23
Ceremonia ceaiului Ceremonia ceaiului (cha-no-yu, chadō, sau sadō în japoneză) este un ritual tradiţional influenţat de Budismul Zen prin care ceaiul verde matcha sau "roua preţioasă lichidă", este preparat într-o manieră ceremonioasă de către o persoană îndemânată şi servit unui grup mic de oaspeţi într-o atmosferă liniştită. În esenţa sa, ceremonia ceaiului reprezintă expresia sintetică a aspectelor fundamentale ale culturii japoneze. Matcha, ceaiul verde japonez, se obţine astfel:frunzele după ce au fost uscate,zdrobite cu pietre de moara devin o pudră verde, solubilă în apă.Aceasta pudră de ceai este de culoarea verde deschis,cu reflexe pale.Pentru a-l prepara se pune 1 gram intr-o ceaşcă de apa la 60 de grade si se agită cu un beţisor pâna la aparitia unei spume verzi,translucide,Bautura obtinuta, destul de inchisa la culoare si in special tare in teina,este usor amara,avaand o aroma proaspata care te duce cu gandul la vegetatia umeda de padure.Este extrem de sănătos, are proprietăţi antioxidante şi previne apariţia cancerului de colon sau stomac. Există varietăţi diferite de ceai verde, în funcţie de zona în care

Ceremonia ceaiului

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: Ceremonia ceaiului

Ceremonia ceaiului

Ceremonia ceaiului (cha-no-yu, chadō, sau sadō în japoneză) este un ritual tradiţional influenţat de Budismul Zen prin care ceaiul verde matcha sau "roua preţioasă lichidă", este preparat într-o manieră ceremonioasă de către o persoană îndemânată şi servit unui grup mic de oaspeţi într-o atmosferă liniştită. În esenţa sa, ceremonia ceaiului reprezintă expresia sintetică a aspectelor fundamentale

ale culturii japoneze.

Matcha, ceaiul verde japonez, se obţine astfel:frunzele după ce au fost uscate,zdrobite cu pietre de moara devin o pudră verde, solubilă în apă.Aceasta pudră de ceai este de culoarea verde deschis,cu reflexe pale.Pentru a-l prepara se pune 1 gram intr-o ceaşcă de apa la 60 de grade si se agită cu un beţisor pâna la aparitia unei spume verzi,translucide,Bautura obtinuta, destul de inchisa la culoare si in special tare in teina,este usor amara,avaand o aroma proaspata care te duce cu gandul la vegetatia umeda de padure.Este extrem de sănătos, are proprietăţi antioxidante şi previne apariţia cancerului de colon sau stomac. Există varietăţi diferite de ceai verde, în funcţie de zona în care a fost cultivat. Ceaiul verde poate fi preparat şi direct din frunze, în afara ceremoniei ceaiului.

Page 2: Ceremonia ceaiului

Istorie

Ceaiul a fost înainte de toate un medicament. Planta ceaiului (Camelia sinensis) se pare că este originară din munţii din sudul Asiei, de unde a fost adusă în China. În timpul dinastiei Tang (616 - 907) ceaiul era băut mai ales pentru gustul său şi era aşa de important încât a devenit subiectul unei cărţi în trei volume numită Ch’a Ching, Cartea sacră a ceaiului, scrisă de Lu Yu, (733 - 804), poet chinez. În aceea perioadă, frunzele de ceai se presau şi se uscau în formă de calupuri solide. Pentru preparare se foloseau diverse arome, cum ar fi spre exemplu ghimber şi sare.

Maestrul Eisai

În timpul dinastiei Song (1127 - 1280), frunzele verzi ale ceaiului erau uscate şi apoi transformate în pulbere (praf). Acest ceai verde sub formă de pulbere era folosit, în principal, pentru ceremoniile din temple, dar era

apreciat pentru gustul său şi de către laici. Ceaiul a fost folosit în curţile aristocratice şi în ceremoniile budiste începând cu secolul al XII-lea.

Maestrul Dogen

Preotul budist Eisai (1141 - 1215), fondator al şcolii de zen Rinzai, a introdus ceaiul în Japonia la întoarcerea sa din China, după studii care au condus la aprecierea valorii ceaiului folosit în timpul meditaţiei. Astfel,

acesta a scris "Kissa Yojoki", un tratat ce prezenta proprietăţile ceaiului atât pentru sănătatea fizică cât şi pentru cea spirituală. În Uji, localitate din vecinătatea oraşului Kyoto, înfiinţează o grădină botanică unde cultivă, printre alte plante, şi planta ceaiului. Frunzele plantei au constituit baza pentru licoarea preparată prin infuzie şi servită ca o băutură revigorantă în templu. Vizitatorii şi călugării budişti de la alte mănăstiri, care doreau să înveţe cultivarea ceaiului, primeau la plecare seminţe şi lăstari. Eisai este cunoscut în Japonia ca părintele ceaiului. Ceaiul a primit curând după aceea binecuvântarea împaratului devenind astfel cunoscut peste tot în Japonia.

Interesul lui Eisai pentru ceai a fost împărtăşit şi de discipolul său Dogen (1200 - 1253) cunoscut ca fondator al şcolii de zen Soto.

Când Dogen s-a întors din China în 1227 a adus cu sine numeroase ustensile pentru ceai şi instrucţiuni pentru ceremonie cu reguli pe care ulterior le-a folosit pentru a îmbunătaţi viaţa de zi cu zi din templul Eiheiji, fondat de el în provincia Fukui.

Page 3: Ceremonia ceaiului

Maestrul Murata Juko

Aprecierea ceaiului nu a rămas îngrădită în temple, ci popularitatea sa s-a răspândit la casele nobililor din Kyoto şi printre samurai. Întrunirile acestora erau un eveniment de bucurie şi includeau momente în care participanţii identificau diverse tipuri de ceai care erau oferite învingătorilor.

Marele Maestru Rikyu

Din aceste manifestări iniţiale de divertisment, folosirea ceaiului s-a transformat în "cultul ceaiului", în cha-no-yu, numit aşa de preotul budist

Murata Juko (Shuko) (1422 - 1503), care a stabilit principiile ceremoniei punând accentul pe aspectul spiritual, şi care s-a îndreptat tot mai mult spre o formă de expresie artistică, începând a se desprinde din ambientul exclusiv monahal pentru a se extinde la noua clasă a comerţului şi între secolele XIV-XVI, chiar şi printre samurai. Aceştia din urmă erau educaţi în spiritul ceremoniei ceaiului cu aceeaşi seriozitate cu care se pregăteau pentru artele marţiale.

Chanoyu a fost completat de marele maestru Soueki (în japoneză, Sen no Rikyu), cel care i-a conferit un caracter specific japonez, perfecţionându-l până la artă, formă în care se găseşte în zilele noastre.

Introducere în ceremonia ceaiului

Ceremonia ceaiului sfârşitul secolului al XIX

Numele de cha-no-yu este cunoscut ca având semnificaţia de "ceremonia japoneză a ceaiului", deşi tradus exact înseamnă, de fapt, apă fierbinte pentru ceai.

În cultura japoneză, orice formă de artă este descrisă ca o "cale" spirituală. În acest sens întâlnim "calea florilor" (ikebana), "calea caligrafiei" (shodo), "calea poeziei" (haiku), "calea sabiei" (kendo) etc. Corespondentul pentru chanoyu este chado ("calea ceaiului") aceasta reprezentând calea spirituală a

ceremoniei ceaiului.

Ceremonia ceaiului a jucat un rol important în viaţa culturală şi artistică a Japoniei timp de mai bine de 400 de ani. Această artă este mai mult decât o ceremonie a ceaiului, este un mod de disciplinare a sufletului omenesc. Esenţa ceremonialului este de natură spirituală şi presupune o anumită stare sufletească din partea participanţilor. Cei ce se adună să ia parte la ceremonial trebuie să lase afară toate necazurile şi grijile vieţii

Page 4: Ceremonia ceaiului

cotidiene înainte de a intra în chashitsu pentru a petrece clipe de linişte într-o atmosferă calmă.

Ceremonia ceaiului reprezintă prepararea şi servirea ceaiului verde sub formă de pudră în prezenţa oaspeţilor, conform unui ritual specific. O ceremonie completă include "kaiseki" sau "chakaiseki", (servirea unui aperitiv) şi servirea de două ori a ceaiului (koicha şi usucha). Aceasta durează aproximativ patru ore, timp în care gazda face tot ce-i stă în putinţă pentru a crea oaspeţilor un confort estetic, intelectual şi psihic deosebit. Pentru aceasta, gazda poate petrece perioade foarte îndelungate nu numai însuşindu-şi procedurile de servire a ceaiului în faţa oaspeţilor, dar şi învăţând să aprecieze arta, meştesugurile, poezia, caligrafia, aranjamentele florale, îngrijirea grădinilor, în acelaşi timp dobândind graţie şi sensibilitate pentru nevoile celorlalţi.

Ritualul

Pregătire pentru ceremonia ceaiului, Toshikata, 1905

Calea ceaiului se numeşte Sado sau Chado . Termenul Sado este folosit de şcoala Omotesenke, iar termenul Chado este folosit de şcoala Urasenke. Ritualul ceremoniei ceaiului este o trăire rafinată care necesită un deosebit simţ estetic, iar atunci când este bine stăpânit ajunge să nu mai fie o simplă petrecere a

timpului ci una din căile autocunoaşterii. Arta ceaiului reprezintă cultul frumosului, este o taină a armoniei şi a purităţii, este o artă să ascunzi frumosul ca să fie descoperit, să laşi doar să se bănuie ce nu îndrăzneşti să destăinui. Atmosfera ceremonialului nu este religioasă, este una de căldură sufletească, o anumită căutare a odihnei şi liniştii, o detaşare de cotidian, dar fără ca aceasta să implice o evadare din realitatea imediată. Toate acestea ajută la purificarea sufletului, la atingerea simplităţii, oferă o stare tonică, binefăcătoare. Deşi toate eforturile gazdei sunt îndreptate către delectarea participanţilor, aceasta nu înseamnă că ceremonia servirii ceaiului îi lasă pe aceştia total neimplicaţi.

Pentru buna desfăşurare a ceremoniei ceaiului trebuie îndeplinite o serie de condiţii estetice legate de ustensilele, îmbrăcămintea participanţilor şi încăperea unde se desfăşoară ceremonia. În camera ceaiului trebuie să domnească o curăţenie desăvârşită. Vechimea ustensilelor e o condiţie care trebuie respectată, nimic nu trebuie să pară nou cu excepţia vasului de bambus şi a şerveţelului pentru şters care trebuie să fie de un alb imaculat. Culorile şi forma ustensilelor nu trebuie alese la întâmplare. Frunzuliţele din care se prepară ceaiul conţin uleiuri eterice, cofeină, tanini, teofilină, care în cantităţi moderate au un efect tonic asupra organismului. Calitatea frunzelor de ceai este evaluată în funcţie de poziţia lor pe tulpină. În ceea ce priveşte ţinuta vestimentară a participanţilor (kimono-ul, de cele mai multe ori) veşmintele trebuie să aibă culori simple şi să fie curate. Mişcările corpului de asemenea trebuie să fie armonioase, strict calculate, liniştite,

Page 5: Ceremonia ceaiului

pline de calm interior. O deosebită importanţă are felul de a saluta, de a se aşeza, de a turna ceaiul în ceşti, felul în care trebuie să se ţină ceaşca, etc. Principiile ceremoniei cer participanţilor să admire doar camera, aranjamentul floral, dar niciodată kimonoul celorlalţi, deoarece ei trebuie să se detaşeze de orice formă de egoism. Putem astfel afirma că atunci când omul tinde să realizeze ceva, când acţionează pentru un anumit scop, există totdeauna mai multe metode, dar metoda cea mai bună este aceea care se dovedeşte a fi şi cea mai armonioasă. Ceremonia în sine are de asemenea rolul de a îndrepta toată atenţia oaspeţilor asupra frumuseţii celor mai simple manifestări ale naturii, cum ar fi lumina, clipocitul apei, dogoarea focului de cărbuni şi de asemenea manifestările forţei creative a universului prin încercarea umană, de exemplu, în confecţionarea de obiecte. Conversaţia în camera în care se serveşte ceaiul se axează pe astfel de lucruri. Oaspeţii nu se vor lansa în discuţii în şoaptă în grupuleţe restrânse, ci îşi vor limita conversaţiile la originile ustensilelor şi lăudarea frumuseţii gesturilor gazdei şi a ceremonialului în sine.

China a fost patria ceremoniei ceaiului iar Japonia a perfecţionat-o şi i-a conferit sobrietatea şi rafinamentul unei arte adevărate. Chanoyu a apărut şi s-a dezvoltat într-o strânsă legătură cu ikebana, nelipsind de la ceremonia ceaiului aranjamentul floral. Există însă mari diferenţe între ceremonia japoneză şi cea chineză.

Esenta ceremoniei ceaiului

Chanoyu Mizuno Toshikata(1866-1908)

Esenţa Chanoyu (ceremonia ceaiului) este armonia. Fiecare mişcare şi fiecare componentă a acestui ceremonial sunt studiate pentru a crea imaginea serenităţii absolute. Această tradiţie a fost începută de călugării budişti acum 700 de ani.

200 de ani mai târziu, Sen no Rikyu a transformat simpla ceremonie concepută de călugari într-un adevărat ritual. Decoraţiunile care însoţesc această ceremonie sunt de obicei simple, dar elocvente: fie o chabana, fie o caligrafie semnificativă. Instrumentele de pregătire sunt aranjate în stil ceremonios de către gazdă, reflectând armonia valorilor ceaiului. Toţi invitaţii folosesc aceeaşi ceşcuţă, în faţa căreia fac o plecăciune, o rotesc cu o gestualitate precisă şi apoi o golesc prin înghiţituri mici şi lente. După terminarea lichidului, marginea ceştii este ştearsă cu degetele şi ceaşca este înălţată spre cer, în semn de mulţumire. Tradiţia cere ca invitaţii să adreseze gazdei complimente şi întrebări, şi să admire decorul, instrumentele şi măiestria preparării. Cu timpul, această ceremonie a evoluat şi a condus la apariţia teismului, care în esenţă cere celui iniţiat puterea de a pătrunde şi a aprecia savoarea ceaiului, dar şi a ceremonialului propriu-zis, şi de a se bucura de lucrurile simple.

Ceremonia ceaiului este cunoscută cu următoarele denumiri:

Page 6: Ceremonia ceaiului

Cha-no-yu (metoda antică), Sencha-do (metoda modernă), Misonodoma (metoda pentru occidentali) Riakubon (metoda pentru exterior).

Baza spirituală a cha-no-yu

Trei mari categorii pot fi utilizate pentru a descrie această activitate artistică unică: cha-no-yu. Aceste categorii sunt:

esteticul, disciplina şi interacţinea socială.

Consideraţiile estetice ale ceremoniei sunt legate de elementele întâlnite: figurile, formele si structura diverselor ustensile, frumuseţea locului de desfăşurare, gustul prăjiturilor servite şi al ceaiului în sine. Disciplina priveşte atât gazda cât şi invitaţii şi aceasta trebuie riguros respectată. În ceea ce priveşte interacţiunea socială, cu toate că este posibil de a savura în linişte, singur, o ceaşcă de ceai într-un ambient tipic ceremoniei, dacă n-ar fi mai multe persoane implicate, grija pentru estetic şi disciplină nu şi-ar mai avea rostul.

Dacă esteticul, disciplina şi interacţiunea socială reprezintă funcţiile fizice ale cha-no-yu ce pot fi percepute chiar de un observator neiniţiat, ceremonia ceaiului, în sine reprezintă un filon spiritual ce fuzionează cu arta. Pentru cine practică ceremonia e necesar un efort constant de a valoriza aspectul estetic, de a rafina disciplina şi de a implica celelalte persoane, ceea ce în final va conduce spre o înţelegere adevărată a ceremoniei ceaiului.

Principii fundamentale

Ceremonia ceaiului nu este o simplă pierdere de vreme pentru a conversa, ci reprezintă un mod rafinat de relaxare. Exprimă mai degrabă o filosofie de viaţă. Oaspeţii ce participă la ceremonie trebuie să găsească în aceasta o oază de pace şi linişte sufletească, departe de răul din lume, unde mintea se poate deschide spre meditaţie. Ceremonia ceaiului e un moment, între numeroasele momente ale zilei, moment în care trebuie să căutam de a fi conştienţi de tot ceea ce facem, de orice mică acţiune, de cum acţionăm şi de tot ceea ce ne înconjoară fără a ne lăsa dominaţi de acestea, dar acţionând în deplină armonie cu ambientul în care ne găsim. Este necesar să facem un singur lucru o singură dată. Orice mic efort al minţii noastre trebuie să se concentreze spre singura acţiune a momentului şi spre nimic altceva. Un mod de a învăţa să respectăm acestea sunt pricipiile fundamentale ale ceremoniei expuse de maestrul Sen no Rikyu (1522-1591), în patru cuvinte simple:

1. Armonie (wa) 2. Respect (kei ) 3. Puritate (sei ) 4. Linişte (jaku )

Page 7: Ceremonia ceaiului

Armonia trebuie să fie creată între persoane, între obiecte, între persoane şi obiecte. Ordinea şi dispoziţia obiectelor într-un anumit fel creează armonia: ochiul şi implicit mintea primesc o senzaţie liniştitoare de ordine. Fundamentală pentru crearea armoniei este liniştea, ca practică a meditaţiei. Liniştea ajută la concentrarea atenţiei spre ceea ce se întâmplă. Respectul are o deosebită importanţă: respectul faţă de o regulă, respectul faţă de instrumentele ceremoniei, respectul faţă de celelalte persoane şi respectul faţă de sine. Puritatea reprezintă prin definiţie "calitate a ceva ce este pur". În ceremonia ceaiului se referă la puritatea interioară dar şi la curăţenia lucrurilor ce ne înconjoară, puritate raportată la starea corporală şi spirituală. Toate aceste trei principii, dacă sunt respectate induc implicit la Linişte.

Reguli de bază

Ceaiul preparat

Sen no Rikyu a stabilit un set simplu, compus din şapte reguli de bază, în fapt instrucţiuni privind prepararea perfectă a ceaiului. El însuşi afirma că era dispus să devină discipolul celui care ar putea să îndeplinească in chip desăvârşit aceste sarcini aparent triviale:

1. Pregăteşte un bol de ceai delicios (la propriu şi la figurat). 2. Creează senzaţia de răcoare în timpul verii şi de căldură în timpul iernii. 3. Aranjează cărbunii în aşa manieră încât apa să fiarbă cum trebuie. 4. Aranjează florile în aşa manieră încât să creeze impresia că se află în mediul lor

natural. 5. Fii gata întotdeauna înainte de vreme. 6. Fii pregătit în caz că plouă. 7. Fii respectuos cu oaspeţii tăi.

Obiectele ceremoniei

chasen, chashaku, chawan, futa-oki, shaku, hishaku, kama, kobukusa, mizusashi, natsume, ro, shifuku, tatami

Page 8: Ceremonia ceaiului

Cum sunteţi cu obiectele, aşa sunteţi - mai mult sau mai puţin - cu ceilalţi. (Sen no Rikyu).

În timpul ceremoniei ceaiului multe obiecte participă, nu se folosesc. Cel ce pregăteşte ceaiul trebuie să renunţe la orice idee de dominare a obiectelor. Obiectele ceremoniei sunt reunite, generic, cu ajutorul termenului "dōgu" (unelte). O gamă vastă de "dōgu" este necesară chiar şi pentru o ceremonie nu foarte pretenţioasă. O listă completă a tuturor obiectelor, modul în care acestea pot fi utilizate şi diversele stiluri în care sunt făcute, ar fi greu de realizat, astfel că ceea ce urmează este o scurtă listă cu unele dintre cele mai

importante:

Chaire : recipient folosit pentru ceaiul "koicha" Chakin : şerveţel pentru curăţat ceaşca Chasen : tel de bambus Chashaku  : linguriţă de bambus Chashitsu : camera ceaiului Chawan : cană-ceaşcă făcută din ceramica Raku Daisu: dulăpior din lemn lăcuit pe care se pun obiectele Fukusa : batistă de mătase Fukusa-basami: cutiuţă în care fiecare oaspete îşi pune necesarul (kaishi, kashi-

yōji, sensu ) Furo: obiect de sprijin pentru "tatami", folosit din mai până în octombrie Futa-oki: suport de sprijin, din bambus, pentru "shaku" Gotoku: trepied din fier pe care se aşează "kama" în interiorul "ro"-ului Hishaku : polonic de bambus (asemănător cu o pipă lungă) cu care se ia apa din

"kama" pentru a se vărsa în "chawan" Hanaire: vas pentru florile care participă la ceremonie (chabana) Kashi-yōji: mic instrument de lemn folosit pentru a tăia prăjiturile oferite Kaishi  : batiste de hârtie de orez Kashi: prăjiturile oferite înainte de servirea ceaiului Kama: fierbător pentru apă Kensui: recipient pentru apa de spălat Ko: tămâie Kogo:cutiuţă pentru "ko" Kobukusa: şerveţel pe care se aşează "chawan" Kuromoji: mic instrument din lemn, ascuţit, cu care se servesc prăjiturile

Page 9: Ceremonia ceaiului

Mizusashi : recipient pentru apă Natsume : recipient lăcuit, deseori decorat, folosit pentru ceaiul "usucha" Ro: gaură pătrată în care se pune "kama", folosită din noiembrie până în aprilie Shaku: capac pentru "kama" Shifuku: săculeţ în care se repune "chaire" Shōmen: punct al părţii externe a "chawan", ca o pată existentă la bordura cănii,

ce ajută la orientarea modului in care trebuie ţinută cana-ceaşcă Sunsu: evantai pe care invitatul trebuie să îl poarte cu sine Tatami: rogojină ce constituie pardoseala Tokonoma: locul în care se expun "kakemono" şi "chabana", numit "locul

frumuseţii" Tomobako: cutie de lemn în care gazda îşi păstrează instrumentele

Kakemono

Tokonoma Kakemono: pergamentul pictat şi caligrafiat, din

hârtie de orez (scriitura se numeşte "bokuseki" - "dare de cerneală") ce conţine fie un proverb cunoscut, fie cuvintele referitoare la tradiţia ceaiului: "wa-kei-sei-jaku" (armonie-respect-puritate-linişte) sau chiar o singură ideograma (vânt, pace, puritate ). Este unul dintre obiectele cu o mare importanţă pentru că simbolizează funcţia spirituală

a ceremoniei. Gazda decide ce kakemono trebuie ales pentru a simboliza scopul ceremoniei.

Printre aceste "bokuseki", prezentate în formă de ideograme, cele mai des folosite sunt:

Kitsu-sa-ko, Shu-jin-kou, Mu, En, Ichi-go-Ichi-e, Wa-Kei-Sei-Jaku wa-kei-sei-jaku: principiile fundamentale ale ceremoniei, kitsu-sa-ko: semnifică faptul că o ceaşcă de ceai este servită tuturor acelor ce o

doresc. ichi-go-ichi-e: o viaţă, o întâlnire pentru a exprima irepetabilitatea fiecărei

acţiuni, ceremonia pregătită zile în şir, nu va fi de două ori aceeaşi.

Page 10: Ceremonia ceaiului

en :libertate, egalitate şi nediscriminare mu : nu este en. Mu este format din toate obiectele şi ideile lumii, ca şi da, nu,

zero, unu, etc. shu-jin-kou : personaj principal

Momentele ceremoniei

Ceremonia ceaiului se divide în trei momente distinte:

Kaiseki = un aperitiv

Koicha = ceai dens

Usucha = ceai uşor

Fiecare moment la care va asista un invitat la ceremonie descrie o „călătorie iniţiatică” în adevăratul sens al cuvântului.

Ceremonia ceaiului, în complexitatea ei se desfăşoară în cursul a patru-cinci ore şi de aceea în mod uzual se limitează doar la momentul Usucha. Un elaborat cod de etichetă impune toate fazele ceremoniei începând cu numărul de zile premergător invitaţiei, cu ritualul cu care se spală mâinile înainte de a intra în chashitsu, cu locul ocupat în timpul ceremoniei atât de către gazdă cât şi de către invitaţi, cu desemnarea oaspetelui de onoare, cu modul de a servi şi de a bea ceaiul.

Koicha şi Usucha reprezintă în mod vizibil două momente diverse ale ceremoniei. Koicha prevede folosirea aceleiaşi căni din care fiecare oaspete va sorbi de câteva ori. Protocolul prevede ca înainte de a lua cana, invitatul trebuie să se adreseze oapetelui următor, cerându-şi scuze că bea înaintea lui ( "OSAKI NI'"), iar acesta îi va răspunde că poate servi liniştit ( DO' SO). Apoi va face complimente pentru gustul deosebit al ceaiului oferind cana următorului invitat, nu înainte de a şterge partea din care a băut cu un serveţel. După ce ceaiul a fost gustat de toţi invitaţii ( ideal nu mai mulţi de patru), oaspetele de onoare îi poate cere gazdei permisiunea de a admira cana ( O CHAWAN NO HAIKEN? - Pot observa cana?)

În ceea ce priveşte Usucha, protocolul este divers. Fiecare oaspete nu va sorbi din ceai ci va bea tot ceaiul, apoi cu degetul va şterge bordura cănii şi îşi va şterge mâinile cu un serveţel şi apoi va înapoia cana gazdei care o va spăla cu apă caldă iar după ce o va şterge o va umple din nou pentru a o oferi următorului oaspete. Cana se oferă invitatului cu partea cea mai frumoasă.

Descrierea propriu-zisa

Page 11: Ceremonia ceaiului

Următoarea descriere este valabilă atât in cazul şcolii Urasenke cât şi pentru Omotesenke, chiar dacă pot exista mici diferenţe în funcţie de şcoală sau de ceremonie şi cuprinde toate cele trei momente.

Pregătirea pentru ceremonie

Casa ceaiului

Invitaţii la ceremonie intră în machiai (camera de aşteptare), de unde sunt preluaţi de către hanto (asistentul gazdei), care le înmânează vasele cu sayu - apa caldă ce va fi mai târziu fiartă din nou, pentru prepararea ceaiului. Între timp invitaţii desemnează unul dintre ei ca fiind invitatul principal (shokyaku) iar apoi hanto îi conduce pe invitaţi spre o

grădina fără flori ( roji) stropită în prealabil de către gazdă, astfel încât să pară că e plină de rouă proaspătă. Această porţiune simbolizează curăţirea de praful profan, în vederea intrării într-o lume spirituală. Apoi musafirii se aşează (într-o linişte deplină, nu se rosteşte nici un cuvânt!) pe koshikake machiai (banca de aşteptare de lângă "poarta de mijloc" (chumon)), aşteptând ca gazda ce are titlul oficial de teishu, să îi invite în chashitsu. Cu puţin timp înainte de a-şi primi oaspeţii, teishu umple un tsukubai ( bazin de piatra) cu apă rece. Luând cu un hishaku apă, teishu îşi purifică mâinile şi gura apoi înaintează spre chumon pentru a-şi saluta oaspeţii cu o plecăciune. Nu se

vorbeşte deloc. Teishu îi conduce pe hanto, pe oaspetele de onoare şi pe ceilalţi invitaţi (în această ordine) spre chashitsu trecând prin chumon. Chumon ( poarta de mijloc) are o înălţime de 91,50 cm astfel că toţi cei care trec trebuie să se aplece. Această poartă evidenţiază faptul că toţi sunt egali şi că poziţia socială nu contează. Înainte de a intra, invitaţii şi hanto trebuie să se purifice şi ei cu apa din tsukubai şi apoi vor intra în casă.

Page 12: Ceremonia ceaiului

În interiorul casei ceaiului

În chashitsu nu există decât măsuţa pentru ceai, tatami-ul şi un kakemono - pergamentul pictat şi caligrafiat. După ce fiecare invitat admiră kakemono-ul şi simplitatea camerei, se aşează în ordinea prestabilită în poziţia seiza: cu fesele aşezate pe călcâie şi cu spatele drept. "Seiza" înseamnă, în japoneză, poziţia corectă. Se aşează şi teishu şi aprinde focul cu cărbuni.

Chakaiseki

Fiecărui invitat i se serveşte chakaiseki pe o tavă cu beţişoare de cedru. Chakaiseki constă în trei feluri: orez fiert într-un vas de ceramică, supa de orez şi peşte crud sau legume în saramură. Se serveşte sake şi din nou orez şi supă. Apoi se serveşte kosuimono, un alt fel de supă şi un hassun cu unimonomo şi yamanomono, mâncare de la mare şi munte astfel elogiindu-se natura. În final se serveşte o prăjitură numită omogashi iar invitaţii trebuie să cureţe obiectele folosite cu un serveţel. După ce au servit chakaiseki, teishu îşi invită oaspeţii de a se retrage în grădină, timp în care el va prepara ceaiul şi va înlocui kakemono-ul cu un aranjament floral numit chabana, de aceeaşi inspiraţie zen - shinto - budistă ca şi ikebana. Chabana în traducere liberă semnifică "florile pentru ceai".

Servirea ceaiului.Koicha

Prepararea ceaiului

Dacă ceaiul se serveşte ziua se va bate un gong iar seara un clopot. Când gongul sau clopotul sună de cinci sau şapte ori, invitaţii sunt rechemaţi în chashitsu, îşi purifică din nou mâinile şi gura şi intră. Acum admiră

chabana, kama şi ro şi apoi se aşează în aceeaşi ordine. Teishu intră cu o chawan, (cană-ceaşcă), chasen (tel de bambus) , şi un chakin (şerveţel pentru curăţat) din in alb . Teishu se retrage într-o altă cameră de unde se întoarce cu un kensui (recipient pentru apa de spălat), hishaku (polonic de bambus) şi futaoki(suport de sprijin, din bambus, pentru "shaku"). Folosind o fukusa( batistă de mătase) teishu purifică chawan apoi varsă apa caldă în interior, clăteşte hishaku-ul, goleşte apa din chawan şi se şterge cu chakin-ul. Apoi prepară ceaiul şi îl oferă primului invitat care face o plecăciune, înalţă cana, o roteşte şi apoi gustă, şterge bordul cănii şi o oferă următorului invitat care va proceda în acelaşi mod. După ce toţi invitaţii au gustat ceaiul, cana îi revine gazdei care o va clăti. Toate obiectele folosite se purifică.

Sfârşitul ceremoniei.Usucha

Page 13: Ceremonia ceaiului

Se reaprinde focul pentru prepararea ceaiului, nu la fel de dens şi concentrat ca primul ceai servit, ci un ceai uşor menit să răcorească palatul şi să pregătească invitaţii să lase lumea spirituală a ceaiului pentru a reintra în lumea fizică. Se oferă posibilitatea de a fuma dar în casa ceaiului se fumează foarte rar. E doar un semn de relaxare. Pentru a acompania ceaiul se oferă higashi (un fel de prăjituri). În final invitaţii îşi exprimă aprecierea şi admiraţia faţă de momentele oferite de teishu.

Studiul ceremoniei astazi

Cine studiază Ceremonia ceaiului învaţă a aranja obiectele, a înţelege ritmul şi pauzele, a aprecia gesturile si a transpune toate acestea in viaţa de zi cu zi. Tot ceea ce se poate realiza printr-o simplă procedură de oferire şi primire a unei căni de ceai are un singur scop: acela de a se ajunge la liniştea sufletească în strânsă comuniune cu aproapele nostru... Aceasta este semnificaţia căii ceaiului. O cană de ceai poate, într-adevăr, să propage pacea: liniştea astfel dobândită poate fi împărtăşită devenind fundalul unui mod de a trăi... [1]

Elevi ai şcolii Urasenke

O întrebare care ar apărea aici în legătură cu ceremonia servirii ceaiului este dacă japonezii practică acest ritual acasă, pentru relaxare. Răspunsul este desigur nu. Este

foarte rar în Japonia de azi ca cineva să-şi permită luxul de a deţine acasă spaţiul şi cele necesare unei asemenea ceremonii. Recreerea dată de servirea ceaiului a fost întotdeauna, cu excepţia perioadei budiste, doar privilegiul clasei înstărite. Cu toate acestea, există şi astăzi milioane de japonezi, bărbaţi şi femei, săraci sau bogaţi, ce merg în fiecare săptamană la cursuri de prepararea ceaiului care durează circa două ore, în clase cu grupe de câte patru-cinci cursanţi. În timpul orelor, cursanţii învaţă nu numai cum se prepară ceaiul, dar şi cum se face un foc de cărbuni perfect, cum se folosesc ustensilele, dar şi cum să aprecieze arta, poezia, ceramica, grădinile tradiţionale şi să recunoască toate florile sălbatice şi în ce anotimp înfloresc ele. Un alt detaliu foarte important este şi modul de aşezare pe tatami (un fel de rogojină de trestie) şi cum să se gândească întotdeauna la ceilalţi mai întâi. Îndrumătorul unui astfel de curs descurajează practicanţii de la învăţarea din cărţi, asigurându-se că toate mişcările sunt învăţate cu corpul şi nu cu creierul. Toate artele tradiţionale - servitul ceaiului, caligrafia, ikebana, artele marţiale etc. - au fost la început predate din generaţie în generaţie fără ajutorul manualelor.

Şcoli importante

Urasenke Omotesenke Mushanokojisenke

Page 14: Ceremonia ceaiului

Până în anii 600, ceremonia ceaiului se transmitea de la maestru la discipol şi fiecare era liber să desfăşoare ceremonia în stilul propriu. Când clanul Tokugawa ajunge la putere, se instaurează ca formă de respect, statutul privilegiat al maestrului de ceai. Sen Sotan (1578-1658), nepot al maestrului Sen no Rikyu a fost primul care a formulat principiul unei forme de studiu în şcoală, a ceremoniei ceaiului. Legenda spune că înainte de moarte, Sen Sotan, şi-a împărţit proprietăţile celor trei fii ai săi iar aceste proprietăţi aveau să dea numele celor trei şcoli importante ale ceremoniei ceaiului: Urasenke, Omotesenke şi Mushanokojisenke. Aceste şcoli au evoluat în timp până în zilele noastre, fiecare cu ritualurile ei prestabilite, având ca punct de sprijin tradiţia transmisă de succesorii lui Sotan si Rikyu. Diploma pentru care cei care studiază în aceste şcoli este înmânată doar de marele maestru ( Iemoto ). În prezent şcoala Urasenke este cea mai frecventată mai ales în afara Japoniei, iar maestrul în viaţă al acestei şcoli este Soshitsu Sen XV. În Omotosenke se practică ceremonia tradiţională la care pot asista vizitatori non-japonezi. Mushanokojisenke reprezintă o şcoală a ceaiului ermetică, accesibilă doar maeştrilor ceaiului şi celor aleşi de aceştia. Toate şcolile, deşi au modalităţi diverse de predare şi sunt structurate diferit, au un scop comun: ceremonia ceaiului presupune prepararea şi servirea ceaiului de către gazdă invitaţilor.

Incheiere

Ceremonia ceaiului reflectă artă, este o trăire rafinată care necesită un deosebit simţ estetic. Arta ceaiului reprezintă cultul frumosului, este o taină a armoniei şi a purităţii. Gestica, atenţia asupra oricărui detaliu al unui act simplu împins până la perfecţiune permit fiecăruia de a-şi găsi liniştea sufletească şi de a împărtăşi o fericire contemplativă. Ceremonia nu include nici actori, nici spectatori, ci doar fiinţe, lucruri ce acţionează împreună, unul pentru celalalt, cu scopul de a crea o clipă de perfectă armonie.

Page 16: Ceremonia ceaiului

Ambient

Decor TokonomaIchi-go-Ichi-e

Bibliografie1. ↑ traducere din cartea Chado,lo Zen nell'arte del tè-

Soshitsu Sen XV

The book of Tea, Okaura Tenshin The way of tea, Master Lam Kam Chuen,Londra,1988,tradusă în italiană de Silvia

Bogliolo cu titlul La via del tè The book of tea, Kakuzo Okakura,N.Y.,1906, tradusă în italiană de Laura Gentili

cu titlul Lo Zen e la cerimonia del tè The japonese way of tea, Sen XV Soshitsu, Tokio, 1979, tradusă în italiană cu

titlul Chado,Lo Zen nell'arte del tè Petite enciclopedie du thè , Kitti Cha Sangmanee, Paris, 1996 Il libro del tè verde, Diana Rosen Articolul Licoarea magică şi sensul..., de Cătălin Ghiţă în "Adevărul-literar şi

artistic" din 11 octombrie 2005

Film

Unul dintre filmele cele mai cunoscute ce tratează acest domeniu este filmul "Moartea unui maestru al ceaiului" (1989), al regizorului japonez Kei Kumai, premiat la Festivalul de film de la Veneţia cu "Leul de Aur". Subiectul filmului este centrat pe figura marelui maestru Sen Rikyu (interpretat de Toshiro Mifune). Un discipol al marelui maestru decide de a cerceta motivele care l-au împins pe Rikyu la sinucidere şi depăşind unele obstacole descoperă un dezacord între împăratul Toyotomi Hideyoshi şi maestru, privind câteva uzanţe ale ceremoniei. Neavând puterea de a-şi contrazice propriul suveran, Rikyu decide să-şi ia viaţa, în 1591, pentru a-şi păstra onoarea şi pentru a crea remuşcări împăratului.

Filmul este bine interpretat şi plin de flash-uri ce ilustrează minuţios fazele chanoyu. Chiar dacă nu foarte apreciat de spectatorul obişnuit ce nu va putea înţelege perfecţiunea mişcărilor actorilor, pauzele impuse de ritualul ceremoniei, privirea şi momentele de

Page 17: Ceremonia ceaiului

linişte, filmul "Moartea unui maestru al ceaiului" rămâne un film remarcabil pentru genul său.