Cheltuielile de Judecata

Cheltuielile de judecată, Adriana NICOLAE, Ana-Maria PUIU, Andi Constantin PUIU

Premiul I obținut în cadrul Concursului JURIDICE.RO - 2007

Studiul de faţă reprezintă o analiză a ceea ce înseamnă cheltuielile de judecată în procesul civil. Cu siguranţă nu este o prezentare exhaustivă. Veţi găsi însă în această lucrare „portretul” cheltuielilor de judecată creionat din mai multe unghiuri:

- Reglementarea (I)

- Definiţia (II)

- Conţinutul (III)

- Temeiul juridic (IV)

- Natura juridică (V)

- Părţile raportului juridic având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată (VI)

- Acordarea cheltuielilor de judecată (VII)

- Principii procedurale ce trebuie respectate în soluţionarea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată (VIII)

- Dovada cheltuielilor de judecată (IX)

- Limitele acordării cheltuielilor de judecată (X)

- Cazurile în care nu se acordă cheltuieli de judecată (XI)

- Privilegiul cheltuielilor de judecată (XII)

- Regimul cheltuielilor de judecată în situaţia în care parte în procesul civil este un străin sau un apatrid care nu are domiciliul în România (XIII).

Noi am acceptat provocarea participării la concurs (având speranţa unui câştig, dar, desigur, asumându-ne şi riscul unei nereuşite) şi vă lăsăm pe dumneavoastră sa decideţi în ce măsura poate fi această materie demnă de înfăţişarea creată prin rândurile ce urmează.

Autorii

CHELTUIELILE DE JUDECATĂ

I. Reglementare

La începutul analizei juridice a oricărei materii ori instituţii de drept, se cuvine a se stabili dacă aceasta este o creaţie doctrinară, jurisprudenţială sau beneficiază de un sediu al materiei în legislaţie.

1



Răspunzând acestei exigenţe, facem precizarea că legiuitorul român a reglementat cheltuielile de judecată. Acestea au făcut apoi obiectul unor articole în literatura de specialitate 1. Apreciem însă că această materie a incitat în mică măsură specialiştii dreptului, în ciuda incidenţei sale în practică. Astfel, deşi referirea la cheltuielile de judecată se regăseşte în aproape toate hotărârile judecătoreşti, puţină cerneală a curs pentru prezentarea regimului juridic al acestei materii.

Şi pentru că am spus deja că legiuitorul a reglementat în mod distinct cheltuielile de judecată, trebuie precizat care este sediul acestei reglementări. Pentru cheltuielile de judecată a fost rezervată o secţiune aparte în Codul de procedură civilă. Vorbind aşadar despre cheltuielile de judecată, vom şti că ne situăm pe tărâmul dreptului privat, anume pe cel al dreptului procesual civil. În Codul de procedură penală, art. 193 vorbeşte despre „cheltuielile judiciare făcute de părţi2”.

Revenind la obiectul studiului de faţă, pentru a completa precizarea referitoare la sediul reglementării cheltuielilor de judecată, vom indica articolele 274-277 din Codul de procedură civilă. Cele patru texte se găsesc în Cartea a II-a (Procedura contencioasă), Titlul al III-lea (Procedura înaintea primei instanţe), Capitolul al IV-lea (Hotărârile), Secţiunea a IV-a (Cheltuielile de judecată).

II. Definiţie

Pentru definirea cheltuielilor de judecată vom face apel şi ne vom mulţumi cu definiţia dată în Dicţionarul explicativ al limbii române3. Astfel, în accepţiunea DEX-ului cheltuielile de judecată reprezintă o suma de bani pe care este obligat să o plătească, pe baza unei hotărâri judecătoreşti, cel care a pierdut un proces părţii care a câştigat procesul.

1 A se vedea spre exemplu: S. Beligrădeanu, Dreptul instanţelor judecătoreşti de a face aplicarea art. 274 alin. 3 C.pr.civ. şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 51/1995, în Dreptul nr. 6/1997, p. 31; S. Munteanu, Discuţie în legătura cu temeiul obligaţiei de a plăti cheltuieli de judecată, în R.R.D. nr. 9-12/1989, p. 44-47; G.C. Frenţiu, Un aspect specific al cheltuielilor de judecată în cazul admiterii contestaţiei la executare , în Dreptul nr. 10/2003, p. 155; C.N. Popa, Inadmisibilitatea pretinderii de către reclamant a cheltuielilor de judecată aferente repunerii pe rol a cererii sau acţiunii sale, după aplicarea art. 1551 C.pr.civ., deşi, în final, o atare cerere sau acţiune a fost admisă, în Dreptul nr. 11/2002, p. 78, T. Pungă, Cheltuielile de judecată în procesul civil, Dreptul nr. 12/2000, p. 61-74, C. Marica, Exonerarea la plata cheltuielilor de judecată a pârâtului care a recunoscut pretenţiile reclamantului , în R.R.D., nr. 3, 1969, p. 118- 121, Al. Toader, Obligaţia la plata cheltuielilor de judecată în cazul acţiunilor având ca obiect paternitatea şi pensia de întreţinere, în R.R.D., nr. 19, 1969, p. 90-94.

2 Învederăm că art. 193 C.pr.pen. reglementează modalitatea de imputare a cheltuielilor judiciare efectuate de părţi în cadrul procesului penal în caz de achitare, condamnare, de admitere sau renunţare la exercitarea în cadrul procesului penal a acţiunii civile, însă, în ultimul alineat se stipulează că “in celelalte cazuri privind restituirea cheltuielilor judiciare făcute de părţi în cursul procesului penal, instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile”.

3 Dicţionar explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Universul Enciclopedic, Bucureşti, 1996

2



III. Conţinut

Cheltuielile de judecată reprezintă, potrivit definiţiei de mai sus, o sumă de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câştigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluţionat prin hotărâre judecătorească.

Cu privire la conţinutul cheltuielilor de judecată, în doctrină s-a afirmat că acestea se compun din taxele judiciare de timbru şi timbru judiciar, onorariile avocaţilor şi cheltuielile făcute de aceştia în interesele clienţilor, sumele cheltuite pentru administrarea probelor, pentru transportul şi cazarea părţilor, deci din toate cheltuielile ocazionate de desfăşurarea procesului4.

Într-o altă lucrare, într-o prezentare mai detaliată, se arată că în conţinutul cheltuielilor de judecată intră taxele de timbru, timbru judiciar, onorariile avocaţilor şi experţilor, cheltuieli făcute pentru administrarea probelor ori pentru deplasarea părţilor şi martorilor la instanţă, eventual şi cazarea lor, dacă locuiesc în altă localitate decât cea a sediului instanţei. Intră, de asemenea, în cuantumul cheltuielilor de judecată, sumele plătite pentru deplasarea instanţei cu ocazia cercetării locale precum salariul cuvenit părţilor sau martorilor pentru ziua când s-au deplasat la instanţă şi pe care nu le-au încasat de la locul lor de muncă5.

Date privind conţinutul cheltuielilor de judecată sunt furnizate şi de alineatele 2 şi 3 ale art. 274 C.pr.civ. Astfel, potrivit primului alineat menţionat, judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxe de procedură şi impozit proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi ca le-a făcut. Judecătorii au însă dreptul, spune alin. 3, sa mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Aşa cum a statuat pe acest aspect Curtea Europeană a Drepturilor Omului în bogata sa jurisprudenţă 6, se poate afirma că şi în dreptul intern partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli (în temeiul art. 274 C.pr.civ.) decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil. Aşadar, se poate spune că în cheltuielile de judecată se cuprind acele sume de bani care în mod real, necesar şi rezonabil au fost plătite de partea care a câştigat procesul în timpul şi în legătură cu acel litigiu.

Astfel, în mod corect instanţele7 au obligat partea care a căzut în pretenţii la suportarea doar a timbrului judiciar necesar (impus, pretins de lege) pentru un anumit gen de litigii. Faptul

4 G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 458.

5 M. Tăbârcă, Drept procesual civil, Vol. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 690.

6 Hotărârea din 26 mai 2005, definitivă la 26 august 2005, în Cauza Costin împotriva României, publicată în M. Of. nr. 367 din 27 aprilie 2006, Hotărârea din 21 iulie 2005, definitivă la 30 noiembrie 2005, în Cauza Străin şi alţii împotriva României, publicată în M. Of. nr. 99 din 2 februarie 2006, Hotărârea din 23 februarie 2006 în Cauza Stere şi alţii împotriva României, publicată în M. Of. nr. 600 din 30 august 2007, Hotărârea din 19 octombrie 2006 în Cauza Raicu împotriva României, publicată în M. Of. nr. 597 din 29 august 2007, Hotărârea din 27 iunie 2006 în Cauza Petre împotriva României, publicată în M. Of. nr. 591 din 28 august 2007 etc.

3



că reclamanta, căreia i s-a admis acţiunea, din eroare a aplicat un timbru judiciar de valoare mai mare decât cea pretinsă de lege, nu îi poate fi imputat părţii adverse. De altfel, în caz contrar, s-ar putea ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză, având în vedere că există posibilitatea restituirii taxei plătite şi nedatorate, în condiţiile art. 23 din Legea nr. 146/19978.

Dimpotrivă, dacă reclamanta nu a aplicat un timbru judiciar complet, iar instanţa nu a dispus completarea lui, în cazul admiterii acţiunii pârâta nu va putea fi obligată la suportarea timbrului judiciar pretins de lege, pentru că în acest caz de asemenea s-ar putea ajunge la o îmbogăţire fără just temei9.

În ceea ce priveşte sumele ce pot fi solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată, fostul Tribunal Suprem a statuat că partea nu poate fi obligată să îşi angajeze avocatul numai din localitatea în care se dezbate procesul. Aşa fiind, ea este îndreptăţită la cheltuieli de judecată care să reprezinte şi cheltuielile ocazionate de deplasarea apărătorului său la sediul instanţei10.

7 “Faţă de soluţia la care a ajuns instanţa în urma deliberării, având în vedere dispoziţiile art. 274 C.pr.civ. care prevăd că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, instanţa urmează să admită cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată. În acest sens, pârâtul va fi obligat la plata către reclamantă a sumei de 6,50 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru (6,2 RON) şi timbru judiciar (0,3 RON). La stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată acordate, instanţa a avut în vedere cheltuielile necesare, cele pretinse de lege pentru exercitarea acestei acţiuni. În acest sens, art. 3 alin. 1 (interpretat sistematic, raportat la alin. 2) O.G. 32/1995 prevede că se aplică un timbru mobil de 0,3 lei pentru acţiunile al căror obiect este mai mic de 100 lei.” (sentinţa civila nr. 4968/23.10.2006, nepublicată, pronunţată de Judecătoria Buzău în dosarul nr. 8737/2006. În speţa soluţionata prin această hotărâre, reclamanta aplicase un timbru judiciar în valoare de 1,5 lei.

8 Legea privind taxele judiciare de timbru, publicată în M. Of. nr. 173 din 29 iulie 1997.

9 “Faţă de soluţia la care a ajuns instanţa în urma deliberării, având în vedere dispoziţiile art. 274 C.proc.civ. care prevăd că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, instanţa urmează să admită cererea creditoarei privind acordarea cheltuielilor de judecată. În acest sens, debitoarea va fi obligată la plata sumei de 39,3 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru (39 lei) şi timbru judiciar (0,3 lei).”(sentinţa civila 5164/30.10.2006, definitivă, nepublicată, pronunţată de Judecătoria Buzău în dosarul nr. 10071/2006). În speţa, creditoarea a aplicat un timbru judiciar în valoare de 0,3 lei, în loc de 1,5 lei, aşa cum s-ar fi cuvenit în temeiul art. 1, 3 alin. 2 din OG nr. 32/1995, iar instanţa, în ciuda prevederilor art. 9 din acelaşi act normativ nu a sesizat şi nu a sancţionat acest fapt.

10 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 220/1975, în R.R.D. nr. 10/1975, p. 65. În acelaşi sens, merită citată şi sentinţa civilă nr. 1898/02.04.2007 (nepublicată), pronunţată de Judecătoria Buzău în dosarul nr. 517/200/2007: „Faţă de soluţia la care a ajuns instanţa în urma deliberării, având în vedere dispoziţiile art. 274 C.proc.civ. care prevăd că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, instanţa urmează să admită cererea creditoarei privind acordarea cheltuielilor de judecată. În acest sens, debitoarea va fi obligată la plata sumei de 56 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru (39 lei), timbru judiciar (3 lei) şi bilet de călătorie seria DBfcw nr. 2452365/02.04.2007 (14 lei).” În practicaua acestei hotărâri s-a reţinut solicitarea creditoarei de obligare a debitoarei la suportarea cheltuielilor de judecată, respectiv a taxei de timbru şi a cheltuielilor de transport, acestea din urmă reprezentând contravaloarea biletului de călătorie de la Târgovişte la Buzău (seria DBfcw nr. 2452365/02.04.2007, în valoare de 14 lei).

4



De asemenea, apreciem că, faţă de dispoziţiile art. 134 din Statutul profesiei de avocat11, în conţinutul cheltuielilor de judecată pot fi incluse onorarii orare, onorarii fixe (forfetare), onorarii de succes. În ceea ce priveşte onorariul de succes, apreciem însă că acesta va putea fi solicitat doar pe cale principală, după finalizarea definitivă a procesului în care s-a prestat asistenţa judiciară în schimbul acestui onorariu.

În cele ce urmează, oferim spre lecturare considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe care le-a reţinut pentru o soluţie parţial contrară12 celei pentru care optăm noi:

„Conform prevederilor art. 299 alin. (1) C.pr.civ., sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţionale.

Aşadar, hotărârile irevocabile, inclusiv cele date în materie de revizuire, nu sunt supuse recursului, astfel încât recursul de faţă este inadmisibil şi va fi respins ca atare în temeiul art. 312 alin. (1) C.pr.civ.

Intimata C.M. a solicitat pe cale de întâmpinare obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată făcute pentru a se apăra în cauza de faţă constând în onorariul de avocat în sumă de 400 RON plătit pentru redactarea întâmpinării.

Sub acest aspect, cererea intimatei este întemeiată potrivit art. 274 alin. (1) C.pr.civ. şi va fi admisă.

În schimb, nu va fi primită cererea aceleaşi intimate referitoare la suma de 1000 RON promisă prin contractul de asistenţă juridică sub titlu complementar de onorariu de succes, deoarece asemenea cheltuială, nefăcută până la data prezentei judecăţi, dar chiar de se va face, nu este imputabilă părţii căzute în pretenţii, constituind o recompensă suplimentară muncii efectiv prestate de avocat în cauza de faţă, cu vădit caracter voluntar şi voluptoriu al părţii promitente (subl. n.).”

Nu putem fi de acord cu soluţia instanţei supreme pe aspectul onorariului de succes. În primul rând subliniem faptul că era suficient a respinge solicitarea de acordare a onorariului de succes pentru simplul motiv că nu s-a plătit, deci nu reprezintă o cheltuială efectuată.

Din faptul că Înalta Curte s-a grăbit în a oferi o motivare pentru respingerea acordării onorariului de succes chiar şi în ipoteza în care ar fi fost plătit, ne permitem să tragem concluzia că a dorit sa creeze un „precedent judiciar” care să beneficieze de girul instanţei supreme.

11 Adoptat în şedinţa Consiliului U.N.B.R. din 25 septembrie 2004, publicat în M. Of. nr. 45 din 13 ianuarie 2005.

12 Decizia nr. 9043/09.11.2006, pronunţată de Secţia Civilă şi de proprietate intelectuală în dosarul nr. 1287/33/2006, publicată pe pagina de internet a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, www.scj.ro.

5



Noi apreciem că va putea fi acordat şi un asemenea onorariu, pe calea unei acţiuni separate, în condiţiile art. 274-277 C.pr.civ. (inclusiv cu aplicarea, în caz de exista cerere, a alin. 3 al art. 274 C.pr.civ.).

O soluţie interesantă în privinţa sumelor, reprezentând onorariu de avocat, solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată a fost pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Sabou şi Pîrcălab împotriva României13. În această cauză reclamanţii au solicitat acordarea unei sume de 9771,78 de Euro pentru onorariile avocatului în cadrul procedurii în faţa Curţii. Ca document justificativ, reclamanţii au depus copia convenţiei de asistenţă judiciară, semnată la 17 octombrie 2003 cu avocatul acestora, precum şi decontul pentru 99 de ore de muncă şi tarifele pe oră percepute de aceasta. Avocatul s-a angajat, de asemenea, să nu ceară achitarea onorariului său până la momentul în care reclamanţii au resurse financiare suficiente.

În ceea ce priveşte faptul că reclamanţii nu au achitat încă onorariile datorate avocatei, Curtea a amintit că acordarea de despăgubiri pentru onorarii nu trebuie să se limiteze doar la sumele achitate deja de reclamanţi avocaţilor lor, întrucât o asemenea interpretare ar constitui un element de descurajare pentru mulţi avocaţi să reprezinte în faţa Curţii reclamanţi cu mijloace financiare reduse. Curtea a reamintit că a acordat întotdeauna sume cu titlu de cheltuieli de judecată în cazurile în care onorariile, în totalitate sau parţial, rămăseseră neachitate de reclamanţi. În cauză, deşi convenţia de asistenţă a fost încheiată după decizia de admisibilitate, nimic nu conduce, a spus Curtea, la concluzia că aceasta ar fi simulată. Cu toate acestea, Curtea a considerat că suma totală solicitată de reclamanţi cu titlu de cheltuieli pentru onorariile avocatei este oarecum excesivă, motiv pentru care Curtea a apreciat rezonabil să acorde în solidar reclamanţilor suma de 4000 de Euro pentru procedura în faţa Curţii.

Aşa cum vom puncta mai jos14, considerăm că în dreptul intern nu vor putea fi acordate cheltuieli de judecată în maniera la care s-a oprit Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Raţiunea acestei soluţii adoptate de Curte, expusă chiar de către aceasta în considerente, este de apreciat. În plus, opinăm că se justifică această soluţie în faţa Curţii pentru motivul că ar fi împovărător şi inutil pentru Curte a fi sesizată ulterior, după ce se vor fi plătit sumele pentru completarea cheltuielilor de judecată acordate. De altfel, în această materie multe dintre soluţiile instanţei europene sunt fundamentate pe „elementele pe care le are la dispoziţie precum şi pe jurisprudenţa în materie”.

În dreptul intern optăm pentru restituirea doar a sumelor efectiv plătite, nu şi a celor ce urmează a fi achitate. Instanţa va putea fi sesizată ulterior, pe calea unei acţiuni distincte, pentru pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună rambursarea cheltuielilor de judecată plătite ulterior soluţionării procesului care le-a generat.

Tot la capitolul onorarii ce se regăsesc în cheltuielile de judecată, merită amintit articolul 81 alin. 2 C.pr.civ. care are următorul enunţ: „Avocaţii desemnaţi pentru asigurarea apărării şi asistenţei prevăzute la art. 75 alin. 1 pct. 2 au dreptul să ceară instanţei de judecată ca onorariul

13 Hotărârea din 28 septembrie 2004, publicată în M. Of. nr. 484 din 8 iunie 2005.

14 A se vedea infra, Natura juridică.

6



lor să fie pus în sarcina celeilalte părţi, dacă aceasta a căzut în pretenţiile sale.” Alineatul al treilea al aceluiaşi articol prevede ca dispozitivul hotărârii cuprinzând obligaţia de plată a sumelor prevăzute la alin. 2 constituie titlu executoriu15.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că în lipsa unei dispoziţii legale, cheltuielile de judecată, la care se referă art. 274 C.pr.civ., nu pot fi actualizate oricât ar fi durata de timp a soluţionării litigiului16.

În cuantumul cheltuielilor de judecată, apreciem că trebuie să fie incluse şi cheltuielile efectuate de reclamant în procedura administrativă impusă de Legea nr. 10/2001, precum şi cele efectuate de reclamantul comerciant în procedura concilierii directe reglementate de art. 109 alin. 2 raportat la art. 7201 C.pr.civ.

Soluţia contrară nu ar putea fi decât inechitabilă din moment ce pentru a avea acces efectiv la instanţă reclamantul este obligat prin lege a parcurge aceste proceduri. Cheltuielile generate de procedurile amintite sunt în legătură directă, indisolubilă cu procesul pe care îl precedă.

O problemă care s-a ivit în practică în legătură cu conţinutul cheltuielilor de judecată este aceea a posibilităţii acordării „onorariului” plătit unei societăţi comerciale de consultanţă, asistenţă şi reprezentare de către partea care a câştigat procesul.

S-au întâlnit astfel în practică situaţii în care partea care (ulterior) a câştigat procesul a apelat pentru consultanţă, asistenţă şi reprezentare la o societate comercială având un astfel de obiect de activitate. În temeiul art. 274 C.pr.civ., această parte solicită acordarea cu titlu de cheltuieli de judecată a „onorariului” plătit unei astfel de societăţi.

Trebuie amintit mai întâi faptul că prin Decizia nr. XXII din 12 iunie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis un recurs în interesul legii şi, în aplicarea dispoziţiilor art. 46 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a stabilit că cererile de autorizare şi de înmatriculare a societăţilor comerciale de consultanţă, asistenţă şi reprezentare juridică sunt inadmisibile.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa supremă a reţinut, printre altele, faptul că activităţile juridice de consultanţă, de reprezentare şi asistenţă juridică, precum şi de redactare de acte juridice, inclusiv a acţiunilor introductive în instanţă, cu posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor, apărarea şi reprezentarea cu mijloace juridice a

15 Şi în temeiul art. 3741 C.pr.civ., nu necesită investit cu formula executoriu. În acest sens, a se vedea: Investirea cu formulă executorie a filelor CEC. Procedura de soluţionare a cererilor de investire a cecului cu formulă executorie. Raportul dintre norma generală şi norma specială de drept procedural. Lipsa de interes a creditorilor de a solicita instanţelor investirea cu formulă executorie a filelor CEC, faţă de prevederile art. 374 1 C.pr.civ. Noţiunea de interes procesual. (Tribunalul Buzău, secţia civila, decizia nr. 356 din 6 aprilie 2007, cu rezumat şi nota de Adriana Nicolae şi Ana-Maria Puiu), în Pandectele Române, nr. 5/2007, p. 188-199.

16 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 916/2005, Jurisprudenţa Secţiei civile pe anul 2005, p. 521.

7



drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice, în raporturile cu autorităţile publice, cu instituţiile şi cu orice persoană română sau străină, constituie, după caz, activităţi specifice profesiei de avocat, reglementate în art. 3 din Legea nr. 51/1995, cu modificările şi completările ulterioare, profesiei de notar public (art. 8, 9 şi 10 din Legea nr. 36/1995, cu modificările şi completările ulterioare) sau celei de executor judecătoresc (art. 7 din Legea nr. 188/2000, cu modificările şi completările ulterioare).

Curtea supremă a recunoscut faptul că anumite activităţi juridice, cum sunt cele de reprezentare juridică, de redactare a unor acte juridice, de formulare de acţiuni, de exercitare şi motivare a căilor de atac, pot fi îndeplinite de consilierii juridici, dar astfel de activităţi le sunt permise a le presta numai în condiţiile reglementate prin art. 1-4 din Legea nr. 514/2003, adică în calitatea lor de funcţionari publici sau de angajaţi, cu contract individual de muncă, la o persoană juridică de drept public sau privat.

De aceea, cât timp prin art. 5, 20 şi 21 din Legea nr. 514/2003 este permisă organizarea consilierilor juridici doar în asociaţii profesionale, cu respectarea legii privind asociaţiile şi fundaţiile, iar textul art. 21 din Statutul consilierilor juridici nu numai că depăşeşte în mod vădit cadrul instituit prin legea în baza căreia a fost adoptat, dar contravine şi normelor cu caracter imperativ înscrise în art. 67-81 din Codul de procedură civilă, care se referă la modul de reprezentare a părţilor în instanţă şi la asistenţa judiciară, nu se justifică admiterea constituirii, de către consilierii juridici, de societăţi comerciale având ca obiect de activitate consultanţă, asistenţă şi reprezentare juridică.

O atare soluţie se impune, a mai spus Înalta Curte, deoarece, în conformitate cu prevederile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, atunci "când actul constitutiv nu cuprinde menţiunile prevăzute de lege ori cuprinde clauze prin care se încalcă o dispoziţie imperativă a legii sau când nu s-a îndeplinit o cerinţă legală pentru constituirea societăţii, judecătorul delegat, din oficiu sau la cererea oricăror persoane care formulează o cerere de intervenţie, va respinge, prin încheiere, motivat, cererea de înmatriculare".

Ce efecte a produs aceasta decizie? După publicarea acestei decizii, teoretic, nu au mai fost înmatriculate astfel de societăţi comerciale. Dar ce consecinţe va avea activitatea societăţilor comerciale având ca obiect consultanţă, asistenţă şi reprezentare juridică înmatriculate anterior pronunţării şi publicării acestei decizii?

Revenind la problema pe care dorim să o soluţionăm, reformulăm întrebarea: Se vor acorda sau nu cheltuielile de judecată reprezentând „onorariu” plătit unor astfel de societăţi?

Pentru a găsi răspunsul, vom reitera principiul care trebuie să guverneze soluţionarea oricărei cereri de acordare a cheltuielilor de judecată: partea va putea obţine rambursarea cheltuielilor de judecată doar în măsura în care se stabileşte realitatea lor, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului.

8



Dacă în ceea ce priveşte realitatea sumelor solicitate, o chitanţă, un document justificativ ar valida acest caracter, apreciem că nu este necesară plata unui „onorariu” unei societăţi comerciale având ca obiect consultanţa, asistenţa şi reprezentarea juridică.

Făcând trimitere la motivarea deciziei amintite, având în vedere că în temeiul dispoziţiilor art. 67-70 C.pr.civ., instanţa nici nu ar trebui să permită punerea de concluzii de către reprezentanţii unei asemenea societăţi comerciale, considerăm că activitatea prestată de societăţile comerciale având ca obiect de activitate consultanţa, asistenţa şi reprezentarea juridică este ilegală (contravine normelor procedurale cu caracter imperativ).

În aceste condiţii, reţinând că rolul instanţei în procesul civil este şi acela de a veghea la respectarea procedurii, nefiind admis ca judecătorii să încurajeze practici ilegale, apar ca nefiind necesare plăţile efectuate de partea care a câştigat procesul unor societăţi comerciale care desfăşoară activitate ilegală. Suma plătită pentru o activitate contrară normelor imperative nu poate fi necesară.

Aşadar, în lumina celor de mai sus, în aplicarea art. 517, 966 şi 968 C.civ., instanţa va constata nulitatea absolută a clauzei în virtutea căreia a fost plătit onorariul şi va respinge solicitarea acordării acestei sume cu titlu de cheltuieli de judecată.

IV. Temeiul juridic

Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părţii „care cade în pretenţii”. Acesta este motivul pentru care fostul Tribunal Suprem a concluzionat că dacă un copărtaş a formulat cereri care s-au dovedit a fi nefondate, cheltuielile ocazionate de acestea, vor fi suportate exclusiv de acea parte18.

Culpa procesuală este cea care trebuia să fundamenteze fiecare sumă la care va fi obligată partea care a căzut în pretenţii, cu titlu de cheltuieli de judecată. Din acest punct de vedere, instanţa nu va putea obliga partea care a căzut în pretenţii la suportarea taxelor de timbru aferente repunerii pe rol a cererii sau acţiunii, după aplicarea art. 1551 C.pr.civ., chiar dacă în final, o atare cerere sau acţiune ar fi admisă19. Articolul 1551 C.pr.civ. se referă la posibilitatea instanţei de a suspenda judecata când constată că desfăşurarea normală a procesului este împiedicată din vina părţii reclamante.

17 Pentru că așa cum se exprima Istrate Micescu: „Învoieli şi dispoziţii cu efect derogator/La tot ceea ce priveşte interesul tuturor/De nimeni să nu se facă sub niciun fel de cuvânt/Pentru că şi de s-ar face, ca şi nefăcute sunt.”18 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1410/1976, în C.D. 1976, p. 242.

19 C.N. Popa, Inadmisibilitatea pretinderii de către reclamant a cheltuielilor de judecată aferente repunerii pe rol a cererii sau acţiunii sale, după aplicarea art. 1551 C.pr.civ., deşi, în final, o atare cerere sau acţiune a fost admisă, în Dreptul nr. 11/2002, p. 78.

9



Culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul unei instanţe a unei cereri, acţiuni ce se dovedeşte a fi neîntemeiată (deci determinarea pârâtului de a ieşi din pasivitatea confortabilă pe care i-o asigură prezumţia că nu datorează nimic nimănui), fie susţinerea unor apărări neîntemeiate (care echivalează cu zădărnicirea reclamantului în încercarea sa de a răsturna prezumţia relativă sus amintită). Astfel înţeleasă culpa procesuală pe care se întemeiază reglementarea din art. 274 C.pr.civ., „partea care cade în pretenţii” poate fi atât reclamantul, cât şi pârâtul.

Aşa cum s-a exemplificat în doctrină20, reclamantul este în culpă procesuală dacă cererea de chemare în judecată a fost anulată ca netimbrată, ori calea de atac exercitată a fost anulată ca netimbrată sau ca fiind depusă la instanţa care soluţionează calea de atac (art. 288 alin. 2 şi art. 302 C.pr.civ); dacă cererea s-a perimat; dacă a chemat în judecată o persoană străină de raportul juridic dedus judecăţii; dacă renunţă la judecată sau la dreptul subiectiv; dacă pretenţiile sale nu sunt întemeiate, în tot sau în parte (caz în care culpa procesuală priveşte partea de pretenţii considerate neîntemeiate).

Culpa procesuală aparţine pârâtului: dacă nu şi-a executat obligaţiile, astfel încât s-a admis acţiunea reclamantului; dacă îşi execută obligaţiile pe parcursul procesului; dacă pârâtul şi-a executat obligaţia înainte de sesizarea instanţei, dar nu l-a înştiinţat pe reclamant, ceea ce a determinat declanşarea procesului.

Într-o exprimare sintetică, culpa procesuală reprezintă formularea unei cereri, exercitarea unei acţiuni ori susţinerea unor apărări neîntemeiate.

Culpa procesuală nu trebuie confundată cu exercitarea cu rea credinţă a drepturilor procesuale (art. 723 C.pr.civ.). Pentru acordarea cheltuielilor de judecată este necesar şi suficient a se reţine culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul şi a căzut astfel în pretenţii. Ori de câte ori se va depăşi limita culpei şi se va intra în sfera relei credinţe (a intenţiei), vor deveni aplicabile dispoziţiile art. 723 C.pr.civ. şi, pe lângă cheltuielile de judecată la care este îndreptăţită partea care a câştigat procesul, adversarul litigant va putea fi sancţionat cu amendă judiciară în temeiul art. 1081 C.pr.civ.

Distinct de cheltuielile de judecată şi de amenda judiciară, codul de procedură civilă prevede (în art. 1083) posibilitatea obligării la plata unei despăgubiri a celui care cu intenţie sau din culpă a pricinuit amânarea judecăţii prin una din faptele prevăzute în art. 1081 sau art. 1082. Aceste despăgubiri se vor putea acorda la cererea părţii interesate.

V. Natura juridică

Stabilind că temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este atitudinea procesuală culpabilă a părţii care a căzut în pretenţii, observăm că fapta acesteia declanşează o răspundere

20 M. Tăbârcă, Drept procesual civil, Vol. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 691.

10



civilă delictuală al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor pe care partea care a câştigat procesul a fost nevoită să le realizeze.

Aşadar natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părţii care a câştigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.

Este vorba despre un prejudiciu material care, aşa cum vom vedea mai jos, poate fi dovedit prin documente justificative. Posibilul prejudiciu moral pe care l-ar putea suferi partea care câştigat procesul va putea fi solicitat a fi reparat fie în condiţiile art. 1083 C.pr.civ. ori pe cale principală, prin acţiune separată.

Totodată, cheltuielile de judecată reprezintă pierderea efectiv suferită, sumele efectiv cheltuite (damnum emergens) în susţinerea procesului respectiv ori pentru apărare.

Lucrum cessans, câştigul pe care partea care a câştigat procesul l-ar fi putut realiza în lipsa acestui proces nu reprezintă „cheltuieli de judecată”.

De altfel, denumirea instituţiei pe care ne-am propus să o analizăm este foarte expresivă: cheltuielile de judecată sunt sumele cheltuite pentru şi în timpul procesului ce s-a încheiat.

În acest context, merită amintită soluţia pe care a pronunţat-o Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Buzescu împotriva României21.

În această speţă, în ceea ce priveşte costurile şi cheltuielile, cu privire la procedura internă, reclamantul Petru Buzescu (avocat de profesie) a solicitat printre altele suma de 20.063 euro pentru onorariile pe care el le-ar fi perceput pentru procedurile naţionale, corespunzând numărului de 80,15 ore de lucru la un tarif de 250 euro pe oră, presupunând conferinţe şi conferinţe telefonice cu avocatul său, S.L., analizarea problemelor, documentare şi redactarea acţiunilor şi recursurilor.

Cu privire la procedura în faţa Curţii, reclamantul a solicitat, alături de alte sume, 27.375 euro pentru onorariile sale, calculate la un tarif orar de 250 euro, pentru 189,5 ore pe care el însuşi le-a alocat pregătirii cererii sale către Curte şi observaţiilor subsecvente.

Curtea, în conformitate cu jurisprudenţa sa, a punctat că nu poate acorda o sumă cu acest titlu privind orele pe care însuşi reclamantul le-a petrecut lucrând pentru cauza sa, având în vedere că acest timp nu reprezintă costuri monetare suportate efectiv de acesta (subl. n.) (a se vedea Robins împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 23 septembrie 1997, Rapoarte 1997-V, pag. 1.812, paragraful 44, şi Narinen împotriva Finlandei, Cererea nr. 45.027/98, paragraful 50, Hotărârea din 1 iunie 2004). Curtea constată că circumstanţele specifice ale acestei cauze, respectiv calitatea de avocat a reclamantului, nu schimbă această abordare.

21 Hotărârea din 24 mai 2005, definitivă la 24 august 2005, Cererea nr. 61.302/00, publicată în M. Of., Partea I, nr. 210/08.03.2006.

11



Presupunând finalizarea unui proces, cheltuielile de judecată apar pe de o parte ca fiind prejudiciul material (damnum emergens) suferit de partea care a câştigat procesul, iar pe de altă parte, ca fiind despăgubirile acordate, sumele încuviinţate de instanţă a fi returnate părţii care a câştigat procesul.

Faţă de cele de mai sus, apreciem că natura juridică a cheltuielilor de judecată este una bivalentă, cheltuielile de judecată reprezentând prejudiciul cauzat de culpa procesuală şi totodată despăgubirile pe care partea care a căzut în pretenţii trebuie să le plătească celeilalte părţi.

VI. Părţile raportului juridic având ca obiect obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată

Articolul 274 alin. 1 C.pr.civ. vorbeşte doar despre partea care „cade în pretenţii”. Partea îndreptăţită a cere şi a obţine cheltuielile de judecată urmează a fi aflată de la caz la caz în persoana fie a reclamantului, fie a pârâtului, fie a chematului în garanţie.

Practic, partea îndreptăţită la aceste cheltuieli este adversara litigantă a celei care cade în pretenţii, a celei care a fost în culpă procesuală. Partea despre care vorbim este cea care a suferit un prejudiciu material, concretizat în cheltuielile cauzate de judecată, este victima culpei procesuale a părţii care „cade în pretenţii”.

Culpa procesuală poate aparţine aşa cum punctam mai sus şi reclamantului22, caz în care el va fi partea care va cădea în pretenţii, iar pârâtul va fi partea căreia i se vor acorda cheltuielile de judecată. O astfel de speţă este cea soluţionată de Judecătoria Buzău în dosarul nr. 1422/200/2007 prin sentinţa civilă (definitivă şi irevocabilă, nepublicată) nr. 2601 din 07.05.2007. Prin dispozitivul acestei hotărâri, instanţa a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, a respins acţiunea şi a obligat reclamanta să-i plătească pârâtei suma de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Un caz aparte în care legiuitorul a avut în vedere posibila culpă procesuală a reclamantului este cel reglementat de art. 246 C.pr.civ. În alineatul 1 se edictează regula conform căreia reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă. În alineatul al treilea însă, se prevede că dacă renunţarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanţa, la cererea pârâtului, va obliga pe reclamant la cheltuieli.

Culpa procesuală va aparţine pârâtului chiar dacă îşi execută obligaţiile pe parcursul procesului. De această dată reclamantul va fi îndreptăţit la recuperarea cheltuielilor de judecată. În acest sens, prin sentinţa civilă (definitivă şi irevocabilă, nepublicată) nr. 810 din 12.02.2007, pronunţată de Judecătoria Buzău în dosarul nr. 12127/200/2006, instanţa a reţinut culpa procesuală a pârâtei constând în determinarea reclamantei de a deschide un proces pe rolul instanţei, deşi pârâta şi-a îndeplinit obligaţia de plată (la 12.01.2007), ulterior introducerii cererii de chemare în judecată (la 08.12.2006). Acest comportament culpabil al pârâtei a cauzat reclamantei un prejudiciu,

22 A se vedea supra, Temeiul juridic.

12



reprezentat de cheltuielile de judecată pe care aceasta a fost nevoită să le suporte, prejudiciu care, în temeiul art. 998, 999 C.civ. trebuie reparat. Pentru aceste considerente de fapt şi de drept, instanţa a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta R.A.M. Buzău împotriva pârâtei P. M., a respins capetele 1 şi 2 ale cererii de chemare în judecată (debit principal şi penalizări), ca rămase fără obiect şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 21,5, cu titlu de cheltuieli de judecată.

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, casând decizia şi sentinţa supuse controlului şi respingând acţiunea ca rămasă fără obiect a statuat că, în baza art. 274 C.pr.civ., intimatul-pârât Consiliul Local Petrila va fi obligat la 3348,7 lei (RON) cheltuieli de judecată către recurenţii-reclamanţi, la toate instanţele, deoarece restituirea terenului s-a produs după introducerea cererii de chemare în judecată23.

Problema suportării cheltuielilor de judecată se pune şi în ceea ce priveşte intervenientul accesoriu. Pe de o parte, intervenientul accesoriu nu poate fi obligat la plata acestora în sensul că dacă partea pentru care a intervenit cade în pretenţii, numai aceasta va suporta cheltuielile de judecată avansate de adversar. Suntem însă de acord cu opinia exprimată în doctrină, opinie potrivit căreia în cazul în care partea ce a avut câştig de cauză a făcut o serie de cheltuieli numai pentru a combate susţinerile intervenientului accesoriu, acesta din urmă va fi obligat la plata cheltuielilor respective. Intervenientul accesoriu trebuie să suporte întotdeauna cheltuielile propriei cereri, indiferent dacă hotărârea s-a pronunţat ori nu în favoarea părţii pentru care a intervenit, această soluţie fiind argumentată de faptul că intervenţia voluntară accesorie nu trebuie să aibă drept consecinţă sporirea cheltuielilor de judecată pe care le va suporta partea care va cădea în pretenţii24.

Trebuie precizat că nu întotdeauna partea care a căzut în pretenţii într-un proces suportă în mod definitiv cheltuielile de judecată la care este obligată. Astfel, uneori, prin dispoziţia legii, se ajunge ca o altă persoană decât cea care a căzut în pretenţii să suporte cheltuielile de judecată. Este vorba despre situaţiile în care se pot exercita acele aşa-zise acţiuni în regres. Vom exemplifica prin menţionarea următoarelor norme: art. 1341 pct. 3 din Codul civil şi art. 49, 50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România25.

Prin articolul 1341 Codul civil, reglementând obligaţia vânzătorului de garanţie pentru evicţiune, stabileşte că atunci când vânzătorul este răspunzător de evicţiune, cumpărătorul, dacă este evins, are dreptul de a cere de la vânzător: …spezele instanţei (cheltuielile de judecată) deschise de dânsul în contra vânzătorului şi ale celei deschise de evingător în contra sa.

În materia asigurării obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule, Legea nr. 136/1995 prevede în art. 49 că asigurătorul acordă despăgubiri pentru

23 Decizia nr. 8638/27.10.2006, pronunţată de Secţia Civilă şi de proprietate intelectuală în dosarul nr. 7424/1/2006, publicată pe pagina de internet a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, www.scj.ro.

24 G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 206.

25 Publicată în M. Of. nr. 303 din 30 decembrie 1995.

13



prejudiciile de care asiguraţii răspund, în baza legii, faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule, precum şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil. De asemenea, art. 50 din acelaşi act normativ are următorul enunţ: „despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea sau distrugerea de bunuri”.

Având de soluţionat în cadrul dosarului nr. 93/200/2007 acţiunea formulată de persoana păgubită prin producerea unui accident auto împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, precum şi cererea de chemare în garanţie formulată de persoana vinovată-asigurat împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, Judecătoria Buzău, prin sentinţa civilă (definitivă şi irevocabilă, nepublicată) nr. 3514 din 18.06.2007, făcând aplicarea art. 49, 50 din Legea nr. 136/1995 a considerat că în temeiul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul trebuie să acorde asiguratului pârât despăgubiri pentru pagubele cauzate reclamantului, inclusiv cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil.

VII. Acordarea cheltuielilor de judecată

De la început, trebuie precizat că regimul acordării cheltuielilor de judecată este cârmuit de principiul disponibilităţii, consacrat de art. 129 alin. 6 C.pr.civ., ceea ce înseamnă că acestea vor fi acordate numai în măsura în care au fost solicitate. În aceeaşi ordine de idei, menţionăm faptul că în alineatul 1 al art. 274 C.pr.civ. se stipulează că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Fiind un drept de care părţile pot dispune, acestea pot renunţa la solicitarea acestora, după cum, în cazul în care se hotărăsc să stingă litigiul prin încheierea unei tranzacţii, în cadrul acesteia se pot insera şi prevederi legate de suportarea cheltuielilor de judecată.

Există însă posibilitatea ca părţile, tranzacţionând cu privire la dreptul litigios să omită a se înţelege cu privire la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate până la acel moment. În această situaţie, în măsura în care prin cererea de chemare în judecată, prin întâmpinare ori prin cererea reconvenţională fuseseră solicitate cheltuieli de judecată, apreciem că instanţa, făcând aplicarea rolului activ, va trebui să pună în discuţia părţilor această omisiune. Dacă părţile, eventual neasistate de apărători, vor lăsa această chestiune la aprecierea instanţei, judecătorul, trebuind să se pronunţe şi cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, o va respinge ca neîntemeiată. Aceasta, deoarece în prezenţa tranzacţiei, nu există „parte care cade în pretenţii”. Aşadar, dispozitivul hotărârii instanţei va cuprinde conţinutul tranzacţiei (în temeiul art. 271 C.pr.civ.), dar va conţine şi respingerea ca neîntemeiată a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

O situaţie identică, deşi puţin probabil să se întâlnească în practică având în vedere profesionalismul de care trebuie să dea dovadă proaspeţii mediatori, se poate ivi pe fondul reglementării Secţiunii a 5-a (Medierea în cazul unui litigiu civil pe rolul instanţelor de judecată)

14



a Capitolului al 5-lea (Procedura de mediere) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator26. Redăm în următoarele rânduri enunţul celor 3 articole care alcătuiesc cuprinsul secţiunii amintite.

Astfel, articolul 61 are următorul enunţ: (alin. 1) În cazul în care conflictul a fost dedus judecăţii, soluţionarea acestuia prin mediere poate avea loc din iniţiativa părţilor ori la recomandarea instanţei, acceptată de părţi, cu privire la drepturi asupra cărora părţile pot dispune potrivit legii. Medierea poate avea ca obiect soluţionarea în tot sau în parte a litigiului. (alin. 2) La încheierea procedurii de mediere, mediatorul este obligat, în toate cazurile să informeze în scris instanţa de judecată dacă părţile au ajuns sau nu la o înţelegere în urma procesului de mediere.

Articolul 62 alin. 1 prevede că pentru desfăşurarea procedurii de mediere, judecarea cauzelor civile de către instanţele judecătoreşti sau arbitrale va fi suspendată la cererea părţilor, în condiţiile prevăzute de art. 242 alin. 1 pct. 1 C.pr.civ. (alin. 2) Cursul termenului perimării este suspendat pe durata desfăşurării procedurii de mediere, dar nu mai mult de 3 luni de la data semnării contractului de mediere. (alin. 3) Cererea de repunere pe rol este scutită de taxa judiciară de timbru.

În cazul în care conflictul a fost soluţionat pe calea medierii, spune alin. 1 al art. 63, instanţa va pronunţa, la cererea părţilor, o hotărâre, potrivit dispoziţiilor art. 271 din Codul de procedură civilă. (alin. 2) Odată cu pronunţarea hotărârii, instanţa va dispune, la cererea părţii interesate, restituirea taxei judiciare de timbru plătite pentru învestirea acesteia.

E drept că jurisprudenţă pe această materie nu se găseşte dat fiind faptul că instituţia medierii e una tânără, la începutul carierei sale. Se poate însă imagina ipoteza în care până ca părţile să apeleze la mediere, procesul aflat pe rolul instanţei să fi generat cheltuieli de judecată. Ce soluţie va pronunţa instanţa în cazul în care fusese deja sesizată cu cererea de restituire a cheltuielilor de judecată, dar părţile prin acordul la care au ajuns în urma procedurii de mediere nu au statuat cu privire la suportarea cheltuielilor de judecată?

În ceea ce priveşte taxele de timbru, după cum se observă din lecturarea art. 63 alin. 2 din Legea nr. 192/2006, legiuitorul a acordat părţii interesate posibilitatea de a i se restitui aceste cheltuieli în baza dispozitivului hotărârii instanţei de judecată.

Dar se poate întâmpla ca până la momentul la care s-a suspendat judecarea cauzei în vederea recurgerii la procedura medierii să fi intervenit şi alte cheltuieli. Spre exemplu, plata onorariului de expert.

Apreciem că şi în această situaţie, instanţa va trebui să respingă ca neîntemeiată cererea de acordare a acestor cheltuieli deoarece nicio parte nu cade în pretenţii.

Dacă persoanele implicate într-un litigiu nu au solicitat cheltuieli de judecată în cadrul procesului, nimic nu se opune ca acestea, fie cu ocazia executării capătului/capetelor principale

26 Publicată în M. Of. nr. 441 din 22 mai 2006.

15



sau ulterior, să se înţeleagă asupra modalităţii de restituire a cheltuielilor suportate de către una dintre părţi. Partea care a pierdut procesul poate să plătească de bunăvoie, chiar în lipsa unei dispoziţii cuprinse în hotărârea judecătorească, părţii adverse debitele plătite de aceasta cu titlu de cheltuieli de judecată.

De regulă, însă, cheltuielile de judecată se solicită pe cale accesorie, chiar în cadrul litigiului care le-a ocazionat. Această cale prezintă avantajul incontestabil că se judecă odată cu fondul cauzei, motiv pentru care nu necesită cheltuieli distincte şi niciun supliment de energie şi timp, prin iniţierea unui nou proces.

Momentul procesual la care se pot solicita. Reclamantul are obligaţia de a-şi preciza obiectul, atât cererile principale, cât şi cele accesorii, prin cererea introductivă de instanţă, potrivit art. 112 C.pr.civ. Dacă acesta a omis să solicite acordarea cheltuielilor de judecată în cuprinsul cererii, are posibilitatea să solicite acest fapt la prima zi de înfăţişare.

Dacă reclamantul a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată prin cererea de chemare în judecata, iar cu ocazia concluziilor pe fondul cauzei avocatul reclamantului a precizat că nu se solicită cheltuieli de judecată, fără a prezenta în acest sens un mandat special (aşa cum pretinde art. 69 alin. 1 C.pr.civ.) care să-l împuternicească a renunţa la capătul accesoriu al acţiunii, apreciem că instanţa nu va fi ţinută decât de cererea de chemare în judecată27.

Pârâtul poate solicita, de asemenea, obligarea reclamantului la plata cheltuielilor prin întâmpinare sau prin cererea reconvenţională, intervenientul principal prin cererea de intervenţie, chematul în garanţie prin întâmpinarea sau cererea reconvenţională etc.

Însă nereiterarea cererii de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată şi cu ocazia dezbaterilor în fond, considerându-se probabil că este suficientă cererea făcută cu ocazia întâmpinării, este o neglijenţă (fără relevanţă juridică) din partea pârâtei, care nu poate fi sancţionată cu decăderea din acest drept28.

Pentru a se evita situaţiile în care partea care obţine câştig de cauză nu solicită cheltuieli de judecată din simpla omisiune, în virtutea rolului activ, în cadrul legal stabilit de art. 129 alin. 4

27 În acest sens, apreciem că în mod judicios Judecătoria Buzău, soluţionând dosarul nr. 995/200/2007 a reţinut în sentinţa civilă nr. 1118/26.02.2007 (nepublicată): „Faţă de soluţia la care a ajuns instanţa în urma deliberării, având în vedere dispoziţiile art. 274 C.pr.civ. care prevăd că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, instanţa urmează să admită cererea creditoarei privind acordarea cheltuielilor de judecată. În acest sens, debitoarea va fi obligată la plata sumei de 42 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru (39 lei) şi timbru judiciar (3 lei). Deşi apărătorul creditoarei a declarat că nu solicită cheltuieli de judecată, faţă de cum a fost formulată cererea de chemare în judecată, aceasta reprezenta o renunţare, deci un act de dispoziţie pentru care era necesar un mandat special pe care însă domnul avocat nu l-a învederat instanţei. Pentru acest motiv, instanţa nu a putut lua act de renunţarea la capătul de cerere privitor la cheltuielile de judecată.”

28 C. Turianu, notă la încheierea din 21 aprilie 2004 dată în dosar nr. 2957/2003, Judecătoria Mediaş, Dreptul nr. 10/2004, p. 240.

16



C.pr.civ., instanţa va29 pune în discuţia părţilor dreptul pe care îl au de a cere cheltuieli de judecată, desigur, însă, cu respectarea celorlalte principii de drept procesual30.

Timbrajul. Fiind un capăt distinct de cerere, evaluabil în bani, asupra căruia instanţa se va pronunţa prin dispozitiv, se pune problema dacă acesta se va timbra distinct.

Dacă se formulează ca accesoriu al unei cereri scutite de taxa judiciară de timbru, atunci şi acest capăt va fi scutit, fiind supus regimului care guvernează cererea principală, în virtutea principiului accesorium sequitur principale, chiar şi în lipsa unei prevederi legale exprese.

Dacă însă însoţeşte o cerere ce se timbrează potrivit Legii nr. 146/199731, trebuie cercetat dacă există o reglementare normativă distinctă.

Articolul 14 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, aprobate prin Ordinul nr. 760/C/199932 referitor la Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 146 / 1997 privind taxele judiciare de timbru stipulează că „nu se timbrează ... cererile accesorii privind cheltuielile de judecată”. Prin urmare, dacă sunt solicitate pe cale accesorie în cadrul procesului care le-a ocazionat, pentru sumele cerute cu titlu de cheltuieli de judecată nu se datorează taxa judiciară de timbru33.

În ceea ce priveşte timbrul judiciar, devin incidente prevederile art. 1 alin. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, potrivit cărora timbrul judiciar nu se aplică în cazurile în care nu se percepe taxa de timbru.

Soluţionare. Cererea pentru acordarea cheltuielilor de judecata are caracter accesoriu deoarece soluţionarea ei intervine doar după rezolvarea capătului principal, iar soluţia din cererea principala determina admiterea/respingerea cererii de acordare a cheltuielilor. Indiferent insa de soluţia ce se va pronunţa cu privire la acordarea cheltuielilor, fiind un capăt accesoriu cu care este investita instanţa, soluţia pe acest capăt de cerere trebuie sa se regăsească în dispozitiv si trebuie în mod firesc sa se regăsească motivarea în considerentele hotărârii. Desigur, atunci când toate capetele de cerere ale acţiunii (inclusiv cel referitor la cheltuieli) sunt respinse, este suficienta menţionarea în dispozitiv a faptului ca se respinge acţiunea. Chiar si în aceasta situaţie, apreciem

29 De altfel, prin decizia de îndrumare nr. 11/1959, Plenul Tribunalului Suprem a statuat ca înainte de închiderea dezbaterilor, judecătorii vor lămuri părţile asupra dreptului pe care îl au de a solicita plata cheltuielilor de judecată.

30 Dacă însă instanţa a omis să facă acest lucru, nu va putea lua act prin dispozitiv că nu se solicită cheltuieli din moment ce partea nu a renunţat în mod expres la solicitarea cheltuielilor de judecată, deoarece ar intra în puterea lucrului judecat o renunţare presupusă a părţii care a câştigat procesul. De asemenea, atunci când instanţa solicită părţilor punctul de vedere cu privire la cheltuielile de judecată, considerăm că nimic nu împiedică partea să declare că îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe calea unei acţiuni separate. In această situaţie, opinăm că instanţa are obligaţia de a lua act prin dispozitivul hotărârii de declaraţia părţii care a câştigat procesul.

31 Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în M. Of. nr. 173 din data de 29.07.1997

32 Ordinul nr. 760/C/1990, publicat în M. Of. nr. 380 din data de 10.08.1999

33 După cum se observă, textul de lege nu distinge după cum cererea accesorie însoţeşte o cerere principală supusă timbrării sau scutită de taxa judiciară de timbru, ceea ce înseamnă că este incident în ambele situaţii analizate.

17



însa ca, în considerente, instanţa este datoare sa motiveze respingerea capetelor accesorii ale cererii.

Calea de atac ce poate fi exercitata împotriva soluţiei date cererii de acordare a cheltuielilor de judecata este cea care poate fi exercitata împotriva capătului principal, cererii principale, in virtutea principiului accesorium sequitur principale.

Se poate imagina însă şi situaţia în care cheltuielile de judecată pot fi cerute pe cale incidentală34. În acest caz, îşi găsesc utilitatea prevederile art. 17 C.proc.civ., care reglementează prorogarea legală de competenţă.

Referitor la solicitarea cheltuielilor de judecată pe cale principală se impune a fi punctate anumite aspecte legate de instanţa competentă, taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar mobil, calitatea procesuală activă/pasivă, precum şi de prescripţia dreptului la acţiune.

Instanţa competentă. În cazul solicitării cheltuielilor de judecată printr-o cerere separată, competenţa în prima instanţă aparţine, din punct de vedere material, în principiu, judecătoriei, chiar dacă procesul ce a ocazionat cheltuielile respective a fost rezolvat de o instanţa superioară. Subliniem însă ca, în cazul în care cheltuielile de judecată sunt solicitate printr-o cerere separată, atunci, indiferent de natura procesului în care au fost efectuate cheltuielile respective (civil, comercial, litigiu de muncă, etc.), procesul care are ca obiect numai acordarea cheltuielilor de judecată este un proces civil, distinct35. Nu este exclus ca, în funcţie de valoarea solicitată, competenţa în prima instanţă să aparţină tribunalului36. Prin urmare, cererea capătă autonomie în raport de litigiul care a generat cheltuielile respective, urmând să fie analizată ca o cerere personală patrimonială cu individualitate proprie.

Competenţa teritorială a instanţei se stabileşte potrivit dreptului comun, în raport de prevederile art. 10 pct. 8 coroborat cu art. 5 C.proc.civ., fiind competente, atât instanţa de la domiciliul pârâtului, cât şi instanţa de la locul săvârşirii faptei ilicite. Fiind vorba de o competenţă teritorială alternativă, reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, potrivit art. 12 C.proc.civ.

Taxele de timbru. Astfel cum am arătat anterior, atunci când cheltuielile de judecată sunt solicitate în cadrul unui proces pendente, pe cale accesorie, îşi găseşte aplicare regula cuprinsă în art. 14 din Ordinul nr. 760/C/1999, acestea fiind scutite de taxa judiciară de timbru şi, implicit, de timbru judiciar. Se pune întrebarea dacă această regulă este incidentă şi atunci când cheltuielile de judecată se solicită pe cale principală, în cadrul unui dosar separat.

34 Spre exemplu, în cadrul procesului în care Primus l-a chemat în judecată pe Secundus pentru plata unei sume de bani, Secundus are posibilitatea să formuleze o cerere reconvenţională prin care să solicitate obligarea lui Primus la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul unui alt proces purtat între aceleaşi părţi, câştigat de acesta, invocând totodată compensarea judecătorească a celor doua creanţe.

35 G.Boroi, O. Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă, Editura All BecK, Bucureşti 2005, p. 434

36 A se vedea prevederile art. 2 pct.1 C.pr.civ.

18



Pentru a răspunde la această întrebare este necesar să analizăm, în prealabil, câteva chestiuni legate de taxele de timbru.

În temeiul art. 1 din Legea nr. 146/1997, acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru, cu excepţiile prevăzute de lege, iar art. 3 alin.1 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 146 / 1997 privind taxele judiciare de timbru aprobate prin Ordinul nr. 760/C/1999, subliniază că sunt plătitori ai taxelor judiciare de timbru toate persoanele fizice şi persoanele juridice.

Taxa judiciară de timbru reprezintă plata serviciilor prestate de instanţele judecătoreşti (art. 1 din Ordinul nr. 760/C/1999), fiind prevăzută ca atare de lege. Aşadar, în materia taxelor de timbru şi a timbrului judiciar, regula este timbrarea cererilor şi acţiunilor. Scutirea de la plata acestor taxe constituie excepţia, iar potrivit unui principiu esenţial al dreptului, excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare (exceptio est strictissimae interpretationis et aplicationis).

În lumina acestor principii care se desprind din legislaţia privitoare la taxele de timbru, interpretând per a contrario prevederile art. 14 din Ordinul nr. 760/C/1999, rezultă că cererea principală prin care se solicită acordarea cheltuielilor de judecată suportate de reclamant în cadrul unor procese anterioare, finalizate este supusă taxei judiciare de timbru. Fiind o cerere evaluabilă în bani, taxa judiciară de timbru datorată se va calcula în funcţie de cuantumul debitului solicitat, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin.1 din Legea nr. 146/1997.

În ceea ce priveşte timbrul judiciar, din interpretarea art. 1 alin. 1 şi alin. 2 din O.G. 32/1995, rezultă că acţiunilor şi cererilor adresate instanţelor judecătoreşti li se va aplica timbru judiciar mobil, în valoarea prevăzută de lege, cu excepţia cazurilor în care nu se percepe taxa de timbru.

Potrivit art. 3 alin. 1 din acelaşi act normativ, cererile de chemare în judecată, adresate instanţelor judecătoreşti, se timbrează cu timbru judiciar în valoare de 0,3 lei, în cazul în care se solicită soluţionarea în fond a cauzei, şi în valoare de 0,15 lei, când cererile au ca obiect exercitarea unei căi de atac. Alineatul al doilea are următorul enunţ: „În cazul în care cererile prevăzute la alin. (1), indiferent dacă privesc fondul sau o cale de atac, au ca obiect o valoare mai mare de 100 lei, se aplică timbre judiciare de 0,15 lei, dacă valoarea este de peste 1.000 lei, se aplică timbre judiciare de 3 lei, iar dacă valoarea este de peste 10.000 lei, se aplică timbre judiciare de 5 lei.”37, text legal ce va fi valorificat cu ocazia aplicării timbrului judiciar asupra cererii principale de acordarea a cheltuielilor de judecată.

37 Articolul 3 alin. 1 din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar are următorul enunţ: „Cererile de chemare în judecată, adresate instanţelor judecătoreşti, se timbrează cu timbru judiciar în valoare de 3.000 lei, în cazul în care se solicită soluţionarea în fond a cauzei, şi în valoare de 1.500 lei, când cererile au ca obiect exercitarea unei căi de atac”. Alineatul al doilea are următorul enunţ: „În cazul în care cererile prevăzute la alin. (1), indiferent dacă privesc fondul sau o cale de atac, au ca obiect o valoare mai mare de 1.000.000 lei, se aplică timbre judiciare de 15.000 lei, dacă valoarea este de peste 10.000.000 lei, se aplică timbre judiciare de 30.000 lei, iar dacă valoarea este de peste 100.000.000 lei, se aplică timbre judiciare de 50.000 lei.” Potrivit art. 5 alin. 5 din Legea nr. 348/2004 privind denominarea monedei naţionale (publicată în M. Of. nr. 664 din 23 iulie 2004), „toate sumele în monedă veche prevăzute în actele normative emise anterior datei de 1 iulie 2005 se înlocuiesc cu sumele în monedă nouă, prin împărţirea la 10.000”.

19



De lege ferenda, ar fi utilă modificarea legislaţiei taxelor de timbru în sensul exceptării de la obligaţia timbrării şi a cererii principale prin care se solicită rambursarea cheltuielilor de judecată38.

Calitatea procesual ă . In ceea ce priveşte calitatea procesuală activă, aceasta va aparţine părţii căreia i s-a dat câştig de cauză în procesul anterior, iar calitate procesuală pasivă va avea partea care a căzut în pretenţii în litigiul care a cauzat cheltuielile ce se solicită pe cale separată. In ipoteza solicitării cheltuielilor de judecată pe cale separată se poate ajunge la o inversare a calităţilor procesuale în situaţia în care procesul anterior s-a soluţionat în favoarea pârâtului.

Prescripţia dreptului la acţiune. Pentru a cerceta dacă o astfel de acţiune este supusă prescripţiei extinctive şi în ce termen, reamintim că art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, statuează, cu titlu de principiu, că dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, termenul de prescripţie fiind de 3 ani (cf. art. 3 alin. 1).

Aşadar, în materia drepturilor patrimoniale, regula este prescripţia cererilor şi acţiunilor. Imprescriptibilitatea constituie excepţia, iar potrivit unui principiu esenţial al dreptului, de strictă interpretare şi aplicare.

Cum dreptul de a pretinde restituirea cheltuielilor de judecată este un drept de creanţă, acesta este supus prescripţiei extinctive în termenul general de prescripţie. Art. 7 alin.1 din acelaşi act normativ, stipulează că prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.

În cazul în care nu s-a cerut acordarea cheltuielilor de judecată ori, deşi au fost cerute, instanţa a omis să se pronunţe asupra solicitării39, partea le poate cere şi pe calea unei acţiuni separate, în termen de 3 ani de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii prin care i s-a dat câştig de cauză. Este firească o astfel de soluţie întrucât, în dreptul privat român, o hotărâre judecătorească este supusă căilor de atac reglementate de lege, putându-se intenta, în funcţie de natura litigiului, una sau chiar mai multe căi de atac, iar la finalizarea acestora, partea care iniţial a câştigat procesul (şi care era îndreptăţită la acordarea cheltuielilor de judecată) putând deveni partea care a pierdut procesul (obligată la suportarea atât a cheltuielilor de judecată proprii, cât şi a cheltuielilor efectuate de partea care a câştigat procesul).

38 Raţiunea subzistă si în cazul cererii principale de acordare a cheltuielilor de judecată. De altfel, nu putem să nu remarcăm ironia: prin admiterea cererii de acordare pe cale principală a cheltuielilor de judecată pârâtul din acest nou proces ar trebui sa fie obligat o dată la plata cheltuielilor ocazionate de litigiul anterior, şi a doua oară la cheltuieli de judecată constând în taxele de timbru achitate în cel de al doilea proces… Dacă pârâtul ar putea scăpa de această corvoadă printr-o analiză strictă a culpei sale procesuale, ar rămâne reclamantului sa suporte definitiv taxele de timbru, ca o sancţiune pentru faptul de a nu fi solicitat cheltuielile de judecată pe cale accesorie.

39 În această ipoteză, partea interesată poate uza şi de calea apelului sau recursului ori a revizuirii întemeiate pe art. 322 pct. 2 C.proc.civ. În nici un caz, pentru îndreptarea omisiunii nu poate fi folosită procedura reglementată de art. 281 C.pr.civ., şi nici calea contestaţiei în anulare specială, pentru a se obţine cheltuielile datorate pentru etapa recursului şi asupra cărora instanţa de recurs a omis să se pronunţe, pentru că în acest caz a fost săvârşită o eroare de judecată, iar nu o eroare materială. Partea interesată ar putea recurge însă la procedura reglementată de art. 281 2

C.pr.civ. şi să ceară completarea hotărârii.

20



Acest principiu îşi dovedeşte utilitatea în special în cazul în care judecata parcurge mai multe cicluri procesuale, fiind eventual incidente şi dispoziţiile referitoare la casarea cu trimitere, ceea ce ar conduce la prelungirea termenului de judecată, cu mai mult de trei ani.

Ilustrativă în acest sens este sentinţa civila nr. 1322 din data de 08.03.2007, definitivă, nepublicată, pronunţată de Judecătoria Buzău în dosarul nr. 5/200/2007. Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 5/200 din data de 03.01.2007, reclamanta B.I. a solicitat obligarea pârâtului B Gh., la plata sumei de 2450 lei, reprezentând cheltuielile pe care le-a facut cu procesele intentate de pârât împotriva sa, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu acest proces.

În motivarea acţiunii, a arătat că în anul 2003, reclamanta a formulat, în contradictoriu cu pârâtul, acţiune în constatarea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de teren de 266 mp în baza art. 1074-1076 C.civ., acţiune ce a urmat toate căile prevăzute de codul de procedură civilă, hotărârea definitivă fiind decizia civilă nr. 2147/22.07.2004 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, prin care i-a fost admisă acţiunea.

În cadrul dosarului privind judecata cererii de cheltuieli de judecată, pârâtul a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind onorariu de avocat şi taxa de timbru plătite în cadrul dosarului nr. 7294/2003 al Judecătoriei Buzău, motivat de faptul ca de la data efectuării acestor cheltuieli şi până la data înregistrării acestei cereri pe rolul instanţei a trecut o perioadă de timp mai mare de trei ani.

În soluţionarea acestei excepţii, instanţa a reţinut următoarele: „art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 statuează, cu titlu de principiu, că dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, termenul de prescripţie fiind de 3 ani (cf. art. 3 alin. 1).

Aşadar, în materia drepturilor patrimoniale, regula este prescripţia cererilor şi acţiunilor. Imprescriptibilitatea constituie excepţia, iar potrivit unui principiu esenţial al dreptului, excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare (exceptio est strictissimae interpretationis et aplicationis).

Pornind de la aceste reguli de drept, instanţa analizează excepţia ridicată din oficiu verificând dacă în cazul de faţă acţiunea a fost exercitată în termenul de prescripţie prevăzut de lege. Art. 7 alin. 1 din acelaşi act normativ, stipulează că prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.

Drept expresie a principiului disponibilităţii, consacrat de art. 129 alin. 6 C.pr.civ., cheltuielile de judecată nu se acordă din oficiu, ci numai la cerere, aşa cum prevede, de altfel, chiar art. 274 alin. 1 C.pr.civ. În cazul în care nu s-a cerut acordarea cheltuielilor de judecată ori, deşi au fost cerute, instanţa a omis să se pronunţe asupra solicitării, partea le poate cere pe calea unei acţiuni separate, în termen de 3 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care i s-a dat câştig de cauză, în temeiul art. 998 C.civ.

21



Cum în prima instanţă, acţiunea promovată de reclamanta B.I. în cadrul dosarului nr. 7294/2003 al Judecătoriei Buzău a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 1887/09.04.2004, aceasta a fost obligată să suporte atât propriile cheltuieli, cât şi cheltuielile efectuate de partea adversă. Prin decizia civila nr. 2147/22.07.2004 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti a fost admis apelul declarat de aceasta, iar pe fond s-a admis acţiunea promovată, decizia fiind definitivă, conform art. 377 alin.1 pct. 3 C.proc.civ. Prin urmare, de la aceasta dată (22.07.2004) a început să curgă dreptul la acţiune al reclamantei, termen care nu se împlinise la data introducerii prezentei acţiuni.” Prin prisma acestor considerente, instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată.

În acest context, merită menţionată opinia40 exprimată într-o notă la o decizie a Curţii de Apel Târgu-Mureş. Autorul susţine că în cazul admiterii unei căi de atac, instanţa care judecă o astfel de cale de atac şi găseşte întemeiată calea de atac desfiinţează sau casează hotărârea atacată şi trimite cauza la instanţa competentă, fără a putea obliga intimatul la plata cheltuielilor de judecată prin decizia de desfiinţare, anulare sau casare. Problema cheltuielilor de judecată se discută, în final, după soluţionarea în fond a cauzei de către instanţa de fond competentă material, numai în aceste condiţii aceasta putându-se pronunţa asupra tuturor cheltuielilor de judecată.

Subscriem acestei păreri. De asemenea, apreciem că este necesar ca întotdeauna instanţa care pronunţă o hotărâre irevocabilă să centralizeze, să realizeze un inventar al cheltuielilor de judecată pentru ca acestea să se execute în temeiul unei singure hotărâri41.

Cu privire la situaţiile în care au fost solicitate cheltuieli de judecată, dar instanţa a omis să se pronunţe asupra acestui capăt de cerere, admitem că se pot întâmpla regretabile astfel de erori, însă atenţia în realizarea actului de justiţie trebuie să fie sporită, şi aceasta, cu atât mai mult atunci când cauza este pe rolul unei instanţe care urmează să pronunţe o hotărâre irevocabilă.

În acest sens amintim şi atragem totodată atenţia asupra faptului că prin hotărârea pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României42, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că a existat o încălcare a articolului 6 alin. 1 din Convenţie.

În respectiva cauză, reclamantul s-a plâns, printre altele, de faptul că, deşi a solicitat despăgubiri civile şi restituirea cheltuielilor de judecată, Curtea de Apel Bucureşti nu s-a pronunţat cu privire la aceste capete de cerere.

Jurisdicţia europeană de contencios al drepturilor omului a apreciat că nu există nici un dubiu asupra caracterului civil, în sensul art. 6 alin. 1, al cererii de acordare a despăgubirilor civile şi

40 V. Luncean, nota II la decizia nr. 1263/R/2003, C. A.Târgu-Mures, Dreptul nr. 12/2004, p. 266.

41 „Cu aplicarea art. 274 alin. (1) C.pr.civ., pârâta intimată urmează a fi obligată să plătească recurentei reclamante suma de 7.814,71 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.” (Decizia nr. 232/18.01.2007, pronunţată de Secţia comercială în dosarul nr. 6169/1/2006, publicată pe pagina de internet a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, www.scj.ro.

42 Hotărârea din 4 mai 2000, publicată în M. Of. nr. 19 din 11 ianuarie 2001.

22



cheltuielilor de judecată, iar Curtea de Apel Bucureşti era competentă să se pronunţe cu privire la acestea.

Procedura. În ceea ce priveşte forma procedurală aleasă pentru valorificarea pe cale separată a dreptului la restituirea cheltuielilor efectuate într-un proces câştigat, apreciem că aceasta este doar procedură de drept comun.

Considerăm că nu este admisibilă cererea de ordonanţă preşedinţială prin care s-ar solicita cheltuieli de judecată necerute în cadrul altui proces, nefiind întrunite condiţiile stipulate în art. 581 C.pr.civ., referitoare la vremelnicie şi neprejudecarea fondului, chiar dacă partea interesată ar reuşi să justifice urgenţa unei astfel de măsuri.

De asemenea, apreciem că nu este admisibilă nici cererea de acordare a cheltuielilor de judecată pe calea somaţiei de plată. Această opinie este susţinuta şi de o soluţie de speţă, pronunţată în jurisprudenţa recentă43.

Astfel, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău sub nr. 1848/200 din data de 05.03.2007, creditoarea a solicitat emiterea unei somaţii de plată pentru obligarea debitorilor la plata sumei de 5.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată suportate de aceasta în cadrul dosarelor nr. 1182/2005, 5087/2005 şi 1926/2006 ale Judecătoriei Buzău şi dosarul nr. 1571/2005 al Tribunalului Buzău.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut că între creditoare şi debitori au existat litigii civile pe rolul instanţelor din Buzău legate de dreptul de proprietate şi de posesia unui imobil. În cadrul acestor dosare, creditoarea nu a solicitat cheltuieli de judecată. Cercetând condiţiile de admisibilitate ale somaţiei de plată, stipulate în art. 1 alin.1 din OG nr. 5 / 2001, astfel cum a fost modificată şi completată, instanţa a constatat că, în primul rând, creditorul trebuie să aibă o creanţă a cărei obligaţie corelativă constă în îndatorirea debitorului de a plăti o sumă de bani, fără a prezenta relevanţa, în principiu, izvorul acestei obligaţii, fiind însă necesar ca această obligaţie să fie asumată prin contract constat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament ori altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură sau în alt mod admis de lege.

În temeiul art. 1169 C.civ., creditoarei îi revine obligaţia de a face dovada existenţei unei creanţe certe, lichide şi exigibile ce reprezintă obligaţii de plată a unor sume de bani.

În lipsa unui contract care să cuprindă aceste elemente, dovada raporturilor contractuale ar fi putut fi făcută şi printr-un înscris însuşit de părţi prin semnătură. Înscrisurile depuse de creditoare la dosarul cauzei (chitanţe şi facturi prin care se pretinde că s-au efectuat anumite cheltuieli legate de susţinerea mai multor litigii) nu îndeplinesc aceste condiţii cerute de OG nr. 5/2001, fiind vorba de înscrisuri care emană de la creditoare, neînsuşite în niciun mod de debitori.

43 Sentinţa civilă nr. 1640 din data de 22.03.2007, pronunţată de Judecătoria Buzău în dosarul civil nr. 1848/200/2007, definitivă şi irevocabilă, nepublicată.

23



În al doilea rând, creanţa trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă, iar, în speţă, cuantumul eventualelor cheltuieli de judecată la care ar fi îndreptăţită creditoarea în dauna debitorilor era incert, urmând a fi stabilit în baza şi a altor probatorii, decât a înscrisurilor depuse, creanţa nefiind nici exigibilă.

Trebuie precizat că în ipoteza în care cheltuielile de judecată sunt solicitate pe cale separată, partea care a căzut în pretenţii, pârâta în acţiunea separată, nu mai poate pune în discuţie pertinenţa, concludenţa probelor în temeiul cărora prima instanţă a pronunţat soluţia, probe ce au determinat cheltuielile ce se solicită.

Prin sentinţa civilă (definitivă, irevocabilă, nepublicată) nr. 395/22.01.2007, pronunţată de Judecătoria Buzău în dosarul nr. 12205/200/2006 instanţa a soluţionat o cerere de acordare pe cale principală a cheltuielilor de judecată efectuate într-un litigiu anterior (plângere formulată în temeiul art. 31 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor). Suma solicitată era de 300 lei, reprezentând onorariu de expert plătit.

Instanţa a înlăturat apărările formulate în întâmpinare, ca neîntemeiate pentru următoarele motive: În principal, apărarea pârâtului critică soluţia instanţei care a soluţionat plângerea contravenţională pentru faptul că aceasta şi-a întemeiat soluţia pe concluziile raportului de expertiză care, susţine pârâtul, nu este o probă concludentă.

În acest context, instanţa a reamintit pârâtului că unul dintre efectele hotărârii judecătoreşti este acela că hotărârea se bucură de putere de lucru judecat, ceea ce înseamnă că hotărârea este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res iudicato pro veritate habetur).

IPJ Buzău critica, prin întâmpinarea formulată, sentinţa civilă nr. 3317/03.07.2006 pronunţată de Judecătoria Buzău în dosarul nr. 1688/2006, sentinţă care, irevocabilă fiind prin respingerea recursului (decizia Tribunalului Buzău nr. 465/2006), avea putere de lucru judecat.

Faţă de cele precizate mai sus, instanţa a apreciat susţinerile pârâtului ca fiind neîntemeiate; eventualele sale critici pe aspectele invocate în întâmpinare puteau fi formulate pe calea obiecţiunilor la raportul de expertiză ori pe calea recursului.

În ceea ce priveşte pretenţiile exprimate de reclamant prin cererea de chemare în judecată, instanţa a reţinut că potrivit art. 274 alin. 1 C.pr.civ., text aplicabil în acest litigiu, partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Printre cheltuielile de judecată se numără şi onorariile experţilor. Pentru ca o parte să fie considerată că a pierdut procesul nu este obligatoriu ca ea să fi învestit instanţa cu o cerere pe care aceasta să o fi respins. În aceeaşi măsură, „cade în pretenţii” şi acela care a păstrat o atitudine procesuală pasivă. La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată (temeiul juridic al restituirii) se află culpa procesuală.

Faţă de cele deja precizate, a afirmat instanţa, apare întemeiat dreptul reclamantului C.N., parte care a câştigat litigiul deschis prin plângerea contravenţională, de a solicita cheltuielile de

24



judecată pe care le-a efectuat în cadrul acelui proces, de la partea care a căzut în pretenţii, respectiv de la IPJ Buzău, pârâtul din prezenta cauză.

Drept expresie a principiului disponibilităţii, cheltuielile de judecată nu se acordă însă din oficiu, ci numai la cerere, aşa cum prevede, de altfel, şi art. 274 alin. 1 C.pr.civ.

În cazul în care nu s-a cerut acordarea cheltuielilor de judecată, a continuat instanţa, partea le poate cere pe calea unei acţiuni separate, în termen de 3 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care i s-a acordat câştig de cauză, în temeiul art. 998 C.civ. Şi în această materie îşi găseşte aplicarea principiul non reformatio în pejus. Aceasta înseamnă că dacă partea a câştigat procesul, acţiunea separată privitoare la cheltuielile de judecată nu poate fi respinsă.

Aşadar, faţă de prevederile art. 274 alin. 1 C.pr.civ., precum şi ale art. 998 C.civ. („orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”), observând că acţiunea cu care a fost sesizată instanţa a fost formulată în termenul general de prescripţie prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, instanţa a considerat că acţiunea formulată de reclamantul C.N. în contradictoriu cu pârâtul IPJ Buzău este întemeiată. În consecinţă, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 300 lei reprezentând onorariu de expert suportat de reclamant în dosarul civil nr. 1688/2006 al Judecătoriei Buzău.

În concluzie, reţinem că partea îndreptăţită să obţină cheltuielile de judecată este cea care are alegerea dintre căile posibile analizate anterior, fiind cea mai în măsură să cântărească avantajele şi dezavantajele soluţiei adoptate.

Dacă s-au cerut cheltuieli de judecată, instanţa se pronunţă asupra lor prin dispozitiv, luând în considerare actele justificative depuse de părţi în acest scop.

Executarea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată. Obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată acordate prin hotărâre definitivă şi irevocabilă se aduce la îndeplinire de bunăvoie (art. 3711 alin. 1 C.pr.civ.) sau prin executare silită (art. 3711 alin. 2 C.pr.civ.) în termen de 3 ani (art. 405 C.pr.civ.).

Pentru a putea fi executate cheltuielile de judecată, hotărârea prin care acestea au fost acordate trebuie să îndeplinească cerinţa prevăzută în art. 374 C.pr.civ. Vom cita primele două alineate ale acestui articol, relevante în acest context: „(alin. 1) Hotărârea judecătorească (…) se execută numai dacă este învestită cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. 1, afară de încheierile executorii, de hotărârile executorii provizoriu si de alte hotărâri (…) care se execută fără formula executorie. (alin. 2) Investirea hotărârilor cu formulă executorie se face de prima instanţă.”

Pe marginea acestui text ar putea fi făcute unele menţiuni:

Intr-o acţiune în constatarea dreptului (în care reclamantul nu urmăreşte condamnarea paratului), hotărârile nu sunt titluri executorii (strict pe capătul principal de cerere referitor la constatarea existentei ori inexistentei unui drept subiectiv), neputând fi puse în executare. Daca insa instanţa

25



a fost investita cu cererea de acordare a cheltuielilor de judecata (fie de către reclamant, fie de către parat), acestea, odată acordate (reclamantului sau paratului, în funcţie de soluţia data capătului principal de cerere), pentru a fi executate, impun si justifica interesul pentru investirea hotărârii cu formula executorie.

Daca au fost acordate cheltuieli de judecata printr-o încheiere, hotărâre executorie, pentru executarea cheltuielilor de judecata nu mai este necesara investirea cu formula executorie.

Tot la capitolul executării obligaţiei de plata a cheltuielilor de judecata acordate prin hotărâre judecătoreasca, citam articolul 7 din Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European si al Consiliului Uniunii Europene din 21 aprilie 2004 privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanţele necontestate: „ In cazul în care o hotărâre judecătoreasca cuprinde o hotărâre executorie privind cheltuielile de judecata, inclusiv dobânzile, acestea se certifica, de asemenea ca titlu executoriu european în ceea ce priveşte cheltuielile cu excepţia cazului în care, în cursul procedurii in justiţie, debitorul s-a opus în mod special obligaţiei sale de a-si asuma cheltuielile respective, în conformitate cu legislaţia statului membru de origine.”

VIII. Principii procedurale ce trebuie respectate în soluţionarea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată

Am hotărât să abordăm şi acest aspect al soluţionării cererii de acordare a cheltuielilor de judecată din cauza uşurinţei, a lejerităţii manifestate de instanţele de judecată în ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată. Deşi cele ce vor fi spuse în această secţiune a analizei noastre îşi găsesc aplicarea în soluţionarea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată atât pe cale principală, cât şi pe cale accesorie, ne vom referi doar la cea de a doua modalitate de solicitare şi de acordare a cheltuielilor de judecată, care de altfel este şi cel mai des întâlnită în practică.

Apreciem că în soluţionarea acestei cereri, ca în cazul oricărui alt capăt accesoriu, trebuie respectate toate regulile generale care guvernează desfăşurarea procesului civil. Din considerente de spaţiu şi de utilitate, analiza de faţă vizează doar anumite principii. Pentru o prezentare amplă facem trimitere la doctrină44.

Pentru a exemplifica superficialitatea cu care unele instanţe de judecată se apleacă asupra soluţionării acestui capăt accesoriu al acţiunii, vom prezenta o speţă soluţionată de Judecătoria Sectorului 5 (în primă instanţă), de Tribunalul Bucureşti (în apel) şi de Curtea de Apel Bucureşti (în recurs). După ce o vom expune, vom afla împreună care principii ale procesului civil nu au fost respectate.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti sub nr. 6045/302/2006 reclamantul R.C. a chemat în judecată Primăria Municipiului Bucureşti solicitând instanţei să oblige pârâta să se pronunţe prin dispoziţie/decizie motivată cu privire la notificarea adresată

44 M. Tăbârcă, Drept procesual civil, Vol. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 35-90.

26



acestei instituţii de reclamant, în condiţiile Legii 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, notificare prin care R.C. a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 2, cu cheltuieli de judecată.

Prima instanţă, analizând actele şi lucrările dosarului, a apreciat că pârâta trebuia să se conformeze obligaţiei legale şi să emită răspunsul. Având în vedere că de la data notificării – 14.02.2002, au trecut mai mult de 60 de zile, instanţa a admis acest capăt de cerere şi a obligat pârâta să emită decizie/dispoziţie motivată cu privire la notificarea nr. 951/14.02.2002 privind imobilul situat în Bucureşti, sector 2.

În ceea ce priveşte însă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, instanţa a admis-o în parte, luând în considerare dispoziţiile articolului 274 Cod de procedură civilă şi reţinând culpa procesuală a pârâtei. Astfel, instanţa a avut în vedere faptul că litigiul nu a necesitat decât două termene de judecată, dintre care unul în faţa Judecătoriei Sectorului 5 şi, dată fiind complexitatea acestuia, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 500 RON (din 4900 RON), reprezentând cheltuieli de judecată.

Reclamantul a formulat apel împotriva sentinţei civile (nepublicată) nr. 3953 din 08.06.2006 pronunţate de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în Dosarul nr. 6045/302/2006 criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie în privinţa soluţionării capătului accesoriu privitor la cheltuielile de judecată. Dezvoltând, apelantul-reclamant a apreciat că nu au fost respectate principiile procesului civil având în vedere că instanţa a redus cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat fără ca intimata-pârâtă să solicite acest lucru şi fără să pună în discuţia părţilor posibilitatea reducerii cheltuielilor de judecată. A fost invocată totodată şi nerespectarea dispoziţiilor art. 274 alin. 3 C.pr.civ., deoarece prima instanţă a utilizat alte criterii decât cele prevăzute de lege.

Prin decizia civilă (nepublicată) nr. 1428A/08.09.2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. 6045/302/2006 a fost respins apelul formulat de R.C. şi cel formulat de pârâtă. Instanţa de apel nu s-a mai pronunţat pe cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, formulată de apelantul-reclamant (1200 RON).

Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Bucureşti a reţinut că împrejurarea că pârâtul nu a solicitat micşorarea cuantumului acestor cheltuieli de judecată nu reprezintă o cerinţă legală care să fi fost încălcată de prima instanţă, cum eronat se apreciază, astfel cum nu poate constitui nicio situaţie de încălcare a principiului „cât timp pârâtul a solicitat respingerea acţiunii promovate de reclamant şi, implicit, respingerea în totalitate a cererii accesorii de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată”.

Tribunalul Bucureşti a mai afirmat în motivarea deciziei că „susţinerile apelantului referitoare la privarea sa de un grad de jurisdicţie prin aplicarea art. 274 alin. 3 C.pr.civ. sunt evident neîntemeiate, neputând fi luate în considerare în analiza legalităţii şi temeiniciei sentinţei apelate.” (!!!)

27



Recursul formulat de reclamant a vizat în continuare modalitatea de reducere a cheltuielilor de judecată, criticând în acelaşi timp şi nesoluţionarea capătului de cerere referitor la cheltuielile de judecată în faza procesuală a apelului.

Prin decizia civilă (nepublicată) nr. 571R din 09.03.2007 pronunţată în dosarul nr. 6045/302/2006 Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul ca nefondat.

Hotărârea instanţei de recurs a fost motivată pe faptul că judecătorul cauzei are dreptul să micşoreze onorariile avocaţilor ori de câte ori va constata motivat că sunt nepotrivit de mari, faţă de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat, fără a fi necesară o cerere a părţilor şi folosind exclusiv criteriile stabilite de lege.

De asemenea, instanţa a mai arătat că reclamantul nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care dovedeşte caracterul real, necesar şi rezonabil al valorii lor.

În continuare, şi instanţa de recurs a apreciat că cererea formulată de reclamant, privind plata cheltuielilor de judecată, a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor fiind admisă parţial de instanţa fondului.

În privinţa temeiniciei soluţiilor pronunţate de instanţele inferioare, instanţa de recurs a arătat că „durata procesului nu reprezintă unul din criteriile enunţate de legiuitor şi că durata scurtă a unui proces nu echivalează în toate situaţiile cu un volum de muncă redus al avocatului, însă în cauza dedusă judecăţii complexitatea pricinii şi munca depusă de avocat pot fi apreciate şi prin prisma duratei procesului, de numai două termene de judecată”.

Şi instanţa de recurs a apreciat că, pentru stabilirea cheltuielilor judiciare constând în onorariul de avocat, nu trebuie avută în vedere munca depusă de avocat în procedura administrativă desfăşurată în faţa Primăriei Municipiului Bucureşti.

În ceea ce priveşte faptul că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra cererii reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată, instanţa de recurs a apreciat că prin decizia sa instanţa de apel a respins apelurile ca nefondate şi, ca atare, „cererea având ca obiect cheltuielile de judecată trebuia să fie respinsă”.

Principiul fundamental care guvernează procesul civil, proces al intereselor private, este principiul disponibilităţii.

Una dintre regulile pe care le presupune principiul disponibilităţii este aceea că reclamantul este cel care determină limitele cererii de chemare în judecată, iar pârâtul, pe cele ale apărării. Acest principiu presupune că judecătorii trebuie să se pronunţe numai asupra cererilor formulate de reclamant şi numai asupra apărărilor făcute de către partea adversă.

Raportat la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, respectarea principiului disponibilităţii presupune acordarea cheltuielilor de judecată numai în măsura şi în cuantumul în care au fost solicitate. În mod corelativ, tot principiul disponibilităţii impune ca judecătorii să micşoreze

28



cuantumul cheltuielilor de judecată numai în situaţia în care partea care a căzut în pretenţii a solicitat acest lucru45.

Articolul 274 alineat 3 Cod de procedură civilă prevede că „judecătorii au (…) dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”.

Însă nu trebuie să se înţeleagă prin această exprimare că regulile ce guvernează procesul civil trebuie neglijate la acest moment. Articolul 274 se regăseşte în Cartea a II-a Procedura contencioasă, Titlul III Procedura înaintea primei instanţe, iar principiul disponibilităţii este principiu al procesului civil tocmai pentru faptul că îl guvernează pe toată desfăşurarea sa. Acţiunea lui nu încetează la momentul solicitării cheltuielilor de judecată în faţa primei instanţe, ceea ce înseamnă că prima instanţă ar fi trebuit să soluţioneze acest capăt de cerere şi cu respectarea principiului disponibilităţii, deci să reducă valoarea cheltuielilor de judecată doar la solicitarea pârâtei. În cazul în care, exercitându-şi rolul activ46, instanţa aprecia prea mare valoarea cheltuielilor de judecată solicitate, ar fi trebuit să pună în discuţia părţilor acest aspect şi să facă aplicarea principiului contradictorialităţii47, acordând astfel posibilitatea reclamantului de a susţine valoarea cheltuielilor pretinse şi dovedite prin chitanţa depusă la dosar. Deşi această regulă fundamentală a procesului civil nu-şi mai găseşte consacrarea expresă în codul de procedură civilă (fostul alineat 2, teza finală a articolului 129 a fost înlăturat prin Legea nr.

45 Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul în care se solicită suplimentarea onorariului de expert. Instanţa este ţinută să solicite punctul de vedere al părţilor. Doar în măsura în care părţile nu sunt de acord cu suplimentarea acestui onorariu, instanţa va utiliza criterii pe baza cărora va putea da satisfacţie solicitării expertului, respingând în acest fel susţinerile părţilor. Dacă însă părţile, în cunoştinţă de cauză îşi dau consimţământul neviciat să plătească un onorariu de expert mai mare, instanţa, în cadrul procesului intereselor private, nu poate cenzura voinţa părţilor.

46 În practicaua sentinţei civile (definitive, irevocabilă, nepublicată) nr. 1724/26.03.2007 pronunţate de Judecătoria Buzău în dosarul nr. 12183/200/2007 s-a reţinut: „În baza rolului activ şi în temeiul art. 274 alin. 3 C.pr.civ., în raport de valoarea pricinii şi de munca îndeplinită de avocat, instanţa pune în discuţie posibilitatea reducerii onorariului de avocat la momentul calculării cheltuielilor de judecată la care urmează să fie obligat pârâtul. Apărătorul reclamantei lasă acest aspect la aprecierea instanţei.” În considerentele hotărârii, instanţa a motivat: „faţă de soluţia la care a ajuns instanţa în urma deliberării, având în vedere dispoziţiile art. 274 C.pr.civ. care prevăd că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, instanţa reţine că reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, anexând în acest sens ca document justificativ chitanţa de onorariu de avocat în sumă de 500 lei. Având a se pronunţa în temeiul art. 129 alin. 6 C.pr.civ. şi asupra acestui capăt accesoriu al cererii de chemare în judecată, deşi pârâtul va fi obligat să plătească în favoarea copilului său minor o pensie de întreţinere majorată, deşi reţine culpa procesuală a pârâtului (acesta fiind de drept în întârziere), instanţa, în baza art. 274 alin. 3 C.pr.civ., având în vedere valoarea mică a pricinii precum şi munca îndeplinită de avocat, cu luarea în considerare a concluziilor apărătorului ales al reclamantei, va reduce onorariul de avocat la care va fi obligat pârâtul cu titlu de cheltuieli de judecată. În acest sens, din suma de 500 lei solicitată de reclamantă, instanţa îl va obliga pe pârât la suportarea sumei de 150 lei.”

47 Daca pricina nu a fost repusă pe rol, instanţa nu va putea pronunţa hotărârea in baza unor împrejurări care nu au fost discutate in contradictoriu, de către părţi. In caz contrar, încălcându-se principiul contradictorialităţii, hotărârea este susceptibila de a fi desfiinţată prin intermediul cailor de atac. G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 339.

29



219/200548), Curtea europeană a drepturilor omului a afirmat în nenumărate rânduri în jurisprudenţa sa că acest principiu este o componentă a garanţiilor unui proces echitabil în sensul articolului 6 paragraf 1 CEDO.

Un alt principiu încălcat de prima instanţă este cel al egalităţii armelor. În jurisprudenţa europeană, acest principiu semnifică tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procedurii în faţa unui tribunal fără ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte în proces. După cum a decis în mod constant Curtea, acest principiu – unul dintre elementele noţiunii mai largi de proces echitabil – impune fiecărei părţi să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza sa în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de net dezavantaj în raport cu „adversarul” ei şi că exigenţa „egalităţii armelor” în sensul unui just echilibru între părţi are, în principiu, acelaşi rol atât în procesele civile, cât şi în cele penale (Dombo Beheer B.V. c. Pays-Bas, 27 octombrie 2003).

Reducând cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate de reclamant, în avantajul evident al pârâtei (şi fără ca pârâta să fi solicitat acest lucru), R.C. a fost în mod vădit prejudiciat de posibilitatea susţinerii pretenţiilor sale, fiind privat în acest fel de un grad de jurisdicţie în care ar fi avut dreptul şi interesul să combată aprecierea instanţei privind mărimea onorariului de avocat. Iată cum prima instanţă a reuşit să încalce şi principiul organizării justiţiei pe sistemul dublului grad de jurisdicţie.

Un alt principiu al procesului civil este cel al oralităţii, consacrat prin art. 127 C.pr.civ., potrivit căruia pricinile se dezbat verbal, dacă legea nu dispune altfel. Prin faptul reducerii cheltuielilor de judecată cu ocazia deliberării în Camera de Consiliu, fără a pune în discuţia părţilor, fără a da acestora ocazia de a-şi expune motivele, prima instanţă a încălcat şi principiul oralităţii.

Prin nesocotirea tuturor acestor principii dreptul de apărare al reclamantului a fost golit de conţinut, motiv pentru care apreciem că se poate susţine faptul că reclamantul nu a beneficiat de o procedură echitabilă, fiind nesocotit în acest fel articolul 6 – articol care recunoaşte şi garantează dreptul la un proces echitabil - din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Deşi reclamantul a uzat de toate căile de atac interne, niciuna dintre instanţele superioare nu a constatat încălcarea dreptului la un proces echitabil, interpretând dispoziţiile art. 274 alin. 3 C.pr.civ., în detrimentul justiţiabilului, în sensul conferirii judecătorului a unui drept absolut de reducere a cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, cu nesocotirea tuturor principiilor fundamentale ale procesului civil.

Nu putem să nu reţinem şi să nu criticăm motivarea Curţii de Apel Bucureşti, instanţă de recurs, care a apreciat că instanţa de apel a procedat în mod corect nepronunţându-se pe capătul de cerere referitor la cheltuielile de judecată solicitate pentru apel. Instanţa de recurs a apreciat că din moment ce apelul a fost respins, se impunea şi se subînţelegea respingerea capătului de cerere accesoriu.

48 Publicată în M. Of. Nr. 609 din 14 iulie 2005.

30



Considerăm incorectă această apreciere pentru considerentele ce vor urma:

Articolul 129 alin. 6 C.pr.civ. statuează că în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii. Acest text din Codul de procedură civilă este deseori invocat ca fiind sediul reglementării principiului disponibilităţii. E drept că ceea ce vrea să spună legiuitorul prin acest articol este în primul rând faptul că judecătorii nu se vor pronunţa decât asupra obiectului judecăţii, doar asupra cererilor cu care au fost sesizaţi.

Dar, având în vedere ipoteza din art. 322 pct. 2 C.pr.civ. („… sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut…”) suntem îndreptăţiţi să considerăm că art. 129 alin. 6 C.pr.civ. reglementează totodată obligaţia judecătorilor de a se pronunţa cu privire la toate capetele de cerere.

În acest sens, dorim să cităm sentinţa civilă (irevocabilă, nepublicată) nr. 1109 din 26.02.2007, pronunţată de Judecătoria Buzău în dosarul nr. 12103/200/2006, prin care instanţa, respingând cererea de emitere a unei ordonanţe care să conţină somaţia de plată, a statuat: „faţă de soluţia la care a ajuns instanţa în urma deliberării, având în vedere caracterul accesoriu al capătului de cerere privitor la acordarea cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 274 C.pr.civ., precum şi în virtutea principiului accesorium sequitur principale (accesoriul urmează principalul), instanţa urmează să respingă şi acest capăt de cerere”49.

În lumina celor de mai sus, considerăm că motivarea Judecătoriei Buzău nu este inutilă ori superfluă. Având în vedere că justiţia este un serviciu public care trebuie să se realizeze în interesul justiţiabilului, apreciem că părţii trebuie să i se explice, să i se motiveze în chiar hotărârea care îi este destinată respingerea oricărei cereri. În caz contrar, mai ales în condiţiile în care hotărârea este irevocabilă, partea poate pretinde că nu a beneficiat de o procedură echitabilă, prin prisma dreptului la un proces echitabil, recunoscut prin art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale50.

49 Cităm şi dispozitivul sentinţei civile (definitivă şi irevocabilă, nepublicată) nr. 1261, pronunţată de Judecătoria Buzău în dosarul nr. 806/200/2007: „Respinge excepţia autorităţii de lucru judecat, ca neîntemeiată. Admite acţiunea având ca obiect majorarea pensie de întreţinere formulată de reclamantele P. E.C., asistată de ocrotitorul legal B.S., P.I.C., B. S., toate cu domiciliul în Buzău..., jud. Buzău, împotriva pârâtului P.G., cu domiciliul în comuna Glodeanu Sărat, sat …, judeţ Buzău, cu participarea Autorităţii Tutelare din cadrul Primăriei Buzău. Obligă pârâtul să plătească reclamantei P.E.C. (născută la …), o pensie de întreţinere majorată, în cuantum de 39 lei lunar, calculată în funcţie de venitul minim pe economie, începând cu data introducerii acţiunii (31.01.2007), până la majoratul minorei (…), dacă nu intervin alte modificări. Obligă pârâtul să plătească reclamantei P.I.C. (născută la …) o pensie de întreţinere majorată, în cuantum de 39 lei lunar, calculată în funcţie de venitul minim pe economie, începând cu data introducerii acţiunii (31.01.2007), până la finalizarea studiilor, dar nu mai târziu de 26 de ani. Obligă pârâtul să plătească reclamantei B.S. o pensie de întreţinere majorată, în cuantum de 39 lei lunar , calculată în funcţie de venitul minim pe economie, începând cu data introducerii acţiunii (31.01.2007), până la intervenirea altor modificări./Ia act de faptul că reclamantele nu au solicitat cheltuieli de judecată./Respinge cererea pârâtului, de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.(subl. n.). Executorie de drept. Definitivă. Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 05.03.2007.”50 Facem din nou trimitere la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, amintită mai sus.

31



Concluzionând, susţinem că soluţionarea capătului de cerere privitor la cheltuielile de judecată trebuie să beneficieze de aceeaşi atenţie a judecătorului, necesară în judecarea oricărei cereri, trebuie să respecte toate principiile procedurii civile.

Fără o aplecare serioasă, responsabilă asupra acestor solicitări, se încalcă cele mai elementare principii ale procesului civil, în dauna (uneori ireparabilă) a justiţiabilului.

IX. Dovada cheltuielilor de judecată

După cum am aflat din secţiunea rezervată modalităţilor de solicitare şi de acordare a cheltuielilor de judecată, aşa cum reiese şi din enunţul art. 274 alin. 1 C.pr.civ., pentru rambursarea cheltuielilor de judecată (pe cale judiciară), partea care a câştigat procesul trebuie să facă o cerere expresă (accesorie sau principală). Această cerinţă este un reflex al principiului disponibilităţii. Partea are dreptul de a obţine restituirea cheltuielilor de judecată, iar dacă înţelege să beneficieze, să uzeze de acest drept, are obligaţia de a cere în mod formal acest lucru. Corelativ, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii (art. 129 alin. 6 C.pr.civ.).

În ceea ce priveşte dovada cheltuielilor de judecată solicitate amintim că articolul 129 alin. 1 din Codul de procedură civilă statuează: „părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin. 1, precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările.”

Am făcut apel la acest text din Codul de procedură civilă şi nu la renumitul 1169 din Codul civil (la care în mod mult prea facil se face referire în practica instanţelor) din simplul motiv: articolul 1169 este cel care deschide Capitolul al IX-lea (Despre probaţiunea obligaţiilor şi a plăţii51), Titlul al III-lea (Despre contracte sau convenţii), Cartea a III-a (Despre diferitele moduri prin care se dobândeşte proprietatea) din Codul civil.

Aşadar, apreciem că în temeiul art. 129 alin. 1 C.pr.civ., partea care a câştigat procesul are obligaţia de a proba cererea de acordare a cheltuielilor de judecată. Această parte are sarcina de a proba cuantumul cheltuielilor de judecată pe care pretinde că le-a efectuat (conform adagiilor latine actori incumbit onus probandi sau ei incumbit probatio qui dicit, non qui negat).

Regula este că dovada cheltuielilor de judecată se face cu acte, documente, înscrisuri justificative.

S-a afirmat52: „Cheltuielile de judecată se acordă numai în măsura în care au fost dovedite. În acest scop, la închiderea dezbaterilor părţile vor prezenta instanţei un decont al cheltuielilor făcute, însoţite de acte doveditoare.”

51 Plata însăşi reprezentând în dreptul nostru civil executarea unei obligaţii, a se vedea în acest sens: C. Stătescu şi C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 298.

32



Deşi cunoaştem că aceasta este practica instanţelor, o apreciem neprocedurală. Ţinând seama de caracterul accesoriu al cererii de acordare a cheltuielilor de judecată care, aşa cum am văzut mai sus, respectă regimul oricărei cereri adresate instanţei, apreciem că şi pentru dovedirea cuantumului cheltuielilor de judecată trebuie respectate dispoziţiile art. 112 alin. 1 pct. 5, alin. 2, 116, 138 C.pr.civ.

Chiar şi în situaţia în care se acceptă depunerea chitanţei de plată a onorariului de avocat la închiderea dezbaterilor53, instanţa, în baza rolului activ ce-i este impus şi permis totodată, trebuie să aducă la cunoştinţa părţii adverse cuantumul onorariului, pentru ca aceasta, în măsura în care apreciază necesar, să solicite aplicarea art. 274 alin. 3 C.pr.civ.

În cele ce urmează vom face o prezentare şi o scurtă analiză a unor soluţii din practica judecătorească.

Prin sentinţa civilă (definitivă, nepublicată) nr. 534/29.01.2007 pronunţată de Judecătoria Buzău în dosarul nr. 10455/2006, instanţa a admis în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 161 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru (125 lei), timbru judiciar (3 lei) şi bilete de călătorie în valoare de 33 lei. În ceea ce priveşte valoarea acestora din urmă, instanţa a observat că, deşi reclamantul a solicitat suma de 66 lei, a depus documente justificative doar pentru suma de 33 lei. În continuare, instanţa a apreciat că, având în vedere că şi în privinţa acestui capăt de cerere funcţionează regula înscrisă de art. 1169 C.civ. (cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească), această cerere era întemeiată doar în parte.

Dincolo de referirea la dispoziţiile art. 1169 C.civ. pe care am criticat-o mai sus, apreciem că soluţia instanţei este corectă. Cauza soluţionată prin această sentinţă a presupus acordarea a patru termene de judecată. A fost solicitată suma de 66 lei cu titlu de cheltuieli efectuate cu transportul reclamantului şi a celor doi martori ascultaţi la propunerea sa. Reclamantul (care îşi avea domiciliul într-o altă localitate decât cea în care funcţiona instanţa) fusese prezent la toate termenele. Pentru a fi prezent, reclamantul a pretins că de fiecare dată a parcurs drumul de la domiciliu la instanţă cu un mijloc de transport în comun. Preţul unei călătorii dus-întors era de 11 lei. Pentru dovedirea acestor cheltuieli, reclamantul a depus la dosar 3 bilete de călătorie (dus-întors).

Faţă de documentele justificative existente la dosarul cauzei, instanţa în mod corect a admis în parte cererea reclamantului şi i-a încuviinţat acestuia rambursarea doar a sumei de 33 lei (reprezentând cheltuieli de transport).

52 M. Tăbârca, Ghe. Buta, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 733.

53 Suntem profund împotriva practicii de primire la dosar şi de luare în considerare a chitanţelor reprezentând diversele cheltuieli de judecată după rămânerea în pronunţare. Nu poate fi acceptată nicio abatere de la această exigenţă. Încălcarea ei reprezintă cea mai flagrantă nesocotire a principiului contradictorialităţii.

33



Instanţa nu putea să admită în totalitate acest capăt de cerere, prezumând că pentru fiecare termen partea s-a deplasat de la domiciliu la instanţă şi înapoi. Se poate presupune că partea a fost găzduită între două termene la o rudă, spre exemplu.

Prin sentinţa civilă (definitivă, irevocabilă, nepublicată) nr. 395/22.01.2007, pronunţată de Judecătoria Buzău în dosarul nr. 12205/200/2006, instanţa a admis acţiunea prin care au fost solicitate pe cale principală cheltuielile de judecată dintr-un dosar anterior şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 300 lei reprezentând onorariu de expert suportat de reclamant în dosarul civil nr. 1688/2006 al Judecătoriei Buzău.

Pentru a pronunţa aceasta soluţie, instanţa a avut în vedere chitanţa de plată a onorariului de expert achitat de reclamant în dosarul civil nr. 1688/2006 al aceleiaşi judecătorii.

O speţă interesantă prin prisma problemei discutate este cea care a fost soluţionată în apel de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a Civilă, prin decizia civilă nr. 1254/25.09.2006 (nepublicată) şi în recurs de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a Civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, decizia civila nr. 822/08.05.2007 (nepublicată). Redăm în cele ce urmează considerentele deciziei Curţii de Apel Bucureşti:

În ceea ce priveşte cererea intimatului de a-i fi acordate cheltuielile de judecată în apel, tribunalul a apreciat-o ca neîntemeiată, considerând, pe de o parte că un onorariu de avocat de 1500 RON nu se justifică în raport de numărul de termene din apel şi de complexitatea cauzei, iar pe de altă parte că acest onorariu nici nu a fost dovedit, întrucât chitanţa nr. 10611426/25.09.2006 nu cuprinde nici un element din care să reiasă că a fost eliberată pentru plata onorariului aferent dosarului de apel54.

Recurentul reclamant a criticat decizia tribunalului sub aspectul modului de soluţionare a cererii sale de acordare a cheltuielilor de judecată aferente fazei procesuale a apelului.

Recurentul reclamant a invocat nelegalitatea soluţiei pe cheltuieli de judecată (art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă) arătând că a făcut dovada onorariului de avocat suportat în apel cu chitanţa de plată a onorariului de avocat, emisă în baza contractului de asistenţă juridică încheiat cu avocatul său.

Potrivit art. 28 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, avocatul are dreptul să asiste şi să reprezinte orice persoana fizică sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, iar pentru această activitate avocatul are dreptul la onorariu, element care trebuie menţionat obligatoriu în cuprinsul contractului de asistenţă juridică, conform art. 127 alin. 1 din Statutul profesiei de avocat.

Aşadar, cuantumul onorariului plătit de client avocatului său este stabilit prin contractul de asistenţă juridică, iar depunerea în proces a originalului chitanţei de plată a onorariului, emisă în

54 Facem precizarea că apelul fusese formulat de către pârât tot pe aspectul cheltuielilor de judecată. Apelantul-pârât a solicitat reducerea, în temeiul art. 274 alin. 3 C.pr.civ. a cheltuielilor de judecată acordate în prima instanţă (1200 RON). Tribunalul a respins apelul declarat de pârât, apreciind că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 274 alin. 3 C.pr.civ., dar nu a acordat intimatului cheltuielile solicitate pentru faza procesuală a apelului (1500 RON).

34



baza contractului de asistenţă juridică, naşte prezumţia că acesta este onorariul stabilit prin contractul de asistenţă juridică pentru respectiva cauză.

De aceea, faţă de depunerea originalului chitanţei de plată a onorariului de avocat, instanţa de apel nu putea socoti ca nedovedite cheltuielile de judecată aferente apelului, putând cel mult să solicite, în exercitarea rolului activ, prezentarea contractului de asistenţă juridică pentru a determina conţinutul raportului juridic stabilit între avocat şi clientul său.

Pe de altă parte, recurentul a arătat că instanţa de apel nu putea nici să înlăture în întregime onorariul de avocat, numărul termenelor de judecată acordate şi complexitatea cauzei reprezentând criterii de micşorare a onorariului de avocat şi nicidecum de înlăturare, în întregime, a onorariului de avocat; oricum în cauză nu s-ar fi justificat nici măcar reducerea onorariului de avocat, în condiţiile în care avocatul a făcut demersuri în interesul clientului său, iar partea adversă nu a solicitat reducerea onorariului.

Ca înscris nou, recurentul-reclamant a înfăţişat instanţei contractul de asistenţă juridică, probă ce i-a fost încuviinţată în baza art. 305 C.pr.civ..

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a Civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, ca instanţă de recurs, a apreciat că soluţia contestată este, într-adevăr, greşită, pe de o parte pentru că reclamantul, ca parte care câştigase procesul, având deci vocaţie la acordarea cheltuielilor de judecată, conform art. 274 alin. 1 C.pr.civ., făcuse dovada cheltuielilor de judecată suportate în apel, iar pe de altă parte pentru că nu existau motive de reducere a onorariului de avocat, conform art. 274 alin. 3 C.pr.civ..

Astfel, contrar celor reţinute de instanţa de apel, chitanţa nr. 1061426/25.09.2006, aflată la fila 8 din dosarul de apel, făcea dovada neîndoielnică a onorariului de avocat plătit de reclamant pentru asistenţa juridică ce i-a fost acordată de avocatul P.A.C. în faza procesuală a apelului.

Faptul că chitanţa nr. 1061426/25.09.2006 fusese eliberată pentru plata onorariului de avocat aferent apelului cu care tribunalul fusese investit rezultă din menţiunile făcute în cuprinsul său, conform cărora suma de 1500 RON reprezintă onorariu de avocat plătit de reclamantul R.C. avocatului P.A.C., unite cu împuternicirea avocaţiala (fila 9 dosar apel), care atestă dreptul avocatului P.A.C. de a acorda asistenţă juridică reclamantului în dosarul nr. 27282/2/2005 al Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a Civilă, respectiv în faza procesuală a apelului.

Dincolo de aceste elemente, care erau suficiente pentru a permite tribunalului să reţină ca dovedit onorariul de avocat suportat de reclamant în apel, în recurs s-a prezentat şi contractul de asistenţă juridică care a stat la baza emiterii împuternicirii avocaţiale şi a chitanţei de plată a onorariului de avocat; contractul de asistenţă juridică (fila 11 dosar recurs) prevede drept onorariu convenit de avocatul P.A.C. şi clientul său R.C. suma de 1500 RON pentru asistenţă juridică în dosarul nr. 27282/2/2005 al Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a Civilă, confirmându-se o dată în plus ca onorariul achitat cu chitanţa nr. 1061426/25.09.2006 are aferent asistenţei juridice acordate reclamantului R.C. în faza procesuală a apelului.

35



Aşa fiind, în mod greşit tribunalul a respins cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată aferente fazei procesuale a apelului, acesta făcând dovada certă a cheltuielilor de judecată suportate în apel, compuse din onorariu de avocat în cuantum de 1500 RON; cât timp reclamantul a cerut să i se plătească cheltuielile de judecată de către apelantul-pârât, care a căzut în pretenţii faţă de el prin respingerea apelului şi cât timp reclamantul a dovedit cheltuielile de judecată suportate în apel, condiţiile art. 274 alin. 1 C.pr.civ. erau îndeplinite, ceea ce obligă instanţa de apel să-i admită cererea de cheltuieli de judecată.

În ceea ce priveşte limita admiterii acestei cereri, este de observat că deşi art. 274 alin. 1, 3 C.pr.civ. dă dreptul instanţei de judecată să micşoreze onorariul avocaţial ori de câte ori constată motivat că acesta este nepotrivit de mare faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat, în speţă condiţiile textului nu erau întrunite, neputându-se aprecia că onorariul de avocat de 1500 RON, suportat de reclamant în apel, ar fi fost nepotrivit de mare în raport de complexitatea pricinii şi de prestaţia avocatului, în condiţiile în care, avocatul reclamantului a făcut şi alte demersuri în interesul clientului său, prezentând instanţei dovezi ce au concurat şi ele la soluţia de respingere a apelului, după cum rezultă din practica şi considerentele deciziei recurate.

De aceea, nici argumentul subsidiar reţinut de tribunal, acela că onorariul de avocat de 1500 RON este nejustificat de mare pentru faza apelului, nu poate susţine soluţia de respingere a cererii reclamantului de cheltuieli de judecată, aceasta cu atât mai mult cu cât art. 274 alin. 3 C.pr.civ. permite numai micşorarea onorariilor de avocaţi, iar nicidecum înlăturarea totală a acestora.

Având în vedere considerentele expuse, Curtea a apreciat că soluţia tribunalului de respingere a cererii reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel este rezultatul interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 274 alin. 1 şi 3 C.pr.civ., ceea ce face operant motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ..

Exprimându-ne indignarea faţă de decizia pronunţată de Tribunalul Bucureşti, suntem alinaţi totuşi de soluţia înţeleaptă (şi pertinent motivată) la care a ajuns Curtea de Apel Bucureşti şi la care subscriem în totalitate.

Mai mult, miraţi fiind în continuare de modalitatea în care Tribunalul Bucureşti a soluţionat capătul de cerere referitor la cheltuielile de judecată, ne putem întreba: Ce s-ar fi putut întâmpla dacă acţiunea era supusă taxei de timbru şi dacă în chitanţa de plată a taxei nu era indicat numărul dosarului? Putem să ne temem că s-ar fi anulat acţiunea pentru netimbrare!

Într-o speţă, soluţionată în recurs55, justificarea plăţii onorariului de avocat a fost făcută cu forma scrisă a contractului de asistenţă juridică, complinită cu apărarea propriu-zisă ca, în sensul art. 94 alin. 3 din Statutul profesiei de avocat, n-ar exista obligaţia de probă a cuantumului acestui onorariu. Recursul a fost respins cu consecinţa păstrării soluţiei din apel care a respins cererea de cheltuieli de judecată, ca nedovedită.

55 C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 5143/2001 (nepublicată), comentată de P. Perju în Dreptul nr. 3/2003, p. 139-140.

36



S-a afirmat, într-un comentariu aprobativ56, că din punct de vedere conceptual, forma scrisă a contractului de asistenţă juridică poate consemna efectuarea plăţii onorariului, dar, dacă nu o face, ea rămâne exclusiv o probă a existenţei contractului şi a negocierii onorariului (în sensul art. 94 alin. 2 din Statutul profesiei de avocat), operaţiuni care premerg şi nu se confundă cu efectuarea plăţii. În mod curent, înscrisul constatator al plăţii este chitanţa semnată de creditor şi remisă debitorului, adică, în speţă, dacă ar fi existat, ea putea fi numai chitanţa semnată de avocat şi înmânată clientului său.

Şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, acordă cheltuieli de judecată numai în măsura în care acestea sunt dovedite cu acte justificative.

Astfel, în Cauza Albina împotriva României57, reclamantul a solicitat plata a 477,65 euro, întemeindu-se pe un decont amănunţit şi pe facturile corespunzătoare. Curtea a observat că aceste cheltuieli sunt justificate prin documente doveditoare. Guvernul nu s-a opus la plata acestor cheltuieli. Analizând solicitarea reclamantului în lumina principiilor degajate din jurisprudenţa sa, Curtea a considerat ca fiind rezonabil să-i acorde reclamantului în întregime suma solicitată, mai precis 477,65 euro.

Dimpotrivă, în cauza Lungoci împotriva României58, reclamanta a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată, însă nu şi-a detaliat şi nici nu şi-a justificat cererea, făcând referire numai la raportul de expertiză realizat pentru stabilirea prejudiciului material. Deşi Guvernul nu s-a opus rambursării cheltuielilor de judecată cu condiţia ca ele să fie justificate, necesare şi rezonabile, Curtea, deoarece reclamanta nu a precizat valoarea acestor cheltuieli şi nu a depus niciun document jusificativ în acest sens, a decis să nu îi acorde nicio sumă cu acest titlu.

În acelaşi sens, poate fi amintită Hotărârea din 24 mai 2006 în Cauza Weissman şi altii împotriva României59. Reclamanţii au pretins 7000 USD pentru cheltuieli de judecată, fără a preciza dacă este vorba de cheltuieli efectuate în faţa jurisdicţiilor interne sau pentru prezentarea cererii în faţa Curţii. Guvernul a atras atenţia asupra faptului că reclamanţii nu au furnizat nici un document justificativ în sprijinul cererii lor. Curtea a amintit faptul că, din punctul de vedere al art. 41 din Convenţie, pot fi rambursate doar cheltuielile despre acre s-a stabilit că au fost cu adevărat efectuate, că erau necesare şi în cuantum rezonabil. Ţinând cont de faptul că reclamanţii nu au justificat cheltuielile de judecată pretinse, Curtea a decis să nu le acorde nicio sumă.

În Cauza Monory împotriva României şi Ungariei60, Curtea a constatat că reclamantul şi-a prezentat cererea fără a ataşa vreun document justificativ. Prin urmare, a spus Curtea, nu i se pot acorda sumele integrale. Cu toate acestea, Curtea a admis că reclamantul trebuie să fi suportat

56 P. Perju, Jurisprudenţa civilă comentată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a altor instanţe judecătoreşti , Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007, p. 328.

57 Hotărârea din 28 aprilie 2005, definitive la 28 iulie 2005, publicată în M. Of. Nr. 1049 din 25 noiembrie 2005

58 Hotărârea din 26 ianuarie 2006, definitivă la 26 aprilie 2006, publicată în M. Of. Nr. 588 din 7 iulie 2006.

59 Publicată în M. Of. Nr. 588 din 27 august 2007.

60 Hotărârea din 5 aprilie 2005, definitivă la 5 iulie 2005, publicată în M. Of. Nr. 1055 din 26 noiembrie 2005

37



unele costuri şi cheltuieli judiciare. În consecinţă, Curtea a considerat rezonabil să îi acorde suma de 1000 euro cu acest titlu (fiecare guvern urmând să plătească 500 euro).

De asemenea, în Cauza Raicu împotriva României, fără a preciza vreo sumă sau a furniza documente justificative, reclamanta a solicitat şi rambursarea cheltuielilor de judecată angajate în faţa instanţelor interne. În speţă, ţinând cont de încălcările constatate, care se referă numai la procedura de recurs în anulare în faţa Curţii Supreme de Justiţie, precum şi elementele aflate în posesia sa referitoare la cheltuielile de judecată plătite de reclamantă în această procedură, Curtea apreciază că este rezonabil să i se acorde 100 euro cu acest titlu.

În Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunţată în cauza Bock şi Palade împotriva României61, Curtea a observat că reclamanţii nu au depus niciun act doveditor privind costurile şi cheltuielile ocazionate de procedurile interne şi cele în faţa Curţii. Cu toate acestea, Curtea a fost de părere că reclamanţii, reprezentaţi de un avocat în faţa ei, a trebuit obligatoriu să susţină unele plăţi. Ţinând cont de circumstanţele cauzei, ea consideră rezonabil să le acorde împreună suma de 2.000 euro, inclusiv taxa pe valoarea adăugată.

Deşi pot părea contradictorii ori discriminatorii soluţiile prezentate mai sus ale instanţei europene, suntem de părere că şi în dreptul intern, atunci când reclamantul, căruia i se admite acţiunea ce fusese supusă taxelor de timbru, solicită acordarea cheltuielilor de judecată fără a dezvolta, instanţa este datoare a încuviinţa restituirea către reclamant a sumelor reprezentând taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar (care se presupune că au fost plătite din moment ce acţiunea nu a fost anulată pentru netimbrare). Totodată, dacă în cauză a fost întocmit raport de expertiză la solicitarea reclamantului, acesta va fi îndreptăţit să obţină rambursarea sumei pe care a achitat-o cu titlu de onorariu expert, chiar dacă nu s-a referit la ea în cerere în mod expres.

Ceea ce vrea şi instanţa de contencios european să releve este faptul că instanţele nu trebuie să fie excesiv de formaliste. Partea trebuie să dovedească sumele solicitate. Dar, chiar şi atunci când partea nu dezvoltă cererea, nu detaliază, instanţele trebuie să ia în calcul înscrisurile de la dosar care probează efectuarea unor cheltuieli de către partea care a câştigat procesul.

X. Limitele acordării cheltuielilor de judecată

Astfel cum am dezvoltat anterior, cheltuielile se acordă numai în măsura în care au fost dovedite. Cu toate acestea, chiar în prezenţa unor înscrisuri doveditoare, instanţa are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată solicitate de către partea îndreptăţită şi să le acorde numai în măsura în care acestea apar drept justificate în raport de soluţia pronunţată, precum şi de obiectul şi complexitatea cauzei.

61 Nepublicată în Monitorul Oficial al României, publicată pe pagina de internet a Consiliului Superior al Magistraturii, www.csm1909.ro.

38



În condiţiile art. 274 alin. 2 C.pr.civ., judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxe de procedură şi impozit proporţional, plata experţilor despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi ca le-a făcut.

În ceea ce priveşte taxa de timbru, ţinem să precizăm că aceasta va fi acordată în întregime numai în măsura în care aceasta a fost plătită într-un cuantum legal, corect determinat în raport de obiectul litigiului. Dacă partea a plătit mai mult decât datora faţă de prevederile legale, acesteia i se va acorda doar valoarea legal datorată62.

Instanţei îi revine îndatorirea de a cerceta cu atenţie înscrisurile doveditoare depuse de părţi, pentru a le acorda doar cheltuielile efectiv alocate pentru susţinerea acelui proces, întrucât, astfel cum am precizat anterior, aceste cheltuieli au caracter de despăgubire pentru partea îndreptăţită a le primi, nefiind indicat ca acestea să se transforme într-un izvor de îmbogăţire fără justă cauză pentru parte, chiar prin mijlocirea instanţei.

În susţinerea celor afirmate, invocăm sentinţa civila nr. 1322 din data de 08.03.2007, definitivă, nepublicată, pronunţată de Judecătoria Buzău în dosarul nr. 5/200/2007, anterior citată, având ca obiect soluţionarea unei cereri de acordare a cheltuielilor de judecată pe cale principală, unde s-au reţinut următoarele:

Între părţi au avut loc mai multe litigii atât de natură civilă, cât şi de natură penală. Pentru recuperarea sumelor avansate cu titlu de cheltuieli de judecată/cheltuieli judiciare în cadrul acestor dosare, reclamanta a promovat prezenta acţiune, acţiune ce va fi analizată atât prin prisma dispoziţiilor de la art. 998 C.civ., cât şi a prevederilor art. 274-277 C.pr.civ.

În cadrul dosarului nr. 7294/2003, având ca obiect cererea formulată de B.I. prin care solicita pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare, aceasta a achitat o taxă judiciară de timbru în cuantum de 325.000 lei vechi. Conform art. 31 din Legea nr. 146/1997, aceasta ar fi trebuit să plătească o taxă judiciară de timbru în conformitate cu prevederile OG nr. 12/1998 privind taxele notariale, în funcţie de valoarea declarată, în cuantum de 257.000 lei vechi, calculată în temeiul Anexei I pct. a din acest din urmă act normativ.

Potrivit art. 11 alin. 1 din Legea nr. 146/1997, cererile pentru exercitarea apelului împotriva hotărârilor judecătoreşti se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, în cazul cererilor şi acţiunilor evaluabile în bani. Cum apelul promovat de către B.I. a a fost îndreptat împotriva hotărârii evaluabile în bani prin care i-a fost respinsă hotărârea în întregime, taxa judiciară de timbru datorată era de 50% din taxa legal plătită pentru acţiunea în fond, şi anume 127.500 lei vechi, nu 200.000 lei, cât a achitat în fapt aceasta.

În ceea ce priveşte cheltuielile legate de transportul martorului în instanţă, deşi procuratorul reclamantei a învederat că a efectuat două drumuri dus-întors pentru a-l aduce pe acesta de la Brăila la Buzău, având în vedere că martorul I.B., domiciliat în Brăila, Calea Galaţi, a făcut în

62 A se vedea supra, Conţinut

39



realitate o singură deplasare dus-întors, instanţa va obliga partea adversă doar la suportarea cheltuielilor legate de această deplasare, deşi s-a cerut contravaloarea a două drumuri.

Luând în considerare acordul părţilor privind modul de calcul al contravalorii combustibilului consumat, având în vedere o distanţă medie de aproximativ 110 Km între Buzău şi Brăila, instanţa stabileşte că s-au consumat 16,50 litri combustibil (110x2x7,5 litri combustibil/100 km = 16,50 litri combustibil). Faţă de valoarea combustibilului trecută în bonul de la fila 131 din dosar nr. 7294/2003 al Judecătoriei Buzău, de 28.500 lei/litru, cuantumul combustibilului consumat este de 470.250 lei vechi.

Referitor la onorariile de avocat plătite de către reclamantă cu chitanţa nr. 2691461/23.03.2004 – 2.000.000 lei (fila nr. 132 dosar fond nr. 7294/2003 al Judecătoriei Buzău), chitanţa nr. 115/15.07.2004 – 3.000.000 lei (fila nr.15), chitanţa nr. 98/28.04.2004 – 3.000.000 lei (fila nr.16), instanţa apreciază că se impune obligarea părţii adverse la plata acestora, întrucât cuantumul acestora nu este disproporţionat în raport de munca prestată de avocat. Criticile formulate de apărătorul pârâtului în legătură cu valoarea onorariului încasat pentru redactarea motivelor de apel nu sunt întemeiate, aceasta reflectând munca depusă de avocat şi nefiind exagerat de mare în raport de onorariile practicate.

În ceea ce priveşte onorariul de 1.000.000 lei vechi plătit de reclamantă cu chitanţa nr. 98/28.04.2004, fără a se arăta ce anume reprezintă şi pentru ce dosar, se constată că această chitanţă a fost depusă la termenul din data de 15.07.2007, deşi a fost emisă pe data de 28.04.2007, ulterior pronunţării sentinţei în fond pe data de 09.04.2004 şi anterior promovării apelului la data de 25.05.2004. Cum s-a depus distinct dovada achitării onorariului pentru redactarea motivelor de apel către acelaşi cabinet de avocatură, în raport de cele analizate anterior, apare drept nefondată cererea de obligare a părţii adverse la suportarea acestei sume cu titlu de cheltuieli de judecată.

Având în vedere că pentru judecarea apelului au fost două termene 28.06.2004 şi 15.07.2004, la ambele fiind prezenţi procuratorul reclamantei şi apărătorul acesteia, instanţa va acorda cheltuielile de deplasare, calculate după cum urmează: 2 termene x 75 kmx2 (distanţa unei deplasări dus-întors Buzău Ploieşti) x 7,5 litri/100 km x 13.500 lei vechi (preţul unui litru GPL, astfel cum rezultă din bonurile depuse) = 303.750 lei vechi.

Instanţa urmează să adune toate aceste sume, 257.000 lei şi 127.500 lei taxa judiciară de timbru legal datorată, 470.250 lei combustibil Brăila, 8.000.000 lei onorarii avocat, 303.750 lei contravaloare combustibil Ploieşti, în total 9.092.000 lei vechi, adică 909,2 RON.

Cu respectarea principiului disponibilităţii, consacrat de art. 129 alin. 6 C.pr.civ., întrucât doar aceste cheltuieli făcute de parte şi analizate de către instanţă au fost solicitate de reclamantă, instanţa urmează să admită în parte acţiunea şi să oblige pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 909,2 lei cu titlu de cheltuieli de judecată făcute pe parcursul soluţionării cauzei ce a format obiectul dosarului nr. 7294/2003 al Judecătoriei Buzău şi nr. 4518/2004 al Curţii de Apel Ploieşti.”

40



Alineatul 3 al art. 274 C.pr.civ. stipulează că judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.63

Prin Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005, publicată în M. Of. nr. 848 din 20 septembrie 2005, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 274 alin. 3 C.pr.civ.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul a apreciat că textul de lege criticat încalcă prevederile art. 11 alin. 2, art. 21, art. 24 alin. 2, art. 31 alin. 3 şi art. 52 alin. 1 din Constituţie. În acest sens a arătat că instanţa de judecată nu este îndreptăţită să dispună asupra cuantumului onorariului de avocat, stabilit în contractul de asistenţă, exprimând rezultatul acordului dintre client şi avocatul său, în raport de complexitatea cauzei, cu atât mai mult cu cât un tablou al onorariilor minimale nu există.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a constatat că, dintre textele de referinţă menţionate, singurul care, prin domeniul de reglementare, ar putea fi considerat relevant este numai art. 24 alin. 2 din Constituţie, şi aceasta doar prin prisma raţionamentului că dreptul de a fi asistate de un avocat ales, ceea ce constituie regula în materie, presupune în mod necesar angajarea acestuia pe calea unei convenţii, cu plata unui onorariu stabilit de comun acord. Acceptând un asemenea raţionament, nimic nu interzice, în absenţa unei prevederi constituţionale exprese, consacrarea prin lege a prerogativei instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse.

O asemenea prerogativă este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta sa-i fie opozabil. Ori, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creată dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil.

În sensul celor arătate, a mai adăugat Curtea Constituţională, este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, investită fiind cu soluţionarea pretenţiilor de rambursare a cheltuielilor de judecata, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.

La prima vedere, s-ar putea afirma că aceste dispoziţii legale contravin dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, conform cărora “contractul dintre avocat şi clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat direct sau indirect, de

63 Trebuie să menţionăm ca actualul statut al avocaţilor interzice stabilirea unor onorarii minimale. Articolul 133 alin. 1 teza a II-a din Statutul profesiei de avocat statuează că este interzisă fixarea de onorarii minime, recomandate sau maxime de către organele profesiei, de către formele de exercitare a profesiei de avocat sau de către avocaţi.

41



niciun organ al statului”. Apreciem însă că instanţa nu intervine în contractul de asistenţă juridică dintre avocat şi client, care se menţine în întregime. Articolul 274 alin. 3 C.pr.civ. nu reprezintă o excepţie a principiului pacta sunt servanda şi nu derogă în consecinţă de la obligativitatea contractului de asistenţă juridică. Părţii contractante îi incumbă obligaţia de a plăti în întregime onorariul stabilit către avocatul său (obligaţiile contractuale nefiind în niciun mod afectate), însă nu este îndreptăţită să pretindă părţii adverse să-i achite cu titlu de cheltuieli de judecată decât onorariul stabilit de instanţă prin hotărârea judecătorească64.

Cu titlu de exemplu, cităm sentinţa civilă nr. 3011/24.05.2007 pronunţată de Judecătoria Buzău în dosarul nr. 2884/200/2007, prin care a fost admisă în parte cererea reclamantei de majorare a pensiei de întreţinere. În această hotărâre, referitor la cererea accesorie de acordare a cheltuielilor de judecată, se arată următoarele: “Faţă de cuantumul onorariului avocat plătit de reclamantă, instanţa va reduce valoarea acestuia de la 500 lei la 300 lei. În lumina dispoziţiilor art. 274 alin. 3 C.pr.civ., instanţa este îndreptăţită să aprecieze în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, faţă de mărimea pretenţiilor şi de complexitatea cauzei. Instanţa are în vedere faptul că acţiunea principală a fost admisă în parte, existând prin urmare o culpă procesuală şi din partea celui care a iniţiat acest proces, că cererea de chemare în judecată a fost formulată cu încălcarea prevederilor art. 9 din Decretul 31/1954 şi art. 42 C.pr.civ., iar ca urmare a rolului activ manifestat de instanţă a fost modificată, că apărătorul ales al reclamantei s-a prezentat în instanţă doar la unul dintre cele două termene acordate, ca urmare a adresei efectuate de instanţă în acest sens, aspecte care au condus la tergiversarea judecării cauzei. Prin reducerea onorariului plătit de către reclamantă apărătorului său ales, instanţa nu a încălcat prevederile art. 30 din Legea nr. 51/1995 şi nici cele din Statutul profesiei de avocat, contractul de asistenţă juridică producându-şi pe deplin efectele între părţile contractante, în lumina principiului conţinut de art. 969 C.civ.”

Soluţionând un recurs prin care s-a solicitat şi reducerea cuantumului onorariului de avocat de la fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că în baza prevederilor art. 274 alin. (3)

64 Redăm considerentele sentinţei 1322/08.03.2007 pronunţată de Judecătoria Buzău, cu privire la cheltuielile de judecată solicitate pe cale accesorie în cadrul dosarului respectiv. Faţă de soluţia la care a ajuns instanţa în urma deliberării, având în vedere dispoziţiile art. 274 C.pr.civ. care prevăd că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, precum şi art. 276 C.proc.civ., instanţa urmează să admită în parte cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată. În acest sens, pârâtul va fi obligat la plata către reclamantă a sumei de 252,2 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru legal datorată de 79,2 lei calculată potrivit art. 2 alin.1 lit. c din Legea nr. 146/1997 în raport de cuantumul pretenţiilor admise, timbru judiciar în valoare de 1,5 lei, potrivit art. 3 alin.2 din Ordonanţa Guvernului nr. 32 / 1995, contravaloare copii xerox 20 lei şi onorariu avocat parţial de 150 lei. Prin reducerea onorariului plătit de către reclamantă apărătorului său ales, instanţa nu a încălcat prevederile art. 30 din Legea nr. 51/1995 şi nici cele din Statutul profesiei de avocat, contractul de asistenţă juridică producându-şi pe deplin efectele între părţile contractante, în lumina principiului conţinut de art. 969 C.civ. În lumina dispoziţiilor art. 274 alin. 3 C.pr.civ., instanţa este îndreptăţită să aprecieze în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, faţă de mărimea pretenţiilor şi de complexitatea cauzei. Atunci când a intervenit asupra cuantumului acestui onorariu, instanţa a avut în vedere faptul că acţiunea principală a fost admisă în parte, existând prin urmare o culpă procesuală şi din partea celui care a iniţiat acest proces, că avocatul respectiv a fost angajat după sesizarea instanţei participând doar la două termene de judecată, că obiectul cauzei, chiar după ce a fost precizat defalcat, în scris, de apărător, a fost modificat, nefiind corect precizat, revenind instanţei sarcina de a calcula aceste pretenţii.

42



C.pr.civ. numai instanţa de fond ar fi putut, în ipoteza formulării acestei cereri de către reclamant, să aprecieze asupra muncii îndeplinite de avocat pe parcursul desfăşurării judecăţii în faţa primei instanţe65.

Având însă în vedere faptul că textul reprezintă o restrângere a dreptului părţii care a câştigat procesul de a i se restitui cheltuielile de judecată, considerăm că judecătorii pot micşora onorariile utilizând doar cele două criterii legale66: valoarea pricinii ori munca îndeplinită de avocat.

Prin valoarea pricinii, înţelegem şi valoarea bunului. Spre exemplu, în speţa prezentată mai sus (în secţiunea Principiile…), judecătorii trebuia să aibă în vedere că reclamantul plătise onorariul avocatului său pe care îl angajase pentru faza administrativă (obligatorie) şi de judecată în vederea obţinerii restituirii în natură a imobilului din Bucureşti, Sectorul 2.

Apreciem că este inadmisibil ca într-o asemenea procedură, instanţa să considere, cu de la sine putere, că un onorariu de 4900 RON este nepotrivit de mare şi să încuviinţeze rambursarea doar a unui onorariu de 500 RON (care, în paranteză fie spus, şi pentru o cauză de divorţ ar fi nepotrivit de mic).

Munca îndeplinită de avocat va fi analizată doar prin prisma culpei procesuale a părţii care a căzut în pretenţii. Altfel spus, utilizând acest criteriu, instanţa nu are căderea să facă aprecieri asupra a ceea ce ar fi putut face avocatul părţii care a câştigat procesul şi nu a făcut.

Când se pune problema aplicării prevederilor art. 274 alin. 3 C.pr.civ., instanţele vor micşora onorariile, prin utilizarea exclusiv a celor două criterii amintite, având permanent în vedere culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii. Aşadar, instanţa nu va putea reduce onorariul pentru motivul că acesta este nepotrivit de mare cu posibilităţile materiale ale părţii în culpa procesuală.

Chiar şi atunci când fac aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. 3 C.pr.civ. judecătorii trebuie să respecte toate principiile procesului civil, având în acelaşi timp obligaţia unei motivări temeinice atât în cazul admiterii cât şi în cazul respingerii solicitării de micşorare a onorariului de avocat.67

65 Decizia nr. 10041/07.12.2006 pronunţată de Secţia Civilă şi de proprietate intelectuală în Dosarul nr. 11220/1/2006, publicată pe pagina de internet a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, www.scj.ro.

66 În niciun caz nu poate fi recunoscută, în temeiul art. 274 alin. 3 C.pr.civ., posibilitatea instanţei de a înlătura în totalitate cheltuielile de judecată constând în onorariul de avocat. În acelaşi sens: „De aceea, nici argumentul subsidiar reţinut de tribunal, acela că onorariul de avocat de 1500 RON este nejustificat de mare pentru faza apelului, nu poate susţine soluţia de respingere a cererii reclamantului de cheltuieli de judecată, aceasta cu atât mai mult cu cât art. 274 alin. 3 Cod de procedură civilă permite numai micşorarea onorariilor de avocaţi, iar nicidecum înlăturarea totală a acestora”. (Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a Civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, decizia civila nr. 822/08.05.2007, nepublicată).67 În Cauzele Albina, Buzescu, Gheorghe (în cea din urmă cauză Curtea a pronunţat Hotărârea din 15 martie 2007, nepublicată în Monitorul Oficial al României, dar poate fi lecturată în limba română pe site-ul Consiliului Superior al Magistraturii, www.csm1909.ro), toate împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 din Convenţie, printre altele, pentru lipsa unei motivări responsabile, consistente a hotărârilor judecătoreşti.

43



Pe de altă parte, instanţele trebuie să dea dovadă de foarte mare responsabilitate în aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. 3 C.pr.civ. E drept că legea le oferă posibilitatea să reducă onorariile solicitate de partea care a câştigat procesul atunci când ar fi nepotrivit de mari. Exercitând, la cerere, această putere, instanţele trebuie în primul rând să aibă cunoştinţă despre realitatea pieţei avocaturii. Considerăm că şi atunci când partea care a câştigat procesul a optat pentru a fi reprezentată de un avocat „foarte bine cotat”, partea adversă fiind evident în culpă procesuală, cea dintâi are dreptul de a i se rambursa întregul onorariu plătit. În caz contrar, instanţa ar ajunge ca indirect să dirijeze, să planifice o piaţă care se vrea a fi liberă (a se vedea şi dispoziţiile art. 133 alin. 1 teza a II-a din Statutul profesiei de avocat). Altfel spus, dacă instanţele ar uza neresponsabil de puterea conferită de art. 274 alin. 3, ori la avocaţi scumpi (se prezumă şi buni) ar ajunge doar persoane înstărite (şi ducând mai departe raţionamentul, persoanele mai puţin înstărite nu vor putea beneficia de avocaţii dintre cei mai buni), ori părţile reprezentate de avocaţi scumpi nu vor avea niciodată parte de returnarea integrală a onorariului, acceptând acest risc.

Şi încheind acest subiect ne permitem o întrebare ce se doreşte a fi doar retorică: De ce oare instanţele judecătoreşti nu manifestă aceeaşi grabă în a mări onorariile avocaţilor ori de câte ori constata că sunt nepotrivit de mici? Această posibilitate este oferită de acelaşi art. 274 alin. 3 C.pr.civ.!

Dacă pretenţiile care formează obiectul judecăţii sunt admise parţial, instanţa va acorda celui ce a câştigat procesul numai o parte din cheltuielile de judecată, corespunzător pretenţiilor admise, deoarece ambele părţi sunt în culpă procesuală, cel care a câştigat pentru că a solicitat mai mult decât i se datora, iar cel care a pierdut pentru că a provocat procesul.68

Întrucât temeiul acordării cheltuielilor de judecată se situează pe tărâm delictual, s-ar putea discuta dacă regula redată anterior este universal aplicabilă sau dacă instanţa este îndreptăţită să aprecieze asupra atitudinii culpabile a părţilor în litigiu şi, în măsura în care consideră că vina procesuală a părţii care a câştigat parţial procesul este mai mare, să o oblige pe aceasta la plata în parte a cheltuielilor de judecată efectuate de partea adversă. Această chestiune prezintă interes în cazul în care pretenţiile reclamantei sunt admise într-un cuantum mult diminuat în raport cu cel solicitat, în urma apărării temeinice a pârâtei, apărare care a necesitat efectuarea anumitor cheltuieli (onorariu avocat, onorariu expert etc.).

În ce măsură culpa părţii care a pierdut (chiar şi numai în parte) procesul poate fi apreciată ca fiind considerabilă şi chiar mai mare decât a celeilalte părţi, încât să justifice obligarea acesteia la cheltuieli de judecată? Nu s-ar putea oare considera că dacă partea adversă i-ar fi pretins, anterior declanşării litigiului, prestaţia stabilită de instanţă ca fiind cea datorată sau cel puţin o prestaţie într-un cuantum sensibil apropiat aceasta ar fi plătit de bunăvoie?

68 Poziţia juridică de parte câştigătoare în proces este determinată de raportul dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea de soluţionare a litigiului. Urmează deci ca, atunci când pretenţiile ce formează obiectul litigiului sunt admise numai parţial, instanţa să acorde celui ce a câştigat procesul numai o parte din cheltuielile de judecată, proporţional cu pretenţiile admise. Trib.Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1816/1976, în C.D., p. 240

44



Redăm, în acest sens, considerentele sentinţei civile nr. 2217/19.04.2007 pronunţate de Judecătoria Buzău în dosarul nr. 10593/2006:

“În raport de soluţia la care a ajuns instanţa în urma deliberării, având în vedere dispoziţiile art. 274 C.pr.civ. care prevăd că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, precum şi prevederile art. 276 C.pr.civ., care atesta posibilitatea instanţei de a compensa cheltuielile efectuate de părţi, instanţa urmează să compenseze parţial aceste cheltuieli, proporţional cu admiterea acţiunii principale, pe baza considerentelor ce vor fi dezvoltate în continuare.

Instanţa reţine că reclamanta a făcut cheltuieli de judecată, în cuantum de 400 lei, reprezentând onorariu expert, iar pârâţii au efectuat cheltuieli în valoare de 900 lei (onorariu avocat şi onorariu expert).

Având în vedere că prin acţiunea introductivă, reclamanta a solicitat cu titlu de pretenţii, suma de 6029 RON (60.296.358 ROL), iar în urma administrării de probatorii, instanţa a stabilit că pretenţiile sale sunt întemeiate doar pentru suma de 689,45 lei, se constată că acţiunea acesteia a fost admisă în procent de 11,45 %. În aceeaşi proporţie, vor fi acordate şi cheltuielile de judecată, rezultând suma de 46 lei.

Deşi s-a stabilit că pârâţii datorează o parte din suma, acestora nu le revine întreaga culpă procesuală, întrucât, prin probele administrate, au dovedit că debitul are o valoare mult mai mică, astfel încât susţinerile acestora se justifică într-un procent invers proporţional faţă de admiterea acţiunii principale, aceştia fiind îndreptăţiţi să primească cheltuieli de judecată în valoare de 797 lei.

Compensând aceste sume, instanţa urmează să oblige reclamanta la plata către pârâţi a sumei de 751 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.”69

Independent de orice culpă a părţilor în declanşarea şi derularea procesului, socotim totuşi discutabilă soluţia anterior prezentată, întrucât instanţa nu a analizat şi culpa pârâtului, ajungându-se astfel la o soluţie disproporţionată (cel puţin aparent, în opinia noastră) ca reclamanta să plătească pârâţilor mai mult chiar decât are de primit de la aceştia cu titlu de debit principal.70 Instanţa şi-a motivat hotărârea matematic, făcând aplicarea mecanică a regulii de trei simple. Ar fi trebuit, de asemenea, să analizeze în detaliu culpa procesuală a reclamantei, să învedereze că aceasta a solicitat obligarea pârâţilor la plata unei sume cu titlu de debit principal şi la penalităţi aferente acestui debit, precum şi faptul că a formulat o cerere în garanţie; cum în urma administrării de probatorii, instanţa a stabilit că pârâţii datorează doar o parte din debitul principal, că nu datorează penalităţi de întârziere, respingând şi cererea de chemare în garanţie.

69 În legătură cu sentinţa anterior menţionată, ţinem să precizăm că reclamanta formulase şi o cerere de chemare în garanţie (care, în mod evident, a condus la tergiversarea soluţionării cauzei), cerere ce a fost respinsă.

70 Considerăm că alta ar fi fost situaţia dacă anterior declanşării litigiului, în timpul discuţiilor dintre părţi sau cu ocazia îndeplinirii procedurii prealabile a concilierii directe, pârâţii ar fi fost de acord să plătească o anumită sumă de bani, apropiată de cea stabilită de instanţă, consemnând-o pe numele reclamantului.

45



Poate în lumina unor argumente suplimentare, soluţia instanţei ar fi fost convingătoare şi mai presus de orice critică.

Achiesăm la opinia exprimată în jurisprudenţa instanţelor, în sensul că, în situaţia admiterii în parte a acţiunii, cheltuielile de judecată nu se acordă în întregime, ci proporţional cu culpa procesuală.71 Considerăm că sintagma “proporţional cu culpa procesuală”, este mai potrivită decât formularea “proporţional cu pretenţiile admise”, respectând litera legii şi fiind conformă cu spiritul acesteia. Ceea ce stă la baza stabilirii dreptului la restituirea cheltuielilor de judecată este, astfel cum am dezvoltat anterior, culpa procesuală a părţii, aprecierea acesteia realizându-se în funcţie de mai multe criterii72, printre care proporţia în care cererea formulată a fost admisă.

Când cererea reclamantului are mai multe capete de cerere şi numai unele au fost admise sau când există cereri de partea ambelor părţi, admise în întregime ori în parte, instanţa va compensa, total sau parţial, cheltuielile de judecată.73 Desigur că acest aspect va fi dezvoltat în cadrul considerentelor, pentru a se da posibilitatea instanţei de control judiciar să cenzureze şi aceste aprecieri, în măsura în care au fost cerute, dar şi pentru a nu se crea dificultăţi de executare, în ipoteza în care hotărârea a suferit modificări parţiale în căile de atac.

În virtutea prevederilor art. 584 C.civ., în procesele având ca obiect o acţiune în grăniţuire, ambele părţi suportă cheltuielile de judecată.74

Despăgubirile acordate în timpul judecăţii pentru exercitarea abuzivă a drepturilor procedurale, în măsura în care nu au fost executate, vor fi avute în vedere la compensarea cheltuielilor de judecată, în acele cazuri în care partea care a obţinut aceste despăgubiri a pierdut procesul.75

În cazul coparticipării procesuale, cheltuielile de judecată vor fi suportate în mod egal, proporţional sau solidar, potrivit cu interesul ce are fiecare sau după felul raportului de drept

71 Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, decizia nr. 300/1996, în Culegere de Practică Judiciară Comercială 1993-1998, p. 17.

72 Avem în vedere claritatea cererilor şi a apărărilor formulate, termenele solicitate pentru completarea sau modificarea cererii, termene acordate ca urmare culpei procesuale exclusive a părţii care a câştigat procesul, etc.

73 La baza obligaţiei de restituire stă culpa procesuală. În cazul în care există cereri ale ambelor părţi admise total sau parţial, instanţa va compensa, după caz, în întregime sau doar în parte, cheltuielile de judecată. Compensarea se poate face şi în cazul în care a fost admis numai unul dintre capetele de cerere, sub aspectul cheltuielilor de judecată, poziţia juridică de parte câştigătoare fiind determinată de raportul dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea de soluţionare a litigiului. Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr. 698/1982, în RRD nr. 3/1983, p. 62.

74 Dispoziţiile art. 584 C.civ., potrivit cu care cheltuielile de grăniţuire se fac pe jumătate, au în vedere atât cheltuielile pentru înnoirea hotarului, cât şi cele pricinuite de acţiunea în hotărnicie, dacă în sarcina părţilor nu se constată vreo activitate culpabilă, legată de schimbarea liniei de hotar. Dimpotrivă, dacă pârâtul a schimbat abuziv hotarul, el va fi obligat la plata integrală a cheltuielilor de judecată. Tribunalul Judeţean Suceava, Secţia civilă, decizia nr. 211/1982, în RRD nr. 2/1983, p. 58.

75 G. Boroi, op.cit., p. 459

46



dintre ei, după cum stipulează art. 277 C.pr.civ, astfel încât fiecare să fie obligat la plata cheltuielilor pe care le-a provocat prin cererea sau apărarea sa.

În cadrul proceselor de împărţeală judiciară, cheltuielile de judecată vor fi suportate, în principiu, de către toţi copărtaşii, potrivit cotei ce revine fiecăruia.

XI. Cazuri în care nu se acordă cheltuieli de judecată

Există şi asemenea cazuri deoarece legiuitorul a vrut acest lucru prin articolul 275 C.pr.civ. care are următorul enunţ: „pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată”.

Este socotită ca primă zi de înfăţişare aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii (art. 134 C.pr.civ.).

Punerea în întârziere reprezintă manifestarea de voinţă din partea creditorului prin care el pretinde executarea obligaţiei de către debitor.76

Punerea în întârziere se poate realiza fie prin notificare prin intermediul executorilor judecătoreşti, fie prin cererea de chemare în judecată a debitorului.77

Există şi situaţii în care nu este necesară îndeplinirea unor formalităţi de punere în întârziere.

Astfel, art. 1079 C.civ. prevede că debitorul este de drept în întârziere în cazurile anume determinate de lege78, când s-a contractat expres că debitorul va fi în întârziere la împlinirea termenului, fără a fi necesitate de notificare şi când obligaţia nu putea fi îndeplinită decât într-un timp determinat, ce debitorul a lăsat să treacă.79

76 C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 318.

77 Există situaţii în care punerea în întârziere se poate efectua doar prin cerere de chemare în judecată. O astfel de ipoteză este reglementată de art. 1088 C.civ. potrivit căruia la obligaţiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate (alin. 1). Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ţinut a justifica despre vreo pagubă: nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept (alin. 2). De asemenea, art. 1586 C.civ. prevede că dacă împrumutatul nu întoarce la timpul stipulat lucrurile împrumutate sau valoarea lor, trebuie să plătească şi dobânzi de la ziua cererii prin judecată a împrumutului.

78 A se vedea art. 1370 C.civ., 1544 teza I C.civ.

79 În contractele cu obligaţia de întreţinere, datorită caracterului alimentar al prestaţiei la care se obligă debitorul şi care trebuie să fie efectuată în mod succesiv, în general, termenele stipulate pentru executare au caracter esenţial, debitorul fiind de drept în întârziere, Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Universul Juridic, 2001, p. 541.

47



Doctrina80 mai menţionează printre cazurile în care debitorul este de drept pus în întârziere situaţia obligaţiilor continue (cum sunt obligaţiile de furnizare a apei, energiei electrice sau aceea de a întreţine un anumit bun) şi ipoteza încălcării obligaţiilor de a nu face (art. 1078 C.civ.).81

Aceiaşi autori fac menţiunea că punerea în întârziere este necesară numai pentru neexecutarea unor obligaţii contractuale. În materie extracontractuală nu mai este necesară punerea în întârziere.

Adăugăm că în raporturile de drept comercial, punerea în întârziere a debitorului nu este obligatorie, întrucât el este de drept în întârziere potrivit art. 43 C.com..82 Având în vedere că în cazul proceselor în materie comercială sunt incidente şi dispoziţiile art. 7201 C.pr.civ., cu atât mai puţine raţiuni sunt pentru a fi aplicabil art. 275 C.pr.civ. în interesul pârâtului debitor.

Pentru ca pârâtul să evite obligarea la plata cheltuielilor de judecată, se cer a fi îndeplinite anumite condiţii:

Pârâtul trebuie să recunoască pretenţiile reclamantului. Nu interesează modalitatea în care se realizează această recunoaştere: mărturisire, achiesare; prin întâmpinare, prin răspunsurile date în cadrul administrării probei cu interogatoriul. Manifestarea de voinţă în sensul recunoaşterii pretenţiilor reclamantului trebuie să fie neîndoielnică83.

Sunt necesare totuşi unele menţiuni, sesizate şi bine punctate într-o lucrare relativ recentă84: Se poate întâmpla destul de rar ca recunoaşterea făcută prin interogatoriu să producă efectele art. 275 C.pr.civ., deoarece această probă se administrează de cele mai multe ori după prima zi de înfăţişare.

Apoi, dacă recunoaşterea este făcută prin interogatoriu, sunt aplicabile dispoziţiile art. 275 numai dacă mărturisirea este simplă, întrucât mărturisirea calificată şi complexă reprezintă în realitate răspunsuri negative asupra faptelor în legătură cu care partea este interogată.

Recunoaşterea trebuie să fie făcută la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, iar nu în apel sau recurs ori cu ocazia rejudecării.85

80 C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 319.

81 C.A.Cluj, Secţia civilă, decizia nr. 126/2000, B.J./2000, vol. I, p. 322, citată în M. Tabârcă, Ghe. Buta, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 735.

82 C.A.Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia nr. 551/2000, B.J., vol. I, p. 275, ibidem, p. 736.

83 C.A.Cluj, Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 542/2004, B.J./2004, p. 255, ibidem.

84 M. Tăbârcă, Ghe. Buta, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 736.

85 C.A.Ploieşti, decizia nr. 173/1997, B.J./1993-1997, p. 620, citată în M. Tăbârcă, Ghe. Buta, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 736.

48



Ceea ce interesează este recunoaşterea cu efecte în procedura civilă, respectiv în soluţionarea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată. Nu are importanţă recunoaşterea făcută de debitor (viitorul pârât) făcută anterior procesului ori în afara instanţei de judecată. Dispoziţiile art. 275 reprezintă o gratificare a pârâtului care se desistează din propria-i culpă procesuală, care renunţă a mai susţine apărări ce se vor dovedi ulterior neîntemeiate. Nu este suficient aşadar ca pârâtul să recunoască în afara forului instanţei drepturile reclamantului (continuând a le nega în faţa judecătorilor cauzei). Pentru a se bucura de efectele art. 275 C.pr.civ., pârâtul trebuie ca în faţa instanţei şi până la termenul prescris de lege să recunoască pretenţiile reclamantului.

Recunoaşterea să aibă loc în acele litigii în care pârâtul poate să recunoască pretenţiile reclamantului.

Astfel, s-a afirmat că desfacerea căsătoriei prin divorţ, acţiunea în tăgada paternităţii86 şi, în general, acţiunile de stare civilă derogă de la regula statornicită de art. 275 C.pr.civ., ea însăşi o excepţie de la principiul consacrat de art. 274 alin. 1 C.pr.civ. Divorţul nu este susceptibil de procedura punerii în întârziere fiindcă mărturisirea este lipsită de relevanţă juridică.87

De asemenea, întrucât stabilirea pensiei de întreţinere sau modificarea ei în faţa instanţei nu poate fi rezolvată prin înţelegerea părţilor, culpa procesuala derivă din fapta acelui care a creat o atare situaţie pentru rezolvarea căreia este necesară introducerea unei acţiuni în justiţie, aşa că dispoziţia art. 275 este inaplicabilă.88

Într-o altă părere89 s-a susţinut că aceste dispoziţii nu se aplică acţiunilor privind pensia de întreţinere şi pentru tăgăduirea paternităţii, dar că se aplică acţiunilor pentru stabilirea paternităţii, dacă pârâtul recunoaşte pretenţiile la primul termen de înfăţişare şi nu a fost pus în întârziere, prin scrisorile mamei copilului, din care să rezulte că-i aducea la cunoştinţă naşterea copilului.

În sens contrar, s-a susţinut90 că dispoziţiile art. 275 C.pr.civ. nu operează în acţiunile pentru stabilirea paternităţii, deoarece, potrivit art. 56 C.fam., pârâtul putea recunoaşte în mod voluntar copilul, iar dacă nu a făcut acest lucru el este în culpă procesuală de a fi provocat litigiul, astfel că va fi obligat întotdeauna la restituirea cheltuielilor de judecată, potrivit art. 274 C.pr.civ. Pârâtul ar putea beneficia de prevederile art. 275 C.pr.civ. numai dacă ar face dovada că nu a făcut recunoaşterea copilului din cauze obiective.

86 În acţiunile pentru tăgăduirea paternităţii, unde recunoaşterea mamei copilului nu se poate face înainte de proces, iar cea făcută în timpul procesului produce efecte dacă se coroborează cu alte probe, cheltuielile de judecată se acordă, întotdeauna, pe baza art. 274 C.pr.civ., I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VIII-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 407.

87 T. Pungă, Cheltuielile de judecată în procesul civil, Dreptul nr. 12/2000, p. 61-74.

88 T.Bucureşti, Secţia a III-a civilă, decizia nr. 478/1992, Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1992, p. 242.

89 C. Marica, Exonerarea la plata cheltuielilor de judecată a pârâtului care a recunoscut pretenţiile reclamantului, în R.R.D., nr. 3, 1969, p. 118-121.

90 Al. Toader, Obligaţia la plata cheltuielilor de judecată în cazul acţiunilor având ca obiect paternitatea şi pensia de întreţinere, în R.R.D., nr. 19, 1969, p. 90-94.

49



Pârâtul să nu fi fost pus în întârziere înainte de sesizarea instanţei, sau să nu fie de drept în întârziere . Dacă pârâtul însă a fost pus (sau era de drept) în întârziere, va fi obligat la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de partea care a câştigat procesul, chiar dacă a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului.

O problemă interesantă, dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie91, este cea referitoare la posibilitatea acordării cheltuielilor de judecată în soluţionarea unei acţiuni/cereri întemeiate pe Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte a susţinut că dispoziţiile art. 275 C.pr.civ., privind punerea în întârziere, se referă la diligenţa reclamantului care, într-un caz de drept comun, trebuie să anunţe intenţia declanşării unui litigiu în situaţia neexecutării de bună voie a obligaţiei de către viitorul pârât, adică de debitorul obligaţiei de executat.

În cazul legii speciale (nr. 10/2001) nu este nevoie ca debitorul obligaţiei de executat să mai fie formal pus în întârziere după trecerea termenului legal de 60 de zile deoarece legea stabileşte imperativ această obligaţie. Faptul că nu se prevăd alte sancţiuni, nu înseamnă că debitorul obligaţiei de executat este exonerat de plata cheltuielilor de judecată în procesul declanşat de reclamant tocmai ca urmare a nerespectării unui termen prevăzut expres de lege.

XII. Privilegiul cheltuielilor de judecată

Importanţa instituţiei cheltuielilor de judecată este relevată şi prin faptul inserării de către legiuitor a cheltuielilor de judecată printre creanţele privilegiate. Astfel, în Codul civil, Cartea a III-a (Despre diferitele moduri prin care se dobândeşte proprietatea), Titlul al XVIII-lea (Despre privilegii92 şi ipoteci), Capitolul al II-lea (Despre privilegii), cheltuielile de judecată sunt amintite în trei articole: 1727, 1729 şi 1731.

Potrivit primului articol amintit, cheltuielile de judecată sunt privilegiate atât asupra mobilelor, cât şi asupra imobilelor, în privinţa tuturor creditorilor în interesul cărora au fost făcute.

Articolul 1729 din Codul civil stabileşte cheltuielile de judecată făcute în interesul comun al creditorilor ca fiind primele creanţe privilegiate asupra tuturor mobilelor.

Reglementând rangul privilegiilor asupra mobilelor, la caz de concurs între ele, Codul civil statuează: „cheltuielile de judecată vin înaintea tuturor creanţelor în interesul cărora au fost făcute”.

91 Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 1171/2006, nepublicată, citată în M. Tăbârcă, Ghe. Buta, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 735.

92 Potrivit art. 1722 C.civ., privilegiul este un drept, ce dă unui creditor calitatea creanţei sale de a fi preferit celorlalţi creditori, fie chiar ipotecari.

50



În Proiectul Noului Cod Civil93, cheltuielile de judecată nu se mai numără printre creanţele privilegiate enumerate la secţiunea privilegiilor generale. Despre cheltuieli de judecată vorbeşte art. 1800, unicul articol al Secţiunii a 5-a (Preluarea cheltuielilor de judecată), Capitolul al II-lea (Despre privilegii), Titlul al VIII-lea (Despre privilegii şi garanţii reale), Cartea a V-a (Obligaţiile). Articolul sus amintit are următorul enunţ: „cheltuielile de judecată, pentru măsuri asigurătorii sau de executare silită, pentru conservarea bunurilor al căror preţ se distribuie, precum şi orice alte cheltuieli făcute în interesul comun al creditorilor se preiau din preţul bunurilor mobile sau imobile urmărite şi trec înaintea tuturor creanţelor în interesul cărora au fost făcute, fie ele chiar privilegiate sau ipotecare.”

XIII. Regimul cheltuielilor de judecată în situaţia în care parte în procesul civil este un străin sau un apatrid care nu are domiciliul în România

Existenţa ca parte în procesul civil a unui străin sau a unui apatrid care nu are domiciliul în România presupune aplicarea unor norme de drept aparte. Într-o asemenea conjunctură se pune problema condiţiei juridice a străinului ca parte în procesul civil, prin aceasta înţelegându-se ansamblul drepturilor şi obligaţiilor recunoscute de legea română străinului în cadrul acestui proces.94

Condiţia juridică a străinului sau a apatridului care nu are domiciliul pe teritoriul României, ca parte în procesul civil este guvernată de anumite principii. Fără a le enumera pe toate, vom preciza în primul rând faptul că aceste persoane beneficiază în procesul civil de regimul naţional, conform art. 163 alin. 1 din Legea nr. 105/199295 şi art. 30 din Legea nr. 189/200396 şi vom prezenta principiul potrivit căruia străinii nu pot fi obligaţi la plata unei cauţiuni/garanţii (cautio judicatum solvi) pentru singurul motiv că nu au naţionalitate română sau domiciliul în România.

93 Adoptat de Senat la 13.09.2004, publicat la Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006.

94 Pentru o analiză detaliată a acestui subiect, a se vedea: Ş.A. Stănescu, Condiţia juridică a străinului ca parte în procesul civil, în Curierul Judiciar nr. 7 - 8/2005, p. 98 - 108.

95 Cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, publicată în M. Of. nr. 245 din 1 octombrie 1992.

96 Privind asistenţa judiciară internaţională în materie civilă şi comercială, publicată în M. Of. nr. 337 din 19 mai 2003, modificată prin Legea nr. 44/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 189/2003 privind asistenţa judiciară internaţională în materie civilă şi comercială.

51



Acest principiu este consacrat legislativ în următoarele acte normative: Legea nr. 105/1992 (art. 163 alin. 3), Legea nr. 187/200397 (art. 53), Legea nr. 189/2003 (art. 31) şi Convenţia de la Haga din 198098 (art. 14).

Potrivit acestor texte, străinul (reclamant sau intervenient) nu poate fi obligat la depunerea unei cauţiuni care să garanteze plata cheltuielilor legate de proces în cazul în care va cădea în pretenţii.

Pentru a nu expune însă partea adversă riscului de a nu putea recupera cheltuielile de judecată în ipoteza în care străinul ar cădea în pretenţii şi nu ar avea bunuri de executat pe teritoriul României99, a fost instituit dreptului creditorului cheltuielilor legate de proces la recunoaşterea în mod gratuit ca executorie, în orice stat contractant, a părţii din dispozitivul hotărârii pe care străinul a fost obligat la plata respectivelor sume (art. 15 din Convenţie).

În temeiul art. 17 din Convenţie, cererea de exequatur va fi transmisă prin intermediul autorităţii expeditoare desemnate de statul solicitant, pe cale diplomatică sau în mod direct de către creditor şi trebuie însoţită de: 1. un extras al părţii din decizie care menţionează numele şi calitatea părţilor, precum şi din dispozitiv, care se referă la taxe şi la cheltuieli; 2. un document din care să rezulte că decizia nu mai poate forma obiectul unei căi ordinare de atac în statul de origine şi că este executorie în statul respectiv; 3. O traducere certificată a acestor documente în limba statului solicitat. Nu poate fi impusă nicio legalizare sau formalitate similară.

* * *

Iată-ne ajunşi la finalul acestui periplu. Cine s-ar fi gândit că se pot scrie 40 de pagini pe marginea a patru articole din Codul de procedura civilă? Noi nu am avut speranţe atât de mari. Dar acum bănuim că se poate şi mai mult...

Autorii

97 Privind competenţa de jurisdicţie, recunoaşterea şi executarea în România a hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate în statele membre ale Uniunii Europene, publicată în M. Of. nr. 333 din 16 mai 2003, abrogată prin O.U.G. nr. 119 din 21 decembrie 2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană, publicată în M. Of. nr. 1036 din 28 decembrie 2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 191/2007 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 191/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană.

98 Privind facilitarea accesului internaţional la justiţie, la care România a aderat prin Legea nr. 215/2003 publicată în M. Of. nr. 375 din 2 iunie 2003.

99 Ş.A. Stănescu, Condiţia juridică a străinului ca parte în procesul civil, în Curierul Judiciar nr. 7 - 8/2005, p. 104.

52

Documents

Cheltuielile de Judecata