Cuprinsul:

I. Introducere …………………………………………………….… p.

II. Capitolul 1. Spiritul epocii și formarea destinului

Ciurunga………………………………………….....p.

III. Capitolul 2. Andrei Ciurunga, un martir al cuvântului poetic.

2.1. Motivul rezistenţei şi al libertăţii în poezia ciurungiană…...p.

2.2. Motivul dorului sau clepsidra cu granule de vis…………….p.

IV. Concluzii…………………………..………………………………....p.

V. Bibliografie…………………………………………………………..p.

VI. Anexe………………………………………………………………....p.

Introducere

Avem convingerea că, în procesul de formare a tinerii generaţii de astăzi,

cunoaşterea temeinică a literaturii este un factor decisiv atâta pentru consistenţa

etico-morală a personalităţii, cât şi deţinerea unei imagini complexe asupra

realităţii prin care i-a fost dat să treacă poporului în mijlocul căruia trăim. Într-

un fel, destinul poporului seamănă cu destinul literaturii noastre şi de aceea

prezintă pentru noi un interes deosebit nu numai aspectul istoriei, ci şi cel

cultural-spiritual. Mai mult, literatura ne ajută să percepem şi să trăim mai

consistent aspecte definitorii de viaţă prin prisma adevărurilor, valorilor intrate

în palmaresul spiritualităţii româneşti.

Din acest motiv am abordat personalitatea şi creaţia lui Andrei Ciurunga,

un nume necunoscut pentru mine, dar, chiar din primele informaţii, captivată de

modul de a fi al omului Ciurunga, de modul de a trăi şi de a-şi comunica

sentimentele într-un limbaj deosebit al poetului Ciurunga. Şi acest fapt cu atât

mai impresionant dacă ne raportăm la contextul istorico-social şi politic în care a

activat scriitorul Andrei Ciurunga.

Istoricii literari şi studiile sociologice atestă date impunătoare cu privire la

această perioadă anevoioasă pentru evoluţia culturii şi literaturii române din

cauza restricţiilor ideologico-politice impuse de regimul sovietic. Literatura din

Basarabia s-a pomenit a fi obligată să transfigureze artistic realitatea prin prisma

cerinţelor aşa-numitului realism socialist, curent care mutila adevărul vieţii,

scriitorii fiind obligaţi să proslăvească transformările socialiste ale regimului,

chipul comunistului şi să minimalizeze tradiţiile şi valorile naţionale, în felul

acesta intenţionând a şterge conştiinţa identităţii şi apartenenţei de neam a

basarabenilor. Evident că, odată cu pierdere libertăţii de-facto şi de jure,

scriitorii au pierdut libertatea de creaţie şi literatura devenise un produs fals.

2

Puţini au fost scriitorii care au găsit de cuviinţă să lupte împotriva acestei

erori complexe: istorice şi artistice. Ba, mai mult, au fost unii care au reprezentat

cu zel politica regimului sovietic, întrucât erau răsplătiţi pentru acest lucru ori

erau manipulaţi. Andrei Ciurunga a fost un intelectual care a rămas consecvent

adevăratului ideal al spiritualităţii româneşti, propunându-şi să-l promoveze în

creaţie. Informându-mă despre viaţa acestei personalităţi, m-am convins că

poate fi pentru tânăra generaţie de astăzi un adevărat model, fapt ce m-a

determinat să-i cercetez opera în paginile lucrării de faţă.

Obiectivele pe care mi le-am propus sunt următoarele:

Să sintetizez informaţia relevantă despre personalitatea lui Andrei

Ciurunga în scopul conturării unui portret moral al poetului;

Să lecturez studiile despre creaţia poetului, selectând idei-ancoră pentru o

proprie analiză;

Să interpretez texte poetice în funcţie de dominantele tematice indicate în

subiectul propus;

Să-mi conturez propria atitudine faţă de valoarea creaţiei poetului;

Să relev actualitatea poeziei lui Andrei Ciurunga.

Valoarea teoretică-aplicativă a tezei rezidă atât în sinteza realizată cu

privire la personalitatea şi creaţia lui Andrei Ciurunga, cât şi în analiza

personalizată a poeziilor selectate personal în funcţie de interesul pe care

mi l-au provocat la receptare şi în raport cu tema de cercetare. Cred că

studii despre creaţia lui Andrei Ciurunga sunt foarte necesare pentru

tinerii cititori, întrucât modelul personalităţii şi creaţiei este unul

reprezentativ.

3

Capitolul 1

Spiritul epocii și formarea destinului Ciurunga

Literatura basarabeană nu poate fi privită în afara contextului istoric al acestui loc de pământ, parcă etern sortit pierzaniei, care s-a scris cu vaietul înfundat al suferinței, cu lacrima tremurândă a înstrăinării, cu sângele picurat de pe cuiele răstignirii. „Țara aceasta rar s-a bucurat pe deplin de bunurile ei. Pe pământurile-i bogate a curs atâta sânge și lacrimi, a fost atâta încălcare și silă, - încât privirile și cântecele urmașilor au rămas triste...”, notează Sadoveanu în Drumuri basarabene. Întreaga literatură basarabeană – de la Hașdeu până la autorii sfârșitului secolului XX – poartă acea tristețe cronică a poporului nostru, fiind o literatură a proiectelor nerealizate și a sacrificiului esteticului în numele culturalului, etnicului, socialului. File tragice ale istoriei Basarabiei a trăit generația de scriitori ai anilor treizeci, printre care Pan Halippa, Ion Buzdugan, Magda Isanos, Constantin Stere, Olga Crușevan-Florescu, Sergiu Victor Cujbă, Liuba Dimitriu, Petru Stati, Lotis Dolenga, Alfred Basarab Tibereanu, Vladimir Cavarnali, Iacob Slavov, Teodor Nencev, Vasile Luțcan, Nicolae Coban, Sergiu Matei Nica, Eugeniu Coșeriu, Arcadie Donos și Andrei Ciurunga. Istoricul literar Ștefan Ciobanu menționează în acest sens că literatura basarabeană poate fi asociată cu „florile de pârloagă, cu chip vegetal mai puțin suav, dar rezistente și cu arome tari, unice”. Autorii basarabeni îmbină tipul naiv, folcloric al creatorului cu tipul exilatului care se află într-o situație limită, în lipsa condițiilor prielnice de creștere – în cazul florii și lipsa unui mediu literar și cultural sănătos – cum s-a dezvoltat literatura basarabeană.

Date fiind condițiile de izolare și exilare interioară a Basarabiei, scriitorii mai sus menționați, pot fi clasificați în două tipuri de exilați – cei din Vest (România) și cei din Est (Basarbia). Deosebirea fundamentală dintre aceste două categorii este că exilul vestic nu impune o alegere între două spiritualități și între două limbi, ci numai găsirea unei soluții mai bune pentru a păstra spiritualitatea, exilul basarabean însă reprezintă înstrăinarea de patria culturală adevărată, privarea de acces la valorile clasice. Dacă exilatul din Vest era un cavaler al resemnării, exilatul din est era un cavaler al rezistenței, care percepe trista realitate într-un mod mai puțin nostalgic - „Nu am pierdut chiar totul și putem regăsi ceea ce s-a pierdut” ceea ce deosebește de cel din Vest: „Am pierdut totul și încă n-am găsit nimic”. Această conștientizare a posibilității re-integrării în întreg, generează o

4

uimitoare putere de rezistență a spiritului basarabean, care este relevată de literatura acelei perioade.

Conform clasificării lui Dorin Tudoran, se disting trei tipuri de exil: exilul autoimpus - cu contribuție directă la dezvoltarea literaturii țărilor străine, exilul forțat – cu contribuție indirectă și exilul interior, cel ce constă în închiderea în sine și fortificarea conștiinței, care necesită imense resurse energetice și de rezistență. Poetul basarabean Andrei Ciurunga este un adevărat martir în acest sens, care prin intermediul refugiului în sine = refugiu interior, a păstrat și valorificat cultura română în condițiile promovării politicii de rusificare și a ideologiei comuniste.

Existența poetului Ciurunga pare extrasă din cronicile martirilor medievali, pentru că anume în acea epocă credința în ideal era mai presus decât viața, iar moartea și sacrificarea de sine erau o victorie asupra sistemului, asupra nedreptății, victoria sufletului, a spiritului constând în conștientizarea faptului că ai fost mai puternic decât ceilalți, că nu te-ai lăsat manipulat și legat de pseudo-adevăruri, că dintre două căi – conformarea și lupta – ai ales-o pe cea mai grea, lupta, și ai învins.

Descoperind destinul poetului Andrei Ciurunga, mă întreb dacă aceasta i-a fost prescrisă de undeva de sus? Cine și ce i-a dat putere și tărie să reziste tuturor încercărilor? Care i-a fost crezul și idealul de viață? Mă aflu în fața unei dileme: imposibilitatea de a înțelege dacă viața martirilor este destin sau alegere conștientă. Privind viața poetului Ciurunga în ansamblu, este evident că perioada și circumstanțele nu au fost un mediu prielnic artei sale, poeziile patriotice care contraveneau intereselor conducerii comuniste din perioada postbelică erau interzise, iar eventuala lor publicare era aspru sancționată. Poetul Ciurunga era un rebel al poeziei postbelice din România: când majoritatea poeților alegeau să se conformeze standardelor stabilite de sus, Ciurunga refuza să mintă, să fie altcineva decât cine este – un devotat și înflăcărat patriot, un luptător.

Născut în Cahul, pe timpul României Mari, Robert Eisenbraun-Cahuleanu (care adoptă pseudonimul Andrei Ciurunga) crește într-un mediu în care valorile primordiale ale poporului nostru sunt la ele acasă, dragostea pentru neam și țară înflorind încă în sufletul de copil. De-a lungul vieții, poetul a apărat cu ardoare acele valori, atât de sfinte, ale copilăriei sale. Al Doilea Război Mondial și numeroasele schimbări prin care a trecut societatea română, atât în perioada interbelică, cât și în perioada postbelică, au călit devotamentul poetului față de ideal.

5

În anul 1944, odată cu invazia trupelor roșii în Chișinău, Andrei Ciurunga se refugiază în Brăila, unde publică la ziarul „Expresul”, o publicație cu tentă pronunțat liberară. Fiind un tânăr entuziast, poetul lucrează pentru o sumă simbolică, mai mult de dragul scrisului și pentru a-și menține uzul gazetăresc. În toamna anului 1945, Ciurunga publică un articol cu caracter net anticomunist, întitulat Sunt prezent aici, în care își exprimă deschis nemulțumirea față de ideologia partidului comunist, condamnând asuprirea libertății individuale și lichidarea proprietății particulare. Prin puterea hazardului, se întâmplă ca, la câteva zile de la apariția ziarului cu articolul în cauză, să aibă loc un mare miting în centrul Brăilei. Inițial, mitingul avea ca scop omagierea regelui Mihai, dar acesta a prins amploare și participanții au luat cu asalt chestura poliției, după care au început vandalizarea trăsurilor autorităților – acte naive de revoltă, dar care au deranjat conducerea comunistă, arestările începând chiar de a doua zi. Andrei Ciurunga a fost acuzat de incitarea la dezordine a populației, prin intermediul articolului publicat în „Expresul”, considerat fiind „autorul moral” al manifestației. Poetul a fost închis împreună cu hoții de buzunare într-o temniță mizeră, unde a petrecut 29 de zile, până când a fost eliberat după trierea procesului de la Curtea Marțială Galați.

În scurt timp după eliberarea din penitenciar, Andrei Ciurunga este angajat la ziarul „Ancheta”, și datorită dăruirii cu care scrie și a elanului său (ziarul avea doar 3 oameni permanenți ai redacției) ajunge la dublarea tirajului doar în câteva luni de la angajarea sa. În timpul activității la „Ancheta”, poetul planifică publicarea unei culegeri de poezii, iar întrucât cenzura nu ar fi permis publicarea ei oficială, Ciurunga vine cu un plan ingenios, dar riscant, hotărând să o tipărească la tipografia ziarului, într-un mod clandestin. Periculoasa culegere urma să poarte titlul Poeme de dincoace, adică scrise nu în Basarabia de dincolo, ci în Brăila, în epoca stalinismului. La publicarea acesteia, ghidat de spiritul de aventură și rebeliune – „Pe mine mă poseda demonul aventurii, simțeam pe frunte aura vitejiei de-a fi făcut un act temerar, într-o vreme când și cel mai neînsemnat manifest, de câteva rânduri, se pedepsea cu ani grei de închisoare”. Poetul s-a gândit prea puțin la securitatea proprie și la urmările fatale pe care acel act l-ar fi putut avea și pe care, de fapt, le-a și avut. În luna februarie a anului 1950, locuința poetului din București este percheziționată într-un mod vandal, iar Ciurunga – arestat. Autoritățile aflară despre publicarea plachetei de versuri și fură extrem de dezolați când nu găsiră nici un exemplar al acesteia – majoritatea fiind împărțite pe la prieteni, iar o mare parte arse de mama poetului, când aflase despre arestul lui.

6

Volumul incriminatoriu fiind distrus, poetul este condamnat pentru un volum mult mai vechi – Cântece de dor și război.

În timpul ce a urmat, Andrei Ciurunga va trece prin penitenciarele Uranus, Galați, Jilava și prin lagărele „cumplitului Canal”: Peninsula și Galeș. Până a fi transferat la Jilava, în timpul în care se efectuau anchetele, Andrei Ciurunga trece prin câteva închisori, fiind trimis întâi la Brăila, apoi transferat la Galați, pentru ca, în final, după 10 luni ale anchetei, să fie întemnițat în închisoarea Văcărești de la marginea Bucureștilor, în secția „criminalilor de război”. Firea optimistă a poetului, pofta de viață și speranța de neclintit au transformat timpul petrecut acolo într-un adevărat sejur (în limitele posibilului). Poetul savura zilele petrecute în compania așa-zișilor „criminali de război”, majoritatea dintre care erau intelectuali pe care regimul stalinist începuse să-i strângă sub diferite pretexte și să-i înghesuie între limitele unei legi cu caracter retroactiv. Camarazii de suferință a poetului erau ofițeri care și-au făcut datoria pe frontul de Răsărit, magistrați, scriitori și ziariști al căror condei susținuse campania pentru eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, preoți, medici sau avocați. „Aveam atâtea de făcut, de auzit sau de spus în timpul orelor unei zile, încât timpul fugea ca dracul pe sârmă, vorba românului, nu-i simțeam nici tăișul, nici greutatea.” (Andrei Ciurunga – Memorii optimiste). Rămânând fideli credinței și găsind în aceasta un adevărat sprijin moral, toți deținuții închisorii Văcărești, chiar și cei evrei, cinsteau cu evlavie Nașterea Domnului, asistând la slujba improvizată a unui preot basarabean, unde sub ochii lor, câteva fărâmituri din rația de pâine a acelei zile și-o gamelă cu apă curată s-au preschimbat în anafură și agheasmă. Lumina salvatoare a credinței alina sufletele nedreptățite a martirilor care își duceau crucea cu un zâmbet resemnat, cu ochii luminați și sufletele ușurate, știind că au ales calea cea dreaptă.

În Jilava ajunge în vara lui 1951, acolo, îndurând o foame cumplită, „Într-o bună zi, plimbarea obișnuită s-a suspendat: ni se aduseră în curte zeci de saci de cartofi pe care trebuia să-i sortăm. Unii dintre noi, cei mai flămânzi, care au mâncat atunci cartofi cruzi „la discreție” s-au îmbolnăvit grav, iar doi au și decedat.” Pe lângă foamea cumplită la care erau supuși deținuții, acea închisoare era cea mai cumplită ca așezare și condiții de viață. În „Fortul 13” – însăși denumirea arată caracteristicile principale - era o umezeală permanentă ce îmbiba pereții celulelor și mai era și câte o carceră de beton fără nici o fereastră, numită „neagră”, unde erau băgați deținuții recalcitranți, pe jos turnându-se câteva găleți cu apă, spre a completa opera distructivă a zidurilor de pe care se scurgeau șiroaiele permanent. Celulele, numite impropriu camere, erau pline până la refuz – câte 50-60 de deținuți într-o încăpere unde, în mod normal, ar fi încăput 10 sau 15

7

persoane. Paturi nu existau, se dormea pe prichiciuri etajate din lemn cu câte o rogojină în loc de saltea și-o zdreanță de pătură pentru învelit. În aceste condiții inumane, poetul Andrei Ciurunga a plătit pentru curajul de a rămâne fidel, reușind să se bucure de fiecare rază de soare și boare de vânt, ce ajungea în celula suprasaturată cu oameni, mirosuri insuportabile și destine triste.

De la Jilava a luat drumul Canalului, unde sute de mii de deținuți politici își ispășeau „vina” de a se împotrivi comunismului. Trăind în barăci neîncălzite, fără asistență medicală, sub bătăile și torturile diabolic inventate de către brigadieri, intelectualii și preoții români erau forțați să taie viitorul Canal Dunăre – Marea Neagră. Viața la Canal era grea, munca - istovitoare, odihna - mult prea puțină. Peisajul lagărului Peninsula era apocaliptic – „oameni care abia se târau, murdari de praf până peste urechi, cu brațele atârnându-le moale pe lângă trup.” Alături de ceilalți deținuți, de-a lungul șederii în lagărul Peninsula, poetul a fost nevoit să participe la excavarea pământului foarte dur, aproape pietros, în care loviturile târnăcopului și a lopeții abia dacă lăsau urme vizibile, la spartul stâncilor cu baroasele și încărcatul anrocamentului.

În mijlocul acestui iad poezia lui Ciurunga era ca un balsam pentru sufletul zdrențuit al deținuților, versurile sale fiind învățate și transmise pe cale orală de la om la om. Întreg Canal răsuna într-un cor de glasuri, care nu pierduseră speranța și care rosteau, asemeni unei rugăciuni, poezia ciurungiană. Datorită acestui mod de circulare a poeziei lui Ciurunga, aceasta nu a fost astupată de negura timpului și de uitare (în penitenciar deținuții nu aveau hârtie și unelte de scris). „Acele poezii au făcut aripi și n-au putut fi oprite de sârmele ghimpate!”

În noaptea Învierii a anului 1952, poetul își alege schimbul al doilea, de la ora 11 la 1 noaptea, pentru a putea auzi clopotele de la bisericuța din Valea Neagră. Atunci când a venit timpul să dea raportul domnului subofițer, poetul, exaltat de fericire și evlavie credincioasă, declară: „Domnule subofițer, sunt planton schimbul doi în baraca E 4. În timpul schimbului meu a înviat Hristos!”. Subofițerul l-a băgat direct în carcera îngustă din curte, unde a stat trei zile încheiate, cât au durat sărbătorile de Paști. Nu avea nici mâncare, nici pat și primea doar un sfert de pâine pe zi și-o cană cu apă.

În anul 1954 poetul este eliberat, după ce mai efectuase 100 de zile de supliment față de condamnarea oficială. La întoarcerea în București, pentru a se întreține, a lucrat om de serviciu, portar, magazioner de șantier, contabil și pedagog la liceu, statutul de fost deținut politic împiedicându-l să activeze în domeniul literar și neavând drept la publicare. Cu toate acestea, poetul nu se lasă intimidat de

8

antagonismul societății literare față de opera sa, reușind să publice în revistele „Rebus” și „Urzica”, folosind diferite pseudonime: Radu Calomfir,Matei Scutaru, Nicu Grădinaru etc.

În anul 1958, Andrei Ciurunga este arestat din nou, executând pedeapsa în Balta Brăilei și la Gherla, până în decretul de armistițiu din 1964, când toți deținuții politici sunt eliberați.

În felul acesta, destinul lui Andrei Ciurunga devine unul exemplar în condițiile aproape inumane când i-a fost dat să se afirme poetul. Urmărindu-i momentele decisive ale vieții ne-am convins că Ciurunga „s-a luat de piept” cu timpul nefast, opunându-i rezistență și călindu-și propria ființă până la tăria oțelului. Căci, într-adevăr, nu poți cuprinde cu ochii minții atâtea chinuri prin care i-a fost dat să treacă și poetul să rămână consecvent în idealurile pe care și le-a asumat, în convingerile pe care le-a promovat. Evident, că o personalitate puternică învinge cele mai mari greutăți și-și afirmă crezul din plin. Astfel a fost Andrei Ciurunga și de-aceea consider că el poate reprezenta un anumit model: „destinul Ciurunga”.

9

Capitolul 2

Motivul rezistenței şi libertăţii în poezia ciurungiană

Pătrunzătoare și sensibilă, poezia lui Andrei Ciurunga uimește prin intensitatea cu care pătrunde sufletul cititorului, prin capacitatea de a atinge strunele cele mai îndepărtate ale acestuia și a trezi conștiința. Un important motiv al poeziei lui Andrei Ciurunga este rezistența, relevată în majoritatea operelor sale, născute din ardoarea spiritului asuprit de limitele impuse.

Poezia Noi nu tăcem vine ca un adevărat crez al speranței și rezistenței. Eul liric se identifică cu poporul suprimat, care însă nu pierde speranța, luptă, chiar cu riscul propriei vieți: „ne ridicăm scrâșnind de neputință/ și iar ne prăvălim – dar nu tăcem.” Invocând amintirea strămoșilor care „strigă morții ce-au tăcut odată” și le „ răcnește osul dezgropat de plug”, poetul evidențiază ipostaza dramatică actuală, care contravine întregului curs al istoriei și vine ca o ruptură a continuității, o întorsătură nefirească. Revolta și nedreptatea, pe care o îndură întreg poporul, sunt amplificate de zbuciumul eului liric: „cu ochii strânși de aspră suferință/ urcăm pe brânci Golgotele, cădem”. Pluralul la care recurge poetul în cazul „Golgotelor” este încă un procedeu ce sugerează numeroasele încercări la care este supus poporul, iar versul„urlă de pe roată în trupul nostru oase ce s-au frânt” ne sugerează chinurile continue și ciclice și ideea ispășirii unei pedepse nedrepte pe pământ strămoșesc, sfânt – „pe-a țării noastre darnică moșie/ târâm de-un car de ani același jug.” Credința poporului nostru, care este o sursă de lumină și de putere și, de fapt, principalul generator de rezistență, este menționată în contextul dramatic al repetării acesteia asemeni unei mantre, în deznădejde: „dar gura știe bine-o rugăciune/ și-o geme printre dinți – căci nu tăcem.” Verbele la care se recurge, amplifică magnetismul operei lirice, iar persoana a II-a plural angajează cititorul la co-trăirea suferinței și zbuciumului eului liric – urcăm, cădem, ne ridicăm, ne prăvălim, nu tăcem, târâm. Întrebarea retorică „Cum să tăcem când fiecare ghindă/ căzută din stejarul secular/ se-ntoarce din adâncuri, să cuprindă/ tot plânsul țării într-un nou stejar?” accentuează faptul că are loc o schimbare ireversibilă - construirea unei noi realități, o realitate sinistră, proces care poate fi stopat doar prin spiritul rezistenței și prin luptă.

10

Printre numeroasele opere literare care relevă mari sufeințe, puține dintre ele au abilitatea de a transmite cititorului nu doar sentimente, ci și senzații. Consider că poezia Hibernare este una dintre acele texte, cu adevărat rare, care sensibilizează până la faza retrăirii senzoriale de către cititor a trăirilor eului liric. Titlul poeziei invocă o stare – hibernarea, care sugerează ipostaza eului liric relevată în operă: stare de absență, lipsă de vitalitate, stopare a funcțiilor vitale în vederea supraviețuirii. Cadrul natural al poeziei: „drumul iernii, dezghețat de pași”, „ninge”, „nopți polare” are rolul de a crea ambianța de regăsire a stării dominante a eului liric, dar mai poate fi interpretă ca o sugestie directă asupra condițiilor aspre la care a fost supus. Întreaga operă este o suită de senzații copleșitoare, de un magnetism uimitor, care atrag cititorul în acel univers apocaliptic al iernii. Spiritul rezistenței se resimte în versurile „mă târâi, trist și obosit, în gloată/ și-mi strâng la piept mantaua de ocnaș/ să-mi apăr focul inimii de zloată.” Acele senzații adânc resimțite de cititor sunt provocate de figurile de stil ce sugerează un dramatism puternic: „în loc de nervi coboară șerpi de frig”, „în loc de oase urcă stalagmite”, acestea având conotații senzoriale, care intensifică impactul lor („ninge vânăt și tăcut”, „zăpezi topite mi se scurg pe piele”, „duc în sân amarul plâns al unei nopți polare”, „în fiecare mușchi câte-un cuțit”). Intensitatea poeziilor ciurungiene constă în abilitatea poetului de a transmite trăirile prin intermediul figurilor de stil. Simbolul crucii este unul reprezentativ pentru întreaga poezie de rezistență a autorului, fiind prezent și în opera Hibernare: „Și ninge sur ca peste-un cimitir/ din care morții au ieșit în gloate/ și-acum se duc pe câte cinci în șir,/ cu crucile mormintelor pe spate.”

Canalul este opera care reflectă cel mai viu atmosfera de la lagărele de muncă din acea perioadă: un bulgăre de suferință spintecat de târnăcopul speranței. Legătura pe care o stabilesc suferinzii cu acea cauză și cu meleagul pe care și-au vărsat suferința este uimitoare prin complexitatea ei, aceasta îmbrățișând toată gama de sentimente umane – de la ură până la dragoste. Acest paradox se datorează apropierii firești, care vine odată cu suferința, aceasta fiind o stare intimă, de deschidere totală și vulnerabilitate. Anii petrecuți la Canal capătă o aură profund simbolică și sunt priviți ca pe îndeplinirea unei misiuni supreme: „aici ne-am cununat cu bolovanii”, suferința fiind privită prin prisma viitorului, ca pe o etapă inevitabilă în calea construirii acestuia: „Iar cântecele smulse din robie/ vor ctitori, cu anii care vin,/ în cărțile pe are le vom scrie,/ o nouă Tristie la Pontul Euxin.” Așadar, speranța unui viitor luminos vine odată cu asumarea destinului de martir al dreptății și cu resemnarea față de grele încercări. Opera lirică crește cu fiecare vers ca intensitate și bagaj sentimental, fiind relevate numeroasele încercări

11

ale martirilor libertății, pentru ca în final să triumfe într-un strigăt al speranței în viitor. Conștientizarea faptului că participă la un proces de regres uman, de negare a adevărului și cunoașterii, este sugerată în versurile: „am dat cu veacuri înapoi lumina” și „istoria, ce curge-acum întoarsă”, iar ideea promovării nonvalorilor și a iluziilor deșarte este accentuată prin sintagma „amare bezne”, așternute pe gene, care nu este doar o imagine vizuală, ci capătă și conotație olfactivă, ceea ce relevă o stare de revoltă și suferință copleșitoare, resimțită acut. Printre numeroasele chinuri la care erau supuși deținuții: „aprinși sub biciul vântului fierbinte,/ bolnavi și goi pe ger și pe ninsoare”, aceștia mai îndurau și cumplita dorință de hrană sufletească, de carte, de cultură: „flămânzi de cântec și de pâine”. Majoritatea verbelor poartă o conotație dureroasă: am ars, am sângerat, am rupt, am presărat cu mii de oseminte, ultima metaforă sugerând numeroasele victime căzute în numele libertății, în urma chinurilor la care au fost supuse. Opera lirică cutremură prin metafora „acest cumplit Danubiu care varsă/ pe trei guri apa și pe-a patra sânge”, care transformă Danubiul într-o adevărată mașinărie a morții, un zmeu cu patru capete, sinistru, distrugător. Eul liric găsește scăpare și eliberarea în artă, în cântec, care urmează să imortalizeze suferința martirilor de altă dată „Iar cântecele smulse din robie/ vor ctitori, cu anii care vin,/ în cărțile pe care le vom scrie,/ o nouă Tristie la Pontul Euxin.” Repetarea frecventă a adverbelor de loc și demonstrative: aici (3 ori), aceste, acest – accentuează inerția și trăirea nemijlocită a prezentului, în imposibilitatea de a evada în trecut sau viitor și legătura puternică a poporului față de pământul strămoșesc. Acest sens bivalent al prezenței nemijlocite este relevat și în poezia Noi tot aici, mesajul căreia poate fi interpretat atât ca inerția și detașarea de realitate și timp a deținuților, cât și ca statornicia poporului, care, având „rădăcini amare”, nu părăsește pământul patriei „în așteptare, să prindă visul trup”. Motivul fugit ireparabile tempus, prezent în versurile „trec primăveri cu flori la subsuoară,/ în struguri mustul toamnelor și-l suie,/ se cern zăpezi a nu știu câta oară” accentuează trecerea timpului, interceptată impersonal, eul liric multiplu (se identifică cu poporul) devenind atemporal, o prezență inertă – „noi tot aici”. Poezia are aerul unei constatări triste a faptului că viața trece pe alături, a totalei inactivități și înstrăinări de existență: „parcă n-am fost în lume niciodată”, de familie - „ne cresc orfani copiii pe coclauri,/ nevestele ca fânul se usucă”, simțindu-se amorf, mort, element irelevant în cursul istoriei și chiar în propria viață „cu alte poze vine abecedarul/ iar geografia alte hărți aduce,/ istorii noi așterne cronicarul”. Șirul constatărilor are o traiectorie oscilatorie, punctul extrem de jos fiind constatarea repetată la sfârșitul fiecărei strofe, pe un ton monoton, dar atât de copleșitor: „noi tot aici”, care este însoțită de câte o precizare ce evidențiază ipostaza de mucenic al poporului/deținuților: noi tot bătuți în cuie,

12

noi tot cu dor de ducă, noi tot între zăbrele, noi tot în baionete, noi tot pe rogojini, noi tot între cătușe, noi tot bătuți pe cruce. Este evident rolul de martiri pe care îl capătă aceștia, prin suferință pregătindu-se pentru mântuire („să ne cheme”) prin realizarea idealului („să prindă visul trup”).

Suflul viu al credinței, speranța, enorma dragoste și devotamentul luminează inimile mucenicilor, îi înalță deasupra suferinței fizice și nedreptății sorții, dându-le energie, rezistență și avânt în lupta pentru apărarea valorilor adevărate. Poezia Rugăciune , una dintre operele ce radiază speranță, este încă o dovadă a nemărginitei puteri a credinței. „Luminând feerică/ inima-i biserică”, spiritul, asemeni unui templu sacru, păstrează lumina adevărului ce radiază „feeric”, deși supus chinurilor constante. Puterea interioară a martirului crește datorită credinței „Gândul mi se reazimă/ în potir și-n azimă”, aceasta fiind alinare și refugiu pentru sufletul gol, înfrigurat, adevărat înveliș sufletesc, „calde ca velințele/ mă-nvelesc credințele”. În calea spre mântuire, „crucile” devin indispensabile, fără acestea fiind imposibilă îndeplinirea misiunii supreme de martir. Astfel, suferința, până acum acceptată cu resemnare, devine o binecuvântare pentru sufletul iluminat, care vede în chin o oportunitate de înălțare, o scară, a cărei urcare deși e anevoioasă, îl va duce spre culmile armoniei și păcii. În același timp, versurile „între umeri crucile/ risipesc nălucile”, sugerează și puterea de deziluzionare a suferinței, care determină „risipirea nălucilor” – a iluziilor, nonvalorilor, o adevărată revelare a realității dure, până acum mascate de strălucirea fericirii, introspecție ce permite o mai bună cunoaștere de sine, revalorificarea și analiza repetată a tuturor adevărurilor și convingerilor. Noaptea metaforică a suferinței martirilor, înveliți și luminați și credință, îndulcită de visele unui viitor triumfător: „somnul vise-nșiruie,/ liniștea ne miruie”, începe cu Rugăciune - operă de o complexitate uluitoare, care cuprinde întregul spectru de sentimente înălțătoare, ea însăși vibrând asemeni unei sfere de speranță comprimată, ce erupe în rugămintea ultimei strofe: „Doamne-al închisorilor,/ dă-ne mila zorilor”, zorile sugerând izbăvirea, triumful luminii și adevărului asupra beznei ignoranței și nonvalorilor.

Soarta martirilor este împresurată cu încercări grele, care întăresc spiritul și devotamentul acestora. Unele dintre cele mai adânc resimțite răni sufletești ale poetului sunt neînțelegerea de care s-a lovit de atâtea ori, fiind acuzat de trădare de patrie și lipsă de patriotism. Prin intermediul poeziei, Andrei Ciurunga lasă răspuns continuității, strigând: „nu-s vinovat față de țara mea!”. Eul liric, în ipostaza deținutului condamnat la „osânda cea mai grea”, cu sufletul ușurat de sentimentul datoriei îndeplinite, coboară „legat în fiare” poteca destinului. Starea eului liric este una înălțătoare, de ușurare, iluminare și triumf – „cu fruntea-n slavă”,

13

conștientizând că a luptat cinstit, nu s-a lăsat manipulat și a rezistat, rămânând fidel tradițiilor: „nu-s vinovat că-mi place să se prindă/ rotundă ca o țară hora-n prag/ sau c-am primit colindători în tindă/ cum din bunic în tată ne-a fost drag.”, limbii: „nu-s vinovat că mai păstrez acasă/ pe-un raft, întâiul meu abecedar”; religiei: „că mă-nchin când mă așez la masă/ cuviincios ca preotu-n altar”. Poetul nu se regăsește în acuzațiile care-i sunt aduse, el știindu-se mereu sincer cu sine și cu ceilalți și rămânând ghidat, de-a lungul vieții, de sentimentul datoriei față de adevăr, neam, țară. Eul liric duce ușor povara nedreptății, știindu-te nevinovat și sincer în dragostea față de plaiul natal: „ nu-s vinovat că i-am iubit lumina/ curată cum în suflet mi-a pătruns,/ din via dată-n pârg sau din grădina/ în care-atâția șerpi i s-au ascuns.” Același sentiment al datorie a determinat eul liric să se ridice la luptă: „dac-am strigat că haitele ne fură/ adâncul, codrii, cerul stea cu stea/ și sfânta noastră pâine de la gură -/ nu-s vinovat față de țara mea”; să se revolte împotriva celor care încalcă dreptul sfânt asupra pământului natal: „nu-s vinovat c-am îndârjit șacalii/ când am răcnit cu sufletul durut, că nu dau un Ceahlău pe toți Uralii/ și că urăsc hotarul de la Prut”, încercând să devină stăpâni pe pământul sfânt al patriei: „pământul meu, cum spune și-n izvoade,/ l-a scris pe harta lumii Dumnezeu”. Acest sentiment al nevinovăției față de țară este sursa de lumină a eului liric, care simte puterea înălțătoare a dreptății și adevărului de partea sa.

Anii grei petrecuți în lagărele de muncă rămân pecetluiți adânc în sufletul poetului, schimbându-i modul de a percepe lumea, natura, realitatea. Cadrul natural al toamnei sumbre și umede se regăsește în starea de spirit și atmosfera din operele lui Ciurunga. Poezia Atac este o operă cu tentă bacoviană, starea de disperare încadrându-se perfect în spațiul natural. Titlul poeziei sugerează „atacul” interior, lupta cu sine pentru salvarea aspirațiilor și viselor eului liric, poezia fiind de un dramatism puternic, cu note apocaliptice. Toamna capătă laturi mistice ale unei năluci a pușcăriilor: „toamna descărnată scurmă-n pușcării”. Epitetul metaforic „toamna descărnată” sugerează golul sufletesc al eului liric care pare a fi adâncit de peisajul lugubru al toamnei. Suferința și lipsa de rezistență sunt sugerate prin intermediul metaforei „tulbure pe suflet burnița se cerne”, care, prin complexitatea ei, cuprinde luptele interioare și stările de neputință copleșitoare ale eului liric. Peisajul autumnal este regăsit în suferințele constante ale eului liric și relevat de următoarele metafore: „petele de sânge în infirmerii/ parc-ar pune frunze ruginite-n perne,/ parcă, pe cearșafuri, trandafiri târzii”, detalii ce sugerează tragicul lupei cu sine și durerea enormă, care se revarsă din cadrul sufletesc, devenind astfel parte componentă a celui natural, cosmic. Universul interior suferă colapsuri și schimbări: „pieptul își aprinde stinsele caverne”, menite să stârnească acea vijelie

14

interioară a luptei cu propriul „eu”. Deznădejdea eului liric este luminată de raza salvatoare a unei eventuale mântuiri, care răsare timid în sufletul doborât de nesiguranță, vulnerabil în urma marii bătălii. Adresarea din ultima strofă „frații mei pustii” creează imaginea unei suferințe comune, unificatoare prin puterea determinativului „pustii”. Izbăvirea, atât de așteptată, încadrată în atmosfera apocaliptică autumnală, prin contrast, creează imaginea unei detașări de suferințele terestre, o eliberare prin pornirea pe „potecile eterne” ale dreptății și mântuirii. Ultimul vers al operei este de o luminozitate ce contrastează puternic cu restul poeziei, relevând aspectele divine ale destinului de martir: „să ciocnim cu sfinții cupe străvezii”, poetul creând imagini puternic pozitive, auditive („ciocnim”) și vizuale („străvezii”) care inspiră viață și speranță.

În urma analizei efectuate se poate conchide evident că, în general, poezia lui Andrei Ciurunga s-a constituit în baza deținerii unui puternic eu liric, care trăiește angajat timpul, căutând din răsputeri să-i opună rezistență în momentele lui fatale. De aceea eul liric reiterează afirmația „noi nu tăcem”, urmând ca să susțină idealul acțiunii în scopul eliberării de nedreptățile crunte și afirmării unei personalități umane libere și independente, luptătoare pentru cauza întregului popor. În acest plan poezia lui Andrei Ciurunga alcătuiește un capitol aparte al liricii basarabene.

15

Capitolul 3

Motivul dorului sau clepsidra cu granule de vis

Pe urmele lecturii poeziei lui Andrei Ciurunga:

Un suflet, o viață,o clepsidră cu granule de vis,o rază în privire, un destin.Dureri, mizerii, sacrificii –o cruce...O cruce din lemn, un fir de ață vechi,pielea gâtului arsă de soare,biciuită de vânturi –aspră.Oftat înăbușit, rugăciune șoptită;lacrimi –șterse cu dosul palmei ce ține târnăcopul,amintiri –păstrate clandestin dincolo de pupile,dincolo de cerul cenușiu al realității.Doar o lumânare pâlpâind timidîn catedrala devastată de tirani.

(creaţie proprie)

16

Poezia ciurungiană, armonioasă și pătrunzătoare, ne copleșește prin sinceritatea ei deosebită. Operele din universul tematic sentimental sunt uimitoare prin transparența sentimentelor relevate, prin forma clasică a expresiei, ce capătă însă nuanțe specifice. Poetul percepe sentimentul prin prisma numeroaselor suferințe, ceea ce învăluie versul într-o mantie de tristețe melancolică, resemnată, dar luminată de speranță, aceasta fiind starea dominantă a eului liric în opera ciurungiană, prezentă atât în operele cu tentă de rezistență, cât și în cele cu tentă sentimentală sau moralizatoare. Meditații, elegii, pastele poartă zbuciumul sufletesc, micile și marile fericii omenești, speranțele și visele poetului. Un suflet dintre alte milioane, care a riscat să se deschidă, să reverse acea lumină originară asupra lumii, dar care a fost acoperit de praf, de timp, de uitare. De ce uităm?

Poezia „De ce uităm?” este asemenea unei suite în andante a întrebării măcinătoare (repetată de 4 ori), care caută răspuns în conștiința eului liric. În explorarea lumii interioare ne ciocnim de paradoxalul act al uitării, care își așterne voalul fumuriu chiar și asupra celor mai calde amintiri, eul liric constatând că uitarea vine odată cu moartea sentimentului „amintirea n-are-atâta cer/ pentru morții inimii ca fumul”. Amintirea este percepută ca fiind bolta conștiinței umane („amintirea n-are-atâta cer”), sursa energetică a acesteia. Deși subconștientul, asemeni unei arhive a amintirilor, nu permite evaporarea lor completă, amintirile aflate pe acest nivel al conștiinței sunt accesibile doar celor capabili concentrării și interiorizării profunde, în rest - o mare parte a contingentului uman are acces doar la amintirile stocate pe nivelul memoriei active. Anume acest nivel este explorat de eul liric al poeziei „De ce uităm?”. Ipostaza celor uitați este relevată prin intermediul comparației metaforice „morții inimii ca fumul”, ce sugerează caracterul efemer și diafan, ce-l capătă amintirea fără implicare emoțională, devenind o masă energetică diformă, care se dispersează, ridicându-se la nivelul subconștientului. Opera așterne mantia zădărniciei asupra sentimentului, amintirii, trăirilor de moment, care ajung doar simple exponate prăfuite pe rafturile memoriei. Dorința de a opri acest proces inevitabil, înfăptuit de mintea umană, este relevată de regretul eului liric resimțit în versul „obosim cu timpul... înghețăm...” (repetat de 2 ori). Motivul fugit ireparabile tempus accentuează efectul timpului asupra memoriei, care îi răpește mirosul, gustul, factura, aceasta mai existând doar sub formă de constatare sau viziune fugară: „câtorva le mai păstrăm parfumul,/ alții, repezi ca lumina, pier.” Tristul mesaj global al operei este cuprins în versul „obosim cu timpul... înghețăm...” – o constatare a acțiunii timpului/vieții asupra percepției lumii, asupra felului de a trăi, care răpește din farmecul natural al

17

existenței. Odată cu experimentarea durerii, dezamăgirii, devenim inhibați în sine și triști, amorfi, obosiți și reci.

Opera Faur ilustrează ipostaza poetului, creatorului ce rămâne fidel idealului de creație, acesta fiind perceput ca un act al nașterii cosmice, scopul „meșterului făurar” fiind crearea unei legături, a unei „punți”, între cunoașterea absolută (sugerată de motivul luminii) și tărâmul curat al conștiinței (sugerat de motivul culorii albe). Activitatea creatorului este definită prin devotament, modestie și asiduitate, sugerată prin intermediul versului „drege tainic, în surdină” – efemere fiind recunoașterea meritelor sale, iar răsplata supremă fiind înfăptuirea operei desăvârșite. Simbolul punții relevă rolul de portal al operei, care ne transportă, prin magnetismul fabulos, într-o lume străină, nouă, diferită. Contopirea celor două țărmuri prin intermediul „punții” create și atingerea idealului suprem este relevată de motivul mirilor și a sugestiei simbolului împletirii cosiței, ambele sugerând uniunea perfectă, completarea reciprocă: „parcă așteptând de-un veac/ miri târzii în straie dalbe,/ sălciile, lângă lac,/ împletesc cosițe albe.” Cromatica ultimului vers este dominată de culoarea albă, ce semnifică începutul, geneza unei lumi. Astfel, poetul își identifică idealul de creator cu cel de meșteșugar al unei lumi noi, făurite prin uniunea celor existente, a unei lumi în care creația, poezia devin elementul structural de bază, având capacitatea de a modifica și re-crea realitatea.

Simplitatea existenței creatorului, a martirului, constă în resemnarea și acceptarea destinului, a sfârșitului inevitabil – sfârșit timid după o viață de zbucium. Poezia Simplitate propune o perspectivă a eului liric asupra viitorului, viitor de după viața lor, ca timp al realizării speranțelor și viselor lăsate în urmă, lăsate încă în viață. Eul liric de identifică cu elemente-simbol ale cadrului natural, înțelegând mântuirea ca actul imortalizării ființei sub forma unui element al cadrului cosmic. Cei 4 piloni-simbol ai operei lirice sunt simbolul stejarului („într-o zi se va vorbi despre noi/ la fel de simplu ca despre stejari”), simbolul ierbii și simbolul zării („nimeni nu va plânge pe gropile noastre/ cum nu plângi iarba mieilor în lunci/ sau infinitul zărilor albastre”), simbolul izvorului („într-o zi se va vorbi despre noi/ la fel de simplu ca despre izvoare”). Continuarea slujbei de martir este posibilă prin intermediul metamorfozei post-mortem - imortalizarea lipsită de vanitate întru slujirea veșnică a lumii. Simbolul stejarului sugerează forța, protecția, nemurirea; simbolul ierbii relevă vitalitatea, simplitatea; simbolul zării sugerează speranța, viitorul, credința, cunoașterea, iar simbolul izvorului relevă puterea de viață, inspirația, renașterea, realizarea idealului constă în împărțirea propriei ființe, în sacrificiu și dăruire: „și oamenii, cu pumnii amândoi,/ vor bea, din apa care-am fost, răcoare.”, identificarea cu universul – „vom fi a tuturor

18

atunci”. Mesajul global al operei lirice este idealul vieții trăite în sacrificiu și a morții ca trecere la etapa slujbei veșnice, continuarea sorții de martir.

Poezia Solii tăi este una reprezentativă pentru opera ciurungiană ce cuprinde motivele biblice, acestea fiind motive de bază în lirica lui Andrei Ciurunga. Motivele împărăției cerești, al duhului sfânt, al misiunii divine sunt doar câteva dintre acestea. Titlul, prin adresarea la persoana doua, sugerează închinarea poeziei Celui de Sus, afirmație susținută de motivele biblice prezente în operă, dar și de aluzia la solii biblici, care au misiunea de a lumina păcătoșii. În opera lirică, solii sunt personificați de păsări: „zbor de pasăre curată”, care simbolizează legătura între cer și pământ și au menirea de a transmite voința cerului „sau coboară din tărie/ de la Maica lui Hristos,/ tainic aducând solie/ răstigniților de jos.” Deasemene, este sugerată personificarea părării ca spirit înălțător, care tinde să se afirme, să atingă zarea idealului: „suie limpede spre cer”, aflându-se, însă, captivă: „din adânc de piatră lată/ de sub reci rugini de fier.” Motivul solilor biblici relevă și aspectul transmiterii unui mesaj divin, sugerat de versurile: „sau coboară din tărie/ de la Maica lui Hristos,/ tainic aducând solie/ răstigniților de jos”. Creația, dorul de libertate și aspirația spre ideal reprezintă acel mesaj ceresc, sugerat de motivele porumbelului și rândunelei: „Mare fie-Ți, Doamne, slava/ c-ai trimis cu sfânt temei,/ rândunele la Jilava/ și la Gherla porumbei...” Starea eului liric este de recunoștință și dragoste, credința fiind generatorul principal al speranței, adevărat felinar în bezna izolării și deznădejdii, dându-le tărie să îndure dorul usturător și așteptarea chinuitoare.

Așteptarea, acea chinuitoare stare de suspans și savoare, ce condimentează existența cu aroma viitorului, dilatează timpul și se joacă însă cochet cu sistemul nervos uman în cazul poeziilor axate pe motivul iubirii. De exemplu, în poezia cu același titlu urmărim această stare de trăire intensificată dublu: a) de circumstanța de a fi deținut, de a fi închis în celulă, b) de tensiunea așteptării întâlnirii cu iubita care se face imposibilă din prima cauză. De aceea autorul face ca eul liric empiric să trăiască întâlnirea mult așteptată într-o stare de reverie, imaginându-și un portal deschis în piept („fereastra”), în lăuntricul stării eului. Dialogul imaginar cu iubita este unul ce are scopul de a-i fortifica starea de spirit, îmbiind-o să nu se teamă de „sârma dimprejur”, să treacă „hotarul dincolo de ochii/ Înveninați a-i paznicului sur”. Ideea promovată este că iubirea nu poate fi oprită de nici un obstacol, chiar și cel mai groaznic. Dar, totuși, pentru a-i facilita iubitei venirea în spațiul visului lor, eul liric, o personifică prin lumină „întruchipată toată din tăcere” și reface spațiul întâlnirii transformându-l din celula unui deținut, într-unul paradiziac: „am văruit pereții cu argint”, „și-am presărat garoafe prin celulă”. În felul acesta atmosfera se

19

transformă într-o „ armonie sfântă”, iar „claviatura sufletului cântă”. Spre finalul poeziei eul liric recunoaște că în situația sa de proscris, când i s-a luat cel mai elementar drept de existență, resursele umane se pot revitaliza prin trăirea, chiar și imaginară, a acestui sentiment ce simbolizează realizarea deplină a vieții. Motivul este asemănător celui din balada Miorița, doar că eul liric din această poezie singur își asigură transcendența din „afară” „înăuntru” și vice-versa. Aceasta este o formulă de rezistență în momente de restriște. Din altă perspectivă, evadarea din realitate prin vis, ca formă de conservarea a sinelui, are la bază natura a două tipuri de așteptare: așteptarea eliberării și așteptarea iubitei. Trasând paralela între ființa iubitei și libertate, constatăm că, de fapt, iubita personifică eliberearea, și invers. Această constatare ne permite să interpretăm poezia din punctul de vedere al pregătirii spiritului, aflat atâta timp captiv și restrâns, pentru momentul eliberării - realizarea deplină sufletească, or, iubita sufletului, a spiritului, este libertatea, cea așteptată cu atâta drag și râvnită cu atâta ardoare.

Așteptarea are frunte lată (datorită activității mintale intense). Pe fruntea așteptării, tresar la fiecare răsuflare, borboane mari, lucii și sărățele – nădușeală. Așteptarea așteaptă încununarea; așteaptă o coroniță de prospețime pe creștet, o crenguță de speranță împletită cu una de iubire: logodna.

Logodna este o poezie de-a dreptul feerică, remarcabilă fiind pentru lirica ciurungiană. Armonioasă, melodică, pătrunzătoare ca mesaj, orbitoare ca imagine, copleșitoare ca senzație, absolut specială ca expresie, este una din puținele opere lirice ce învăluie cititorul într-o lumină vibrantă și o energetică fenomenală. Poetul reușește să implanteze în suflete, prin vers, acea stare de savoare delicioasă a goliciunii și zădărniciei la scară cosmică: „sufletul se varsă ca o apă/ dincolo de marginile lui”. Instensitata momentului este sugerată de figurile de stil: „sub pleoape candele s-aprind”, „stelele coboară una câte una/ din mătăsuri palide foșnind”. Eul liric, expus necontenit durerii, caută și găsește pacea și împlinirea în sânul singurătății (sugerată de spațiul selenar), neantului („adânca zare a nimănui”), captivității („zalogiți nimicului”). Delectarea eului liric fuzionează cu durerea, ca rezultat al acțiunii uneltelor psihologice de asigurare a plăcerii în scopul menținerii unui climat psihologic optim, ceea ce e relevat în versurile: „vântul doare lin ca mângâierea/ mâinilor ce nu se mai întorc”, sugerând senzația unei plăceri dureroase sau a unei dureri plăcute (în dependență de interpretare). Surprinzătoare ni se pare sugestia oximoroanelor în acest context, figură de stil mai rar operantă în textele poetice, ceea ce demonstrează rafinamentul limbajului artistic creat de poet.

20

Motivul dorului este unul fundamental în lirica ciurungiană, având numeraose valențe și interpretări. Dorul poetului este atât erotic, cât și patriotic, atât uman, cât și creator, dorul ontologic de libertate fiind, însă, valența principală a poeziei lui Andrei Ciurunga. În acest punct se interferează întreaga lirică de rezistență și cea ce relevă motivul dorului. Astfel, motivul rezistenței devine unul secundar, acesta fiind cuprins de poezia motivului dorului de libertate, care generează, de fapt, rezistența.

21

Concluzii:

Indubitabil este faptul că poetul s-a născut într-o epoca nepotrivită pentru a-i fi apreciată arta la justa valoare, luând în considerație sistemul opresiv și cenzura acelei perioade, dar, în același timp, anume anturajul și limitele impuse au trezit și hrănit de-a lungul anilor creația poetului Andrei Ciurunga. Privind din această perspectivă, epoca (ca atmosferă și regim politic) a fost unul dintre principalii catalizatori ai acelei poezii dense, cutremurătoare, a cărei creare, în alte condiții, nu ar fi fost posibilă. Sentimentele puternice nasc o artă puternică, artă cu energetică deosebită, căci suferința generează tărie și curaj. Curajul poetului de a spune lucrurilor pe nume, pentru că nu a ales calea alegoriilor în arta sa, așa cum au făcut-o mulți alți poeți ai acelei epoci, capacitatea uimitoare de sacrifciu în a-și asuma suferințele pentru neam și credință, lumina interioară pe care o împărțea prin intermediul poeziei, întărindu-i pe cei istoviți și muribunzi, l-au transformat într-un adevărat apostol al speranței. Arta nu este decât reflecția omului, un alter ego; poezia este poetul comprimat, condimentat cu metafore. Felul rebel de a fi al poetului Andrei Ciurunga este chiar arta sa. A trecut prin penitenciarele Uranus, Galați, Jilava și prin lagărele Canalului: Galeș și Peninsula, dar a rămas fidel valorilor sale și a continuat să strige „noi nu tăcem” căci „nu sunt vinovat față de țara mea”.

Fenomenul „Ciurunga” semnifică rebeliune, luptă, dăruire, sacrificiu și acea nesecată speranță a poetului, care nu-l propulsa spre luptă doar pe el, ci se revărsa, asemeni unei ape dătătoare de viață, și asupra celorlalți deținuți. Exemplul viu al unui luptător înflăcărat avea puterea tuturor pildelor și rugăciunilor, era dovada că lupta este posibilă și necesară. Fenomenul „Ciurunga” a catalizat spiritul general, pregătindu-l pentru marea eliberare, a așternut covorul de gală pe care urma să pășească victoria.

Ineditul poeziei ciurungiene constă în puternicul magnetism al textului datorat trăirii intense a eului liric. Poetul reușește să preschimbe chinul, urâtul, suferința și durerea în artă, într-o poezie unicală: densă sentimental și rebelă. Melodicitatea, vocabularul, suplețea frazei, perfecta mânuire a cuvântului și versului, care pare a fi scris cu sângele poetului, au transformat textul liric într-o rază ce depășește barierele rațiunii și se îndreaptă spre adâncurile sufletești.

22

Tematica poeziei lui Andrei Cirunga este eternă, tradițională (în măsura în care în acea perioadă literaturile universale mergeau liber pe calea modernismului), iar ca structură, este o poezie modernistă, plină de risc.

Poezia ciurungiană a rezisteței alcătuiește un capitol aparte în literatura basarabeană, fiind caracterizată printr-un eu liric puternic, care se opune represiunii și depășește limitele impuse, afirmându-se ca o individualitate curajoasă, apărătoare a unei cauze naționale, pregătite să-și asume suferința pentru un neam întreg.

Uimitor este faptul că Andrei Ciurunga nu şi-a pierdut abilitatea de a percepe cu rafinament sentimentul, fapt relevat de operele pline de lirism care dezvăluie latura sentimentală a poetului, plină de farmec şi sensibilitate. Viaţa grea pe care a dus-o, munca silnică şi condiţiile aspre de existenţă nu au ştirbit din cristalinul sentimentului şi puritatea acestuia.

Andrei Ciurunga vine și cu inovație literară: decastihul. Acest tip de poezie fixă a fost inventat din nevoia poetului de a-și înlesni înmagazinarea în memorie a multelor versuri, la penitenciarul Salcia, unde hârtia se găsea cu multă greutate, iar procurarea ei implica riscuri mari. Acestă formă fixă pur mnemotehnică, era o poezie de zece versuri alcătuită din patru strofe: un vers, un distih, o terțină și un catren, cu numai două familii se rime, ce se cheamă parcă una pe alta. Datorită acestor caracteristici era suficient să știi primul vers ca să ți le amintești pe următoarele.

Am descoperit o personalitate excepţională, un poet reprezentativ pentru literatura basarabeană, un luptător înflăcărat, un adevărat martir – pe Poetul Andrei Ciurunga. Rămân, însă cu regretul că acest destin excepţional a rămas în umbră, că praful uitării se aşterne strat cu strat odată cu anii care vin, că glasul poeziei ciurungiene răsună tot mai rar. Aş vrea să cred că această promovare a personalităţilor remarcabile, dar puţin studiate, este doar la început; aş vrea să sper că jertfele celor mai buni nu vor rămâne uitate şi nu au fost în zadar, pentru că, vorba poetului: „Fie ca jertfele celor mai buni dintre noi să nu fi fost în zadar, iar nelegiuirile îndurate să nu mai cadă vreodată pe capul acestui neam oropsit, căruia Dumnezei i-a hărăzit toate suferințele lumii, dar și tăria de-a le înfrunta și-a învinge...”(Andrei Ciurunga – Memorii optimiste)

23

Bibliografie:

1. Boldea Iulian. Simbolism, modernism, tradiţionalism, avangardă. – Bucureşti: Editura Aula, 2002

2. Burlacu Alexandru. Poezia basarabeană. Elemente ale poeticii eminesciene, „Metaliteratură”, vol. 5. Chişinău: Editura Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”, 2002.

3. Cimpoi M. O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia. – Chișinău: Editura Arc, 1997;

4. Coandă George. Destinul românilor pe Golgota istoriei. – Târgovişte: Editura Bibliotheca, 2006;

5. Ov. S. Crohmălniceanu. Literatura română între cele Două Războaie Mondiale. Vol. II – Bucureşti: Editura Minerva, 1974;

6. Gheorghiu Gh., Poezie şi destin, „Literatura şi arta”, 2005, 3 nov. 7. Hanganu Ioan. Din tainele poeziei europene. – Chişinău: Editura Pontos,

2011;8. Ornea Z. Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al III-lea. –Bucureşti:

Editura Eminescu, 1980;9. Rotaru Ion. O istorie a literaturii române. Vol. III. – Bucureşti: Editura

Didactică, 1987;

24

* * *

1. Melancolie, Cahul, 1936; 2. În zodia cumpenei, Bolgrad, 1939; 3. Poemele dezrobirii, Chișinău, 1943;4. Cântece de dor și de război, Chișinău, 1944; 5. Poeme de dincoace, Brăila, 1947; 6. Decastihuri, București, 1968; 7. Vinovat pentru aceste cuvinte, București, 1972; 8. Argumente împotriva nopții, București, 1976; 9. Micul meu atla, București, 1976; 10. Echivalențe, București, 1978; 11. Gestul împăcării, București, 1983; 12. Poemele cumplitului canal, București, 1992; 13. Memorii optimiste, București, 1992; 14. Lacrimi pentru Basarabia, București, 1995;15. Poeme din iad pentru îngeri, București, 1996; 16. Ceasuri fără minutare, București, 1996; 17. N-aveți un surâs în plus?, București, 1996; 18. Poeme cu umbre de gratii, București, 1996; 19. Versuri pentru Ina, București, 1996; 20. Versuri cu cimilituri, București, 1997; 21.Poeme, București, 2001; 22. Cimpoi M., O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia,

Chișinău, 1997;

25

Anexe:

Schema 1. Motivul dorului, un motiv integrator.

26

Motivul Dorului

Dorul de libertare (dor ontologic)

Dorul de iubită

Dorul de țară, tradiție, limbă

Dorul de dreptate, echitate