus o serie de măsuri

administrative care conduceau către un stat centralizat din care cele mai importante sunt sistemul rangurilor şi Constituţia.

În anul 603, Shotoku Taishi, inspirându-se din modelul chinez, a teoretizat un nou sistem al rangurilor oficiale care înlocuia vechiul sistem uji-kabane bazat pe legăturile de sânge. În noul sistem (Tsunoda et al. 1964: 44-46), cunoscut drept sistemul celor douăsprezece tipuri de pălării, rangurile oficialilor erau marcate prin acoperământul capului kan-i (un fel de coifuri, strânse spre vârf, cu boruri). Distingerea rangurilor se făcea după materialele şi culorile acestor kan-i, care aveau un rol asemănător cu cel al insignelor. După cum arată şi denumirea sistemului, existau

150

Se pare că (Inoue, Brown, 1993) în timpul domniei lui Suiko, Curtea s-a bazat în mod real pe oficiali cu experienţă şi cunoştinţe serioase care erau numiţi şi apoi promovaţi pe baza capacităţii lor reale de a îndeplini eficient şi cu pricepere sarcinile administrative. Aceştia primeau rangurile pe baza meritelor lor. În plus, şefii grupurilor ocupaţionale be sau tomo care se ocupau cu noile tehnici importate din China de producere a armelor, construire a templelor şi palatelor, realizare a sculpturilor, picturilor şi clopotelor, erau de asemenea numiţi pe baza cunoştinţelor şi abilităţilor lor, şi nu pe criteriul apartenenţei la un clan influent.

Prin acest sistem, prinţul Shotoku a vrut să promoveze meritul şi să organizeze un sistem guvernamental centralizat. Totuşi, sistemul meritocraţiei, atât de specific pentru China, nu a fost în final aplicat în Japonia, unde ereditatea şi apartenenţa la aristocraţie a rămas criteriul esenţial.

în 604, prinţul Shotoku a compus Constituţia cu 17 articole care avea ca scop principal interzicerea luptelor dintre clanuri, impunerea unei ierarhii asumate, impunerea budismul ca fundament al statului şi organizarea diferitelor servicii publice. Constituţia punea accent pe moralitatea oficialilor şi a poporului şi se baza pe budism şi pe diferite principii confucianiste.

Pentru numărul articolelor Constituţiei s-a căutat un număr de bun augur. Astfel, numărul 17 a fost obţinut din însumarea numărului 8, cel mai important număr Yin, cu numărul 9, cel mai important număr Yang, din sistemul Yin -Yang (Tsunoda et al., 1964: 35).

Chiar de la începutul textului, se accentuează faptul că această constituţie reprezintă idealul

151

realistă, vădind câteva trăsături specific japoneze în faptul că nu conţine idei extremiste, abstracte sau conceptuale. Se pare că prin poveţele morale din cele şaptesprezece paragrafe, Prinţul Shotoku urmărea elevarea umană a maselor printr-un progres real al politicii, prin îmbunătăţirea politicii birocrate din Japonia. Drept condiţii strict necesare pentru politica birocratică, Prinţul numeşte principiul armoniei şi metoda dezbaterii.”

Numele Japoniei şi relaţiile diplomatice

Shotoku Taishi este şi cel care a introdus şi a impus un nou titlu pentru suveranul japonez, şi anume tenno „împărat ceresc”, şi un nou nume pentru statul japonez, şi anume Nihon.

Aşa cum arată Tsunoda (1964: 59) prin noul nume dat împăratului se manifestă o influenţă chineză puternică chiar şi în concepţia despre împărat. Descendenţa divină a împăratului venea din religia shinto, dar puterea absolută acordată acestuia se bazează pe conceptul chinez de „mandat al cerului”. Constituţia lui Shotoku, ca şi codurile din partea a doua a epocii, avea scopul de a întări afirmaţia că împăratul este un adevărat Fiu al cerului.

înţelegând importanţa relaţiei cu China, prinţul Shotoku a trimis ambasade oficiale în China în 607 şi 608. Inaugurarea ambasadelor către China dinastiei Sui (4 ambasade) în timpul prinţului Shotoku a permis un contact direct al japonezilor cu cultura chineză, transmisă până atunci numai prin intermediul coreenilor. în cadrul ambasadelor au fost incluşi şi 8 tineri care au fost trimişi să studieze în China şi să se specializeze în budism. Aceştia vor sta acolo timp de 20 de ani şi, la întoarcere, vor contribui la realizarea marilor

152

După acest refuz, prinţul Shotoku începe construirea statului centralizat şi în 607 reuşeşte în sfârşit să trimită emisari la Curtea dinastiei Sui, iar în scrisoarea sa oficială declară că mesajul este „de la prinţul regatului de unde soarele răsare către împăratul regatului unde soarele apune” (Tsunoda et al, 1964: 37). Tonul folosit este unul ca de la egal la egal, şi împăratul chinez s-a simţit jignit de această formulă de adresare din partea unui stat mic, insular şi izolat, cum vedea el Japonia. Oficialii japonezi însă, nu mai acceptau ca împăraţii lor să fie numiţi „rege sau regină a statului Wa” (Inoue, Brown, 1993: 183).

În final a primat interesul politic al momentului, şi relaţiile între cele două imperii au fost stabilite cu succes.

• Prinţul Shotoku (Prinţul virtuţilor sfinte)Prinţul Yamado (574-622), cunoscut cu

numele postum Shotoku, a fost al doilea fiu al împăratului Yomei şi a devenit regent al mătuşii sale, împărăteasa Suiko. Este considerat fondatorul statului japonez centralizat.

Fiind un susţinător entuziast al budismului, s-a situat iniţial de partea clanului Soga, apoi a luptat pentru consolidarea Curţii şi s-a opus luptelor interne ale clanurilor influente din cadrul aristocraţiei japoneze. Figura lui este înconjurată de o aură legendară. Astfel, avem mai multe mărturii care pun accent pe modul miraculos în care s-a născut şi a crescut. Cităm aici un fragment din cronica Nihongi (traducere preluată din Matsui (1982: 275)):

„Consoarta imperială, în ziua în care trebuia

153

• Constituţia cu 17 articoleIdeile cele mai importante ale celor 17

articole sunt rezumate mai jos pe baza traducerilor din Tsunoda et al. (1964: 47-51) şi Matsui (1982: 142-145):

1.Armonia trebuie valorată şi certurile evitate. Dacă superiorii au o relaţie de armonie şi inferiorii sunt binevoitori, treburile se discută uşor şi se obţine o viziune corectă asupra lucrurilor.

2.Cele trei comori, Buddha, legea şi ordinul preoţilor trebuie venerate cu sinceritate.

3.Trebuie ascultate ordinele suveranului. El este precum Cerul deasupra pământului, iar supusul este ca pământul sub Cer şi îl susţine. Când Cerul şi Pământul au locurile cuvenite, cele patru anotimpuri îşi urmează cursul firesc şi totul decurge bine în univers.

4.Miniştrii şi oficialii trebuie să aibă ca prim principiu comportamentul adecvat pentru că, dacă superiorii nu dau un bun exemplu, inferiorii vor fi derutaţi.

5.Cei responsabili trebuie să trateze în mod adecvat plângerile legale care le sunt înaintate.

6.Răul trebuie pedepsit şi binele recompensat. Trebuie recunoscute calităţile altora şi corectate greşelile atunci când sunt constatate.

7 Fiecare om are un anumit rol, un anumit statut. Sferele de îndatoriri nu trebuie amestecate.

8. Miniştrii şi oficialii trebuie să vină la lucru dimineaţa devreme şi să se retragă seara târziu.

9. încrederea şi intenţia bună sunt fundamentul dreptăţii.

154

14. Miniştrii şi funcţionarii trebuie să-şi reprime invidia faţă de cei mai inteligenţi sau abili decât ei, pentru că invidia nu are limite şi nu poate face decât rău.

15. Datoria fiecărui ministru este de a uita de interesul său personal şi a da prioritate absolută binelui şi interesului public. Dacă se lasă influenţat de binele personal, omul nu poate interacţiona armonios cu ceilalţi.

16. Ţăranii nu trebuie chemaţi la muncă forţată de primăvara până toamna, când sunt ocupaţi cu munca câmpului. Altfel nu vor avea ce mânca şi cu ce se îmbrăca. Ei trebuie mobilizaţi pentru alte corvezi numai iarna.

17 Deciziile privind chestiuni de mare importanţă nu trebuie luate doar de o singură persoană, ci prin consultarea mai multor păreri pentru a evita astfel aranjamentele în interes propriu.

Ca o sinteză a primei părţi a epocii Asuka putem spune că evenimentele capitale ale acestei epoci sunt adoptarea rangurilor bazate pe merit, redactarea constituţiei şi misiunile oficiale la Curtea Sui în 607 şi 608.

Toate aceste evenimente au pregătit terenul pentru marile schimbări din a doua parte a epocii.

MARILE SCHIMBĂRI ADMINISTRATIVE

DUPĂ MODEL CHINEZ

Declinul clanului Soga şi Reformele Taika

Când Shotoku Taishi moare în 622, reformele proiectate de el nu fuseseră realizate în totalitate. După moartea sa, familia Soga îi asasinează fiul, şi preia controlul guvernării, devenind chiar un pericol pentru tronul imperial şi un obstacol pentru centralizarea statului.

În acest timp de dictatură a familiei Soga, se întorc din China intelectualii care fuseseră trimişi acolo la studii în timpul prinţului

155

în mod direct puterea dinastiei T’ang (618-907) şi fundamentele pe care se baza aceasta (legile, mai ales cele administrative) şi doreau pentru Japonia un sistem centralizat cu împăratul în centru, ca în China, precum şi abolirea sistemului de promovări şi privilegii ale clanurilor (Inoue, Brown, 1993: 190).

Lupta pentru putere din cadrul Curţii se dă între aceste două tabere - grupul de clanuri conduse de clanul Soga şi grupul, din ce în ce mai puternic, format din aceşti tineri progresişti.

Lupta se înteţeşte după anul 626 când moare şi Soga no Umako. Peste doi ani, moare, fără a desemna un moştenitor, şi împărăteasa Suiko. Acest lucru cauzează o situaţie de criză. Emishi, urmaşul lui Soga, reuşeşte să îl înscăuneze pe împăratul Jomei, câştigând o puterea asemănătoare tatălui său. În 645, unul din promotorii mişcării reformiste, Nakatomi no Kamatari, se aliază cu împăratul şi cu prinţul Naka no Oe (fiul împărătesei Gokyoku, care va deveni mai târziu împăratul Tenchi), toţi fiind oameni cu viziuni reformatoare. Ei pun la cale o lovitură de stat, cunoscută drept incidentul Isshi, prin care Curtea se debarasează de clanul Soga, deschizând drumul pentru consolidarea statului centralizat.

în urma loviturii de stat, Prinţul Karu este proclamat împărat sub numele de Kotoku, iar prinţul Naka no Oe devine prinţ regent, precum fusese prinţul Shotoku, şi preia afacerile de stat.

Ca recunoaştere a serviciilor aduse Curţii, Nakatomi no Kamatari primeşte un nou nume de familie, Fujiwara, devenind unul din primii aristocraţi japonezi.

După lovitura de stat, sunt desfiinţate funcţiile Omi şi Muraji din sistemul uji-kabane la care aveau

156

Se iau de asemenea o serie de măsuri pentru întărirea autorităţii curţii- slujbaşii trebuie să jure credinţă, iar templele budiste sunt controlate pentru a deveni instrumente ale statului, nu ale clanurilor locale. Se încearcă chiar diminuarea nemulţumirilor poporului - se dă un edict prin care miniştrilor li se cere să se asigure că responsabilii din provincii sunt corecţi şi ascultă problemele oamenilor. Se impune colectarea armelor pentru a preveni eventualele rebeliuni (Inoue, Brown, 1993:195-196).

Ca o încununare a tuturor acestor schimbări, în 646, prinţul Naka no Oe promulgă Reformele Taika prin care oamenii şi pământurile devin ale statului (bunuri publice). Primul scop era acela de a redistribui terenurile, desfiinţând sistemul de proprietate privată dominat de clanurile puternice. Reformele aveau la bază sistemul ritsuryo de legi penale şi administrative preluat din China.

Reformele Taika sau Marile Reforme (645-646) constau din patru edicte şi sunt în mod esenţial o reformă a dreptului de proprietate a pământului, urmărind naţionalizarea terenurilor agricole şi trecerea lor în proprietatea curţii imperiale, apoi distribuirea lor spre cultivare şi stabilirea unui sistem de taxe (Tsunoda et al. 1964: 68). Rezumăm mai jos conţinutul acestor reforme (Inoue şi Brown, 1993: 198-199).

Primul edict prevede stăpânirea statului asupra a tot ce însemna pământuri şi oameni, adică desfiinţarea proprietăţii private şi a breslelor. Terenurile şi supuşii clanurilor devin terenuri publice şi supuşi ai Curţii. Pământurile clanurilor sunt confiscate şi folosite pentru locuinţele oficialilor.

Al doilea edict se referă la administrarea teritoriului şi regiunilor din jurul capitalei, stabilind

157

pământ (plătită în ţesături), taxa pe cai (1 cal la 100 de locuitori), taxa pe locuinţă şi produse locale.

După 645, există o serie de alte edicte imperiale care detaliază noul sistem. În sprijinul reformelor, prinţul Shotoku susţinuse că „aşa precum în Cer nu există decât un singur soare, un regat nu poate avea decât un singur stăpân” (Tsunoda et al, 1964: 52).

împăratul Temmu şi codul Taiho ritsuryo

Cel care va realiza de fapt idealul de stat centralizat este împăratul Temmu (673-686) şi urmaşii săi împreună cu Fujiwara no Fuhito, fiul lui Fujiwara no Kamatari.

Frate mai mic al împăratului Tenji (Naka no Oe), prinţul Oama, preia tronul după moartea acestuia, în urma războiul civil Jinshin3 şi capătă numele de Temmu.

Domnia sa este cunoscută în istoria artei drept epoca Hakuho (Fenix alb). De asemenea, după cum arată Kojiro (1993: 228), în timpul domniei sale se afirma pentru prima dată că împăratul este zeu („Tenno ga kami de aru”).

împăratul Temmu va definitiva planurile predecesorilor săi prin reforma agrară şi rafinarea

3 în 660, China atacă regatul coreean Kudara care cere ajutor armat Japoniei. O dată cu invadarea statului coreean, un mare număr de imigranţi coreeni trec in Japonia.

Împărăteasa Saimei mută din nou capitala în Asuka şi se duce în Kyushu pentru a conduce operaţiunile militare. Ea moare în 661, iar Naka no Oe, care servise drept prinţ regent sub trei suverani succesivi, devine în 662 împăratul Tenji (Tenchi). Lupta alături de regatul Kudara se termină cu o înfrângere, iar Tenji mută capitala la Otsu şi apoi construieşte o fortăreaţă de apărare la Dazaifu (în nordul insulei Kyushu) şi cetăţi de munte în toate punctele din vest, temându-se de un atac de pe continent.

Tenji moare peste trei ani şi lasă urmaş în locul fratelui său mai mic, prinţul Oama, pe un fiu al său făcut cu o curtezană. în urma mai multor lupte (cunoscute drept războiul civil Jinshin), Oama îl învinge pe acest frate vitreg şi

158

şi oamenii conducerii Curţii, instaurând astfel o ordine administrativă după moda chinezească (Kojiro, 1993: 226).

Astfel, se formează armate imperiale în regiuni şi în jurul capitalei, încercându-se transformarea fiecărui şef local într-un comandant militar puternic şi, mai ales, credincios împăratului. Pentru a asigura mobilitatea trupelor au fost îmbunătăţite drumurile principale.

Pentru a-şi întări puterea, Temmu guvernează prin implicarea rudelor imperiale, prin plasarea clanurilor înrudite sau susţinătoare ale împăratului în vârful unei ordini ierarhice bine definite. Astfel s-a creat şi kuge sau „noua aristocraţie”. Vechile clanuri uji au acceptat această nouă ordine politică pentru că s-au stabilit în capitală unde puteau profita de taxele strânse din toată ţara, de palate, temple şi drumuri.

împăratul a avut grijă să-şi consolideze propria sa poziţie în sistemul ierarhic şi prin consfinţirea caracterului său sacru în calitate de descendent direct al Zeiţei soarelui, cea mai mare dintre zeii kami. în 677, el reia practica de a trimite o prinţesă imperială la templul Ise (templul zeiţei Amaterasu) pentru a o adora şi a o servi pe aceasta în numele împăratului4 (Ellwood, 2008: 81).

Temmu nu a neglijat însă nici sursa de legitimitate pe care o putea reprezenta credinţa în Buddha. Din timpul lui se vorbeşte de budismul de tip ritsuryo sau budismul de stat. înainte de moartea lui Soga no Umako, budismul practicat în capitală purta emblema clanului Soga şi templele uji-dera erau sub controlul acestei familii. în timpul lui Temmu, toate aceste temple sunt puse sub controlul Curţii. Autoritatea împăratului a fost astfel întărită prin instituirea budismului ca religie de stat. Atât templele budiste, cât şi credinţa, au fost folosite în favoarea conducătorului, aşa cum

159

Temmu ordonă şi compilarea primei cronici istorice Kojiki, care nu va fi realizată decât mai târziu, în 712.

Capitalele din epoca Asuka (Naniwa, Otsu, Asuka-no-Kiyomihara şi Fujiwara) au fost de asemenea construite ca adevărate simboluri ale puterii împăratului.

Acestea şi multe alte reforme constituie diferite etape de codificare a sistemului ritsuryo care va fi consolidat definitiv în 701-702 prin Codul Taiho.

Împăratul Temmu moare înainte de a-şi îndeplini toate planurile de centralizare, acestea fiind definitivate de soţia sa, încoronată ca împărăteasa Jito şi de împăratul Mommu, care-i urmează acesteia, sub care se promulga Codul Taiho5 , un alt cod de importanţă capitală.

Codul Taiho sau Taiho ritsuryo (701-702) asigură o guvernare centralizată în stil confucianist şi rămîne în vigoare până în 1868, constituind adevărata punere în practică a idealului de stat gândit de Prinţul Shotoku. Codul are la bază codurile de legi în stil chinezesc numite ritsuryo (ritsu = cod penal, ryo = reguli civile şi administrative).

Codul instituie structura birocratică ierarhică prin crearea de instituţii centrale şi locale ale noii puteri şi definirea categoriile sociale, subordonează preoţii budişti statului şi instituţionalizează ritualurile shinto. Se fac referinţe clare la riturile agricole încununate de festivalul Recoltei, ritualul de încoronare a împăratului şi obiceiul de a trimite o prinţesă imperială la sanctuarul Ise pentru a servi ca preoteasă.

Prezentăm în continuare structurile prevăzute de acest cod pe baza informaţiilor din Hali (1971: 50-52) şi Kojiro (1993: 232-234).

în primul rând era stabilit un sistem simplu de

Jingikan

— Sadaijin — Sabenkan

Daijokan — Daijodaijin - Dainagon - Shonagon

— Udaijin - Ubenkan

Fiecare dintre cei doi miniştri de stânga şi dreapta avea în subordine câte patru ministere. Ministrul de stânga coordona Ministerul central (cel mai apropiat de împărat, care implica munca de secretariat), Ministerul serviciilor civile (administra personalul şi învăţământul), Ministerul pentru ceremonii (administra diplomaţia, sistemul rangurilor şi ceremoniile budiste), Ministerul taxelor (administra agricultura şi taxele). Ministrul de dreapta coordona Ministerul armatei

161

vedere financiar şi economic) şi Ministerul Casei Imperiale (administra problemele palatului)6.

După cum se poate observa, există o diferenţă capitală între sistemul birocratic japonez şi cel chinez care i-a servit drept model, şi anume introducerea în sistem a Departamentului pentru ritualuri shinto plasat în imediata subordine a împăratului şi pe o poziţie egală cu Marele Consiliu de Stat. Acesta a fost introdus pentru că intelectualii japonezi care l-au conceput s-au bazat pe importanţa mare arătată de chinezi folosirii surselor tradiţionale de legitimitate şi autoritate imperială.

Pe lângă instituţiile de mai sus, existau şi un oficiu al poliţiei şi un oficiu al pazei în capitală.

S-a înfiinţat de asemenea şi Daigaku-ryo (academia imperială) pentru a pregăti birocraţi pe baza unei programe şcolare confucianiste.

Totuşi, după cum am arătat, spre deosebire de China, selectarea oficialilor după merit nu a funcţionat în Japonia, apartenenţa la familiile nobile rămânând criteriul esenţial pentru accesul la aceste funcţii.

Administraţia locală prevedea administrarea capitalei şi a provinciilor de către guvernatori numiţi de Curte. Pentru un control mai eficient al provinciilor s-a creat şi un sistem de drumuri.

Capitala a fost împărţită în două. Restul regiunilor erau împărţite în Kinai (cele apropiate de

6 Numele japoneze ale celor opt ministere sunt următoarele Ministerul central

nakatsukasa-shoMinisterul serviciilor civile shikibu-sho Ministerul pentru ceremonii jibu-shoMinisterul taxelor minbu-shoMinisterul armatei hyobu-shoMinisterul Justiţiei gyobu-shoMinisterul finanţelor okura-shoMinisterul Casei Imperiale kunai- sho

162

cap de locuitor) şi cho (produse locale specifice, uşor de transportat, precum mătase, bumbac etc). Cele locale includeau orez şi 60 de zile de muncă pe an.

Codul Taiho ritsuryo anunţă o nouă epocă care va începe cu împărăteasa Gemmei.

Moartea timpurie a împăratului Mommu (nepotul împăratului Temmu) în 707 e urmată de dispute pentru tron, cea care accede la acesta, fiind în final mama sa, împărăteasa Gemmei. Unul dintre cei mai puternici curteni ai acesteia va fi Fujiwara no Fuhito, fiul lui Fujiwara no Kamatari. în timpul împărătesei Gemmei au loc două evenimente importante - se descoperă minereu de cupru în prefectura Musashi şi se promulgă edictul de mutarea a capitalei (Kojiro, 1993: 243).

• Fujiwara no Kamatari

Politician al epocii Asuka care a studiat confucianismul în China. în 645 s-a unit cu viitorul împărat Tenchi şi i-a învins pe urmaşii familiei Soga. Apoi a participat la realizarea reformelor Taika, ajutându-l pe împărat. Înainte de moarte, a primit cel mai înalt rang de taishokukan şi numele de Fujiwara, devenind întemeietorul casei Fujiwara care va domina epoca Heian.

• Fujiwara no Fuhito

Fiu al lui Fujiwara no Kamatari, este un important politician al epocilor Asuka şi Nara care a contribuit la perfectarea codului Taiho ritsuryo şi apoi a ocupat postul de dainagon. În 708 a fost numit Ministru de dreapta. A condus operaţiunile de mutare a capitalei la Nara (Heijo).

• împărăteasa Jito

A fost al 41-lea suveran al Japoniei. Fiică a împăratului Tenchi a devenit soţia împăratului Temmu şi, după moartea

163

ARTA BUDISTĂ

După cum am arătat, perioada Asuka reprezintă prima etapă de înflorire a artei budiste în Japonia. În 624 sunt consemnate 46 de temple cu 816 preoţi (Stanley-Baker, 1984: 32).

Din punct de vedere al istoriei artei, prima parte a perioadei Asuka e dominată de stilul de sculptură Tori, iar ultima parte, cea mai strălucită, în care apar noi stiluri, este cunoscută sub numele de perioada Hakuho („Fenix alb”) şi coincide în mare cu domnia împăratului Temmu.

Activitatea culturală şi artistică se manifestă prin construirea de palate imperiale, construirea de temple budiste, realizarea de sculpturi şi picturi budiste, construirea de temple shintoiste şi apariţia grădinilor.

Primele temple şi sculpturi budiste datează din vremea împărătesei Suiko şi a prinţului Shotoku.

De exemplu, Soga no Umako a construit în 588 primul templu budist în adevăratul sens al cuvântului, Asuka-dera (Hoko-ji), care era constituit de un complex de clădiri. Aici se păstrează cea mai veche sculptură a lui Buddha din Japonia, Asuka Daibutsu „marele Buddha din Asuka”.

Shotoku Taishi a construit un palat la Ikaruga, lângă râul Yamato. În apropiere a construit şi un templu numit Wakakusa-dera.

După cum explică Stanley-Baker (1984: 32-33), atât templul construit de Soga no Umako, cât şi cel construit de prinţul Shotoku erau construite în stil corean, cu poarta de sud apropiată de cea interioară, iar clopotul, holul principal şi holul cu sutre aşezate spre nord, în afara complexului.

După moartea lui Shotoku, familia Soga a vrut să minimalizeze influenţa şi prestigiul acestuia.

164

complex. În loc de a pătrunde în profunzime, printr-o succesiune de clădiri, acum pelerinul face un uşor ocol. Preferinţa pentru mişcarea laterală, în locul penetrării în linie dreaptă, este o caracteristica specifică pe care arhitectura templelor o capătă în Japonia.

La Horyuji s-a păstrat şi pictură murală budistă. În prezent, Horyuji constituie cea mai veche construcţie de lemn din lume păstrată, iar în 1993 a fost primul obiectiv japonez desemnat Monument UNESCO.

Prinţul Shotoku a construit şi alt templu, Shitenno-ji, care deşi a suferit câteva incendii, a fost reconstruit în stil de secol VI. De numele lui este legat şi templul Koryu-ji, construit în cinstea sa de clanul Hata în 603 sau 622, în zona oraşului Kyoto de astăzi.

După cum am arătat, împăratul Temmu construieşte şi el în 680 templul Yakushi-ji (templul lui Buddha vindecătorul) unde se află o faimoasă triadă cu Yakushi în centru, flancat de bodhisattva Nikko (lumina soarelui) şi Gakko (lumina lunii).

Stilul oficial de sculptură din timpul domniei lui Suiko era cel al şcolii Tori, inițiată de Kuratsukuri no Tori, un meşter de origine străină. Atât împărăteasa Suiko, cât şi prinţul Shotoku i-au comandat lui Tori o serie de lucrări. Cea mai renumită realizare în acest stil este Marele Buddha de la Asuka-dera, considerată cea mai veche sculptură budistă din Japonia (606).

• Tori şi sculptura japoneză

Tori este primul sculptor budist din Japonia. Şi-a început cariera făcând şei, ceea ce i-a atras numele de Kuratsukuri no Tori. Stilul şcolii lui este foarte simplu, ca cel al statuilor din piatră din timpul dinastiei Wei de nord

165

cei doi bodhisattva Nikko (lumina soarelui) şi Gakko (lumina lunii) (Stanley-Baler, 1984: 40).

Deşi budismul fusese adoptat cu entuziasm şi domina preocupările curţii, s-a continuat şi construirea de sanctuare Shinto din lemn, în locuri naturale retrase.

începând cu domnia împăratului Temmu, sanctuarul naţional de la Ise a fost mutat şi reconstruit o dată la 20 de ani până în 1973. Se spune că Amaterasu şi-a ales singură acest templu, arătându-se unei prinţese Yamato în secolul I.

Din Asuka datează şi primele menţiuni despre arta grădinilor în Japonia. Avem date despre specialişti în grădini şi tehnici ale grădinilor veniţi din statul coreean Kudara (Paeckhe) pentru a construi o grădină la reşedinţa lui Soga no Umako. Această grădină a atras atenţia populaţiei, iar lui Soga no Umako i s-a spus „ministrul grădinii” (Keane, 1996:16).

Descoperirile arheologice arată că stilul de a crea grădini în jurul unui iaz exista chiar mai demult.

• Structura templului budistîn japoneză există mai mulţi termeni pentru

a denumi un templu budist. Cei mai frecvenţi sunt tera (sau dera) şi -ji. Alţi termeni sunt jiin sau do.

Există mai multe tipuri de temple cu diferite structuri, dar principalele elemente sunt următoarele: porţile, Hondo, Kondo, Pagoda, clopotul şi kyozo.

166

Kondo este holul unde sunt expuse sculpturi şi picturi cu imagini ale zeităţilor budiste venerate la templul respectiv.Goju no to (pagoda) este unul din semnele distinctive ale templului budist. Majoritatea templelor au o pagodă cu cinci nivele unde sunt păstrate sutre de valoare.Clopotul templului este de asemenea o componentăimportantă. Clopotele sunt de mari dimensiuni şi sunt plasate într- un spaţiu special.Kyozo este un fel de clădire mobilă, de formă hexagonală, în care sunt ţinute sutrele. Se consideră că dacă credinciosul o învârteşte de trei ori este ca şi cum ar parcurge toate sutrele.Templul format din aceste clădiri este înconjurat de ziduri, iar în afara lor, în stânga şi în dreapta, se află două clădiri lungi cu chiliile

167

PERIOADA NARA (710-794)

Alături de perioada Asuka, perioada Nara constituie o epocă importantă de dezvoltare culturală şi administrativă a Japoniei după modele continentale. Se poate afirma că în aceste două perioade se formează o aristocraţie rafinată şi Japonia devine, aşa cum arată Cranston (1993: 453), parte integrantă a culturii budiste din Asia de est.

Hali (1971: 48) afirmă că cele două mari realizări ale noii aristocraţii sunt constituite de elaborarea Codului Taiho şi construirea primei capitale fixe la Nara. Codul Taiho a fost promulgat în 702 şi, ca şi dreptul roman în Europa, a

CARACTERISTICI GENERALE

Numele perioadei Nara este dat de vechiul nume al oraşului Nara, Heijokyo , loc în care dinastia consolidată îşi stabileşte noua capitală. Perioada acoperă în esenţă secolul al VIII-lea şi reprezintă punctul culminant al instituţiilor budiste timpurii şi al culturii sinice în general.

Perioada Nara mai este numită şi „perioada ordinii legale de tip administrativ şi penal sau a ordinii ritsuryo" pentru că în această perioadă sistemul ritsuryo adoptat în epoca Asuka devine cu adevărat funcţional.

Perioada începe în anul 710 când împărăteasa Gemmei (707 - 715) stabileşte prima capitală

168

Fondarea capitalei Nara marchează începutul unei dezvoltări urbane de un nivel necunoscut până atunci în Japonia (Varley, 2000: 34).

în perioada Nara se formează o cultură budistă aristocrată având în centru şase şcoli budiste. Budismul este astfel transformat în religie de stat. Acest lucru se reflectă şi în mari realizări în domeniul artei budiste, precum construirea marelui Buddha la templul Todaiji. Are loc asimilarea profundă a unor elemente administrative şi culturale chinezeşti, remarcabilă fiind, după cum am arătat, implementarea eficientă a sistemului de guvernare ritsuryo care a avut efecte pozitive asupra nivelului de trai.

Aristocraţia japoneză ajunge să stăpânească perfect limba chineză, considerată limba budismului în Asia de est şi începe adaptarea treptată a acesteia la redarea limbii japoneze. Un element foarte important al perioadei Nara este dezvoltarea scrierii şi apariţia cronicilor şi culegerilor de poezie în limba japoneză.

Pentru a introduce cunoştinţele avansate de astronomie, construcţia oraşelor, tehnologie, organizare administrativă, medicină, literatură şi artă şi muzică din capitala dinastiei T’ang, au avut loc o serie de misiuni diplomatice între capitalele

7 Majoritatea împăraţilor (Mommu, Gemmei, Gensho, Shomu şi Koken) sunt din linia împărătesei Jito. Koken domneşte de două ori, o dată cu numele de Koken şi a doua oară cu numele Shotoku. După ea, împăraţii provin din linia lui Konin.

Se poate remarca numărul mare de împărătese din această perioadă. După perioada Nara, accesul femeilor la tron nu va mai fi permis. Se consideră că motivul acestei măsuri a fost criza pe care a cauzat-o împărăteasa Shotoku spre sfârşitul epocii Nara. Aşa cum arată Tsunoda et al. (1964: 97) în 764 împărăteasa Shotoku care abdicase pentru a se călugări, decide să revină pe tron şi în plus îl numeşte ca Mare Ministru pe preotul budist Dokyo, iar câţiva ani mai târziu, ghidându-se după un oracol, este pe punctul de a abdica în favoarea acestuia.

Şi decizia de mutarea a capitalei la Heian are ca prim scop evitarea

169

707 Gemmei (împărăteasă)715 Gensho (împărăteasă)724 Shomu749 Koken (împărăteasă)758 Junnin764 Shotoku (împărăteasă)

(Koken domneşte a doua oară cu acest nou nume)770 Konin 781 Kammu

Realizările deosebite ale epocii Nara se datorează unor măsuri începute de împăratul Temmu şi continuate apoi de împărăteasa Jito. Pe scurt, acestea constau în faptul că împăratul conduce direct, ca în China, prin intermediul unui sistem ierarhic şi, aşa cum arată Ellwood (2008: 80), Curtea îşi întăreşte autoritatea apelând atât la şintoism, cât şi la budism, prin intermediul templelor centrale ale acestora, Ise şi Todaiji.

CONSTRUIREA PRIMEI CAPITALE

FIXE DUPĂ MODEL CHINEZESC

Aşa cum am arătat, pînă în 710, capitala era deseori mutată, iar Japonia nu avea o adevărată metropolă8. În secolul al VIII-lea se conturează pentru prima dată ideea construirii unei capitale japoneze care să rivalizeze cu capitala dinastiei chineze T’ang.

Astfel s-a început construirea capitalei Nara, cu palate şi temple despărţite de parcuri în care se concentrează realizările artistice ale culturii

8 Obiceiul de a muta capitala după moartea fiecărui împărat avea legătură cu tabuurile şintoiste. Conform acestora, un împărat nu putea locui în palatul unde murise un alt împărat.

170

Nara corespundea atât exigenţelor geomanţiei („semnele sacre arătau că Heijo, înconjurat din trei părţi, est, nord şi vest, de munţi era un loc propice”), cât şi intereselor comerciale (se afla la întretăierea principalelor drumuri care uneau estul cu vestul insulei principale) (Kojiro, 1993: 243; Varley, 2000: 34).

Ca suprafaţă, Nara acoperea cam o pătrime din Chang-an şi avea o populaţie de aproximativ 200.000 de locuitori (Kojiro, 1993: 244). Ca primul adevărat centru urban, oraşul a fost proiectat după model chinezesc pe baza principiilor de simetrie: în centru se aflau palatul imperial şi reşedinţele oficialilor, în jurul cărora au fost construite străzi paralele care se constituiau în zona urbană. De asemenea, în interiorul capitalei au fost construite mari temple budiste care urmau să asigure pacea şi prosperitatea naţiunii.

Părţile principale ale palatului imperial sunt Daigoku-den (marele hol al guvernului) şi Chodo-in (sediul ministerelor). Daigoku-den era foarte important, nefiind numai un loc de ceremonii, ci şi locul unde guvernul îşi desfăşura îndatoririle cotidiene.

Pentru facilitarea adunării taxelor (stofă, produse locale) la Curte şi amplasarea eficientă a trupelor, se construiesc drumuri publice care pornesc din capitală către toate provinciile.

Totuşi, şi în epoca Nara vor mai avea loc mutări temporare ale capitalei în funcţie de factori politici.

Nara a fost o perioadă cosmopolită, una din cele mai deschise perioade ale Japoniei. Mulţi vizitatori din Asia Centrală şi de Vest, India, Vietnam, Malaezia, Indonezia sunt primiţi cu mare fast în capitală, ceremoniile de întâmpinare având loc în faţa porţii Suzaku care impresiona mult din

171

în toată zona parcului Nara pot fi văzute sute de căprioare, iar ritualul tăierii coarnelor cerbilor din octombrie este urmărit anual de mii de turişti. Acest ritual, numit shika-no-tsuno-kiri, datează din secolul al XVII-lea.

Pe lângă templele budiste din centrul oraşului, în munţii din apropiere se află şi

CONTEXTUL POLITIC SI SOCIALy

Aşa cum arată Kojiro (1993: 241), împărăteasa Gemmei, cea care mută oficial capitala la Nara ajunge la putere printr-o serie de circumstanţe. După moartea lui Mommu, nepotul lui Temmu, în 707, Curtea cunoaşte o perioadă agitată dominată de două mari personalităţi, cea a viitorului împărat Shomu şi cea a lui Fujiwara no Fuhito, fiul lui Fujiwara no Kamatari9.

Susţinut de împărăteasa Jito, Fuhito a impus căsătoria fiicei sale, Fujiwara Miyako, cu împăratul Mommu. Fiul lor, prinţul Obito este cel care va deveni împăratul Shomu. Acesta avea doar 6 ani la moartea prematură a tatălui său Mommu. în aceste condiţii tronul a fost preluat de bunica sa, mama lui Mommu, care a devenit împărăteasa Gemmei (Nojima, 2006: 32).

În 715, an în care prinţul Obito este declarat prinţ moştenitor, Gemmei abdică, lăsând tronul fiicei sale Gensho (sora lui Mommu), iar Fujiwara no Fuhito este numit Ministru de Dreapta. El 9 Influenţa clanului Fujiwara în epoca Nara este foarte importantă. Familia Fujiwara a luat naştere datorită acordării numelui de Fujiwara lui Nakatomi no Kamatari, artizanul reformelor Taika. Acesta a devenit Fujiwara no Kamatari. Fiul său, Fujiwara no Fuhito, a întărit poziţia familiei prin căsătorii ale femeilor Fujiwara cu prinţi şi împăraţi.

172

în 724, Gensho e urmată la tron de prinţul Obito, sub numele de Shomu. Accesul lui Obito la tron s-a realizat după înfruntări sângeroase între familiile rivale Fujiwara şi Nagaya, care aveau mare influenţă la Curte. Obito era susţinut de Fujiwara, dar, după moartea lui Fujiwara no Fuhito, duşmanul acestuia, prinţul Nagaya10 devine foarte puternic, ocupând cel mai important post, cel de Ministru de stânga. Cei patru fii ai lui Fujiwara no Fuhito care îl susţineau pe Obito, îl acuză pe Nagaya de trădare şi ca urmare acesta este obligat să se sinucidă.

Perioada în care Shomu accede la tron este una de instabilitate politică, de epidemii, catastrofe naturale şi recoltă slabă. împăratul încearcă să îmbunătăţească situaţia şi să aducă pace poporului prin construirea în 749 a unei statui budiste impunătoare, Marele Buddha de la templul Todaiji care avea rolul de a asigura protecţia Japoniei.

împăratul Shomu a fost un budist devotat care, după realizarea marii statui, a abdicat pentru a se călugări. I-a urmat la tron fiica sa Koken (împărăteasa Shotoku) care a cauzat o criză politică fără precedent prin faptul că în 762 a renunţat la Fujiwara no Nakamaro, cel care guverna în realitate şi care se conducea mai ales după principii confucianiste, pentru a încredinţa puterea unui preot budist numit Dokyo. Curtea a ajuns astfel să fie dominată de clerul budist, iar influenţa lui Dokyo asupra împărătesei era atât de mare, încât exista pericolul ca aceasta să-i cedeze la un moment dat chiar tronul.

Pentru că Koken a murit fără a lăsa urmaşi, linia imperială a continuat cu o ramură laterală. Astfel, urmează la tron împăratul Konin şi apoi fiul acestuia Kammu. Amândoi încearcă o reformare a puterii imperiale şi extinderea imperiului în nordul insulei principale (actuala zonă Tohoku) locuită de emishi11. Tohoku este cucerită în final de către

173

conducătorul trupelor imperiale, Sakanoue Tamuramaro, care primeşte titlul de „Sei-i-tai-shogun”.

Familia Fujiwara, a cărei influenţă continua, a realizat că trebuia să elibereze Curtea de atmosfera religioasă puternică din Nara unde erau prea multe temple extrem de bogate şi, în consecinţă l-a sfătuit pe împărat în acest sens. Pentru a îndepărta amestecul clerului budist în politică, împăratul Kammu face o primă încercare de a construi o nouă capitala la Nagaoka, de-a lungul unui râu, pentru a putea utiliza şi transportul fluvial. Se preconiza un nou început, cu Fujiwara având controlul suprem. Moartea stranie a administratorului lucrărilor pentru noua capitală,

NARA SI INSTITUŢIILE TAIHO

În epoca Nara modelul de guvernare de tip ritsuryo ajunge la apogeu. Curtea conduce din palatul imens aflat în partea de nord a capitalei.

Aşa cum arată Hali (1971: 48-49) şi Varley (2000: 34), capitala era concepută ca un oraş dreptunghiular în care se găseau palatul, birourile guvernamentale, drumuri şi temple, reflectând noua bogăţie şi putere a statului şi simetria concepţiilor administrative şi sociale din codul Taiho. Capitala nu avea un zid exterior, ceea ce indică cât de ferită era Japonia de invadatori străini şi chiar de duşmani interni.

Aşa cum arată Carlqvist (2007: 78), structura guvernului avea aspectul unei piramide birocratice, model care a fost extins în tot arhipelagul, constituind un sistem centralizat perfect. în vârful piramidei se afla împăratul investit cu puteri nelimitate şi autoritate absolută asupra statului. în

174

erau ereditare şi candidaţii pentru fiecare funcţie în parte erau aleşi dintre familiile care aveau obârşia potrivită. După cum am arătat şi în capitolul anterior, practica chineză de selectare a oficialilor prin examinări riguroase nu a fost adoptată. Accesul la universitatea fondată în capitală era de asemenea posibil numai pentru fiii aristocraţilor care aveau oricum poziţiile asigurate (Hali: 1971: 50).

Conform Codului Taiho, structura guvernului era clar specificată şi la nivel local. Guvernul local avea în centru administrarea capitalei împărţită în districtele de stânga şi de dreapta şi continua cu aproximativ 60 de provincii12 care erau formate din mai multe vechi kuni. Provinciile erau conduse de kuni no miyatsuko, oficiali trimişi de Curte pentru perioade de 4 ani care erau bine conectaţi cu Curtea. Provinciile erau împărţite la rândul lor în subunităţi conduse de reprezentanţi ai familiilor locale. Datorită loialităţii faţă de Curte şi autorităţii absolute pe care le aveau aceşti conducători, s-a putut ajunge la succesul imens al controlului imperial asupra naţiunii. Oficialii erau ereditari, dar aveau nevoie de aprobarea împăratului Carlqvist (2007: 78).

Din punctul de vedere al guvernului, noua formă de guvernare locală avea ca scop principal creşterea eficienţei administrării terenurilor şi creşterea averii statului.

Deşi Nara marchează apogeul sistemului de tip ritsuryo, spre sfârşitul perioadei, eficienţa acestuia scade. Au loc rebeliuni, epidemii, secete şi furtuni. Epidemiile de variolă cauzează sărăcirea populaţiei. Terenul arabil era insuficient, iar recoltele nu mai asigurau necesarul de hrană. Prin Codul Taiho se reafirma faptul că întreg pămîntul este proprietate publică, dar situaţia a impus încălcarea acestei legi. Astfel Curtea se va vedea treptat în situaţia de a da

175

VIAŢA RELIGIOASĂ.BUDISMUL CA RELIGIE DE STAT

CELE ŞASE SECTE DIN NARA, SISTEMUL KOKUBUNJI ŞI MARELE

BUDDHA

În perioada Asuka, budismul îşi avusese centrul în regiunea Yamato, fiind legat de familiile puternice (ujizoku), precum familia Soga.

în Nara, urmând parcă idealul prinţului Shotoku, majoritatea împăraţilor au îmbrăţişat budismul care, prin intermediul familiilor nobile locale, s-a răspândit în mai multe zone geografice şi în rândul oamenilor din popor. Astfel, se pun bazele budismului de stat care înfloreşte sub împăratul Shomu (724-749), supranumit „cel mai budist dintre împăraţii japonezi”. Nara marchează un punct culminant al budismului timpuriu în Japonia.

Transformarea budismului în religie de stat a consolidat statutul acestuia. Aşa cum arată Ellwood (2008: 81), Nara budistă avea, fără îndoială, şi un puternic sens politic. Guvernul considera că budismul constituia un factor esenţial pentru unitatea, dezvoltarea şi progresul naţiunii şi, în consecinţă, l-a susţinut mult, construind multe temple şi trimiţând tineri preoţi la studii în China. Aceştia au adus în Japonia noi forme de budism precum şi numeroase inovaţii culturale.

Puterea şi influenţa budismului în Nara creşte sub coordonarea acestor preoţi budişti care studiaseră în China. întorşi acasă, ei au fondat în Nara temple speciale pentru aceste noi învăţături aduse de la diferite temple din China. Fiecare din aceste învăţături avea la bază o anumită sutra. Budismul epocii Nara este aproape sinonim cu cele şase secte din Nara („Cele 6 secte (şcoli) budiste

176

Templele acumulează multe proprietăţi, iar preoţii câştigă o influenţă politică de temut.

Chiar dacă templele lor sunt şi astăzi faimoase, sectele din Nara nu au avut un număr mare de adepţi, fiind foarte intelectuale şi depărtate de poporul simplu. Aşa cum arată D. & A. Matsunaga (1992: 27), rolul lor cel mai important a fost de a iniţia studiul academic al budismului în Japonia.

Un alt fenomen important al epocii este atracţia pe care nobilii o simţeau pentru budism şi faptul că împăraţi, împărătese şi alţi membri ai Curţii încep să se retragă la temple (Hali, 1971: 60).

În 741 împăratul Shomu lansează un program de construire de temple în toate provinciile pentru protejarea şi binele naţiunii, dar şi ca o consfinţire a propriei sale autorităţi imperiale. După cum arată Hali (1971: 58-59) acest sistem naţional de temple numit kokubunji, avea în centru templul Todaiji din capitală şi beneficia de sponsorizarea statului. Templele din sistemul kokubunji se numeau „temple pentru apărarea Statului”. în fiecare provincie a fost desemnat un templu principal (kokubunji) şi au fost construite temple de maici în care se recitau sutre pentru salvarea şi prosperitatea naţiunii. în condiţiile în care mai multe secete şi epidemii se abătuseră asupra Japoniei acest proiect urmărea revenirea la o situaţie de prosperitate.

Prin acest sistem, guvernul controla de fapt clerul. Interpretarea sutrelor, precum şi practicarea riturilor necesitau autorizaţie.

În 743 proiectul continuă cu construirea în capitală, la templul Todaiji, a Marelui Buddha (Daibutsu), pentru ca în 752 să aibă loc ceremonia de inaugurare a acestuia. Marele Buddha şi templul care îl adăposteşte erau văzute ca fiind

177

un nou maestru care să revigoreze budismul. După căutări îndelungi, este găsit preotul Ganjin, care acceptă misiunea. El va ajunge în Japonia în 753, după 7 ani de încercări nereuşite de a trece marea, în timpul cărora orbeşte. O sculptură faimoasă îl înfăţişează pe bătrânul şi înţeleptul Ganjin meditând. Combinaţia de realism şi expresivitate a acestei opere va deveni una dintre contribuţiile majore ale Japoniei în domeniul sculpturii (Stanley-Baker, 1984: 51-53).

Preotul Ganjin dă un nou impuls artei budiste. El ridică templul Toshodaiji unde sunt multe sculpturi din lemn, realizate probabil de artiştii chinezi care-l însoţeau şi care au influenţat mult sculptura de tip Jogan din epoca Heian.

BUDISMUL POPULAR

În Nara, diferenţa dintre aristocraţie şi săraci era extrem de mare. Aşa cum arată Ellwood (2008: 83), societatea se împărţea în cei care se bucurau în capitală de noua şi rafinata cultură budistă şi cei care, departe de capitală, munceau şi plăteau taxe pentru ca viaţa de lux din capitală să fie posibilă.

În aceste condiţii, pe lângă budismul oficial, practicat la Curte, în zonele rurale au apărut aşa-numiţii ubasoku (învăţători budişti retraşi în munţi) care îmbină budismul cu şamanismul autohton şi sunt mai apropiaţi de poporul care trăia în sărăcie. Ei erau consideraţi făcători de minuni şi se credea că puterile miraculoase pe care le deţineau proveneau din practici ascetice în munţi.

Un astfel de preot a fost preotul Gyogi. După cum arată (Yoshida, 2006:153, Ellwood, 2008:83) acesta era foarte renumit ca un învăţător popular

178

La început Gyogi nu a fost agreat de Curte, dar operele sale sociale l-au adus în atenţia acesteia. Pentru a-şi asigura sprijinul poporului pentru construirea Marelui Buddha, împăratul Shomu apelează la acest preot şi îl numeşte preot principal al Japoniei, daisojo. Conform tradiţiei, acesta vizitează sanctuarul şintoist Ise şi primeşte binecuvîntarea zeiţei Amaterasu. După terminarea

BUDISMUL SI SOCIETATEA.y

ÎNVĂŢĂMÂNTUL SI ŞTIINŢELEy t y y

Budismul a fost, după cum am arătat, calea de introducere a civilizaţiei chineze în Japonia, iar influenţa sa asupra societăţii japoneze este de necontestat. După cum afirmă Hali (1971: 57) adoptarea unei religii universale este un punct de cotitură în evoluţia unui popor. Mulţi cercetători descriu istoria veche a Japoniei împărţind-o în două etape - Japonia înainte şi după introducerea budismului. Hali arată în continuare că budismul a ajuns să îndeplinească următoarele trei roluri principale în Japonia:

• ca religie universală, aduce un nou sistem de credinţe şi atitudini religioase

• ca religie importată de pe continent este un mijloc major de import al culturii chineze în Japonia

• ca instituţie religioasă cu influenţe sociale şi putere economică, a devenit şi o forţă importantă în viaţa politică a naţiunii

Discutăm în continuare argumentele lui Hali (1971: 57-59).

La început metafizica budistă a fost puţin înţeleasă. De aceea primele ipostaze pe care le-au venerat japonezii au fost cele care aveau o latură

179

Japonia perioadei Nara erau preoţi budişti care au răspândit cunoştinţe despre medicină, artă, literatură, matematică şi au condus lucrări de construire de poduri şi irigaţii. Receptivitatea japonezilor la aceste inovaţii a fost uimitoare.

începutul învăţământului e legat de asemenea de templele budiste. La temple a început să se dezvolte învăţământul, în şcoli precum Gakumonji de la Horyuji, cu învăţaţi precum Kibi no Makibi (692-775) drept profesori.

După cum am arătat, preotul Ganjin este considerat a fi cel care a adus arta medicinii chineze în Japonia.

Primele cunoştinţe de lucrări publice răspândite de Gyogi sunt legate tot de budism.

Datorită influenţei budiste, s-au construit poduri şi drumuri şi au fost explorate zonele îndepărtate de către călugări ambulanţi care au realizat şi primele hărţi în Japonia. Băile publice şi incinerarea, care devine o practică comună pe la anul 700, sunt de asemenea influenţe ale budismului. Vestitele băile termale Arima se spune că au fost construite de către Gyogi.

• Kasuga Taisha şi Kofuku-ji

Sanctuarul shinto Kasuga Taisha şi templul budist Kofuku-ji, ambele situate în Nara, au în comun faptul că au fost construite de membri ai puternicei familii Fujiwara / Nakatomi şi au susţinut de-a lungul epocilor Nara şi Heian ascensiunea acestei familii în politică. În multe cazuri ele au format un fel de complex, fiind unul din primele exemple de sincretism între shinto şi budism.

Kasuga Taisha este sanctuarul unde este

180

desemnat responsabil cu tăierea coarnelor nenumăraţilor cerbi care vieţuiesc în Parcul Nara, ritual care continuă să fie practicat şi în prezent (http://www.gensem.info/).

ARTA

Epoca Nara reprezintă o epocă de dezvoltare culturală deosebită. Se poate afirma că în momentul inaugurării marelui Buddha, Japonia era un centru important al budismului din Asia de est.

Arta budistă e reprezentată de mari temple în capitală, dar şi temple locale, susţinute de familiile locale, în toată Japonia.

În această perioadă au fost construite temple din lemn de o mare valoare, precum Yakushiji, Shinyakushiji, Toshodaiji şi Todaiji.

Nara marchează şi naşterea literaturii în Japonia. Aristocraţii ajung să-şi însuşească limba chineză literară şi încep să o adapteze pentru a reda limba japoneză. Cele două domenii importante ale culturii scrise sunt istoriografia şi poezia.

La început, captivată de literatura chineză,

ARHITECTURA ŞI SCULPTURA

Prima mare înflorire a artei budiste are loc în partea a doua a epocii Nara, cunoscută drept epoca Tempyo şi care are în centru domnia împăratului Shomu. Acesta încuraja asimilarea culturilor chineză şi coreeană, iar clasa

181

Cel mai important simbol al artei budiste din epoca Tempyo, cu care aceasta devine aproape sinonimă, este arta de la templul Todaiji şi mai ales statuia Marelui Buddha pe care acesta o adăposteşte.

După cum am arătat, Marele Buddha (Daibutsu) este construit în 747 cu scopul de a apăra întreaga Japonie şi are, ca atare, dimensiuni impunătoare. Satuia, de 14 m înălţime, îl reprezintă pe Rushana Buddha (Lumina universală), care este Buddha central al sectei Kegon.

În 752 arc loc ceremonia de inaugurare la care participă o mare adunare, inclusiv preoţi veniţi din India, China şi Coreea.

Având numeroase porţi, temple secundare şi pavilioane, Todaiji devenea cel mai mare complex budist din Japonia şi domina noua capitală Nara, al cărei templu kokubunji era.

Construirea statuii a implicat un imens volum de muncă şi materiale. Aşa cum arată Stanley-Baker (1984: 46), a fost adunat tot cuprul din ţară şi la realizarea statuii au lucrat 50000 de tâmplari şi 370000 de sculptori în bronz.

Un alt templu important este Toshodaiji, situat la vest de Nara. Aici a fost adus preotul chinez Ganjin pentru a revitaliza budismul. Templul reprezintă o realizare majoră a reformei budismului proiectată de împăratul Shomu. în 759 se construieşte în Holul de Aur (Kondo) un Buddha Rushana aşezat, de 4 m înălţime. Tot aici găsim şi o sculptură înfăţişându-l pe Ganjin cu trăsături naturaliste şi realiste.

O altă componentă majoră a templului Todaiji este clădirea Shosoin construită în 756. După cum arată Varley (2000), aceasta este o construcţie din lemn de trei etaje, parte a templului, care adăposteşte obiecte şi documente preţioase ale

182

Obiectele pentru uzul domestic provenite de pe continent indică contacte intense cu exteriorul şi un comerţ bine dezvoltat.

Alte elemente importante care ne furnizează informaţii bogate despre viaţa şi economia din epocă sunt tăbliţele de lemn pentru diferite însemnări, numite mokkan. Acestea nu se integrează strict în conceptul de artă, dar, datorită relaţiei lor cu scrierea am decis să le prezentăm în această secţiune.

Hârtia fiind foarte scumpă la acea vreme, în Nara, pentru însemnările şi comunicarea scrisă cotidiană erau folosite tăbliţe subţiri de lemn pe care se scrijeleau diferite mesaje, anunţuri sau informaţii. Straturile de lemn puteau fi răzuite, astfel încât o tăbliţă putea fi folosită de mai multe ori (Elisseeff, 2001: 41).

În zona Nara şi Nagaoka s-au descoperit numeroase astfel de tăbliţe. Un exemplu interesant sunt cele care au aparţinut prinţului Nagaya, unele fiind înscrise cu cheltuielile domestice ale acestuia, altele fiind ataşate, ca nişte etichete, produselor care erau aduse pe apă la reşedinţa sa.

Şi produsele care reprezentau taxele în bunuri purtau toate astfel de tăbliţe de lemn cu indicaţii. Produsele erau adunate şi depozitate într-un loc şi apoi li se ataşau alte tăbliţe. Faptul că astfel de mokkan s-au păstrat în număr mare constituie şi o dovadă că adunarea taxelor se făcea în mod sistematic.

183

LITERATURA

Aristocraţia din epoca Nara începe să guste plăcerea de a consuma şi crea literatură şi muzică.

Operele majore ale literaturii din Nara se împart în cronici istorice (Kojiki şi Nihon shoki), culegeri de poezie (Kaifuso şi Manyoshu) şi gazete geografice (Fudoki), toate comandate de Curte.

După cum se poate observa, cele două forme principale de scrieri ale epocii aparţin domeniilor poeziei şi istoriografiei.

La început predomină compoziţia de poezie în chineză (Varley, 2000: 38) şi activitatea istoriografică, iar spre final se remarcă compilaţia de antologii de poezie japoneză (limba japoneză fiind redată însă cu ajutorul scrierii chinezeşti).

Toate tipurile de scrieri ale epocii dovedesc în primul rând dependenţa de scrierea chineză. Chineza clasică a jucat rolul jucat de limba latină în Europa medievală. Tipul scrierilor era de asemenea

POEZIA

Compunerea şi transmiterea orală a poemelor este primul pas în dezvoltarea poeziei. Acest mod de a face poezie va continua să existe în Japonia la nivelurile înalte ale societăţii, luând forma unor banchete literare la care luau parte împăratul şi curtenii.

Nu avem indicii foarte clare despre momentul exact al apariţiei poeziei, dar la sfârşitul secolului al VII-lea avem indicaţii că există compoziţii în chineză.

De asemenea, putem spune că din vremea împăratului Temmu s-a făcut treptat trecerea de la forma poeziei orale la cea a poeziei scrise, fără ca

184

în două mari opere Kaifuso, prima antologie de poezie chineză scrisă de japonezi şi Manyoshu, prima antologie complexă de versuri japoneze.

Kaifuso (Culegere de poezii îndrăgite), prima antologie de poeme în chineză scrise de japonezi, a fost compilată în 751. Antologia cuprinde 120 de poeme şi 64 de nume de autori, printre care nobili, călugări şi prinţi. Această culegere nu prezintă astăzi un interes literar, ci unul istoric, fiind o dovadă a primelor încercări japoneze de a compune în chineza literară care arată cât de mare era prestigiul literaturii chineze la acea vreme. Prefaţa antologiei este, de asemenea, un exemplu de proză chineză într-un stil greoi înţesată cu trimiteri la literatura chineză. Este interesant însă că în această prefaţă se arată cum a început să fie încurajată literatura în Japonia (Tsunoda et al, 1964: 88). Astfel, se arată că după introducerea scrierii chineze şi a budismului, devoţiunea exclusivă faţă de acesta nu a lăsat timp pentru literatură şi abia mai târziu, împăratul Omi a început să susţină literatura. El şi-a dat seama că pentru a cultiva poporul nimic nu este mai preţios decât literatura şi poemele celor din trecut care trebuie neapărat conservate.

Manyoshu (Culegere de zece mii de file) este prima antologie de waka (poezie japoneză). A fost compilată în anul 759 în 20 de volume şi conţine peste 4400 de poeme acoperind 450 de ani de creaţie. În culegere apar în jur de 500 de nume de autori din toate păturile sociale, dar există şi număr important de poeme anonime. Printre autorii incluşi, cei mai faimoşi sunt Kakinomoto no Hitomaro, Yamabe no Akahito, Yamanoue no Okura şi Takechi no Kurohito. întâlnim de asemenea o serie de membrii ai familiei imperiale, precum împăraţii Yuryaku, Jomei şi Saimei, Shomu, Temmu şi Tenji şi împărăteasa Jito, precum şi

185

5-7,5-7,7. Pe lângă tanka, mai sunt şi o serie de choka („poeme lungi”) precum şi un număr redus de poezii în chineză.

Exemplificăm mai jos cu câteva tanka anonime din culegere (Acsan, 1995: 17):

Cerne-mi-te lin,Ploaie de primăvară!Să nu-mi risipeştiFlorile cireşuluiCit încă nu le-am

Cad fulgi, cad fulgi de nea Pe prunul abia-nflorit... Ca să-ţi arăt minunea, eu i-am cules din

Câtă tristeţeSă-auzi în miez de noapte Cum cântă cucul... într-o ţară fără cuci Noaptea-

Poemele tanka se caracterizează prin anumite teme şi tehnici.

Una din temele predilecte este cea a anotimpurilor. Acestea sunt sugerate indirect prin diferite tipuri de păsări (ex. cuc, privighetoare), flori şi copaci (ex. crizantemă, pin, cireş înflorit) sau alte elemente şi fenomene naturale (ex. luna, zăpada, Calea Lactee). Se fac de asemenea referiri la locuri şi forme de relief faimoase, precum muntele Fuji.

În timp, se conturează şi anumite tehnici de realizare a poemelor, dintre care cele mai tipice sunt makura-kotoba (cuvântul-pernă) şi kake-kotoba (cuvântul-pivot). Makura-kotoba (cuvântul-pernă) este o expresie cu rol de atribut aşezată la început (de obicei coincide cu primul vers de 5 silabe). Kake-kotoba (cuvântul-pivot) este un cuvânt cu două sensuri. Poemul e astfel construit încât ambele interpretări să fie posibile. Astfel, într-un mod foarte concis, pot fi evocate mai multe imagini.

Se considera că la desăvârşirea unui poem contribuie şi scrierea lui caligrafică. Poemul caligrafiat este una din caracteristicile poeziei în Japonia.

în Manyoshu se manifestă pentru prima dată în mod direct geniul poetic al japonezilor. în acelaşi timp culegerea e extrem de importantă şi pentru

186

• Poezia japonezăîn japoneză cuvântul „poezie” poate fi redat

prin uta (poem / cântec) sau prin waka (lit. poezie japoneză).

Aşa cum arată Donald Keene (1991), prozodia japoneză a fost determinată de însăşi natura limbii. Prin urmare, versurile japoneze se bazează pe un calcul al silabelor pe care le conţin. Cele trei tipuri principale de forme de poezie sunt tanka, choka şi sedoka.

Tanka sau mijika-uta (poemul scurt) este un poem de 31 de silabe, dispuse în versuri de 5-7, 5-7 şi din nou 7 silabe. (S-7/5-7/ 7)

Choka sau naga-uta (poemul lung) este o înşiruire de secvenţe de tipul 5-7/5-7 ...5-7/7.

Sedoka are forma 5-7-7/ 5-7-7 şi pare să-şi

ISTORIOGRAFIA

Japonezii încep să compileze cronici istorice la comanda împărătesei Jito. Acestea sunt inspirate tot de modele din China şi sunt justificate de un motiv politic, şi anume consolidarea autorităţii împăratului, folosindu-se religia shinto. Astfel, cronicile aveau de fapt scopul de a consfinţi natura divină a împăratului ca descendent al zeiţei Amaterasu.

Primele cronici sunt Kojiki (Mărturia lucrurilor din Vechime) (712) şi Nihon shoki (Cronicile Japoniei) (720) şi sunt scrise pentru a demonstra legitimitatea şi autoritatea dinastiei conducătoare. Miturile prezentate în cele două lucrări mai sunt cunoscute şi drept miturile Kiki. În mare, ele descriu aproximativ aceleaşi evenimente care au

187

timp ce Nihon shoki (Cronici japoneze) este scrisă în chineză şi reprezintă cea mai complexă scriere în chineză a japonezilor.

Din punct de vedere literar însă, aşa cum arată majoritatea specialiştilor, Kojiki este net superioară, fiind considerată prima operă literară în limba japoneză. A fost compilată ca rezultat al demersurilor din timpul împăratului Temmu şi prezentată împărătesei Gemmei în 712.

Cronica este compilată de Oo no Yasumaru, un învăţat de la curtea lui Gemmei căruia aceasta i-a poruncit în 711, după cum mărturiseşte în prefaţă (Tsunoda et al., 1964: 12), să „selecteze şi să însemneze” faptele vechi din decretele şi tradiţiile orale memorate de Hieda no Are, cu scopul de a corecta modul eronat în care au fost uneori transmise aceste fapte.

În ceea ce priveşte limba, Kojiki, spre deosebire de Nihon shoki, deşi este scris cu caractere chinezeşti, foloseşte un amestec de sintaxă chineză şi japoneză. Anumite fraze în japoneză, sunt reprezentate fonetic prin ideogramele chinezeşti. Yasumaro descrie în prefaţă ce dificultăţi a întâmpinat în efortul de a nota sunetele japoneze, folosind ideogramele chinezeşti, lucru ce este util pentru înţelegerea istoriei scrierii în Japonia. El spune că „în timpurile vechi cuvintele,ca şi sentimentele pe care le exprimau, erau atît de simple încât este greu de alcătuit propoziţii şi fraze exprimând sentimentele, cu ajutorul caracterelor chinezeşti” (Matsui, 1982: 232).

Kojiki arc trei volume. În primul volum sunt relatate mituri despre crearea Japoniei şi a familiei imperiale. În al doilea volum sunt prezentate legendele eroilor, începând cu crearea statului japonez de către împăratul Jimmu şi până la

188

străfundul pământului” care descrie apariţia cuplului de zei Izanagi şi Izanami, cei care creează insulele japoneze (Matsui, 1982: 31)15:

„Acestea s-au întâmplat demult, tare demult, cam pe la începutul lumii. Pe atunci cerul încă nu se deosebea de pământ, cînd în ţara din vîrful cerului, numită Takamanohara, se născu mai întîi zeul Ame no Minakanushi. Acesta-i zeul de căpătâi al lumii. Mai apoi se născură zeii Takamimusubi şi Kamimusubi, care aveau rostul de a crea fel de fel de fiinţe şi lucruri în lume.La începutul acestei lumi nu aflăm decît tărâmul Takamanohara din vârf, pământul plutind ca o materie uleioasă deasupra apelor. Curenţii îl purtau în voie, ca pe-o meduză. Atunci se născură doi zei (...). Trecură şapte generaţii, vreme în care s-au născut zei şi zeiţe, pînă ce pămîntul năclăios treptat se întări şi deveni o scoarţă pe potrivă. În cele din urmă, se născură zeul Izanagi şi zeiţa Izanami.”

Cronica Nihon shoki (720) este redactată în limba chineză, la opt ani după Kojiki, şi, deşi prezintă în mare aceleaşi evenimente, perspectiva este puţin diferită, fiind mai apropiată, prin caracterul mai obiectiv, de o adevărată cronică istorică. A fost compilată în 30 de volume şi un volum de genealogie, iar valoarea ei este una mai degrabă una documentară, decât literară.

Nihon shoki deschide o serie de şase cronici succesive, scrise toate în limba chineză la comanda Curţii. împreună acestea se numesc Rikkokushi „cele şase cărţi ale istoriei japoneze” şi sunt Nihongi, Shoku-Nihongi, Nihon Koki, Shoku nihon koki, Nihon Montoku Tenno Jitsuroku şi Nihon sandai jitsuroku.

189

elemente ale culturii materiale care apoi au fost dublate de descoperiri arheologice, rituri şi obiceiuri. Tot de aici putem deduce atitudinile faţă de viaţă şi moarte specifice sistemului shinto. Aici ne este descris primul contact al japonezilor cu budismul şi tot aici aflăm despre faptele miraculoase ale prinţului Shotoku.

După cum am arătat în capitolul referitor la shinto, aceste cronici ar putea fi asemănate cu cărţile de căpătâi, sacre din religii precum creştinismul sau budismul.

GAZETELE GEOGRAFICE FUDOKI

Un alt set de scrieri din secolul al VIII-lea sunt fudoki (Scrieri despre pământ şi vânt). În 713 împărăteasa Gemmei cere ca fiecare provincie să compileze o lucrare despre topografie, produse locale şi obiceiuri. O importantă caracteristică a fudoki este importanţa acordată explicării originilor numelor de locuri. Ele cuprind şi anecdote şi povestiri cu caracter supranatural (Cranston, 1993: 470-471).

Acest gen de gazetă geografică este tot de inspiraţie chineză. Limba acestor lucrări este în general chineza, dar fac excepţie fragmentele de dialog redat direct.

Aşa cum arată Carlqvist (2007), edictul pentru compilarea de gazete geografice a fost dat în 713 şi cuprindea, în mare, următoarele indicaţii pentru redactarea acestora:

• să fie scrise în caractere chinezeşti corecte• să prezinte informaţii şi liste privind

resursele naturale precum argint, cupru, plante, păsări, peşti, insecte şi animale

• să includă informaţii despre fertilitatea pământului

190

Regiunile au realizat astfel de lucrări şi le-au înmânat Curţii. Din păcate nicio astfel de lucrare nu s-a păstrat în original. Dispunem doar de copii după cinci astfel de gazete (pentru zonele Hitachi, Harima, Izumo, Hizen şi Bungo), dintre care numai cea din Izumo este completă.

MUZICA SI DANSUL

La Curtea japoneză, modelată după cea chineză, muzica şi dansul aveau o importanţă extrem de mare.

În primele scrieri se menţionează existenţa a diferite tipuri de cântări (kami-gatari, sakagura no uta) precum şi a instrumentelor muzicale care acompaniau cântecele şi dansurile (koto, fluiere sau tobe).

Pe lângă acest arsenal de muzică religioasă şi laică autohtonă, în Asuka şi Nara sunt introduse de pe continent o serie de tipuri noi de instrumente, iar muzicieni coreeni vin în mod constant la Curtea japoneză.

Astfel, în 612 este introdus din China gigaku, muzică şi dans executat de dansatori care poartă măşti de lemn. Astfel de măşti se păstrează la Shosoin şi înfăţişează lei sau femei şi bărbaţi. Tradiţia gigaku s-a păstrat în actualul dans shishimai (dansul leului)17.

În 702 avem dovezi că fusese introdusă gagaku (muzică elegantă) care desemnează în principal varietăţile standard ale muzicii de curte. Gagaku are atât formă de acompaniament pentru dansatori cu măşti, dar şi formă pur orchestrală. În forma care implică şi dans, gagaku era numită şi bugaku (de la „bu” care înseamnă dans). La sanctuarul Kasuga din Nara s-au păstrat

191

GRĂDINILE

În Asuka şi Nara primii artişti ai grădinilor au fost cel mai probabil coreeni care veneau cu o cultură superioară şi realizau grădini pentru clienţii japonezi - familia imperială şi alte clanuri puternice.

Michiko Takumi este un coreean despre care se spune că a construit la începutul secolului al VII-lea o grădină cu iaz şi o insulă în mijloc pentru Soga no Umako.

• Jocul de Go (Igo)

Una dintre distracţiile de la Curtea imperială era şi jocul de Go. Conform legendei, Kibi no Makibi, un nobil trimis în China la Curtea T’ang în 717 şi reîntors în Japonia în 735, a introdus acest joc strategic în rândul aristocraţiei.

Probabil jocul a fost introdus chiar mai devreme, el fiind menţionat în Kojiki şi Fudoki. La

192

EPOCA HEIAN (794-1185)

CARACTERISTICI GENERALE

Numele epocii Heian îşi are originea în numele noii capitale, Heian- kyo „capitala păcii şi liniştii”. Epoca Heian se întinde de-alungul a 400 de ani şi mai este numită şi „epoca de aur a culturii japoneze” pentru că acum se formează identitatea naţională şi se creează o artă şi o cultură cu puternic specific japonez

„kokufubunka”).Perioada începe în anul 794 când împăratul

Kammu mută capitala de la Nara la Heian (actualul oraş Kyoto) şi se termină în 1185 când conducerea Japoniei e preluată de clasa războinicilor (bushi) şi ia naştere şogunatul de la Kamakura.

Heian este un oraş construit după un plan geometric, ca şi Nara. Spre deosebire de Nara însă, pentru a evita amestecul nedorit al clerului în politică, Curtea nu a permis construirea sau mutarea edificiilor religioase în interiorul oraşului. 806 Heizei

809 Saga

823 Junna

887 Uda

897 Daigo

930

Suzaku

1011 Sanjo

1016 Goichijo

1036

Gosuzaku

1123

Sutoku

1141

Konoe 18 Împăratul Kammu care a mutat capitala la Heian se consideră a fi ultimul din epoca Nara. La începutul perioadei Heian, statutul împăratului e puternic, apoi împăratul devine numai un personaj secundar. Deşi Heian se caracterizează prin pace în exterior, în interior au existat multe intrigi la Curte şi tot în această epocă asistăm la apariţia

193

833 Ninmyo 850 Montoku 858 Seiwa

946 Murakami 967 Reizei 969 Enyu 984 Kazan 987 Ichijo

1045

Goreizei

1053

Gosanjo

1072

Shirakawa

1158 Nijo

1165

Rokujo

1168

Takakura

1180

Perioada Heian se caracterizează prin asimilarea deplină a influenţelor chinezeşti, apariţia unei culturi cu puternic specific japonez şi formarea identităţii naţionale. In această epocă arta şi literatura japoneză ajung la apogeu, dând naştere unor mari capodopere.

În acelaşi timp, se dezvoltă noi forme oficiale de budism, iar la nivel popular, se afirmă sincretismul dintre shinto şi budism.

Am putea spune că există doi factori principali care stau la baza puternicei dezvoltări culturale din Heian.

Primul este constituit de apariţia silabarelor kana, un sistem de scriere simplificat, mult mai la îndemână decât scrierea chinezească şi care, în plus, permitea redarea fidelă a sintaxei limbii japoneze şi implicit, exprimarea liberă a modului de gândire şi simţire specific japonez. Femeile, cărora nu li se permitea să înveţe chineză, capătă acum acces la învăţătură şi în curând vor scrie operele cele mai semnificative ale epocii.

Al doilea factor important este constituit de faptul că în epoca Heian aristocraţia japoneză întrerupe relaţiile oficiale cu China. După aproape un secol de relaţii intense, ministrul Sugawara no Michizane consideră că Japonia a ajuns la maturitate şi nu mai are nevoie să imite China aşa că, din 894, nu mai trimite ambasade19 la Curtea chineză. De altfel, la acel moment, dinastia chineză T’ang îşi pierduse strălucirea şi era în declin

194

NOUA CAPITALĂ

După cum am arătat în capitolul anterior, la sfârşitul epocii Nara, împăratul Konin a încercat să promoveze diferite reforme pentru a revigora administraţia şi a uşura viaţa poporului. Fiul său, împăratul Kammu, a continuat politica tatălui său şi, pentru a slăbi influenţa budismului la Curte şi a întări puterea împăratului, a încercat mutarea capitalei de la Nara la Nagaoka. Aceasta a fost, după cum am arătat, o încercarea abandonată pentru că moartea lui Fujiwara no Tanetsugu, cel care conducea lucrările, a fost interpretată drept un semn rău. În final, în 794, Kammu mută capitala la Heian (Hali, 1971: 61). Acest eveniment marchează intrarea Japoniei într-o perioadă de 400 de ani de relativă pace care creează contextul prielnic pentru dezvoltarea culturii cu specific naţional.

Capitala Heian a fost aleasă şi construită conform principiilor geomanţiei. După cum arată Keane (1996: 28), valea în care se află Heian e înconjurată din toate părţile, cu excepţia sudului, de şiruri de munţi nu prea înalţi, locul fiind astfel protejat ca de un înveliş. în plus, locul ales îndeplinea şi condiţia de armonie, adică reprezentarea în peisaj a celor patru zei protectori ai direcţiilor (zeii shijin) din sistemul chinezesc, şi anume broasca ţestoasă neagră (genbu) în nord, dragonul albastru (shoryu) în est, fenixul roşu (suzaku) în sud şi tigrul alb (byakko) în vest. După cum arată Keane (1996), broasca ţestoasă era reprezentată de un munte puţin înalt şi lin, Funaoka-yama, constituind axa centrală a oraşului. Fenixul roşu era reprezentat de un mic iaz, Ogura-20 Kimon (poarta demonilor) se afla în direcţia de unde vin spiritele rele, de aceea trebuia apărată în mod special.

195

nouă straturi. împăratul conducea o birocraţie ierarhizată formată din nouă departamente de stat, cu opt ranguri de oficiali. Şi, ca pentru a păzi capitala de influenţele nefaste venind din nord-est, pe Muntele Hiei aflat în acea direcţie s-a construit un templu al unei noi şcoli de budism.

Palatul imperial era format din Daigokuden (Marele Hol de Stat), complexul rezidenţial imperial (unde locuiau împăratul, consoartele şi concubinele sale) şi Holul pentru ceremonii.

În interiorul oraşului se aflau şi locuinţele aristocraţilor. Mărimea unei locuinţe reflecta rangul proprietarului. Stilul architectural al acestor locuinţe ale aristocraţilor din Heian se numeşte shinden-zukuri şi este tipic japonez.

Keane (1996: 32) descrie astfel acest stil arhitectural: proprietatea era înconjurată de ziduri înalte, iar intrarea principală era pe partea estică, iar o altă poartă se găsea pe partea vestică. în centru se afla clădirea principală, shinden (holul de dormit, unde dormea stăpânul casei) care dă şi numele stilului architectural. Acest hol era legat prin două coridoare de două clădiri mai mici, numite tainoya, unde locuiau soţiile şi consoartele nobilului în cauză, precum şi servitorii. De la aceste clădiri porneau de asemenea coridoare lungi, acoperite către grădina imensă din partea de sud. Coridoarele aveau la capăt câte un

CONTEXTUL SOCIO-POLITIC

Din punct de vedere politic, perioada Heian se poate împărţi în două părţi, prima, de scurtă durată, în care puterea împăratului şi a sistemului birocratic condus de el este la apogeu şi a doua, marcată de ascensiunea familiei Fujiwara (numită

196

în care puterea curţii şi controlul centralizat slăbesc, ducând în final la declinul aristocraţiei de Curte şi apariţia unei clase militare care va prelua treptat guvernarea Japoniei. în acelaşi timp însă, această aristocraţie în declin creează o cultură de un rafinament nemaiîntâlnit.

Prima parte a epocii se caracterizează prin măsuri de revigorare a sistemului ritsuryo, campanii militare pentru consolidarea puterii curţii şi extinderea autorităţii acesteia în nordul insulei principale, precum şi apariţia unor şcoli budiste care corespundeau noii ordini stabilite o dată cu mutarea capitalei. Curtea, revigorată prin mutarea în noua capitală, e foarte puternică. La începutul secolului al IX-lea, împăraţii Kammu şi Saga au controlat familiile nobile şi au avut o autoritate puternică, conducând în mod direct statul japonez.

La această Curte puternică a înflorit studiul chinezei clasice. Se aprecia stilul chinezesc şi încep să fie implicaţi în conducerea şi administrarea ţării intelectualii de formaţie confucianistă. Pentru a-şi instrui fiii în confucianism şi alte ştiinţe, pe lângă universitatea

Regenţii Fujiwara şi sistemul insei

Cea mai mare schimbare este decăderea sistemului ritsuryo şi renunţarea la imaginea unui împărat puternic care conduce prin sistemul birocratic, trecându-se la un sistem în care împăratul îşi pierde autoritatea politică în favoarea unor familii puternice de la Curte care sunt în competiţie pentru dominaţie şi favoruri (Hali, 1971: 63).

Tranziţia spre această situaţie se face prin apariţia a două noi şi importante funcţii de conducere, neprevăzute în sistemului ritsuryo, şi anume funcţiile de sessho (regent) şi kampaku

197

secolului al X-lea până în secolul al XI-lea se continuă neîntrerupt această guvernare cu sessho şi kampaku, sistem care poartă numele de sekkan seiji. Posturile de sessho şi kampaku ajung să fie mai importante decât cea de Mare Ministru (daijokan), rangul suprem în sistemul ritsuryo. Existau mai multe familii care se aflau în competiţie pentru aceste funcţii, însă familia Fujiwara va fi cea care va reuşi să le monopolizeze.

în Heian, legăturile de sânge definitorii erau considerate cele venind din partea femeii. Astfel, când se căsătoreau, tinerii locuiau fie în casa fetei, fie într-o casă nouă. Copiii erau crescuţi direct de mame. Prin urmare, candidaţii pentru posturile de sesshoku şi kampaku deveneau rudele dinspre mamă ale împăratului în funcţie, ceea ce le asigura acestora multă influenţă.

Mai mulţi membri Fujiwara au câştigat încrederea împăraţilor şi au pătruns în familia imperială21. Cel mai faimos este Fujiwara no Michinaga, care şi-a căsătorit toate cele patru fiice cu împăraţi şi prinţi, şi trei împăraţi consecutivi au fost nepoţii săi. Astfel familia Fujiwara a câştigat supremaţia. Fujiwara Yorimichi, care i-a urmat ca şef al familiei lui Michinaga, a ocupat posturile de sessho şi kampaku timp de 50 de ani.

Curtea a încercat în mai multe rânduri să contracareze influenţa familiei Fujiwara. De exemplu, împăratul Uda a încercat să domnească fără consilier. În 1086, pentru a compensa lipsa autorităţii oficiale a împăraţilor, Casa imperială a creat o instituţie separată de persoana împăratului, din care să se poată interveni în politică - aceasta se numea oficiul împăratului retras (insei). De îndată ce avea un moştenitor, împăratul abdica în favoarea acestuia şi se retrăgea la un templu. Dintr-o astfel de poziţie, o serie de împăraţi retraşi, au putut conduce în

198

shoen22 (un fel de moşii). împăratul, rudele sale apropiate şi aristocraţii au început să aibă proprietăţi private din ce în ce mai multe. în timp ce proprietăţile curţii se diminuează, aristocraţia şi clerul devin posesorii unor vaste terenuri neexploatate şi a unor averi imense. Shoen devin din ce în ce mai independente în secolele al XI-lea şi al XII-lea.

Intre timp, la Curte se ajunsese la un grad ridicat de ritualizare şi formalizare şi au apărut sărbătorile anuale şi multe alte moduri de petrecere a timpului, iar problemele regiunilor au fost lăsate pe mâna guvernatorilor locali, kokushi. Treptat, Curtea a ajuns să nu mai aibă nicio legătură cu reformele politice.

în aceste condiţii, controlul curţii asupra teritoriilor şi oamenilor slăbeşte, iar sistemul ritsuryo îşi pierde eficacitatea.

În 902, guvernul a dat o ordonanţă prin care interzicea deţinerea ilegală de terenuri private şi alte abuzuri, dar sistemul taxelor centralizate nu mai era funcţional. Pentru îndreptarea situaţiei, guvernul i-a creditat pe guvernatorii locali kokushi să adune nişte taxe fixe şi în schimb să asigure unitatea în provincii. Aceşti au ajuns să joace un rol important în administrarea provinciilor.

Modul cel mai sigur şi direct de a câştiga proprietăţi private era integrarea terenurilor necultivabile. Guvernul a fost obligat să încurajeze acest lucru şi să ofere drept de proprietate celor care defrişau noi terenuri (Hali, 1971: 69-68).

Odată cu mărirea moşiilor shoen, nobilii şi clerul au devenit influenţi şi au reuşit să obţină de la guvern scutirea de taxe.

În rândul poporului din provincii creşte dezordinea şi sărăcia şi se înmulţesc actele de tâlhărie. în acelaşi timp între guvernatorii locali şi proprietarii de shoen s-a stabilit o relaţie

199

Spre finalul epocii Heian apar doua clanuri militare puternice, Minamoto şi Taira care aveau reprezentanţi în mai multe provincii, şi aveau ambele descendenţă imperială23. Cele două clanuri ajung să se înfrunte prima dată în 1159. Taira iese învingătoare şi devine forţa principală la Curte. Clanul Taira sau Heike care era condus de Taira no Kiyomori, a fost solicitat de o parte a aristocraţilor din capitală să îndepărteze clanul Minamoto. După ce reuşeşte acest lucru, clanul Taira preia controlul capitalei.

Clanul Minamoto continuă însă să se pregătească de luptă şi, în 1170, reia atacul, condus de doi mari conducători, Minamoto no Yoritomo şi Minamoto no Yoshitsune. Războiul dintre cele două clanuri este cunoscut drept războiul Gempei.

În 1185 are loc bătălia de la Dan-no-ura (actualul oraş Shimonoseki) din strâmtoarea dintre Kyushu şi Honshu. Aceasta este bătălia finală în care clanul Taira este definitiv înfrânt de clanul Minamoto.

După victorie, Minamoto no Yoritomo va pune la cale asasinare fratelui său, Minamoto no Yoshitsune, pentru a îndepărta un posibil concurent.

Deşi Familia Taira a sfârşit prin a fi înfrântă, ea este foarte mult elogiată în literatura japoneză. Reprezentanţii ei sunt consideraţi eroi şi sunt înfăţişaţi ca fiind mult mai nobili şi eleganţi decât membrii clanului Minamoto.

• Bushi (samuraii)

Clasa samurailor se compunea iniţial din fermieri bogaţi şi aristocraţi de provincie care devin puternici printr-o administraţie agricolă eficientă.La început, poziţia lor era inferioară faţă de cea a aristocraţilor.

Cu timpul însă, în provincii au apărut conducători puternici şi au avut loc războaie civile în urma cărora s-a deschis

200

• Minamoto no YoshitsuneÎn istoria Japoniei, Yoshitsune este

considerat un erou. Conform legendei, el era un luptător perfect care nu cunoştea frica. Printre faptele lui de arme se numără şi înfrângerea călugărului luptător Benkei, folosind numai un evantai şi un flaut. Călugărul va deveni servitorul său credincios.

VIATA LA CURTEA IMPERIALĂ

ÎN PERIOADA FUJIWARA

În timpul regenţei Fujiwara, deşi instituţiile Taiho slăbesc, aristocraţia kuge şi Curtea continuă să ducă o viaţă rafinată care se desprinde tot mai mult de influenţa chineză, impunându-se gustul estetic nativ. Secolele al X-lea şi al XI-lea sunt secole de glorie ale curţii care atinge un rafinament extrem, necunoscut niciodată înainte sau după aceea.

De fapt, se poate spune că familia Fujiwara nu a controlat numai politica epocii, ci şi viaţa culturală, încurajând un rafinament extrem şi dând chiar ea străluciţi creatori de artă şi literatură, precum Murasaki Shikibu, autoarea romanului Genji.

În epoca Fujiwara, aristocraţii reprezentau un procent foarte mic din totalul populaţiei şi aveau asigurată viaţa materială datorită domeniilor vaste pe care le posedau, permiţându-şi o viaţă

201

Aristocraţii se considerau oameni frumoşi bijin şi se imaginau trăind deasupra norilor (kumo-no-ue), dedicându-şi viaţa rafinamentului absolut (miyabi) (Ellwood, 2008: 89).

Avem foarte multe informaţii despre viaţa aristocraţiei pentru că membrii ei erau producătorii, consumatorii şi personajele literaturii vremii. Despre viaţa oamenilor obişnuiţi avem însă mult mai puţine relatări.

Preocuparea pentru estetic

Preocuparea pentru frumos este una dintre trăsăturile definitorii ale noii culturi care a influenţat normele sociale şi atitudinile faţă de natură. Aristocraţia şi viaţa de la Curte se caracterizează printr-un simţ estetic foarte dezvoltat. Se atinge apogeul în ceea ce priveşte rafinamentul, eticheta şi viaţa artistica. Valorile aristocraţiei sunt protocolul perfect, costumaţia adecvată, exprimarea perfectă. După cum spune Tsunoda et al. (1964: 176) „nimic în Vest nu se poate compara cu rolul pe care îl joacă estetica în viaţa şi istoria japoneză începând cu epoca Heian”.

Se aştepta ca aristocraţii, bărbaţi şi femei, să poată scrie extrem de frumos, să recunoască aluziile literare, să compună poeme, să cânte la diferite instrumente şi să cunoască dansurile rituale.

Rolul poeziei

Centrul vieţii culturale în Heian era poezia. Rolul poeziei în viaţa curţii era imens, atât în ceea ce privea viaţa privată, cât şi cea publică. Se poate spune că de ea depindeau căsătoriile, dar şi politica.

202

Poezia avea un rol atât de mare în viaţa de la Curte, încât nu se poate concepe niciuna dintre celelalte forme de artă ale vremii fără legătură cu ea.

Îmbrăcămintea și locuinţele

Apartenenţa la clasa aristocraţiei se marca şi prin îmbrăcăminte, mai ales culorile ei. Trupul, mai ales al femeilor, trebuia cât mai bine ascuns.

Costumaţia cea mai remarcabilă din acest punct de vedere este Junihitoe, îmbrăcămintea oficială a femeilor, care consta din douăsprezece straturi de chimonouri, fiecare de altă culoare. Cele douăsprezece straturi se vedeau numai la guler, unde apăreau culorile fiecăruia dintre ele ca un curcubeu.

După cum arată McCullough Craig (1999: 396) un element important era constituit şi de parfumul care trebuia asortat veşmintelor. Producerea de parfumuri din diferite ierburi, muşchi şi alge, era considerată ea însăşi o artă. A discerne diferitele parfumuri tradiţionale era de asemenea o abilitate foarte apreciată, existând chiar şi concursuri de comparat parfumuri.

Autoarea menţionează că accesoriul principal al femeilor şi bărbaţilor era evantaiul, o invenţie japoneză a secolului al X-lea. Pentru iarnă existau evantaie din lemn, iar pentru vară din hârtie şi pânză, toate decorate cu picturi.

Pentru a corespunde idealului de frumuseţe al vremii, femeile îşi acopereau feţele cu pudră albă. Purtau părul foarte lung, chiar mai lung decât propriul trup, acesta fiind considerat foarte atrăgător. Se practica şi vopsirea dinţilor în negru.

După cum am arătat, arhitectura domestică

203

McCullough Craig (1999: 391) arată că mobila din interiorul locuinţelor era extrem de sumară, reducându-se la cutii cu instrumente de scris, mici oglinzi, un fel de dulăpioare cu sertare şi vase pentru ars beţişoare parfumate. Aceste obiecte sunt lăcuite şi decorate în stilul maki-e (decoraţiile se realizau prin aplicarea de praf de metal pe lacul umed).

Camerele secundare dădeau către o verandă deschisă, de care erau despărţite prin uşi glisante de lemn sau bambus. Se remarcă multitudinea de spaţii deschise care permit contemplarea schimbărilor din natură, odată cu schimbarea anotimpurilor.

Cele mai bogate locuinţe aveau şi bibliotecă, scenă pentru dans sau pavilioane pentru pescuit.

Căsătoria. Obiceiurile

Deşi trăiau în lux, viaţa aristocraţilor era restricţionată de reguli şi respectarea oracolelor.

În Heian, de obicei, soţii nu locuiau împreună. Femeile căsătorite rămâneau deseori în casa părinţilor unde aşteptau vizitele soţilor lor. Bărbaţii puteau avea mai multe soţii care însă erau deosebite prin ranguri.

Femeile îşi petreceau majoritatea timpului în locuinţele acestea cu încăperi mari, deschise şi admirau natura. Ele se ocupau mai ales cu caligrafia, studiul antologiilor de poezie, instrumentele muzicale şi compunerea de poeme (McCullough Craig, 1999: 398).

Aristocraţii mâncau numai de două ori pe zi pe la ora 10 şi 16. Datorită influenţei budiste nu consumau carne. Foloseau mult ulei şi mâncăruri gătite după metode japoneze. Felurile de mâncare conţineau orez, peşte şi legume - castraveţi,

204

sau poezia kanshi în chineză), în timp ce lumea interioară era asociată cu principiul feminin, cu artele tipic japoneze, precum scrierea kana care se potrivea perfect poeziei japoneze polisilabice.

• Aristocraţia şi rangurileCa şi în Nara, aristocraţia din epoca Heian

era foarte stratificată. Cele mai importante ranguri pentru bărbaţi erau Sessho şi Kampaku, Daijodaijin (Marele Ministru), Sadaijin (Ministrul de Stânga), Udaijin (Ministrul de dreapta), Naidaijin (Ministrul Palatului), Dainagon (Consilier principal), Chunagon (Consilier secundar) şi Sangi.

Femeile erau împărţite în trei categorii: consoarte şi concubine imperiale (oficiale şi neoficiale), femei-funcţionari, şi doamne de

Existau tot felul de moduri de petrecere a timpului: spectacole de dans Bugaku în stil chinez, evenimente sportive, precum întreceri de sumo, curse de cai, sau de bărci, concursuri de tras cu arcul, jocuri precum kemari, rango, go şi sugoroku şi concursuri, precum mono-awase (potrivirea lucrurilor). Mono-awase puteau fi concursuri de comparat parfumuri sau flori, de potrivire a scoicilor cu poeme tanka şi bineînţeles crearea de poezii în grup.

Modul de petrecere a timpului era dictat şi de sărbători. Aristocraţilor li se cerea să participe activ la Nenchugyoji (sărbătorile de peste an). Existau şi o serie de excursii în care curtenii trebuiau să-l însoţească pe împărat, de obicei pentru admiratul florilor de cireş, a frunzelor de arţar sau a licuricilor pe marginea unui râu.

Ciclul anotimpurilor cu schimbările pe care le

205

Pe lângă multe alte ritualuri şi sărbători, la Curte aveau loc 5 sărbători importante aduse de la Curtea chineză, şi anume: Anul nou pe 1 ianuarie, Festivalul mandarinilor (cunoscut azi drept Hina-matsuri) pe 3 martie, festivalul irişilor (astăzi numit kodomo-no-hi) pe 5 mai, festivalul ţesătoarei (numit astăzi festivalul stelelor) pe 7 iulie, şi festivalul crizantemei pe 9 septembrie. Aceste sărbători sunt numite gosekku (cele cinci sărbători) şi au în comun faptul că ziua şi luna au acelaşi număr, un număr impar. Numerele impare şi potrivirea între zi şi lună erau semne de bun augur în gândirea epocii. Aceste sărbători au fost adoptate mai târziu de clasa negustorilor şi au dat naştere sărbătorilor foarte populare de astăzi, pătrunzând în rândul poporului obişnuit încă din epoca Edo (1600-1868).

Kai-awase, „jocul potrivirii scoicilor”, este unul dintre jocurile foarte rafinate din Heian. Se folosea un tip anume de scoici care se caracterizează prin faptul că cele două jumătăţi nu se potrivesc decât între ele. Se împărţeau 360 de jumătăţi între două

VIAŢA RELIGIOASĂ

În epoca Heian viaţa religioasă este foarte complexă. Se introduc oficial noi forme de budism. Shinto este în general amestecat cu budismul, printr- un proces de sincretism. Mentalitatea comună este însă influenţată şi de alte elemente precum morala confucianistă şi mai ales elemente de daoism.

„Religia din Heian poate să pară foarte diversă, eclectică sau chiar haotică, în tendinţa sa de a integra

206

în afara sărbătorilor oficiale majore, existau numeroase alte practici religioase în care se amestecau elemente de budism, confucianism, shinto, yin-yang, geomanţie şi astrologie prin care se evitau spiritele rele.

încă din Nara, reţine atenţia sincretismul dintre shinto şi budism, numit shinbutsushugo. încep să se construiască temple în interiorul sanctuarelor shintoiste, iar la temple să se venereze zeii kami. În Heian această tendinţă devine şi mai puternică.

Religiile oficiale. Noile şcoli de budism

în Heian budismul a fost puternic sprijinit de lumea politică. Chiar împăratul Kammu, deşi nu a aprobat mutarea templelor vechi în interiorul capitalei sale (acestea au rămas la Nara), a susţinut noile forme de budism aduse din China de preoţii Saicho şi Kukai. Templele budiste se dezvoltă foarte mult şi adună bogăţii nenumărate, printre care şi terenuri imense pentru care erau scutiţi de taxe. Călugării se implicau în viaţa lumească şi chiar în intrigile de la Curte.

în partea a doua a perioadei, templele primesc o puternică susţinere şi din partea familiei Fujiwara cea care avea în realitate puterea politică24.

Mutarea capitalei la Heian a coincis cu apariţia unor noi principii budiste care acordau mai multă importanţă disciplinei spirituale (Varley, 2000: 54).

Cele două şcoli de budism care apar la începutul epocii şi sunt emblematice pentru aceasta sunt Tendai şi Shingon. Spre deosebire de „Cele şase secte” din Nara, aceste şcoli şi-au construit templele in munţi şi au pus accent pe meditaţie şi formare spirituală în mijlocul naturii.

Şcoala Tendai (Vârful Paradisului) a fost adusă din China de către preotul Saicho (cunoscut cu numele postum de Dengyo Daishi) care a construit

207

viaţa ascetică. Cu timpul a câştigat încrederea împăratului Kammu care l-a trimis în China pentru a studia şi a aduce în Japonia învăţăturile şcolii budiste T’ien Tai. După 10 luni s-a întors, primind permisiunea de a propovădui învăţăturile acestei şcoli în Japonia.

Scrierea de bază a noii şcoli era Sutra Lotusului care afirmă universalitatea salvării, iar Buddha central era Dainichi.

Şcoala întemeiată de Saicho nu era identică cu modelul ei chinez. Dacă varianta originală era la bază o credinţă universală, Saicho i-a imprimat un caracter naţional, prin faptul că i-a acordat un rol important în protejarea naţiunii japoneze şi prin faptul că a propovăduit un respect deosebit pentru zeităţile locale (Matsunaga D&A, 1992: 142).

Saicho predica faptul că toţi oamenii posedă natura de Buddha şi au posibilitatea de a se ilumina, dacă urmează Calea lui Buddha. El spune că orice om poate deveni Buddha, pentru că în adâncul fiinţei sale totdeauna a fost, este, şi totdeauna va fi Buddha. Este invocată mai ales parabola „Casei în flăcări”, în care tatăl îşi convinge cu greu copii să iasă pentru a se salva. Focul reprezintă pasiunile şi energiile distructive din lume de care copiii pot fi eliberaţi datorită naturii de Buddha pe care o posedă (Ellwood 2008: 98).

Saicho punea mare accent pe perfecţiunea morală. Prin comparaţie cu budismul din Nara, Saicho impunea discipolilor săi o disciplină severă pe muntele Hiei. În primul rând ei trebuiau să petreacă 12 ani la templul din munte şi să urmeze o practică strictă. În condiţiile în care se presupunea că şcoala urma să furnizeze învăţători şi conducători religioşi pentru naţiune, această disciplină severă era ceva firesc.

208

Preotul Kukai (774-835), pe numele postum Kobo Daishi, a adus din China budismul esoteric25

prin şcoala Shingon (Cuvinte adevărate).Kukai provenea dintr-o mare familie de

aristocraţi şi este una dintre cele mai mari personalităţi ale budismului japonez. Se consideră că ar fi inventatorul silabarelor kana, şi era un caligraf, pictor şi poet iscusit.

Kukai intrase în 791 la şcoala confucianistă din capitală, fiind un om foarte înzestrat. Una dintre marile sale preocupări era relaţia dintre cele trei credinţe din Japonia, budismul, daoismul şi confucianismul. El considera că budismul este superior celorlalte două şi a căutat să facă din budism un principiu unificator (Varley, 2000: 51).

În acest scop, Kukai pleacă în China în 804 cu aceeaşi ambasadă pe care o însoţise şi Saicho. Va studia acolo budismul esoteric. Budismul esoteric înseamnă în primul rând transmiterea învăţăturii direct şi oral de la maestru la discipol. Numele de Shingon, „Cuvinte adevărate”, arată importanţa dată cuvântului în această şcoală. Tainele se transmit prin „cuvinte adevărate” şi formule secrete. Buddha central este Dainichi.

În 806, când se reîntoarce în Japonia, Kukai câştigă încrederea succesorului lui Kammu şi în 816 primeşte permisiunea de a construi un templu pe muntele Koya. Acesta va deveni centrul noii şcoli Shingon.

După întoarcerea sa în Japonia, Kukai scrie aproximativ 50 de lucrări care au două obiective principale. Primul este de a demonstra

Budismul esoteric sau tantric este reprezentat în Japonia prin secta Shingon şi în lumea himalayană. După cum arată Crombe (1995), acest tip de budism s-a născut din curente apărute foarte devreme în interiorul ramurii Mahayana şi s-a dezvoltat cu adevărat abia în secolul al VII-lea în cadrul universităţilor din valea Gangelui. Deşi a fost formulat iniţial în India, adevărata dezvoltare o cunoaşte în China, Tibet Şi Japonia.

209

Un punct esenţial este faptul că învăţătura este transmisă direct şi oral, legătura dintre maestru şi discipol fiind foarte puternică. Maestrul poate divulga cunoştinţele unui singur discipol pe care-l consideră înzestrat, transmiterea învăţăturilor căpătând astfel o natura personală.

În plus, budismul esoteric pune un accent deosebit pe artă sacră. Arta e considerată un mijloc de a dezvălui natura lui Buddha prin „lucruri materiale” şi prin estetică. Legătura cu arta s-a făcut şi prin intermediul diagramelor pictate numite mandala. În Shingon, maestrul trebuia să fie desăvârşit în una sau mai multe arte (pictură, sculptură, muzică, literatură). După cum am arătat, Kukai însuşi era un neîntrecut artist.

Spre sfârşitul epocii Heian, pe lângă budismul esoteric care continua să-şi exercite influenţa, apare un nou cult popular numit Jodo. Acesta este fondat în 1175 de către Honen, un fost adept al sectei Tendai şi se caracterizează prin faptul că depăşeşte lumea închisă a aristocraţiei, devenind o adevărată religie a maselor. Reprezintă prin acest fapt un caracter specific japonez.

Şcoala Jodo credea în Amida-butsu care putea salva oamenii de neliniştile din viaţa aceasta. Predica faptul că reîncarnarea în paradisul prezidat de Amida este posibilă prin recitarea continuă a numelui lui Amida (nembutsu) şi faptul că după viaţa pe pământ care nu oferea speranţă, exista o posibilitate de salvare în cealaltă lume26. S-a răspândit printre nobili şi apoi printre oamenii simpli.

26 Entuziasmul cu care a fost îmbrăţişată această şcoală a fost stimulat şi datorită conceptului de mappo shiso (degenerare legii budiste, Dharma).

210

• Budismul esoteric vs. budism exoteric

Aşa cum arată Hakeda (1972), în operele sale, Kukai face referire la distincţia dintre budismul esoteric şi budismul exoteric. Budismul esoteric se bazează pe transmiterea personală, privată, a învăţăturii, în timp ce budismul exoteric (unde sunt incluse toate celelalte secte) se bazează pe transmiterea publică a doctrinei. Superioritatea budismului esoteric e reprezentată de faptul că constă în experimentarea budismului în aspectul său spiritual cel mai profund, revelat discipolilor prin formule secrete. Budismul esoteric are la bază tainele - taina trupului, a cuvântului şi a minţii.

Esenţa doctrinei budiste nu este accesibilă direct, dar omul poate avea acces la ea în această viaţă, dacă meditează în sufletul său asupra unor imagini ale unor Buddha şi dacă îndeplineşte anumite ritualuri.

• Introducerea ceaiului verde

De noile forme de budism se leagă şi introducerea ceaiului verde în Japonia. Legenda spune că Saicho a adus în Japonia seminţe ale arbustului de ceai în 805. Ceaiul a fost cultivat iniţial pe muntele Hiei în scopuri medicinale. Mai târziu, avem mărturii despre plantaţii de ceai şi

211

SINCRETISMUL S///MTO-BUDISM

SI RELIGIILE POPULAREy

După cum arată Ellwood (2008:100), în epoca Heian niciun japonez nu ar fi spus că este şintoist. Puţini aveau probabil conştiinţa că budismul şi şintoismul sunt religii diferite, sau tradiţii diferite.

În Heian, tendinţa de a considera diferiţii Buddha şi kami ca fiind două aspecte ale aceluiaşi lucru devine predominantă. Acest sincretism este numit în japoneză shinbutsushugo. Au apărut astfel sanctuarele de tip gongen care considerau zeul kami pe care-l venerau ca fiind o reîncarnare a unui Buddha sau bodhisattva. Unele sanctuare chiar erau închinate unor kami reprezentaţi ca nişte călugări budişti27.

Un exemplu de amestec de şamanism (provenit din şintoismul iniţial) cu practici daoiste şi budism esoteric este Shugendo, o mişcare religioasă sincretică centrată pe practici şi meditaţie în munte care se conturează în Heian. Mişcarea se caracterizează prin credinţa în munţi şi pelerinaje şi în practicile magice. Fondatorul ei este considerat a fi En no Gyoja. Practicanţii sunt asceţi, călugări care trăiesc în munţi, călugări ambulanţi, toţi acei yamabushi care existau încă din Nara. Ei apar din munţi, îşi recită incantaţiile magice şi dispar. Mai târziu se vor numi shugenja. Trăsăturile de bază ale acestei mişcări erau practicile ascetice (post, meditaţie sub cascade sau în peşteri, abţinerea de la apă, mizu-dachi). Scopul acestor practici era atingerea unor puteri supranaturale şi spirituale pentru a putea îndeplini servicii religioase şi spirituale (rugi, vindecări, ceremonii) în folosul comunităţii (Ashkenazi, 2003:57-58).

Shugendo este practicat şi astăzi în Japonia.În Heian, ca şi în Nara, divinaţia şi geomanţia

212

direcţii, mai ales cele în care se considera că locuiesc unele zeităţi, trebuie evitate. Direcţiile interzise erau numite kataimi (Ellwood, 2008: 102).

Un alt element important din viaţa nobililor era credinţa în goryo (spirite răzbunătoare) care puteau să apară în lumea oamenilor. Se credea că aceste spirite răuvoitoare aparţineau unor aristocraţi care au murit în condiţii nefireşti sau au murit cu resentimente şi furie. Aceste spirite erau foarte temute şi se făceau diferite acţiuni, inclusiv canonizări, pentru a le îmbuna.

Un exemplu deseori citat de goryo este cel al învăţatului şi oficialului Sugawara Michizane (845-903) care a fost acuzat în mod fals de trădare şi exilat în Kyushu. După moartea sa, capitala a fost devastată de foamete şi boli, precum şi de furtuni aprige care au distrus multe clădiri. Sugawara le-a apărut în vis împăratului şi altora, sub forma unui spirit răzbunător. Atunci edictul său de exil a fost anulat, i-a fost înapoiat titlul şi a fost declarat zeu, dându-i-se numele Tenjin (zeul literaturii,

ARTA

Arta epocii Heian poate fi împărţită în două părţi a căror delimitare e constituită de anul 838 când încetează trimiterea de ambasade în China.

Prima parte cuprinde primul secol al epocii Heian şi este cunoscută ca perioada Konin (810-824) sau perioada Jogan (859-877). În această perioadă influenţa modelelor chineze e încă puternică.

A doua parte a perioadei cuprinde celelalte trei secole ale epocii Heian şi este cunoscută, la fel ca

213

ARTA JOGAN

Ca şi arta Tempyo din Nara, arta Jogan este în primul rând o artă religioasă, dominată de budismul esoteric, toate operele având un caracter mistic accentuat.

Cele două forme principale de artă sunt sculpturile şi diagramele pictate, mandata. Ambele evocă prezenţa unei forţe latente, spirituale.

Spre deosebire de imensele statui din bronz ale epocii Nara, cele din Heian sunt făcute mai ales din lemn şi au dimensiuni mai reduse. Statuia este sculptată dintr-un singur bloc de lemn, de obicei nepictat, pentru a păstra aroma acestuia. Cele mai reprezentative statui sunt cea a lui Buddha vindecătorul (Yakushi Nyorai) de la templul Jingoji din Kyoto şi a lui Buddha istoric de la templul Muroji, aflat la sud de Nara.

Dintre picturi s-au păstrat în general diagramele mandata sub formă de pictură murală sau suluri de agăţat pe perete.

Mandata este forma de artă prin excelenţă a budismului esoteric şi reprezintă o diagramă schematică, legată de zeităţile budiste. Are rolul de a transmite preceptele budismului esoteric.

Numele „mandata” înseamnă la origine „cerc” şi prin extensie „domeniu”, desemnând domeniul individual al unei divinităţi. Divinitatea în cauză se află în centrul diagramei, iar în compartimentele celelalte sunt zeităţile din suita sa. Scopul fundamental în contemplarea lor este perceperea vacuităţii universale şi conştientizarea iluziei sinelui (Ellwood, 2008: 102).

Esenţa învăţăturii Shingon este unitatea dintre lumea fizică şi cea spirituală. Cele două lumi sunt reprezentate prin ilustraţii mandata pictate (şi mai rar, sculptate). Lumea fizică este reprezentată

214

aceste mandala, meditând şi recitând anumite formule, puteau atinge natura de Buddha.

Tocmai datorită acestei forţe cu care este investită imaginea, realizarea ei este supusă unui set bine definit de canoane. Buddha şi însoţitorii săi au reprezentări fixe. Printre elementele cele mai importante ale iconografiei esoterice se numără reprezentarea zeităţilor prin forme convenţionale sau simboluri asociate cu ele, şi reprezentarea funcţiilor zeităţilor prin diferite culori, şi variate poziţii ale degetelor. În mandala, proporţiile, liniile, culorile au semnificaţii clare. Liniile delicate şi simetria fac din mandala un tip de „artă lineară”.

Kukai şi-a construit complexul de temple de pe muntele Koya conform schiţei unei mandala. Sculpturile sunt aranjate ca într-o mandala, iar cele două pagode reprezintă de asemenea mandalele celor două lumi (Stanley-Baker, 1984: 62).

Kukai a ales muntele Koya ca loc pentru templul său după ce a străbătut toată Japonia. Templul central al sectei este Kongobuji în jurul căruia s-a construit un mic sat. Pe muntele Koya au fost construite alte 100 de mici temple. Tot aici se află şi mausoleul lui Kukai, numit Okunoin.

Un alt templu faimos al sectei Shingon este Toji de la intrarea în oraşul Kyoto. Acesta i-a fost încredinţat lui Kukai în 823, iar el l-a transformat într-un muzeu al doctrinei budismului esoteric. În Holul de predici se află o statuie a lui Dainichi (Buddha Cosmic), iar cele patru colţuri sunt străjuite de alţi patru Buddha cosmici fiecare cu câte doi însoţitori, unul reprezentând înţelepciunea, altul compasiunea, însoţitorul asociat cu înţelepciunea este un rege gardian, iar cel asociat cu compasiunea este un bodhisattva.

215

împreună cu spiritul lui Kukai. De multe ori la începutul şi sfârşitul pelerinajului, pelerinii merg în prefectura Wakayama la muntele Koya.

ARTA FUJIWARA

În epoca Fujiwara se petrec mari schimbări în artă, ca si în politică, în această perioadă se observă o popularitate din ce în ce mai mare a lui Buddha Amida şi se înmulţesc imaginile care îl reprezintă, precum şi capelele private dedicate acestuia.

Cele mai tipice forme de artă sunt sculptura şi picturile raigo-zu, ambele reprezentându-l în principal pe Amida.

Nobilii, adepţi ai amidismului, ridică altare în cinstea acestuia numite Amida-do. Statuile lui Amida din aceste altare nu sunt foarte mari, dar în jurul lor e un spaţiu destul de larg, astfel încât credinciosul să poată face ocolul acestora.

După cum arată Stanley-Baker (1984: 68-69), Fujiwara Yorimichi (994-1074) şi-a construit la Uji o locuinţă cu un parc imens şi o capela privată a lui Amida, numită templul Byodoin, care îmbină spiritul religios cu splendoarea aristocrată. Ho-o-do (sala fenixului) e construită pe o mică insulă aflată în centrul unui lac artificial. Statuia lui Amida din interiorul capelei are 2,5 m şi este realizată de sculptorul Jocho. Nu este o sculptură de dimensiuni mari, dar conferă o impresie de armonie. Stilul de sculptură practicat de Jocho diferă de cel din prima parte a epocii Heian. De la sculptura dintr-un singur bloc de lemn, se trece la sculptura care constă într-o asamblare de mai multe bucăţi de lemn, numită yosegi-zukuri.

Pe pereţii templului Byodoin sunt şi picturi reprezentând Paradisul din Vest în toate

216

lui Amida privind fix o pictură raigo-zu. Această practică s-a răspândit, ducând la o înmulţire a picturilor cu acest subiect.

• Şcoala de sculptură JochoJocho era sculptorul lui Fujiwara Yoromichi şi

este iniţiatorul noului stil de sculptură din a doua parte a epocii Heian.

ARTA LAICĂ

în epoca Fujiwara se dezvoltă şi arta laică. înainte de Heian existaseră numai foarte puţine reprezentări laice.

Arta laică este reprezentată mai ales de peisaje în stilul specific japonez numit yamato-e care apare datorită relaţiei strânse dintre pictură şi arhitectură. Salmon (1977: 86) arată că, în Japonia, arta a fost întotdeauna parte integrantă a arhitecturii, iar pictura era considerată esenţială pentru împodobirea pereţilor glisanţi şi paravanelor care despărţeau camerele din temple, castele sau locuinţele nobililor.

Cel mai celebru exemplu al acestei arte sunt fusuma (uşile glisante) şi byobu (paravanele).

Fusuma sunt uşi glisante din lemn pe care se aplică picturi pe hârtie sau mătase.

Byobu, care literal înseamnă „protecţie pentru vânt”, sunt paravanele japoneze pliabile care se folosesc pentru delimitarea camerelor sau ca un fundal pentru ceremonii. Au fost introduse din China în secolul al VII-lea.

Subiectele cel mai des întâlnite sunt peisajele naturale cu flori, cele patru anotimpuri, scene de la Curte etc. Ca şi în poezie, îşi fac apariţia motive

217

în general trei părţi ale camerei, erau la rândul lor pictate cu peisaje evocatoare (...)”

Arta acestor paravane s-a dezvoltat foarte mult prin comparaţie cu modelele lor chinezeşti.

„Ca şi în cazul obiectelor lăcuite, paravanele s-au dezvoltat în Japonia mult mai mult decât modelele originale, şi foarte repede au început să fie duse drept cadouri de ambasade la Curtea chineză unde erau foarte apreciate”(Salmon, 1977: 90)

Cel mai bine conservate exemple de pictură yamato-e sunt sulurile narative pictate emaki-mono din secolele al XI-lea şi al XII-lea.

Emaki-mono sunt suluri orizontale, care conţin text (kotoba-gaki) şi ilustraţii. Acest tip de artă a luat naştere datorită preocupării aristocraţilor de a prezenta şi în imagini operele literare ale vremii. Parte narativă este scrisă în kana, iar caligrafia este considerată o artă în sine, la fel de importantă ca şi ilustraţiile.

După cum arată Stanley-Baker (1984: 80), pentru a fi citite, sulurile sunt desfăşurate în părţi de 30-80 cm pe o masă. Forma de sul era foarte potrivită pentru că sugera printr-o succesiune de scene mişcarea, acţiunea, dinamismul, aşa cum se întâmplă în cazul benzilor desenate.

Emaki-mono se bazau pe opere literare de diferite tipuri, precum romane, legende, scrieri istorice şi erau destinate aristocraţiei. Cel mai faimos sul pictat este Genji emaki-mono, conservat parţial, care ilustrează faimosul roman Genji monogatari al scriitoarei Murasaki Shikibu.

În funcţie de temele şi stilul lor, emaki-mono au fost asociate cu distincţia masculin /feminin. Astfel, Genji emaki-mono este considerat onna-e (pictură feminină) fiind o pictură statică şi plină de emoţie,

218

aristocraţi. În Heian, apare, după cum am arătat, un stil propriu japonez de pictură, iar caligrafia începe să aibă şi ea accente proprii28.

Prin eliberarea de constrângerile religioase şi de influenţa chineză, pictura de tip yamato-e a conturat definitiv dezvoltarea unei arte japoneze unice29.

În Heian se dezvoltă şi tehnica designului pentru decorarea diferitelor obiecte de uz cotidian. Tehnica dominantă se numeşte maki-e şi constă în a presăra praf de culori sau fire de argint şi aur în lacul încă umed al obiectelor. Modelele atrag prin asimetrie şi folosirea simbolică a spaţiului gol.

Obiectele decorate astfel sunt în general cutii pentru păstrat obiectele personale (din lemn lăcuit cu negru şi cu desen floral maki-e de aur) sau cutii pentru conservat chimonourile (din bambus lăcuit cu negru şi model maki-e), truse de caligrafie etc. (Salmon, 1977: 22-23).

Un alt element al culturii laice este evantaiul. Termenul general pentru evantai este ogi de la verbul aogu „a face vânt”. Se spune că forma evantaielor îşi are originea în sigiliile imperiale shaku. În partea finală a epocii au început să fie pictate şi a apărut obiceiul ca ele să fie oferite familiei imperiale. Sunt obiecte decorative, simbolice, purtate de femei şi bărbaţi ca ornamente la diferite ceremonii.

Sensu este evantaiul tradiţional din hârtie care se pliază despre care se spune că a avut ca model aripa de liliac.

28 Caligrafia juca un rol deosebit de important, după cum putem deduce din următoarea legendă despre preotul Kukai, considerat un mare caligraf.

„(...) în cartea Kobodaishi-ichidai-ki se spune că,

219

Toate manifestările artei laice (sulurile pictate, paravanele, obiectele lăcuite şi evantaiele pictate) conţin prin tematică şi motive aluzii literare directe sau indirecte. Caligrafia e în mod natural cea mai legată de literatură.

ARHITECTURA ȘI ARTA GRĂDINILOR

Evoluţia culturală se manifestă şi în arhitectură prin nou stil shinden- zukuri, stil tipic japonez. Meşterii foloseau acest stil pentru a crea grădini care imitau peisaje naturale faimoase. Comprimarea grădinilor în cadrul urban al reşedinţelor shinden a influenţat dezvoltarea artei grădinilor.

Stilul arhitectural shinden este reprezentat în primul rând de Kyoto Gosho (palatul imperial din Kyoto) şi de Ho-o-do (sala fenixului) de la templul Byodo-in din Uji.

Insula principală dintr-o grădină cu iaz din epoca Heian este conectată cu malurile prin poduri vopsite în roşu, sugerând legătura dintre lumea oamenilor şi cea a paradisurilor budiste. Un aspect interesant sunt insulele în formă de nor, acoperite cu nisip alb.

Grădini faimoase, rămase din epocă Heian, sunt Sento Gosho din Kyoto sau grădina templului Motsuji.

Grădinile aveau o mare importanţă şi datorită legăturii lor cu poezia. După cum arată Keane (1996: 39) grădinile şi poezia erau create pentru un motiv comun, acela de a se exprima pe sine, folosind o serie de imagini din natură. Grădinile din Heian nu sunt considerate ca nişte compoziţii, ci mai degrabă ca o colecţie de imagini poetice. În plus, grădinile erau spaţiul preferat pentru compus poezie. Literatura se scria în grădină şi

220

Kara-e (lit. pictura T’ang) este pictura în stil chinez, o pictură decorativă realizată mai ales pe paravane, inspirată din arta dinastiei T’ang (618-907). În general este vorba de peisaje imaginare în stil chinez care ilustrau legende chinezeşti. Stilul este folosit în epoca Nara. în Heian e mai ales prezent în spaţiul oficial şi religios.

Yamato-e (lit. pictură japoneză) este pictura cu subiecte japoneze, distincte faţă de cele adoptate din China. Se remarcă în special reprezentări de legende şi peisaje legate de cele patru anotimpuri.

Wabun este literatura scrisă în limba japoneză, în timp ce kambun este literatura scrisă în limba chineză, mai ales cea de factură istorică.În Japonia a continuat să se scrie în limba chineză.

Această diferenţă se leagă şi de diferenţa între public şi privat. Stilul chinez kara-e este destinat spaţiilor oficiale, iar stilul japonez yamato-e este destinat spaţiului privat. Aristocraţii erau mândri de cunoaşterea artelor frumoase chinezeşti, dar apelau la stilul nativ atunci când voiau să-şi exprime cele mai intime sentimente şi gânduri.

În plus, se face o legătură cu principiul masculin şi cel feminin. Publicul este asociat cu principiul masculin şi acolo se manifestă pictura chineză şi poezia kanshi. Privatul este exprimat în stilul feminin prin arte native precum silabarul kana, sau pictura yamato-e. Aceste deosebiri au dus, după cum am arătat, la apariţia cuvintelor onna-e şi otoko-e, pictură feminină şi pictură masculină.

221

905 - apariţia operei Ise Monogatari, prima scriere de tipul uta-monogatari 935 - apariţia operei Tosa Nikki, primului jurnal poetic nikki 990 — apariţia operei Makura no Soshi scrisă de Sei Shonagon, care inaugurează genul zuihitsu (eseu)1010 - apariţia celei mai faimoase opere japoneze

de tip monogatari, Genji Monogatari, considerat primul roman din lume

După cum am arătat, se poate spune că imboldul acestei dezvoltări a literaturii a fost constituit de apariţia silabarelor kana care simplificau mult scrierea, făcând posibilă notarea limbii japoneze fără ajutorul ideogramelor chinezeşti.

Kana reprezintă un sistem de scriere silabic în care un set de caractere chinezeşti reduse la o formă minimală sunt folosite cu valoare fonetică. Varianta cu forme cursive, hiragana, era folosită pentru notarea limbii japoneze în domeniul privat (poezii, scrisori private etc).

începând deci cu secolul al IX-lea, orice text japonez putea fi transpus cu uşurinţă în scris. Totuşi, nobilii de la curte au continuat să folosească chineza clasică în sectorul public şi foloseau kana numai când scriau poezie japoneză.

De aceea, la început, kana a fost apanajul femeilor. Femeile, care nu studiau chineza clasică, încep să folosească din ce în ce mai mult silabarul Iro wa

nioedo Chirinuru wo Wa ga yo tare zo tsunenaran ui no okuyama kyo koete Traducerea ar fi următoarea. „Culorile lumii

strălucesc / dar ele se vor scutura / Lumea noastră nu poate fi veşnică/ Traversând astăzi munţii acestei lumi iluzorii/ nu voi mai avea vise deşerte/ Nu voi mai fi îmbătat” (Matsui: 1982).

222

POEZIA

Aşa cum am arătat, centrul vieţii culturale în Heian era poezia. Aşa cum spun Brower şi Miner (1961: 158) orice împrejurare a vieţii sociale sau private impunea folosirea versurilor.

Poezia japoneză waka este produsul societăţii de la Curte. Cele două forme majore sunt, după cum am arătat şi în capitolul precedent, choka (poemul lung) şi tanka (poemul scurt de 31 de silabe).

Aristocraţii continuau să scrie şi poezie în chineză, dar compunerea de poezii în japoneză devine preponderentă.

Poezia câştigă multă popularitate şi datorită caracterului din ce în ce mai social pe care-l capătă, fapt indicat de apariţia şi dezvoltarea concursurilor de poezie uta-awase. Uta-awase este un concurs de poezie colectiv, pentru că a compune poezii nu mai este în această epocă o practică individuală, ci şi un mod de divertisment colectiv. La început concursurile erau ţinute sub auspiciile curţii şi aveau un caracter foarte ceremonios.

Prestigiul mare de care se bucura poezia nativă este pecetluit oficial când împăratul Daigo (885-930) îi comandă lui Ki no Tsurayuki să compileze antologia Kokinshu, după o perioadă (800-850) de mare vogă a poeziei în chineză.

Kokin Waka Shu sau Kokinshu (Colecţie de cântece noi şi vechi) apare în 905 şi cuprinde 1100 de poezii, în majoritatea lor tanka. Poeziile sunt clasate tematic, cele mai multe fiind consacrate anotimpurilor. Urmează apoi poemele de dragoste şi cele cu subiecte diverse. Stilul este mai feminin, fiindcă literatura dinastică este o literatură a doamnelor de la Curte.

Noua poezie are ca izvor de inspiraţie noua aristocraţie şi concepţia sa despre natură şi rolul artei. Această nouă aristocraţie se deosebeşte de

223

în prefaţa de la începutul acestei culegeri, Kt no Tsurayuki face una din cele mai vechi aprecieri asupra poeziei japoneze (un fel de ars poetica) din care redăm mai jos un fragment (Donai Keene, 1991: 31):

„Poezia japoneză are drept sămânţă inima omului şi se împlineşte în frunzele nenumărate ale cuvintelor. în viaţa asta multe lucruri îi mişcă pe oameni: ei încearcă atunci să-şi însufleţească simţămintele în închipuiri scoase din ceea ce văd sau aud. Cine oare nu compune versuri ascultând cântecul privighetorii între flori sau glasul broaştei care-şi duce traiul în apă? Poezia-i aceea care fără sforţare mişcă şi cer şi pământ, şi îndeamnă la milă nevăzuţii diavoli şi zei; care face dulce înţelegerea dintre bărbat şi femeie; şi care poate să mângâie inimile războinicilor aprigi”.

După cum arată Keene, din această prefaţă a lui Tsurayuki, se pot desprinde două idei importante şi anume faptul că poezia are puterea de a influenţa făpturile supranaturale şi faptul că poezia are un rol de intermediere în relaţiile amoroase.

Fiind prima antologie sponsorizată de guvern, Kokinshu are şi rolul de a fixa regulile şi tehnicile poemelor tanka care vor fi preluate si consacrate apoi de cele 20 de antologii imperiale care i-au urmat.

După cum am văzut, poezia tanka se dezvoltă datorită practicilor sociale, şi datorită normelor legate de realizarea diferitelor forme de artă care includ poeme. în toate antologiile cele mai numeroase şi mai faimoase poeme sunt cele care au ca teme anotimpurile şi dragostea.

224

Poemele despre anotimpuri evocă frumuseţea unui aspect din natură şi în acelaşi timp melancolia trezită de legătura cu ideea de efemeritate. Imaginile naturale sunt sugerate prin simboluri fixe. De exemplu imaginea cireşilor înfloriţi este simbolul suprem al primăverii. Alte imagini care sugerează primăvara sunt prunii înfloriţi sau sălciile. Poemele de dragoste implicau şi ele reguli şi formule.

Pentru că aristocraţia aprecia „mono no aware” (tristeţea lucrurilor), antologiile de poezii sunt impregnate de melancolie.

În ceea ce priveşte tehnicile poetice, se dezvoltă strategiile poetice numite makura-kotoba (cuvintele-pernă), jo (prefeţele) şi kake-kotoba (cuvintele-pivot). Se folosesc, de asemenea uta-makura (perna poemului). Aşa cum arată Shirane (2012: 68), legătura dintre locuri faimoase şi motivele legate de anotimpuri era foarte puternică. De exemplu numele Kasuga trezea automat în minte ierburi tinere şi căprioare. Atât cei care compuneau, cât şi cei care ascultau poemele trebuiau să cunoască foarte bine aceste asociaţii, necunoaşterea lor fiind considerată un semn de mare ignoranţă.

După cum am arătat, în epoca Heian viaţa de zi cu zi şi toate artele aveau legătură cu poezia. Shirane (2012: 57) caracterizează legătura dintre poezie, natură şi celelalte arte astfel:

„Waka este esenţială pentru tipul de picturi ale anotimpurilor, picturile înfăţişând cele 12 luni, picturile cu locuri celebre - ca să nu mai vorbim de sulurile pictate emaki care ilustrau romanele curţii Heian. Asocierile anotimpurilor şi naturii dezvoltate în waka erau folosite în designul chimonourilor, în ceramică, obiecte lăcuite şi mobilă (...).”

225

Una dintre cele mai vechi monogatari este Taketori monogatari (Povestea bătrânului tăietor de bambus) care este numită din acest motiv „strămoşul tuturor monogatari". Este o operă anonimă scrisă într-un stil naiv, inspirată probabil dintr-un basm chinezesc cu influenţe budiste şi daoiste. Cuprinde şi poezii tanka32 .

Taketori monogatari conţine deja două trăsături ale romanului, şi anume descrieri detaliate şi realiste, precum şi preocuparea de a reda fidel sentimentele personajelor.

La numai câteva decenii, apare o altă operă anonimă, Ochikubo monogatari (Frumoasa Otikubo) care trimite ca tematică la Cenuşăreasa. Spre deosebire de Taketori monogatari, din acest roman lipsesc elementele de basm, acţiunea petrecându-se la Curtea imperială. Romanul descrie scene realiste şi veridice ale acesteia.

După aceea se scriu multe alte monogatari, dar capodopera genului este Genji monogatari, scris de Murasaki Shikibu şi considerat, datorită valorii sale, cel mai vechi roman din lume. Genji monogatari este romanul unei societăţi purtătoare a unei civilizaţii ce ajunsese la apogeu şi reprezintă sinteza tuturor scrierilor precedente.

32 Conţinutul povestirii este următorul: Un bătrân tăietor de bambus găseşte într-o zi în tulpina unui bambus o fetiţă cât un deget pe care o ia acasă şi o dă soţiei să o crească, în doar trei luni copila se transformă într-o fată de o rară frumuseţe care luminează totul în jur şi este numită Nayotake no Kaguyahime „Fecioara strălucitoare din bambus”. Atraşi de zvonurile frumuseţii ei, mulţi oameni de vază vin s-o peţească, dar ea îi refuză pe toţi, pentru că, de fapt, este o fecioară din Lună izgonită pentru o vreme pe pământ şi îi este interzis să se căsătorească cu un muritor. Pentru a nu-şi dezamăgi tatăl care o îndeamnă să-şi aleagă un soţ, ea îi pune pe ultimii cinci peţitori să ducă la îndeplinire sarcini imposibile. Apoi este curtată

226

Romanul urmăreşte aventurile şi poveştile de dragoste ale prinţului Hikaru Genji (Genji Strălucitorul). Fundalul acestora este constituit de tabloul realist al vieţii de la Curte cu atmosfera ei extrem de rafinată, dar şi cu intrigile amoroase. Putem să ne facem o idee despre această atmosferă chiar şi din titlurile capitolelor care în traducere sună astfel: „Răchita”, „Floarea de şofran”, „Sărbătoarea frunzelor roşii”, „Sărbătoarea florilor” etc.

Mai mult decât orice altceva, descrierea detaliată a vieţii aristocraţiei este cea care a făcut din această operă o capodoperă. Fragmentul de mai jos ne introduce în atmosfera Curţii (Genji, 1969: 26):

„GENJI STRĂLUCITORUL ... ştia prea bine că omul care poartă un asemenea nume nu scapă de priviri scrutătoare şi de critici necruţătoare şi că cele mai neînsemnate gesturi ale sale vor fi consemnate pentru posteritate. De teamă ca nu cumva peste veacuri să apară ca un pierde-vară, fără nici un rost pe lume (...) se vedea silit să se poarte totdeauna foarte prevăzător şi să păstreze măcar în aparenţă o ţinută cât mai onorabilă. De aceea nu a avut parte de nici o aventură romantică, aşa că până şi Katano no Shosho ar fi râs de poveştile amoroase din viaţa lui.”

Murasaki Shikibu prezintă normele sociale şi modul de gândire al aristocraţilor, ca în următorul fragment (Genji, 1969: 28):

„ (...) Pînă la urmă am descoperit că nu există nici o femeie despre care să se poată spune „Iată perfecţiunea!Iată o femeie desăvârşită!” Sînt multe

227

nobilime în mizerie şi singurătate, originea ei nobilă este foarte curând uitată, şi lumea o va dispreţui.”

După cum arată Tsunoda et al. (1964:176), în Genji găsim exprimate prin intermediul personajelor şi ideile autoarei cu privire la arta scrierii. Discutând despre literatură, Genji arată că scopul literaturii este totdeauna unul important şi serios, dar, de multe ori, pentru a-l atinge trebuie puse alături virtutea şi viciul, înţelepciunea şi nebunia, adevărul şi eroarea, perfecţiunea şi imperfecţiunea. Proza, nu este deci, cum eronat se crede, un amestec de adevăruri folositoare şi ficţiune, ci prezintă în fiecare parte a sa un scop definit şi serios.

Monogatari include şi subcategoria uta-monogatari (povestiri lirice/ poetice sau povestiri-poeme) din care prima şi cea mai faimoasă este Ise monogatari (Povestiri din Ise). Aceasta este o colecţie de povestiri centrate fiecare pe unul sau mai multe poeme. Redăm mai jos un scurt pasaj (Keene, 1991: 74):

„Trăia cândva un om într-un sat depărtat. Şi, într-o zi, spunând el celei dragi că merge să slujească pe la Curte, îşi luă un dulce bun-rămas şi se îndepărtă. Trei ani lipsi încît femeia care-l aşteptă atît de mult însingurată, la urmă hotărî să-şi petreacă noaptea cu un altul care-i arătase multă dragoste. Şi, chiar în noaptea cu pricina se întoarse şi vechiul ei iubit. Cînd el bătu în uşă şi-i ceru să i-o deschidă, ea i-a răspuns de dincolo cu poezia „trei ani te-am aşteptat însingurată, şi chiar în seara asta îmi împart cu cineva culcuşul”. Iar el răspunse „vezi de-l iubeşte tot atît de

228

Ariwara no Narihira (825-880), un birocrat de rang mediu şi descendenţă imperială cunoscut ca un talentat poet şi amant legendar. Paternitatea operei i-a fost iniţial atribuită. Ise monogatari este o scriere cu caracter romantic care reprezintă opera-prototip pentru o seric de viitoare uta- monogatari, (McCullough Craig, 1990: 39).

Celălalt gen major al epocii, nikki, este de asemenea bine reprezentat în secolul al X-lea prin însemnări de călătorie şi memorii (confesiuni). Acestea nu conţin date, ci mai degrabă poveşti autobiografice. De cele mai multe ori cuprind şi poeme.

Pe la anul 935 este scris Tosa Nikki (Jurnalul din Tosa), apoi Kagero Nikki (Jurnalul efemerelor) şi pe la anul 1000, Izumi Nikki („Jurnalul doamnei Izumi”, cunoscuta poetă Izumi Shikibu).

Tosa Nikki (Jurnalul din Tosa) este primul şi cel mai însemnat jurnal de călătorie. Este scris de faimosul Ki no Tsurayuki, fiind singura sa operă în proză. Cuprinde însemnări zilnice din călătoria sa din provincia Tosa (actualul Kochi) din Shikoku, unde fusese guvernator, către capitala Kyoto. Partea de proză este un fundal pentru cele peste 60 de poeme compuse probabil de el în drumul spre casă.

În Kagero Nikki (Jurnalul efemerelor), soţia unui consilier, povesteşte despre decepţia sa în dragoste şi singurătatea bătrâneţii. Izumi Nikki are în centru poeziile schimbate de doi îndrăgostiţi, doamna Izumi şi un tânăr prinţ, care moare prematur.

O altă formă de proză, apropiată oarecum de nikki, este zuihitsu, un fel de eseu. Este de fapt un fel de jurnal intim în care notaţiile se fac după inspiraţia de moment, fără a respecta o ordine anume. Prima şi cea mai faimoasă lucrare care

229

„Primăvara, în zori. încet, încet se crapă de ziuă. Deasupra crestelor, cerul se luminează slab, nori purpurii se preling în fâşii subţiratice....”

După cum am arătat, proza epocii zugrăveşte în primul rând oamenii de rang şi cu statut socio-economic înalt şi nu ne oferă decât puţine informaţii despre oamenii obişnuiţi. Totuşi, se poate presupune că autorii de proză, mai ales femeile, aveau ocazia în timpul pelerinajelor şi excursiilor pe care le făceau să observe şi clasele de jos ale societăţii.

După cum arată Angles (2001), opera care menţionează cel mai mult aceste clase este Makura no soshi a lui Sei Shonagon care vorbeşte în primul rând de yoki hito (nobilii), dar şi de warokihito şi gesu care se referă la cei din afara aristocraţiei.

În Heian apar şi colecţii de legende religioase şi de poveşti străvechi adunate de cărturari sau bonzi. Un exemplu este Konjaku Monogatari (Povestiri din vremuri trecute) în care găsim consemnate diverse aspecte ale vieţii oamenilor din perioada de trecere spre epoca medievală. Opera cuprinde povestiri din India, legate de budism, povestiri din China, şi povestiri din Japonia. Acestea din urmă sunt povestiri budiste japoneze şi povestiri profane legate de familia Fujiwara, eroi, incidente umoristice sau întâmplări supranaturale (Sumiya, 1993:117-118).

De fapt, povestirile din culegere pot fi grupate după trei criterii: după spaţiu (India, China, Japonia), după temă (budiste sau laice) şi după timp.

După cum arată Mori (1982), din acest volum putem deduce, de exemplu, sensurile care erau atribuite creaturilor supranaturale în epoca Heian.

230

S-a căsătorit cu o rudă îndepărtată şi, după moartea soţului, a fost adusă la Curte, datorită talentului său literar bine cunoscut. A fost însoţitoare a împărătesei Akiko. A scris un jurnal în care descrie cu un fin spirit de observaţie intrigile de la Curte, dar şi propriile ei gânduri. Rămâne faimoasă pentru Genji Monogatari, considerat primul roman din lume.

Numele ei este un pseudonim, Murasaki (violet) fiind o poreclă bazată pe un personaj din roman, iar shikibu indicând rangul tatălui său în cadrul birocraţiei. Se pare că după vârsta de 50 de ani s-a retras la o mănăstire (http://www.womeninworldhistory.com/heroine9.html).

Aflăm unele lucruri despre ea, din jurnalul său care s-a păstrat (Keene, 1991: 76)

„Că-s prea înfumurată, închisă şi retrasă, voind ades să-i ţin pe alţii la distanţă, că m-am refugiat în cugetări despre istoriile vechi, plină de ifose, trăindu-mi viaţa în nălucirile poetice pe care însămi le-am creat, rar mai văzându-i şi pe alţii, şi-atuncea doar ca să-i vorbesc de rău, - asta-i ce cred despre mine cei mai mulţi străini şi-s pregătiţi să nu mă placă dinainte.”

Sei ShonagonSei Shonagon, rivala lui Murasaki Shikibu,

este născută în jur de 964 şi nu e mai puţin faimoasă. A primit o foarte bună educaţie, iar în 991 a intrat la Curte printre cele 30-40 de doamne de companie ale consoartei preferate a împăratului Ichijo, Sadako. Şi-a luat numele de Shonagon care desemna al 3-lea rang de subsecretar de stat. A jucat un rol important în societatea dominată de graţie şi umor de la Curte.

231

efemerităţii din natură şi din viaţa omului. Efemeritatea e considerată estetică, iar oamenii sensibili o pot aprecia. Aware îşi are originea într-o interjecţie care arăta surprinderea provocată de un lucru plăcut. Apoi a ajuns să fie folosit şi ca substantiv şi adjectiv.

În artă mono no aware e folosit în legătură cu sentimentele stârnite de diferite lucruri din natură, precum cântecul unei păsări sau florile de cireş. În timp, a fost asociat cu tristeţea, imagini tipice fiind înflorirea efemeră a cireşilor sau o lacrimă zăbovind pe obraz. Acest concept se manifestă în Genji monogatari şi în pictura yamato-e (Varley, 2000: 61).

Tsunoda et al. (1964: 172) arată că Motoori Norinaga, faimosul critic din secolul al XVIII-lea considera întregul roman Genji „un roman al mono no aware”, concept pe care-l interpreta mai ales ca „sensibilitatea faţă de lucruri”. Fiecare capitol care poate fi considerat de o deosebită frumuseţe şi care exprimă o emoţie adâncă este o reprezentare a conceptului mono no aware.

Okashi este al doilea concept important şi este oarecum opusul lui mono no aware. Se referă la un sentiment mai lejer stârnit de ceva încântător, fermecător sau amuzant. Domină în lucrarea lui Sei Shonagon (Varley, 2000: 66).

Miyabi se referă în primul rând la rafinamentul de la Curte. Curtea era o lume în care plăcerile şi distracţii extrem de rafinate nu puteau fi gustate

1. Jimmu 660-585 Î.Hr.

2. Suizei 581-549 Î.Hr.

3. Annei 549-511 î. Hr.

4. Itoku 510-477 Î.Hr.5. Kosho

475-393 î. Hr.

6. Koan 392-291 Î.Hr.

7. Korei 290-215 î. Hr.

8. Kogen 214-158 î. Hr.9. Kaika 158-

98 î. Hr.10. Sujin 97-30 î. Hr.

11. Suinin 29 Î.Hr.- 70

12. Keiko 71-130

13. Seimu 131-190

14. Chuai 192-200

15. Ojin 270-310

16. Nintoku 313-399

17. Richu 400-405

18. Hanzei 406-410

19. Ingyo 412-453

20. Anko 453-456

21. Yuryaku 1456-479

22. Seinei 480-484

23. Kenso 485-487

24. Ninken 488-498

25. Buretsu 498-506

26. Keitai 507-531

27. Ankan 531-535

28. Senka 535-539

29. Kimmei 539-571

30. Bidatsu 572-585

31. Yomei 585-587

32. Sushun 587-592

33. Suiko592-628împărăteasă

34. Jomei 629-641

35. Kogyoku642-645împărătea

36. Kotoku 645-654

37. Saimei655-661împărăteasă

38. Tenji 662-671

39. Kobun 671-672

40. Temmu 673-686

41. Jito690-697împărăteasă

42. Mommu 697-707

43. Gemmei 707-715

44. Gensho715-724împărăteasă

45. Shomu 724-749

46. Koken749-758împărăteasă

47. Junnin 758-764

48. Shotoku764-770împărăteas49. Konin 50. Kammu 51. Heizei 52. Saga

770-781 781-806 806-809 809-823

53. Junna 54. Nimmyo

55. Montoku 56. Seiwa

823-833 833-850 850-858 858-87657. Yozei 58. Koko 59. Uda 60. Daigo876-884 884-887 887-897 897-93061. Suzaku

62. Murakami

63. Reizei 64. Enyu930-946 946-967 967-969 969-98465. Kazan 66. Ichijo 67. Sanjo 68. Goichijo984-986 986-1011 1011-1016 1016-103669. Gosuzaku

70. Goreizei

71. Gosanjo

72. Shirakawa1036-

10451045-1068

1068-1072 1072-108673. Horikawa 74. Toba 75. Sutoku 76. Konoe1086-1107 1107-1123 1123-1141 1141-115577. Goshiraka 78. Nijo 79. Rokujo 80.

Takakura1155-1158

1158-1165

1165-1168 1168-118081. Antoku 82. Gotoba 83.

Tsuchimikado84. Juntoku

1180-1183 1183-1198 1198-1210 1210-122185. Chukyo

86. Goshiraka

87. Shijo 88. Gosaga1221 1221-

12321232-1242 1242-1246

89. Gofukakusa

90. Kameyama

91. Gouda 92. Fushimi1246-1259 1259-1274 1274-1287 1288-129893. Gofushimi 94. Gonijo 95.

Hanazono96. Godaigo1298-

13011301-1308

1308-1318 1318-133997. Gomurakami

98. Chokei 99. Gokameyama

100. Gokomatsu1339-1368 1368-1383 1383-1392 1392-1412

101. Shoko 102. 103. 104.1412-1428

Gohanazono

Gotsuchimikado

Gokashiwabara1429-

14641465-1500 1500-1526

105. Gonara 106. Ogimachi 107. Goyozei 108.

Gomizuno-o1526-1557 1557-1586 1586-1611 1611-1629109. Myosho

110. Gokomyo 111. Gosai 112.

Reigen1630-1643împărătea

1643-1654

1656-1663 1663-1687

113.Higashiyama1687-

114.Nakamikado1710-

115. Sakuramachi 1735-1747

116. Momozono 1747-1762

117.Gosakuramachi1763-

118.Gomomozono1771-

119. Kokaku 1780-1817

120. Ninko 1817-1846

121. Komei 1847-1866

122. Meiji 1868-1912

123. Taisho 1912-1926

124. Showa 1926-1989

125. Heisei 1989-

Sursa Sakamoto (1971:21-134).

Perioada 1336-1392 este cunoscută drept perioada Curţilor din Nord şi din Sud, pentru că în această perioadă s-a format o Curte paralelă la Yoshino unde a domnit aşa-zisa Dinastie din nord. Împăraţii acestei dinastii sunt următorii (ei nu figurează în cronologia oficială):

1. Kogon 1332-13332. Komyo 1337-13483. Suko 1349-13514. Gokogon 1353 - 13715. Goen-yu 1374-1382

Fujiwara Yoshifusa

(858-872)Fujiwara Mototsune

(872-880, 880-890)Fujiwara Tadahira

(930-941, 941-949)Fujiwara Saneyori (969-970, 967-969)Fujiwara Koretada

(970-972)Fujiwara Kanemichi

(972-977)Fujiwara Yoridata

(977-986)Fujiwara Kaneie (986-990, 990)Fujiwara Michitaka

(990-993, 990,993-995)Fujiwara Michikane

(993-995, 995)Fujiwara Michinaga (1016-1017)Fujiwara Yorimichi

(1017-1019, 1019-1067)Fujiwara Norimichi

(1068-1075)Fujiwara Morozane

(1086-1090, 1075-1086, 1090-1094)Fujiwara

Moromichi(1094-1099)

Fujiwara Tadazane

(1107-1113,1105-1107, 1113-1121)Fujiwara

Tadamichi(1123-1129, 1141-1150; 1121-1123, 1129-1141,

Konoe Motozane

(1158-1166)Fujiwara Motofusa

(1166-1179)Konoe Motomichi

(1179-1183, 1184-1185)Fujiwara Moroie (1183-1184)

Anul nou 1

ianuarie

Se sărbătoreşte începutul noului an; se face prima vizită din an la sanctuarul Shinto. Se bea amazake (sake dulce). Se mănâncă o-sechi-

ryori şi ozoni, bucate tradiţionale specifice pentru această zi. Copii primesc otoshidama

(pliculeţe cu sume de bani) de la părinţi şi rude. Se joacă jocuri tradiţionale, se înalţă zmee.

Kakizome

2 ianuariePrima caligrafie din an; se scriu ideograme cu sensuri de bun augur. La temple se organizează concursuri de caligrafie.

Haru no

nanagusa 7

ianuarie

Pe 7 ianuarie, zi care se consideră că încheie sărbătoarea de Anul Nou, se mănâncă o fiertură din 7 ierburi de primăvară, cele care dau şi numele acestei sărbători. Datorită acestor ierburi, trupul poate absorbi puterea de viaţă a naturii de primăvară şi se purifică de boli şi spirite rele.Seijin no hi

(ziua majoratului)

a doua luni din

Este ziua în care sunt sărbătoriţi oficial toţi cei care devin majori în cursul respectivului an. Tinerii care împlinesc 20 de ani (vârsta la care japonezii sunt consideraţi majori) participă la ceremonii organizate în cadrul primăriilor. Cu această ocazie fetele poartă de obicei furisode (chimono cu mâneci lungi).Setsubun

3 februarie

Este considerată ultima zi înainte de venirea primăverii, conform calendarului lunar tradiţional. Trecerea de la iarnă la primăvară este marcată la temple prin ritualuri de alungare a spiritelor rele. Se aruncă cu boabe de fasole prăjite în demoni (de obicei două persoane deghizate într-un demon roşu şi unul verde), strigându-se Fuku wa uchi, oni wa soto (Să intre norocul şi să plece demonii!).

Kenkokukinenbi11 februarie

Ziua în care, conform legendei, a fost întemeiat statul japonez de către împăratul legendar Jimmu în anul 660 î. Hr. Ziua încoronării acestuia, echivalentă cu fondarea

Sfântul Valentin 14 februarie

Spre deosebire de Occident, în Japonia, cu ocazia acestei zile fetele sunt cele care oferă băieţilor ciocolată (atât celui de care sunt îndrăgostite, cât şi Hinamatsuri

(lit. Sărbătoarea păpuşilor)3 martie

Sărbătoarea fetelor. Familiile care au fete expun în camera de oaspeţi un set de păpuşi care reprezintă Curtea imperială. Se pun de asemenea crenguţe înflorite de piersic. În acest fel, familia se roagă pentru sănătatea şi creşterea armonioasă a fetiţelor. Acestea îşi invită prietenele şi beau sake dulce, mănâncă prăjituri şi o mâncare specială, chirashi zushi.Setul de păpuşi trebuie strâns imediat după ce se termină sărbătoare, orice întârziere putând influenţa negativ destinul White Day

14 martieEste o sărbătoare creată în Japonia, ca un fel de pereche a Sfântului Valentin. în această zi, băieţii oferă fetelor ciocolată, prăjituri şi alte cadouri ca un fel de mulţumire pentru ciocolata pe Echinocţiul Cu această ocazie se sărbătoreşte natura şi se fac vizite la mormintele rudelor pentru că perioada coincide cu o sărbătoare budistă.Hana

matsuri

8 aprilie

Ziua de 8 aprilie care este ziua de naştere a lui Buddha.

Ziua Showa 29 aprilie

Ziua de naştere a împăratului Showa. Până în 2007 a fost sărbătorită drept Midori no Hi (Ziua naturii), datorită dragostei împăratului pentru plante. În prezent Midori no hi se sărbătoreşte Hanami

Aprilie-mai

Este obiceiul de a admira florile de cireş în parcuri, pe malul râurilor sau la temple. Florile nu durează decât o săptămână. Cireşii înfloresc în februarie în Okinawa, în aprilie în insula centrală, şi în mai în Hokkaido. Oamenii merg la picnic sub crengile înflorite de cireş, împreună cu familia, colegii sau prietenii.Se agaţă în cireşi şiruri de

Ziua constituţiei

Se sărbătoreşte promulgarea constituţiei ca un simbol al înfiinţării statului japonez modern.Midori no

hi

Ziua naturii

Iniţial se sărbătorea de ziua fostului împărat Showa. Se exprimă respectul pentru natură şi dorinţa de a trăi în armonie cu ea.Kodomo no

hi

„Ziua copiilor (băieţilor)”5 mai

La origine, ziua băieţilor se mai numea şi Tango- no-sekku. În această zi, familiile care au băieţi înalţă koi-nobori (trei crapi coloraţi) de streaşinile caselor. Crapul, peşte care înoată contra curentului de apă, este considerat un peşte curajos. Alături de samuraii în miniatură care se pun în casă, crapii exprimă dorinţa familiei ca Koromoga

e

(schimbarea hainelor)

Are loc de două ori pe an, la 1 iunie şi 1 septembrie când se consideră oficial că se trece la hainele de vară, respectiv toamnă. Obiceiul îşi are originea în tradiţiile

Solstiţiu Solstiţiul de varăTanabata1 Festivalul stelelor: este ziua în care,

conform calendarului lunar stelele Altair şi Vega, care sunt separate în general de Calea Lactee, se pot întâlni. Este o zi a împlinirii dorinţelor. Copiii îşi scriu dorinţele pe fâşii de hârtie (tanzaku) şi le atârnă de crengi de bambus tinere. Originea Obon Sărbătoarea sufletelor morţilor; este o sărbătoare budistă a sufletelor strămoşilor. Se crede că în această perioadă sufletele strămoşilor revin pentru a-şi vizita urmaşii. Pe verandele caselor se pun felinare aprinse pentru a întâmpina aceste spirite. La sfârşitul sărbătorii, felinarele aprinse sunt lăsate să plutească pe apă pentru a le ghida drumul înapoi, spre lumea morţilor. Oamenii dansează bon-odori şi se fac ofrande.Perioada sărbătorii Obon este una dintre Umi no

hi

Ziua mării

Această zi consfinţeşte datoria japonezilor faţă de ocean şi dependenţa de acesta. Marchează ziua în care împăratul Meiji s-a întors dintr-o călătorie cu vaporul în

1 Legenda care stă la baza sărbătorii Tanabata („Festivalul Stelelor”) este de origine chineză, dar s-a amestecat şi cu diferite credinţe japoneze. Există mai multe variante ale acestei legende. Aici vom prezenta una dintre ele.

în apropiere de Calea Lactee care luminează cerul de noapte locuia Zeul Cerului, care avea o fiică numită Orihime „ţesătoarea”. Ea ţesea în fiecare zi pânză pentru chimonourile zeilor la războiul de ţesut. Orihime s-a îndrăgostit de Hikoboshi (sau Kengyu) „Păstorul” care avea grijă de cirezile de vaci. Fiind foarte îndrăgostiţi unul de altul, au început să-şi neglijeze îndatoririle şi au atras mânia zeului

Ziua respectului pentru vârstnici

Este o zi în care se exprimă pe de o parte respectul pentru cei are au adunat înţelepciune de-a lungul vieţii, iar pe de alta, speranţa de viaţă îndelungată. Cultura japoneză consideră vârsta înaintată un lucru Echinocţiu Ca şi echinocţiul de primăvară coincide cu o sărbătoarea budistă a morţilor.Otsukimi Obiceiul de a admira luna în noaptea cu lună plină din 15 august, conform calendarului lunar. Pe verandele caselor se fac ofrande către lună, constând din crengi susuki şi turtiţe de orez. În vechime Ziua

sportuluiEste o sărbătoare mai nouă care îşi are originea în ziua deschiderii jocurilor olimpice organizate la Tokyo în 1964. Oamenii se bucură de sport şi mişcare.Ziua

culturiiîn această zi se sărbătoreşte dragostea pentru libertate şi pace. Guvernul şi şcolile acordă distincţii şi premii celor care s-au afirmat prin merite culturale sau şcolare.Shichi-go-

sanîn această zi, fetele de 3 şi 7 ani şi băieţii de 5 ani fac vizite la sanctuarul şintoist îmbrăcaţi în chimonouri speciale. Numerele impare sunt considerate norocoase. Familiile se roagă pentru sănătatea şi creşterea armonioasă a copiilor. Copiii primesc nişte bomboane speciale şi reprezentări ale Ziua muncii în această zi se exprimă respectul pentru muncă. Oamenii îşi mulţumesc unii altora. împăratul oferă zeilor primul orez în cadrul

Solstiţiu Solstiţiul de iarnăZiua naţională

În Japonia ziua naţională coincide cu ziua de naştere a împăratului în funcţie. Actualul împărat, Akihito, este născut pe 23 decembrie.În această zi porţile palatului imperial sunt deschise şi publicul are acces în grădina interioară. Susţinătorii casei imperiale vin în număr mare cu steguleţe, iar Crăciunul Sărbătoare împrumutată din Occident; se manifestă mai ales prin latura comercială.Omisoka Ajunul Anului Nou; se mănâncă toshikoshi soba, tăieţei care simbolizează longevitatea.

Anul Opera712 Kojiki (Mărturia lucrurilor din vechime)

cronică istorică compilată de Ono Yasumaro 720 Nihonshoki (Cronicile Japoniei) cronică istorică compilată de prinţul Toneri şi alţi cărturarieste scrisă în limba chineză

cca 759 Manyoshu („Culegere de zece mii de file” sau „Culegere din toate generaţiile”) prima culegere de waka (poezie japoneză)

Anul Opera! 901 Taketori Monogatari (Povestea tăietorului

debambus)anonimă

prima scriere în genul monogatari „strămoşul tuturor romanelor”905 Kokin wakashu sau Kokinshu (Colecţie de poeme vechi şi noi) compilată de Ki no

Tsurayuki

prima antologie de poezie japoneză waka comandată de guvernprefaţa lucrării e considerată prima ars

Cca 935

Tosa nikki (Jurnalul din Tosa) scris de Ki no Tsurayuki primul jurnal (nikki)

Cca 938 Ise Monogatari (Poveşti din Ise)

prima şi cea mai faimoasă operă aparţinând genului uta- monogatari

Cca 974

Kagero nikki (Jurnalul efemerelor) scris de mama lui Fujiwara no MichitsunaCca

1001 Makura no soshi (Însemnări de căpătâi)

scrisăde Sei Shonagon prima operă în stilul zuihitsuconţine însemnări despre viaţa la Cca

1004 Izumi Shikibu nikki (Jurnalul lui Izumi

Shikibu)scrisă de Izumi Shikibu

Cea 1005

Genji monogatari (Povestea lui Genji) scrisă de Murasaki Shikibu capodopera literaturii japoneze; „primul roman din lume” povesteşte în 54 de volume aventurile prinţului Hikaru Genji (Genji strălucitorul) tablou al vieţii aristocraţieiCca

1060 Sarashina Nikkijurnal scris de fiica lui Sugawara no Takesue

Cca 1120

Konjaku Monogatari (Poveşti de azi şi dedemult)culegere de povestiri cu originea în India, China şi Japonia, majoritatea de Cca

1120 Okagami (Marea oglindă)Cca 1190

Sanka-shu (Antologia unei case din munţi)

Shakyamuni (Buddha istoric) Shaka NyoraiAmitabha (Buddha compasiunii şi înţelepciunii)

Amida Nyorai

Vairochana (Buddha Cosmic) Birushana NyoraiMahavairochana (Buddha

vieţii cosmice) Dainichi NyoraiBhaishajyaguru (Buddha medicinei) Yakushi NyoraiAkshobya Ashuku NyoraiPrabhutaratna Taho NyoraiMaitreya (Budha viitorului) Miroku bosatsuArya-Avalokiteshvara Shokannon

bosatsuEkadashamukha Juichimen Kannon bosatsu

Amoghapasha Fukukenjaku Kannon bosatsu

Sahasrabhuja Senju kannon bosatsuChintamanichakra Nyorin Kannon bosatsu

Hayagriva Bato kannon bosatsu

Chundi Bhagavati Juntei Kannon bosatsuPandaravasini Byakue Kannon bosatsu

Mahasthamaprata Seishi bosatsuManjushri Monju bosatsuSamantabhadra Fugen bosatsuAkashagarbha Kokuzo bosatsu

Kshitigarbha Jizo bosatsu

Vidyaraja Myo-oAchalanatha Fudo Myo-o

Trailokyavijaya Gosanze Myo-oKundali Gundari Myo-o

Yamantaka Dai-itoku Myo-oVajrayaksha Kongoyasha

Myo-oRagaraja Aizen Myo-oMahamayuri Kujaku Myo-o

Atavaka Daigensui Myo-oDeva TenBrahma Bonten

Indra Taishakuten

Kubera BishamontenMahashri Kisshoten

Sarasvati Benzaiten, Benten

Vajrapani Nio

Marichi MarishitenHariti Kariteimo,

Kishimojin Nandikeshvara Kangiten,

ShotenMahakala Daikokuten

Yama EmmatenSkanda Idaten

Dakini DakinitenShensha Dajiang Jinsha Daisho

Sudrishti Myoken bosatsuAgni Katen

Rakshasa Rasetsuten

Vanina Suiten

Vayu FutenIshana IshanatenPrithiviSurya

JitenNitten

Chandra Gatten

BIBLIOGRAFIE

Acsan Ion. 1995. Ţara cireşilor în floare. Poezia Japoniei. Bucureşti: Grai şi suflet - Cultura Naţională

Akima Toshio. 1993. „The Origins of the Grand Shrine of Ise and the Cult of the Sun Goddess Amaterasu Omikami", Japan Review, 4: 141-198

Ambros Barbara. 2006. „Geography, Environment, Pilgrimage”, in Swanson Paul, Chilson Clark, (editori), p. 289-308

Amino Yoshihiko. 2000. „Nihon to wa nani ka? Tokyo: Kodansha

Angles Jeffrey. 2001. „Watching Commoners, Performing Class: Images of the Common People in the Pillow book of Sei Shonagon”, Japan Review, 13: 33-65

Ashkenazi Michael. 2003. Handbook of Japanese Mythology. Oxford: Oxford University Press

Berthier François. 1984. Les Temps d'avant l'histoire Paris: Publications Orientalistes de France

Brower H. Robert, Miner Earl. 1961 .Japanese Court Poetry. Standford: Standford University Press

Brown M. Delmer (editor). 1993. The Cambridge History of Japan Volume

I: Ancient Japan, Cambridge: Cambridge University Press

250

Bukkyo Dendo Kyokai. 1966. The Teaching of Buddha, (ediţia a 65-a). Tokyo: Kosaido Printing Co.

Carlqvist Andes. 2007. „A Natural Treasury: Plants and Animals in Izumo Fudoki”, Japan Review, 19: 77-105

Cranston A. Edwin.1993. „Asuka and Nara Culture: literacy, literature and music”, în Brown M. Delmer (editor), p. 453-503

Crombé Veronique. 1995. „Prezentarea budismului”, în Gaudin Phillippe (editor), p. 358-407

Davis Roger, Ikeno Osamu. 2002. The Japanese Mind. Understanding Contemporary Japanese Culture. Boston, Rutland, Vermont, Tokyo: Tuttle Publishing

Doamna Murasaki. 1969. (traducere H.Y. Stahl) Genji. Bucureşti: Editura pentru literatură Universală

Doi Takeo. 1973. The Anatomy of Depencence. New York: Kodansha

Earhart E. Byron. 1997. (ediţia a II-a), Religion in the Japanese Experience. Sources and Interpretations, Wadsworth Cengage Learning

Elisseeff Danielle, Elisseeff Vadime. 1996. Civilizaţie japonezi, (trad. Irina D. Izverna, Irina Mavrodin). Bucureşti: Editura Meridiane

Elisseeff Danielle. 2001. Histoire du Japon. Paris: Edition du Rocher

Elisseeff Danielle. 2007. Confucius. Cuvântul în acţiune. Colecţiile Cotidianul. Enciclopedica (trad. Gabriel Fornica-Livada), Bucureşti: Univers

Ellwood Robert. 2008. Introducing Japanese Religion. New York and London: Routledge

Focşeneanu Anca. 1998. „Christian Art of 7th- 8th

Centuries and Japanese Esoteric Buddhist Art. A theology of Image”, Studia Universitas Babes-Bolyai, XLIII, 4: 93-99

Focşeneanu Anca (ed). 2013. Topics in Japanese

251

Gaudin Philippe (editor). 1995. (trad. Sanda Aronescu). Marile Religii.Bucureşti. Editura Orizonturi: Editura Lider

Guillamaud Jean. 2002. Histoire de la Literature japonaise. Paris: Ellipses Hakeda S. Yoshito. 1972. Kukai. Major Works, translated, with an account of his life and a study of his thought, New York, London: Columbia University PressHall John Whitney. 1971. Japan - From Prehistory to Modern

Times.Rutland, Vermont, Tokyo: Charles E. Tuttle

Company Hardacre Helen. 2006. „State and religion in Japan”, in Swanson Paul, Chilson Clark, (editori), p. 274-289 Havens Norman. 2006. „Shinto” în Swanson Paul, Chilson Clark, (editori), p.14-37Hearn Lafcadio. 1988. într-o reşcă de ceai. (trad.

Radu Săndulescu). Bucureşti: UniversHenshall, K. 1999. O istorie a Japoniei - De la epoca de piatră

la superputere, Bucureşti: Editura ArtemisInoue Mitsusada, Brown Delmer. 1993. The Century of

Reform, in Brown M. Delmer (editor), p. 163-220

Ishii Susumu et al. 2005. Shosetsunihonshi. Tokyo: Yamakawa shuppan. Kadokawa. 2011. Kojiki. Tokyo: Kadokawa bunkou Kamenarovic, Ivan P. 2002. China

clasica, Bucureşti: BIC ALL Keane Mark P. 2004. Japanese Garden Design. Boston, Rutland, Vermont, Tokyo: Tuttle PublishingKeene Donald. 1991. Literatura japoneză (trad. Doina

şi Mircea Oprită), Bucureşti: UniversKEK Kokusai koryukai. 1989. Taiken shiyo nihon no

bunka. Tokyo. ApurikottoKidder J. Edward. 1993. „The Earliest Societies in

Japan”, în Brown M. Delmer (editor), p. 48-107

252

Kojiro Naoki. 1993. „The Nara State”, (trad. Felicia Bock) in Brown M. Delmer (editor), p. 221-267

Kornicki P.F., McMullen I.J. 1996. Religion in Japan. Arrows to heaven and earth, New York: Cambridge University Press Koschmann Victor, Oiwa Keibo, Yamashita Shinji (editori). 1985. International Perspectives on Yanagita Kunio and Japanese Folklore Stuides, NY: China-Japan Program, Cornell UniversityKuroda Toshio. 1993. „Shinto in the History of

Japanese Religion”, în Mullins R. Mark, Shimazono Susumu, Swanson L. Paul (editori), p. 7-30

Lebra T. Sugiyama. 1976. Japanese Patterns of Behaviour. Honolulu: University of Hawai’i Press

Lee Kwang-kyu, Linskey Joseph P. 2003. Korean Traditional Culture. Seoul: Jimoondang

Lee O-Young. 1982. The Compact Culture. The Japanese Tradition of „Smaller is Better”. Tokyo, New York, London: Kodansha International

Liiceanu Ştefan. 1998. „Religia în societatea niponă”. Secolul XX, 11- 12/1998: 41-73.

Li You-Zheng. 1997. The Structure of the Chinese Ethical Archetype.Frankfurt, Berlin, Bern, New York, Paris,

Wien: Peter Lang McCullough H. William. 1999. The Heian Court 974-1070, in Shively H. Donald, McCullough H. William (editori), p. 20-96 McCullough H. William. 1999. „The Capital and its Society”, in Shively H. Donald, McCullough H. William (editori), 97-128 McCullough Craig Hellen (editor). 1990. Classical Japanese Prose. An Anthology, Standford: Standford Universiy Press.McCullough Hellen Craig. 1999. „Aristocratic

Culture”, în Shively H.

253

Matsui Yoshikazu (ed). 1982. Îndreptar pentru înţelegerea poporului şi culturii japoneze, Bucureşti: Universitatea din Bucureşti

Matsumae Takeshi. 1993. „Early Kami Worship” (trad. Janet Goodwin), in Brown M. Delmer (editor), 317-358

Matsumura Kazuo. 2006. „Ancient Japan and Religion”, in Swanson Paul, Chilson Clark (editori), p. 131-144

Matsunaga Daigan & Alice. 1992. Foundation of Japanese Buddhism vol. I, Los Angeles-Tokyo: Buddhist Book International.

Matsunami Kondo. 2006. Essentials of Buddhist Images. A Comprehensive Guide to Sculpture, Painting and Symbolism, Tokyo: Omega-Corn, Inc.

Maxwell Catherine. „Japan’s Regional Diversity. Kansai vs. Kanto”, Omusubi 16, Sydney: Japan Foundation Sydney, p. 1, http: // www.jpf.org.au/06_newsletter/hitokuchi_3new.pdf

Miner Earl, Odagiri Hiroko, Morell Robert. 1985. The Princeton Companion to Classical Japanese Literature, New Jersey: Princeton University Press

Mori Masato. 1982. „Konjaku Monoghatari-shu. Supernatural creatures and Order”, Japanese Journal of Religious Studies, 9/2-3 iunie septembrie

Morton Leith. 2003. Modern Japanese Culture. The Insider View. New York: Oxford University Press

Mullins R. Mark, Shimazono Susumu, Swanson L. Paul (editori). 1993. Religion and Society in Modern Japan. Berkley: Asian Humanities Press

Nakamura Hajime. 1997. Orient şi Occident. O istorie Comparată a ideilor. Bucureşti: Humanitas.

NHK Overseas Broadcasting Department. 1997. Eigo de hanasu nihon no bunka. Japan as I see it. Tokyo:

254

Noma Seirokul986. The Arts of Japan (vol. I, II). (trans. Glen Webb). Tokyo, New York, San Francisco: Kodansha International ltd.

Okakura Kakuzo. 1989. The Book of Tea (trad. Urasenke Foundation), Tokyo, New York, Londra: Kodansha International

Ono Sokyo. 1962. Shinto. The Kami Way. Tokyo: Charles E. Tuttle Publishing

Owada Tetsuo. 2010. Eigo taiwa de manabu nihon no rekishi. Tokyo: Nihonbungeisha

Picken D.B. Stuart. 2004. Sourcebook in Shinto. Selected Documents. Greenwood Publishing Group

Reader Ian. 2006. „Folk Religion”, în Swanson Paul, Chilson Clark, (editori), p. 65-90

Reischauer, Edwin. 1981. Japan. The Story of a Nation, (a III-a ediţie). Tokyo: Charles E. Tuttle Co

Reischauer, Edwin, Jansen B. Marius. 1995. The Japanese Today. Change and Continuity. Cambridge, Massachusetts, London: The Belknap Press of Harvard University Press

Sabata Toyoyuki. 1997. „The Rice Cultivation-Oriented Culture of Japan”, în NHK Overseas Broadcasting Department, 103-124

Sakamoto Taro. 1971. Japanese History, Tokyo: The International Society for Educational Information, Inc.

Salmon Patricia. 1977. Japanese Antiques. With a Guide to Shops. Tokyo: A1 Publishers

Sansom George. 1963. A History of Japan (vol 1-3). Tokyo: Charles & Tuttle Company

Screech Timon, Price Margaret, Oshima Mark Akira (editori). 1999. Torendo eigo nihonzukaijiten (Trend Illustrated Japanese-English Dictionary of Things Japanese), Tokyo:

255

Shively H. Donald, McCullough H. William (editori). 1999. The Cambridge History of Japan Volume II, Heian Japan. Cambridge: Cambridge University Press

Siefert Rene. 1997. Man.Yoshu. Livres I a III. Paris: POF/Unesco

Simu Octavian. 1994. Dicţionar de literatură japoneză. Bucureşti: Albatros

Singer Kurt. 2002. The Life of Ancient Japan. Richmond: Japan Library

Sonoda Koyu, Brown Delmer. 1993. „Early Buddha Worship”, in Brown M. Delmer (editor), p. 359-414

Smith Richard Gordon. 1995. Ancient Tales & Folklore of Japan. London: Senate

Stanley-Baker Joan. 1984. Japanese Art. London: Thames and Hudson

Stone I. Jacqueline. 2006. „Buddhism” in Swanson Paul, Chilson Clark, (editori), 38-65

Sugimoto Yoshio. 2003. An Introduction to Japanese Society, New York: Cambridge University Press

Sumia Haruya. 1991. „Compendiu de literatură japoneză”, în Donald Keene, Literatura japoneză (trad. Doina şi Mircea Opriță), Bucureşti: Editura Univers

Suzuki Daizets. 1964. An Introduction to Zen Buddhism. New York: Evergreen Black Cat Grove

Swanson Paul, Chilson Clark, (editori). 2006. Nanzan Guide to Japanese religions. Honolulu: University of Hawai’i Press

Tazawa Yutaka, Matsubara Saburo, Okuda Shunsuke, Nagahata Yasunori. 1974. Panorama de l'histoire Culturelle du Japon, Ministere des Affaires Etrangeres

Tomita Mika et al. 2012. Urban Images of Kyoto: Kyoto Culture and Its Resources. Kyoto: Nakanishiya

256

Varley Paul. 2000. Japanese Culture, (ediţia a IV-a), Honolulu: University of Hawai’i Press

Vişan Florentina. 2008. Prelegeri de Confucianism. Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti

Vişan Florentina. 2012. Prelegeri de Confucianism II. Cărţile Confucianiste: Marea învăţătură si Mijlocul Invariabil, Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti

Weiming Tu, Tucker Mary Evelyn. 2004. Confucian Spirituality. New York: The Crossroad Publishing Company

Weinstein Stanley. 1999. „Aristocratic Buddhism”, in Shively H. Donald, McCullough H. William (editori), p. 449-516

Yoshida Kazuhiko. 2006. „Religion in the Classical Period”, Swanson Paul, Chilson Clark,

Surse electronice:

http: //www.onmarkproductions.com (Mark Shumacher), accesat la 21 martie, 2014

http: //www.jref.com/japan/history, accesat la 24 februarie, 2014 http: //heritageofjapan.wordpress.com, accesat la

HĂRŢIy

1. Arhipelagul japonez.prefectures.jpg

258

Map Key

Elevati

onFeet above sea level

5000-13000 2000-50001000-2000

500-1000

0-500

sea level

2. Poziţia geografică a JaponieiAt-JAPAN.html

259

JAPAN

3. Principalele oraşeof-japan-islands.html

Hokkaido , Sapporo

HonshuTokyo

Kyoto ►NagoyaHiroshima

OsakaFukuoka

Nagasaki ShikokuKyushu

260

4. Unităţile administrative: regiunile şi prefecturileSursa: http:

Hokkaido

1. Hokkaido

Tohoku2. Aomori3. I wale4 Miyagi5 Akita6. Yamagata7. Fukushima

KantO8. Ibaraki9. Tochigi10. Gunma11. Saitama12. Chiba13. Tokyo14. Kanagawa

Chubu15. Niigata16. Toyama 17. Ishikawa 18. Fukui19. Yamanashi20. Nagano21. Gifu22. Shizuoka23. Aichi

Kansai

24. Mie25. Shiga26. Kyoto 2 7. Osaka28. Hyogo29. Nara30. Wakayama

Chugoku

31. Tottori32. Shimane33. Okayama34. Hiroshima35. Yamaguchl

Shikoku

36. Tokushima37. Kagawa38. Ehime39. Kochi

Kyushu & Okinawa40. Fukuoka41. Saga42. Nagasaki43. Kumamoto44. Oita45. Miyazaki46. Kagoshima47. Okinawa

LISTA FOTOGRAFIILOR.

1. Câmp de orez în prefectura Akita

2. Poartă torii, simbolul sanctuarului şintoist (Meiji Jingu, Tokyo)

3. împletitură shimenawa din spice de orez care delimitează spaţiul sacru în şintoism

4. Vulpea, simbolul sanctuarelor şintoiste de tip Inari

5. Succesiune de porţi torii (sanctuarul Fushimi Inari, Kyoto)

6. Sanctuar şintoist în pădure

7. Templu budist - poartă (Kyoto)

8. Pagodă a unui templu budist

9. 6 statui ale lui Jizo

10. Grădină japoneză toamna (prefectura Akita)

11. Kyoto astăzi (maiko - gheişă ucenică)

C U P R I N S

INTRODUCERE/5JAPONIA ASTĂZI. DATE GENERALE/15

Caracteristici geografice.Aşezarea/15Date demografice/17Relieful/20Relieful şi cultura/22Clima şi calamităţile naturale/23Flora şi fauna/25

Flora/26Fauna/28

Resursele naturale/30Dezvoltarea urbană/31Unităţile administrative/32Zonele culturale Kanto şi Kansai/33Sărbătorile oficiale/35

FONDUL CULTURAL TRADIŢIONAL/39Shinto (Calea zeilor)/40

Origini/41Definiţia zeilor kami/42Cosmologia şi clase de zei/44Concepte cheie ale shinto/48Sanctuarul jinja/50Sărbătorile/52Tipuri de shinto/54Mituri japoneze/55

„Crearea insulelor japoneze”/55

268

„Călătoria lui Izanagi în Yomi” /56„Naşterea lui Amaterasu, Tsukiyomi şi Susano-wo”/57„Crimele lui Susano-wo şi grota lui Amaterasu”/58„Susano-wo şi dragonul cu opt capete”/60„Zeul Okuninushi”/60„Supunerea zeilor de pe pământ de către zeii din cer”/61

Daoism. Şcoala Yin-Yang. Confucianism/62

Daoism. Yin-Yang şi cele cinci elemente/63

Confucianismul/66Calendarul/70

Budismul/74

Origini/74

Viaţa lui Buddha/75

Doctrina/79

Cele două ramuri: Hinayana şi Mahayana/82

Panteonul budist/84

Cosmologia budistă/86Iconografia budistă/88Parabole, legende şi povestiri budiste /91

Parabolele din Sutra Lotusului/91Povestiri/94

EPOCILE ISTORICE/99Periodizare/99

Apariţia omului în Japonia.

Originile poporului japonez/101

Epoca veche/103

Perioada Jomon (10.000 Î.Hr. - 300 î.Hr.).Primii locuitori şi ceramica lor/103

Caracteristici generale/103Viaţa oamenilor/105Apariţia credinţelor/107Cultura materială/109Uneltele de piatră şlefuită/109

269

Ceramica/111Alte artefacte/112

Perioada Yayoi (300 î.Hr. - 300 d.Hr.).Agricultura şi utilizarea metalului/113

Caracteristici generale/113Apariţia culturii Yayoi/114Viaţa oamenilor. Comunităţile agricole, orezul şi metalul/115Apariţia clanurilor şi a primelor unităţi politice/117Manifestări religioase/121Japonia în cronicile chineze/122Cultura materială/123Obiectele de bronz/123Ceramica/124

Perioada Kofun (300 - 593)/ 126Caracteristici generale/126Contextul politic intern şi extern.Formarea statului imperial timpuriu: Yamato/128Zona Yamato şi procesul de unificare/131Consolidarea statului/133Sistemul uji-kabane/133Imigranţii coreeni (Toraijin)/134Religia şi cultura/135Mormintele kofun/135Manifestările religioase/139

EPOCA CLASICĂ/141Perioada Asuka (593-710)/ 142

Caracteristici generale/142Introducerea budismului în Japonia/145Primii paşi către statul centralizat- împărăteasa Suiko şi regentul Shotoku Taishi/148

Promovarea budismulului/148Măsuri administrative şi politice/149Numele Japoniei şi relaţiile diplomatice/151

Marile schimbări administrative după model chinez/154

Declinul clanului Soga şi Reformele Taika/154împăratul Temmu şi codul Taiho ritsuryo/157

Arta budistă/163

270

Perioada Nara (710-794)/ 167

Caracteristici generale/167

Construirea primei capitale fixe după model

chinezesc/169

Contextul politic şi social/171

Nara şi instituţiile Taiho/173

Viaţa religioasă. Budismul ca religie de stat/175Cele şase secte din Nara,sistemul Kokubunji şi Marele Buddha/175Budismul popular/177Budismul şi societatea. învăţământul şi ştiinţele/178

Arta/180Arhitectura şi sculptura/180

Literatura/183Poezia/183Istoriografia/186Gazetele geografice Fudoki/189

Muzica şi dansul/190Grădinile/191

Epoca Heian (794-1185)/192

Caracteristici generale/192

Noua capitală/194

Contextul socio-politic/195Regenţii Fujiwara şi sistemul insei/196Declinul aristocraţiei. Apariţia samurailor/197

Viaţa la Curtea imperială în perioada Fujiwara/200Preocuparea pentru estetic/201Rolul poeziei/201îmbrăcămintea şi locuinţele/202Căsătoria. Obiceiurile/203

Viaţa religioasă/205Religiile oficiale. Noile şcoli de budism/206

Sincretismul shinto-budism şi religiile populare/211Arta/212

Arta Jogan/213Arta Fujiwara/215

271

Arta laică/216Arhitectura şi arta grădinilor/219Literatura/220Poezia/222Proza/224Conceptele estetice/230

ANEXE/233

Lista împăraţilor Japoniei/233

Lista regenţilor Fujiwara din epoca ............Heian/236

Descrierea principalelor sărbători/237Literatura japoneză în epoca clasică/243

Perioada Nara/243Perioada Heian/244

Tabel al principalelor zeităţi budiste

- numele originale şi numele japoneze/246

BIBLIOGRAFIE/249

HĂRŢI/257

LISTA FOTOGRAFIILOR/261

Anca Focșeneanu a absolvit în 1996

Secţia de limba şi literatura japoneză aFacultăţii de Limbi si Literaturi străine

a Universităţii din Bucureşti. În perioada2000-2002 a urmat un masterat de ling-vistică japoneză la Universitatea Nanzandin Japonia, iar în 2003 a obţinut titlulde doctor în filologie la Universitateadin Bucureşti.

În prezent este conferenţiar la Departamentul de Limbi şi Literaturi Orientale al Universităţii din Bucureşti şi directorul Centrului de Studii Japoneze al aceleiaşi instituţii. In 2011 a fost aleasă vicepreşedinte al Asociaţiei profesorilor de limba japoneză din Europa (AJE).

Din 2010 organizează anual la Bucureşti un simpozion internaţional de studii japoneze care reuneşte cercetători din Europa şi Japonia.

A publicat şi a coordonat studii de limbă şi cultură japoneză, printre care Onomatopeele limbii japoneze în perspectivă tipologică (EUB, 2006) şi