Clasa Ascomycetae

• ciuperci care au ca organ caracteristic asca în care se formează ascosporii.

• Talul lor este un miceliu septat, fiecare celulă având un singur nucleu, prin urmare se caracterizează prin miceliu primar, cu excepţia celor din ordinul Taphrinales, care deşi ascomicete trăiesc prin miceliu secundar şi de unele acomicete inferioare la care talul este un dermatoplast. Ca forme de rezistenţă au strome şi scleroţi.

• Ascomicetele sunt ciuperci saprofite şi parazite.• Înmulţirea vegetativă se realizează prin porţiuni de hife,

scleroţi, înmugurire (drojdiile). Pe cale asexuată se înmulţesc prin spori, mai frecvente fiind conidiile care se formează pe miceliul primar prin fragmentarea acrogenă a conidioforilor.

• Sporii caracteristici sunt ascosporii, care se formează câte 4-8 sau mai mulţi în asce, care sunt un tip de sporangii. Ascele iau naştere întotdeauna în urma unui proces sexual, iar formarea ascosporilor este precedată de o diviziune reducţională.

• Înmulţirea sexuală este o heterogametangiogamie caracteristică numită ascogamie. Ciclul biologic este următorul: ascosporii cu potenţe diferite germinează rezul-tând micelii primare heterotalice cu potenţialităţi + şi - ;

• pe unul din cele două micelii, dintr-o celulă va lua naştere organul sexual mascul, anteridiul, iar pe celălalt ascogonul (gametocist ♀); prin diviziunea nucleului din anteridiu vor rezulta mai mulţi nuclei cu rol de gameţi masculi; ascogonul are formă de butelie, prezentând o porţiune mai umflată la bază şi un gât numit trichogin; în ascogon se află numeroşi nuclei cu rol de oosfere.

• La maturitate anteridiul fecundează ascogonul (ascogamie), conţinutul său vărsându-se în ascogon, având loc plasmogamia, iar nucleii se alătură doi câte doi, rezultând ascogonul fecundat cu nucleii perechi. La scurt timp ascogonul fecundat germinează formându-se nişte evaginaţii, care ulterior vor creşte, celulele se vor divide şi vor da naştere hifelor ascogene, pluricelulare, fiecare celulă binucleată, ele reprezentând miceliul secundar, de scurtă durată. Creşterea hifelor ascogene se face de obicei prin celula terminală care duce la formarea ascelor. Până la urmă în celula terminală are loc cariogamia, rezultând un nucleu diploid. Această celulă zigot devine ască, nucleul diploid se divide reducţional şi adesea de două ori normal, rezultând în majoritatea cazurilor 8 nuclei haploizi care se înconjoară cu citoplasmă şi membrană devenind ascospori închişi în ască.

• În ciclul biologic al ascomicetelor, între haplofază (miceliul primar) şi diplofază (zigot) se interpune dicariofaza, reprezentată de hifele ascogene, de scurtă durată.

• Există o alternanţă de generaţii: o generaţie sexuată haploidă, reprezentată prin miceliul primar şi o generaţie sporofitică alcătuită din miceliul secundar dicariotic şi zigotul diploid.

• La unele ascomicete, ascele rămân la suprafaţa miceliului, neînvelite, constituind subclasa Gymnoascomycetidae, dar la cele mai multe specii, după formarea ascelor, miceliul primar se dezvoltă mult, înconjoară ascele, constituind corpuri sporifere: cleitotecii, peritecii şi apotecii; ciupercile cu corpuri sporifere se încadrează în subclasa Carpoascomycetidae.

Subclasa Carpoascomycetidae

• Ciupercile care aparţin acesteia au ascele descoperite, direct pe miceliu. Se împart în două ordine: Protascales şi Exoascales (Taphrinales).

• Ordinul Protascales cuprinde reprezentanţi care au talul fie un dermatoplast, fie un miceliu primitiv. Toate sunt microscopice, se hrănesc saprofitic.se înmulţesc vegetativ prin înmugurire, asexuat prin ascopori, iar sexuat prin izogamie sau chiar somatogamie. Ascele se pot forma în urma unui proces sexual sau chiar fără ca acesta să aibă loc, apogam.

• O importantă parte a reprezentanţilor au importanţă practică deosebită, producând fermentaţia alcoolică şi dospirea pâinii.

• Saccharomyces cerevisiae, drojdia de bere este o ciupercă saprofită unicelulară, micros-copică, cu celule ovale, alcătuite din membrană, citoplasmă şi nucleu, care prin înmugurire devin colonii. În stadii de bătrâneţe, unele celule, prin diviziunea nucleului, se transformă în asce cu câte 4 ascospori, fără a avea loc procesul sexual. Alteori procesul sexual poate fi precedat de o somatogamie

• Cu ajutorul enzimei numită zimază, drojdia produce o fermentaţie alcoolică transformând glucidele din malţul de orz sau din făina de grâu în alcool etilic şi dioxid de carbon.

• Drojdiuţa aflată în comerţ este o cultură pură a acestei ciuperci. Compoziţia chimică a drojdiei constă în: enzime: invertază, maltază, dextrinază, glicogenază, zimază, carboxilază, lipază, protează; proteine (50 %) cerevizina, zimocazeina, fungisteroli, ergosterol, zimosterol, glucide (20-30 %), substanţe minerale (10 %) a căror principale componente sunt P, K, Mg, vitamine, în principal din complexul B, în cantităţi mai mici A, C, D, E.

• În afară de panificaţie şi de fermentaţia berii, se utilizează în industria de medicamente pentru obţinerea prin antoliză a produsului “Extractum faexi medicinales siccum”, care intră în compoziţia drajeurilor de complex B; serveşte ca materie primă pentru obţinerea ergosterolului şi acizilor nucleici. Se mai extrage complexul enzimatic, cu multiple utilizări. Drojdia uscată sau proaspătă se utilizează în medicina umană şi veterinară. Cea uscată se foloseşte ca excipient pilular. În stare proaspătă sau sub formă de drajeuri de vitamina B, este folosită în avitaminoze, astenie, surmenaj, în tratamentul dermatozelor şi furunculozelor, precum şi în cazuri de de funcţionare deficitară a tractului gastrointestinal. Pentru a evita sterilizarea intestinului şi spolierea acestuia de vitaminele B se prescrie ca adjuvant în tratamentul cu antibiotice. Sub formă de emulsie poate fi utilizată extern în afecţiuni ale mucoasei vaginale.

• S. elipsoideus produce fermentaţia vinului, iar S. apiculatus cea a cidrului.

• Mycotorula albicans atacă mucoasa bucală a sugarilor.

• Genul Eremascus are importanţă filogenetică, speciile sale având miceliul din hife care se destramă uşor, ca şi Endomyces cu înmulţire sexuată asemănătoare ascogamiei, fapt care le apropie de ascomicetele superior organizate.

Ordinul Taphrinales

• Cuprinde ciuperci cu miceliul filamentos, ramificat, care trăiesc ca parazite intercelular, deformând organele pe care le parazitează. Ca excepţie, aceste ciuperci trăiesc prin miceliul secundar. Procesul sexual este o somatogamie; organele sexuale şi conidiile lipsesc.

• Taphrina prunii produce deformarea prunelor, numite popular „hurlupi”. Ea parazitează intercelular în ovarul florilor, iar la formarea fructelor acestea nu prezintă endocarp, mezocarpul este hipertrofiat, cad timpuriu. Sub epicarpul fructelor se formează asce cu câte 8 ascospori .

• T. deformans parazită la piersic, produce băşicarea frunzelor prin hipertrofierea parenchimului dintre nervuri.

• T. cerasi produce boala numită „mături de vrăjitoare” la cireş, vişin, ciuperca producând dezvoltarea exagerată a mugurilor adventivi.

Subclasa Carpoascomycetidae

• reuneşte ascomicetele cu ascele protejate de corpuri sporifere.

• Ele sunt împărţite în diferite ordine în funcţie de corpurile sporifere pe care le formează.

Ordinul Plectascales.

• Ciupercile din acest ordin au ca şi corpuri sporifere caracteristice cleistoteciile sau cleistocarpiile, perfect închise care pun în libertate sporii doar prin dezagregarea lor la maturitate. Cele mai multe sunt saprofite, trăind pe sol sau diferite produse alimentare producând mucegaiuri.

• Asexuat se înmulţesc prin conidii, ce se formează pe conidiofori simpli, măciucaţi sau ramificaţi. Înmulţirea sexuată este ascogamie, proces în care ascogonul şi anteridiul se împletesc pentru realizarea actului sexual, de unde vine şi numele (plectos gr. = împletire).

• Genul Aspergillus are conidioforii simpli şi măciucaţi la capăt. De jur împrejur pe măciucă se află sterigme, pe care se formează conidiile în lanţuri.

• A. niger este cel mai frecvent, producând mucegaiuri pe fructe, alimente şi uneori produce micoze la om.

• A. fumigatus produce o boală asemănătoare tuberculozei. Din ciupercă se extrage antibioticul numit fumigatina.

• Genul Penicillium cuprinde ciuperci saprofite, cu conidiofori ramificaţi digitat în partea superioară, având aspectul de pensulă. La capetele ramificaţiilor se află sterigme şi ele ramificate, de pe care se desprind conidiile în lanţ. Trăiesc pe fructe coapte, alimente, manifestându-se sub forma unor pete verzi.

• P. notatum se dezvoltă pe fructe coapte, marmelade, compoturi, producând un mucegai verde. Din el şi din P. chrysogenum se extrage penicilina, iar din P. claviforme-claviformina. P. roquefortii se foloseşte la fabricarea caşcavalului de Roquefort.

Ordinul Perisporiales (Erysiphales)

• cuprinde reprezentanţi ectoparaziţi care produc boli numite „făinări” şi puţine specii endoparazite. Ascele sunt închise în cleistotecii. Înmulţirea asexuată se face prin conidii de tip Oidium care iau naştere prin fragmentarea unor conidiofori scurţi, cu aspectul unor şiraguri de mărgele, care în cantităţi mari apar la suprafaţa unor organului atacat sub forma unei pulberi ca o făină

• Înmulţirea sexuată este o ascogamie, rezultând ascele, care pot fi una (monoasce) sau mai multe (poliasce) închise în cleistotecii, pre-văzute cu fulcre simple sau ramificate, criterii de identificare taxonomică.

• Forme de fulcre la Erysiphaceae: 1 - Phyllactinia; 2 - Erysiphe şi Sphaeroteca; 3-8 - Uncinula; 9-13 - Microsphaera, 14-16 – Podosphaera.

• Sphaeroteca mors-uvae produce făinarea la agriş (Ribes grossularia). Este un gen cu cleistotecii monoasce, cu fulcre simple, neramificat. Atacă frunzele şi fructele, acoperindu-le cu un miceliu albicios, pe care se formează conidiile de tip Oidium. Spre toamnă, în urma ascogamiei, se formează ascele cu 8 ascospori, închise în cleistotecii brune. Erysiphe graminis este o specie polifagă care produce făinarea la diferite specii de graminee. Are cleistotecii poliasce, cu fulcre simple

• Mycrosphera abbreviata (M. quercina) atacă diferite specii de Quercus. Cleistoteciile sale sunt poliasce, iar fulcrele ramificate dichotomic.

• Uncinula necator atacă viţa de vie şi are apendicii răsuciţi.

• Combaterea făinărilor se face cu substanţe pe bază de sulf.

• 1 - Sphaeroteca mors-uvae: a - cleistoteciu; b - ască cu ascospori; 2 - Microsphaera abreviata: cleistoteciu; 3 - Uncinula necator: cleistoteciu.

Ordinul Pyrenomycetales

• Majoritatea acestor ciuperci sunt parazite pe plante şi au ca şi corp sporifer caracteristic, periteciul.

• Vegetativ se înmulţesc prin scleroţi

• asexuat prin conidii

• sexuat prin ascogamie.

• Una din ciupercile cele mai reprezentative este Claviceps purpurea, popular „cornul sau pintenul „secarei. Ciclul de dezvoltare al acestei specii este următorul: primăvara ascosporii ajung pe stigmatul florilor de secară, unde germinează şi dau naştere la filamente miceliene care pătrund până în ovar; miceliul creşte, umple ovarul care devine steril; prin împletirea hifelor miceliene, în ovar iau naştere strome pe care se formează conidiofori cu conidii ovoide, unicelulare.

• Conidiile sunt înglobate într-un suc zaharat care atrage insectele propagând astfel ciuperca. Această formă conidiană se numeşte Sphacela segetum. În locul cariopselor de secară în ovar se formează scleroţii ciupercii. Aceştia constituie împletiri compacte de miceliu, mai strânse la exterior formând un paraplectenchim şi mai laxe la interior generând un prosoplectenchim. Au culoarea neagră şi forma curbată. Ei cad pe sol în timpul secerişului, iernează în mirişti, iar primăvara dau naştere la nişte strome măciucate, cu aspect de ac cu gămălie, de culoare roz-aprins.

• În aceste strome se formează organele sexuale, ascogoanele şi anteridiile, din care în urma fecundării vor rezulta ascele cu ascosporii. Ascele sunt învelite în peritecii care se formează la periferia stromei. Forma ascei este alungită, în fiecare ască aflându-se câte 8 ascospori, filamentoşi, hialini care la maturitate sunt duşi de vânt pe filamentul florilor de secară unde vor germina şi ciclul reîncepe.

• Scleroţii, cunoscuţi în farmacie sub numele de Secale cornutum şi sunt întrebuinţaţi în medicină datorită con-ţinutului lor în principii active precum: er-gotina cu acţiune hemostatică şi sfacelina care produce contracţia muşchilor netezi. Consumaţi de către om şi animale aceşti scleroţi sunt deosebit de toxici, producând tulburări nervoase, asemănătoare epilepsiei.

• Claviceps purpurea: 1 - spic atacat; 2 - miceliu cu conidii; 3 - scleroţi germinaţi cu strome: 4 - secţiune prin stromă; 5 - periteciu; 6 - asce; 7 - ascospori.

• Există şi ciuperci cu stroma viu colorată precum Polystigma rubrum, care atacă frunzele de prun, pe care apar pete de culoare portocaliu-roşietică. Acestea sunt stromele, în care vara se formează picnidii cu picnospori iar primăvara are loc ascogamia. Combaterea se face cu zeamă bordeleză 1 %.

• Nectria cinnabarina atacă ramurile pomilor fructiferi, dar şi ale arborilor din păduri, la suprafaţa cărora se formează strome punctiforme, roşii.

• La măr Venturia inaequalis produce boala numită „pete cenuşii” pe frunze şi fructe şi „rapănul ramurilor”. Plantele atacate prezintă fructe pătate de calitate inferioară.

• V. pirina produce aceeaşi boală la păr.• Mycosphaerella sentina atacă, de asemenea

părul, producând pete de culoare albicios-cenuşie, în care se formează picnidiile cu picnospori şi mai târziu ascele cu ascospori.

Ordinul Discomycetales

• ciuperci parazite sau saprofite al căror corp sporifer caracteristic este apoteciul. Acesta poate avea forme variate:disc, farfurioară, cupă, de consistenţă tare sau cărnoasă, iar dimensiunile între câţiva microni şi 10-15 cm diametru.

• Stratul fertil numit strat himenial, alcătuit din asce şi parafize, căptuşeşte partea larg deschisă a apoteciului, care uneori are porţiunea inferioară puternic dezvoltată, care poate fi comestibilă.

Familia Sclerotiniaceae

• care reuneşte în special discomicete parazite, cu apotecii mici. Cele mai multe au scleroţi.

• Sclerotinia (Monilinia) fructigena produce putregaiul brun şi mumifierea fructelor de măr, păr, gutui, boală numită „monilioză”. Pe fructele atacate apar pete galben-cafenii, în care se dezvoltă mici perniţe circulare (sporodochii), formate din conidiofori scurţi care poartă conidii în lanţuri simple sau ramificate.

• Forma conidiană se numeşte Monilia fructigena, care răspândeşte ciuperca pe tot timpul verii, cu ajutorul vântului. În condiţii umede fructele putrezesc, iar când este secetă se mumifiază.

• S. laxa produce acelaşi tip de boală la cireş, vişin, prun, cais etc.

• S. fuckeliana parazitează mai multe plante, dar la viţa de vie produce pagube însemnate, mucegăind boabele de struguri.

• S. sclerotiorum este o ciupercă polifagă atacând diferitele legume şi floarea soarelui, la care produce putregaiul bazei tulpinii şi rădăcinii. Produce scleroţi tari, de 1-2 cm lungime ca forme de rezistenţă la iernare.

familia Phacidiaceae

• Rhytisma acerinum parazită pe diferitele specii de Acer

• produce pe frunze pete negre (stromele) în care se formează picnidiile cu picnospori.

familia Pezizaceae

• ciuperci saprofite precum Peziza cupularis, Peziza aurantia cu corpul sporifer în formă de păhărel pedunculat, cărnos de culoare galbenă.

Familia Helvellaceae

• cuprinde ciuperci saprofite cu corpuri sporifere mari şi cărnoase.

• Ele sunt alcătuite din picior şi o regiune fertilă, mai mult sau mai puţin conică, de obicei cutată, având adâncituri căptuşite cu himeniu.

• Aceste adâncituri pot fi considerate apotecii. Multe dintre ele sunt comestibile.

• Geoglossum hirsutum (limba pământului), are corpul sporifer ca o limbă de culoare neagră. Creşte prin păduri.

• Helvella crispa are regiunea himenială dispusă pe un picior, cu forma de umbrelă ondulată.

• Morchella esculenta (sbârciogul) ciupercă saprofită, tericolă, prezintă un corp sporifer format dintr-un picior ocru-albicios, la bază mai îngroşat şi zbârcit, acoperit cu un praf albicios care susţine o căciuliţă de culoare brună, goală în interior, ce prezintă numeroase adâncituri-alveole-neregulate şi dispuse dezor-donat, separate între ele prin creste brune. În alveole se află ascele cu ascosporii, considerate apotecii. Sunt ciuperci comestibile ce se găsesc în poieni şi păduri, prin locuri umede, în aprilie, mai. Carnea ciupercii este casantă, albă, cu miros de făină şi gust plăcut. Ciuperca are mare valoare alimentară, poate fi întrebuinţată la gătit, dar înainte de preparare se opăreşte.

Ordinul Tuberales

• cuprinde ciuperci saprofite ale căror micelii şi corpuri sporifere se dezvoltă în solul pădurilor de stejari. Corpurile sporifere au aspectul unor tuberculi de cartofi, iar în interior prezintă numeroase canale în care se dezvoltă ascele cu ascosporii.

• Foarte apreciate, considerate ca delicatese sunt speciile Tuber brumale şi T. aestivum –„trufele”. Pentru recoltarea lor, în ţările occidentale sunt dresaţi porci pentru a le găsi.

• Tuber aestivum, trufă de vară, este o ciupercă micorizantă, comestibilă, întâlnită pe soluri calacroase, bogate în humus, la adâncimea de 3-15 cm, în pădurile din sudul ţării. Ascocarpul este tuberculiform, cu diametrul de 4-10 cm, cu peridia grosier verucoasă, neagră purpurie sau neagră-brunie. Verucile de pe suprafaţa peridiei sunt mari piramidale. Gleba este cărnoasă, compactă, albă-gălbuie cu miros plăcut de porumb fiert, mai târziu devine brună, cu vene externe albe, ramificate şi orientate spre bază. Stratul himenial este format din asce sferice sau ovale, scurt pedunculate, cu 1-6 ascospori. Ciupercă cu valoare alimentară foarte mare, preparată în moduri diferite.

• Tuber melanosporum, trufă de iarnă, este întâlnită prin păduri de stejari din sudul ţării, în soluri permeabile, aerisite, bogate în humus şi calcar, în perioada noiembrie, martie. Ascocarpul tuberculiform, sferic sau uşor alungit are gust şi miros foarte plăcute, aromatice. Peridia cu verucozităţi poligonale este negricioasă sau brună-închis. Gleba, la început este albă, apoi roşiatică, şi în cele din urmă, brună sau neagră-violacee străbătută de vene externe albicioase, ramificate, fine, care delimitează zonele căptuşite cu stratul himenial, alcătuit din asce cu câte 3-4 ascospori. La fel ca precedenta este deosebit de apreciată culinar.

Ordinul Laboulbeniales

• reuneşte ciuperci de mică importanţă practică ce sunt parazite pe insecte. În schimb, modul de înmulţire şi formarea organelor sexuale, mult asemănătoare cu carpogoanele şi spermatangiile rodofitelor permit formularea unor ipoteze legate de legăturile filogenetice care ar exista între aceste grupuri de plante.

Clasa Basidiomycetae

• Cuprinde cele mai evoluate ciuperci care au ca organ sporifer caracteristic bazidia pe care se formează sporii, numiţi bazidiospori.

• În ciclul biologic al acestor ciuperci se succed:

• un miceliu primar de scurtă durată, un miceliu secundar de lungă durată (corpul vegetativ al ciupercii) şi un miceliu terţiar care este un miceliu secundar specializat.

• O mare parte dintre ele sunt saprofite în sol, pe substanţe organice în descompunere, altele sunt parazite la plante şi animale.

Ciclul de dezvoltare al bazidiomicetelor este următorul:

• bazidiosporii de sexe diferite germinează rezultând micelii primare cu celule uninucleate, haploide şi de scurtă durată. La un moment dat capetele celor două hife se apropie, iar conţinuturile se contopesc, având loc doar plasmogamia; prin urmare procesul sexual este o somatogamie la care participă celule ale miceliului primar, nespecializate; rezultă o celulă dicariotică din care, în urma creşterii şi diviziunii rezultă miceliul secundar, de lungă durată; creşterea miceliului secundar se realizează printr-o ansă laterală; după un anumit interval de timp în ultima celulă a miceliului dicariotic are loc cariogamia, rezultând zigotul cu nucleu diploid; acesta devine o bazidie, nucleul divizându-se întâi reducţional, apoi normal rezultând 2-4 nuclei haploizi, care vor pătrunde în cele 4 evaginaţii ale bazidiei, rezultând 4 bazidiosporide sexe diferite

• Bazidiile pot fi întregi, neseptate, numite holobazidii, când în urma diviziunii nucleului din zigot nu apar membrane depărţitoare

• pot fi septate, fragmobazidii, când nucleii sunt separaţi prin membrane despărţitoare.

• Cei 4 bazidiospori pot fi dispuşi terminal, când bazidiile se numesc acrospore sau lateral, bazidii pleurospore. Bazidiile se pot forma direct pe micelii, dar şi în anumite zone fertile numite regiuni himeniale protejate de obicei de corpuri sporifere sau carpozoame, de diferite forme şi mărimi caracteristice pentru câte un grup de bazidiomicete.

• Carpozoamele sunt alcătuite din împletituri de hife miceliene secundare, în care nucleii au suferit anumite modificări citologice devenind micelii terţiare.

• Bazidiomocetele se clasifică în două subclase, în funcţie de tipul de bazidie pe care îl deţin: Holobasidiomycetidae şi Phragmobasidiomycetidae.

Subclasa Holobasidiomycetidae

• În această subclasă se reunesc 4 ordine: Dacryomycetales, Exobasidiales, Hymenomycetales şi Gasteromycetales.

Ordinul Dacryomycetales

• cuprinde câteva ciuperci saprofite, cu bazidii unicelulare cu câte doi bazidiospori. Corpul sporifer are consistenţă gelatinoasă şi este viu colorat.

• Mai reprezentativ este genul Dacryomyces.

Ordinul Exobasidiales

• ciuperci parazite intercelular, fără corpuri sporifere care deformează organul atacat, respectiv frunzele, care iau aspect de scoică, cecidii etc.

• Exobasidium este un gen a cărui speci atacă plante din zona montană: smirdarul, afinul, merişorul.

Ordinul Hymenomycetales

• au corpuri sporifere de diferite forme pe care se formează o regiune fertilă, numită himeniu, unde iau naştere bazidiile cu bazidiospori.

• Corpurile sporifere sunt alcătuite din împletituri de hife care aparţin miceliului secundar specializat (miceliu terţiar).

• Cele mai multe sunt saprofite trăind pe sol sau pe substraturi în descompunere: frunze, ramuri, lemne, etc.

• Ordinul cuprinde cca. 13 000 de specii, împărţite în familii, dintre care cele mai importante vor fi prezentate în cele ce urmează:

Familia Corticiaceae

• cuprinde ciuperci care au corpuri sporifere de forma unor pelicule membranoase sau de cruste. Dintre reprezentanţi mai frecvent este Stereum hirsutum care trăieşte pe ramurile căzute de stejar, carpen, mesteacăn, fag, plop etc cărora le produce putrezirea. Corpurile sporifere sunt coriacee sau crustoase, cu marginea răsfrântă,

• imbricate de culoare cenuşie-gălbuie, păroase, cu zone concentrice.

Familia Thelephoraceae

• are ca reprezentanţi ciuperci cu corpuri sporifere cărnoase de forma unor pâlnii sau tuburi

• Craterellus cornucopioides – trâmbiţa piticilor - este cu pălăria infundibuliformă are aspect de trompetă de culoare cenuşie. Este acoperită cu scvame foarte fine pe faţa interioară în stadiu tânăr, puţin cărnoasă, aproape membranoa-să, elastică, cu marginea ondulat -sinuoasă. Lamelele sunt reduse la mici riduri sau parte inferioară a pălăriei este chiar netedă. Piciorul este puţin dilatat. Carnea are aceeaşi culoare cu pălăria, este elastică fără miros şi gust plăcut. Creşte în grupuri pe sol în păduri de foioase, rar de conifere. Este comestibilă mai ales în stadiu tânăr.

Familia Clavariaceae

• La ciupercile din această familie corpurile sporifere au formă de corali sau de creastă de cocoş, de consistenţă cărnoasă, trăind în păduri de foioase sau de conifere. Sunt comestibile.

C. flava (barba caprei)

• albă-gălbuie, cu un corp principal gros albicios, cu numeroase ramuri galben-aurii, comprimate şi striate în lun-gime. Carnea este albă. Creşte pe sol în pădurile umede de foioase şi conifere. Este comestibilă.

• C. botrytis este o specie robustă (12/15 cm înălţime), de culoare albă-gălbuie, cu ramuri foarte bogat ramificate, cilindrice, drepte sau îndoirte, cărnoase, fragile, gălbui care se divid în ramuri mai mici, obtuze, cu extremităţile de culoare roz sau roşu purpuriu, asemănători unor corali. Carnea este albă, tare, cu miros plăcut de fructe şi gust dulce. Creşte izolată sau în grupuri în păduri de foioase şi conifere. Este comestibilă mai ales în stadiu tânăr

• C. formosa (meloşel) este de culoare rozie, cărnoasă, cu numeroase ramuri, ultimele dichotomic ramificate, galbene ca lămâia la extremităţi. Carnea este albă, elastică, puţin aţoasă, cu miros plăcut şi gust puţin acrişor. Este comestibilă numai în stadiu tânăr, cu vârsta devine amară şi este un laxativ puternic.

Familia Cantharellaceae

• cuprinde ciuperci cu corpul sporifer alcătuit din pălărie care se continuă cu picior, regiunea himenială aflându-se pe nişte lamele carese continuă decurent de pe pălărie pe picior.

Cantharellus cibarius (ciuciulete, gălbior)

• este un burete galben mico-rizant care creşte prin pădurile de foioase şi de conifere şi este foarte căutat. Pălăria sferică, hemisferică, apoi etalată, adâncită la mijloc, cu marginea neregulat lobată

• Faţa superioară netedă, cu vârsta albicioasă; faţă inferioară cu lamele galbene, groase, dicotomic ramificate, decurente pe picior. Piciorul este cărnos, plin, fibros, îngroşat la vârf şi subţiat la bază, de culoare pălăriei. Carnea tare, fibroasă, elastică, galbenă, cu gust dulce, apoi pipărat şi miros de caisă coaptă. Are valoare alimentară mare, sunt foarte căutaţi. Se întâlneşte în grupuri vara şi toamna, în etajul montan, prin pădurile de conifere, pe povârnişurile acoperite cu muşchi.

Familia Hydnaceae

• Ciupercile din această familie au corpuri sporifere cărnoase sub formă de pălărie cu picior. Sub pălărie se află regiunea himenială sub forma unor proeminenţe sau ţepi pe care se află bazidiile cu câte 4 bazidiospori. Trăiesc saprofite pe soluri grase de pădure.

Hydnum repandum (burete ţepos)

• Pălăria are 5-15 cm diametru, este de culoare albicioasă sau crem-rozee, sferică, hemisferică, apoi întinsă, cu marginea ondulată, netedă, cărnoasă. Regiunea himenială gălbuie sub formă de dinţi albicioşi galbeni, inegali. Sunt fragili şi decurenţi şi uşor separabili. Piciorul este plin, gros, cilindric, puţin îngustat spre bază, cărnos, tare, neted, dispus puţin excentric, alb sau de aceeaşi culoare cu pălăria. Carnea este albă-gălbuie, tare şi casantă, cu miros plăcut, la început cu gust dulce, apoi amar şi pipărat. Trăieşte în păduri de foioase şi conifere în grupuri numeroase. Este comestibilă mai ales tânără

H. imbricatus (porcan)

• are pălăria brun-cenuşie, acoperită cu solzi imbricaţi bruni-violacei-negricioşi, dispuşi concentric, mai numeroşi la centru unde pălăria este puţin deprimată. Marginea este ondulată, îndoită în, jos, iar în partea inferioară sunt numeroşi dinţi albi-cenuşii, apoi bruni, foarte apropiaţi unul de altul, fragili, decurenţi şi uşor separabili de pălărie. Piciorul este puţin mai deschis la culoare decât pălăria. Carnea este albă sau cenuşie-brună, cu miros plăcut şi gust amărui. Se găseşte cu precădere în pădurile de conifere şi este comestibilă în stadiile tinere.

Familia Polyporaceae

• este o familie importantă ai cărei reprezentanţi au corpuri sporifere foarte variate: crustă, consolă, lingură, copită sau pălărie cu picior. Sunt anuale, dar şi perene, trăind saprofit sau parazit. Regiunea himenială este alcătuită din tuburi căptuşite cu bazidii, care se deschid prin pori, de unde le vine şi numele de poliporacee.

• Reprezentanţi:

Serpula (Merulius) lacrymans

• „burete de casă” sau „ciupercă de pivniţă” provoacă putrezirea lemnului din construcţii din mediul umed (duşumele, grinzi, stâlpi etc.).

• La suprafaţa lemnului se formează un miceliu, care poate atinge 1 cm grosime. Pe acesta iau naştere carpozoame galbene de forma unei cruste, care elimină picături de exudat („lacrymans”).

• Se combate foarte greu, doar arderea lemnului atacat dă garanţia reuşitei. Ca măsuri profilactice se recomandă folosirea lemnului uscat, izolarea lui de umezeală şi impregnarea cu substanţe ca: dinitrofenol, naftenaţi, creuzot etc.

Genul Polyporus (iasca)

• cuprinde specii anuale, cu corpul sporifer cărnos, de diferite forme: consolă, copită etc.

Polyporus betulinus (iasca de mesteacăn)

• are corpurile sporifere sesile sau scurt pedunculate, de consistenţă moale şi de culoare cenuşie, sferice sau reniforme.la început sunt convexe, apoi plane, netede, acoperite pe suprafaţă cu o crustă subţire ce se desprinde în fâşii, brună-cenuşie, netedp, cu marginea rotunjită. Tuburile sporifere sunt lungi de 2-8 mm, albe-gălbui până la brun, pe un singur strat şi se desprind uşor de corp. Creşte pe trunchiurile vii de mesteacăn, dar se poate dezvolta şi pe cele căzute, producând un putregai roşiatic.

Polyporus squamosus (buretele păstrăv)

• are corpurile sporifere cărnoase, izolate sau în grupuri uneori concrescute. Arată ca o pălărie (20-60 cm diametru) cu picior, la început convexă, apoi se desface ca un evantai de culoare galbenă, cu scvame pe pălărie. Piciorul este gros, lateral, catifelat şi de culoare brună întunecat la bază, crem-gălbuie şi reticulat sub pălărie. Creşte izolat sau în grupuri pe diferite esenţe de foioase vii sau moarte, producând un putregai alb. Este comestibilă în stadiu tânăr.

P. officinalis

• creşte pe lariţă şi este o specie medicinală. Corpul sporifer are formă de copită, la început moale, apoi se întăreşte devenind spongios, sfărâmicios, alb, cu gust amar. Faţa superioară este brăzdată, cu crusta subţire, fisurată, albicioasă sau uşor gălbuie.

Genul Fomes

• are specii cu corpuri sporifere perene, de consistenţă tare, cu forme de copită, pe care se observă inele anuale. În primele faze de tinereţe sunt parazite, dar cu timpul se pot dezvolta şi pe arborii căzuţi.

Fomes fomentarius (iască, văcălie)

• Corpul fructifer este multianual, izolat sau mai multe etajate, în formă de copită, cu inele anuale de culoare cenuşie, brună închis sau neagră strălucitoare. Tuburile sporifere sunt stratificate, fiecare strat are 2-6 mm. Se dezvoltă pe arbori vii sau căzuţi producând putregaiul alb. Prin fierberea în lapte a corpurilor sporifere se obţine un material moale din care se confecţionează obiecte de artizanat (poşete, şepci etc.).

• Terapeutic poate fi folosită datorită proprietăţilor antihemoragice, laxative şi purgative .

F. igniarius

• este asemănătoare cu precedenta, dar atacă arborii vii dinspre interior spre exterior producând scorburi.

Ganoderma lucidum (lingura zânei)

• are corpuri sporifere alcătuite din pălărie şi picior care se inseră lateral. Pălăria are 6-10 cm, este circulară sau reniformă, convexă, cu suprafaţa de culoare roşie-brună sau roşie-neagră strălucitoare, zonată, cu marginea albă în stadiu foarte tânăr. Creşte mai ales pe stejar, pe arborii vii, pe rădăcini şi la baza lor, pe cioate, mai multe la un loc.

Familia Boletaceae

• cuprinde ciuperci ale căror corpuri sporifere sunt în formă de pălărie cu picior. Pe partea inferioară a pălăriei se găseşte regiunea himenială alcătuită din tuburi multiple sudate între ele.

Boletus edulis (hrib, mânătarcă, pitoancă)

• are pălăria cu partea superioară bombată, colo-rată în brun cenuşiu, iar partea inferioară de culoare galbenă

• Piciorul este gros, de culoare brun-deschisă ornamentat cu o reţea sub pălărie. Carnea sub cuticulă este roşiatică; în restul fructificaţiei este albă, tare, cu gust şi miros plăcut. Este comestibilă foarte bună, pe locul al doilea după trufe şi trăieşte în luminişuri de pădure ca şi B. lucidus, olivaceu şi B. luteus gălbui.

• Alte specii comestibile sunt: B. elegans, B. badius, B. appendiculatus, B. aereus, B. luridus, B. rufus, B. sanguineus.

B. satanas (hribul ţigănesc, hribul dracului)

• are pălăria brun-cenuşie sau uşor pătată cu galben. Carnea ciupercii, de culoare albă se albăstreşte în contact cu aerul. Piciorul bombat, aproape sferic, este bine dezvoltat, galben sau roşiatic, ornamentat cu o reţea roşie ca sângele. Este o ciupercă otrăvitoare care creşte în păduri de foioase. Principiile toxice nu sunt cunoscute, suspectă de aconţine muscarină. Consumată produce tulburări gastrointestinale cu dureri violente ce pot dura câteva zile, fără a fi letală

Familia Agaricaceae

• este familia cu cei mai numeroşi reprezentanţi. Corpul sporifer este alcătuit din pălărie-pileus-şi picior-stipes.

• Pe partea inferioară a pălăriei se găseşte regiunea himenială, formată din lamele dipuse radiar, de culoare roşie sau albă, la bătrâneţe devine negricioasă.

• Lamelele poartă bazidiile cu bazidiospori. În primele stadii ale dezvoltării ciuperca este învelită de o membrană numită velum universale. În urma creşterii velum univer-sale se rupe rămânând doar sub formă de resturi, la baza ciupercii rămâne un fel de cupă numită volva, iar pe pălărie nişte solzi. Alte ciuperci, în stadiile foarte tinere, mai prezintă o membrană sub velum universale, numită .

• velum parţiale care protejează zona himenială. Când ciuperca creşte, acesta se rupe, iar resturile sale reprezintă inelul de pe picior-annulus şi marginea pălăriei numită-cortina

• Organe anexe la Agaricaceae: vu - velum universale; v - volva; I - inel; l - lamele; s - scvame

• Majoritatea acestor ciuperci sunt saprofite, dar unele trăiesc în simbioză constituind micorizele, iar câteva specii sunt parazite.

Psalliota (Agaricus) campestris

• ciuperca albă de bălegar, champignon• are pălăria globuloasă la început, apoi hemisferică şi

întinsă cu centrul perfect plat, albă, mătăsoasă şi netedă pe partea superioară şi la început roz, apoi neagră pe cea inferioară. Piciorul este alb, cilindric, cu inel simplu. Inelul este mic, alb, moale, fragil şi se răsfrânge în jos. Carnea este moale, albă şi se înroşeşte sau se brunifică în contact cu aerul; are miros şi gust plăcut.

• Creşte prin păşuni, margini de păduri, pe soluri grase. Fiind comestibilă se cultivă în pivniţe, grote, peşteri etc.

P. arvensis

• cu pălăria mai conică şi inel dublu; faţa superioară netedă, catifelată, albă, cu vârsta galbenă, cu un rest de văl pe margine. Carnea moale în pălărie, fibros-aţoasă în picior, albă, dulce, cu gust de de nucă, miros de migdale sau ananas

P. pratensis

• creşte în pajişti, are inelul plasat în mijlocul piciorului, iar carnea este albă, în picior devine roşiatică prin tăiere şi are miros plăcut.

P. silvatica

• întâlnită în grupuri numeroase numai în păduri. Pălăria este convex-campanulată, apoi întinsă, albicioasă cu o tentă gălbuie sau brună, acoperită adesea la centru cu scvame turtite, brune-roşiatice. Lamelele sunt subţiri, libere, rozee, apoi brune-purpurii. Piciorul este lung, subţire, cilindric, plin, alb. Inelul este simplu, plasat destul de jos pe picior, adesea fugace. Carnea este subţire, albă, devine roşiatică în contact cu aerul, are miros şi gust plăcut.

• Dintre speciile necomestibile amintim: P. xanthoderma a cărei carne se îngălbeneşte la locul de atingere, are miros şi gust neplăcut. Trăieşte în aceleaşi biotopuri ca speciile precedente

Genul Amanita

• cuprinde specii foarte diferite în ceea ce priveşte biochimismul lor:

Amanita caesarea (crăiţe, burete domnesc)

• în stadiu foarte tânăr are aspectul unui ou, fiind învelită în velum universale. La maturitate culoarea pălăriei este roşie-portocalie sau galben-aurie, cu solzi albi pe partea superioară, iar regiunea himenială şi piciorul sunt de culoare galbenă. Lamelele sunt libere, largi, inegale, galben-aurii. Piciorul este galben-auriu, cărnos, plin, cilindric, îngroşat la bată, neted, apoi uşor spongios. Inelul este galben, striat, lăsat în jos. Carnea este albă-gălbuie cu miros şi gust foarte plăcut. Creşte prin luminişurile pădurilor de foioase şi este foarte căutată. Gurmanzii o consideră cea mai gustoasă ciupercă

Amanita muscaria (muscariţă, burete şerpesc)

• este o ciupercă foarte otrăvitoare. Pălăria, convexă la început apoi întinsă, cărnoasă umedă sau puţin vâscoasă, cu marginea striată, este roşie cu solzi albi deasupra, iar regiunea himenială este albă. Piciorul are culoare albă, este dilatat la bază,la început plin, apoi gol, şi are un inel membranos alb sau galben pal, lăsat în jos. Volva friabilă, rămâne sub formă de resturi dispuse concentric în partea bazală. Carnea este albă, sub cuticulă galben-roşiatică, cu miros şi gust dulce destul de plăcut. Conţine o substanţă toxică, muscarina care ingerată produce sin-dromul muscarin constând în tulburări digestive şi nervoase. Debutează prin vome, colici gastrointestinale, tulburări de echilibru însoţite de excitaţie motrică, delir, extaz, stare euforică, creşterea forţei fizice, agitaţie extremă, accese violente de furie sau veselie, crize de râs şi dans. Inconştient bolnavul poate face dezvăluiri ciudate, apoi se calmează, intră într-o stare de toropeală şi adoarme epuizat. De regulă intoxicaţiile nu sunt mortale

A. pantherina (burete pestriţ)

• are pălăria convexă, apoi întinsă, cărnoasă, fragilă, vâscoasă pe timp umed, lucioasă pe timp uscat, de culoare cafeniu-cenuşie, cenuşie-olivacee sau ocraee, mai închisă la centru, cu solzi albi, caduci, dispuşi regulat în cercuri concentrice . Marginea pălăriei este striată. Lamelele sunt albe, numeroase, libere, serate. Piciorul este plin, apoi gol la interior, neted, striat deasupra inelului, bulbos la bază. Inelul este alb, membranos, striat, lăsat în jos, cam la jumătatea piciorului. Volva albă, alipită de bulb, adesea sub forma a 3-4 inele albe care înconjoară bulbul voluminos. Carnea albă are miros puţin pronunţat, gust dulceag, apoi acru. Este foarte otrăvitoare. Sindromul este asemănător cu cel de la muscariţă. Uneori poate fi letală.

A. phalloides (buretele viperei)

• Pălăria este cărnoasă, la început sferică, apoi întinsă, foarte rar cu resturi de volvă sub formă de plăci largi albe. Are culoarea galben-verzuie, galbenă ca lămâia, verde-măslinie-gălbuie, mai închisă la centru. Suprafaţa pălăriei este netedă, cu mici striuri brune sau negre, care se întind în raze de la centru la margine; marginea este netedă. Lamelele albe, cu reflexe verzui sau galbene, sunt libere, inegale. Piciorul deasupra inelului este verzui, poate fi pătat în zigzag cu verde. Inelul este membranos, striat şi lăsat în jos. Volva este persistentă, membranoasă, bine dezvoltată, albă, lobată. Carnea este albă, moale şi cu gust neplăcut.

• Conţine 9 substanţe toxice grupate în amatoxine şi falatoxine. Este cea mai toxică ciupercă. Consumarea ei produce sindromul faloidian cu debut tardiv. Semnele otrăvirii apar după 6-48 de ore, constând în tulburări digestive manifestate prin vome, dureri epigastrice, diaree abundentă, uneori sangvinolentă, cu deshidratarea organismului, însoţită de sete pronunţată; se produce o hepatită citolitică cu perturbarea funcţiilor ficatului; la nivelul sistemului nervos se manifestă cu delir, calm sau agitaţie, euforii pronunţate, dispar reflexele tendoanelor, se răcesc extremităţile, se instalează paralizia oculară. Moarte survine după 24 de ore până la 5-6 zile. Un exemplar este suficient pentru a ucide o familie. Medicina nu are antidot pentru neutralizarea toxinelor. Creşte prin păduri în grupuri (cercul vrăjitoarelor).

• Lepiota procera (pălăria şarpelui, piciorul căprioarei) este o ciupercă înaltă, de culoare brun-deschis, acoperită cu solzi brun-închişi dispuşi concentric pe pălărie, iar pe picior în benzi transversale. Pe piciorul, cu un bulb la bază, se află un inel mobil alb- gălbui. Carnea este albă, apoi devine brună, cu gust dulce de alună şi miros plăcut. Creşte în grupuri în

• luminişuri de pădure şi este comestibilă

Coprinus atramentarius (popenchi)

• este o ciupercă cu pălăria campanulată, brăzdată de şanţuri striate la margini, uneori crăpată, de culoare roşie. Spre centru pălăria are mici scvame brune sau brune ocracee. Pe faţa inferioară lamelele sunt subţiri, libere, albe, apoi cenuşii, brune-purpurii, şi negre apoi se lichefiază. Piciorul este alb, cilindric şi foarte fragil mai dilatat la bază. Carnea albă în picior, brună în pălărie are miros şi gust plăcut. În stadiu de tinereţe este comestibilă, dar este interzisă consumarea concomitentă cu bere, vin, ţuică, deoarece provoacă deranjamente intestinale alarmante, apar congestii şi cianoza feţei, pielii capului, trunchiului, membrelor ca urmare a unei puternice vasodilataţii. La maturitate dă simptome de intoxicaţie, dar trecătoare. Vegetează în grădini şi pajişti.

Armillaria mellea (Armillariella) (ghebe).

• Creşte în grupuri, parazită sau saprofită pe trunchiurile de foioase sau răşinoase, vii sau moarte. Pălăria convexă, apoi întinsă, cu marginea răsucită în jos, subţire, striată.

• Are culoarea mierii, brună-măslinie, brună-roşcată cu numeroase scvame cafenii. Pe faţa inferioară lamelele sunt puţin decurente, albe murdar sau gălbui, de multe ori pătate cu brun-roşcat. Piciorul subţire şi adesea curbat prevăzut cu inel membranos alb pătat cu brun. Carnea subţire, albă sau uşor gălbuie, cu miros specific, gust amar-astringent. Produce putregaiul alb al lemnului. Este comestibilă.

Russula vesca (vineţică, pâinea pământului).

• Este o ciupercă cu pălărie sferică, apoi hemisferică, întinsă şi deprimată la mijloc de culoare roz-brunie, olivacee sau violacee deschis, mai închisă la centru cu marginea subţire, striată, vâscoasă, iar cuticula uşor sepa-rabilă.

• Lamelele sunt albe adesea pătate cu brun, serate, puţin decurente, uneori bifurcate, iar carnea este albă cu miros şi gust plăcut de alună. Creşte în grupuri prin păduri de foioase şi de răşinoase. Este comestibilă, foarte bună, se poate consuma şi crudă

R. emetica

• seamănă cu precedenta, dar pălăria este mai deschisă la culoare şi se decolorează uşor. Carnea albă are gust pipărat sau acru persistent. Este otrăvitoare. Creşte prin păduri, mai ales prin cele joase, umede.

-Lactarius deliciosus (râşcov, lăptuci, pita pădurii)

• la început are formă convexă, dar cu timpul ia forma de pâlnie, este de culoare galben-portocalie, având pe pălărie zone concen-trice de culoare mai închisă. Se pătează cu verde. Este glabră şi puţin vâscoasă. Lame-lele sunt portocalii, pătate cu verde la atin-gere, puţin decurente, fragile şi adesea bifurcate la bază. Prezintă laticifere care secretă un suc lăptos de culoare portocalie. Carnea este albă, galbenă, devine portocalie în contact cu aerul, apoi verde, casantă, cu miros plăcut aromatic şi gust dulce. Este comestibilă. Creşte în grupuri, prin păduri şi pajişti din regiunea montană

L. volemus - pita vacii

• Pălăria din convexă devine înfundatăla centru, cârnoasă, portocalie-brună, uneori galbenă-aurie, mai închisă la centru, cu marginea răsucită, ondulată şi crăpată cu vârsta. Lamelele sunt alb-gălbui sau ocracee, strânse unele în altele, inegale, subţiri, puţin decurente şi se pătează cu roşu la atingere. Piciorul de aproape aceeaşi culoare ca pălăria este cilindric, tare, plin, neted sau puţin pruinos. Carnea albicioasă devine gălbuie şi brună în timp, tare cu miros plăcut de miere şi gust dulce.

• Latexul este alb vâscos. Creşte prin păduri de foioase şi conifere.

L. piperatus - iuţarii

• au pălăria hemisferică sub formă de pâlnie larg deschisă, cărnoasă, tare, casantă, netedă, cu marginea rulată. Lamelele albe, se îngălbenesc cu vârsta, sunt foarte strânse unele de altele, subţiri, decurente, adesea bifurcate la bază. Carnea este albă, apoi gălbuie, tare, casantă, cu miros plăcut şi gust pipărat. Latexul este alb. Este frecventă în păduri de foioase şi conifere, este rară la câmpie. Este comestibilă.

Marasmius oreades (bureţi de rouă)

• ciuperci mici, gălbui, cu pălăria cărnoasă, uşor bombată şi de culoare gălbui-cafenie, cu centrul mai închis, umedă, netedă. Piciorul subţire, cilindric, plin, neted. Au carnea cu gust dulce şi miros plăcut.

• Cresc în cercuri concentrice prin pajişti şi locuri înierbate. Sunt comestibili.

Pleurotus ostreatus , păstrăv, păstrăv de fag

• pălăria este orizontală, în formă de scoică sau de ureche, cărnoasă, netedă, cu marginea răsucită, de culoare brună-cenuşie, decolorându-se cu vârsta. Lamelele sunt albicioase sau uşor gălbui, anastomozate la bază, decurente, largi. Piciorul este scurt, uneori lipseşte, albicios, cilindric şi plin. Carnea este albă, cu miros şi gust plăcut, dulce. Creşte în tufe mari pe trunchiuri vii sau tăiate de la diferiţi arbori foioşi, rar pe conifere, producând putregai alb lemnului. Este comestibilă şi se cultivă pe scară largă.

Ordinul Gasteromycetales

• cuprinde ciuperci cu corpuri sporifere închise, în formă de burduf, stomac, de unde le vine şi numele. Corpurile sporifere sunt învelite de o membrană numită peridie, simplă sau dublă, sub care se găseşte un pseudoparenchim constituit din împletituri de hife dicariotice, numit gleba pe care se dezvoltă bazidiile cu bazidiospori.

Familia Lycoperdaceae

• au corpurile sporifere protejate de o peridie dublă (exoperidie şi endoperidie), iar în interior se află gleba cu o masă enormă de bazidiospori.

Lycoperdon gemmatum (pufai)

• are corpurile sporifere sferice sau piriforme, uşor mamelonate, colorate în alb-bruniu. Exoperidia se descide la vârf printr-un orificiu circular. Piciorul sau partea sterilă este cilindric, uşor îngustat către bază, neted sau granulos, adesea puţin curbat. Gleba la început albă, devine ocracee-verzuie, măslinie la maturitate, prăfoasă, cu miros şi gust plăcut. Creşte în grupuri prin pajişti şi tăieturi de pădure. Comestibilă în stadiu foarte tânăr

L. pyriforme (pufulete)

• corpul sporifer piriform, obtuz sau mamelonat, neted sau cu granulaţii foarte mici care dispar cu timpul, atenuat la bază într-un picioruş scurt neted şi uşor curbat la bază.

• Creşte în tufe pe trunchiuri putrede de foioase şi conifere sau pe sol bogat în humus. Este comestibilă în stadiu foarte tânăr.

Bovista nigrescens

• are corpul sporifer sferic şi mai închis la culoare până la negru. Are exoperidia pergamentoasă, deschizân-du-se printr-un orificiu central, nere-gulat. Nu prezintă picior. Gleba la început albă, apoi purpurie, moale, groasă şi în fine prăfoasă, neagră cu miros şi gust plăcut. Creşte în pajiştile alpine. Ca şi celelalte specii este comestibilă în stadiile tinere

Geaster fimbriatus şi G. hygrometricus (steaua pământului)

• prezintă corpuri sporifere iniţial subterane, ieşind ulterior la suprafaţă.

• Exoperidia crapă radiar desfăcându-se în 6-8 lobi cu aspect de picioruşe care execută mişcări higrome-trice.

• Endoperidia este brun-pergamentoasă, înveleşte gleba şi se deschide printr-un orificiu.

• Cresc în grupuri pe sol, prin pajişti şi nu sunt comestibile.

Familia Sclerodermataceae

• sunt gasteromicete cu peridia simplă, pergamentoasă şi tare

Scleroderma aurantium (buretele cerbilor)

• are corpuri sporifere sferice, sesile, de culoare galbenă sau galben-brunie.

• Exo-peridia prezintă numeroase excrescenţe poligonale de culoare mai închisă şi se deschide la vârf neregulat.

• Gleba este la început albă-rozee, apoi negricioasă albăstruie şi are un miros neplăcut.

• Necomestibilă şi cu miros neplăcut, creşte vara şi toamna prin păduri.

Familia Phallaceae

• are ca reprezentant caracteristic buretele de inimioară sau buretele puturos-Phallus impudicus .

• În primele faze corpul sporifer este subteran, ovoid sau sferic, alb, cu aspect de ou. Cu timpul crapă, exoperidia rămâne la bază ca volvă, iar din interior se ridică un receptacul (în formă de picior) care ridică gleba în vârf. Gleba are formă de căciuliţă alveolată, în alveole aflându-se sporii.

• Ea este mucilaginoasă, măsliniu-verzuie, cu miros respingător de cadavru, atrăgând astfel insectele. Piciorul este alb-spongios şi curbat. Creşte în păduri şi pajişti, pe sol gras sau arbori în putrefacţie. Nu este comestibilă.

Subclasa Phragmobasidiomycetidae

• Această suclasă reuneşte bazidiomicete cu bazidiile septate, în urma diviziunii nucleului formându-se şi membrane despărţitoare între nuclei. Uneori se întâmplă ca pereţii despărţitori să dispară, formându-se în mod secundar o holobazidie. Din acestă clasă fac parte 4 ordine: Tremellales, Auricullales, Uredinales şi Ustilaginales.

• Primele două ordine cuprind ciuperci care seamănă cu himenomicetele, fiind saprofite şi prezentând corpuri sporifere, dar se deosebesc prin bazidia septată.

• Dintre Tremellales mai reprezentative sunt genurile Tremella şi Tremellodon cu corpuri sporifere de consistenţă gelatinoasă.

• Dintre Auriculariales, considerate ca grupul de origine al uredinalelor şi ustilaginalelor, poate fi amintită Auricularia auricula.

Ordinul Uredinales

• reuneşte ciuperci microscopice, obligat parazite, care produc la plante boli numite „rugini”, studiate la noi de către Traian Săvulescu, care a elaborat şi o monografie a lor.

• Sunt ciuperci endoparazite intercelular, miceliul lor de culoare galbenă nu formează corpuri sporifere, ci doar organe de sporulaţie, unde vor lua naştere diferite tipuri de spori.

• Picnosporii se formează în picnidii, pungi care iau naştere din miceliul primar, heterotalic. Picnosporii rezultă din fragmentarea mice-liului primar din picnidii, deci sunt haploizi. Ei infectează doar specia pe care trăiesc, prin germinarea lor rezultând miceliu primar.

• Ecidiosporii se formează în ecidii şi iau naştere din miceliul secundar. Ei sunt unicelulari, dicariotici, dispuşi în lanţuri. Miceliul secundar ia naştere în urma somatogamiei celulelor miceliilor primare sau uneori a picnosporilor. Ecidiosporii pot infecta aceeaşi plantă (autoice) sau alte speciide plante (cele heteroice). Prin germinarea lor rezultă miceliul secundar pe care se pot forma două tipuri de spori.

• Uredosporii se formează în uredosori şi sunt spori de vară, unicelulari, de culoare portocalie, de obicei pedunculaţi şi binucleaţi. Infectează vara, totdeauna aceeaşi specie.

• Teleutosporii sunt spori de rezistenţă care se formează în teleutosori. Se numesc şi spori de iarnă; pot fi bi-sau pluricelulari, pedunculaţi sau nu, totdeauna înveliţi într-o membrană groasă de culoare brun-închisă.

• Fiecare celulă a teleutosporului este la început binucleată, deoarece ia naştere din miceliul dicariotic. Căzând pe sol, rezistă până în primăvara următoare, are loc cariogamia, rezultând celule diploide de scurtă durată. Acestea germinează imediat, luând naştere probazidiile, în care pătrund nucleii diploizi care se divid reducţional şi apoi normal, rezultând 4 nuclei haploizi, din care vor lua naştere 4 bazidiospori pe o bazidie fragmentată.

• Bazidiosporii sunt haploizi, unicelulari şi de sexe diferite, prin germinarea lor rezultând micelii haploide + şi -

• Uredinalele care au toate cele 5 tipuri de spori se numesc macrociclice, iar cele la care lipsesc unele se numesc microciclice.

• Plantele atacate suferă o serie de modificări morfo-anatomice, citologice sau fiziologice.

• Familia Pucciniaceae este familia cea mai tipică. Se va prezenta ciclul biologic al ciupercii Puccinia graminis (rugina neagră a grâului) care este heteroică dezvoltându-se pe două plante gazdă: grâul (diferite specii de Triticum) şi dracila (Berberis vulgaris).

• Bazidiosporii ajung primăvara pe frunzele de dracilă unde germinează şi dau naştere unui miceliu primar, care creşte parazit intercelular în ţesutul palisadic al frunzelor. Prin împletirea hifelor iau naştere picnidiile, care prin fragmentarea hifelor miceliene primare, rezultă picnos-porii unicelulari, de sexe diferite + şi -. Ei pot infecta noi frunze de Berberis sau se pot comporta ca gameţi, unindu-se doi câte doi şi rezultând miceliu secundar. E posibil ca uneori picnosporii să germineze dând naştere miceliilor primare, a căror celule prin somatogamie dau miceliu secundar, care se va dezvolta în ţesutul lacunos al frunzelor.

• Prin împletirea hifelor miceliului secundar se for-mează ecidiile de formă campanulată, în care se află ecidio-sporii, dispuşi în şiraguri, rezultaţi prin fragmentarea mic-liului dicariotic. Duşi de vânt, primăvara vor infecta lanurile de grâu.

• Germinând pe frunzele de grâu, rezultă micelii secundare, care trăiesc parazit intercelular. Vara, pe frunzele infectate, se formează lagăre cu spori de vară-uredosori cu uredospori, având aspectul unor mici puncte sau liniuţe galbene (rugina). Uredosporii sunt unicelulari, binucleaţi, pedunculaţi şi cu capacitatea de a infecta doar plantele de grâu pe timpul verii.

• Toamna în aceleasi lagăre, care devin teleutosori, de culoare neagră, se formează teleutosporii sau sporii de iarnă, care rămân pe mirişti, traversând planta peste iarnă. Teleutosporii sunt bicelulari, lung pedunculaţi, de culoare brun-negrie, fiecare celulă binucleată. Primăvara în celulele teleutosporilor se produce cariogamia, apoi din fiecare celulă prin germinare ia naştere probazidia, în care trece nucleul diploid. Nucleul se divide reducţional, apoi normal rezultând cei patru nuclei, din care vor lua naştere bazidiosporii pe bazidia fragmentată şi ciclul reîncepe.

• Alte specii de rugini care atacă grâul sunt: P. recondita, P. striiformis, altele orzul (P. hordei), porumbul (P. sorghi).

• Teleutospori bicelulari mai prezintă şi Gymno-sporangium, cu mai multe specii, dintre care G. sabinae produce rugina părului.

• Uromyces are teleutosporii unicelulari, iar la genul Phragmidium teleutosporii sunt multicelulari.

• Combaterea ruginilor se face prin măsuri agrotehnice eficiente (însămânţare la timp, desmiriştiri, aratul adânc, rotaţia culturilor) şi prin cultivarea de soiuri rezistente.

Ordinul Ustilaginales

• cuprinde ciupercile denumite generic „tăciuni” şi “măluri”. Sunt în general parazite, dar multe parcurg în cursul vieţii şi o scurtă perioadă saprofită. Miceliul secundar, dominant, parazitează intercelular, iar miceliul primar, de scurtă durată este saprofit.

• Sporii caracteristici sunt clamidoporii (teliosporii) servind atât pentru propagarea ciupercii, cât şi ca spori de rezistenţă. Ei se formează prin fragmentarea miceliului secundar, sunt grupaţi în sori şi fiecare este acoperit cu câte două membrane: endospor la interior, exospor la exterior. Prin germinarea clamidosporilor rezultă bazidiile cu bazidiospori.

Familia Ustilaginaceae

• are în componenţă ciupercile care produc tăciunii. De exemplu, Ustilago nuda (U. tritici) produce „tăciunele zburător „al grâului şi orzului, transformând spiculeţele într-o masă pulverulentă, neagră de clami-dospori. Aceştia luaţi de vânt, ajung pe plantele de grâu în timpul înfloririi, germinează pe stigmatul florilor.

• Rezultă un promiceliu, nucleul divizându-se reducţional, apoi normal, ajungându-se în final la 4 nuclei ce vor da bazi-diosporii. Aceştia se unesc doi câte doi, formează un miceliu secundar, care pătrunde în ovar şi împânzeşte embrionul. Sub această formă, fără nici un semn exterior, miceliul trăieşte până primăvara, când după însămânţarea cariopselor, la germinarea grâului, germinează şi ciuperca, adică miceliul secundar creşte şi umple ovarul, iar prin fragmentarea lui rezultă o masă imensă de clamidospori distrugând spicul.

• U. avenae produce tăciunele zburător al ovăzului, iar U. hordei este tăciunele îmbrăcat al orzului şi ovăzului. Ciclul acestor ciuperci se desfăşoară într-un singur an. Clamidosporii aflaţi în sol, germinează primăvara, dau promicelii pe care se formează bazidiosporii. Aceştia prin copulare dau miceliul secundar, care infectează noua plantă şi ajunge în ovar, unde prin dezagregare vor rezulta teliosporii, întregul ciclu desfăşurându-se într-un singur an.

• Când infecţia este florală, ciclul se desfăşoară în doi ani, iar când este germinală într-un singur an.

• U. maydis (U. zeae) produce tăciunele porumbului care se manifestă prin apariţia unor pungi cu teliospori pe diferitele organe ale plantei atacate. Infecţia este locală, ciclul de dezvoltare desfăşurându-se într-un singur an

Familia Tilletiaceae este familia „mălurilor”

• La aceste ciuperci, în mod secundar bazidia devine nefragmen-tată, întreagă. Pe bazidie se formează 4-12 bazidiospori alungiţi, falciformi, care copulează pe loc, dând naştere miceliului secundar.

Tilletia tritici

• produce „mălura grâului”. Plantele atacate au spicele mai scurte, de culoare verzui-albăstruie, care la maturitate au poziţie verticală, fiind mai uşoare, deoarece boabele lor sunt anormal constituite conţinând o mulţime de clamidospori de culoare brună şi cu miros respingător. Infecţia acestei ciuperci este germinală, se face prin teliospori, ciclul biologic desfăşurându-se într-un singur an.

• Combaterea acestor ciuperci se realizează prin măsuri preventive de tratarea cariopselor cu substanţe antimălurice.

Originea şi evoluţia ciupercilor

• Unii autori consideră că ciupercile ar avea origine monofiletică în grupul flagelatelor care prin pierderea flagelului şi clorofilei ar fi generat archimicetele primitive. Din acestea prin intermediul michochytridialelor cu un început de miceliu s-a ajuns probabil la Zygomycetales.

• Oomicetele îşi au originea printre strămoşii zigomi-cetelor, dar cei mai mulţi le derivă din algele sifonale care şi-au pierdut clorofila; structura organelor sexuale şi a talului fiind în favoarea aceste explicaţii.

• Câteva mucoracee (Endogone, Mortiriella) prezintă caractere apropiate ascomicetelor, care vin în sprijinul derivării acestora din zigomicete prin intermediul endomice-talelor (Protascales), grupul de bază superior fiind aspergi-llaceele, din care au evoluat toate celelalte ordine de asco-micete.

• Evoluţia ascomicetelor s-a desfăşurat pe linia asigurării urmaşilor prin organizarea corpurilor sporifere, ajungându-se la Plectascales, Perisporiales, Discomycetales etc.

• Unii autori derivă ascomicetele din rodofite prin intermediul laboulbenialelor, care au organe de înmulţire asemănătoare. Acest grup minuscul a putut evolua din rodofite, în schimb celelalte ascomicete îşi au originea între zigomicete.

• Tot dintre zigomicete sunt derivate, sau se consideră că au strămoşi comuni, bazidiomicetele. Cei mai mulţi autori le caută originea printre ascomicete Discomycetales. Astfel dacriomicetalele ar constitui punctul de plecare pentru himenomicetalele primitive. În cadrul himenomice-talelor se poate urmări evoluţia corpurilor sporifere, de la cele mai simple (Corticiacae) până la cele mai evoluate (Agaricaceae).

• O altă linie evolutivă, pornind tot din holobazidiomicetele primitive, au luat-o gasteromicetele.

• Din holobazidiomicetele primitive s-au desprins şi fragmobazidiomicetele, cu reprezentanţii inferior organizaţi şi cu viaţă saprofită (Auriculariales), din care au evoluat ciupercile parazite superior organizate (Uredinales, Ustilaginales).

Importanţa ciupercilor• Se impune subliniat rol ecologic deosebit de impor-tant al multor

specii de ciuperci care participă alături de bacterii la mineralizarea substanţelor organice din sol, asigurând circuitul în natură al elementelor.

• Un strat de humus având cca 5 cm grosime conţine 5 t de ciuperci şi bacterii pe un ha de teren.

• În aceeaşi măsură ciupercile fiind saprofite distrug şi materiale utile omului (alimente, lemnul de construcţie, textile, substanţe fotografice fotosensibile etc). Ciupercile găsind condiţii favorabile pentru dezvoltare în mediul tropical (umiditate şi temperatură relativ ridicate) provoacă, prin acţiunea lor distructivă, în aceste regiuni pagube economice importante. Pe de altă parte sunt şi altele care aduc beneficii omului. Cele care produc fermentaţiile secretă diferite enzime (amilază, protează, celulază, zimază) care acţionează în procesul de descompunere a substanţelor cu structură moleculară complexă. Ele sunt utilizate la fermentarea vinului, a berii, la dospirea pâinii, la fermen-tarea brânzeturilor.

• Unele ciuperci conţin principii active utilizate în farmacologie (Claviceps purpurea, Polyporus officinalis), iar din altele se extrag parfumuri şi coloranţi (Coprinus, Russula).

• Foarte importante sunt ciupercile producătoare de antibiotice: penicilina, patulina, citrinina (Penicillium), fumigatina, flavicina, clavatina (Aspergillus).

• Carpozoamele multor specii sunt utilizate în alimentaţie conţinând substanţe organice: proteine, glucide, grăsimi, vitamine, săruri minerale.

• Multe dintre ciuperci sunt micorizante facilitând absorbţia sevei brute de către unele specii de cormofite. Unele specii de orhidee nu pot germina în absenţa acestor ciuperci.

• În acelaşi timp multe dintre ciuperci sunt parazite, toxice producând boli la plante, animale sau om, unele fiind chiar letale. Bolile produse de ciuperci se numesc micoze, iar la plante constituie cel mai mare procentaj de boli care afectează o mare parte din recoltă. Astfel din totalul speciilor cultivate, micozele sunt 83,0 %, bacteriozele 7,4 %, virozele 9,2 %, alte boli 0,4 %.