CERAMICA POPULARĂ DIN JUDEŢUL OLT.IMAGINE ŞI DOCUMENT

Balaş Claudia

ABSTRACT

FOLK POTTERY IN OLT COUNTY. IMAGE AND DOCUMENT

Folk pottery in Olt County has a millennial tradition. To this day, Valea Olteţului has produced high quality pottery which complies with the traditional décor and shape. It produces both working and decorative ceramics.

Keywords: handicraft, folk pottery, decorativ ceramic,

1. Retrospectivă istorică

Până nu demult, cele mai numeroase centre creatoare de civilizaţie tradiţională au fiinţat în zonele submontane şi deluroase ale ţării şi apogeul în practicarea meseriei de olar a fost atins spre sfârşitul secolului trecut şi la începutul secolului al XX-lea. De exemplu, în Româna, judeţul Olt, erau amintiţi 200 de olari în preajma primului război mondial, iar în 1968 încă mai lucrau 68 de meseriaşi1.

Dintre toate centrele de olari de pe Valea Olteţului – Corbeni, Româna, Oboga, Iancu Jianu, Chinteşti, Govora, Comăneşti şi Bobiceşti, în prezent se mai lucrează ceramică doar la Oboga şi la Româna. Date despre aceste localităţi, care, din punct de vedere etnografic se găsesc înscrise în zona Romanaţi ne sunt furnizate de documente încă din secolul al XVI-lea. Despre olărit însă, documentele vorbesc abia în secolul al XIX-lea.

Într-un document din 1838, Constantin Obogeanu se plângea cârmuirii judeţului Romanaţi că locuitorii clăcaşi din comuna Oboga au lăsat pământul nelucrat din cauza olăriei. „Între puţinii clăcaşi ce-i avem pe partea noastră de moşie, numită Oboga, cei mai mulţi au meşteşugul olării şi fiindcă aceia mai în toţi anii şi-au lăsat cuvenitele pogoane deslucrate, tot îndeletnicindu-să la lucrarea acelui meşteşug mai cu totul au amorţit sporul agriculturii”2.

Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, aceste sate au fost centre de ceramică în plină dezvoltare. Aici s-a lucrat olărie pentru aşezămintele Basarabilor şi Brâncovenilor de la Brâncoveni şi Călui şi pentru boierii de la Craiova şi Slatina3. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea meşteşugul era aşa de dezvoltat încât autorităţile judeţului Romanaţi făceau următoarea caracterizare: „ ...industria există în starea ei cea mai rudimentară, ea mărginindu-se la ...olăria ce se creează la Oboga”4.

1 ***Problema ţărănească din Oltenia în secolul al XIX-lea în Documente, Bucureşti, 1977, p. 172-173.2 Idem. 3 Barbu Slătineanu, Ceramica românească, Bucureşti, 1938, p. 100-101.4 Silvia Zderciuc, Mihail Butoi, Ghe. Mihai, Aşezări de olari de pe Valea Olteţului, în „Revista muzeelor”, tom 6, nr. 2, Bucureşti, 1969, pp. 196-198.

1

La începutul secolului al XX-lea, primele concursuri de olărie din România organizate la Bucureţti dovedesc cât de apreciaţi erau meşterii olari de pe Valea Olteţului. În anul 1908 se înfiinţa la Bucureşti „Societatea Domniţa Maria”, societate ce avea ca scop sprijinirea şi răspândirea în România a artei naţionale, scop ce este enunţat în statutul în baza căruia funcţiona sus-numita societate. Prima manifestare publică a societăţii este organizarea unor concursuri de olărie, mobilă şi scoarţe româneşti, ce urmau să aibă loc în toamna anului 1908. La aceste concursuri participau creatori populari din Oltenia, Muntenia şi Moldova. Ziarele contemporane publicau, în paginile lor, apelul lansat de societate către olarii români, apel în care aceştia sunt invitaţi să participe în număr cât mai mare la concurs. Li se atrăgea atenţia în mod special să nu copieze: „ Felul mărfurilor aduse, de prin alte ţări cum se găsesc astăzi la târguri, ci se cer vase care să fie după izvoadele româneşti cele mai vechi. Adică să aibă o înfăţişare plăcută, iar smalţul aşa cum îl puneau strămoşii noştri. Să fie lucrate frumos, arse bine, cu sunet curat, să aibă pe ele izvoadele alese cu vopseli de ale bătrâneşti nu cu culori de prin târguri. Fiecare olar să lucreze cum se obişnuieşte prin acea parte a locului şi să nu caute să se ia după vase străine lui sau prin vecini”5. Concursul urma să se desfăşoare în luna noiembrie 1908, dar în urma unei intervenţii făcută de către primăria Bucureştiului, concursul are loc la 21 mai, în cadrul Bâlciului Moşilor din Bucureşti. La concurs au participat 167 de olari din 51 de centre, cu 724 de piese. Au fost premiaţi 18 olari, premiul special în valoare de 100 de lei fiind obţinut de Nicolae Florea Pielmuş din Oboga- Romanaţi. Tot din această localitate, un alt olar, Marin N. Diaconeasa a obţinut premiul I în valoare de 75 de lei. Satisfăcuţi de rezultatele obţinute, puternic elogiate în presă, iniţiatorii concursului de olărie din 1908 vor organiza, în 1910, un al doilea concurs, pe criterii aproape similare. Şi la acest concurs Nicolae Florea Pielmuş din Oboga a obţinut premiul I în valoare de 75 de lei, iar Marin Florea Preda (zis Cogete) din Iancu Jianu a obţinut premiul III, în valoare de 25 de lei6.

Faptul că cele mai mari premii la aceste concursuri au fost obţinute de olarii de pe Valea Olteţului demonstrează că aici se lucra o ceramică frumoasă, tradiţională, care respecta tehnica de lucru, formele, motivele ornamentale şi cromatica locului, aşa cum prevedea apelul publicat în presa contemporană.

Localitatea Iancu Jianu este cunoscută în documentele medievale sub numele de Ciuturoaia sau Cepturoaia, proprietate a cunoscuţilor boieri Buzeşti. Din anul 1950, ea capătă denumirea de Iancu Jianu, în amintirea vestitului căpitan de haiduci. Deşi aici nu se mai lucrează ceramică, tradiţia locală mai păstrează nume de olari ca Florea şi Constantin Bârsescu, Ilie Stan şi Ilie Nicolae, Cârstea Roşoga, Ioniţă Corbeanu, Constantin C. Crin, Marin Florea şi alţii. Numele multora s-a uitat. Pe la 1900 existau în comună 40 de olari7. Urmele acestui meşteşug cu o dezvoltare atât de mare la un moment dat în localitatea Iancu Jianu a dispărut în prima jumătate a secolului nostru. El poate fi reconstituit astăzi numai datorită pieselor existente în colecţiile muzeale şi vaselor de mare capacitate găsite în localitate.

5 Silvia Zderciuc, Mircea Dumitrescu, Concursul de olărie din 1908, în „Revista muzeelor” nr. 1, Bucureşti, 1970, pp. 145-147.6 Idem.7 Elena Deleanu, Centre şi olari de pe Valea Olteţului, în „Meteor”, serie nouă, anul I, nr. 2 (5), Slatina, iunie 2003, pp. 23-25.

2

Meşteşugul olăritului a dispărut cu timpul şi din alte localităţi de pe Valea Olteţului, un exemplu elocvent în acest sens fiind centrul de olărie de la Corbeni. În prezent, doar din documente mai putem să aflăm cantităţile şi tipurile de vase pe care olarii le produceau, cum ar fi de exemplu documentul din 4 februarie 1863 în care 60 de familii din Corbeni se plâng egumenului mănăstirii Călui şi spun ce vase erau obligaţi să dea mănăstirii Brâncoveni: „ Vasăle ce sunt datori să aducă olarii din Corbeni pentru praznicul ce se apropie:

- 40 de urcioare bune pentru apă, zmălţuite, de câte 3 oca de apă unul;- 20 urcioruţe de câte o litră cinzăci dramuri, după forma coroafelor de sticlă, fără mănuşi şi zmălţuite curat;- 20 oale de câte o oca una;- 15 străchini- 5 ligheane bune cu ibricele lor zmălţuite frumos şi groase;- 20 de talere zmălţuite frumos şi groase”8.Cu toate că olăritul nu se mai practică azi la Corbeni, putem configura o

imagine de ansamblu a acestui centru de ceramică pe baza documentelor, a studiilor anterioare şi a obiectelor existente în colecţiile Secţiei de Etnografie a Muzeului Judeţean Olt.

În centrul de olari de la Corbeni se producea ceramică smălţuită şi nesmălţuită care se asemăna cu cea de la Oboga şi Româna. Obiceiul meşterilor de la Corbeni era acela de a însemna vasele de mare capacitate cu numele meşterului care le-a confecţionat sau cu cele ale clientului. Formele obişnuite erau străchinile, taierele, cănile şi oalele, ulcioarele, tămâierniţele, ibricele, solniţele etc., decorate cu motive simple, realizate cu pensula sau cu degetul9.

Concomitent cu răspândirea produselor fabricate, ceramica tradiţională şi-a diminuat însemnătatea, olarii optând pentru îndeletniciri mai lucrative. Mai cu seamă după al doilea război mondial meşteşugul modelării vaselor de lut la sate intră într-o firească şi accentuată fază de disoluţie, concretizată fie în dispariţia completă, fie în estomparea sensibilă. Ca în toate localităţile în care se practica olăria de pe întreg cuprinsul ţării, şi în cele de pe Valea Olteţului meşteşugul a regresat sensibil sau s-a stins complet, îndeosebi după mutaţiile economice, sociale şi culturale cauzate de instaurarea comunismului. Cu toate acestea, pe Valea Olteţului meşteşugul a continuat. Astăzi, o ceramică frumoasă şi de bună calitate se mai lucrează doar la Oboga şi Româna.

2. Forme şi decor

În olărie, elementul decorativ cel mai neschimbat este forma. Decoraţia care acoperă suprafaţa fiind supusă modei, suferă uşor diverse înrâuriri, care o fac să varieze mai mult sau mai puţin repede. Formele se moştenesc veacuri întregi şi sunt de obicei comune anumitor civilizaţii, epoci sau popoare, încât ele pot folosi drept criteriu în determinarea originii diverselor olării şi în datarea lor.

Studiind formele şi decorul ceramicii produse pe teritoriul judeţului Olt ne dăm seama că meşteşugul olăritului s-a practicat aici cu mult înainte de secolul al XIX-lea. Atât ornamentica cât şi forma vaselor denotă origini foarte vechi şi, mai ales, o continuitate de activitate. Astfel, menţionăm străchinile ce amintesc

8 *** Documente privitoare la economia Ţării Româneşti (1800 – 1850), vol. II, doc. nr. 645.9 Corina Mihăescu, Ceramica populară din Oltenia, Bucureşti, 2006, p. 244.

3

formele cunoscute din aşezările neolitice din zonă şi mai apoi în ceramica geto-dacică, diferitele tipuri de căni şi de oale cu una sau două torţi, asemănătoare celor dacice şi romane, ulcioarele cu o toartă de forma celor atât de răspândite în aşezările şi necropolele Olteniei Romane, oţetarele care doar la Oboga, prin înălţimea gâtului, continuă vechile forme ale amforelor antice, figurinele antropomorfe şi zoomorfe, care le amintesc pe cele neolitice.

Unele elemente geometrice folosite la ornamentarea vaselor ca: triunghiul, spirala, valul, linia frântă, brâul alveolar, alcătuind o varietate nesfârşită de compoziţii ne sunt cunoscute din aşezările neolitice aparţinând culturilor Vădastra şi Sălcuţa, descoperite pe teritoriul judeţului Olt, precum şi de pe ceramica geto-dacică din zonă.

În centrele de ceramică de pe Valea Olteţului s-a lucrat atât olărie casnică cât şi ornamentală. În prezent, în cele două centre care mai sunt active, Oboga şi Româna, se lucrează cu precădere ceramică ornamentală. Din categoria ceramicii „de consum” se mai produc doar oale, străchini, ploşti, ulcioare de apă, meşterii olari renunţând a mai produce vase de mare capacitate.

3. Ceramica utilitară

Formele olăriei utilitare (casnice) sunt variate, pentru a răspunde astfel diverselor nevoi gospodăreşti. În această categorie intră farfurii, străchini, oale mari de murături, oale de fiert, ulcioare de apă, de oţet, pahare, ulcele de apă, solniţe, site de diferite mărimi, ploşti pentru băuturi, vase de cărat mâncarea. Acest tip de ceramică este mai mult nesmălţuită, ornamentaţia este simplă, compoziţia pământului mai nisipoasă.

Vasele de murături şi de untdelemn care se găsesc în colecţiile Muzeului Judeţean Olt demonstrează că olăria de pe Valea Olteţului a moştenit formele mediteraneene ce se întâlnesc începând de la civilizaţia egeeană până azi. În Evul mediu, unele vase mari aveau aproape capacitatea unor butoaie şi erau întrebuinţate pentru păstrarea vinului sau a untdelemnului.

Vasele de murături erau mai mici şi unele din ele aveau gâtul lung, având corespondent în vechile tradiţii mesopotamiene. Împodobirea vaselor era făcută prin ornamente în relief, care şerpuiau pe pântecele lor şi le încingeau ca nişte cercuri reliefate suprapuse.

Ulcioarele folosite pentru păstrarea şi transportul lichidelor aveau diferite mărimi, cele mai mari pentru apă, iar cele mai mici pentru ţuică dar şi pentru apă. Forma lor imita pe cea a vechilor amfore, de la care s-a „scos” un mâner. Cele mai multe sunt nesmălţuite, sau smălţuite numai la partea de sus, mai mult în scop ornamental.

Ulcioarele de oţet sau de ţuică erau oarecum de forma ulcioarelor obişnuite, dar cu mult mai mari şi unele dintre ele aveau un gât de curgere pe partea opusă mânerului, ca un cioc; altele aveau două mânere mari. Ulcioarele de acest fel făcute la Oboga aveau o formă mai rară şi oarecum curioasă. Aveau corpul cilindric, cu părţile de sus şi de jos tronconice, puţin asemănătoare unui butoi, cu mânerul dispus ca la un coş, plasat la partea de sus.

Oalele de fiert, înalte, pântecoase la partea de jos pentru a primi căldura flăcării nu erau smălţuite, poate doar pe o porţiune mică la partea de sus, cu scop decorativ.

4

4. Ceramica ornamentală

Dincolo de pierderea treptată a funcţiei şi a sensurilor cu care erau „încărcate”, ulcioarele de nuntă reprezintă astăzi vestigii ale artei, ale căror aură şi fast dăinuie peste timp.

Ulcioarele şi ploştile de nuntă sunt cele mai fastuoase obiecte lucrate din lut, cu ornamente specifice, întotdeauna smălţuite. Datorită funcţiei lor, care impune un aspect şi o decoraţie pe măsură, se înscriu în categoria ceramicii ornamentale.

Ulciorul de nuntă era obiect de recuzită al ceremonialului nunţii tradiţionale. Noua entitate economică întemeiată prin căsătorie, noua familie, constituia centrul atenţiei întregii colectivităţi. Dar noua familie nu se creează şi nu se consolidează, în concepţia tradiţională, numai prin acte economice şi juridice. Ea trebuia consfinţită şi apărată printr-o serie de acte ceremoniale menite să o ferească de forţele malefice şi să-i aducă fecunditate, prosperitate şi o viaţă fericită, să o integreze în viaţa socială a comunităţii.

Ulcioarele de nuntă, împodobite cu protoame zoomorfe şi avimorfe – cai, şerpi, berze, broaşte, cloşti cu pui, etc. – au o vechime considerabilă şi au fost învestite încă de la început cu sensuri propiţiatoare. De exemplu şerpii şi broaştele sunt învestite în credinţele folclorice cu puteri ale fecundităţii telurice. Pe lângă aceasta, le vor întări casa în faţa vicisitudinilor de tot felul.

În ceea ce priveşte înscrierea ulcioarelor de nuntă în fenomenul cultural contemporan, subliniem că acestea au înregistrat mutaţii interesante de funcţie, rămânând ca elemente de decor ale interiorului modern căruia i se integrează armonios. Adesea se constituie în piesa centrală a unor servicii de ţuică sau vin.

Alături de ulcioarele de nuntă, în categoria ceramicii ornamentale se înscriu şi farfuriile şi taierele care se produc la Oboga şi Româna. “Niciodată nu s-au făcut mai multe farfurii ornamentale ca în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Ele de fapt au înlocuit plăcile ornamentale care erau fixe, în timp ce farfuriile se agăţau şi puteau fi înlocuite sau schimbate de loc după voinţă”10.

5. Plastica figurativă

Această categorie de ceramică este cunoscută în literatura de specialitate sub diverse denumiri: figurine de ceramică, jucării de lut, figurine rustice, plastică figurativă. Lucrate fie cu mâna fie cu tipare, aceste obiecte ceramice se caracterizează printr-o mare diversitate tipologică.

Plastica figurativă ne oferă posibilitatea să cuprindem în sensul său generic un întreg univers ce ţine în special de „latura” ludică a fiinţei umane: jucării de lut, instrumente muzicale, obiecte de uz casnic în miniatură, elemente arhitectonice.

Legătura plasticii figurative cu o istorie veche de mii de ani este atestată de existenţa vestitelor figurine neolitice, antropomorfe sau zoomorfe, cu funcţii legate de credinţe religioase sau de cultul morţilor, miniaturi după obiecte de uz gospodăresc. Plastica figurativă de azi, deşi a păstrat unele caracteristici care să argumenteze şi să legitimeze elementele de continuitate, stă sub semnul ludicului şi artizanalului.

10 Barbu Slătineanu, op. cit., p. 163.

5

Figurinele – jucării, urmaşe nemijlocite ale figurinelor străvechi, şi-au pierdut sensurile originale şi rituale, rămânând doar cu atributul de obiecte care bucură şi încântă prin aspectul lor deosebit. Numeroase exemple pot argumenta trecutul îndepărtat cu care se legitimează plastica figurativă din lut, ca exponentă a vechilor credinţe şi simboluri legate de cultul morţilor: „... le găsim cu ocazia săpăturilor în morminte, în resturile surpate ale caselor şi ale bordeielor, în temple”11.

Figurinele de lut, denumire generică ce acoperă întreaga lume a formelor mici, alcătuind un capitol distinct la artei populare, par să nu ţină seama de „replicile” istorice; mai curând ele îşi revendică în exclusivitate valenţele ludice, specifice producţiei actuale: „ La bâlciurile de azi, găsim o multitudine de animale făcute în ceramică smălţuită care sunt vândute ca puşculiţe, jucării, fluiere sau chiar ornamente. Desigur că şi în vechime se făceau astfel de animale pentru plăcerea copiilor de atunci (...) Spiritul formelor păstrate ne aminteşte prea mult formele preistorice pentru a nu admite continuitatea lor. Calul, călăreţul, berbecul, câinele, cerbul, lupul şi unele animale închipuite cu gâtul lung şi cu capete omeneşti sunt modelele mai des întâlnite. Formele omeneşti care erau întrebuinţate în vechime par să fie aproape cu totul părăsite”12.

6. Ritmurile vieţii - ritualitatea ceramicii

Întrupate din pământul din care, se spune, venim şi în care ne ducem, vasele de ceramică au viaţa cea mai concretă dintre lucrurile zămislite de mâna omului. Ele se nasc, trăiesc şi mor, ducându-şi viaţa alături şi împreună cu omul.

Pământul scos din locuri binecuvântate îşi are destinul său. El poate deveni oală, strachină sau ulcior, după voinţa şi harul olarului. Dint-un „boţ” de lut, mâinile aspre ale olarului „construiesc” pe roată vasul de ceramică sortit a-l însoţi pe om în drumurile sale prin această lume. De-acum şi vasul îşi va avea propria viaţă, mai scurtă sau mai lungă, hărăzit a sta la vatra focului, împodobind pereţii caselor sau însoţindu-l pe om la sărbători. În mitologia populară, olăritului i se conferă statutul ambiguu al unui gest de tip imitatio dei13.

Plămădirea din lut a vaselor este, în acelaşi timp, o probă şi o încălcare. Şi, se spune, a fost făcut de Nefârtat, din dorinţa de a-l egala pe Creator. Dar el nu a reuşit decât să „zidească”, nu să şi însufleţească boţul de lut, apoi, crezând că focul îl va ajuta, l-a ars. Conform legendei, omul şi vasul de lut sunt aşadar înrudiţi genetic. Multe prescripţii şi interdicţii consolidează relaţia omului cu uneltele şi obiectele casnice care alcătuiesc microuniversul său. În virtutea relaţei amintite, recipientelor de ceramică li se acordă o atenţie specială. Contactul cu sacrul impur ca şi faptul că – totuşi – este un obiect cultural, rezultat al luării în stăpânire şi învestirii cu forţă magică a ceea ce este natural (pământul), fac din vasul de lut un obiect ce întruneşte atât calităţi pozitive cât şi negative.

11 Idem, Figurine de ceramică de tradiţie preistorică, în „Artă şi tehnică grafică – Buletinul Imprimeriilor Statului”, nr. 7, Bucureşti, 1989, p. 37.12 Idem, Ceramica...., p. 159. 13 Narcisa Ştiucă, Umila oală de pământ, în „Datini”, nr. 3, 1998, p. 1.

6

El poate sluji actelor de divinaţie (blidul sau taierul pus la „cina Ursitoarelor”, ori ulcelele cu farmece pentru dragoste), celor auspiciale (străchinile şi taierele sub care se ascund, de Sânvăsâi, obiecte ce semnifică însuşirile ursitului, spre a fi descoperite şi interpretate de fetele de măritat), celor augurale (vasele cu grâu ce se pun dinaintea logodnicilor şi mirilor la întâmpinarea în prag ) cât, mai ales, celor complexe, de tipul purificării şi al ofrandei, ce însoţesc riturile funerare şi postfunerare.

Un întreg mod de existenţă, un complex de credinţe şi mentalităţi pot fi surprinse prin simpla trecere în revistă a atelierului tradiţional de olărie. În medicina empirică românească nu există fiertură care să nu trebuiască preparată într-o oală nouă, pentru ca leacul să-şi augmenteze puterile.

Pentru sporirea eficacităţii unor rituri de secetă, se fura o oală de lut nouă şi se arunca în cea mai adâncă fântână din sat. Dimpotrivă, pentru a potoli ploile abundente, se aşezau sub streşini mai multe oale şi ulcele pline cu ouă de găină.

Vasele de ceramică însoţesc cela mai importante momente ale existenţei umane, de la primul scăldat al noului – născut, pentru care se încălzeşte apa într-o oală de lut nouă, ca pruncul să aibă glas frumos, şi până la înmormântare, când sfârşitul unui destin este marcat de spargerea unei oale.

7. Centre şi meşteri olari de pe Valea Olteţului

În cercetarea propriu-zisă am investigat centrele de ceramică de pe Valea Olteţului. De-a lungul Văii Olteţului sunt înşirate, în jurul Balşului, câteva sate în care s-a practicat sau se mai practică încă meşteşugul olăritului, unele aşezate pe malul drept: Corbeni, Româna, Pietriş, Oboga de Jos, Oboga de Mijloc, Oboga de Sus şi Iancu Jianu, altele pe malul stâng: Chinteşti, Govora, Comăneşti şi Bobiceşti.

În urma deplasărilor efectuate în zonă, în vederea identificării meşterilor olari care au practicat sau care mai practică încă acest meşteşug, am constatat că în prezent o ceramică frumoasă şi de bună calitate se mai produce doar la Oboga şi Româna.

În aceste centre, meşteşugul olăritului s-a practicat permanent. Olarii de aici lucrează atât ceramică smălţuită cât şi nesmălţuită. Se lucrează ulcioare de nuntă, căni pentru vin, taiere, străchini, castroane, sacsâi (ghivece pentru flori), putineie pentru bătut untul, borcane pentru păstrarea alimentelor, ibrice, butoaie pentru ţuică, ploşti (pline sau întregi şi covrig), tămâielniţe, jucării, figurine.

Perioada de activitate maximă se înregistrează în preajma celor mai mari târguri şi bâlciuri (la Moşii de vară, de toamnă şi la bâlciurile din august până în octombrie). Ei parcurg astăzi cu maşinile drumurile Olteniei şi Munteniei (merg în special la Rusăneşti, Vădăstriţa, Corabia, Gura Padinii, Craiova, Turnu Măgurele, Roşiori, Alexandria, Giurgiu) şi ajung mai puţin decât în alte dăţi în Dobrogea, Moldova sau în Transilvania. Au fost semnalate în trecut cazuri în care olari de aici ajungeau şi în Bulgaria, la unele târguri apropiate de graniţă.

În comuna Româna, numărul olarilor este mare. „Aproape tot satul lucrează. Am crescut la olărit şi ne-a fost drag, dar olăritul se face greu”14 .

14 Informaţie de teren, Ioana Murgăşanu, comuna Româna, n. 1965.

7

Olarii din acest centru sunt specializaţi în ceramică utilitară, dar ei se îngrijesc şi de estetica formelor şi a motivelor. Se lucrează ceramică smălţuită şi nesmălţuită, cu forme şi decoruri frumoase, proporţionate.

Materia primă folosită de olari este pământul de oale, care are însuşiri speciale şi diferite de la o aşezare la alta. Olarii din Româna iau lutul din Vâlceaua din Deal, iar „ruşala” (un pământ colorat) este scoasă de un singur om dint-un loc de „sucoastă”, la vâlcea.

Am cunoscut mulţi olari la Româna. I-am întâlnit pe Constantin şi Ioana Murgăşanu, pe Tudor şi Sofia Cârstea, pe Ion Turcitu, pe Maria şi Ioana Mihai, pe Mihai Dârman, pe Ştefan şi Ana Nică, pe Eugen Cârstea, Dumitru şi Ion Dincă, pe Ion, Dumitru şi Ioana Nica, pe Ioana, Gheorghe şi Eugen Turcitu. Toţi provin din familii renumite de olari, ca şi Teodora şi Ştefan Truşcă.

Teodora Truşcă, născută în anul 1929, provine dintr-o familie renumită de olari, tatăl ei a fost vestitul olar din Oboga, Ion Munteanu, iar soţ i-a fost nu mai puţin renumitul meşter olar Marin Truşcă. Poposind în atelierul familiei Truşcă am avut ocazia de a afla nu numai câte ceva din tainele acestui meşteşug milenar, ci şi o impresionantă poveste de viaţă, pe care tanti Teodora, o spunea cu mult patos: „ Eu şi cu soţul meu am fost oameni săraci, dar Dumnezeu a vrut să ne unim în treabă şi să mergem ca boii la jug; am început să ne urzim viaţa; ne-am făcut casă, am făcut şi cuptor de ars oale şi am lucrat pământul. Aşa am ajuns în rândul oamenilor de frunte”.

Teodora Truşcă decorează la roată frumoase ulcioare de nuntă cu motive zoomorfe şi antropomorfe. Desăvârşeşte formele prin motive pe care le lucrează cu mână sigură: „Ştiu să fac decorul dar să şi modelez; chiar dacă decorez sau jirăvesc, nu-mi tremură mâna deloc, este o plăcere pentru mine. Le-am transmis şi copiilor mei anumite secrete ale meseriei”. Ea confecţionează ulcioare de diverse mărimi, căni cu capacităţi şi motive ornamentale variate, „taiere mari” (lucrate în scop strict decorativ), ulcioare de nuntă, vaze de flori, străchini. În gama pieselor pe care le confecţionează figurează, de asemenea, şi figurine antropomorfe, zoomorfe şi avimorfe. Din paleta produselor sale nu lipsesc serviciile de cafea şi de ţuică. Datorită talentului cu care este înzestrată, ea reuşeşte să dea vaselor pe care le lucrează forme frumoase, cu proporţii echilibrate. Frumuseţea pieselor este pusă în evidenţă şi prin culoarea smalţului, prin ornamentică.

Olăritul în familia Truşcă va avea viaţă lungă, pentru că şi fiul, Ştefan, este olar. Ştefan Truşcă practică acest meşteşug din copilărie, de la vârsta de şase ani. Şi-a perfecţionat mereu tehnicile de lucru şi şi-a îmbogăţit cunoştinţele referitoare la ceramica din zonă, studiind colecţiile Muzeului Ţăranului Român. Respectă atât formele cât şi motivele zonei. Ştefan Truşcă este neântrecut în Româna, fiind singurul care dă mare atenţie vaselor sale decorative. Lucrează străchini, farfurii mari şi în miniatură, căni de vin, ceşti de ţuică, borcane mari smălţuite şi renumitele ulcioare de nuntă. Peştele, cocoşul, spirala, fagurele sunt numai câteva din motivele „scrise” pe formele sale. „Fluiericele”, cum sunt denumite aici jucăriile, constituie un alt produs al olarului Ştefan Truşcă. Ele reprezintă în special păsări (cuci, pupeze, cocoşi) şi animale.

Ion Turcitu este „veteranul” olarilor din Româna. Are 75 de ani şi vorbeşte cu mare plăcere despre meseria pe care a învăţat-o de la bunicul şi de la tatăl său şi pe care o practică cu pricepere de la vârsta de 16 ani. Dacă mai lucrează şi astăzi este pentru că „am avut noroc şi zile; am fost pe front şi am

8

păţit multe; am stat patru luni şi jumătate pe linia întâi, zi şi noapte, am fost şi rănit”. Ion Turcitu lucrează şi astăzi o mare varietate de forme: ulcioare, ulcioruţe, „buchete”, farfurii înflorate, ploşti, ulcioare de nuntă, străchini, căni, ceşti, urşi-puşculiţe. „Ulcioarele de nuntă sunt migăloase; le facem cu ornamente aplicate: berze, şerpi, broaşte. Înainte nu erau aşa de luxoase, erau roşii şi simple, cu nişte cotele albe”15.

În Româna el este singurul care lucrează ploştile găurite. Ne-a povestit cum „se-ngăure„ pământul, cum se se-nvârteşte ca un covrig pe roată, cum merge „cu două bucăţi” până le petrece părţile şi până ce încheie plosca.

Formele ceramicii sale sunt frumoase, iar decoraţia este „curată”, în stilul specific Românei. Pe fondul cărămiziu al vaselor sunt desenate cu cornul sau gaiţa „înflorituri pe uscat sau jirăvituri pe ud”: spirale, picături colorate, şiraie, cotele, elemente geometrice.

Este singurul care lucrează frumoase ulcioare cu „ţâţă” pe mâner şi cu una sau trei berze pe gură. „Eu n-o să trăiesc cât pământul şi tare aş vrea să-i învăţ pe cei tineri meseria mea”, declara meşterul la cei 77 ani ai săi.

Un alt centru de olari de pe Valea Olteţului este Oboga. Orice iubitor al ceramicii populare ştie că la Oboga se lucrează ceramică de foarte bună calitate. În prezent, în comună mai lucrează Marinel Ciungulescu, Constantin Diaconeasa, Ion şi Elena Răducanu, Marin Murgăşanu, Dochia Dincă, Mihai Chiroiu, Dumitru Dincă, Petre Gheja.

Grigore Ciungulescu, născut în anul 1927 s-a impus în peisajul etnografic contemporan datorită promovării filonului tradiţional în creaţiile sale şi valorii estetice a pieselor ceramice pe care le confecţionează. De la tatăl său a deprins arta de a însufleţi lutul. Păstrând tradiţia ceramicii de la Oboga, Grigore Ciungulescu şi-a creat de-a lungul timpului un stil propriu. Acest stil se caracterizează prin bogăţia compoziţiilor ornamentale, prin echilibrul şi proporţia lucrărilor, precum şi prin fineţea execuţiei. Şi-a îndreptat atenţia mai ales către realizarea de piese ceramice cu pronunţat caracter decorativ, funcţia lor utilitară trecând aproape cu totul în plan secundar. Specifice creaţiei actuale a lui Grigore Ciungulescu sunt motivele melcul, coada de păun, şi pomul vieţii, singulare în Oboga. „Ca să faci un lucru astăzi trebuie muncă şi talent. Sunt singurul în Oboga care face aşa ceva”- spune meşterul. În aceeaşi categorie încadrăm şi motivul cocoşul realizat de meşter într-o manieră proprie ca motiv central apar şi peştii redaţi de meşter într-o manieră naturalistă. În ceea ce priveşte cromatica, preferinţele sale se îndreaptă spre culorile maron, galben şi verde.

Datorită talentului cu care este înzestrat şi pasiunii cu care lucrează, Grigore Ciungulescu a fost apreciat prin acordarea a numeroase premii la diferite expoziţii şi târguri ale creatorilor populari. În anul 1994 a primit titlul de Membru al Academiei Artelor Tradiţionale din România; cu acest prilej i s-a decernat şi Premiul Centrului Naţional al Creaţiei Populare, în semn de recunoaştere şi apreciere a întregii sale activităţi creatoare.

În anul 1997 i-a fost decernat unul din premiile Fundaţiei Culturale „Ethnos”, pentru menţinerea şi transmiterea valorilor tradiţionale ale ceramicii româneşti. În anul 2002 a primit medalia „Serviciul credincios”, clasa a III-a din partea Preşedinţiei României, ca semn de preţuire şi recunoaştere a talentului său creator. „Mergem la târguri şi la expoziţii... premiile sunt un stimulent al meu.

15 Informaţie de teren, Ion Turcitu, comuna Româna, n. 1923.

9

Problema e că obiectul poate să-l facă oricine dar, dacă nu ştie să-l picteze şi să-l înfrumuseţeze, tot degeaba”, spune bătrânul meşter.

Un alt meşter olar originar din Oboga, crescut în atmosfera de creaţie caracteristică acestui centru a fost Ion Răducanu. Născut în anul 1927, el a învăţat să modeleze şi să înflorească vasele de la tatăl său, care excela mai ales în confecţionarea ulcioarelor. Activitatea creatoare a Ion Răducanu îşi trage seva din filonul tradiţional al vechiului centru de olari de la Oboga. El a lucrat o parte din categoriile de vase de veche tradiţie, dar, în acelaşi timp, a renunţat la piesele a căror utilitate s-a perimat în condiţiile de azi. A lucrat ulcioare, căni, taiere mari (în scop decorativ), străchini, ulcioare de nuntă, vaze de flori, service de ţuică şi de cafea. Elementele decorative caracteristice pieselor lui Ion Răducanu aparţin mai multor categorii: geometrice, florale, astrale, avimorfe. Cele mai frecvente sunt cele geometrice: spirala, punctul, linia dreaptă, cercul, semicercul, valul (numit de olarii obogeni „cotel”), rombul.

Creaţia lui Ion Răducanu se bucură şi în prezent de apreciere în cadrul expoziţiilor.

Meşterii olari din cele două centre, Oboga şi Româna, ne-au dat amănunte despre cum se pregăteşte pământul, care se transformă apoi în vase de diferite forme şi mărimi, precum şi despre vopseaua care este tot un amestec de mai multe tipuri de pământ. Aşa am aflat că argila din care îşi lucrează olarii din Oboga vasele este de pe matca Olteţului: „S-a terminat pe malul dinspre Oboga şi olarii trec pe malul celălalt şi iau, cu ajutorul căruţei, pământul de care au nevoie, îl depozitează în curte toamna”, pentru că „iarna , cu cât îl ninge şi îl degeră mai mult, cu atât e mai bun”. După acea îl bagă în malaxor, ca să-l subţieze. „Înainte ne învârteam cu picioarele pe el, până se întindea, se făcea puţin şi rămânea compact. Apa o punem aşa, la ochi. De când Mitrică Viscol a inventat malaxorul de mână, e mai simplu. Bătrânii nu au fost proşti. Au fost mai deştepţi ca noi. Ei au scos şi cornul de vită, cu care se ornează , că nu se îmbibă apa în el”16.

Dintre tehnicile decorării ceramicii, pictarea este cea mai intens valorificată. Culorile se obţin, în esenţă, pe cale naturală. „Folosim drept culori ruşala, albul, verdele, negrul şi maroul. Ruşala este pământ roşu dintr-un sat din Corbeni. Pe timpuri, se întovărăşeau trei - patru inşi să sape până ajungeau la pământul fin, la ruşală, şi o scoteau. Împărţeau pământul, îl lăsau să se usuce şi se făcea mărunt, se pisa, cât ştia omul că are nevoie. După aia, îl strecura printr-un săculeţ de pânză până se făcea ca păsatul. Albul este huma de Medgidia (sau caolinul), pe care o luăm din comerţ. Verdele este humă amestecată cu verde din oxid de cupru. Sârmuliţele de cupru le strângem, le ardem şi ţundarul, pleznele (bucăţile care se cojesc de pe sârmă) se strâng de câteva ori şi le măcinăm prin râşniţă şi adăugăm apă. Se mestecă pasta care iese cu alb (humă), ca să iasă verde, că singură iese culoarea neagră. Maro se face din ruşală, la care se adaugă praf din rocile vulcanice din comuna Voineasa. Le aducem acasă, le măcinăm cu apă ca să iasă maro, punem o măsură de pastă din asta şi cinci măsuri de ruşală. Cremul îl obţinem din alb amestecat cu puţin roşu”17.

16 Informaţie de teren, Griogore Ciungulescu, comuna Oboga de Jos, n. 1927.17 Idem.

10

Odată modelate, „vasele crude se pun să se zvânte înăuntru, pe poliţe anume sau la umbră”18. Apoi se scaldă în angobă, „în ruşală” de cele mai multe ori. Ca să se obţină cele mai reuşite efecte, meşterii fac acum „cât vasul este verde (umed) înfloratul cu cornul(vârful unui corn de vită prin care s-a petrecut o pană de gâscă), sau cu pieptenele, odată un şir de peşte”19. Soţiile olarilor ajută la „înfloratul” oalelor, care se face în special prin jirăvire cu cornul, cu pensula, prin ştanţare, prin stropire cu lingura, degetul sau cu titirezul. La decorarea ulcioarelor de nuntă şi la vasele de mare capacitate se foloseşte relieful sau decorul înalt, care constă în aplicarea şi lipirea elementelor decorative modelate separat cu mâna: şerpi, broaşte, berze, lei.

Demonstraţia privind ornatul vaselor a mai scos la iveală şi arta de a improviza desene. Cel mai important este ca vasul să fie bine fixat pe centrul roţii olarului. „ Piciorul lucrează şi învârteşte, cornul trebuie să fie aşezat pe căluş şi se face desenul tot învârtind roata. Eu am învăţat şi de nevoie. Se face desenul şi cu pensula, când este uscat vasul. N-am folosit niciodată schiţa, am lucrat numai la ochi. Dacă se întâmplă să-mi cadă o picătură unde nu vreau, trebuie să găsesc repede un model în cap, că nu poţi să ştergi, că se mâzgăleşte” ne-a declarat meşterul Grigore Ciungulescu.

În munca lor, meşterii olari de pe Valea Olteţului folosesc exclusiv unelte de tradiţie veche: cornul de vită, cu ajutorul căruia se decorează vasele, plotogul (o bucăţică de piele cu care este netezită marginea vaselor), fichiaşul din lemn (folosit la finisarea vaselor în partea exterioară), titirezul (o unealtă din lemn, cu ajutorul căreia este încreţită marginea taierelor), pana de gâscă şi paiul (utilizate pentru a realiza decor foarte fin), ţâţarul (unealta cu care se face ţâţa la ulcioare).

Olarii de pe Valea Olteţului s-au străduit să inoveze în concordanţă cu specificul materiei prime locale, cu tradiţia locală şi cu cea generală. Numai inovaţia ivită ca un vlăstar pe trunchiul trainic al tradiţiei a avut şanse de a se încetăţeni şi de a se perpetua ea însăşi.

„Fără neîncetatul impact tradiţie-inovaţie, olăritul în aceste centre oltene nu s-ar fi păstrat atât de viu şi de divers. Lungul şir de generaţii de olari au reînnoit continuu tradiţia milenară proprie. Mai cu seamă datorită fanteziei inepuizabile cu care sunt combinate motivele ornamentale de bază în compoziţii unice, irepetabile, uniformitatea sterilizată îi este străină ceramicii de pe Valea Olteţului, indiferent dacă o privim din perspectivă sincronică sau diacronică. Creaţia fiecărui olar reprezintă o facere, o investiţie de asiduă frământare a minţii şi a sufletului, iar nu o copie a ceva dat”, după cum aprecia dr. Corina Mihăescu.

** *

O primă observaţie care se desprinde se referă la două tendinţe existente în „ceramica de Oboga”. Pe de o parte se poate observa păstrarea filonului tradiţional, prin confecţionarea unor categorii de vase cu forme şi

18 Informaţie de teren, Gheorghe Turcitu, comuna Româna, n. 1932.19 Informaţie de teren, Teodora Truşcă, comuna Româna, n. 1929.

11

ornamente tradiţionale. Străchini, taiere, căni, ulcele, oale, ceşti, ulcioare, sacsâi (ghivece de flori), solniţe. Pe de altă parte, la ceramica lucrată în prezent se pot observa transformări funcţionale ce constau în trecerea de la olăria cu caracter utilitar la cea cu caracter decorativ. Dacă la Româna se mai lucrează într-o mică măsură şi ceramică utilitară, la Oboga vasele frumos împodobite şi-au pierdut cu totul funcţia utilitară în favoarea celei estetice.

Bibliografie:

1. *** Documente privitoare la economia Ţării Româneşti (1800 – 1850), vol. II, doc. nr. 645.

2. ***Problema ţărănească din Oltenia în secolul al XIX-lea în „Documente”, Bucureşti, 1977, p. 172-173.

3. Deleanu, Elena, Centre şi olari de pe Valea Olteţului, în „Meteor”, Serie Nouă, anul I, nr. 2 (5), Slatina, 2003, pp. 23-25.

4. Mihăescu, Corina Ceramica populară din Oltenia, Bucureşti, 2006.5. Slătineanu, Barbu, Ceramica românească, Bucureşti, 1938.6. Slătineanu, Barbu, Figurine de ceramică de tradiţie preistorică, în „Artă

şi tehnică grafică – Buletinul Imprimeriilor Statului”, nr. 7, Bucureşti, 1989, p. 37.

7. Ştiucă, Narcisa, Umila oală de pământ, în „Datini”, nr. 3, 1998, p. 1.8. Zderciuc, Silvia, Butoi, Mihai, Mihail, Aşezări de olari de pe Valea

Olteţului, în „Revista muzeelor”, tom 6, nr. 2, Bucureşti, 1969, pp. 196-198.

9. Zderciuc, Silvia, Dumitrescu, Mircea, Concursul de olărie din 1908, în „Revista muzeelor” nr. 1, Bucureşti, 1970, pp. 145-147.

12

Ploşti, sec. XX-colecţiile Muzeului Judeţean OltPloşti, sec. XX-colecţiile Muzeului Judeţean Olt

13

Farfurii decorative, sec. XX- colecţiile Muzeului Judeţean Olt

14

Ulcioare de nuntă antropomorfe, sec. XX-colecţiile Muzeului Judeţean Olt

15

Ulcioare de nuntă cu decor zoomorf și avimorf, sec. XX – colecţiile Muzeului Judeţean Olt

16