Cercetați Scripturile ! Vom continua cercetarea Scripturii ...luminavechilorcarari.ro/Iunie2019.pdf · Lumina Vechilor Cărări 1 „Biserica din case !” Sună cumva misterios

1 Lumina Vechilor Cărări

„Biserica din case !” Sună cumva misterios ! Sub numele ăsta știm despre Biserica din China; Biserica subterană, cum i se mai spune.

Cred că Biserica din case are o înfățișare vrednică de a fi privită cu prețuire, analizată dintr-un punct de vedere asemănător cu Biserica botezată cu Duhul Sfânt din România, din vremea comunistă. Adică într-o Biserică dintr-o țară cu regim prigonitor, cine se pocăiește o face cu multă hotărâre și fără interese diverse. Spun asta făcând excepție la capitolul informatori vânduți. De altă parte, experiența închisorii de la Cernăuți, din timpul lui Antonescu, ne-a confirmat că nu tot ce se adună prin case, în ascuns, este lucru demn de prețuire din punct de vedere al credinței în Dumnezeu. Acolo, în celulele închisorii, alături de frați, s-au întâlnit oameni din diferite grupări religioase, de la călugări ortodocși până la martori ai lui Iehova. Nu odată gardienii au încercat să se distreze pe seama lor, punând câte o întrebare care să stârnească dispute aprige între întemnițați. Așa, în general, creștinismul evanghelic din Asia de sud est, este privit cu îndoială, în pofida prigoanei pe care o suferă. (în general vorbind și recunoscând sfinții pe care Dumnezeu îi are pretutindeni). Asta din pricina caracterului lumesc al felului lor de viețuire, primit odată cu Evanghelia care le-a fost propovăduită de diverși misionari occidentali. Spre exemplu, niște frați de la noi au călătorit în Coreea de Sud, pentru a vedea cu ochii lor superbiserica despre care s-au spus atâtea lucruri la noi, cu vestitul lor munte al rugăciunii. Pe lângă cele povestite, ne-au adus și niște reviste tipărite de Biserica de acolo, unde am văzut cu uimire o vestimentație... lumească la femeile creștine, slujbe pe plajă, cu tot ce înseamnă asta, ba chiar și o imagine în care se vedea liderul Bisericii lor, înmânând o cutie cu banii proveniți din colectele Bisericii, unui reprezentant guvernamental, bani care erau donați pentru armată ! Cât despre muntele rugăciunii, pare să fie doar o variantă încreștinată a practicilor asiatice de meditație. Nu faptul că cineva se adună prin case este important, ci dacă cei ce o fac, sunt oameni după voia lui Dumnezeu. Am întâlnit în Ucraina situații când după ce se pronunța numele cuiva, se adăuga de obicei și completarea că omul respectiv a făcut pușcărie pentru credință sau a fost deportat în Siberia sau Kazahstan, lucru care se pronunță de obicei cu reverență, cu respect. Și este bine să fie așa; românii sunt în general mult mai disprețuitori față de slujitorii Bisericilor din care fac

parte. Cu privire la cei de mai sus, cei mai mulți și-au păstrat vrednicia, dar sunt și situații când oameni care în urmă cu 40 de ani au făcut pușcărie pentru credință și au suferit multe privațiuni pentru Hristos, stau acum în fața unor adunări care dovedesc prin felul în care arată că nu mai sunt dispuse să sufere ocara lumii sau oprobiul celor ce vor să fie credincioși, dar să arate ca lumea de afară. La ce folos suferința ?

Privind lucrurile din alt unghi, citim în fragmentul luat pentru cercetare că în localitatea Laodiceea, care era un oraș important la vremea aceea, Biserica se aduna într-o casă ! Nu știm cât de mare era casa aceea, dar se poate aproxima că Biserica aceea avea undeva la cel mult 50 de frați. Și situația asta mai este menționată în Scripturi. (Rom.16.5; 1Cor.16.19; Filimon 1.2). Și una dintre întrebările care se nasc în această situație este: „De ce lipsește aici avântul evanghelistic de la Ierusalim ?”; „Unde sunt cei cinci mii care s-au pocăit la o singură predică ?” Se putea spune cu dispreț critic că „Parcă Dumnezeu nu mai lucrează...!” Dar chibzuința și sinceritatea ne obligă să recunoaștem că Dumnezeu lucrează diferit în locuri diferite. Se poate spune desigur că avem de-a face cu o Biserică de început și că este de așteptat ca ea să fi progresat numeric. Posibil, dar nu avem dovezi. De asemenea interesant este faptul că „marele apostol Pavel”, cum i se spune, avea legături strânse cu această Biserică mică, până acolo că-i scrie o epistolă, măcar că, după cum se spunea în numărul din luna ianuarie al revistei, apostolul Pavel nu a fost niciodată în această Biserică; era străină pentru el.

Ceea ce putem concluziona în urma celor de mai sus, este că Bisericile mici trebuie să-și asume responsabilitatea de a fi Biserică așa cum se cuvine, fără a se desconsidera, ci dimpotrivă, făcându-și treaba cu sârguință, îngrijindu-se de propria identitate, fiind lumină în lume. De asemenea un om al lui Dumnezeu, un om care are înzestrări care-l fac mai cunoscut, mai implicat, mai solicitat, va trebui să ofere aceeași atenție unei Biserici mici ca și uneia care are un număr mai mare de frați. Deosebim că Dumnezeu nu clasifică valoarea unei Biserici după numărul celor ce o alcătuiesc. Până la urmă, o Biserică este mai mare sau mai mică, nu după câte persoane are în evidența din registru, ci după numărul celor pe care-i trimite în rai, la sfârșit de alergare.

Din „Comorile mele”

Cercetați Scripturile !

Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul din Epistola către Coloseni, cap. 4.15: „Spuneţi sănătate fraţilor din Laodiceea şi lui Nimfa, şi Bisericii din casa lui.”


Harul și pacea să ne fie înmulțite prin cunoașterea lui Dumnezeu și a Domnului nostru Isus Hristos! M-am tot frământat pe bancă ce aș putea să vorbesc despre smerenie. Acum întreb: „Oare mai este loc și la noi de smerenie?” Atunci înseamnă că se poate vorbi de smerenie.

S-a citit din cartea lui Mica: „ți s-a arătat omule ce este bine” și am vrea cu ajutorul lui Dumnezeu care ne-a arătat până aici ce este bine, să ne arate în continuare ce este bine pentru noi. Dar nu doar să arate ce este bine, ci în continuare spune: „și ce alta cere Domnul de la tine”. Adică înțelegem de aici că Domnul ne arată ce este bine iar în urmă, Domnul, de la noi care suntem aici, cere ca acel ceva care este bine pentru noi, pe latura smereniei și pe alte laturi, să punem în aplicare. Nu doar să auzim cuvinte frumoase, nu doar să spunem că azi au vorbit frații și fiecare are aprecieri în dreptul unora sau altora, ci să înțelegem un lucru: Dumnezeu cere ca ceea ce ni se spune și ni se arată, să facem. Unui tânăr i-a arătat Dumnezeu din copilărie, ceea ce i s-a întâmplat tatălui său. Și acel tânăr când a crescut mare știa ce este bine, dar când a crescut mare, n-a făcut ce este bine. Și spune Cuvântul Domnului în cartea Daniel, în capitolul 5, că împăratului babilonian, Nebucadnețar, Dumnezeu într-o zi i-a spus prin prorocul Daniel: „Împărate, placă-ți sfatul meu. Pune capăt nelegiuirilor și poate ți se va prelungi fericirea.” Dar, cu toate că i s-a spus, împăratul Nebucadnețar n-a ascultat și după un an de zile nu i-a mai spus un rob ca Daniel, ci a auzit un glas din cer: „Azi împărate ți s-a luat împărăția.” Dar fiul său care a crescut, a văzut ce i s-a întâmplat tatălui său, și când a urmat el la tron, în loc să învețe și să înțeleagă că Dumnezeul cerului și al pământului îi cere și lui să se smerească, n-a făcut așa. Și spune Cuvântul Domnului în Daniel în capitolul 5, atunci când împăratul Belșațar a văzut acel cap de mână, a venit Daniel și a spus: „Împărate, Dumnezeul cel Preaînalt dăduse tatălui tău, Nebucadnețar, împărăție, mărime, slavă și strălucire;” Și din pricina mărimii pe care i-o dăduse, i s-a îngâmfat inima, (versetul 20) și i s-a împietrit duhul până la mândrie; a fost aruncat de pe scaunul lui împărătesc și a fost despuiat de slava lui, a fost izgonit din mijlocul copiilor oamenilor. Dar tu Belșațar, fiul lui, nu ți-ai smerit inima măcar că ai știut toate aceste lucruri, ci te-ai înălțat împotriva Domnului cerului. De aceea a fost trimis acest cap de mână care a scris această scrisoare și iată tălmăcirea: (versetul 30) chiar în

noaptea aceea, împăratul haldeilor a fost omorât. Ce vreau să spun cu aceasta dragii mei: Dumnezeu ne arată ce este bine. Și într-un fel și în altul. Și prin mesaje personale și prin predici, dar dacă noi nu luăm aminte, nu luăm învățătură, vine vremea să plătim.

Dumnezeu stă împotriva celor mândri. Toți cei mândri vor fi smeriți. Asta înseamnă că unul nu scapă. Ca Moise când s-a făcut mare, dea Domnul să creștem și noi la plinătatea staturii duhovnicești, să fim oameni mari, nu copii purtați de vânturi de învățătură încoace și încolo, ci să alegem noi singuri să ne smerim. Omul acesta s-a smerit și a ales să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu. Și a trebuit să sufere, a trebuit să părăsească țara. După 40 de ani, timp în care Dumnezeu l-a smerit, să-l cheme Dumnezeu, să-l înalțe El. Spune Cuvântul lui Dumnezeu în 1 Petru 5:6: „Smeriți-vă, dar, sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalțe.”

Pentru noi cei care suntem aici, tot vorbim despre smerenie, haideți să punctăm concret: De ce să mă smeresc? Se spunea aici că unii se uită doar la aspectul exterior și spun: uite, Biserica aceasta, frații ăștia, surorile astea, sunt niște oameni smeriți. Și suficient să apară așa spoiala. Știți că sub spoiala asta poate să fie o mândrie. Sub aspectul acesta exterior se poate ascunde o mândrie de să te uimească. Domnul să ne ajute și în aspectele lăuntrice și în cele exterioare. Dumnezeu să ne ajute să fim oameni smeriți. Avem atâtea exemple în Sfânta Scriptură, pe unii care s-au smerit, alții care nu s-au smerit.

Aș vrea câteva lucruri să punctăm… la câteva lucruri unde s-ar putea să fim afectați de mândrie. Dacă în aspectul exterior suntem bine, dăm slavă Domnului. Dar haideți să citesc din cartea Proverbe câteva lucruri și spune Cuvântul Domnului în Proverbe 30:12: „Este un neam de oameni care se crede curat și totuși nu este spălat de întinăciunea lui.” Sunt foarte mulți frați din partida noastră conservatoare care au păreri mai înalte decât se cuvine despre ei. Se poartă frumos, se îmbracă frumos, dar la nivelul minții lor au păreri mai înalte decât se cuvine despre ei. „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu,... S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce.” (Filipeni 2.6,8). „Bunule Învățător...” „Nu, Unul singur este Bun.” Frate bun... familie ca a ta... nu, nu, nu... Unul singur e bun. În loc să zici da, uite, copiii mei


toți sunt aici, nu ca a celor care... Nu, ai mei sunt aici, slavă Domnului. Dacă ești ceva nu ești datorită ție, ci datorită puterii lui Dumnezeu care te-a ținut. Dacă ești ceva și Dumnezeu te-a ajutat să fii ceva, dă-I slavă lui Dumnezeu. Nu cumva să te uiți cu mândrie, cu semeție în casă, și să spui: „Doamne, slavă Ție! Doamne îți mulțumesc că nu sunt ca… Tocmai aici te poți manifesta, aici îți poți manifesta mândria, în casa de rugăciune, în casa lui Dumnezeu, în prezența lui Dumnezeu. Și El s-a coborât din slavă, s-a smerit și s-a făcut ascultător până la moarte.

De multe ori avem păreri personale că noi știm, noi cunoaștem, fie că cunoaștem din Scripturi, fie că avem experiență și avem punctul nostru de vedere. Este mai bine să spunem: „Doamne, oare ce poziție să iau? Oare ce să spun să nu supăr, oare ce să spun să nu fac rău? Îmi amintesc un frate, smerit, pocăit și a vorbit frumos la slujbă. L-am ascultat, avea și o familie numeroasă. Se vedea așa sinceritate în el. După el a urmat un frate bătrân, da bătrân, putea să fie și tatăl meu și poate bunicul lui. Și omul acela bătrân a spus ceva ce s-a dovedit că nu era în totul de acord cu tânărul dinaintea lui și nici eu n-aș fi fost, dar nu era ceva păcătos. Nu bătea cu credința asta așa conservatoare. Imediat ce s-a terminat slujba, tânărul predicator a venit din spate, m-a luat și mi-a spus: frate, vino că trebuie să vorbim cu fratele acesta bătrân. Imediat să-l corecteze pe bătrânul acela... Am spus că trebuie să merg afară, să dau mâna cu frații; aveam frați veniți din altă parte, să-i salut. M-am uitat la el și am zis: „Sunt unii oameni care au păreri înalte despre ei. Aici se vorbește ceva, imediat tu de acolo trebuie să-l corectezi.” Frații mei, nu dau dezlegare la păcat, nu suntem de cord ca din locul acesta să se spună lucruri împotriva Scripturii, dar tu care ești mai tânăr și vezi pe unul cu păr cărunt, tu n-ai trecut pe unde a trecut el; și poate mândria din tine te face să crezi că ești mai deosebit ca alții. Dumnezeu să ne ajute să fim niște oameni smeriți. Să nu avem păreri mai înalte decât se cuvine despre noi, este un prim aspect. Haideți să ne analizăm. Dacă ești ceva, ești că te-a ajutat Dumnezeu. Verifică-te inclusiv la gânduri. Dumnezeu te-a înălțat, te-a ales, te-a ridicat... O șoaptă însă îți spune: tu ești... Deja te-a prins. Domnul să ne ajute să ne uitam la cei de lângă noi mai presus ca să putem fi cu adevărat slujitori ai Domnului și Domnul să ne ajute.

Un alt aspect, spune în următorul verset: „...este un neam de oameni ai căror ochi sunt trufași și-și țin pleoapele sus.” Mândrie în privire, inclusiv poziția. Poți să fii îmbrăcat cuviincios, dar când te uiți așa, te uiți cu o privire mândră. Dacă vezi pe unele fete care sunt îmbrăcate mai necuviincios, tu care Dumnezeu te-a luminat, de ce te uiți așa de sus? Dumnezeu se uită la privire,

smerenie în privire. Spune Cuvântul lui Dumnezeu despre fiicele Sionului în Isaia 3:16: „Domnul zice: pentru că fiicele Sionului sunt mândre și umblă cu gâtul întins, cu priviri pofticioase, pentru că pășesc mărunțel și zornăie cu verigile de la picior.” Domnul se uită la priviri, la gâtul întins, inclusiv la mers. Oamenii de pe stradă trebuie să te vadă că mergi ca un creștin. Poți fi tânăr și să mergi cu pieptul scos și să aduni aer în tine, să-ți mărești cutia toracică, să te vadă că ești mai robust. Dacă Dumnezeu ți-a dat un trup sănătos, dă-i slavă Domnului, dar nu cumva să te umfli de mândrie, căci mândria te poate și umfla. Rămâi așa smerit; și mersul, și privirea, și vorbirea. În toate astea trebuie să arătăm smerenie. Cânta o femeie în cântarea ei, în 1 Samuel 2:3-8: „Nu mai vorbiți cu atâta îngâmfare, să nu vă mai iasă din gură cuvinte de mândrie; căci Domnul este un Dumnezeu care știe totul, și toate faptele sunt cântărite de El... Domnul sărăcește și El îmbogățește, El smerește și El înalță, El ridică din pulbere pe cel sărac, ridică din gunoi pe cel lipsit. Ca să-i pună să șadă alături cu cei mari.” Poate vine unul la slujbă și simți că miroase; te dai mai încolo. Dar cine e acesta, nu s-a spălat? Numai un gând, nu spui la nimeni nimic, numai te uiți pe geam și te-ai mutat cu un scaun mai încolo. Nimeni nu te vede, nimeni nu te știe. Dumnezeu imediat te judecă: e fratele tău. Dumnezeu ți-a dat o casă unde să dormi. Poate el cine știe unde doarme. Atitudini. Priviri trufașe, vorbe, gânduri, simțăminte..

Mai citesc câteva versete. Spune Cuvântul Domnului tot în cartea Proverbe 11: „Când vine mândria, vine și rușinea, dar înțelepciunea este cu cei smeriți.” Când vine mândria, nu uitați, vine și rușinea. Spunea un copil dintr-o familie de oameni smeriți și crescut în smerenie, părinților săi: „Să nu mă sunați când sunt la școală, că eu nu vă răspund la telefon. Dacă am nevoie, vă sun eu.” De ce să nu-l sune părinții ? Ce, mie îmi dați telefonul ăsta? Cu acesta mi-e rușine. Toți colegii mei au telefoane performante. Sunteți mulți tineri aici; răspundeți ! Vă e rușine să scoateți un telefon din acela așa cu butoane? Când vine mândria vine și rușinea.

Și nici nu te aștepți când te smerește Dumnezeu ! Cunoșteam în generația mea când eram la liceu, o tânără mândră. Noi aveam în clasă colegi foarte deștepți și unii cu poziție înaltă, copii de directori, medici. Nu știu cine erau părinții fetei ăleia, erau ceva funcționari în orice caz, dar atât era de mândră și de îngâmfată. Vorbea de sus... Acum trec prin oraș așa și mă uit de multe ori: îi căruntă, îmbătrânită, adusă de spate, cu un copil cu un handicap atât de grav, se târăște pe jos. Un singur copil și cu un handicap foarte grav. Toți cei mândri vor fi smeriți; unul nu scapă. Să fiți smeriți. Are Dumnezeu vremea Lui când să vă


înalțe. Dacă o viață întreagă veți fi smeriți aici și dacă o viață întreagă veți fi numiți „fanaticul”, vine vremea când Dumnezeu pe ai Lui îi înalță. Dacă aici poate niciodată nu vei fi înălțat, să fii înălțat atunci în slavă. Aia e cea mai mare înălțare. Dumnezeu să vă facă parte la toți de această înălțare. De aceea să ne ajute Domnul pe toți să fim smeriți.

Aș merge mai departe, aș mai citi un verset. În Proverbe 13:10 spune: „Prin mândrie se ațâță numai certuri, dar înțelepciunea este cu cel ce ascultă sfaturile.” Cei mândri nu ascultă sfaturile și nici mustrările, dar cei smeriți ascultă sfatul. Poți să fii tobă de carte, tobă de Biblie și poate vine un frate bătrân, care de-abia știe să citească și-ți spune: „Am un sfat pentru tine, frate. Uite, așa te-am auzit de multe ori vorbind... etc.”

Spune Cuvântul Domnului în Proverbe 25:14: „Ca norii și vântul fără ploaie, așa este un om care se laudă pe nedrept cu dărniciile lui.” Sunt oameni care vorbesc despre ei; și Domnul ne-a avertizat când e vorba de rugăciune, când e vorba de post, când e vorba de milostenie. Spunea un bătrân privitor la Matei 25 unde se vorbește despre untdelemnul din vas și untdelemnul din candelă. Cel de la candelă face flacără, se vede, dar, spunea el, untdelemnul din vas sunt faptele în ascuns, care nu se văd, dar vine vremea când Cel care vede, să răsplătească fiecăruia după faptele lui. În Proverbe 27:2: „Să te laude altul, nu gura ta, un străin, nu buzele tale.” Să ne ferim de orice lucru care ne-ar putea aduce laude. Lauda este a Domnului. Toată lauda și toată cinstea... El nu împarte slava Lui cu nimeni. Când am fost noi... când am vorbit noi... când am predicat noi... când... Dacă nu era Domnul, nu se făcea nimic. Domnul Isus Hristos măcar că a făcut lucruri de care noi ne uimim de ele când le citim în Scriptură, de multe ori spunea: „Să nu spuneți nimănui.” Îmi amintesc odată că eram cu niște frați; când am început eu să umblu în misiune cu frații, eu eram șoferul. Am ajuns într-o Biserică în București. Slujitorul de acolo spune: uite, frații sunt veniți din Moldova, din mai multe locuri. Fiecare pe rând să se ridice, să se prezinte, cine este, ce slujbă are în Biserică, ce dar, cu ce-l folosește Dumnezeu, ca frații de aici să știe. Și s-a ridicat fiecare în față: sunt prezbiter în Biserica cutare, prin harul Domnului am dar de prorocie, dar de vedenie, și fiecare s-a ridicat. Eu la sfârșit, ce să zic, eu n-aveam nimic, nicio slujbă. Am zis: fraților, eu sunt un rob netrebnic din Biserica cutare, merg cu mașina și-i duc pe frați, pe slujitorii Domnului. În

momentul în care am zis așa, frații buff, s-au trezit toți: ne-o înșelat satana. Să ne prezentăm ca proroci, ca prezbiteri ! L-au întrebat pe Ioan Botezătorul: Sunt un glas care strigă în pustiu, atât. Și strigi numai cât îți lasă Dumnezeu oxigenul. Modelul desăvârșit al smereniei este Domnul Isus Hristos. Dacă El de acolo s-a coborât aici, eu trebuie să conștientizez cine sunt.

Smerenia este și pentru cei de sus și pentru cei de jos. Și pentru tine care ești cel mai de jos, și pentru tine e smerenia. Sunt unii zdrobiți, dar nu smeriți. Îi zdrobește Dumnezeu de-i face una cu pământul și de acolo de jos numai smeriți nu sunt. Domnul să ne ajute să înțelegem că uneori smerenia aceasta este poarta de intrare în îndurarea și harul lui Dumnezeu.

În 1 Cronici 17:16: „Împăratul David s-a dus și s-a înfățișat înaintea Domnului și a zis: „Cine sunt eu, Doamne Dumnezeule, și ce este casa mea, de m-ai făcut să ajung unde sunt?” Dacă ai o casă, dacă ai părinți și nu ești la casa de copii, dacă ai o pâine care o pun părinții pe masă și nu cerșești pâinea pe undeva, dacă ai un loc unde să-ți pui capul, dacă ai cui să-i zici mamă și tată, dacă ai supărări în viată, dacă ai mâini, picioare sănătoase, binecuvântează-L pe Dumnezeu. Dumnezeu l-a luat pe David de la coada oilor și l-a făcut împărat. Și când a ajuns acolo împărat nu s-a semețit, nu s-a mândrit. A spus: Doamne, cine sunt eu și ce este casa tatălui meu de m-ai făcut să ajung unde sunt. Acolo unde ești, la stadiul, la neprihănirea în care ești, la chemarea făcută, la toate astea, Dumnezeul cerului și al pământului, datorită îndurării și bunătății Lui, te-a făcut să fii cine ești, de aceea și când ești zdrobit, și când ești înălțat, în orice poziție, binecuvântează pe Domnul în orice vreme și în orice statură.

Prima parte a propovăduirii fr. Ghiță Căluș Întrunirea zonală a ABC, Berbești Vîlcea.


Genesa 24.1- 28.1

„Isaac a dus pe Rebeca în cortul mamei sale Sara; a luat pe Rebeca, ea a fost nevasta lui şi el a iubit-o. Astfel a fost mângâiat Isaac pentru pierderea mamei sale... Isaac îl iubea pe Esau pentru că mânca din vânatul lui; Rebeca însă iubea mai mult pe Iacov... Acolo au îngropat pe Avraam şi pe Sara, nevasta lui; acolo au îngropat pe Isaac şi pe Rebeca, nevasta lui;”

O familie formată dintr-un bărbat deosebit de credincios și o femeie cu calități deosebite. Despre credincioșia lui Isaac față de Dumnezeu am scris în numărul trecut al revistei. Cele petrecute pe muntele Moria (Gen. 22), căsătoria lui (Gen. 24), referirile la caracterul și temperamentul lui, cele din cap. 24.63; 26.22; etc. din cartea Genesa, când sunt adâncite cu mintea, demonstrează cu prisosință frumusețea credinței lui Isaac, în Dumnezeu. Tânăra Rebeca la fel. Cred că încă nu știam bine să scriu sau să citesc, când am auzit despre mulțimea de cămile adăpate de o fată harnică. Și felul ei de a se exprima față de un bătrân călător (Gen. 24.18-19) și felul în care s-a comportat când a aflat că se găsește în fața viitorului ei soț (Gen. 24.65) vorbesc bine despre Rebeca. Ceea ce spune cartea Genesa, cap. 24.16, despre Rebeca este extraordinar pentru toate generațiile de fete de la întemeierea lumii și până azi. O fată căreia să nu i se fi oprit atenția asupra niciunui tânăr, cu atât mai puțin să nu i se fi aprins inima pentru nimeni, nici în gândire, nici în relații... Totuși soții aceștia au ajuns să aibă în casă una dintre cele mai teribile tragedii, cum poate numai în casa împăratului David s-a mai putut întâlni: copii care să se înșele și să se urască între ei !!! Cum s-a ajuns aici ?

Nu în toate situațiile în care s-a ajuns aici, la mijloc au fost cauzele din familia lui Isaac și de asemenea nu în toate situațiile în care se regăsesc problemele din această familie, rezultatele sunt cele pe care acești părinți le-au cules. Însă cele petrecute în casa lor sunt din păcate foarte des întâlnite în familiile de azi; în familii care chiar iubesc pe Dumnezeu. Putem porni din fragmentul din cartea Genesa, cap. 24.67: „Isaac a dus pe Rebeca în cortul mamei sale Sara; a luat pe Rebeca, ea a fost nevasta lui şi el a iubit-o. Astfel a fost mângâiat Isaac pentru pierderea mamei sale.” Un om de 40 de ani, trăia nemângâiat ! Un calcul simplu al evenimentelor din viața Sarei, spune că melancolia nepotolită a fiului ei Isaac, dura de trei ani. De trei ani îi murise mama și bărbatul acesta nu-și putea reveni ! În multe

popoare ale lumii domnește filiația aceasta între mamă și băieții ei. Cred că la români, însăși existența poporului ca atare se datorează acestui fapt. Spun asta pentru că peste Carpați în cele două milenii de la daci încoace, au năvălit multe popoare care au lăsat în urmă jaf și sânge. Unele dintre ele, ca de exemplu cumanii sau slavii, aici au rămas. În asemenea situații, bărbații băștinași erau uciși iar nevestele lor au născut năvălitorilor, copii. Interesant că întotdeauna aceștia au vorbit mai apoi limba mamei ! Isaac tânjea după mama. Isaac făcea parte din categoria băieților care atunci când devin bărbați, devin dependenți de nevestele lor în sensul că li se subordonează ! Interesant că aceasta li se întâmplă adesea și băieților foarte bătăioși...

Toată povestea aceea cu inversarea binecuvântării copiilor lor, (Gen. 27) dovedește că Rebeca rezolva problemele familiei. Este adevărat că aceasta era profețit de multă vreme de către Dumnezeu, dar nu intrigile unei femei este metoda lui Dumnezeu de a-și aduce planurile la îndeplinire. În acest caz, ca în multe altele de până atunci și de atunci încoace, diavolul, care știe și el de planurile lui Dumnezeu, încearcă să ofere metoda lui. Cu Adam și Eva în Eden i-a reușit: „Dacă aplicați metoda mea (a mânca din pomul oprit), veți fi ca Dumnezeu !” (Gen. 3.5). Ori tocmai acesta era planul lui Dumnezeu cu omul. „Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El;” (1In.3.2b). Exemplele biblice sunt prea multe și prea clare în acest sens și din păcate și exemplele din viață... Oricât de credincioasă, de înzestrată sau de capabilă poate fi o nevastă, de cele mai multe ori deciziile ei în familie nu au sfârșit bun, pentru simplu fapt că Dumnezeu nu le binecuvântează. Tocmai în seara aceasta a trecut pe la noi o familie din Vrancea și se vorbea despre obiceiul nevestei din această familie, de a se pronunța în dificultățile casei astfel: „Aceasta este părerea mea, dar eu vreau să rămân o soție supusă; decizia este la tine !” Aceasta presupune existența unei discuții pașnice și o renunțare categorică la a


decide... Acum este adevărat că soțiile care au soți ca și Isaac sau care fac parte din categoria aceasta de bărbați, pot să aștepte mult și bine ca aceștia să ia într-adevăr decizii. Am cunoscut o astfel de familie în care cel mai des cuvânt ieșit pe buzele soțului era: „Cum vrei tu !” Și nu-i bine; nu-i deloc bine cu ei acum... În asemenea situații soțiile ar trebui să biruiască ispita de a le face pe toate cum vor sau cum cred ele că este bine. Dacă un soț este doar un „grefier” care dactilografiază deciziile „procurorului”, și nu poate fi altfel datorită structurii lui, soția ar trebui să fie foarte atentă, să se roage cu insistență lui Dumnezeu să-i dea înțelepciunea de a lucra în așa fel încât să nu intre pe etajul unde nu-i este locul și să țină seama de ceea ce ar fi hotărât soțul dacă ar fi fost în stare să decidă.

Exact asta i s-a întâmplat Rebecăi. Planul ei deosebit de inteligent, construit mai mult cu inima decât cu capul, a intrat în criză. Și așa nu era prea multă potrivire între copiii ei, de acum au ajuns la ură și dușmănie de moarte. Ce se zidește strâmb, deseori are nevoie de alte planuri la fel de strâmbe. Citiți cu atenție fragmentul biblic următor: „Acum fiule, ascultă sfatul meu: scoală-te, fugi la fratele meu Laban în Haran şi rămâi la el câtăva vreme, până se va potoli mânia fratelui tău, până va trece de la tine urgia fratelui tău şi va uita ce i-ai făcut. Atunci voi trimite să te cheme. Pentru ce să fiu lipsită de voi amândoi într-o singură zi?” Rebeca i-a zis lui Isaac: „M-am scârbit de viaţă din pricina fetelor lui Het. Dacă Iacov va lua o asemenea nevastă, dintre fetele lui Het, dintre fetele ţării acesteia, la ce-mi mai este bună viaţa?” Isaac a chemat pe Iacov, l-a binecuvântat şi i-a dat porunca aceasta: „Să nu-ţi iei nevastă dintre fetele lui Canaan. Scoală-te, du-te la Padan-Aram în casa lui Betuel, tatăl mamei tale şi ia-ţi de acolo o nevastă, dintre fetele lui Laban, fratele mamei tale.” (Gen. 27.43-28.1). Observați ? Rebeca face un plan, îi spune fiului ei una, soțului ei alta și în final, soțul pune în aplicare planul nevestei lui, mergând până acolo că folosește exact cuvintele nevestei lui. Iacov, fiul, care știa planul mamei lui, avea motive să spună: „Săracul tata, îl duce mama de nas cum vrea ea !” O, de câte ori am auzit în telefon, pe când vorbeam cu un frate, vocea soției lui care-i dicta ce să spună... Odată unul nu reușea să reproducă exact ce-i spunea nevasta și i-am spus să nu se mai chinuie, să-mi dea nevasta la telefon și rezolvăm problema. Și mi-a dat-o, cu grăbire chiar ! Am întâlnit însă și situații când asemenea bărbați se înfurie când li se spune că exprimă de fapt ideile soțiilor lor. Într-o împrejurare mai mult de zece bărbați numai nu jurau că opinia lor le aparține, când de fapt le purta ca și pe păpușile de pe ață, o femeie. I-a însoțit până și la filială, cum i se spunea pe atunci Comunității Regionale.

Sunt un pic cam misogin, nu-i așa ? Poate, dar nu prea mult. Nu cred că a fost vina Rebecăi ! Mai ales în sistemul social de atunci când soțul se putea impune. Ce putea face o femeie al cărui soț avea o puternică tendință de subordonare, mai întâi față de mama apoi față de nevastă. Deși nu întotdeauna băieții care simt nevoia de a se subordona mamei (mămoșii), simt aceeași înclinație și față de nevastă. După cum am observat, în cele mai multe situații,

nevestele ajung aici împinse de tendința de subordonare a soților lor. Până la urmă, nevasta este jumătate cum ți-o iei și jumătate cum ți-o faci. Desigur pot fi și excepții.

Nu în toate situațiile în care s-a ajuns aici, la mijloc au fost cauzele din familia lui Isaac și de asemenea nu în toate situațiile în care se regăsesc problemele din această familie, rezultatele sunt cele pe care acești părinți le-au cules. Însă cele petrecute în casa lor sunt din păcate foarte des întâlnite în familiile de azi; în familii care chiar iubesc pe Dumnezeu. Asta pentru că dacă cineva nu pune sub suveranitatea voii lui Dumnezeu exprimată în Scripturi, un anumit aspect din viață, Dumnezeu nu va lucra acolo; în acel domeniu vor proceda cum vor ei ! Interesant e că în dragostea Lui, Dumnezeu nu părăsește numaidecât o asemenea familie de credincioși, dar oamenii aceia vor plăti rezultatele alegerii lor în domeniul respectiv. Și nenorocirea e că în destul de multe situații, nu reușesc să plătească tot și le mai rămâne și copiilor după ei s-o facă. În cazul de față, se poate ca o anumită familie să fie foarte credincioasă dar... toată adunarea, ba poate și vecinii, să știe că dacă vor un cuvânt clar de la soțul din casă, trebuie să-i lase timp să „se consulte” cu nevasta lui.

Cred că soțul de partea lui și soția de partea ei, în asemenea situații sau altele asemănătoare, trebuie să comunice între ei, cu interes sincer de a place lui Dumnezeu, aducând lucrurile familiei la potrivire cu așezămintele dumnezeiești. Atunci e bine !



Există un traseu al ajungerii la o suferință

negativă pe domeniul auzirii învățăturii sănătoase. La

fel cum în orice alt domeniu cotidian, până să te

deranjeze sau chiar agaseze un anume subiect sunt

mulți pași, tot așa și pe domeniul învățăturii

sănătoase.

Pornesc acest gând din mult cunoscutul verset

2Timotei 4:3: „...va veni vremea când oamenii nu vor

putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila

urechile să audă lucruri plăcute şi îşi vor da învăţători

după poftele lor.” și întrebându-mă ce a văzut

apostolul Pavel atunci când a prevăzut această

vreme în care învățătura sănătoasă provoacă

suferință?

Primul pas pe drumul acestui dezgust e să

devii un susținător al învățăturii sănătoase. Nu am

cunoscut oameni mai dezgustați de învățătura

sănătoasă ca cei care au respectat această

învățătură cândva. Diavolul are o satisfacție diabolică

de a aduce oamenii să practice exact ceea ce

condamnă sau să condamne ceea ce practicau

altădată. O situație care confirmă acest lucru e regele

Saul. Niciun alt împărat nu a fost așa de hotărât în

stârpirea vrăjitoriei din Israel iar diavolul a reușit ca la

finalul vieții, în ultima zi a vieții sale, să îl ducă la

practicarea acelor lucruri nelegiuite. Așadar, dacă

ești un practicant și susținător al învățăturii Biblice

sănătoase, ești pe lista diavolului, între cei ce trebuie

doborâți…

Al doilea pas este să lași lucrurile să

meargă de la sine, fără să le subliniezi din nou și din

nou. Considerând că deja toți îți

cunosc hotărârea și că

standardul Scripturii e deja clar

în mintea tuturor, poți începe să

nu mai susții cu aceeași hotărâre

lucrurile de care ești încă foarte

convins. Odată cu acest pas

apare o subapreciere, adică o

bănuială de imaturitate a celor

care totuși mai vorbesc despre

învățătura sănătoasă.

Al treilea pas e să se

strecoare în inima ta un

„oare?” cum s-a strecurat la

urechea Evei în grădina Eden.

Acest „oare?” poate fi continuat

cu o sumedenie de referi la

principii pe care le-ai respectat

cu sfințenie. Și bineînțeles

celebrul: „Oare numai noi?”

Acest lucru se va observa tot mai mult în viața ta

pentru că aceste întrebări apar mai întâi ca să clatine

tot ce te face diferit de lume…

Al patrulea pas e atunci când te doare să auzi

învățătura sănătoasă argumentată cu Scriptura.

Practic e momentul în care suferi învățătura

sănătoasă, provoacă durere, dar o suferi. E timpul

când uneori apar hotărârile de schimbare, dar care

nefiind susținute, se topesc repede.

Al cincilea pas e neputința suferinței. După

ce ai biruit conștiința și șoapta Duhului, nu îți mai

pune probleme niciun predicator și niciun cuvânt din

Biblie. Te poți apăra cu expresia: „nu mă mustră

cugetul”, dar se dovedește ca fiind o minciună

această expresie atunci când după câte o predică

argumentată bine cu Biblia și care redemonstrează

lucrurile de care te-ai depărtat, te revolți și arunci o

sumedenie de acuzații căutând vină celor care

încearcă să fie serioși cu pocăința. Se dovedește

cum nu se poate mai clar că ai ajuns în situația în

care nu poți suferi învățătura sănătoasă. Având și

experiența trecută, poți spune celor ce te ascultă că

„am fost și eu cândva așa cum sunt ăștia înguști, dar

acum m-am maturizat…”

Această situație se adâncește zi de zi pentru

cei porniți pe această pantă a „suferinței”.

În concluzia pentru rândurile de mai sus, încerc

să atrag atenția asupra a două lucruri:

1. Dacă azi ești foarte categoric și bățos, asta

nu-ți garantează un sfârșit bun, ci lupta se cere

categorică și susținută până la capăt. E mai mare

nevoie de maratoniști decât de

sprinteri. E o cursă lungă și

trebuie să te înarmezi cu

gândul acesta de la început.

2. Dacă ești undeva pe acest

traseu al căderii, ține minte că

gândul înțelepciunii și

maturizării e una dintre cele

mai puternice arme demonice.

Nimic nu îl face pe om mai

hotărât spre pierzare ca

siguranța că e înțelept. Aceasta

e ispita din Eden - veți fi ca

Dumnezeu - și se pare că sub

semnul înțelepciunii se evaporă

multă pocăință.

Șandra Adelman Cezar -

Bihor


Slavă Domnului. E un har pentru fiecare din noi să mai avem și un timp în care să stăm și înaintea Domnului. De obicei, creștinii evanghelici doar duminica o mai folosesc și dimineața pentru slujbe, în rest toate slujbele se fac seara, după ce se încheie activitatea, după ce oamenii își pun la rând toate treburile. Dar este bine, este bine și așa. Așa se mai practica și în anii de demult. Frații care erau mai interesați de părtășia cu Dumnezeu, mai rezervau câte un timp, când ieșeau din îndeletnicirile lor zilnice și se dedicau slujirii lui Dumnezeu. Mi-aduc aminte, în Petrila, undeva spre Hațic, acolo, o familie avea o casă cu etaj și mergeam pentru trei zile; se stătea acolo în rugăciuni înaintea Domnului în post și erau lucrări deosebite, dar ceea ce marca viețile noastre erau experiențele personale cu

Dumnezeu, prezența Lui, bucuriile pe care El le revărsa cu aceste ocazii, pentru că Dumnezeu răspunde căutărilor oamenilor.

Frați și surori, noi suntem aici într-un fel de școală. Apostolul Pavel vorbește efesenilor „Voi nu ați învățat așa pe Cristos”; „Ați fost învățați să

vă dezbrăcați de omul cel vechi care se strică după poftele înșelătoare, și să vă înnoiți în duhul minții voastre și să vă îmbrăcați în omul cel nou

făcut după chipul lui Dumnezeu de o neprihănire și sfințenie pe care o dă adevărul.” Deci noi suntem aici în școală ca să fim învățați. Marele

nostru Învățător este Domnul Isus Cristos. Dar nu numai că este Învățător, El este și modelul nostru. În Scriptură găsim scris că pe aceia pe care Dumnezeu i-a cunoscut, i-a și rânduit mai dinainte ca să fie asemenea chipului Său. Asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel dintâi născut dintre mai mulți frați. El este Fratele nostru cel mai mare. Frați și surori, esența lucrurilor constă în conștientizarea realității existenței noastre. Noi nu suntem doar o existență fizică, trupească, materială așa cum percepe lumea. Pentru că oamenii așa spun: de aceea suntem în

lume să profităm de ea, să ne bucurăm de ea și cât ești în lume să-ți dai drumul pornirilor, ca să simți că trăiești. Noi am fost învățați, sau suntem învățați de Cuvântul lui Dumnezeu, că valoarea noastră nu constă în existența noastră fizică, trupească, materială, ci în existența sufletească. Noi avem un suflet care este nemuritor și ceea ce

facem aici, facem pentru sufletele noastre. Domnul Isus Hristos a spus: „ce-ar folosi unui om să câștige toată lumea...”

Trăim sau străbatem perioada asta de deschidere pentru posibilități de realizare și sigur,

nici creștinii nu sunt scutiți. Chiar cât ar fi ei, să zic așa, de conservatori, nu sunt scutiți de ispita aceasta. Și aceasta este o ispită. Dacă depășim limitele, pe urmă scăpăm de sub control interesul nostru și ne angajăm la fel ca ceilalți din afară. Cuvântul din ziua de astăzi ne învață ca să avem limite. Ți să arătat omule ce este bine. Și ce altceva cere Dumnezeu de la tine? Decât să faci dreptate. Frați și surori, unele învățături pe care le-a dat Domnul Isus Hristos oamenilor, contemporanilor Săi, le găsim în Evanghelia lui Luca, la capitolul 16. Sunt acolo câteva cuvinte: „dacă n-ați fost credincioși în bogățiile nedrepte,

cine vă va încredința adevăratele bogății.” Este un fel de succesiune. Cine este credincios în lucrurile mici, în lucrurile mărunte este credincios și în cele mari. Cine este nedrept în cele mărunte este nedrept și în cele mari. Să nu trăiască cineva cu impresia că unele lucruri sunt scuzabile și altele sunt permise. Dumnezeu cere credincioșie. Când veneam pe mașină, mi-am adus aminte de un cuvânt pe care-l scrie apostolul Pavel, lui Tit. Este din capitolul doi cu versetul nouă și zece și se adresează unei categorii de credincioși: robilor, sfătuiește pe robi să fie supuși stăpânilor lor. Dar în versetul zece spune să nu fure nimic, ci să dea dovadă de desăvârșită credincioșie, ca să facă în totul cinste lui Dumnezeu. Dumnezeu ne învață ca să umblăm în dreptate frați și surori, să avem măsuri drepte, să fim drepți în toate aspectele. Asta pentru că „...cei nedrepți nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu”. (1Cor. 6.9). Nu vă înșelați în privința aceasta. Este acolo o listă de păcate pe care lumea le comite și care exclud pe oameni din Împărăția lui Dumnezeu. Scopul nostru este să ne realizăm mântuirea sufletelor. Și

pentru mântuirea sufletelor noastre, deoarece nu era posibilă prin munca noastră personală, a trebuit să vină din cer Domnul Isus Cristos. Și s-a plătit un mare preț. Dumnezeu a plătit prețul răscumpărării noastre prin jertfirea Fiului Său. Pentru veșnicia sufletelor noastre; cineva spunea că: „Nu mă îngrozește iadul și nici chinul iadului,

„Dacă n-ați fost credincioși în bogățiile nedrepte, cine vă va încredința adevăratele bogății?”


ci mă îngrozește veșnicia lui.” Noi suntem chemați la o moștenire veșnică

și pentru aceasta se merită să depunem efortul care ni se cere și să răspundem cerințelor lui Dumnezeu și să ne subordonăm învățăturii Domnului Isus Hristos. Să iubești mila... păcate de omitere... Și din Împărăția lui Dumnezeu vor fi excluși oameni. Nu numai oameni care au făcut mari păcate, ci oameni care n-au făcut sau nu au avut milă. Nu au făcut ce trebuie. În Evanghelia după Matei capitolul 25, spune acolo că în ziua judecății vor fi excluși: „Duceți-vă de la Mine,

blestemaților, în focul cel veșnic... am fost gol, și nu M-ați îmbrăcat; am fost flămând, și nu Mi-ați

dat să mănânc, am fost străin, și nu M-ați primit;” Îmi aduc aminte de alte vremi, pentru că am 60 de ani de când sunt pe calea pocăinței și îmi tremură genunchii. Înainte, familiile fraților aveau câte o cameră, două camere. Și erau familii mari. Și la nevoie era loc și pentru musafiri... La ora actuală frații se mișcă așa mai programat și nu mai au nevoie să fie găzduiți. Sunt invitați la slujbă, vin cu mijloace de transport proprii, își fac slujba, își iau prețul și se întorc înapoi acasă. Alții se mișcau după îndemnul Duhului. Și te pomeneai și în cursul săptămânii, joia sau când

aveai slujbă, sau duminica, te pomeneai la slujbă cu câte un frate sau mai mulți. Și era loc într-o casă mică, cu copii mulți, era loc și pentru musafiri. Acum sunt case mari și, destul de des, copii puțini și de multe ori nu este loc de găzduire. Și nici nu prea mai sunt puși în situații frații, să primească pe cineva. Să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tău.

Și acum Scriptura spune în întâia epistolă către Timotei, capitolul 6 cu versetul 17, să nu ne punem nădejdea în niște bogății nestatornice, ci în Dumnezeu care ne dă toate lucrurile din

belșug, ca să ne bucurăm de ele. Îndeamnă-i să facă bine. Să fie bogați în fapte bune, să fie darnici, gata să simtă unii cu alții, ca să-și strângă pentru vremurile viitoare drept comoară o bună temelie. Ca să apuce adevărata viață. Nu aceasta e viața. Într-o anumită împrejurare Domnul Isus a spus că viața nu stă în belșug, avuție, ci viața este de la Dumnezeu și ne este rânduită în timpul acesta scurt ca să o câștigăm pe cea veșnică.

Aș vrea să vă spun un lucru în încheiere care să constituie pentru fiecare din noi un motiv de rugăciune. Domnul Isus Cristos a spus ucenicilor Săi în capitolul 15 cu versetul 3 din Evanghelia după Matei: „voi sunteți curați”. Frați și surori, prin auzirea cuvântului lui Dumnezeu noi putem să devenim curați înaintea Lui. Cuvântul lui Dumnezeu are capacitatea asta să ne curățească. Și apoi Domnul Isus Cristos spune: rămâneți în Mine. Despărțiți de Mine nu puteți

face nimic. Sau o mlădiță care nu rămâne în viță nu aduce rod. Noi trebuie să rămânem în Hristos.

Apoi ca un har, Domnul Isus Cristos în capitolul 17 din Evanghelia după Ioan, spune în rugăciunea Sa către Tatăl: „le-am dat slava Mea, ca ei să fie una”. Și slava aceasta este Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Am amintit că sunteți curați. În Evanghelia după Ioan în capitolul 16, versetul 12 găsim scris, „am să vă spun multe

lucruri, dar nu le puteți purta”. Față în față cu cerințele Scripturii nu putem să trăim la înălțimea cerințelor lui Dumnezeu. Domnul Isus Cristos a conștientizat aceasta și de aceea a trimis pe Duhul Sfânt. Dar când va veni Duhul Sfânt vă va învăța toate lucrurile și nu numai atât, are și capacitatea să schimbe natura noastră. Să ne facă asemenea Domnului Isus Hristos. În 2 Corinteni în capitolul 3, versetul 18, găsim scris: „Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o

oglindă, slava Domnului, și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” În capitolul 5 din 2 Corinteni citesc doar versetul patru, dar puteți să le citiți de la 1-4. Noi obișnuim să folosim cuvântul acesta cu ocazia înmormântărilor, dar este un cuvânt de învățătură pentru toate timpurile. Versetul patru

spune așa: „Chiar în cortul acesta deci gemem

apăsați; nu că dorim să fim dezbrăcați de trupul acesta, ci să fim îmbrăcați cu trupul celălalt peste acesta,... Și Cel ce ne-a făcut pentru aceasta este

Dumnezeu, care ne-a dat arvuna Duhului.” Motivul pentru care ni s-a dat Duhul Sfânt este ca să ne schimbe în chipul Domnului Isus Hristos și să aducă natura lui Dumnezeu în locașul ceresc pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru noi. Pentru aceasta este nevoie să menținem legătura noastră cu Dumnezeu prin stăruință în rugăciune, căutându-L neîncetat.

Avem nevoie, avem nevoie de Duhul Sfânt. Avem nevoie ca Cuvântul Scripturii să aibă autoritate. Trăim o vreme când este abundență de Cuvânt. Se predică mult. Sunt predicatori și unii de multe ori nici nu vin la slujbă pentru că ascultă la televizor sau pe internet cine știe ce predică de nu știu cine... Dar este puțină trezire. Cuvântul nu mai are autoritate. Dumnezeu să ne ajute să strângem Cuvântul Său și să îl trăim. Viața noastră e în mâna lui Dumnezeu și oricând, oricând, se poate sfârși... Să avem harul de a recepționa glasul trâmbiței, să fim schimbați la clipeala ochilor și să fim cu Domnul totdeauna. Dumnezeu să ne binecuvânteze. Amin.

Propovăduirea fratelui Mihai Buliga la

Întrunirea zonală a ABC, Berbești Vîlcea.


Creștinismul de la noi și din multe alte locuri își tolănește viețuirea preocupându-se cu traiul bun. Cât mai mult confort și gustarea oricărui bine (nu prea indecent) pe care îl poate oferi vremea. Pe acest fond de somn dulceag sub stindardul: „Să mă realizez !”, vedem cum credința în Dumnezeu se risipește, căpătând forme tot mai asemănătoare culturii societății iar păcătoșenia își lățește împărăția. Și se tace pe toate palierele creștinătății… Am observat că dacă undeva la „nivel înalt” s-a făcut auzit vreun glas, întotdeauna acesta s-a auzit numai după ce cineva din patriarhia ortodoxă s-a pronunțat mai agitat. Asta în ce privește păcătoșenia lumii de afară.

În ce privește păcătoșenia din lăuntrul creștinismului evanghelic… majoritatea covârșitoare a responsabililor bisericești se comportă diplomatic. Sistemul alegerilor generale repetate nu putea avea decât acest rezultat: să scoată în față oameni diplomați. Diplomația asta stă în faptul că individul caută să placă tuturor. Zâmbește frumos și la draci și la sfinți și îi asigură pe fiecare de bunăvoința sa. Stă în spatele turmei și observă încotro este înclinația mulțimii ca să fie întotdeauna de partea celor mulți sau mai bine-zis să aibă întotdeauna pe cei mai mulți de partea sa. Desigur că trebuie să condamne păcatul dar absolut întotdeauna se îngrijește să se refere la generalități de genul: să nu întristăm pe Dumnezeu; să fie o diferență între noi și lume; să ne întoarcem de unde am căzut; etc. Însă se ferește ca de foc să spună ce anume întristează pe Dumnezeu, ce anume ne aseamănă cu lumea, în ce anume am căzut… Evanghelia lor de fiecare duminică este una socială, a bunei înțelegeri dintre oameni și singurele păcate pe care le vărguie sunt acelea de a supăra cumva pe cineva… Trebuie să fie un fel de iad la subsol pentru asemenea oameni care duc la moarte mulțimi, în sunetul a tot felul de aranjamente muzicale.

În pofida tonului acid al cuvintelor de mai sus, ele nu sunt o condamnare. Nu cred că este cineva în țara românească îndreptățit să condamne acest derapaj al valorilor creștine. Dacă cineva se încumetă să condamne toate acestea și este totuși un om demn, ar trebui să se întrebe unde a fost el însuși când s-au petrecut toate acestea ? Dacă toate acestea s-au petrecut lângă noi și sub ochii noștri, atunci înseamnă că noi am fost complici prin mutualitatea noastră, prin pasivitatea noastră și în mod deosebit prin micimea noastră duhovnicească. Spun în mod deosebit prin micimea noastră duhovnicească din pricină că acest „la vale” după

cum i se tot spune, n-ar fi putut lua prea mulți cu el dacă ar fi existat oameni prin care Dumnezeu să fi putut lucra cu putere. Frățietatea n-ar fi ales cu grămada balta unui creștinism evanghelic bazat pe concerte religioase săptămânale și încolo un trai ca-n lume (ca-n lumea bună bineînțeles dar asta tot lume se cheamă chiar dacă în lume-i lăudată); n-ar fi ales balta unui creștinism pe drept încadrat de legile statului în domeniul cultural, dacă ar fi avut apa vie a unei credințe în care să lucreze cu putere Duhul Sfânt cu neprihănirea Lui. Așa că ni se stă mai degrabă bocind a pocăință decât a critica cine știe ce responsabili bisericești.

De aici nu ne mai scoate nimeni decât sângele vărsat !! Nici văicăreli, nici critici, nici slujbe, nici daruri duhovnicești, nici organizări, nici organizații, nici nimic… Oricine și oricât de înzestrat ar fi în cele bisericești nu poate rezolva mare lucru pentru că de când e lumea, înzestrarea n-a putut revoluționa ceva, înzestrarea poate doar gestiona o vreme valorile câștigate cu sânge.

Aceasta nu este o chemare la jihad creștin. Poate că seamănă a fundamentalism creștin, lucru deja condamnat cu vehemență în democrația asta în care libertățile ei declarate sunt tot mai gâtuite. Nu este o încurajare a nesăbuinței, a îndrăznelii necugetate, a îngustimii de minte, folosite uneori pentru a face nu știu ce „acte de vitejie” bisericească. Doresc să spun doar că deși înzestrarea duhovnicească își are desigur valoarea ei – o admir oriunde o întâlnesc – aceasta n-a scos niciodată lucrurile dintr-un impas ca acela în care intrăm tot mai afund din zi în zi.

Pentru așa ceva este nevoie de oameni dispuși la sacrificiu. Nu vorbesc despre cei dispuși să sacrifice ceva bani sau ceva timp, ci vorbesc despre cei dispuși să se sacrifice pe ei înșiși. Desigur că am auzit și eu creștini care au spus că sunt gata de sacrificiu dacă se va întâmpla vreodată să se ajungă acolo. Acești „viteji” pot să stea liniștiți, cu siguranță pentru ei nu se va ajunge niciodată „până acolo”. Intervenții cu risc de sacrificiu mi se par deja târzii, ele ar fi trebuit să aibă loc deja. Dacă nu s-au sacrificat în vremea de libertate, de sacrificiul lor suprem din viitor, nici diavolul n-are nevoie.

Iată două exemple: „Pe când îi aştepta Pavel în Atena, i se întărâta duhul la vederea acestei cetăţi pline de idoli. În sinagogă stătea deci de vorbă cu iudeii şi cu oamenii temători de Dumnezeu iar în piaţă stătea de vorbă în fiecare zi cu aceia pe care-i întâlnea.” (Fapte 17.16-17). „Când i-am văzut eu că nu umblă drept după adevărul Evangheliei, am spus


lui Chifa în faţa tuturor: „Dacă tu care eşti Iudeu, trăieşti ca Neamurile şi nu ca Iudeii, cum sileşti pe Neamuri să trăiască în felul Iudeilor ?” (Galateni 2.14). Omul gata de sacrificiu este omul a cărui duh se întărâtă la vederea ușurătăților și urâciunilor lumești. Este omul care se pronunță, fie în adunare fie pe stradă; fără a se certa cu nimeni și fără a sta pe capul nimănui, dar cu îndrăzneală. Este omul căruia nu-i pasă de oprobiul mulțimii, nici de urmările sociale posibile. Un asemenea om este dispus să fie dat pe ușă din adunări, este dispus să fie chemat în instanță, să fie întemnițat, să fie ucis… El va continua să propovăduiască adevăratul adevăr al Scripturii care nu este copilași în iesle, nici crăciunei cu zurgălăi, nici dragostea cea fără margini a lui Dumnezeu, nici pace, pace fraților; toate minciuni sfruntate sau adevăruri disimulate, ci este următorul:

„Şi lumea şi pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac.” (1Ioan 2.17).

Dar asemenea oameni nu-s ! Prin urmare ușuraticii creștinătății și alergătorii după împlinirea poftelor cărnii pot dănțui mai departe pe melodia: „Să ne realizăm…” Nu prea mult... Istoria confirmă că toate civilizațiile, oricât de avansate și sigure s-au dovedit a fi la un moment dat, când s-au cufundat în mizeria păcatului, au fost distruse. Împreună cu ele au fost distruși și cei care au cunoscut adevărul dar a căror guri au fost astupate de propria lor îmbucătură din plăcerea lumii, motiv din care au tăcut complice. Asta ne așteaptă…


Republicat a doua oară la cererea frățietății.

Aud deseori remarci interesante despre alegeri speciale ale lui Dumnezeu pentru unii oameni. De obicei, în cazul darurilor de descoperire păstrăm un aer al reverenței, gândindu-ne la persoana care are un astfel de dar. Acest lucru e foarte bun dacă odată cu el vine și sârguința și dedicarea în ascultarea de Cuvântul Domnului dat prin acele persoane. Însă există o latură foarte nepotrivită adusă tocmai de această stare de reverență: respectul nostru e acordat unui nivel intangibil. Înțeleg prin „nivel intangibil” starea în care apreciem un lucru foarte mult, pentru că noi niciodată nu am putea ajunge la acel nivel. Aici e o pagubă mare, având în vedere că așteptarea celor mai mulți credincioși pentru primirea darurilor, seamănă cu a unui individ legitimat de poliție în centrul unui oraș după lăsarea nopții, pe vremea regimului comunist, care la întrebarea „ce faci aici la ora asta?”, a răspuns: „Aștept trenul...”

Luând în calcul realitățile de mai sus, ar trebui adusă lumină asupra unei nelămuriri nerostite: „Dumnezeu dăruiește darurile sau noi le primim datorită strădaniei noastre?”

1. Dumnezeu face alegerile din veșnicie și noi avem doar ceea ce ne dă?

Scriptura abundă în astfel de exemple și noi înțelegem că acesta este modul de lucru al lui Dumnezeu. Avem exemple în Vechiul și Noul Testament; unele explicite - Ieremia, Pavel - și multe altele subînțelese. Deci Dumnezeu are oameni speciali, aleși de El în moduri speciale și pentru lucrări speciale. Bănuiesc totuși că niciunul dintre cititorii mei nu se consideră un astfel de om. Atunci ce rămâne pentru noi. E posibil să vă găsiți în categoria celor ce încă nu știu ce dar au de la Domnul și nici ce e de făcut în viață?

2. Primim daruri datorită strădaniei noastre? Vă propun spre analiză: Exodul 36:2: „Moise a

chemat pe Beţaleel, Oholiab şi pe toţi bărbaţii iscusiţi, în mintea cărora pusese Domnul pricepere şi anume pe toţi cei cu tragere de inimă la lucrul acesta, ca să-l facă.”

Putem deosebi în acest text două categorii de oameni:

a. Bețaleel și Oholiab - oameni aleși pe nume de Dumnezeu și înzestrați în mod deosebit cu înțelepciune ca să slujească la construirea Cortului Întâlnirii;

b. Toți bărbații iscusiți - e foarte interesantă continuarea acestui verset și îl înțelegem doar dacă îl citim tot și cu atenție. Acești bărbați erau cei cu tragere de inimă la facerea Cortului, în inima acestora Domnul pusese pricepere și astfel au ajuns să aibă darul de a face lucrări iscusite, fără să fi fost între cei chemați în mod special. Înțeleg din acest verset că Dumnezeu alege oameni într-un mod deosebit, dar datorită tragerii tale de inimă e posibil ca Dumnezeu să te binecuvânteze cu daruri. Sunt sigur de acest lucru pentru că în capitolul 14 din 1Corinteni, apostolul Pavel insista ca cei care au darul vorbirii în alte limbi, să se roage să aibă și darul tălmăcirii; în plus îi îndemna pe toți să fie plini de râvnă pentru darurile cele mai bune, mai ales să prorocească. Cum se poate să fie astfel de îndemnuri când Dumnezeu dă doar celor aleși din veșnicie.

În speranța că acest îndemn va trezi doar pe

cei ce stau fără grijă în Sion și nu va da îndrăzneală celor care fac probleme prin râvna lor fără pricepere, eu vă îndemn să fiți cu tragere de inimă.

Șandra Adelman Cezar – Bihor


Atunci când greşim, noi oamenii reacţionăm diferit. Asumarea unei greşeli şi dezvinovăţirea, sunt două mijloace de abordare străvechi şi comune. Prima are în ea sâmburele pocăinţei iar cea de-a doua e izvorul răzvrătirii, al nesupunerii faţă de supremaţia lui Dumnezeu.

Ne este bine cunoscută pasarea responsabilităţii în ceea ce priveşte călcarea poruncii de a mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Adam a zis: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat.” Eva a ripostat: „Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom.” Şarpele, şiret de felul lui, a tăcut, a încasat, ştiind că nu are drept de apel. De atunci lucrurile s-au perpetuat de-a lungul mileniilor. Când ceva nu merge bine, bărbatul se adresează femeii pe un ton acuzator: „Datoriţă ţie ni s-a întâmplat asta!” Uită că puţin mai devreme a fost întrutotul de acord cu decizia soţiei... Dar mai vinovaţi se găsesc amândoi atunci când aruncă vina pe şarpe. Este vreo ispită nebiruită, vreo ceartă, vreun necaz? Şarpele-i de vină!... În acest sens, vreau să vă relatez un vis avut de un frate foarte ambiţios, care prin exces de zel tortura pe alţii cu legi nesăbuite, anormal de stricte. Se făcea că trebuia să plece de acasă şi a dat o fugă spre a se privi în oglindă. Spre stupoarea lui, în loc de a-şi vedea chipul, a văzut pe necuratul. Ne comportăm uneori ca şi copiii care în momentul în care părintele îi ia în răspăr, aruncă vina unii pe alţii. Dumnezeu vrea să ne recunoaştem vina fără ocolişuri, fără împricinaţi, cu remuşcare şi smerenie deplină, spunându-i: Eu, Doamne, sunt de vină!

Pentru a primi iertarea divină, trebuie recunoaștere, sunt necesare lacrimi, aşa precum glăsuia odinioară apostolul Iacov: „Simţiţi-vă ticăloşia; tânguiţi-vă şi plângeţi”. Vameşul din templu, tâlharul de pe cruce, auditoriul apostolului Petru din ziua Cincizecimii şi mulţi alţii au fost iertaţi pentru că şi-au recunoscut vina şi au tânjit spre reabilitare.

O problemă şi mai dificilă o reprezintă asumarea unei vini care nici măcar nu îţi aparţine, doar de dragul înlăturării sau amortizării unei pedepse care se răsfrânge asupra celor de lângă tine. Din această categorie amintim pe Moise, soţia lui Nabal şi Daniel. Dar cel mai relevant şi strălucit exemplu l-a dat Domnul Isus, despre care profetul Isaia spunea: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.” (Isaia 53:6). Când o persoană din adunare greşeşte în vreun fel (de fapt, toţi greşim în multe feluri!), nici că mai încap scaunele de judecători, dar avocaţi, ia-i de unde nu-s. Devenim tot mai experţi în critică şi mai slabi în a purta poverile unii altora. Să nu uităm că atunci când bârfim o slăbiciune a cuiva, suntem ca nişte doctori care lovesc în rănile pacientului iar apoi aplică un pansament bun şi curat. Când se aude vreo acuză la adresa Bisericii, să spunem ca şi ucenicii Domnului, înainte de

descoperirea vânzătorului: „Doamne, nu cumva sunt eu?”

De asemenea nu putem pretinde nevinovăţia atunci când oferim benevol, celor din jur, mijloace de a cădea în plasa păcatului. De pildă, ca şi părinţi, suntem responsabili de faptele copiilor noştri atunci când îi împingem spre gura lupului iar apoi ne plângem că au fost sfâşiaţi. Pe unda unei false iubiri, mulţi dintre cei vârstnici au tolerat comportamentul lumesc al tineretului, ca apoi să spună: „Tineretul a luat-o la vale, este fără căpătâi.” Problema se pune însă: cum este căpătâiul? Privind obiectiv spre vremurile grele în care trăim, cred că toţi ar trebui să ne asumăm o parte din vină pentru tot mai accentuata depărtare a creştinismului de cărările cele vechi.

Noi nu putem şti ce zace în străfundurile inimii oamenilor, însă omniştientul Dumnezeu ne cunoaşte într-un mod real şi desăvârşit. Păcătoşii nu pot ţinea capul sus în adunarea celor neprihăniţi, dar lucrul acesta este rareori evident ochiului uman, fiind vorba despre latura lăuntrică. Un frate mi-a relatat următoarea întâmplare trăită de el pe vremea stagiului militar: „Compania noastră se întorcea dintr-o misiune în care unul dintre soldaţi comisese o faptă urâtă. Acest lucru ajunse şi la urechile comandantului, dar nimeni nu era dispus să divulge numele făptaşului. Convocaţi, toţi ne-am aliniat în faţa superiorului care se răsti la noi plin de mânie:

- Cine este vinovat, să facă un pas înainte! Niciunul n-a reacţionat, ştiind că pedeapsa era

cruntă pentru acea abatere. Meditând câteva clipe, comandantul luă de jos o piatră mare, adresându-ni-se pe un ton ameninţător:

- Eu cunosc de fapt, pe cel vinovat. Ca să dovedesc aceasta, voi arunca chiar acum cu piatra în el!

Zicând acestea, simulă o aruncare puternică. Dintre toţi soldaţii care rămaseră în poziţia de drepţi, doar unul se aplecă brusc. El era cel vinovat.”

Totul este gol şi descoperit înaintea Celui cu care avem de-a face. Scopul Domnului Isus Hristos a fost şi este să mântuiască ce este pierdut şi să ierte vina mărturisită. El nu copleşeşte cu reproşuri, ci vrea să destrame cercul acuzatorilor, încă mai scrie cu degetul său pe pământ, IERTARE!

Din neatenție ne-a scăpat numele autorului

acestui articol. Ne cerem scuze și insistăm să ne contacteze la 0728.700470. Mulțumim.


În zilele următoare au fost externați toți colegii mei de salon, locul lor fiind ocupat de alți bolnavi internați aici. Lângă patul meu s-a nimerit tocmai antrenorul echipei de polo „Astra” Arad. Era un bărbat tânăr, vorbăreț, prietenos și mai ales dornic de a cunoaște cât mai mult, fiind pătruns mereu de setea de a cunoaște Scriptura. Văzându-mă citind Biblia, imediat după ce am făcut cunoștință, am trecut la „studiul biblic”. Odată țin minte că m-a întrebat direct:

_ Domnule Popa, cum e cu pocăința, cu botezul, cu raiul și iadul că eu nu prea am habar de toate acestea? Știu doar din auzite că după ce voi muri, voi ajunge în iad, la cazanul cu smoală și voi învârti în el cu linguroiul cel mare, toată veșnicia. Iar când din cauza oboselii voi vrea să mă mai odihnesc, atunci toți dracii, din toate părțile, mă vor împunge cu furcile, obligându-mă să învârt cu linguroiul acela mare, în cazanul cu smoală… Și asta o voi face nu o zi, nu o lună, nu un an, ci o veșnicie! Apoi părinții mi-au spus - cam pe la 10-12 ani - că am fost botezat la șapte săptămâni, însă bineînțeles că nu îmi mai aduc aminte deloc nici de botez și nici de ceea ce s-a mai petrecut atunci, la acest botez al meu.

_ Domnule antrenor, dar de la nunta dumneavoastră vă mai amintiți ceva? – l-am întrebat eu.

_ Da, totul! - a răspuns el pe nerăsuflate. _ Ei, vedeți? - am continuat eu. - Dacă botezul

era săvârșit la o vârstă majoră, la fel ca și nunta, atunci precis v-ați fi aminti de el, tot la fel de bine ca și de nuntă sau măcar de cele mai importante lucruri petrecute atunci. Scriptura ne spune că botezul credincioșilor (adică al credinciosului adult, nu al copilului de 7 săptămâni, care nu știe nici să vorbească, darămite să înțeleagă despre ce e vorba și ce anume se face la „botezul” lui) trebuie înfăptuit numai la maturitate, atunci când omul știe și înțelege pe deplin despre ce este vorba, ce anume se întâmplă cu el și la ce lucruri se înhamă, ce anume promite el, candidatul la botez, lui Dumnezeu la acest botez, care este de fapt un legământ! Ce „contract” poți pretinde unui sugaci să facă cu Dumnezeu? Să fim serioși! Deci, în concluzie domnule antrenor, ca să scapi de focul etern al iadului – căci niciun cazan de smoală nu se află acolo, ci numai focul veșnic și viermi, cu care te vei acoperi și pe care vei dormi – și să nu ajungi în grozăviile acelea, trebuie să te pocăiești acum, la maturitate și să te botezi tot acum, când ești adult. Numai așa vei scăpa de iadul veșnic și mai mult decât atât, vei fi fericit cu Hristos al tău, în raiul minunat!

_ Așa stă treaba, domnu` Popa? Păi văd că e simplu, limpede și minunat! Atunci de ce popii noștri nu ne explică aceste adevăruri fundamentale ale credinței și ne țin în întuneric și necunoștință. De ce,

domnule Popa? _ Domnule antrenor, răspunsul e

simplu: preoții evită să vă explice aceste lucruri, pentru a nu vă pierde din mână. Căci dacă doar vi le-ar explica și nu le-ar și face, adică nu le-ar practica, atunci o mare parte dintre enoriași s-ar duce acolo unde s-ar și face aceste lucruri, pe care le spune Scriptura.

Și culmea, ce minunat lucrează Dumnezeu! În salonul nostru a fost internat un nou bolnav. Aceasta, auzind ultimele cuvinte din conversație, interveni și el oarecum nervos spunând:

_ Ceea ce v-a relatat domnul…, apoi se opri clipă privindu-mă:

_ Popa - m-am prezentat eu. …este real și perfect adevărat - continuă el. La

noi la Bocsig, nu de mult s-a întâmplat ceva extraordinar de ciudat, interesant și adevărat, asemănător cu ceea ce povesteați mai înainte. Să vă povestesc ceva: se apropia ieșirea la pensie a preotului nostru. Părintele nostru, grijuliu, cam cu 4-5 săptămâni înainte, a tot anunțat, la fiecare slujbă, că el iese la pensie pe data de… și că îi roagă pe toți credincioșii ortodocși din sat să fie prezenți la această solemnitate, pentru că el dorește ca la despărțire să dea mâna cu fiecare. A venit și ziua cea mare: la biserică au venit ce-i drept toți, toată suflarea din Bocsig, chiar și cei care frecventau biserica doar de paști și de crăciun, de curioși, cred. La ora 12, după terminarea slujbei, preotul a luat cuvântul și a spus: „Fraților, stimați enoriași, înainte de a ne da mâna și de a ne despărți, vă sunt dator cu o mărturie prin care să mă despovărez de o povară foarte grea, care mă apasă amenințător de 30 de ani, de când păstoresc eu în biserica ortodoxă din Bocsig”. O tăcere grea se lăsă peste întreaga asistență. „Pentru ce-l mustră oare conștiința?” Și părintele își începu mărturisirea: „Dragii mei enoriași credincioși, acum după ce am păstorit sufletele voastre o perioadă de 30 de ani, trebuie să vă spun ceva: așa după cum se spune în Biblie, este absolut necesar să faceți botezul în apă acum, când știți ce hotărâți și ce alegeți, căci la frageda vârstă de 7-8 săptămâni, nu ați știut absolut nimic.” „Cum, domn părinte? Să facem și noi botezul ca pocăiții, despre care dumneata o viață întreagă ne-ai predicat că sunt sectanți și rătăciți?” „Da, ca pocăiții și cum ne învață Scriptura.” „Dar domn părinte, până acum de ce nu ne-ai învățat despre aceasta?” „Pentru că uitați-vă și voi dragii mei, ce degete subțiri am și cât sunt de finuțe! Sunt așa pentru că toată viața n-am făcut altceva decât să răsfoiesc Evanghelia. Ori dacă v-aș fi arătat acest adevăr de la început, Episcopia de la Arad m-ar fi dat afară imediat. Noi preoții trebuie să vă prezentăm tradiția bisericii noastre, cu toate obiceiurile pe care le conține ea. Dacă v-aș fi explicat

CU DOMNUL... ÎN SPITAL LINGUROIUL DIN CAZANUL CU SMOALĂ AL IADULUI

ȘI SPOVEDANIA „PĂRINTELUI”


În fiecare dimineață Saqib își bea ceaiul într-o cafenea unde într-o zi a întâlnit un creștin suedez. Nu se puteau înțelege bine, deoarece suedezul nu vorbea engleza, dar au continuat să bea ceaiul împreună. Până ce creștinul într-o dimineață nu a mai apărut la locul de întâlnire, deoarece aflase peste noapte că soția sa a părăsit țara din cauza unei boli grave. Înainte de a pleca, acesta i-a lăsat proprietarului cafenelei un Nou Testament cu rugămintea să îl predea bărbatului cu care acesta și-a băut o vreme la aceeași masă ceaiul. Saqib a acceptat cartea, dar nu i-a acordat nicio atenție.

Câțiva ani mai târziu Saqib a fost invitat să vorbească la o mare conferință la care participau aproximativ 2000 de ascultători, în Bangladesh. În timp ce se pregătea pentru aceasta, s-a gândit că ar putea să-și arunce privirea pe acest „Injil” (cuvânt arab pentru Noul Testament). A început cu primul capitol din Evanghelia lui Ioan gândindu-se: „Interesant. Acest lucru se află și în Coran și anume că Allah a creat lumea prin cuvântul său…” Impresionat a citit mai departe până ce a ajuns la Ioan 3:16. Supărat Saqib a vrut să arunce cartea când în minte i-a venit următorul gând: nu spun oare musulmanii că toți credincioșii sunt urmașii celei de-a noua soții a lui

Mohammed? Aici este subliniată firește rudenia de sânge, trupească și nu cea spirituală. Dar Biblia nu afirmă că Dumnezeu s-a căsătorit și a avut un fiu. Relația fiu - tată trebuie înțeleasă în mod spiritual.

Allah, arată-mi te rog adevărul! Așadar Saqib a mers mai departe și a citit

despre sfințenia lui Dumnezeu, punându-și întrebarea dacă ar putea să stea în fața lui Dumnezeu. El a învățat din Coran că tuturor oamenilor le este scris pe frunte cuvântul „cer” sau „iad”. Dar nimeni n-ar putea lua asupra sa acest verdict, așadar Saqib și-a pus întrebarea: „Toată viața mea mi-am dedicat-o islamului dar cu toate acestea, la sfârșitul vieții să nu pot ști dacă ajung în cer sau în iad?!?”

Tot mai mult Saqib a început să găsească răspunsuri în Noul Testament la întrebările sale critice, astfel încât în cele din urmă a început să se roage în mod regulat la moschee: „Allah (cuvântul arab pentru Dumnezeu), arată-mi adevărul!” Într-o seară tocmai adormise, când o lumină puternică care venea dintr-un colț al camerei, l-a trezit brusc. O voce i-a vorbit: „Eu sunt calea adevărul și viața!” Saqib era convins de faptul că nu a avut decât o halucinație. În Coran este scris că Allah nu vorbește în mod direct oamenilor. Totuși, trei zile

Creștini urmăriți - India

Saqib a crescut ca un musulman sever, voind să câștige lumea pentru islamism. Ca tânăr bărbat a avut posibilitatea, în calitate de șef de promoție, să absolve un curs organizat la Riad și la Mecca în Arabia Saudită. În cele din urmă a fost trimis ca „misionar” musulman în Nepal. Acolo a construit în doar câțiva ani 22 de moschei.

Scriptura așa cum fac pocăiții și cum cere Dumnezeu, atunci eu rămâneam fără serviciu și ca să-mi câștig pâinea ar fi trebuit să dau cu ciocanul în fabrică sau cu sapa la holdă, ori degetele mele nu ar fi rezistat la așa munci grele. De altfel, preoția este cea mai ușoară și o slujbă bine plătită.” Tăcere grea și infernală, după care un enoriaș mai îndrăzneț îi pune părintelui cea mai teribilă întrebare ce se putea pune într-o astfel de situația dramatică: „Bine părinte, să zicem că noi te ascultăm și facem urgent un nou botez, ca pocăiții, dar pe consătenii noștri, cei care au murit de 40 de ani de când ne minți dumneata cu Evanghelia în mână, pe aceia cine îi mai învie, ca apoi să le spună lucrurile astea noi și uluitoare care ni le-ai spus acum noua? Și cine le mai scoate din

iad acum, ca să afle ce trebuia să facă în timpul cât erau în viață? Cine părinte, spune, cine?” În acest apogeu (punct culminant) al discuțiilor, părintele nu a găsit un răspuns prea onorabil; și-a luat preoteasa de mână și au plecat în grabă spre casă. Atunci, în acea situație jalnică, unii enoriași au fugit după ei, în timp ce alții strigau să plece și să-i lase în pace, că acum oricum s-au făcut de râsul lumii!”

Auzind acestea, antrenorul de polo care se afla tocmai lângă mine, a exclamat:

_ Extraordinar cât de interesantă, de tristă și de plâns a fost zguduitoarea relatare a noului nostru coleg de salon!

Mihai Popa - Arad

El voia să câștige oamenii pentru islam – dar Hristos l-a câștigat pentru El


RĂSPUNSURI LA SECȚIUNEA: SAMUEL

1. Smerenie (vs. mândrie) = atitudine umilă, supusă, respectuoasă, să fiu conștient că reușitele mele se datorează investițiilor făcute de alții în viața mea.

2. Elcana și Ana 1 Samuel 1:19-20 – Dumnezeu a ascultat 1 Samuel 1:20

3. Preotului Eli - Anei 1 Samuel 1:17 4. Mic de tot – la Silo 1 Samuel 1:24 5. Fiii lui Eli, Hofni și Fineas – nesocoteau darurile

Domnului 1 Samuel 2:12, 17 6. „Vorbește Doamne căci robul tău ascultă.” 1

Samuel 3:9 7. Fiindcă știa de fărădelegile copiilor lui și nu i-a

oprit. 1 Samuel 3:13

8. Prin cuvântul Domnului. 1 Samuel 3:21 9. 20 de ani – Chiriat-Iearim – Aminadab 1

Samuel 7:1-2 10. Să scoată afară dumnezeii străini și

Astarteele, să-și îndrepte inima spre Domnul și să-I slujească numai Lui. 1 Samuel 7:3

11. Rama – Betel, Ghilgal și Mițpa. 12. Ioel și Abia – erau judecători la Beer-Șeba –

lacomi, luau mită și călcau dreptatea. 1 Samuel 8:1-3 13. Să pună un împărat peste ei 1 Samuel 8:4-6 14. „Nu vă abateți de la El; altfel, ați merge după

lucruri de nimic, care n-aduc nici folos, nici izbăvire, pentru că sunt lucruri de nimic.” 1 Samuel 12:21

15. 5 calități ale judecătorului Samuel.

mai târziu a retrăit același moment. „În acea noapte”, își amintește Saqib, „am știut că trebuie să-L urmez pe Domnul Isus.”

A început prigoana iar soția sa era tot mai dușmănoasă. El i-a promis acesteia că nu o va sili să se pocăiască, astfel încât aceasta a încuviințat să trăiască cu el. Slujba de evanghelist era deosebit de grea fără sprijinul soției sale. „Mă rugam: <Doamne i-am promis că nu o voi forța în convingeri. Dar este așa de greu să mergi la drum cu ea>”, își amintește Saqib. Atunci i-a venit deodată gândul că trebuie să citească cu voce tare în Biblie și să se roage tot cu voce. În cele din urmă soția sa a acceptat să vină benevol la credința creștină. De aici încolo cei doi și-au continuat împreună munca de evanghelizare. Mergeau din casă în casă, se rugau pentru bolnavi și povesteau despre Domnul Isus. „La noi există nenumărate întâmplări legate de vindecarea bolnavilor”, zâmbește Saqib.

Slujba doctorului Saqib aduce roade Când Saqib intră într-o moschee, se

împrăștie foarte repede zvonul că acesta a obținut un titlu înalt la Mecca. Așa de exemplu, a fost chemat odată să țină o predică în fața a 800 de musulmani. Altă dată a vorbit 45 de minute despre Moise. După predică ascultătorii au devenit tot mai curioși. „De unde știi toate aceste lucruri?” – „Din Biblia care ne-a fost dată de Allah.” – „Incredibil și noi avem nevoie de această carte. Poți să ne-o procuri și nouă?”

Totuși pentru slujba lui Saqib între musulmanii din nordul Indiei s-a plătit un preț. Câțiva creștini au trebuit să-și părăsească modul de viață din trecut. Așa i-a spus de exemplu unui tată de familie că trebuie să-și oprească doar o soție. Saqib era înconjurat mereu de tot mai multe femei cărora le povestea despre Domnul Isus. Comunitatea musulmană l-a amenințat spunându-i că trebuie să-și mustre soția și s-o oprească de la

activitățile creștine, în caz contrar o vor ucide. Într-o zi aceștia au venit la el cu o rangă de fier, cerându-i să nu mai vorbească despre Dumnezeu. Soțul a spus: „Noi am aflat că Domnul Isus trăiește și face minuni. Cum am putea să ne dezicem de El?” După aceasta el a fost bătut de acești bărbați și lăsat aproape fără viață.

Nu încetăm să povestim despre Hristos Dacă familiile se converteau la creștinism,

acestea erau alungate imediat din comunitatea sătească. Așa de exemplu, au fost avertizați creștinii dint-un sat, cerându-li-se să se întoarcă înapoi „la credința cea corectă.” Pentru fruntașii satului acest lucru era ca un cui înfipt în ochi și anume faptul că tot mai mulți musulmani plecau direct de la rugăciunea de vineri din moschee, în adunarea care se afla vizavi. Totuși unul dintre creștini a răspuns: „Dacă nu mai vreți să conviețuiți cu noi, atunci nu mai conviețuiți. Dacă nu mai vreți să cumpărați de la noi, atunci nu mai cumpărați. Și dacă vreți să nu ne mai dați apă, nu ne mai dați. Dar noi nu vom înceta niciodată să vorbim despre Domnul Isus.”

Puțin timp după aceasta, mulahul dintr-o localitate anunța într-o predică că toți creștinii din acest sat nu mai au dreptul să mai rămână aici. În următoarele nopți, după miezul nopții au dat foc la patru case de-ale creștinilor. Au încercat astfel să-i omoare, dar aceștia au putut să se salveze în ultimul moment. Toată bruma lor de avere s-a făcut scrum, iar dimineața nu aveau nici măcar un pumn de orez cu care să-și astâmpere foamea. Săptămâni în șir au trebuit să doarmă în corturi. Toți aceștia s-au hotărât să rămână în continuare martori ai lui Isus Hristos. HMK vă mulțumește atât pentru rugăciuni cât și pentru sprijinul material acordat.

În românește de Vasile Breabăn

Din Vocea Martirilor 6/2019


Acolo îți vei așeza darul pe altar !

(Continuare din numărul trecut)

_ Ascultă... Dracii mei au fost mai tari ca Dumnezeul tău... Eu mă întorc căpetenie iar tu... tu... un sclav.

Adam tăcea. Mai ales că simțământul acela de teamă trăit în balconul prefecturii a revenit. Simțea puterea întunericului ca pe o groază care căuta să-l îngenunche.

_ Recunoaște... – răcnea Toh. Recunoaște, asta vreau. Recunoaște acum și aici, că dracii mei la care m-am rugat sunt mai tari ca Dumnezeul tău... Vreau să aud asta de pe buzele tale...

Tăcerea lui Adam era resimțită ca o înfrângere. Nu atât de mult pentru că se întorcea sclav, ceea ce era foarte adevărat, ci pentru că nu înțelegea de ce Dumnezeu lăsa ca acest om de nimic să continue să propășească... Avea simțământul că trăiește cu adevărat o înfrângere, învingătorul fiind Toh, sau poate dracii care domneau în viața lui... Însă strigătele furioase ale căpeteniei a adus aproape un bărbat tânăr, ca la vreo treizeci de ani: era comandantul care comanda trupele rusești care au fost însărcinate cu supravegherea zonei muntoase de la nord-est de Kansay, căruia i se zicea nacealnic. Și-a luat responsabilitatea zilele acelea și acum urca pentru prima dată în munții aceia. Auzindu-l pe Toh cum striga, a venit aproape și acum se uita cu insistență la el. Știa desigur că este membru de partid cu responsabilități destul de mari, dar strigătele acelea păreau că-l deranjează. Nu spunea nimic, doar se uita fix la ei. Toh a surprins privirea aceea și și-a dat seama că nu este încurajatoare pentru ceea ce făcea și prin urmare a tăcut și s-a desprins de bucata de scândură pe care stătea Adam, în partea din spate a unei căruțe.

_ Mai vorbim noi. – a mormăit înainte de a se arunca din mers, pe iarba abundentă de pe jos, peste care trecea caravana de căruțe, trasă de caii care se opinteau la deal.

A făcut doar câțiva pași și s-a întors ca și cum ar fi uitat ceva:

_ Ești doar un sclav, să nu uiți asta... Și încă unul periculos. Înțelegi ?

L-a privit lung și a plecat. Și Adam a înțeles foarte clar ce voia să spună căpetenia: era vorba de grota cu aur. Acum Toh nu se mai temea de închisoare sau de deportare; acum era șef din nou iar Adam era singurul care știa de averile lui îngropate. Nu era interesat de ele, dar se vedea că cu toată încrederea pe care o avea căpetenia în caracterul cinstit al lui Adam, lăcomia îl făcea să-l considere periculos, cu tot ceea ce putea să

însemne asta. Au continuat drumul urcând, când în căruțe,

când pe jos pe lângă ele sau chiar împingând căruțele la deal când caii nu mai puteau face față. Adam își făcea treaba după cum li se ordona, dar starea lui sufletească rămânea tulbure. Avea simțământul de destul și o stare de nu-mi mai pasă de nimic, punea stăpânire pe el din ce în ce mai mult. În cursul după-amiezii, când deja erau destul de aproape de destinație, tăcerea obosită în care urcau, a fost sfâșiată de un răcnet: un soldat din primul rând a căzut cu pieptul străpuns de un topor care s-a învârtit în aer cu îndemânarea omului din pădure, care l-a aruncat. Au urmat alți doi care s-au prăbușit și ei, unul pe spate iar altul în genunchi, străpunși de săgeți. Ceilalți au sărit înapoi, ascunzâdu-se după prima căruță, unde și-au armat puștile. La comanda răcnită de nacealnic, căruțele au format un cerc care servea ca val de apărare. Momentul surpriză a trecut și oamenii nu mai puteau fi uciși așa de ușor, în schimb cădeau dintre cai. Mai mult îi schilodeau pentru că săgețile din pădure nu puteau trece foarte ușor prin pielea groasă a cailor, din pricina distanței de unde erau trase. După câteva minute de sfătuire, a țâșnit atacul militarilor. Atât cât au putut fi văzuți, până ce au intrat în pădure, n-a căzut niciunul, măcar că săgețile trase și topoarele aruncate care se învârteau în aer, s-au întețit. Lupta n-a durat mult. Războinicii munteni erau învățați cu lupta de gherilă și s-au făcut nevăzuți pe cărări și povârnișuri numai de ei știute. Militarii s-au întors, cărând în spate doi camarazi răniți destul de rău. Mai aveau cu ei un ostatic. Cei câțiva care nu erau militari, dar din diferite pricini însoțeau convoiul, între care și Adam, s-au apropiat să-l vadă. Omul era îmbrăcat în felul obișnuit al muntenilor, dar foarte murdar și dezordonat în înfățișare. Ochii cu privirea tăioasă luceau ca din fundul capului, sclipind pe fața plină de păr negru. Când a dat cu ochii de Toh, fața i s-a schimonosit de ură și a răcnit în tadjică:

_ Trădătorule... Șeful militar a dat ordin ca toți cei ce nu erau

militari, să se retragă, așa că prizonierul și militarii, cu răniții între ei, au rămas acolo mai multă vreme iar ceilalți s-au întors în coada coloanei de căruțe care și-a refăcut linia. Din pricina celor întâmplate, fiindcă din nou noaptea era aproape, au hotărât să construiască o tabără de noapte și să intre în sate a doua zi dimineață. Căruțele și copacii tăiați cu topoarele, au format apărarea, în spatele cărora au fost așezate străji care urmau să se rotească pe tot


parcursul nopții. Dar nu i-a mai atacat nimeni. Probabil partizanii au crezut că caravana s-a grăbit să ajungă în sat, după ciocnirea care a fost. Și Adam ar fi fost de aceeași părere, dar șeful nu voia să intre în sat pe noapte; o tabără în pădure i se părea mai sigură decât un sat tadjik, cucerit de curând, în care intra pentru prima dată.

Pe la miezul nopții însă, pe când Adam dormea întins pe o bucată de pătură folosită la cai, sub coroana largă a unui stejar foarte bătrân, urechea lui obișnuită cu veghea a deosebit un trosnet de crengi uscate, foarte aproape de el. A deschis ochii când deja era prea târziu: o umbră întunecată a îngenuncheat lângă el, cu un cuțit în mâna dreaptă, care a sclipit la lumina mișcătoare a focului de tabără care mocnea aproape stins.

_ Ești un sclav periculos... Adam nu a reacționat în niciun fel. Încă din

timpul zilei, dinaintea atacului partizanilor tadjici, trăia o stare de sătul de toate. Amenințat de comuniștii din vale, amenințat de căpetenia Toh din munți, devenise sătul de a face față tuturor acestor presiuni, care nu se mai sfârșeau odată. Așa că înțelegând ce se întâmplă, a considerat că aceasta ar putea fi deznodământul cel mai bun: se terminau toate. Și Toh se pare că voia să termine repede. De altfel era conștient că dacă victima lui apucă să-și dea seama ce se întâmplă, șansele lui de a-și duce planul la îndeplinire va fi foarte mic. Când lama cuțitului s-a repezit spre pieptul lui, Adam a închis ochii. Imediat a simțit o apăsare pe piept și apoi sânge cald. Toh îl presa cât putea de tare pentru ca să nu se ridice. Însă după câteva clipe s-a simțit eliberat. Deschizând ochii a văzut că Toh se ridică de pe el într-un mod ciudat: era ridicat de cineva care l-a prins de haine și-l trăgea în sus. Era plin de sânge...

Mai apoi a aflat că nacealnicul a dat ordin ca căpetenia Toh să fie sub observație atentă. Militarii se temeau ca nu cumva să existe o legătură între acesta și partizanii din păduri, chiar dacă acum era membru de partid. Așa că una dintre străji l-a observat pregătindu-se de atac, uitându-se la cuțitul de care urma să se folosească. L-a urmărit prin noapte cum se îndrepta spre stejarul sub care dormea Adam. Cum Toh acționa repede, nu a mai avut timp să dea alarma, așa că în clipa când cuțitul cobora spre pieptul lui Adam, omul de strajă a sărit spre ei și l-a lovit pe Toh în cap, cu un urcic de la o căruță, pe care l-a luat la repezeală când a pornit după atacator. Lovitura a căzut deasupra urechii, astfel încât capul căpeteniei era crăpat și urechea se ținea doar în piele. Lovitura l-a năucit până acolo încât a trebuit ridicat de pe victima care nu știa ce se întâmplă, și așezat jos în iarbă, fără cunoștință. Adam s-a ridicat și el. A dat cu mâna fără să vrea, peste hainele pline de sânge, încă neștiind că de fapt sângele acela nu era al lui, ci al adversarului. Strigătul omului de strajă a ridicat în picioare aproape toată tabăra. A venit șeful și după un scurt schimb de cuvinte cu straja, au plecat ocupându-se de Toh.

Adam a rămas singur în noapte. Și-a cerut

voie să meargă la pârâu pentru a-și spăla hainele de sânge, apoi s-a întors, dar somnul n-a mai venit. Trăia un simțământ ciudat: era trist că n-a plecat din lume. Din lumea de care era sătul, sătul. Așa l-a găsit nacealnicul.

_ Nu dormi ? _ De fapt nici nu ai cum să poți dormi. Cine ar

putea dormi când trece pe lângă moarte ?! Sau moartea pe lângă el. Cum te simți ? – curgea mulțimea de întrebări.

Și fiindcă Adam tăcea, neștiind sau nevrând să mai răspundă, șeful militar a continuat:

_ De ce ești trist ? Ar trebui să fii bucuros că ai scăpat...

_ Era mult mai bine să fi plecat... De data asta militarul tăcea. Adam încerca să

înțeleagă cu cine are a face. Se vedea la el un simțământ de omenie, o bunătate cumva, care nu se prea găsea în sălbăticia vieții de acolo.

_ Eu vin din Moscova. Toată țara este un prăpăd. – a continuat după un oftat. Peste tot sunt sate întregi în nenorocire. Mii și mii de bărbați morți în război; mii și mii de văduve care încearcă să se prindă de cineva, ca să poată răzbate viața. Mii de prizonieri străini se găsesc în lagăre de muncă și mii și mii de familii sunt deportate dintr-o parte în alta a Rusiei. Mii și mii de copii, băieți și fete, sunt pe drumuri... În țara asta așa de mare, totul s-a dărâmat și se începe o construcție nouă, pe alte temelii. Nu știu cum și ce se va reuși, dar deocamdată este durere peste tot.

Răspuns la tăcerea lui Adam, care de altfel îl asculta cu atenție, încercând să înțeleagă de ce i se povestesc toate acestea și mai degrabă să înțeleagă ce urmărește omul acela, vorbindu-i astfel, militarul a continuat, întrebându-l:

_ Și tu ești un dezrădăcinat ? Un aruncat de furtuna vieții, aici la capătul lumii ?

_ Nu sunt un dezrădăcinat. Rădăcina mea este în Dumnezeu. Dar aș fi dorit să plec din lumea asta și iată că am pierdut și ocazia din noaptea asta...

Militarul a venit și mai aproape de el și-l privea și mai atent în față, în lumina mișcătoare a focurilor de strajă.

_ Ia te uită; ți-am stricat planurile... Voiai să pleci de pe pământ și noi te-am încurcat... Te rog să ne ierți!

Omul râdea încet. Însă Adam a ridicat privirea. N-a mai auzit vorba asta de când a plecat din Basarabia: „Te rog să ne ierți !” Devenea conștient că are în fața lui un om deosebit; un caracter care nu putea fi găsit în nenorocirea care îi înconjura. Asprimea vieții făcea ca oamenii să devină aspri unii cu alții.

_ Ești foarte tăcut. – a continuat militarul. Dar ia spune: Chiar ai rădăcină în Dumnezeu ? Știi... eu cred că a avea rădăcină în Dumnezeu este un lucru foarte mare... O vreme am gândit că lucrurile de temelie ale vieții sunt să guști din ea tot ce se poate gusta. Dar după ce am văzut atâta nenorocire, cât cred că n-au văzut toți bunicii și străbunicii mei, am ajuns la concluzia că a avea temelie în Dumnezeu


este mare lucru. Numai că Dumnezeu este așa de departe... Tu chiar ai rădăcina în Dumnezeu ? Cum lucrează asta la tine ?

_ Sunt deportat din România. Am pierdut familia pe drum. Dar în cele mai grele momente ale vieții, Dumnezeu a fost cu mine...

_ Ei vezi ? De ce Dumnezeu n-a fost cu tine ca să nu-ți pierzi nici neamul, nici familia ? De ce Dumnezeu nu ne poartă de grijă dacă ne-a făcut, ci ne lasă în nenorocirea lumii și doar ne ajută din când în când ?

Întrebare veche; mulți prizonieri dintre tovarășii de muncă ai lui Adam au pus aceeași întrebare, când venea vorba de Dumnezeu și mai cu seamă de dragostea lui Dumnezeu. Era de fapt întrebarea care l-a măcinat și pe el, până când a stat de vorbă cu unul dintre bătrânii dintre credincioșii ucraineni, care au fost lăsați în șesurile din vestul Kazahstanului, ca și el. Da, Dumnezeu ni se dăruiește, cu tot ceea ce decurge de aici. Însă cei care se pocăiesc vor continua să trăiască pe pământ, la fel ca toți ceilalți oameni, pentru ca din această poziție să slujească lui Dumnezeu. Tot ceea ce se găsește în lume se găsește și între credincioși: boli, nenorociri și altele asemenea. Este adevărat că Dumnezeu nu ne lasă singuri în toate acestea și uneori ne și izbăvește în mod miraculos. Dar în foarte multe situații, credincioșii Îl vor sluji pe Dumnezeu în mijlocul tuturor acestor stări. Și tocmai acest lucru duce la judecata lumii acesteia; tocmai acest lucru explică vorba Domnului Isus când zice: „Voi îmi veți fi martorii Mei...” Unul poate să-L slujească pe Dumnezeu și altul nu poate, cu toate că amândoi se găsesc în aceleași stări omenești. Dacă credincioșii ar avea un statut privilegiat, diavolul ar fi îndreptățit să zică ce a mai zis: „Şi satana a răspuns Domnului: „Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui acopăr ţara.”

Astfel Adam a aflat că bărbatul acela tânăr, care era doar cu un an mai mic ca el, a crescut într-o familie de credincioși din apropiere de Moscova. A avut însă îndoielile lui cu privire la credința în Dumnezeu, a familiei din care făcea parte. Când a izbucnit războiul, a plecat pe front voluntar, fiindcă se considera patriot. Cei care plecau voluntari se bucurau de anumite înlesniri din partea conducerii armatei și astfel a ajuns la școala militară, devenind gradat. Grozăviile războiului i-au dovedit că și cele mai demne idealuri sunt țesute cu multă nedreptate, fățărnicie și scopuri ascunse. Când era acasă și purta discuții cu părinții despre credința în Dumnezeu ca scop principal în viață, el măcar că nu excludea credința în Dumnezeu, avea totuși propriile lui proiecte, considerate ținte de atins, pentru a ajunge un om împlinit. În război a ajuns la convingerea că toate planurile lui pentru viață deveniseră departe de a fi atinse, în așa fel încât să-l poată satisface. Însă nu găsea în el nici scânteia care să-l îndrepte spre adevăratul rost al vieții: spre Dumnezeu.

_ De fapt eu Îl simt cumva pe Dumnezeu, dar

încă sunt o serie de lucruri pe care chiar nu le înțeleg. – a spus el ca o concluzie a unei discuții destul de lungi, în care lumina îndepărtată a răsăritului se întrezărea de după coastele unui pisc muntos, îndepărtat; venea o nouă zi de vară cu dimineață timpurie. Stăteau alături, așezați în fund pe pătura de la cai pe care s-a culcat Adam de cu seară, împăturită în așa fel încât partea îmbibată de sânge să rămână dedesubt.

_ Cunosc mândria asta. – a rostit Adam drept răspuns la o discuție în care tânărul militar a vorbit mai mereu iar Adam doar din când în când.

_ Care ? _ A ta. Care de fapt a fost și a mea. _ Eu nu cred că sunt mândru. Mi se pare doar

corect ca să înțeleg o serie de lucruri... Nu ? _ Adică să-L înțelegi pe Dumnezeu ? _ Ddaa... Adică... _ Dumnezeu se lasă înțeles cât vrea El. Și cât

crede El că trebuie să fie înțeles de un om, este destul pentru a trăi aici creștinește și a căpăta viața veșnică dincolo. Câtă vreme am pretins să mi se așeze Dumnezeu în palmă ca o carte pe care să o răsfoiesc, am trăit nătângia asta: ani de alergare și așteptare a unor împliniri aiurite, care chiar dacă s-ar fi împlinit, ar fi fost înghițite de iureșul anilor care trec așa de iute.

Tovarășul lui tăcea. Privea la zarea luminoasă care se mărea.

_ N-am pornire... Deși Adam simțea că vorbește foarte serios,

a rostit cuvintele acestea râzând. _ Dar trebuie să pornesc totuși... Drept urmare s-a ridicat și a pășit spre tabără,

astfel încât Adam se gândea la ce s-a referit când a spus că n-are pornire și totuși trebuie să pornească. După doi pași s-a întors și a rostit cu vechiul lui glas poruncitor de conducător:

_ Noi te vom păzi, dar trebuie să te păzești și tu !

Probabil că se aștepta să i se răspundă militărește că a fost înțeles, dar văzând fața oarecum tristă a lui Adam, care dintr-o dată și-a adus aminte de situația nenorocită în care se găsea, nacealnicul a continuat întorcându-se la tonul lui vesel:

_ Și dacă chiar vrei să pleci dincolo de stele, fă cerere că te trimitem noi...

Îndată după aceea s-a dat deșteptarea și tabăra s-a pus în mișcare; încă nu era răsărit soarele. Adam căuta din ochi o persoană: Toh era cățărat pe partea din față a unei căruțe încărcată cu câțiva baloți cu mărfuri. Adam mergea pe jos în urma unei căruțe din spatele caravanei: unul era secretar de partid, celălalt un sclav... „Se vede că a fi secretar de partid este mai sus decât a fi nacealnic militar.” – se gândea în sinea lui. De aici concluzia că nu se putea aștepta la zile bune cu toată promisiunea tovarășului său din noapte, care i-a promis că-l va apăra. Porțiunea scurtă de drum care le-a mai rămas, a fost parcursă fără isprăvi; nici din partea partizanilor, nici din partea căpeteniei Toh, care nu și-a întors nici măcar


privirea pentru a-l observa pe Adam. Și viața la tăietorul de butuci și-a reluat

cursul. Butucii tăiați din munte se transformau în scânduri iar scândurile se duceau la vale; căldura verii amesteca sudoarea oamenilor cu mizeria de pe buștenii lucrați. Toh n-a mai dat pe acolo și asta probabil din pricină că o patrulă militară avea stabilimentul chiar în incinta tăietorului de butuci. Însă Adam care îl știa bine, îl aștepta. Știa că pentru Toh, banii sunt totuna cu existența. Și mai știa că omul acela era obișnuit să se răzbune. Aștepta doar prilejul nimerit.

Lucrurile au mers așa exact trei săptămâni. Fix în dimineața în care se împlineau trei săptămâni de la revenirea lui Adam la munca lui, întregul sat s-a pus în mișcare. Fiindcă tăietorul de butuci se găsea în partea cea mai de jos a satului, adică în cealaltă extremitate față de casele mari ale noului vechi conducător, căpetenia secretar de partid, Toh, Adam și oamenii lui încă nu puteau înțelege ce se întâmplă. Curând s-a văzut un călăreț gonind spre ei: era un militar. Când a ajuns la barăcile muncitorilor din vale, a strigat la militarii care cazau acolo. Ordinul era să-l pună la pământ, fără să-l omoare, pe Toh, secretarul de partid, care gonea la vale și el, dar pe jos. Ordinul era greu de înțeles: de ce era nevoie ca o întreagă patrulă militară, să oprească un singur om ? Militarii s-au așezat în drum ca o barieră, de la o margine la alta și în același timp pe trei rânduri: unii în spatele celorlalți. Cei mai voinici s-au așezat în primul rând. Dar mesagerul nu s-a lăsat rugat prea mult și a continuat să povestească, celor care îi erau în preajmă. Marea veste care stârnea uimirea tuturor era aceea că Toh, marele Toh, a înnebunit ! A înnebunit așa cum înnebunesc toți nebunii: răcnea când îl apuca iar mai apoi râdea în hohote; vorbea cuvinte fără socoteală sau se apuca să înjure tot ce vedea în fața ochilor. Se tăvălea pe jos sau se considera un fel de rege din pricina cărui motiv ținea în mână o bâtă ca și cum ar ține un sceptru, până când se plictisea. În asemenea situații devenea foarte serios și șoptea cuvinte neînțelese, ca și cum ar vorbi cu cineva invizibil. Lucrul acesta a început din primele ore după miezul nopții și a continuat până în primele ore după ce lumina dimineții s-a răspândit peste cele câteva sute de case din lemn ale satului. Când s-a făcut ora nouă fix, Toh stătea jos în fund, vorbind neînțeles, din pricina tonului neomenesc care îi ieșea din gâtlej. Lovea din când în când pământul cu bâta pe care o ținea în mână, fără să-i pese de militarii care s-au strâns în jurul lui, neștiind nici ei cum să procedeze cu... secretarul de partid. De asemeni, din ce în ce mai mulți oameni din sat se adunau să privească la cele ce se petreceau acolo. La nouă fix a sărit în picioare dintr-o dată, strigând cu o voce deosebit de puternică:

_ Da, dracii mei mi-au adeverit încă o dată că sunt mai tari decât Dumnezeul lui. De aceea a venit clipa ca sângele lui să ungă jungherul marelui Toh. Va fi o jertfă...

A sărit în picioare cu o vioiciune neobișnuită

pentru un om de vârsta lui și s-a repezit înainte. _ Puneți-l la pământ și legați-l ! – a strigat

nacealnicul care a înțeles de îndată cine urma să devină jertfa.

A urmat o încăierare ciudată: 30 de militari tineri și voinici, abia au reușit să pună la pământ și să lege cu o funie, un bărbat trecut de amiaza vieții, care mai avea și o burtică prezentabilă, dovadă a vieții de huzur pe care și-o permitea. Dovedea o putere greu de imaginat și o iuțime de fiară sălbatică. Dar acum stătea în fund, legat cu mâinile la spate de un copac tânăr, de care se rezema cu spatele, gros cât glezna unui bărbat. A stat așa ca trei patru minute, după care a scos un muget așa de înfiorător că o parte din cei care s-au adunat ca la o minune acolo, s-au retras fugind care încotro, călcând peste cei care se găseau în spatele lor. Apoi s-a chinuit cumva să se salte mai în sus, încât să vină pe genunchi, cu un genunchi de o parte și de cealaltă a tulpinii copacului de care era legat. Și în timp ce grohăia ca un porc sălbatic, a scos din rădăcină copacul de care era legat, sub privirile uimite ale tuturor, fie ei militari sau săteni. S-a învârtit de câteva ori cu copacul în spate, apoi s-a încovoiat mugind în același timp și... o funie a cedat, rupându-se. După ce s-a rupt funia, a început a se frământa și rostogoli în poziții greu de imaginat că s-ar putea îndoi un om. Voia să se elibereze de funie. Când a reușit, era plin de răni de la pietrele de pe jos și de la crengile copacului rămas la pământ, cu funia pe el. S-a repezit la vale, moment în care câțiva dintre militarii care au mai avut curajul de a da curs ordinului șefului lor, s-au năpustit să-l pună jos iar, dar n-au mai reușit. Erau și mai puțini și ființa aceea care cu greu mai semăna a om, o luase deja la vale. Alerga, dar alerga poticnit. Cădea ca și cum s-ar fi împiedicat, dar se ridica repede. Mulțimea mergea de o parte și de alta și un mare cârd de oameni veneau după el, fiecare dorind să-l vadă. Nacealnicul se uita cu băgare de seamă în jur. Părea că gândește la situația în care se găsea. Căuta o ieșire pentru că nu îndrăznea să împuște un secretar de partid, care mai era și căpetenia acelei mulțimi uimite de cele ce se petreceau. Apoi dintr-o dată a urcat pe un cal al unui tovarăș și s-a repezit la vale. Nu s-a oprit decât la tăietorul de butuci:

_ Morun, secretarul de partid a înnebunit; este demonizat, înțelegi ? Să-l împușc nu pot... Să-l leg, nici cu 30 de militari n-am reușit. Dar când încă eram acasă în Rusia, la noi în adunare s-au făcut rugăciuni pentru așa oameni și s-au slobozit. Unii de tot, alții pentru moment... În noaptea aceea mi-ai povestit de niște întâmplări care ți s-au petrecut, când Dumnezeu te-a izbăvit. Dacă Dumnezeu este cu tine, poți să ieși în calea acestui om ?

Adam privea în direcția satului, privea în gol... _ Poți ? – insista nacealnicul...

(Va urma)

Prelucrare ####


Primul creștin hotărât pentru credința în Domnul Isus, până la moarte Faptele Apostolilor 7

Numele Ștefan este de origine grecească și înseamnă coroană, cunună. Știai că primul creștin care a murit pentru Domnul Isus, a purtat acest nume? În Biblie, Ștefan este primul nume menționat din lista celor șapte diaconi aleși. Ștefan era un bun credincios, vorbit de bine printre ucenici. Biblia spune că era un om plin de Duhul Sfânt și de înțelepciune. Aceste calități l-au calificat pe Ștefan pentru a fi diacon. Diaconii aveau să se ocupe de distribuirea corectă a ajutoarelor care se strângeau pentru văduvele comunității din Ierusalim. După ce își încheia activitatea administrativă, Ștefan mergea să vestească Evanghelia. Dumnezeu i-a dat mult har și putere. Ștefan făcea minuni mari printre oameni.

Într-o zi, unii evrei din Ierusalim, deranjați de activitatea lui Ștefan și a creștinilor, le-au devenit împotrivitori. Primii prigonitori fiind din sinagoga Izbăviților și câțiva iudei veniți din Cilicia și Asia. Au început o discuție cu Ștefan, în speranța că îl vor putea învinui cu ceva, pentru a-l condamna. Dar nu au găsit nicio vorbă nepotrivită la el. Ștefan vorbea cu multă înțelepciune. Atunci au scos martori mincinoși care au declarat că l-au auzit ei pe Ștefan, rostind cuvinte de hulă (defăimare, ponegrire). Au creat astfel un mare scandal. L-au dus pe Ștefan în Sobor, care era Tribunalul suprem al evreilor, ca să fie judecat. Când s-au uitat la Ștefan, fața lui era ca a unui înger. Știi de ce? Fiindcă Ștefan a făcut totul, așa cum cerea Dumnezeu – fără șovăială. Dar ce înseamnă „fără șovăială”? Înseamnă să fii neclintit în a duce la capăt o hotărâre bună, indiferent de consecințe. Înaintea marelui preot și a celor care făceau parte din Tribunalul suprem, Ștefan și-a susținut convingerile fără teamă. A început prin derularea istoriei poporului evreu. Le-a arătat că de-a lungul istoriei, Dumnezeu a condus pe Israel către un scop precis. Planul Lui era mântuirea omului din păcat. Iar aceasta nu s-a putut realiza prin Lege, ci se capătă prin credința în Isus Hristos, pe care ei Îl omorâseră. Dar pe care Dumnezeu L-a înviat din morți. Când au auzit de Isus, scrâșneau din dinți și s-au enervat. N-au putut suporta adevărul rostit

de Ștefan. Le amintea de faptele lor vinovate care îi condamnau. L-au târât pe Ștefan în afara cetății și l-au ucis cu pietre. Știi ce a făcut Ștefan în timp ce pietrele îl loveau din toate părțile? Se ruga și zicea: „Doamne Isuse, primește duhul meu.” Înainte de a muri, a îngenuncheat și cu glas tare, a zis: „Doamne, nu le ținea în seamă păcatul acesta!”

Doar când ai credință în Dumnezeu de neclintit, îi poți ierta pe cei care te nedreptățesc și te supără. Pe cei ce te bârfesc și te învinuiesc de lucruri pe care nu le-ai făcut.

Învață de la Ștefan să faci toate lucrurile fără șovăială. Știi ce spune Biblia despre cel care șovăie, care e nehotărât în căile lui? Să nu se aștepte să primească ceva de la Domnul. (Iacov 1: 7-8).

Biblia ne învață: „Să ţinem fără şovăire la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduinţa.” (Evrei 10:23).

Dumnezeu este cel ce îți dă putere, înțelepciune și tot ce ai nevoie pentru a reuși în lucrurile pământești cât și în misiunea la care El te-a chemat. Ștefan a fost menționat primul în lista diaconilor și a fost și primul martir. O diademă, o cunună a istoriei creștinismului. Fii un Ștefan, primul în fapte bune!

Verset de memorat: „Faceți toate lucrurile fără cârtiri și fără șovăieli.” (Filipeni 2:14).

L. Ungureanu

1. Câți diaconi au fost aleși de biserica din Ierusalim?

2. Cum se numesc diaconii învestiți în slujire de apostoli?

3. Ce calități trebuia să aibă un bărbat pentru a se califica în slujba de diacon?

4. Care a fost nemulțumirea evreilor vorbitori de limba greacă, motiv ce a generat alegerea diaconilor?

5. Care era misiunea necurmată a celor 12 apostoli?

6. Despre care diacon se spune că făcea minuni mari și semne în norod?

7. Unde este scaunul de domnie al lui Dumnezeu, și cum se numește așternutul picioarelor Lui?

8. Când cei din jurul lui Ștefan scrâșneau din dinți împotriva lui, el ce a făcut?

9. Cine dintre cei 7 diaconi a văzut Slava lui Dumnezeu și pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu?

10. Cum era fața lui Ștefan când a fost adus în fața Soborului – Tribunalul evreiesc?

11. Ce înseamnă șovăială? Dar fără șovăială? 12. Ce le-a dorit Ștefan celor care l-au ucis cu

pietre? 13. Cum se numea și ce slujbă avea omul, care

a zis: „Înțelegi tu ce citești”? Pe cine a întrebat? 14. Citește Romani și află numele unei

diaconițe, și cărei biserici slujea ea? (16) 15. Pavel recomanda filipenilor, atunci, și nouă

acum - să faceți toate lucrurile … Cum?


CONCURS BIBLIC: „Cercetați Scripturile”

Secțiunea: „Diaconi”

„... oricare va vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru.” (Matei 20:26)

Citeşte cu mare atenţie cerinţele:

De citit Faptele Apostolilor 6, 7 şi povestirea de la Rubrica copiilor: „Ștefan – primul creștin hotărât pentru credință...”

Pentru punctaj maxim, după fiecare răspuns scrie ŞI referinţa biblică. Răspunsul care reprezintă doar referința biblică nu se punctează.

RĂSPUNSURILE SUNT AŞTEPTATE PÂNĂ LA DATA DE 01.08.2019!

Răspunsurile se trimit prin poşta română sau poşta electronică la adresele:

Destinatar: Ligia Ungureanu

O.P 51 – C.P 25, Bucureşti

sau: [email protected]

Vârsta celor ce participă la concurs trebuie să fie până la 20 de ani inclusiv.

Vă rugăm să confirmați primirea premiilor sau să anunțați în caz că nu ați primit premiul în maxim 3 săptămâni de la apariția revistei. Vă mulțumim! Tel: 0756 46 56 73 sau pe mail.

Premianţii acestei luni:

Juncan Alexia-Diana – Sânnicolau; Haliță Simina-Ana – Sângeorz Băi; Haliță Daniel-Ioan – Sângeorz Băi; Ungureanu Elisabeta – Țițești; Ungureanu Emanuela – Țițești; Neagu Ștefan – Periș; Brăgărea Mihai – Bughea de Jos; Craioveanu Adriana – Câmpulung; Craioveanu Andreea – Câmpulung; Mezei Filip – Timișoara; Mezei Emanuela – Timișoara; Brăgărea Aspazia – Bughea de Jos.

Aşa vorbeşte Domnul: Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi

întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună, umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă

pentru sufletele voastre!

Ieremia 6:16

GICĂ VIŞAN

O.Z.P. RĂDĂUȚTI GHIȘEUL 2 C.P. 13

MUN. RĂDĂUŢI JUD. SUCEAVA

COD 725400

Tel. 0230/565625 - 0722/558243

Colectivul de redacţie Ioan Nemeş

Vasile Breabăn

Avram Senciuc

Lucian Claudiu Şandra

Gusti Cheţec

Iliuţă Petruneac

Gică Vişan

Vasile Şindilar

CUPRINS

BISERICA DIN CASE

DESPRE SMERENIE ISAAC ȘI REBECA DRUMUL CĂTRE O SUFERINTĂ REA

DACĂ N-ATI FOST CREDINCIOȘI...

PUTEREA SÂNGELUI VĂRSAT

TRAGERE DE INIMĂ

EU NU SUNT DE VINĂ

CU DOMNUL ÎN SPITAL

EL VOIA SĂ CÂȘTIGE OAMENII...

ACOLO ÎTI VEI AȘEZA DARUL PE ALTAR

ȘTEFAN

CONCURS BIBLIC: DIACONI

LA CINA CEA DE TAINĂ

ISSN 2601 - 0526

La Cina cea de taină La Cina cea de taină și astăzi mă îndrept, Cu multă sfială și teamă Și-n tainică rugă genunchii mi-aplec Și gândul departe mă cheamă. Șiroaie de lacrimi îmi curg pe obraz, Arzându-mi adâncul simțirii Privind peste vremuri cu gândul amar Spre jertfa nespusă a iubirii. Căci sus pe Golgota Îl văd parcă iar Pe Domnul în chinuri cum moare, Jertfindu-Și viața pe lemnul amar S-aducă iertarea sub soare! Căci noi eram în veci condamnați Spre eternă osândă și moarte, Dar El a venit și-n dragostea Sa Păcatele noastre să poarte... De-atuncea sunt liberi toți cei ce-au crezut În jertfa supremă adusă, Și viața eternă în sufletul lor Pulsează eternă... Nespusă! Căci moartea-i învinsă de Cel ce-a murit, Să-nvingă puterile morții Și mulți printre vremuri fugit-au grăbiți Să-i treacă hotarele porții Cu dorul acesta în inimi aprins Spre-a vieții eternă Lumină, Și noi ne grăbim să-L urmăm fericiți Pe Cel înviat din șeol și tină! De aceea și astăzi genunchii mi-aplec Cinstindu-I nespusa durere, Căci duhul mi-e plin de pace și har Că pot să alerg spre înviere! Și azima frântă... Potirul cu vin Mi-aduc printre lacrimi aminte, Că El a murit ca eu să trăiesc Vecia ce-mi este 'nainte! Și nu am cuvinte să-mpletesc mai frumos, A mea mulțumire să-mi poarte Așa cum simte sufletul meu, Scăpat pe vecie de moarte! Că-mi este prea greu să pot să șoptesc Suspinul iubirilor mele, Îmbrăcate-n cuvinte ce nu s-au mai spus Niciunde vreodată sub stele! Și atuncea în ceasul acesta frumos Ce-mi umple de pace suspinul, În tainică rugă mulțumind lui Hristos Sărut Pâinea sfântă... Și vinul!

Gh. Crăciun

Documents

Cercetați Scripturile ! Vom continua cercetarea Scripturii ...luminavechilorcarari.ro/Iunie2019.pdf · Lumina Vechilor Cărări 1 „Biserica din case !” Sună cumva misterios