9 7 7 1 2 2 0 6 3 5 0 0 6

I S S N 1 2 2 0 - 6 3 5 0

9 7 7 1 2 2 0 6 3 5 0 0 6

I S S N 1 2 2 0 - 6 3 5 0

9 347 6( ) / 201

Cosmin Borza:

„Mi-aș dori caprofesorii să fiemult mai implica�isocial, mult maiconștien�i de

...“însemnătatea lor

Alecu Russo (I)de Eugen Simion

Memento:Gheorghe Tomozeide Lucian Chișu

Deux Europesou plus?de Serge Fauchereau

Orașul contemporanîntre cunoaștereștiin�ifică și percep�iiaspira�ionalede Maria Moldoveanu

Nr. ( ) / 2019 347 6

Mihaela BURUGĂ

secretar de re acţieiat d

CUPRINS

1

9/2016

FRAGMENTE CRITICEEugen SIMION: Alecu Russo (I)

Alecu Russo (I) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3

A GÂNDI EUROPASerge FAUCHEREAU: Deux Europes ou plus?

Două Europe sau mai multe? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14

INTERVIUCosmin BORZA: Mi-aș dori ca profesorii să fie mult mai implica�i social, mult mai

conștien�i de însemnătatea lor, de drepturile lor și mult mai activi în apărarea lor” – Florian Saiu în dialog cu Cosmin Borza„I would expect teachers to be more socially involved, more self concious of their signficance, of their rights and more active in their assertion” - Florian Saiu in dialogue with Cosmin Borza . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17

DOCUMENTAna-Maria PĂUNESCU: Din dedica�ie în scrisoare, spre poezie. (Și înapoi).

From the dedication to the letter, to poetry. (And back).. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 24

CRONICI LITERAREConstantin COROIU: Bacovia, epoca și opera sa

Bacovia, His Epoch and His Work . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31Lucian CHIŞU: Memento: Gheorghe Tomozei

Memento: Gheorghe Tomozei. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 38

COMENTARIIPaul CERNAT: Tânărul Eminescu şi „avangarda nihilistă” a Junimii

The young Eminescu and the nihilist avant-garde of Junimea. . . . . . . . . . . . . . . . . . 47

2

Dana LIZAC: Eminescu: Venere si madonă, sau Erosul hermetic (I) Eminescu: Venus and Madonna, or the Hermetic Eros . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 57

Caius Traian DRAGOMIR: Trăind pentru creaţie sau descoperire – în căutarea sensului vieţii Living for creation or discoveries – search for the meaning of life . . . . . . . . . . . . . . . 69

CULTURĂ ŞI ECONOMIEMaria MOLDOVEANU: Orașul contemporan între cunoaștere știin�ifică

și percep�ii aspira�ionale Contemporary City between Scientific Knowledge and Aspirational Perceptions . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 73

3

Fragmentecritice

Eugen SIMION

Alecu Russo (I)

Prima parte a acestui studiu este consacrată biografiei lui Alecu Russo (1819 -1859), prozator,publicst şi dramaturg, presupus autor al poemului în proză Cântarea României. Textul evocă pecălătorul romantic, de tip herder-ian, al cărui temperament contemplativ reuşea să ţină în echilibrudezbaterile centrifuge despre tradiţie şi modernitate ale timpului. Ideile sale despre cultura naţională(în care un loc esenţial îl ocupă literatura populară), despre teatru şi misiunea criticii sunt ideile epo-cii (C. Negruzzi şi M. Kogălniceanu), nuanţate şi, în unele cazuri, însoţite de o expresivitate sporită.Descrierile sunt tipic romantice, cu elementele unei rusticităţi miraculoase, prin tradiţionalismul luitemperat în ceea ce priveşte „chipul trecutului”. Prieten cu Alecsandri şi Bălcescu, apreciat de G.Ibrăileanu pentru spiritul său critic, Alecu Russo se prezintă, în eseurile sale, drept un „organicist”speriat de „străinismele” din limbă, neocolind aspectele critice provenite din amblele direcţii. Lecturaunor lucrări precum Piatra teiului, Iaşii şi locuitorii lui la 1840, Jugnicerul Vadră, Studie mol-dovană, Soveja dezvăluie un impresionist înzestrat cu daruri eseistice, atunci când face critică deidei, şi cu spirit liric, atunci când scrie despre nostalgiile trecutului. Simţul fin al observaţiei şi umo-rul se adaugă printre calităţile acestui scriitor care a trăit numai 40 de ani.Cuvinte-cheie: polemică, eseu, memorialistică, spirit critic, Alecu Russo, Moldova.

The first part of this study is dedicated to the biography of Alecu Russo (1819 – 1859), a prose writer,publicist and dramatist, alleged author of the prose poem Song to Romania [Cântarea României.].The text evokes the Herder-type Romantic traveler, whose contemplative temperament managed tokeep in equilibrium the centrifugal debates on tradition and modernity of his time. His ideas onnational culture (in which folk literature holds an essential part), on theatre and the mission of cri-ticism are the ideas of his age (C. Negruzzi and M. Kogălniceanu), nuanced and in some casesaccompanied by an enhanced expressivity. The descriptions are typically Romantic, with elementsof a miraculous rusticity, by his temperate traditionalism regarding “the face of the past”. A friendof Alecsandri and of Bălcescu, appreciated by G. Ibrăileanu for his critical spirit, Alecu Russoappears, in his essays, as an “organicist” scared of the “foreignisms” in the language, never avoidingthe critical aspects coming from both directions. The reading of works like The Linden Tree Stone[Piatra teiului], Iasi and Its Inhabitants of 1840 [Iaşii şi locuitorii lui la 1840], The GreatGrain Collector [Jugnicerul Vadră], Moldavian Study [Studie moldovană], Soveja reveal anImpressionist endowed with aesthetic gift, when he deals with ideas criticism, when he writes aboutthe nostalgia of the past. His fine sense of observation and humour are other qualities of this writerwho lived only 40 years.

Keywords: polemics, essay, memoirs, critical spirit, Alecu Russo, Moldavia.

Abstract

Eugen SIMION, Academia Română, preşedintele Sec�iei de Filologie şi Literatură, directorul Institutuluide Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”; Romanian Academy, President of the Philology andLiterature Section, Director of The „G. Călinescu” Institute for Literary History and Theory, e-mail:eugensimion@fnsa.ro.

Eugen Simion

4

În acelaşi an (1819) cu Nicolae Bălcescu şiVasile Alecsandri, se naşte la Străşeni-Lăpuşna, la 17 martie, Alecu Russo, fiul luiIancu Rusu, arendaş, negustor de cereale şiproprietar de moşii pe valea CodrilorBîcului şi în ţinutul Neamţului. Prin mamase trage, se spune, din familia Donici1. Faceîntâi studii acasă cu un dascăl grec (obiceiultimpului) şi în 1829 este plasat în Institutullui François Neville de lângă Geneva, undestă până în 1835. Inspirat de spiritul timpu-lui, scrie în franceză (o limbă pe care, în celedin urmă, o stăpâneşte bine) contra tiranieişi îşi face, în genere, o educaţie democraticăşi liberală pe care o va cultiva, cu moderaţie,şi în ţară. Prin 1835-1836 este semnalat laViena, într-o casă de comerţ turcească, undeface practică la recomandarea, probabil, atatălui. Descoperind la el o odă dedicatăcelui care încercase să-l ucidă pe LudovicPhilippe, poliţia îl expulzează. Întors înţară, se stabileşte la Iaşi, după ce, ne spunbiografii săi, gospodărise o vreme la moşiafamiliei din zona Neamţ. În 1839 cerceteazăobiceiurile populare şi culege legende înMunţii Neamţului. De aici iese Piatra teiului,un punct important de reper în opera, nuprea întinsă, a lui Alecu Russo. Îi place săcălătorească şi, notându-şi impresiile, stre-coară în ele, cum se va vedea, opiniile ideo-logice şi comentariile (cugetările) lui morale,de multe ori originale. Russo este un verita-bil călător romantic, în spiritul lui Herder,în spaţiul românesc şi, între altele, lui îidatorează Alecsandri descoperirea baladeiMioriţa. Ca om, observăm că nu se simtebine în administraţia moldovenească, nu stămult în nicio slujbă şi, în genere, se împacăgreu cu autorităţile. Atunci când îşi noteazăîn Amintiri şi în alte texte confesive rătăcirilesale, evită stilul dramatic, este ironic, relati-vizează lucrurile şi le pune pe toate într-onaraţiune din care nu lipseşte poezia. În1841 este numit asesor la Piatra, unde stăpână în 1844, când este destituit din pricinaabsenţelor repetate. Revine la Iaşi şi, în1845, îl întâlneşte pe Bălcescu la conacul lui

C. Negri de la Mijina. O întâlnire esenţială,începutul unei prietenii profunde.

În 1846 i se joacă piesa Jignicerul Vadră sauProvincialul la Teatrul Naţional şi, pentru căautorităţile descoperă în ea aluzii, instigaţiila adresa ocârmuirii, autorul şi actorii suntarestaţi şi surghiuniţi la mănăstiri. Russoajunge la Mănăstirea Soveja şi, aici, desco-peră „Mioriţa”. Peripeţiile lui sunt notateîntr-un jurnal (Soveja. Ziarul unui exilat poli-tic la 1846), publicat după moartea autoru-lui. Nu-i propriu-zis un jurnal intim, maidegrabă un memorial cu accente subiective şiun scenariu în care intră şi mici discursurieseistice, notaţii caracterologice în stil eseis-tic, fiziologii reuşite. Este, în genere, stilulliteraturii lui Alecu Russo, om instruit, spi-rit moralistic şi ideolog, se va constata, dinceea ce G. Ibrăileanu numeşte în Spiritul cri-tic „şcoala critică a Moldovei”. În 1848, seaflă printre potrivnici şi, când mişcarea deprotest eşuează, Russo ia drumul exilului:trece în Bucovina (unde este adăpostit la

1 Cf. G. Călinescu, Istoria..., ed. a II-a, şi DGLR, Florin Faifer – autorul articolului.

moşia Cernauca, proprietatea fraţilorHurmuzachi), de aici pleacă spre Viena şi,în drum (la 3/15 mai 1848) participă la adu-narea de pe Câmpia Libertăţii din Blaj, undeobservă că lipseşte ceva, şi anume limbaromână. Este iritat de pedantismul latinistal intelighenţiei ardelene, pe care îl condam-nă, apoi, în însemnările sale. Suspectat depoliţie, Russo este arestat la Dej, la 9 iulie,într-un restaurant, şi este eliberat în septem-brie în urma protestelor formulate de prie-tenii săi. Ajunge în cele din urmă la Paris şi,în septembrie 1850, apare în „România vii-toare” (revista lui Bălcescu) poema CântareaRomâniei, care va stârni, în privinţa paterni-tăţii, o dispută ce nu s-a încheiat, în fapt,nici azi. Revenind în ţară, publică în„Zimbrul” Studie moldovană, în care încearcăsă deseneze – „în minutul vajnic” – „chipultrecutului, precum se face la ceasul morţiiportretul unei rude”. Şi-l face, repet, înmodul fizionomiilor, cu un accent mai criticla adresa „pantalomanilor” (junii corupţi demai târziu ai lui Eminescu), cum încearcă, înepocă, şi Negruzzi şi Kogălniceanu. Dupădispariţia scriitorului s-a găsit printre hârtii-le lăsate de el un studiu mai vechi (Iaşii şilocuitorii săi în 1840) – un studiu, i-am puteaspune, despre mentalităţile şi psihologiacolectivă a populaţiei ieşene, foarte ameste-cată. Este vorba, aici, din nou, despre tineriiîntorşi din Franţa şi Germania a căror preo-cupaţiune principală este să-şi omoare tim-pul. O altă lucrare – cu o temă din acelaşidomeniu de preocupări (Şezătorile la ţară) –s-a pierdut, ca şi nişte Réflexions politiquesécrites dans la prison d’Edimburg (?).2 Pesteun an, Alecsandri publică Balade populare şi,în „Cuvânt înainte”, mulţumeşte „mai cuseamă”, dlui Russo că l-a ajutat să culeagă,în călătoriile lor prin munţii şi câmpiile ţării,poeziile populare. O carte esenţială pentrucultura noastră.

Russo nu are o biografie bogată şi nu faceprecum comilitonii săi din şcoala critică aMoldovei carieră politică. Scrie puţin şi, dinceea ce scrie, tipăreşte şi mai puţin. Este ovreme membru în Divanul Moldovei, profe-

sează apoi, tot pentru o vreme, avocatură,dar o pierde pentru că este „sumeţit” faţă deautorităţi, în fine, trece prin diverse sfaturi şidepartamente administrative şi bancare, fără săstea mult. Nu i-au plăcut onorurile, demni-tăţile publice, spun contemporanii şi ceicare i-au studiat cu mai mare atenţie viaţa şiscrierile. Colaborează cu mai mare frecven-ţă la „Steaua Dunării” şi participă la acţiu-nea pentru unire. Moare de ftizie (boalageneraţiei sale şi, în genere, boala secoluluiromantismului) la 4 februarie 1859, în toiulunor evenimente istorice (Unirea Principa -telor române, visul generaţiei sale).

Alecu Russo a trăit puţin (40 de ani) şi n-a scris mult, iar din ceea ce a scris, a publi-cat doar o parte dintre studiile sale. Altele,importante, ca mai sus-citata analiză a psi-hologiei colective a ieşenilor, dar şi Jurnalulde la Soveja, Piatra-Teiului, Studii naţionale,Poezia populară etc., au apărut mai târziucând interesul criticilor literari se orientaspre alte subiecte. G. Ibrăileanu, dintre criti-cii mai noi, vede în Russo un spirit superior,esenţial pentru şcoala critică a Moldovei, îndemonstraţia pe care o face în Spiritul criticîn cultura românească (1909) privitor la supe-rioritatea culturii moldoveneşti (cu o tradi-ţie intelectuală mai bogată) în raport cuŢara Românească, unde prioritară ar fi fostpolitica, nu cultura. Teoria, discutabilă, înesenţă, dar justă în parte este că în Moldova,cu tradiţii mai puternice, influenţa latinis-mului şi a curentului politic francez a fostmai slabă decât în Muntenia, agitată politic,receptivă, grăbită să se sincronizeze politic,neavând timp să creeze un spirit critic şi săpună o sită deasă în calea împrumuturilor,„exagerărilor”, „noutăţilor”. Concluzia luiIbrăileanu este că „Moldova a dat românis-mului cultura sau, mai propriu, posibilita-tea de cultură prin acel spirit critic [...] apli-cat la introducerea culturii străine”. L-a dat,în mod sigur, prin Kogălniceanu şi AlecuRusso, dar cultura nu se limitează la spiritulcritic şi spiritul critic nu creează, singur, ocultură majoră, exponenţială. Sunt multealte forţe spirituale care participă la forma-

5

Alecu Russo (I)

2 Cf. Florin Faifer, DGLR.

rea unei culturi şi pe care agitata, sincroni-zata, politizata Valahie le-a avut şi le-a folo-sit cu inteligenţă şi talent în faza 1840-1860.Demonstraţia lui Ibrăileanu, vreau să spun,rămâne deschisă. Am amintit-o, aici, pentrua semnala faptul că ea se bazează, în fapt, peobservaţiile făcute de Alecu Russo, inclusivpe aceea că „Moldova e mai rece, undeentu ziasmul fie politic, fie literar, nu prindela pripeală”.

Mai rece? Noi ştiam că Moldova este maielegiacă, mai lirică, mai conservatoare, într-adevăr, dar de când aptitudinea pentru pro-gres (specifică spiritului valah!) sau conser-vatorismul şi răceala (caracteristice spiritu-lui moldav, dacă sunt cu adevărat?!) repre-zintă factori determinanţi în procesul cultu-rii? Ceva nu se potriveşte în teoria luiIbrăileanu. Sau se potriveşte doar cu prefe-rinţa lui, evidentă în cazul de faţă, pentruşcoala critică a Moldovei şi, în primul rând,pentru ideile critice ale lui Alecu Russo, maipuţin pentru opera critică, de pildă, a luiHeliade Rădulescu. Antipatia pentru omulcare se identifică, în crizele lui de orgoliu,cu revoluţia (“revoluţia mea”) şi cu însăşipaternitatea literaturii române, i-a făcut pemulţi (inclusiv pe onestul, dreptul, de regu-lă, G. Ibrăileanu) să nu vadă valabilitatea şiimportanţa ideilor sale, sub multe aspecte.

Revenind la ideile şi, în genere, la operaliterară a lui Alecu Russo care, în generaţiade la 1848, face figură de compagnon sim-patic, spirit contemplativ, risipitor, puţinpreocupat, cum s-a văzut, de cariera luiintelectuală. Prieten cu Alecsandri şiBălcescu, om de cultură franceză – ca şi ace-ştia, de altfel – el este mai degrabă unimpresionist înzestrat cu daruri eseistice,atunci când face critică de idei, şi cu spiritliric, atunci când scrie poemul CântareaRomâniei (dacă el este autorul). Ideile saledespre cultura naţională (în care un locesenţial îl ocupă literatura populară), des-pre teatru şi misia criticii sunt ideile lui C.Negruzzi şi M. Kogălniceanu, apărate cu unspirit de disociere mai ascuţit, în unelecazuri, şi mai fin intelectual. G. Ibrăileanuface în Cursul de literatură şi, mai pe scurt, înSpiritul critic, recensământul lor, după cumam putut constata mai înainte, găsind mari

deosebiri faţă de şcoala critică a Munteniei.Nu sunt deloc mari, sunt doar nuanţe, con-traziceri şi un alt mod, poate, de a le argu-menta. În Critica criticii el polemizează cuD.G. (Dimitrie Gusti, om politic şi profesor,colaborator la „Albina românească”) carecriticase, în „Albina”, Băcălia ambiţioasă.Russo îi răspunde, apărând critica „cumpă-nită”, „giudecata nepărtinitoare”, coerentă,raţională şi, prin toate acestea, convingătoa-re. Idei bune, de bun simţ, în linia „Dacieiliterare”: „începutul şi sfârşitul [în critică]nu trebuie să se bată în capete...”, „criticabună, că, trebuie să fie logică” etc. În conclu-zie: „Domnul D.G. n-a făcut despicareacuvenită, domnul D.G. a vătămat logica”.Argumentul logic, în demonstraţia polemi-că, va fi, se ştie, şi argumentul lui Maiores -cu. „Nu-i în chestie”, spune acesta despreadversarul care nu respectă logica deducţieilogice sau fuge din subiect. Alecu Russotrece în finalul articolului său la o criticămai directă şi mai brutal polemică, contes-tându-i competenţa celui care-i respinseseBăcălia, „ştiinţa oamenilor” (înţelegereacomplexităţii psihologice a individului), şiştiinţa genului dramatic, adică norma celorce se arată pe scenă. D.G. ar fi mai compe-tent „în răsplătiri băcăleşti decât în critică”...Pe scurt, Alecu Russo lasă politeţea deopar-te şi, adresându-se preopinentului său, îlruşinează fără milă:

„Domnule D.G., când am avè vreme săstăm la vorbă, ţi-aş spune că n-ai idee deconstrucţia unei piese, că nu înţălegi niciautorul, nici piesa, nici lucrurile, nici noimacelor oare se arată pe scenă, nici ştiinţaoamenilor, a lumei şi alte multe, dar suntîncredinţat că nu m-ai înţelege, precum nuînţelegi nici ce citeşti acum. Ştiu că la vârstad-tale îi greu de a învăţa; îi mai lesne de adesface decât a face, a discoasă decât acoasă, a critica decât a scri: de aceea te las înpace, sfătuindu-te ca pe viitorime să înţălejice critici, să nu dai iar peste ruşâne.” Limbajaspru la un suflet liric.

În Studie moldovană (1851), Russo se aratămai degrabă ca un spirit conservator, îngri-jorat de faptul că „naţiile care au pierdut afi-liaţia năravurilor părinteşti îs naţii nestator-nice” şi că tinerii moldoveni, trimişi la studii

6

Eugen Simion

în străinătate, „au supt străinătatea”, dar nuşi-au golit inima moldavă. „Capul ni-i capde neamţ, de franţuz, dar inima ne-a rămastot de moldovan”, scrie el. E bine, e rău?Bine nu-i, în orice caz, pentru Russo care-icitise bine pe moraliştii şi pe romanticiifrancezi. Meditează acum la această rupturăîn interiorul spiritului şi se umple de nostal-gie şi de jale: „Să spui drept, răsipirea ceaiute a trecutului mă cuprinde de jale”... Şiface, din această perspectivă, o analiză seve-ră societăţii moldoveneşti care tinde să-şipiardă tradiţiile sub presiunea influenţelordin afară. Acesta este şi punctul de vedere allui Kogălniceanu, mai moderat însă. El vreareforme „fără pripeală” şi condiţioneazăsincronizarea cu spiritul occidental de păs-trarea tradiţiilor bune, acelea ce ne definescfirea, adică identitatea naţională. Russopune mai multă spaimă şi o retorică roman-tică mai accentuată în apărarea tradiţiilorspirituale şi morale:

„Avem dar o datorie sfântă, firească şinaţională a culege viaţa părinţască privată;nenorocirea literaturei, pedantă în silogism,pedantă în condei, pedantă în idei, care neîneacă şi omoară în ţările române închipui-rea subt o ridiculă ingenio zitate a cuvintelor,nu vine din altă pricină decât din neştiinţatradiţiilor vieţei strămoşeşti. De abie născuţila lumină, nu ne uităm la leagănul copilărieinoastre, am agiuns în halul poeţilor, învăţa-ţilor i teologilor imperiei răsăritene.”

Şi, pentru a dovedi că aşa se întâmplă, elface un fel de semiologie a veşmintelor: im -portul pantalonilor europeneşti în Moldovaa provocat schimbarea tradiţiilor şi, deci, asocietăţii moldoveneşti: „hanurile, tractiru-rile [birturile], otelurile au intrat în ţară înfrac şi în pantaloni”. Odată cu ele s-auschimbat mentalităţile, moravurile, iar săr-bătorile (semnele unui mod de a fi) „au zbu-rat”. Concluzia eseistului sociolog şi mora-list este sceptică în faţa acestui spectacol:

„Societatea educată a Moldovei samănăa fi o colonie ingleză într-o ţară a caria nicilimbă, nici obiceiuri, nici costiume nu arcunoaşte; streinătatea se oploşeşte între noi;doi oameni se măsură astăzi de două ori dincap până în piciore până a nu rosti uncuvânt. Cu cât câştigăm în pro păşiri, cu

atâta pierdem în relaţiile private.”Reveria unui nostalgic, melancolia unui

spirit conservator, după ce a cunoscutîndeaproape civilizaţia şi cultura Occiden -tului european? Să nu ne grăbim să tragemo concluzie fermă. Russo nu-i, repet, străinde spiritul generaţiei sale (o generaţie cevrea, cu ardoare, înnoirea, progresul, demo-cratizarea Principatelor), el îşi va nuanţaideile în alte articole. Nu este, în orice caz,de partea ruginiţilor, este doar, ca şiKogălniceanu şi Alecsandri, un organicistsperiat de „străinismele” din limbă şi, îngenere, de „barbarismul pedantismului”,„haosul limbistic” din epoca sa şi, încă odată, de „pedantismul sistemelor”. ÎnCugetări îi atacă pe toţi filologii care inven-tează sisteme lingvistice (în speţă pe latini-ştii ardeleni şi pe gramarienii valahi – detipul Heliade Rădulescu – care strică „limbaobştească” prin importul masiv de italienis-me şi franţuzisme). Nu-i plac, este limpede,neologismele care ne-ar fi invadat limba;într-un capitol din Cugetări lansează un apelcare să se audă dincolo de Milcov şi Carpaţi:

„O mare mâhnire sâmt; neologismulnesocotit aş ne-a învălătucit, încât nu maiputem zice cele mai simple lucruri şi maiobicinuite, fără amestecare de vorbe străine;deprinderea noastră de limbi şi lexicoanestrăine ne-a tăet la rădăcină cuvintele şiidiotismul adevăratei limbii noastre, încâtne este mult mai uşor de a scri şi vorbi fran-ţuzo-româneşte şi italiano-româneşte, decâtsadè româneşte; ne mierăm când un cuvântromân sau o locuţie pământeană pică dincondeiul nostru. Cuvintele sunt ţăruşile,idiotismul este marca, iar stilul este naţiona-litatea unei limbi. Mărturisesc neputinţamea, deşi am cercat a arăta rana noastră,rămâind cu nădejde că Pascalii, Volterii,Cornelii, Racinii ro mâni viitori vor găsi şilimba şi stilul român, care le-am prăpădit.”

„Neologismul nesocotit” pare a nuanţapuţin lucrurile. Om inteligent, Russo nupoate să nu înţeleagă faptul că o limbă careîşi închide porţile este o limbă ce-şi fractu-rează propria evoluţie. Pedantismul o poatestrica, artificializa, e adevărat, dar ostilitateafaţă de cuvintele noi (care vin, de regulă,odată cu noţiunile şi lucrurile noi) o con-

7

Alecu Russo (I)

damnă la involuţie şi izolare de spiritul vre-mii. Trebuie un spirit de înţelegere şi cum-pătare, în toate, în acest proces. Alecu Russoîl are, de regulă. Se duce la Blaj, s-a reţinut,şi asistă la adunarea de pe CâmpiaLibertăţii. Este impresionat de ceea ce vede,dar când aude ce limbă încurcată vorbeşteintelighenţia din Transilvania este scandali-zat: fraţii ardeleni nu cunosc limba română,vorbesc altă limbă – vorbesc pe „latinie” (olimbă iscodită de ei, artificială, se înţelege) –şi-i ceartă. Îi va certa şi mai tare în alte arti-cole. Polemizează cu Bariţ – autorul artico-lului Puţine arătări pentru latinirea limbeinoastre – şi, inversându-i numele (dl uiţiraB)îi reproşează că nu ţine seama în teoriile luilingvistice de ceea ce, în alt fragment, Russonumeşte pe drept cuvânt „porneala limbeişi noima criticei”. Porneala este ceea ce tot elnumeşte firea limbii obşteşti, noima criticiiporneşte de la ideea că limbile „nu se refor-mează (cum vor filologii) [...] dimpotrivălimbile se formează zi de zi”. Concluzia luieste sceptică faţă de „neogalimatio-latini”,cum le zice el cu o formulă care n-a prins înlimba cea obştească – şi anume că „Ardealulpe mult timp încă nu este menit a prinde locîn mica literatură românească, de nu vapărăsi sistemele cu care o înăduşă acumpedantismul latin”. Avertisment corect, pre-viziuni contrazise însă de evoluţia ulterioa-ră a curentului latinist. Filologii iscoditoride sisteme au fost înfrânţi, în bună parte,datorită altui ardelean (fiu de ardelean),Maiorescu, şi în mica literatură română –cum îi zice Russo – contribuţia ardeleniloreste esenţială, în deceniile următoare, prinSlavici, Coşbuc, Goga, Agârbiceanu, Re -brea nu, Blaga...

În această polemică, nostalgicul Russo(nostalgicul tradiţiilor bune) inventează ter-mene de „cuvântologie” şi îi mai ceartă odată pe confraţii din toate provinciile care,în vremurile unei istorii care cere alte prio-rităţi, ei „concentrează înţelepciunea nea -mu lui în cuvântologie, alfa şi omega ştiinţeişi a râvnei românilor de dincoace şi dincolode Carpaţi”. Crede, în genere, că românii audat prea multă importanţă filologiei (cuvân-tologiei) care este „o ştiinţă de anticar”. Maipuţin, zice el, Moldova care ar avea (şi aici

scrie propoziţia pe are o citează Ibrăileanuîn sprijinul teoriei sale despre spiritul critic)„un punte în clipeală”, fiind o ţară rece. Estepornit, în genere, pe „grameriani”, care pre-fac gramatica dintr-un mijloc (mijlocul de astimula „slobozenia gândului”, „volniciastilului”, „armonia, firea şi folosurile scrisu-lui”) în ţel: „a iscodi sisteme”, a întoarcelimba obştească la rădăcini etc. Este vizataici – şi nu pentru ultima oară – „potopullatinirei”. Laudă Şcoala ardeleană (Klein,Petru Maior, Şincai), dar nu-i acceptă pe gra-meriani, care, „mai mult dedaţi literei lucru-rilor decât duhului [fac] multă erudiţiemoartă, dar nicidecum [nu se ocupă sau nusunt în stare să intuiască] spiritul filosofic allucrurilor”. Legatară de limbă este naţia,desigur. Russo nu ignoră această relaţie,cum nu ignoră în Cugetările sale istoria pen-tru desemnarea şi apărarea identităţii noas-tre. Ceea ce este exact: „Limba este naţiuneaşi, prin urmare, limba română este naţiunearomână”. În privinţa istoriei, el este de păre-rea lui Kogălniceanu şi Bălcescu, şi anumecă ea nu se rezuma la cărţile tipărite:

„Studia istoriei nu este numai în cărţitipărite: cartea vie a poporului, adică năra-vurile, obiceiu rile publice şi private, portul,muzica şi limba ne va da poate soluţia ce ocăutăm, soluţie ce o sâm ţim cu toţi, învăţaţişi neînvăţaţi, şi care unii o vânează pepământuri străine; nu îndelungat poateorbirea sistemelor să întunece mintea unuineam.”

Ce este un clasic, întreabă Russo, decis săpună ordine în conceptele pe care contem-poranii săi din Muntenia şi Ardeal le camîncurcă? Şi răspunde: „Clasicii [...] rezumăîn ei, cu talentul sau cu geniul, civilizaţia şicalităţile veacului lor”. Şi, citând cazul luiVaugelos (autorul unor Remarques sur la lan-gage française, 1647), se grăbeşte să adauge,lovind din nou în gramerianii contempo-rani: „nu avem nădejde că România viitoareva putea pune în rândul clasicilor grame-riani de astăzi”. Nici măcar un „clăsicişor”,adaugă el în derâdere. De buna evoluţie alimbii române leagă, bineînţeles, şi evoluţialiteraturii. Evoluţia normală a limbiiînseamnă eliberarea ei de sub tutela pedanţi-lor, dezvoltarea ei potrivit firii ce-o are. Mai

8

Eugen Simion

este ceva important în această ecuaţie:cunoaşterea trecutului. Ce înseamnă propăşi-rea culturii dacă nu ştim de unde am pornit?Russo le pune pe toate la un loc:

„Dacă este ca neamul român să aibă şi elo limbă şi o literatură, spiritul public vapărăsi căile pe danţilor şi se va îndrepta laizvorul adevărat: la tradiţiile şi obiceiurilepământului, unde stau as cunse încă şi for-mele, şi stilul; şi de aş fi poet, aş culegemitologia română, care-i frumoasă ca şiaceea latină sau greacă; de aş fi istoric, aşstrăbate prin toate bordeiele, să descopăr oamintire sau o rugină de armă; de aş fi gra-matic, aş călători pe toate malurile româ-neşti şi aş culege limba. Am agiuns departe-departe şi nu prea departe, cum zice cânti-cul. Suntem în minutul vajnic unde trebuiesă facem chipul trecutului... Câţi[va] ani sămai treacă, şi hainele, limba, obiceiurilesocietăţii vechi de ieri se vor cufunda. Cumvom fabrica atunce drama sau elegia trecu -tului? Cu ce vom tălmăci istoria dacă nucunoaş tem sufletul mortului?... Ce va puteafi propăşi rea dacă nu vom şti de unde a por-nit? Ce mângâiere putem simţi noi, ostaşiipropăşirei, dacă nu ştim mărirea luptei?...Ce soi de părinţi vom fi dacă lepădăm toată

moştenirea părintească?...”Văzând şi alte cugetări risipite în opera

memorialistică (Soveja, Amintiri, Piatra-Teiului, Iaşii şi locuitorii lui la 1840), putemîncheia că Alecu Russo este un ideolog care,sufleteşte, este apropiat de Bălcescu, darprin tradiţionalismul lui temperat face partedin clasa morală şi spirituală a luiKogălniceanu. Vrea şi el propăşirea, dar maitare doreşte ca să nu se piardă, în procesulde evoluţie a societăţii, ceea ce lumea româ-nească (îndeosebi Moldova) a câştigat.Regretă că au dispărut sau sunt pe cale sădispară obiceiurile vechi ale boierilor, petre-cerile şi mesele lor bogate. În Moldova,„astăzi există cinuri, dar boieri nu maisunt”, scrie el într-un rând. Sau: „nimică numai leagă Moldova de astăzi cu trecutul şi,fără trecut, societăţile sunt schiopete; naţiilecare au pierdut şirul obiceiurilor părinteştisunt naţii fără rădăcini, nestatornice”. Cafizionomist, în linia Negruzzi şi Kogălnicea -nu (linia nostalgic-critică, moralizatoare,dar cu blândeţe), cu o imaginaţie a ideilorpoate mai mare şi un sistem de relaţii bazatpe cultura franceză (Rabelais, Molière,Pascal, Buffon, Malherbe, Victor Cousin –sunt scriitorii şi filosofii pe care-i citează

9

Alecu Russo (I)

mai des), Russo face, cu precădere, studiulmoravurilor colective şi portretul a ceea ceel numeşte „chipul trecutului”. Remarcabilesunt paginile despre holeră, un fel de jurnal,în fapt, căci autorul spune că a cunoscutdirect acest flagel, rămânând singurul viudin patruzeci de persoane ce locuiau înaceeaşi casă. O temă veche în literatură.Despre cinstita boleră a scris, mai târziu, şiCreangă. Russo porneşte de la ideea, nu lip-sită de verosimilitate, că „la întâmplări marise arată fizionomia popoarelor şi se poatemăsura puterea sufletească a omenirii”. Cualte vorbe, o molimă grea dezvăluie caracte-rul unei naţii. Credinţa (mă rog, firea, carac-terul) românului este că „de este să fie, tot afi”... şi cu vorba aceasta românul „horăieşteliniştit, măcar să peie lumea”. O propoziţiepe care, peste un secol, o vor întoarce petoate feţele şi filosofii fiinţei, Mircea Vulcă -nescu şi Noica, reprezentanţi ai existenţia-lismului românesc. Russo o notează îngrabă şi o deduce din fatalitatea (dogma)Orien tului şi din filosofia stoică. Aduce însprijin o baladă şi istoria unui maior care,trecând prin holeră, s-a purtat ca un ombrav. Bună, ca pagină epică, este picturaatmosferei de tăcere şi mâhniciune aIaşiului în timpul cumplitei maladii şi con-cluzia că „nenorocirea ne rebotează iarăşipe toţi fraţii”. În oraşul care, cu câteva zileînainte, stăpânea un spirit sărbătoresc, nu seaude acum decât urletul haitelor de câinisălbăticiţi şi cârâitul ciorilor:

„Se auzea numai un vuiet înăduşit, pecare glasul clopotelor de moarte [îl] covâr-şea înfiorător, în toate părţile se întindeaubolnavii cerând agiutor, mame displetitestrângând copiii lor morţi, sţene de deznă-dăjduire, chihote drăceşti prin crâcime şibirturi, mulţi arşi de sete să târâiau pe lafântâni, se culca în glod, mulţi murea, câţivase ducea sănătoşi. Înfricoşat lucru e boalaprin oraşe! Pe toate uliţele, cară plină de tru-puri, cu picioarele, mânile şi capitile în toatepărţile bălăbănind după umbletul nepotri-vit. În zilele liniştite, auzirea morţei de-abieîţi lasă o impresie tristă, dară să vezi cumduce la groapă sute de mii, să vezi oaminităvălindu-se în glod, să simţi că per fami liiîntregi, şi uitându-te împrejuru-ţi să nu mai

întâlneşti un prietin macar sau o cunoştinţă,este peste închipuire de a spune, şi, ce e maide jale, poate că astăzi nici nu ni mai adu-cem aminte de aceste jertfe.”

Creangă îşi scrie Amintiri din copilărie înjurul vârstei de 40 de ani, când se uită înurmă şi-l cuprinde un sentiment de mâhni-ciune. Pe predecesorul său, Alecu Russo,mâhniciunea că timpul trece şi, odată cu el,se duce şi tinereţea, îl cuprinde ceva maidevreme, prin 1855, la 36 de ani. Atunci îşidă seama că din zilele trecute nu rămâne înînchipuire decât un soare de-a pururea cu razestrălucitoare şi un miros de neşters. Şi îlcuprinde sentimentul semnalat mai înaintecare, în limbaj mai nou, se cheamă melanco-lie, căci, notează el, „nimică nu poate fi pen-tru om mai frumos decât trecutul, căci tre-cutul e tinereţa şi tinereţa e fericire!”...Amintiri este, ca şi celebrele Amintiri dincopilărie de peste trei decenii, tot o autofic-ţiune, mai scurtă, cu mai puţine elementeepice şi mai multe comentarii eseistice. Din„multele dulci ochi a tinereţii şi copilăriei”,prozatorul (căci Alecu Russo este, totuşi, înnaraţiunile şi autoficţiunile lui eseistice, unveritabil prozator liric) a ales două întâm-plări de pe valea codrilor Bâcului, de undes-a ivit şi balada Danciului, eroul care zacebolnav sub un păr de nouă ani şi jumătate.O baladă pe care o reproduce fragmentar şio comentează succint pentru a trece la părulcopilăriei sale. Ce urmează se poate bănui.Un poem despre frumuseţea lumii rurale,cu parfum de flori de tei, amurguri fabuloa-se şi poveşti de demult spuse de moşnegimitici. Un peisaj tipic romantic în care găsimmai toate elementele unei rusticităţi miracu-loase, spaţiul predilect al copilăriei în litera-tura secolului al XIX-lea:

„Iată pădurea unde alungam mierle,cireşul sălbatic unde mă băteam cu ţărăna-şii; iată colo, colo în depărtare, în zarea lun-cei, pe deasupra pârlazului, ţiganca cu des-agii, o stahie uscată, prietină cu mama pădu-rei, ce vine să ieie băieţii, umbre ce mă fac sărăsar şi acum, deşi îmi râd încet şi cu iu bire.Cât de dulci sunt amintirile bătăilor deinimă, cât de învăpăioase sărutările tinereţiiînflorite... însă nu desfătează inima, nu des-cânt durerile lumei, nu mângâie de înşelă-

10

Eugen Simion

ciunile vieţii ca dulcele soare a copilăriei,alinit prin depărtare, ca soarele ce se vedeprin o ceaţă subţire. Dar serile satului meu,când luna se rădica asupra părului, şi cum-păna fântânei se părea un cocostârc cu plis-cul întins... ce sări sănine! Într-amurgul seapropia cârdurile, aducând miroasele câm-purilor cu ele, turmele de oi zbierând cu cio-banii fluierând; focurile se aprindea dinain-tea caselor; fumul stuhului se împrăştia învăzduh cu mirosul teilor ce venea de lapădure; moşnegii spunea ele turci şi detatari.”

Apare, aici, printre chipurile trecutului,şi o Măriucă, de 16 ani, „faţă de trandafir şide spumă de lapte, ochi de mură”, tot oMăriucă (dar nu cea a Săvoiului dinAmintirile lui Creangă) şi, evocând-o, auto-rul o pune printre icoanele trecutului, alăturide curţile boiereşti ce s-au ruinat şi de mitu-rile pe care le povestesc bătrânii sub părulmitic, seara... Remarcabilă în acest poem altrecutului este descrierea (evocarea) uneipetreceri ritualice, cu vălmăşagul slugilorboiereşti ameţite de alergătură, cu trăsuri încare stau boierii şi giupânesele lor, cu stol-nici şi bucătărese ce poartă maiestuosmerindele, dulceţurile... O petrecere home-rică în peisaj vechi moldovenesc şi cu cânte-ce jeluitoare. Este natura şi lumea din prozade mai târziu a lui Sadoveanu şi, tot ca înepica lui, aflăm imaginea unei petreceri careeste un fel de sărbătoare a întregului uni-vers rustic. Cheful uriaş începe cu venireatrăsurilor cu cai împodobiţi şi arnăuţi cupistoale la brâu şi ciubucuri încălifate(ascunse în pungi) în mână. Cheful are locîntr-o poiană mare, la poalele munţilor, şifelul în care amestecă sălbăticia cu rafina-mentul desfrâului, moştenit de pe vremeafanarioţilor, este, în descrierea lui Russo,memorabil epic. Iată, întâi, şirul trăsurilor:

„... în a doua, giupâneasa cu vutcile şidulceţile; în alta sofragiul şi ţigănaşul săunedespărţiţi, cu tacâmurile; în alta, stolniculcu vinaţele, cafeaua, pânea şi pelinul mai cuseamă, fără care nu este zi-întâi mai! apoivine bucătariul cu merindele, ş-apoi gloatadin casă, slugele, femeile şi cuconaşii. De seîntâmplă vecini, adunarea nu se mai numă-ră; dru mul se acopere de trăsuri şi de călă-

reţi: strânsura, cu răcnite, chiote şi împuşcă-turi, seamănă o nuntă de cele huioase, pre-cum obicinuia părinţii noştri de toate trepte-le, călăreţii, baloanele cu ficiorii boiereşti laobloane, braşovencele (de care ne-a scutitastăzi Dumnezeu pentru odihna ciolanelornoastre), căruţele şi alaiul agiung într-opoiană mare şi frumoasă, în mijlocul codru-lui, unde iarba-i netedă ca un covor, nudeparte de un izvor rece în care steclescfedeleşele. Mesele se întind: masa boiereas-că, masa giupânesei şi a ficiorilor, masaoamenilor şi masa ţiganilor. Sub poalelecodrului verde se vede un foc urieş, împre-giurul focului muncesc bucătarii; mieiiîntregi se întorc în ţepe de lemn; pârpălaculumple pădurea de miros. Ben chetul începecu glume late; pelinul curge prin pahare,după pelin, vutca, fala gospodăriilor! vut case taie cu cuţitul! vutca se schimbă cu vişi-napul; vinul şi lăutarii întart boierii, pahare-le se umplu des, fesurile zbor în văzduh.Sunt manele dulci, sunt manèle mângâioa-se, sunt manèle dure roase ce rup inimile:bătrânii înclin, tineritul bea în papuciicucoanelor şi se sărută cu lăutarii, iar cucoa-nele, cu ochii înecaţi în amor, cântă versurifrumoase, de se răsun codrii, şi se trezescpăunaşii. Pe marginele poienii, arnăuţii daudin puste şi din pistoale, slugele huesc caroii rătăciţi, surugiii se îmbată. Porneala-i oamestecătură nespusă: de-abie prin mijloculnopţii mai încep iarăşi a cânta privighitoa-rele spăriete de huet şi de glasul lăutarilor!...Am văzut multe zile-întâi de mai de atunci,în Iaşi şi la ţară, dar nu seamănă că zi-întâi amea; în loc de veselie am simţit dor şi amă-răciune!”

După înfăţişarea acestui paradis pierdut(paradisul vechilor obiceiuri, cu petrecericâmpeneşti ca acelea de mai sus şi alte icoa-ne şi alte chipuri ale trecutului), Russo mutăochirea spre altă epocă a Moldovei. Epoca încare copiii moldovenilor iau drumulApusului. Ocazie pentru autor să atace, dinnou, tema străinătăţii şi, deci, a moderniză-rii. Începe, aşadar, să se juluiască în stilul luiBeldiman şi să vorbească el, om învăţat,inteligent, înzestrat cu ironie, de jalnica tra-godie a Moldovei şi de dorul de patria des-crisă mai înainte. Vituperează „era grecilor”

11

Alecu Russo (I)

(epoca fanariotă) şi-i critică pe englezii şifrancezii care s-au turcit:

„Inglezii îşi pun turbanuri, fesuri pestecoifuri, mătănii la gât şi huesc de trezăscmorţii, vechii cruciaţi... Franţujii stau subtarme şi subt uniforme, nemişcaţi si liniştiţica liniştea turcească.”

De aici, adică odată cu ceea ce autorulnumeşte epoha căderii, naraţiunea subiectivăa lui Russo îşi pierde caracterul epic şi devi-ne o cronică a istoriei Moldovei, mai ales anenorocirilor ei. „Alt taraf, altă constituţie”,zice el cu umor, socotind, judecând schim-bările dese şi haotice. Este învolburat, citea-ză din hrisoave şi cronici de familie. Cândajunge la 1821, spiritul lui rămâne sceptic înfaţa promisiunilor de schimbare. Alt taraf,altă constituţie, aceleaşi moravuri:

„Suntem fiii oamenilor de la 1821, ştimce e dar duhul acelor concesii şi înţălegemlogica horţişă, ce şovăieşte între mărturisi-rea dreaptă a adevărului şi a cugetului şiîntre sofisme. Aşadar boierii pribegi începu-ră a cumpăni, a socoti şi prinde la inimă;con stituţii şi proiecte plouă, curieri trierăţara, Ţarigradul şi Petersburgul mai cuseamă, Fanarul e în picioare, mezatul opi-niilor şi a sufletelor se începe. Toate proiec-tele seamănă unele cu altele în principiuri,şi toate sunt într-o conglăsuire: «a restrângeputerea ocârmuirei, a pune ţara subt epitro-pia boieriei». Fiecare taraf îşi face o constitu-ţie.”

Mai interesat, în această serie memoria-listică este jurnalul Soveja, descoperit şi tipă-rit după dispariţia autorului. Russo a fostarestat, cum am notat deja, sub învinuireade instigaţie împotriva ocârmuirii, în 1846.Jurnalul este legat de acest incident şi estescris tot atunci, din moment ce marcheazădatele. Începe la 4 martie (1846). Nu-i pro-priu-zis un jurnal intim, lipsindu-i multe ele-mente ale genului. Este mai degrabă un jur-nal-memorial, într-un stil ce se foloseşte înepocă. Memorialul lui Alecu Russo cuprin-de mai puţine fapte de existenţă şi maimulte cugetări, descrieri, întâmplări, obiec-tive, portrete, istorii vechi, referinţe cultura-le... La 4 martie diaristul-memorialist se aflădeja în închisoare, ca „jertfă politică” şi,dacă nu i-ar lipsi cărţile şi nu i-ar fi urât, ar

fi mulţumit: „apoi, zău, nu ştiu de n-aş fiaici tot aşa de bine ca şi la Iaşi”. Trage latutun, ca patru turci, şi cugetă la moarte şinimicire. Fură un petic de hârtie de la temni-cer (un om înţelegător, bun povestitor, înfine, un temnicer care este o mângâiere pen-tru prizonier, ne spune chiar prizonierulcare se apucă să noteze peripeţiile sale). Odeschidere diaristică potrivită mai degrabăîntr-un roman: naratorul-erou, aflat îndetenţie, se întoarce în trecut şi începe săreconstituie istoria evenimentelor. Numaică naratorul-erou al lui Alecu Russo (adicăautorul de pe copertă) are darul cugetării şi,înainte de a descrie faptele de existenţă,vrea să noteze ceva despre „boala condeiu-lui”, adică boala literaturii, în care a căzut şiel. Pretext de a divaga pe această temă care,în limbaj mai direct şi mai apropiat de noi,se exprimă printr-o interogaţie: de ce scriem?O întrebare pe care şi-o pun toţi diariştii dinlume. Iată justificarea pe care o aduce (cuoarecare umor şi tăgăduinţă) prizonierul dela Soveja:

„Nu ştiu ce pornire împinge în veci peom către păsul său... oare este aceasta sprea-şi aduce sieşi mângâieri? – Nu-mi vine acrede... Fi-va dar spre a-şi atrage luarea-aminte a celorlalţi şi a-i îndemna să te bageîn seamă, să-ţi prindă mila sau să te laude?...Pare c-aş crede aceasta mai bine, mai alescând mă gândesc la dramul de zădărnicie şide trufie ce zace-n fundul inimei oricăruiom şi mai cu seamă a oamenilor carii, sprerău sau bine, sunt căzuţi la boala condeiu-lui... De aceea nu pot crede că cei de seamamea au scris vreodată întâmplările lor fărăde un interes cu totul personal. Nu voi însăsă aduc pilde politice... de vreme ce ar fi derâs a amesteca politica într-o treabă caaceasta; apoi cine voieşte însă să cunoascăpricinile, îm prejurările şi urmările unorasemenè [pilde] n-are decât a citi cele ce s-au petrecut cu Mirabeau şi vor cunoaştedintr-acelea, toate părerile mele în asemenèmaterie”, şi, după ce lămureşte (este un felde a spune) mângâierea lui în această împre-jurare, promite să prezinte lucrurile „de lacăpătâiul lor”. Căpătâiul este, ştim deja,Jicnicerul Vadră. Chemat la agie, dramatur-gul este vesel ca o ciocârlie şi primeşte în

12

Eugen Simion

linişte sfaturile unui prieten: „fii cumintefără d-a te înjosi; fii ţeapăn şi nu zvăpăiat”.Este un fel de cod, prescurtat, al celui ceurmează a fi anchetat. Dramaturgul stă devorbă cu ministrul de resort şi de la acestaaflă că aceia ce l-au pârât sunt actori carejoacă în piesă. Autorităţile, complice, vor să-l scape de năpastă, însă vodă vrea să deao pildă cu el, aşa că, după aceste întâlniri,mângâieri, cadouri (aga îi dă o blană, minis-trul o căciulă, galoşi, un ciubuc şi tutun),îmbrăţişări, dramaturgul iese „prizonier destat”. În tindă, cine îl salută? Bineînţeles,actorii care îl turnaseră ocârmuirii...Diaristul, pus acum la popreală, noteazătotul cu umor trist. Începe călătoria prizo-nierului, într-o căruţă, pe o grămadă de fân,însoţit de doi cazaci călări. Şi ce face un pri-zonier-călător? Observă şi cugetă. Mai alescugetă. Ajuns la prima poştă, este cercetatde un căpitănaş indiscret şi, ca să scape de el,prizonierul zice că-i surd. Este atent la suru-giul lui şi promite să scrie într-o zi fiziologiasurugiului şi chiar să-l pună într-o piesă deteatru. Se răzgândeşte repede: „calea [tea-trului] este plină de spini”. Se uită la locuri-le prin care trece şi ce vede nu-i place:numai pustietăţi, „tot câmpii întunecate decrivăţ”. La Bârlad înghite un păhăruş derachiu, la Tecuci găseşte covrigi ispititori. LaFocşani plouă şi prizonierul, care-i om delume, simpatic şi sociabil, se adapteazărepede circumstanţelor şi ascultă o povestecu tâlhari celebri şi cu un turc zdrobit în sco-cul morii. Russo ştie să povestească şi, rela-tând-o acum, osânditul politic din jurnalulsău se înviorează.

Îi plac, este limpede, asemenea istorii,deşi mai la îndemână, în literatura lui, seaflă meditaţia (eseul) şi poemul. În Vranceamai ascultă o istorie teribilă şi, la 2 martie,primeşte vizita unui egumen călare şi cu opipă nemţească în gură. Ispravnicul, omsimpatic şi el, ca toţi de până acum, îi citeşteopisul domnesc în care, printre altele, se sti-pulează că răzvrătitul Alecu Russo „să seprivegheze zi şi noapte de către doi gens-d’armis destoinici şi nemitarnici; să se ţie lacea mai aspră opreală, fără a i se da de scrissau a priimi el scrisori, şi a se aşeza pe hranăde fasole şi pe canon de rugăciuni, spre a-şi

veni la pocăinţă şi la ispăşenia păcatelor...”Ajuns la acest punct al istoriei, memorialulîncepe să devină jurnal intim, adică autorulnotează evenimentele pe măsură ce le tră-ieşte. Bineînţeles, această sincronizare esterelativă. Diaristul primeşte un volum deThéophile Gautier şi este mulţumit. Găseşteîn el o propoziţie care-l pune pe gânduri:„un convent est un monde”, pe care ocomentează în felul său tăgăduitor: „cândeşti exilat, chiar raiul ţi-ar părea iad”.Părintele Acati, egumenul, paznicul său,bun povestaş, îi ţine de urât şi-i spune istoriide demult. Este bolnav şi primeşte vizitaunui untrofiţer, a unui vameş ciung şi a treigraţii pe care diaristul le fixează în portretecaricaturale: „una e o mătuşă groasă, ce secrede încă tânără şi face nazuri; are în creş -tet un pieptene, deşi e cu părul zburlit;poartă rochie neagră, care a fost de mătase,şi un şal, iar negru.” Cealaltă e munteancă;nu-i slută, dar e sulimenită şi înzorzonată şitârăşte după sine o manteluţă ce pare a fifost de drap-de-dame. A treia, îmbrăcată custraie jumătate vechi şi jumă tate nouă, înfă-ţişează curat chipul acelei frumoase şiputernice denumiri româneşti ce aseamănăpe femeia slută cu ciuma... Ele vorbesc multdespre locurile de pe aici şi se plâng că nu potgăsi slugi. În fine, deţinutul merge la slujbăla biserică, ascultă cântece religioase şi citeş-te cărţi bisericeşti. La 4 aprilie primeşte şti-rea eliberării sale. Amână plecarea pe adoua zi. Semn că, totuşi, nu i-a fost aşa deurât. E săptămâna mare şi biserica săracă,despuiată, este plină de lume... Diaristulpare a ieşi din detenţie luminat, la rândullui, cu sentimentul că cei care au umplutbiserica luminată de câteva lumânărele,„sunt cu credinţă adevărată”...

Soveja este, dar, jurnal-memorial al unuirăzvrătit romantic care, în detenţie, nu-şipierde umorul şi nici simţul de observaţie. Îiplace să facă portrete şi să reproducă istoriiauzite. Din afara jurnalului ştim că, fiindaici, în surghiun, Russo a auzit Mioriţa, anotat-o şi i-a făcut-o cadou lui Alecsandri cas-o cizeleze. Descoperire uriaşă. Evenimentistoric în poezia românească. De ar fi făcutnumai acest lucru, Alecu Russo ar fi meritatsă intre în istoria literaturii.

13

Alecu Russo (I)

Le concept Europe pour les politiciens, lespolitologues et tes économistes n’est pas lemême au regard sceptique et fataliste dupetit monde culturel. J’appartiens à cesecond groupe et je ne perle ici que de cepoint de vue étroit, même si j’ai quelquesidées simples de citoyen. C’est ainsi que jesuis un partisan obstiné d’une Europe unie,véritablement unie et non pas un rassem-blement d’intérêts nationaux égoïstesmanœuvres par les lobbies, sans gouverne-ment central établissant une politique com-mune, sans force année commune. Unevéritable union peut maintenir l’entente,par exemple entre une Californie et unAlabama pourtant très dissemblables.Maintes contradictions sont plus difficiles àrésoudre qu’entre le rouge et le vert. Sans

contester le droit des peuples à disposerd’eux-mêmes, je ne sais pas quoi penser del’indépendance souhaitée par des commu-nautés qui veulent devenir des états laCatalogne, l’Ecosse, la Flandre et même (nerions pas trop) la Corse, le vois 28 et bientôt130 Europes, alors que je voudrais n’en voirqu’une seule, en naïf utopiste qui rêve d’unespace de solidarité où chacun contribueraitselon ses moyens. Ce ne sont pas tant desdivisions politiques de droite ou de gauchequi nous séparent mata des pressions exté-rieures d’ordre économique. L’essayisteTzvetan Todorov y voyait récemment unproblème plus général «L’économie s’affran-chit de toute dépendance par rapport aupolitique, elle tend attente à mettre ce der-nier à son service. Le terme de démocratie se

14

A gândiEuropa

Serge FAUCHEREAU

Deux Europes ou plus?

Opinia intervenientului este că nu politica de stânga sau de dreapta separă Europa, ci presiunilede ordin economic care vin din exterior. Reamintind o idee a eseistului Tzvetan Todorov, S. Fauchereau consideră că nu există democraţie, pentru că nu poporul deţine puterea, ci multina-ţionalele sau grupuri de putere (lobbies). Nu faptul că suntem atei sau credincioşi ne aduce în con-flict, ci fanatismele sunt cele cu adevărat periculoase şi împotriva lor trebuie luptat.Cuvinte-cheie: grupuri de putere, Tzvetan Todorov, presiuni economice, fanatismul religios,

absenţa democraţiei.

According to the speaker’s opinion, it is not the leftist or rightist politics wich is dividing theEurope, but the economic pressures coming from abroad. Remebering an idea Tzvetan Todorov theessayist, S. Fauchereau believes that there is no democracy, because it is not the people who is detai-ning the power, but the multinational societies or lobbies. It is not the fact that we are atheists orchristians that brings us into conflict, but the fanaticism are really dangerous and we must be fightagainst them.Keywords: lobbies, Tzvetan Todorov, economic pressures, religious fanaticism, democracy

absence.

Abstract

Serge FAUCHEREAU – Scriitor, critic literar (Franţa), e-mail: josette.rasle@laposte.fr.

vide de son sens, ce n’est plus le peuple quidétient le pouvoir, mais les multinationales,ce qui, en fin de compte, revient à dire quequelques individus, puissants car riches,décident du destin des peuples. » (Le Monde,9 mai 2014).

La puissance économique entraîne lapuissance culturelle et linguistique. Dupoint de vue de la culture, une division exis-te entre les gouvernements qui ont l’envieou le pouvoir de promouvoir leur patrimoi-ne artistique et littéraire (le pouvoir édito-rial, les expositions, le cinema, etc.) et lesgouvernements trop pauvres ou qui n’yvoient aucun intérêt. La proximité ou l’éloi-gnement géographiques n’entrent guère enligne de compte puisque notre Europe del’Union Européenne est plus proche desdeux Amériques que de la Russie et plusproche de l’Afrique du Sud que de l’Esto -nie, notre partenaire et alliée dont nousignorons finalement la culture et l’histoire,Ces disparités multiplieraient beaucoup lespossibilités d’une double culture. Mais soit:acceptons de respecter le cadre de cette dis-cussion et restons entre nous, à 28 ou 30.

S’il y a une division, elle ne vient pasd’une séparation en deux groupes poli-tiques, séquelle de la Guerre froide. Ce cli-vage est artificiel et circonstanciel. Serions-nous aujourd’hui à l’époque d’une guerretiède qui concernerait aussi la culture ?Contre qui ? Contre des conquérants impé-rialistes ? Contre des pays puissants d’Asie,du Moyen Orient ou d’Amérique ? Quoiqu’il en soit, la guerre tiède d’aujourd’huin’empêche ni le commerce ni la circulationdes capitaux. En revanche, elle gêne beau-coup les échanges culturels, qui ne sontjamais la priorité d’un gouvernement, on leconçoit.

Vous vous interrogez sur le facteur reli-gieux en Europe. Soit, mais il faut faire sem-blant d’oublier les religions islamiques etjudaïques répandues dans beaucoup de nospays et qui ne sont pas qu’une séquelle ducolonialisme ou des guerres. Pour prendreun exemple au sein des 28, je ne vois pasque le catholicisme de la Lituanie crée unproblème avec sa voisine luthérienne, laLettonie – en revanche il y a éventuellementmésentente avec son autre voisine, la

15

Deux Europes ou plus?

Pologne aussi catholique qu’elle-même.Sauf quand on a affaire à des fanatiques, lapolitique et l’économie savent s’entendreavec les religions, comme au temps où lecardinal de Richelieu s’alliait avec le protes-tant Gustave Adolphe de Suède.

En Europe aujourd’hui, la religion oul’absence de religion ne constituent pas unfacteur de division discriminatoire. Lesdivers croyants et les mécréants vivent par-faitement ensemble si le respect est réci-proque. Le danger est dans les fanatismesqui, comme dit Voltaire, « ne tolèrent ni latolérance ni les tolérants ». Le fait quecoexistent différentes religions me paraîtplutôt un facteur de cohérence si tous,croyants ou non, ont des mêmes valeurs defraternité.

En continuant d’énoncer des banalités,j’insisterai encore sur ceci : Tout en préser-vant d’heureuses colorations nationalesdans chaque culture, les valeurs fondamen-tales sont les mêmes dans l’ensemble plusgénéral du monde européen, qu’on soitPortugais ou Serbe, Chilien ou Finlandais –sauf à être perverties par quelque idéologiedictatoriale. Les divisions ou, plus exacte-ment, la communication insuffisante entreles uns et les autres relèvent d’un manquede curiosité et d’éducation trop répandu etnon moins, du pouvoir économique et poli-tique évoqué plus tôt. Culturellement, il n’ya qu’une seule Europe.

En somme, s’il y a deux Europes, cela neme paraît pas dans la culture (la cultureeuropéenne est aussi cohérente et diversi-fiée qu’une autre) mais dans un écart gran-dissant en son sein entre les riches et lespauvres qui, généralement ont peu accès àl’éducation et à la culture ; et ceci dans tousles pays – la richesse et la pauvreté étantévidemment relatives ici ou là.

S’il y a deux Europes, la division estentre deux systèmes : d’une part, les valeursdémocratiques de solidarité et de tolérance ;et d’autre part, les valeurs de dangereuxmaniaques impérialistes ou théocratiquesqui veulent imposer des modèles brutaux,asservir l’art, emprisonner les idées, assassi-ner réellement ou symboliquement qui-conque n’adopte Pas leurs opinions, leurscroyances et leurs coutumes. Ce dangerexiste, même en Europe.

Serge Fauchereau

16

17

Cine este omul Cosmin Borza? Ce vânt v-apurtat în lumea literelor?

Cosmin Borza: Un om timid, introvertit,inhibat, prudent, discret şi lista adjectivelorar putea continua cu ce sinonime parţialedoriţi dumneavoastră. Un timid care a învă-ţat – zilnic şi, uneori, de mai multe ori într-o zi, că elev conştiincios a fost întotdeauna –să-şi trateze neajunsurile. Inclusiv faptul cărăspund întrebării dumneavoastră despreomul care cred că sunt este, pentru mine, oprobă a reuşitei acestei îndelungate autoe-ducări. Tot timiditatea a fost şi „vântul” carem-a purtat în lumea literelor. În anii de gim-naziu şi, mai ales, în cei de liceu, cititul şiscrisul (oricât de naiv) despre cărţi (în spe-

cial despre cele care nu-mi plăceau) mă aju-tau să-mi construiesc o anumită stimă desine. Rescriam obsesiv şi, câteodată, cu oîncrâncenare de care mă ruşinez astăzi toatecomentariile dictate de profesoara de româ-nă până deveneau cu totul „ale mele”. Dupăo vreme, eseistica sau critica literară mi s-apărut cel puţin la fel de fascinantă ca proza,poezia, dramaturgia. Apoi, a existat unexcepţional profesor de limba şi literaturaromână, care a predat o viaţă la liceul dinoraşul meu natal, Ineu (jud. Arad). Culturaşi inteligenţa dumnealui, subtilitatea inter-pretărilor propuse, interesul autentic pen-tru a dialoga cu improvizaţiile mele analiti-ce, m-au făcut ca, în momentul în care mi-aspus „du-te la Litere, în Cluj”, să nu ezit

Interviu

Florian Saiu în dialog cu Cosmin Borza„Mi-aş dori ca profesorii să fie

mult mai implicaţi social, mult maiconştienţi de însemnătatea lor,

de drepturile lor şi mult mai activiîn apărarea lor”

Dialogul cu Cosmin Borza, profesor şi cercetător la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară„Sextil Puşcariu” din Cluj-Napoca, este, fără îndoială, o demnă reverenţă în faţa educaţiei şi a cul-turii româneşti. Dar nu pentru că reperele acestui interviu dezvelesc până la os deficienţele socie-tăţii noastre, ci pentru că, „scos la tablă”, tânărul dascăl Cosmin Borza te copleşeşte prin sinceri-tatea cu care-şi deschide inima.Cuvinte-cheie: profesor, educaţie, politică, bani, Marin Sorescu, România, Europa, Occident,

poezie, literatură, cultură.

The dialogue with Cosmin Borza, professor and researcher at the Institute of Linguistics andLiterary History „Sextil Puşcariu” in Cluj-Napoca, is undoubtedly, a stately reverence to theRomanian education and culture. Not only due to the fact that the terms of reference, in this inter-view, lay bare the deficiencies in our society, but because „put on blackboard” the young teacherCosmin Borza overwhelms you with the sincerity he opens his heart with.Keywords: teacher, education, politics, money, Marin Sorescu, Romania, Europe, Occident, poet-

ry, literature, culture.

Abstract

Cosmin BORZA, cercetător la Institutul de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu” din Cluj-Napoca,e-mail: cosmi_borza@yahoo.com

Florian SAIU, jurnalist, e-mail: florian.saiu@gmail.com

vreo clipă. Bineînţeles, „vântul” ar fi rămaso adiere fără consecinţe dacă nu aş fi avutnorocul să primesc sprijinul părinţilor/buni-cilor, oameni cu venituri modeste, care s-ausacrificat (nu e un termen deloc exagerat!)pentru ca eu să pot studia în Cluj-Napoca.

Aţi fost profesor, o meserie prea puţin respec-tată la noi. V-aţi simţit vreodată umilit, frus-trat, pe punctul de a abandona acest drum?

Am predat aproape 10 ani (în învăţă-mântul preuniversitar şi, în paralel sau întimpul studiilor doctorale, ca seminarist orica lector asociat). Nu mai sunt profesor deanul trecut, dar nu din cauza umilinţelor şifrustrărilor care, în România, intră în „fişapostului”, ci fiindcă mi s-a oferit oportunita-tea de a deveni cercetător la Institutul deLingvistică şi Istorie Literară „SextilPuşcariu” din Cluj-Napoca (slujbă la carevisam imediat după absolvirea facultăţii).Încă sunt nostalgic după măcar trei sferturidintre anii în care am activat în învăţământ.Nu cred că există altă profesie (pentru unfilolog) în care rolul social să fie atât de mar-

cant, în care rezultatele muncii depuse să sevădească la fel de intens, în care acumulări-le intelectuale să poată fi împărtăşite cu lafel de mult rost. Fireşte, nu trebuie ignoratun foarte mare dezavantaj: pentru cine sededică acestei meserii cronofage (care, înplus, implică – pentru a garanta supravie-ţuirea financiară – predarea de meditaţiidupă ore), timpul dedicat lecturii „extracur-riculare” se reduce substanţial, iar cel pen-tru scris tinde spre zero. Tocmai de aceea,nu cunosc o injurie mai grotescă adusă pro-fesorilor (de română) decât acuza (răcnităde un fost preşedinte al ţării) că ar muncidoar trei-patru ore pe zi.

Ce condiţii ar trebui să fie îndeplinite pentruca profesorul român să aibă o existenţă liniş-tită, decentă?

Normalitatea, decenţa, egalitatea deşanse în sistemul românesc de învăţământdepind de îndeplinirea a două condiţiiabsolut fireşti: respectarea legii (în vigoare)care prevede alocarea a 6% din PIB pentrufinanţarea educaţiei, respectiv crearea unei

18

Cosmin Borza

conştiinţe/identităţi profesionale substan-ţiale (inclusiv prin susţinerea unor sindicateputernice şi cu adevărat reprezentative)care să contrabalanseze discreditările con-stante la care profesorii sunt supuşi. Cum seva fi înţeles, ambele condiţii sunt dependen-te nu atât de contextele politice, cât de cre-dinţa cadrelor didactice în demnitatea pro-priei profesii. Mi-aş dori ca profesorii să fiemult mai implicaţi social, mult mai con-ştienţi de însemnătatea lor, de drepturile lorşi mult mai activi în apărarea lor. Am maiscris-o undeva: mi se pare inacceptabil caun fost premier, care a girat tăieri salarialeumilitoare, care ar fi trebuit să fie declarat –simbolic – persona non grata pentru sistemulromânesc de educaţie, să deschidă festiv (încalitate de primar) anul şcolar şi să fieîntâmpinat cu flori şi aplauze chiar de cei pecare i-a înjosit. Inadmisibil e şi ca profesoriisă accepte pasiv implementarea unor nenu-mărate reforme demagogice, fundamentatepe suspiciunea/manipularea că activitateadidactică actuală este dezastruoasă. A sevedea chiar cel mai recent proiect reformist– „România educată” – care, până acum, afacilitat doar devierea mai multor fondurispre învăţământul privat (finanţarea „perelev”) şi apariţia unui infantil „statut al ele-vilor”.

Sunt alocaţi suficienţi bani educaţiei? Ceşanse are elevul sărac în această societateaflată într-o veşnică tranziţie? Cum spuneam, legal, sunt alocaţi sufi-

cienţi bani. Doar că legea nu este aplicată deguvernanţi sau, mai precis, nu se poate coa-gula o presiune socială suficient de inten-să/amplă pentru ca „Legea EducaţieiNaţionale”, nr. 1/2011, să aibă efecte reale.Atâta timp cât câştigul salarial mediu netdin învăţământul preuniversitar nu trece de2.000 de lei, eu aş numi „elev sărac” aproa-pe orice copil de profesor. Cât despre eleviifoarte săraci la care cred că se referă întreba-rea dumneavoastră, şansele lor sunt foartescăzute, indiferent cât de pasionaţi, perse-verenţi, inteligenţi s-ar dovedi ei. Alocaţiileşi bursele de stat actuale sunt o glumăproastă, iar acţiunile de mecenat expuse înmass-media creează mai degrabă iluzii şi

doar deturnează atenţia de la problemelereale. Ori de câte ori aud/văd/citesc propa-gandişti ai „statului minimal”, ai „pieţeilibere”, ai reuşitei „prin propriile forţe” etc.,îi trimit în gând în prea multele case undepărinţii nu pot să susţină financiar o navetăde câţiva kilometri a propriilor copii. Ce sămai vorbim de continuarea studiilor înmarile centre universitare.

Examenul pentru ocuparea posturilor dedirectori şcolari a fost şi este viciat de intru-ziunea politicienilor, care, din calitatea demembri ai comisiilor de evaluare, îşi numescfavoriţii în funcţie în detrimentul profesio-niştilor. Ce opinie aveţi despre acest feno-men? Cum ar putea fi el eradicat?În bună măsură (deci, desigur, cu excep-

ţiile fericite de rigoare), lumea funcţionari-lor din minister, a inspectorilor şi a directo-rilor de şcoli constituie un „fenomen” emi-namente politic. L-aş separa răspicat, chiardacă ştiu că nu se poate, de meseria de pro-fesor. Şi înaintea acestui examen (vicios prinînsăşi substanţa probelor de concurs) „favo-riţii” luau adeseori locul profesioniştilor.Acum, mulţi dintre ei au primit o legitimita-te nedreaptă. Înainte, ei erau catalogaţidrept „pile” ale vreunui inspector (de obi-cei, cel general); acum, şi-au „câştigat” titu-latura de directori „prin concurs naţional”.Parcurgând testul-grilă de evaluare a „apti-tudinilor cognitive şi a competenţelormanageriale”, mai că-ţi vine să-i valorizezipe candidaţii care nu au corespuns aşteptă-rilor. Soluţia? Una singură, aceeaşi enunţatăanterior: profesorii autentici să ia atitudine,să se implice, să semnaleze nedreptăţile, săse opună public lor.

Ce credeţi despre „moda” tezelor de doctoratplagiate? Poartă şi profesorii o parte din vinăpentru acest flagel care a sufocat România?„Profesorii” coordonatori poartă cea mai

mare parte din vină. Candidaţi la parveni-tism şi impostură pot fi mulţi, dar – vorbalui Moromete – depinde sub ce denumiresunt cunoscuţi de ceilalţi. Flagelul este multmai extins decât ne-ar plăcea să credem:începe cu îngăduinţa faţă de fraudarea tes-telor/tezelor/examenelor naţionale, conti-

19

Mi-aș dori ca profesorii să fie mult mai implica�i social

nuă cu superficialitatea tratării lucrărilor delicenţă, de dizertaţie, de grad, se desăvâr-şeşte prin oportunismul profesorilor careconlucrează la „fabricile de diplome”.Consecinţele juridice ale plagiatului ar tre-bui să fie aceleaşi ca la orice furt calificat. Cumenţiunea că, de obicei, „profesorul” coor-donator nu e complice, ci unul dintre făp-taşi.

Ce opinie aveţi despre propunerile care vizea-ză reducerea orelor de limba română, de isto-rie, de latină?

În cazul limbii române, nu e doar o pro-punere, ci o decizie. Amputarea istoriei şi alatinei a fost evitată doar pentru că reacţiade opoziţie a Academiei Române şi a maimultor organizaţii profesionale, ba chiar acâtorva inspectori demni/curajoşi, au venitprompt. Cine a decis noul plan-cadru pen-tru gimnaziu este, generic vorbind, acelaşifuncţionar (tehnocrat, „expert” în politicieducaţionale) care a coordonat şi alte falsereforme ale sistemului de învăţământ.Portretul său, în câteva tuşe: a predat unulsau două semestre (dacă a fost la catedrăvreodată), intră în contact cu şcoala doar încontexte formale/oficiale, când simulacrulse dovedeşte deplin, este cel mult alfabeti-zat în materiile pe care le reformează, dar edoctor în ştiinţele educaţiei, s-ar sufocadupă o săptămână în învăţământul real,însă se arată neobosit în a preda altora pro-ceduri şi coduri de bune practici internaţio-nale, plăteşte taxe de înscriere la conferinţedespre educaţie care depăşesc salariul lunaral unui profesor debutant.

Să schimbăm puţin registrul. Ce v-a determi-nat să scrieţi despre Marin Sorescu? Şi de cedespre poezia soresciană şi nu despre proza,eseistica sau dramaturgia autorului „Ionei”?Poetul Marin Sorescu este prezent în manua-lele şcolare, se studiază „obligatoriu”, darpare decupat fără milă din contextul cultu-ral-literar actual. De ce credeţi că se întâmplăacest lucru?

Interesul pentru şi dorinţa de a revizita„cazul” scriitorului canonic Marin Sorescuau apărut încă din primul an în care, în cali-

tate de profesor, am predat literatură pos-tbelică. Ori de câte ori începeam un capitolnou al programei şcolare, mă străduiam săle explic elevilor cât mai convingător de ceun autor sau altul se înscrie în lista foartescurtă (17 nume) a scriitorilor studiaţi obli-gatoriu în liceu: originalitatea şi capacitateacreaţiei de a răsturna orizontul de aşteptareal epocii, „anxietatea influenţei” pe care oproduce opera, anume impactul asupraevoluţiei literaturii naţionale, amploarea şisubtilitatea demersului de cunoaştere alumii, potenţialul artei de a scrutacritic/polemic relaţiile economice, politice,sociale alienante dintr-o etapă istorică, forţade a acumula atât recunoaşterea specialişti-lor, cât şi a publicului larg, multiplicitateasemnificaţiilor care pot fi ataşate creaţiei,durata/rezistenţa/vigoarea în timp a intere-sului critic etc. etc. (v. studiile despre canonsemnate sau coordonate de Harold Bloom,John Guillory, Frank Kermode, E. DeanKolbas, Virgil Nemoianu, Robert Royal,Robert van Halberg). Or, chiar dacă poeziasoresciană cadra (poate chiar mai substan-ţial decât în cazul altor autori clasiciromâni) cu respectivele criterii ale canonici-tăţii/canonizării, a fost uşor să constat că,exceptându-i pe Eugen Simion şi pe IonPop, criticii contemporani fie i-au eludat cuobstinaţie meritele, fie i le-au contestat bru-tal şi ultimativ. Acest paradox al canonicu-lui Sorescu m-a intrigat, i-am recitit cât amputut de profesionist întreaga poezie, pre-cum şi mare parte din dosarul receptării cri-tice adiacent ei. Cu cât cercetarea avansa, cuatât deveneam tot mai convins că am şansasă aduc o contribuţie – oricât de modestă –la restabilirea unei raportări fireşti la litera-tura română din timpul comunismului,raportare denaturată de revizuirile „est-etice” şi postmoderniste de la începutul ani-lor ‘90 (nedrepte, interesate politic şi dezin-teresate de lectura critică propriu-zisă, alecăror efecte derutante sunt sesizabile şiastăzi). Dramaturgia sau proza lui Sorescuau stârnit doar incidental „bătălii canonice”atât de intense, aşa încât – pentru unitateademonstraţiei – am limitat studiul doar lapoezie. La fel ca în cazul materializării

20

Cosmin Borza

dorinţei de a urma „Literele” clujene, trebu-ie neapărat să fac o precizare: interesul pen-tru poezia lui Sorescu rămânea aproapesigur fără consecinţe dacă profesorul IonPop nu ar fi acceptat să-mi coordoneze cer-cetarea doctorală şi nu ar fi intermediatobţinerea unei burse care să facă posibilădezvoltarea ei. Îi mulţumesc şi pe aceastăcale.

„Marin Sorescu. Singur printre canonici” –cum s-a născut acest titlu? Care este poves-tea nefardată a acestei cărţi atât de apreciateîn mediul academic?

Teza de doctorat se intitula „MarinSorescu – feţele tranzitivităţii”. După susţi-nerea publică, în vara lui 2012, am propus-ospre publicare Editurii Art, în cadrul colec-ţiei „Revizitări”, sub titlul aproape cacofo-nic „Marin Sorescu. Canonicul fără canon”,care dădea seama de schimbarea de accen-te/mize critice produsă de rescrierea câtorvacapitole ale tezei. Cartea a apărut abia înnoiembrie 2014 cu titlul menţionat şi dedumneavoastră, care-l parafrazează peacela al volumului de debut al lui Sorescu,„Singur printre poeţi”. Schimbarea s-a pro-dus la insistenţele bunilor mei prieteni AlexGoldiş şi Claudiu Turcuş, cărora li se păreaneinspirat „canonicul fără canon”. Ca deobicei, ei au avut dreptate. Aşadar, de la pri-mele contacte până la publicare au trecutpeste doi ani, perioadă în care m-am intere-sat de două-trei ori de soarta ei editorială.Insistent sigur nu am fost. Redevenisemprofesor (la Colegiul Naţional Pedagogic„Gheorghe Lazăr” din Cluj-Napoca), îmiplăcea tot mai mult să predau, lucram susţi-nut la schiţarea unui proiect postdoctoralmenit să prelungească deschiderile teoreticeale studiului recent încheiat şi – deşi măstrăduiesc să nu fiu mistic – îmi spuneam căaceastă carte „o avea timpul ei”.

Care sunt, în opinia dumneavoastră, diferen-ţele dintre poezia adolescentină soresciană şicea de maturitate târzie? Dar între Sorescuînainte de 1989 şi cel de după 1989?

Timid incurabil, Marin Sorescu a fost unadolescent întârziat numai în relaţiile socia-

le (de aceea a şi suferit atât de mult după1989, când şi recunoaşterea sa instituţiona-lă, şi animozităţile colegilor de breaslă auatins apogeul). În poezie, el a fost mereu un„matur precoce” care doar a mimat elanuladolescentin. Fără a supralicita importanţaşi valoarea poeziilor scrise în anii deliceu/facultate, se poate afirma că ele dauseama de un spirit creator perfect conştientde presiunea tot mai numeroaselor conven-ţii/simulacre existenţiale şi culturale consa-crate de societatea modernă. Euforia vitalis-tă, candoarea ori entuziasmul redescopeririilumii sau patosul cvasi-romantic pe careunii critici le identifică în versurile sorescie-ne caracterizează mai degrabă înscenărileretorice, în timp ce substanţa poeticii auto-rului „Liliecilor” este, chiar de la început,dependentă de o viziune sceptică asupralumii, care motivează o intensă problemati-zare a limitelor artei ori a apocalipsei uma-nului. Această perspectivă existenţială se vaacutiza neaşteptat de mult după 1989, cândpoetul – agasat şi, uneori, hărţuit de lupteleideologice ale aşa-zisei democraţii româ-neşti – compune versuri din ce în ce maiprotestare, mai programatic satirice, maifăţiş politice, deci tot mai străine de identi-tatea sa autentică.

Ce-a însemnat perioada comunistă pentrucopilul şi adolescentul Cosmin Borza? Ceamintiri legate de „Epoca de Aur” v-aurămas imprimate pe retină?

Copilul de şase ani şi jumătate în decem-brie 1989 avea „retina proaspătă, fărăgunoaie”. Când se transmitea „în direct”Revoluţia, părinţii mi-au spus că e un filmnepotrivit pentru copii şi m-au trimis la cul-care. „Amintirile” legate de „Epoca de Aur”mi-au fost setate în timpul adolescenţeicând discursul anticomunist monopolizasfera publică. Nuanţele/relativizările (maiales dacă veneau din partea bunicilor nos-talgici) mi se păreau atunci probe incrimi-natorii pentru cei care le rostesc. În fapt,eram învăţat că tot, chiar tot, ce ţine decomunism este definitiv corupt, murdărit,compromis. Îmi place să cred că, astăzi, suntcapabil să văd nuanţele.

21

Mi-aș dori ca profesorii să fie mult mai implica�i social

Care sunt, în opinia lui Cosmin Borza, ceimai valoroşi prozatori ai perioadei comunis-te? Dar cei mai reprezentativi poeţi?Propun câte patru nume (să nu fie nici

mult prea simbolicul trei, nici un şir lipsit deorice selecţie). Prozatori: Marin Preda,Nicolae Breban, Ştefan Bănulescu, AugustinBuzura; Poeţi: Nichita Stănescu, MarinSorescu, Mircea Cărtărescu, Ion Mureşan.De ce cred că aceşti scriitori ar fi mai repre-zentativi valoric pentru literatura românăpostbelică decât, să zicem, Petru Dumitriu,D.R. Popescu, Eugen Barbu, George Bălăiţă,Sorin Titel, Radu Petrescu, Gabriela Ada me -şteanu, Mircea Nedelciu, Ştefan Agopian,Ioan Groşan ş.a., respectiv Geo Dumitrescu,Leonid Dimov, Ana Blandiana, VirgilMazilescu, Mircea Ivănescu, Ileana Mălăn -cioiu, Emil Brumaru, Angela Marinescu,Alexandru Muşina ş.a.? Răspunsul e relativuşor de formulat, însă ar trebui însoţit denumeroase delimitări teoretice: cei opt scrii-tori menţionaţi corespund în mai maremăsură criteriilor canonicităţii/canonizării(pe care am încercat să le schiţez într-un răs-puns anterior).

Ce părere aveţi despre literatura noastrăfeminină? Sunt scriitoarele împinse discretspre periferia spaţiului cultural?Cred că „literatura feminină” este un con -

cept critic funcţional atâta timp cât nu setransformă în criteriu de stabilire a valoriiestetice. Subevaluări şi supraaprecieri moti-vate doar de „genul auctorial” au existat me -reu şi, din păcate, pot fi identificate încă des-tule dovezi ale dăinuirii respectivelor exceseinterpretative. De aceea mi se pare salutarstudiul din 2011 al Biancăi Burţa-Cernat,„Fo tografie de grup cu scriitoare uitate:proza feminină interbelică”, în care mecanis-mele de enclavizare a scriitoarelor sunt de -nunţate argumentat, iar analizele critice suntferite de orice discriminări de gen. Acuza cănu dezvoltă o lectură feministă „up to date”constituie cel mai mare elogiu care i se poateaduce unei astfel de cărţi. Aşa-numitul„echilibru de gen” (devenit subiect-fetiş allumii contemporane) nu cred că lipseşte dincâmpul cultural românesc actual. Sau, cineştie, poate că identitatea mea de gen nu-mipermite o evaluare pertinentă...

Ce părere aveţi despre politizarea instituţiilorculturale?

Nu cred că este un fenomen endemic, aşacum lasă impresia polemicile politice cu...tematică aşa-zis culturală, iscate mai ales înpreajma alegerilor. Unele instituţii (cumsunt Academia Română, institutele de cer-cetare de sub egida ei, asociaţiile profesio-nale ale diverselor tipuri de creatori etc.)sunt prea mari/influente pentru a fi afectatesubstanţial de ingerinţele politicului. Altele(fundaţii, organizaţii, centre culturale) sunt,dimpotrivă, prea nişate pentru a constitui omiză reală pentru politicieni. Aşa se explicăşi de ce aceste instituţii culturale sunt subfi-nanţate. Cât despre „cazul” ICR, evoluţia sa– începând cu anul 2005 – arată cu asuprade măsură că promisiunea depolitizării esteun garant al politizării intense. Cei care seipostaziau mai vajnic în repere intelectualeşi morale apolitice au devenit, odată ajunşiîn fruntea ICR, mai politruci decât mulţipoliticieni.

Ce părere aveţi despre scandalurile care ausfâşiat Uniunea Scriitorilor? Mai este acestorganism un garant al obiectivităţii, al cin-stei şi al onoarei?

Vremea părerilor despre UniuneaScriitorilor din România a trecut. Din păca-te, e timpul hotărârilor judecătoreşti. Oriceformă de dialog a fost anulată de atitudineaconducerii USR şi de măsurile de-a dreptulinchizitoriale pe care le-a luat. Uneori, reac-ţiile liderilor USR au fost revoltătoare,alteori – comice, cel mai adesea – demne decompasiune. Singurul aspect pozitiv pe careîl găsesc acestui „scandal” trist este coeziu-nea dovedită de cei mai importanţi repre-zentanţi ai generaţiei „douămiiste”. Oferăsperanţa că USR poate avea un viitor.

Ce cărţi i-au modelat structura emoţionalăomului Cosmin Borza?

Marcante cât o revelaţie au fost mai alesnuvelele/povestirile lui Kafka şi romanelelui Dostoievski, căci le-am citit în vara dedupă primul an de liceu. În clasa a X-a îmipărea că nu mai sunt atât de bâlbâit şi depeltic. Era, desigur, doar o impresie.

22

Cosmin Borza

Ce proiecte macină liniştea criticului CosminBorza?Mi-aş dori să scriu o carte despre proza

românească dintre 1960 şi 1980, adică toc-mai intervalul în care se impune aşa-numi-tul „neomodernism” poetic. Planul era săîncep studiul în această vară. Nu am reuşit.

Se pate trăi decent din scris?Depinde ce fel de „scris”. Pe deloc puţini

scrisul „pe linie” (de partid sau de interespatronal/corporatist) i-a îmbogăţit indecent.Unii câştigă dincolo de decenţă din scrisulaltora şi, când li se solicită o minimă redis-tribuire a profitului către scriitori, văd înjurul lor doar fantome ale comunismului.Există şi scriitori români care trăiesc doardin scris. Dar vieţii lor adjectivul „decent”nu i se poate aplica.

Produsele tipărite – şi mă refer aici în specialla reviste culturale, ziare, periodice – suportădin ce în ce mai greu războiul cu spaţiul virtu -al. Care credeţi că va fi soarta hârtiei scrise?Nu cred că se mai poate vorbi de un răz-

boi între tipar şi spaţiul virtual. Pentrumajoritatea publicaţiilor, trecerea la ediţiielectronice a reprezentat singura formă desupravieţuire. Lupta cea mare va fi dusă deabia de acum înainte şi va viza prote -jarea/păstrarea arhivelor acestui nou tip deproduse culturale. În ultimul an, am citit –pentru diverse proiecte de cercetare – destulde multă presă literară interbelică (inclusivcâteva efemeride ale vremii). Accesul la res-pectivele periodice a fost relativ uşor. Înschimb, lectura „on line” a unor articole dinreviste centrale contemporane ridică ade-seori probleme insurmontabile. Totodată,mi se pare de neimaginat ca formatul elec-tronic să înlocuiască total cărţile tipărite. Numi-ar ajunge o viaţă să mă acomodez cunoile rigori de lectură.

Ce înseamnă Facebook-ul, WhatsApp-ul,LinkedIn-ul pentru intelectualul de astăzi?Cu această întrebare bateţi la porţi închi-

se. Cont de Facebook nu am, fiindcă nu credcă relaxarea şi informarea trebuie să meargămână-n mână cu autopromovarea ori cunarcisismul. Cu LinkedIn mă întâlnesc doarîn emailuri (pe care le şterg mecanic), iar

WhatsApp-ul l-am dezactivat, deoarececon suma prea mult din memoria telefonu-lui.

Care este profilul cultural al României?Pot doar să schiţez un răspuns. România

are un profil cultural prolix, tipic oricăreiţări în care sărăcia atinge cote alarmante:propensiunea pentru fanatism şi intoleran-ţă, nevoia de lideri providenţiali se îmbinăfără mari tensiuni cu fetişizarea culturilordemocratice avansate. De la „Nu ne vindemţara!” s-a putut trece absurd de lin la „Vremo ţară ca afară!”. Ambele tipuri de excese auînceput să fie atenuate, în ultimii ani, pemăsură ce deziluziile tranziţiei de la comu-nism la capitalism au generat o tot maiaccentuată conştientizare a necesităţii fixăriiunor „proiecte de ţară” concrete, particula-re, contextuale, iar nu abstracte, utopice.

Cum credeţi că va influenţa fenomenulmigraţiilor profilul cultural european? Va fiel afectat sau se află deja într-o schimbaresensibilă?Profilul cultural al Europei de Vest sufe-

ră, într-adevăr, modificări substanţiale, iarcauza majoră este constituită de atacurileteroriste (stupefiante prin brutalitatea lor).Ar fi o greşeală să punem semnul egalităţiiîntre acestea şi fenomenul migraţiilor.Procesul din urmă aşază o oglindă revela-toare, deci şi cutremurătoare, în faţa utopii-lor ori idiosincraziilor discursurilor ideolo-gice prin care se legitimează elitele politiceeuropene. Iluzia că Europa Occidentalăpoate rămâne o enclavă a bunăstării, ademocraţiei şi a civilizaţiei are efecte tot mainocive pentru cetăţenii ei.

Sunteţi un om credincios, stimate domn?Şi dacă aş încerca să nu fiu credincios, nu

are cum să-mi iasă. Am crescut în lumea luiSlavici, unde „gura satului” şi vocea preotu-lui se confundă. „Biblia pe înţelesul copii-lor” a fost prima mea carte. Un aşa-zis „codmoral creştin” se activează – nu întotdeaunaîn chip fericit – ori de câte ori mă străduiescsă-mi „cumpănesc” (vorba bunicilor) deci-ziile. Reuşesc, totuşi, să fiu foarte puţin reli-gios. Adică atât cât să nu stârnesc tensiuniinutile în familie.

23

Mi-aș dori ca profesorii să fie mult mai implica�i social

24

Ca orice drum care începe acolo undeîncepe viaţa, şi acesta, dezbătut şi analizatîn acest articol, şi-a respectat matca.Prietenia dintre Adrian Păunescu şi MarinSorescu, tratată ca metaforă paralelă a poe-ziei celui din urmă, în�eleasă ca adevărdublu al unor vieţi care au trăit şi au(ne)murit cu aceeaşi intensitate. Repre -zentând, în mod evident, radiografia unuicaz izolat, acest subiect poate fi, însă, perce-put şi cu caracter global, în încercarea de a-l transpune şi de a-l aplica unui întregigeneraţii sau, mai bine de atât, întregii lumiscriitoriceşti. Se cunoaşte, desigur, faptul căîntre oameni care împart aceeaşi meserie –fie ea tehnică sau creativă – apar, cel maides, invidii şi cuvinte care distrug metafora,dar iată că şansa ajută la descoperirea şiunor altfel de relaţii şi de comuniuni, întrulibertate şi conştiinţă.

Deşi cunoscut ca un excelent critic al vre-murilor sale, atât în poezia parodică publi-cată sau nu, cât şi în viaţa de fiecare zi,Marin Sorescu dovedeşte, în înscrisurilepersonale, o loialitate şi o căldură sufleteas-că pe care nu le mai întâlnim decât în versu-rile sale. Între omul Marin Sorescu şi poetulMarin Sorescu pare a exista, uneori, o grani-ţă atât de subţire, încât devine imposibilădelimitarea în termeni geografici a celordouă fiinţe (sau mai multe?) care împartacelaşi suflet şi acelaşi trup. Alteori, pare căSorescu e cel din vers. Şi că tot un Sorescu ecel din interiorul clepsidrei prieteniei.Despre pluralitatea în existenţă a scriitorilors-au scris, de asmenea, studii specializate şis-au adunat, ani la rândul, mărturii ale criti-cii acreditate şi ale apărării din oficiu.Heteronimia latentă din fiecare dintre noieste, însă, un subiect în curs de conturare şi

Document

Ana-MariaPĂUNESCU

Din dedicaţie în scrisoare,spre poezie. (Şi înapoi)

Ana-Maria PĂUNESCU – doctorand, Academia Română.

Despre prietenia dintre scriitori fie s-au scris prea multe, fie nu s-au scris destule. În aritmetica sen-timentelor şi a poeziei e, practic, acelaşi lucru. Şi, totuşi, din când în când, ora rezumatelor bate spretârziu. În cazul poeţilor Marin Sorescu şi Adrian Păunescu, metafora a trecut, nu numai într-o oca-zie, din vers în dedicaţie. Un drum cu dublu sens şi cu limpezime spirituală reală. Acest drum.Cuvinte-cheie: prietenie, literatură, dedicaţie, adevăr, Adrian Păunescu, Marin Sorescu.

About friendship between writers people wrote either too much, either not enough. In the aritmethicof the feelings and of the poems this means the same thing. But sometimes, from time to time, theclock of the resumes seems to touch the limits of what we call too late. In the case of the two poets,Marin Sorescu and Adrian Paunescu, the metaphory passed, in more than an ocasion, from thelyrics to the dedicatory. A road with double sense and with real spiritual accuracy. This road.

Keywords: friendship, literature, dedicatory, truth, Adrian Păunescu, Marin Sorescu.

Abstract

25

Din dedica�ie în scrisoare, spre poezie. (Și înapoi)

26

Ana-Maria Păunescu

de afirmare, e o lacrimă încă necăzută dinochii noştri, ai acelora care, înainte de toate,îşi afirmă libertatea, în cel mai pur şi con-stant înţeles al său.

Analizată mai mult în sens unic, priete-nia dintre Marin Sorescu şi AdrianPăunescu ar putea deveni, în ani, în zeci deani, un model de relaţie intrapoetică, untipar după care s-ar putea analiza, mai târ-ziu (poate prea târziu), poeziile contextualeşi amănuntele periferice care ar putea ieşi lasuprafaţă ulterior. Dovadă a ataşamentuluilui A. Păunescu faţă de colegii de generaţieeste însăşi lucrarea sa de doctorat, dedicatăcelor trei prieteni şi scriitori şi vecini de ca -lendare, lirice şi convenţionale, Marin So -res cu, Nichita Stănescu şi Ioan Alexandru.

Dovadă a ataşamentului lui MarinSorescu pentru cuvântul în sine, şi nu atâtpentru poezia prelucrată sau dată bunuluide tipar, o reprezintă naturaleţea şi plastici-tatea, aduse majoritar în faţă, chiar şi atuncicând trecea pe curat un salut, pe copertelecărţilor sale recent tipărite. În biblioteca per-sonală a poetului Adrian Păunescu îmbătrâ-nesc, aproape în acelaşi timp cu oamenii,dedicaţiile pe care poetul Marin Sorescu aales să le scrie, să le rescrie, să le şteargă cusetea muntelui de sare şi să le recuprindă într-o existenţială şi eternă ardere inte rio a -ră. Exact cum s-a întâmplat şi cu opera sa.

Pe cartea Setea muntelui de sare, reprezen-tativă pentru dramaturgia pe care a lăsat-omoştenire vremurilor şi oamenilor, MarinSorescu, într-o ultimă lună de iarnă a anului1975, scrie, sub titlul Aceeaşi sete: „LuiAdrian Păunescu, de care mă leagă aceeaşisete şi de a cărui poezii mi-e foame, frăţeşteaceastă plută cu meduze.” Pre fa ţând astfelbinecunoscutele sale opere („Iona”,„Paracliserul ” şi „Matca”), autorul pare areface, într-o singură şi complexă con -strucţie („plută cu meduze”), întregul zbu-cium din „Iona”, spre exemplu.Neutralitatea cu care aruncă în braţele prie-tenului său, scriitor şi el, limpezimea para-doxal încurcată din operele sale dramatur-

gice aduce în prim-planul analizei de astăziluciditatea şi contrastul, ascunse, împreună,parcă, în acelaşi colţ de suflet oltenesc.Interesant este şi faptul că Sorescu a ales sădea un titlu acestei dedicaţii: „Aceeaşi sete”,un titlu care înţelege să compună şi sărecompună în mod evident un sentimentcomun, o sete pe care scriitorul o fură dinpropriul titlu de carte, pentru a o puteaîmpărţi/împărtăşi cu Adrian Păunescu.Afirmarea legământului dintre ei doi se faceîn mod evident şi imposibil de contextuali-zat spre contestare. În plus, în această dedi-caţie iese la suprafaţă şi generozitatea luiMarin Sorescu, care spune, în acelaşi tonpoetic, că îi este foame de poeziile păunescie-ne. La o a doua privire, poate mai atentă, seobservă chiar un pleonasm ideatic, pe planemoţional, pe care Sorescu probabil că îlcomite de dragul momentului şi de dragulmomentelor care formează eternităţi.

Despre obiceiul lui Adrian Păunescu de aîi sărbători în manifestările CenacluluiFlacăra pe cei mai valoroşi reprezentanţi aiceasurilor vremii, vorbeşte însuşi unul din-tre oamenii care au trăit acest sentiment alrecunoaşterii şi al înălţării: Marin Sorescu.Pe cartea Norii, la data de 21 februarie 1976,scriitorul născut în singura zi care apunedin banal în excepţional numai o dată lapatru ani, îi scria lui Păunescu următoareadedicaţie:

„Lui Adrian Păunescu, minunatul care facegestul unic în literatura română, ca un poetcu familia sa (11.000 de entuziaşti) să sărbă-torească un alt poet (singur). Garoafa primităla această emoţionantă întâlnire – poeziei salede mare suflet românesc! La 40 de ani, dar caşi nou, MARIN SORESCU.” 1

Recunoaştem, şi în aceste cuvinte, stilulinconfundabil al paralelor care, parcă, fărăsă ştie, şi în acest caz, deosebit tocmai prinsubiectivism şi convenţional, deschid aceledouă ceruri ale poetului Sorescu, întruchi-pând ambiguu şi, totuşi, limpede un senti-ment real de complicitate, recunoştinţă şi

1 PĂUNESCU, Adrian, Generaţia ’60 • Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru (Teză de docto-rat), Editura Păunescu, 2007; Anexa 6

27

Din dedica�ie în scrisoare, spre poezie. (Și înapoi)

smerenie în faţa marilor gesturi de caractercare marchează, din când în când, nu numaiconştiinţe, ci şi epoci. Cu toate acestea, enecesară sublinierea faptului că, în cinsteanormalităţii fiecărei secunde, în omul MarinSorescu trăieşte aici, înainte de toate, auto-rul Sorescu. Gestul de a fi sărbătorit publicde Adrian Păunescu reprezintă pentru poetnu o alarmare precoce a unei generaţii opri-mate şi nici o faptă frumoasă şi atât, pe carear putea să şi-o treacă în jurnal orice adoles-cent, ci „un gest unic în literatura română”.Lipeşte, prin urmare, propria viaţă de pro-pria semnătură sau, mai exact, respiraţia defiecare secundă a fiecăruia dintre noi cufenomenul rar şi aproape incoerent numitliteratură română. Recunoaştem din stilulsorescian al punerii cuvintelor în scenă şijoaca de-a parantezele, pe care mai ales poe-tul Marin Sorescu a adus-o la rang de meta-foră şi de suspin. Finalul dedicaţiei saleîntruneşte, la o primă şi sceptică vedere,calitatea fizică şi calitatea sprituală, garoafamenţionată reprezentând legătura cu lumeapalpabilă, cu visul întruchipat şi nu ameţitde noaptea din noi înşine, o legătură pe carepare că Marin Sorescu dorea să o păstreze,dacă nu intactă, măcar vie.

Legătura dintre cei doi poeţi, pe careacest text nu încearcă nicidecum să o probe-ze, ci numai să o treacă în prim-planul vre-murilor de astăzi, este cu atât mai emoţio-nantă cu cât avansăm în colecţia de dedica-ţii: „Marelui poet şi prieten Adrian Pău -nescu, posesorul unui minunat pian care vacânta veşnic – cu dragoste.”2, scria MarinSorescu, în 1985, pe volumul său de croniciliterare Uşor cu pianul pe scări. De remarcatdin nou simetria dintre propria operă şigenerozitatea auctorială: Sorescu, pe volu-mul ce poartă acest remarcabil titlu, împru-mută în dedicaţia către Păunescu cel maiimportant element – pianul. Metafora tra-versează, încă o dată, prin anatomii impre-cise, lumea adevărurilor în vers alb, pentrua ajunge în lumea versurilor nerecunoscute,troienite tandru pe o coală curată, în mijlo-cul realităţii şi în amănuntul irealului. Joaca

de-a cuvintele nu se traduce, în prieteniaaceasta soresco-păunesciană, într-o joacă asentimentelor. De-a viaţa şi de-a sentimen-tele nu pare a se juca nimeni, în această non-competiţie a dedicaţiilor personale. „Unuiminunat pian care va cânta veşnic” – greude recunoscut, totuşi, Marin Sorescu (poe-tul), în aceste cuvinte calde, care prefaţeazăla nivel personal, să nu uităm, un volum cri-tic. Iată, aşadar, că, în virtutea eternităţii po -li valente, autorul se mai şi odihneşte, lăsândsentimentele şi poezia cuvintelor simple săia locul complicatelor iţe vascularizate carese întretaie în drumul către capodopere.Interesantă este şi coborârea – sau urcarea?– spre cele scrise de Sorescu despre AdrianPăunescu, în cronica sa, prezentă în volu-mul menţionat, şi intitulată „Gladiator liricşi polemic”:

„Adrian Păunescu vine în poezie cuarmele şi bagajele gladiatorului roman,care se luptă deopotrivă pentru pâine şipentru circ. Pâinea poeziei e adevărulsimplu, care trebuie trăit cu pasiune şispus răspicat; circul – dreptul la joc, laimaginaţie, la vis. Iată de ce versul său seconstituie ca un manifest, un steag furtu-nos, simbol al celor mai arzătoare idei şipasiuni contemporane, ţinut cu amândo-uă mâinile şi ridicat sus cu decizia revo-luţionarului romantic (...). Îmi place maiales modul în care îmbină liricul cupolemicul. Poezia sa este o poezie de ati-tudine, în primul rând: atitudine făţişă.Am putea spune pledoarie – şi în foculdemonstraţiei zăreşti şi colţii şi lacrimile.Când Adrian Păunescu îşi arată colţii, eun autor de pradă: inerţia, vechi apu -cături, îndărătnici şi sfătuitori de ocaziesunt sfâşiaţi în largi hiperbole, făcuţi cumiere şi cu oţet şi puşi pe munţi la uscat,în priveliştea lumii. Dar imediat specta -colul e punctat de o ieşire lirică, la fel degrandioasă. Multe versuri îţi rămân înminte şi farmecul lor e greu de explicat.

Am în faţă noul său volum. Ai zice,uitându-te la titlu: după nietzscheenele„animale bolnave“ ale lui Breban, înapoi

2 Idem, Ibidem.

28

Ana-Maria Păunescu

la Kant. Căci el gândea, parcă, un„Proiect pentru o pace veşnică“. N-aapucat s-o vadă. Oare poate, mai poatePăunescu însănătoşi planeta? Oricum,un Boicil sub formă de versuri nu strică.Sau mai degrabă păunescil: versuriextrase, pesemne, tot din alifia nivea saudin alte alifii, ori din toate alifiile. Dacă teungi cu ele dimineaţa, la gimnastica deproducţie, ţi se iau problemele cu mâna.Aşa şopteşte limba despicată a detracto-rilor, care nu mai cred în vraci şi elixirurimiraculoase.”3

Imposibil de comentat în câteva cuvintecele scrise de Marin Sorescu, pe ton şi încontext oficial. Inepuziabilitatea sa binecu-noscută ia forma criticii, de această dată,îngăduind o colecţie de opinii şi analize lite-rare complicate şi, în acelaşi timp, simpleprin asumare. Curentul vorbelor complicateşi al muzelor care se ascund în spatele vir-gulelor pare a nu-l fi atins pe Sorescu, înaceastă cronică făcută poeziei lui AdrianPăunescu, în volumul pe care ştia că i-l vadărui acestuia din urmă şi pe care atât declar i-l prefaţează, printr-o dedicaţie concisăşi generoasă, în stilul prieteniei celor doi.

Din dedicaţie în scrisoare, spre poezie.Ajungem, cu timiditatea căutătorilor decomori, la scrisoare. În încercarea de a înţe-lege doar, şi nu de a pune întrebări acolounde răspunsurile ne sunt scrise deja, ieseîn drumul cercetării şi al ordonării eveni-mentelor în funcţie de elementaritatea lor, oscrisoare pe care Marin Sorescu i-o trimiteprietenului său Adrian Păunescu, dinAmerica:

„Dragă Adrian,O să te bucuri sau nu, dar am ajuns cu

bine la Iowa City, oraşul cu o mare de stu-denţi, care a clipocit când ne-a înghiţit şi penoi (pe noi, mai greu). Acum suntem peundeva pe down, culegem flori (de May) şi nebatem cu veveriţele care se caţără până lafereastră, pretinzând în fiecare dimineaţă unspărgător de nuci. Dar să nu-ţi mai vorbesccifrat, că oboseşte o lume întreagă.

Adriane dragă, ai lăsat pe aici o dârăluminoasă, mai profundă decât Iowa River,toţi îşi amintesc de tine cu mare simpatie şiaş pronunţa chiar cuvântul dragoste, pe alo-curi. Cum ai făcut?

Îmi place liniştea de aici. Ce e când îţiţiuie o ureche? Fie din cauza Oceanului (na,că eu îi zic Pacific) Atlantic (când eşti deasu-pra şi tot aştepţi să cazi, ţi-e tot una), caremi-a intrat pe o ureche şi mi-a ieşit pe cealal-tă, dar cum se vede o fi rămas suflul primor-dial, fie din cauza procentajului mare de th,îmi tot vâjâie a dreaptă. Când a dreaptă, cânda stângă, surd se spune... Dacă ştiu să cauteu în dicţionar („Vigi, aruncă-mi bibliogra-fia!) deaf, dar nu sunt a deaf person. Oi fi eusurd la altele. Multe atracţii, în toate părţile.(...) Din păcate, am picat şi noi pe o devalori-zare a dolarului, cum numai nouă ni se puteaîntâmpla.Viaţa de cămin o ştii. E bine când aiun cămin al tău. Nimic nu te mai poate dis-trage de la învăţătură. Stai acasă, căminul încamera cealaltă, mergi pe stradă, căminuldupă tine.

Ce noutăţi pe la Bucureşti? Există vreoposibilitate de-a ne abona la „Luceafărul” şi„România literară”? Trimite-mi şi mie volu-mul tău de versuri (şi al Constanţei), vreodouă exemplare. Acum, ca să-ţi spun adevă-rul (care a rămas la fund, ca undelemnul),încă nu m-am desmeticit. Parcă aş fi la mineîn sat, pe vale, după cuiburi de ciori, şi totaştept clipa fericită să mai cresc şi să plec laCraiova. Altădată, totul mi se pare prea com-plicat. Am reclamat la primăria oraşului (anouă) lipsa de troleibuze. Autoturismele îmirepugnă. Fiecare student îşi are autoturismullui – o adevărată porcărie. Când mergi pestradă, te pomeneşti singur pe trotuar, ţi-e şiurât, Doamne, iartă-mă!

Ne-ai pus să ne îmbrăcăm gros şi pe aici eprimăvară. Chiar în momentul acesta, soarelea ieşit dintr-un nor. Ieri a plouat tot timpul,diluându-mi impresiile. Ce voiam să teîntreb: e voie să pescuieşti în fluviu? Dar înmarile lacuri? Dar în oceane (ăle două)? Facesă-mi iau o undiţă? Am văzut chiar în drep-tul hotelului, la malul apei, doi peşti, uite-

3 Ibid.

29

Din dedica�ie în scrisoare, spre poezie. (Și înapoi)

aşa! Îi vedeţi şi voi? În general, Iowa, cum oştii. Ca şi America. Din avion, panoramaNew York-ului e fantastică, noaptea. De josîncă nu am mirosit-o. Călătoriile, la primăva-ră. Ce mai e pe la revistă, prin ţară, prin con-tinent? Din Europa, nu suntem aici decâttrei. Vă dorim la toţi un an nou fericit. Howdo you do? Sau. How are you?

Te îmbrăţişez, Marin, The May Flower,

P.S. Cu engleza nu mai am probleme: amînceput să nu mai înţeleg nimic.”4

În această tulburătoare şi senină scrisoa-re dinspre un capăt de lume spre altul, sepoate extrage, fără precizie neapărat chirur-gicală, o serie complementară de elementecare deţin adevărul despre complexitatealui Marin Sorescu, om şi autor, dar şi desprelipsa ermetismului căutat cu orice scop, ces-ar fi putut ascunde în aceste rânduri de oprofundă şi solidară sinceritate. Se regăsesc,aşadar, în această scriere, multiple situaţiicare îl trădează pe poetul Sorescu. Spreexemplu, „Ce e când îţi ţiuie o ureche?” –acesta ar putea fi, fără îndoială, un începutsorescian de poezie. Dar analiza literarăintră din sfera presupunerii în cea a concre-tului. Şi se tot întoarce către cititor, cu preci-zia unui bumerang. În aceste rânduri, însă,prietenia dintre scriitori ocupă prim-planulpoemului pe care două peniţe compatibile îlpot scrie, uneori fără să ştie.

În scrisoarea lui Marin Sorescu, se ramar-că şi multe alte aspecte. Printre acestea:

Dorul de casă. Condiţia scriitorului carese află în altă ţară decât a lui. O ţară proba-bil mai coerentă. Sau o ţară mai liberă. Şi,totuşi, o altă ţară. O condiţie mai mult saumai puţin privilegiată, pe care MarinSorescu ştia clar cine o putea înţelege, înacel moment. Cineva care a trăit pe propriepiele sentimentul străinătăţii, ca pe un ele-ment nu mereu salvator, cât totdeaunaincompatibil cu simţirea proprie şi cu sim-ptomatologia versului latent. Disperarea luiSorescu de a rămâne în legătură cu familiasa identitară – România –, de a se abona la

publicaţii, de a primi cărţi de acasă, prindeglas într-o caldă şi prietenească formulare,ca de la poet la poet, ca de la oltean aflat înAmerica la oltean întors din America. Iarodată cu intrarea aceasta în cel de-al doileastrat identitar comun al celor doi – Oltenia –, se cuvine să remarcăm fragmentul de odeosebită sensibilitate pe care MarinSorescu îl încredinţează, într-o eternitatebănuită de amândoi, lui Adrian Păunescu:„Acum, ca să-ţi spun adevărul (care a rămasla fund, ca undelemnul), încă nu m-am des-meticit. Parcă aş fi la mine în sat, pe vale,după cuiburi de ciori, şi tot aştept clipa feri-cită să mai cresc şi să plec la Craiova.”Răsună, ca un ecou prelungit peste vârste,această Oltenie a lor, pe care numai trecereade la copilărie la maturitate a putut să o maidepărteze, fie şi numai cu câţiva paşi, deprezentul niciodată surprins la timp, înîntreaga sa estetică şi cinematografie.

Un alt element pe care Marin Sorescu îlpune în valoare, cum o face, de asemenea, şiîn poezia sa, este paratenza. Obişnuieşte, înrândurile prieteneşti şi, aparent, completpersonale pe care i le trimite lui Păunescu,să folosească, aşa cum se întâmplă şi în vers,punerea în paranteză fie a unei metafore,datoare să îndulcească firul cromatic al gân-durilor nerostite, fie a unui adevăr care tre-buie cumva să iasă în evidenţă. Apare aiciacel stil al evidenţierii prin voită şi reparatăomitere, pe care îl recunoaştem şi îl înţele-gem, uneori nu la prima, ci la cea de-a douaamănunţită lectură. De ce rânduri aparentpersonale? Pentru că în corespondenţa din-tre doi scriiori, care au înţeles la (ne)timpcare era condiţia lor şi care ar fi putut fipoziţia lor în istoriile literare ce vor să vină,există posibilitatea conştientizării fiecăreiidei şi a fiecărei ezitări. Şi de aici, din aceas-tă conştientizare, se poate întrezări drumulspre viitoarea poezie. Poezia care, uneori,rămâne nescrisă, ferecată într-o fascinantăbănuială critică.

Marin Sorescu îşi păstrează şi în acestdiscurs informal, sau poate că mai ales înacest tip de discurs, simţul umorului: „Cu

4 Ibid.

engleza nu mai am probleme: am început să numai înţeleg nimic.” Un final imbatabil de scri-soare, care nu face decât să deschidă noilinii de dialog şi de iscuţime intelectuală,linii de care, cu siguranţă, ambii protago-nişti au vrut şi au ştiut să se bucure, până lacapăt.

În cazul prieteniei dintre AdrianPăunescu şi Marin Sorescu, fie şi numai dinaceste câteva exemple, se dovedeşte cămetafora îşi poate croi nestingherită drumulşi dinspre şi spre poezie. Iar viaţa de fiecarezi, în unele situaţii, se aseamănă, cu identi-tar amănunt, cu viaţa de fiecare strofă, învers alb sau rimă încrucişată, a marilor scrii-tori confirmaţi de istoriile literare, aflate aziîn rafturile bibliotecilor.

În acest studiu şi-au făcut locul mai multscrierile pe care Marin Sorescu i le-a adresatmai tânărului său prieten, Adrian Pău -nescu. Intersant de menţionat că AdrianPăunescu a ales, de multe ori, să răspundăgesturilor tandre chiar în versuri, în poemepublicate ulterior, care au, în ziua de astăzi,cu biografiile în minte sau pe hârtie, o cutotul altă însemnătate. Un răspuns la toate

aceste gesturi ale lui Sorescu ar putea fi con-siderată însăşi lucrarea de doctorat a luiAdian Păunescu, lucrare care îi este şi luidedicată şi în care îşi fac loc, printre analizeliterare, cuvinte-mărturie, grupate rigurosîn anexe. Dar aceasta este o altă sferă de dis-cuţie şi de contextualizare. Un alt album dinseria prieteniei dintre scriitori. O altă iţăcare se manifestă, de această dată, nu atât îndedicaţie sau scrisoare. O altă armă de dia-log care ar trebui scoasă, la un moment dat,din teacă, în virtutea cunoaşterii şi creaţiei.

Privind retrospectiv, e uşor de înţeles,însă, cât de aproape se situează vocea scrii-torului din dedicaţiile pe care le face priete-nilor de vocea scriitorului din poemele pecare le oferă tuturor. Un almanah al genero-zităţii, în cazul de faţă, o aliniere fericită aoştilor cuvintelor rostite sau scrijelite în cer-neală la momentul potrivit. Ce e prieteniadintre scriiori? O utopie? Poate. Ce e priete-nia dintre Sorescu şi Păunescu? Un adevărspus la timp, un act de conştiinţă şi curaj,închis între coperte, coperte care adăpos-teau, oricum, cu sublimă responsabilitate,un tezaur înţesat de semne de punctuaţie.

30

Ana-Maria Păunescu

31

Am afirmat şi altădată că Bacovia şi-agăsit în Constantin Călin biograful şi exege-tul ideal. O atestă cu asupra de măsură ceeace criticul şi istoricul literar băcăuan anumit: „Dosarul Bacovia”, compus dindouă masive volume: primul având subtit-lul: Eseuri despre om şi epocă, în cuprinsulcăruia numai notele se întind pe 200 depagini, al doilea fiind, cum precizează auto-rul tot în subtitlu: O descriere a operei.Lectura ambelor opuri, nu doar a celui din-tâi, care este şi nu este o biografie în sensulclasic al termenului, poate duce cu gândul

într-o primă instanţă la o propoziţie a luiJean Paul Sartre: „povestea unei vieţi este ire-mediabil povestea unui eşec”. Cum a fostviaţa lui Bacovia, a fost ea un eşec sau obiruinţă?, cel mai simplu răspuns e că, maiales în cazul poetului „Stanţelor burgheze”,viaţa sa chiar se confundă cu opera. Ele suntla fel de înşelător „banale”. Să nu uităm căînsuşi Călinescu s-a înşelat, receptându-l peBacovia în cheie minoră.

Cartea întâi a Dosarului, o naraţiune cumai multe niveluri şi cu personaje care evo-luează, fireşte, în jurul lui Bacovia, are o

Constantin COROIU

Bacovia, epoca şi opera sa

Constantin COROIU – Scriitor, Iași, e-mail: constantin.coroiu@gmail.com.

La 105 ani de la naşterea lui Bacovia, autorul comentează cele două masive volume, însumândaproape 1500 de pagini, ce compun „Dosarul Bacovia” de Constantin Călin, lucrare pe care o con-sideră cea mai cuprinzătoare privind biografia şi opera marelui poet. Sunt remarcate în mod deose-bit studiul aprofundat al climatului social-politic, cultural, moral în care a trăit şi a scris Bacovia,dar mai ales analiza pluriperspectivistă a universului artistic bacovian văzut în relaţie cu istoriaşi lumea prin care a trecut poetul român cu cea mai spectaculoasă posteritate după Eminescu. Înopinia semnatarului acestei cronici, Bacovia şi bacovianismul şi-au găsit în Constantin Călin celmai devotat şi competent biograf şi exeget.Cuvinte-cheie: dosar, epocă, mahala, provincie, inegalităţi, provincial, provincialism, antipro-

vincial.

One hundred and five years after Bacovia’s birth, the author comments upon the two massive volu-mes, totalizing almost 1500 pages and representing the „Bacovia File” by Constantin Călin, an workthat he considers to be the most comprehensive one with regard to the biography and the work of thegreat poet. The author particularly points out the thorough study of the socio-political, cultural andmoral climate in which Bacovia lived and wrote, but most of all the pluri-perspectivistic analysis ofthe Bacovian artistic universe seen in relation to the history and the world through which theRomanian poet passed with the most spectacular posterity after Eminescu. In the opinion of the aut-hor of this book review, Bacovia and the Bacovianism have found in Constantin Călin the most devo-ted and the most competent biographer and exegete.

Keywords: file, epoch, slum, province, inequalities, provincial, provincialism, anti-provincial.

Abstract

Cronici literare

miză mai ambiţioasă şi mai complexă decâto biografie în înţelesul clasic al termenului.Portret, evocare, document, mărturie inedi-tă, analiză şi chiar psihanaliză, toate concu-ră la refacerea traiectoriei unui destin pefundalul unei istorii frământate. Descriereaurbei lui Bacovia, aşa cum arăta ea la fineleveacului XIX şi în prima jumătate a secolu-lui XX, este făcută cu un remarcabil elanepic. Constantin Călin dezvăluie cu o panăsigură şi inspirată imaginea târgurilor deprovincie din Moldova de odinioară, atmos-fera morală a acestora, culoarea cenuşie apeisajului lor sufletesc. Dar perspectivele,subiectele, temele abordate sunt multiple.

O temă este cea a relaţiilor poetului de laBacău cu epoca, cu vremurile, cu istoria.Constantin Călin conchide la un momentdat: „Oricât ar părea de ciudat, trebuie spuscă schimbarea de regim de la 23 august afost (...) <schimbarea în bine>. Ar fi un abuzsă-i reproşăm (lui Bacovia – n.mea C.C.) că aaderat la acesta şi că i-a rămas fidel”.Bacovia nu fusese – ne reaminteşte criticul –nici demnitar şi filosof „iraţionalist” caBlaga, nici simpatizant al dreptei, ca IonBarbu sau Dan Botta. În consecinţă, „n-aveaproblemele de conştiinţă, reticenţele sautemerile lor. Apropierea de noua putere a fostuna în idee”(subl.mea C.C.). Epoca anterioa-ră fusese una de „inegalităţi şi frustrări”resimţite mai ales de intelectuali, de scrii-tori, de artişti. Dar „nu sinecurile şi ajutoa-rele băneşti l-au determinat pe Bacovia să seapropie de noul regim (de plătit, l-au plătitşi cele anterioare), ci respectul pe care acestaîl arată unor scriitori ca el: ofensaţi, umiliţi,marginalizaţi. De unde mai înainte abia seştia de existenţa sa (trăieşte? e mort?), acumse vede băgat în seamă, chemat la viaţa lite-rară, tratat cu delicateţe (atitudine la careţine mult), ridicat la locul de cinste pe care-l merită, răsplătit, onorat”. La 65 de ani, înoctombrie 1946, dar şi în vara lui 1947, laBacău, este sărbătorit şi premiat. Face parte,pentru prima dată în viaţa lui, dintr-un pre-zidiu prestigios, cel al adunării de alegeri aSocietăţii Scriitorilor Români, la 14 septem-brie 1947. Apoi, în ziua de 14 decembrie1956 este adus „cu o maşină mare, elegantă,comodă” la Casa Scriitorilor din Calea

Victoriei, pentru festivitatea prilejuită deîmplinirea vârstei de 75 de ani. A fost –notează Constantin Călin – „apogeul onoru-rilor de care a beneficiat” ori, cu o altăexpresie – a poetului însuşi – „nunta cugaroafe albe”. Comentariul biografului estejudicios: „În toate aceste manifestări nu-iexclus să fi fost şi o anume manipulare, darnicidecum în formele diabolice pe care(punând între paranteze elanurile, senti-mentele, reacţiile umane spontane) şi leimaginează unii azi”. Evident, Bacovia eraun „martor credibil” în demonstraţia careprivea condiţia scriitorului în regimurileanterioare, „deşi – mărturiseşte autorulDosarului – nu cred că o fac cu perversitate,se folosesc de el ca de un exponat anatomicsau de o planşă de muzeu: <Iată victima!>”.

O altă temă, ce ar putea părea colaterală,dar numai la o privire superficială, este ceaa stării învăţământului în perioada cândBacovia îşi făcea, târâş-grăpiş, studiile gim-naziale şi liceale. Bacovia „prinde” epocafaimoaselor reforme ale lui Spiru Haret,omul căruia i se dechisese perspectiva uneicariere fulminante în Occident, după unstrălucit doctorat în matematică susţinut laParis, dar care s-a întors în ţara sa pentru ao ridica prin învăţătură şi educaţie. Întrealtele, a creat un liceu de nivel european.Constantin Călin evocă „epoca haretistă” –este expresia sa – când Bacovia îşi face stu-diile liceale. Adică epoca întemeierii înRomânia a unei şcoli menite să-i pregăteas-că pe elevi pentru „trebuinţele vieţii com-plecte” şi să formeze buni cetăţeni. Ilustrulom de ştiinţă şi pedagog cerea dascălilor –tocmai în acest scop – să exalte în sufletultinerilor sentimentul naţional, să cultivepatriotismul prin intermediul mituriloristoriei naţionale (atât de terfelite azi de toţifonfii şi găgăuţii, cum i-a numit pentruvecie Eminescu). El, Spiru Haret, europea-nul pur-sânge, matematicianul elogiat deînsuşi Einstein, îi îndemna pe profesori:„Combateţi din toate puterile tendinţele uneişcoale nenorocite, care lucrează pentru a distru-ge în sufletul elevilor orice avânt generos şi oriceîncredere în oameni şi instituţiile lor; – iarbăveninoasă, care paralizează tocmai ceea ce faceputerea şi bucuria tinereţii: credinţa în bine”.

32

Constantin Coroiu

În fine, o temă ce nu putea lipsi din vastalucrare a lui Constantin Călin este cea a pro-vinciei şi provincialiasmului Ideea de pro-vincie este văzută diacronic. Istoricul cultu-rii subliniază că ea „s-a modificat de câtevaori”. Îndeosebi în perspectiva Marii Uniri,când „răspunderile morale şi materiale pecare <centrul>, capitala politică şi culturalăa ţării, le are nu numai faţă de provinciileromâneşti din afara hotarelor, ci şi faţă de<provinciile> aflate în interiorul lor”, dar,cum era firesc, mai ales după 1918. MareaUnire se produce însă „înainte ca probleme-le politice, economice şi sociale (între ele,cea mai gravă aşa numita <cestiune ţără-nească>) să fi fost rezolvate”. Încât, dupăeuforia Marii Uniri – „prind să iasă la ivealăinegalităţile, diferenţele de nivel, sub rapor-tul dezvoltării, între provincii”. Inegalităţileşi diferenţele de dezvoltare economică – nuşi culturală, după opinia mea – aveau să semenţină, uneori să se accentueze. Euforia acontinuat până în 1940.

Din păcate, s-a ratat, cel puţin parţial, ounică şansă pe care nesimţitoarea şi de atâ-tea ori ingrata – cu noi – istorie totuşi ne-ooferise. După unirea Moldovei cu Ţara

Românească, dar mai cu seamă după 1918,se produce o polarizare a energiilor şi resur-selor în capitală. Este cumva modelul fran-cez, preluat mimetic. Conform prostuluiobicei al pământului înfloreşte importul de„forme fără fond”. Ibrăileanu deplângea pebună dreptate faptul că românii mai multau importat. Bucureştiul se cheamă – nu-iaşa? – micul Paris. În linia modelului, şi dinnevoia de sincronizare rapidă, fără o bazăreală, se adoptă un limbaj specific.Constantin Călin observă că „termenul deprovincie (nu de provincii – n.mea C.C.), cumultiplele lui conotaţii, pătrunde masiv înlimbajul presei, literaturii şi criticii”.Conotaţii contraproductive pătrunse înmentalul românilor şi în primul rând albucureştenilor, mulţi dintre ei proaspătmigraţi din... provincie. Aş aminti aici că îndeceniul al patrulea al secolului trecut,G.Călinescu îi ridiculiza pe acei ieşeni, des-tul de numeroşi, mutaţi cu arme şi bagaje laBucureşti, care, ajunşi în capitală, plângeaucu lacrimi de crocodil de dorul Iaşului. Bachiar înfiinţau un fel de club al ieşenilor laBucureşti. Grav este că s-a uitat repede ceeace rostiseră Mihail Kogălniceanu sau

33

Bacovia, epoca și opera sa

A.D.Xenopol despre Unirea de la 1859.Autorul monumentalei „Istoria Românilor”atrăsese atenţia: „Să nu se uite un lucru: dacăunirea s-a făcut, ea s-a datorat în exclusivitateMoldovei şi anume centrului ei, IAŞUL, caresângerează şi astăzi de jertfa făcută pe altarulneamului”.

Poate nu e lipsit de importanţă să notămîn acest context că, la data întemeierii statu-lui naţional unitar român, Bucureştiul aveao populaţie doar cu 25% mai mare decâtIaşul. Aceasta era diferenţa în plan demo-grafic. În alte privinţe, deosebirile erau multmai mari, nu puţine în favoarea Iaşului. Ede domeniul evidenţei că nici nu se putea sănu se trăiască (şi să nu se gândească) pro-vincial într-o ţară „împărţită” în capitală şiprovincie. Ţările europene importante:Anglia, Rusia, Germania, Italia, dar nunumai acestea, au mai multe „capitale”. Ba,în nu puţine, capitala politico-administrati-vă este, economic mai ales, chiar de oimportanţă mai mică faţă de alte centre aleţării: Milano sau Torino faţă de Roma,Münchenul sau Frankfurt-ul faţă de Berlinetc.

Constantin Călin defineşte provincialis-mul ca fiind „o stare neprielnică moderniză-rii” ceea ce se vede „în reacţia oamenilor”,în preocuparea lor pentru lucrurile derizo-rii, în mizele mici, „în complexul de inferio-ritate”, dar şi „în lipsa spiritului critic şiscurtimea memoriei culturale, în degrada-rea <scării de valori>”. Sigur, nu se poategeneraliza, realitatea obligă la o perceperenuanţată. Nu se poate compara o urbe ca,de exemplu, Bacăul, aflat aici în discuţie, cuoraşe – nu-i aşa?1 – din provincie ca Iaşulsau Clujul, unde memoria culturală şi spiri-tul critic s-au dovedit a fi nu o dată multmai puternice – şi mai fecunde – decât încapitală. Ca să nu mai vorbim de sentimen-tul istoricităţii, al identităţii, care în celedouă capitale, ale Moldovei şi Transilvaniei,este mult mai profund decât în sud.Constantin Călin apreciază corect că Bacăul– unde „două treimi din populaţie se ocupăcu negoţul” – nu putea să-l încânte peBacovia, după ce poetul petrecuse nişte anila Bucureşti şi la Iaşi. Dar – scrie criticul –din anumite puncte de vedere, atmosfera

tenebrosului târg din vremea sa pare, totuşi,să-i fi convenit, ba chiar să i se fi potrivit.Oricum, „ca orice sceptic, Bacovia are înţe-lepciunea de a nu protesta împotriva sorţii”.Mai mult – „Această lipsă de pretenţii îltransformă într-un observator cu vederijuste, care, formulate în modul cel mai sim-plu, devin memorabile. Sensul lor e antipro-vincial” (subl.mea C.C.). Profund „antipro-vincială” este, însă, mai înainte de toate,opera sa. Un poet care îşi trăieşte cea maimare parte a vieţii la Bacău –„ pierdut într-o provincie pustie” este mai universal caviziune şi expresie decât chiar un LucianBlaga (pentru a da ca exemplu pe unul din-tre cei trei mari B). E limpede că biografullui Bacovia se află în faţa unei incomparabi-le experienţe de viaţă şi de creaţie, fără com-paraţie în literatura română, precum şi aunei posterităţi spectaculoase. Dacă accep-tăm ceea ce credea Sartre, şi anume că„povestea unei vieţi este iremediabil poves-tea unui eşec”, atunci putem spune căpuţini sunt marii poeţi ai lumii care au con-vertit – ca Bacovia – un eşec existenţial într-o victorie artistică.

Cartea a doua a Dosarului Bacovia cuprin-de nu numai ceea ce criticul numeşte cuexagerată modestie „o descriere a operei”.O descriere întregită de glose şi de un jurnalcare nu e doar un simplu jurnal de lectură.Pe scurt, este vorba de o investigare com-plexă a universului poetic bacovian, de ana-lize şi consideraţii privind domenii multiplela care lirica lui Bacovia trimite. Diversitateaacestora este surprinzătoare, cu atât maimult cu cât: „Bacovia reprezintă cazul unuimare poet fără imaginaţie. În aproape tot cespune, el trece rareori dincolo de propriabiografie, de spaţiile familiare, de mişcărileşi gândurile obişnuite.” Fapt e că analizaoperei bacoviane îi prilejuieşte istoricului şicriticului literar incursiuni şi în alte teritoriidecât cele ale istoriei literare şi culturale.Apropo de istoria literară, aflăm din DosarulBacovia că în intervalul dintre 1899, cânddebutează Bacovia, la „Literatorul”, şi 1916,când îi apare primul volum – Plumb, înRomânia nu erau mai mult de 300 de poeţi.(Astăzi avem mii şi mii, numai în UniuneaScriitorilor sunt, cred, peste 2000). Cât pri-

34

Constantin Coroiu

veşte volumul de debut al poetului „ador-mit pe cărţi într-o provincie pustie”,Constantin Călin observă că titlul acestuias-a dovedit a fi „norocos” şi el „a contribuitla individualizarea unei cariere literare”.Dacă s-ar fi numit Ego, cum intenţionaseBacovia, sau altfel, nu ar fi avut ecoul defi-nitoriu cunoscut. De asemenea, aşezareapoemului omonim în fruntea volumului afost inspirată, căci „deşi nu conţine nimicdoctrinar, a părut, şi unora le mai pare încă,o artă poetică”, ceea ce a influenţat mecanis-mele receptării şi chiar comportamentul luiBacovia. De ce, se întreabă criticul, acestcuvânt „fără rezonanţă, mut şi rece, a avutmomentul său de atracţie şi de elocvenţă?Pentru că definea, scurt, un complex de stăricaracteristice generaţiei de la confluenţasecolelor XIX şi XX: apăsare, oboseală, plic-tiseală etc. Era termenul unui diagnosticmoral...”

Dacă observaţiile şi evocările luiConstantin Călin privind mahalaua ni separ fireşti, căci ea, mahalaua, face parte dingeografia bacoviană, ca şi cele referitoare la„personajul” Bacovia, care „suferă înconti-nuu de proasta întrebuinţare a proprieivieţi”, suntem surprinşi, aş spune cum nuse poate mai profitabil, de amplele conside-raţii ale autorului privind anotimpurile,fauna, flora, tropismele, materiile. Criticulconstată că, deşi Bacovia s-a ocupat cu creş-terea porumbeilor, în lirica sa nu existăporumbei. Domină, în schimb, corbii. Câtpriveşte flora, copacul apare de 17 ori, iararborele de trei. Constantin Călin descrie,precum un botanist, plopul, cu cele douăspecii ale sale – nigra şi pyramidalis, acestadin urmă, care „se înfioară de vânturi nevă-zute”, atingând înălţimea de 40 de metri.Sunt evocate legende despre plop şi foşne-tul lui perpetuu. Extrem de interesant şi derelevant este capitolul consacrat tropisme-lor: Pustiul, Solitudinea, Melancolia (Bacoviasituându-se aici în tradiţia lui Eminescu şi alui Baudelaire), Tăcerea, Angoasa (generată,cum s-a spus de „faptul că nu se poate acţio-na” – Henri Laborit), Plictiseala, Nevroza,Visul, Anarhismul (Bacovia fiind un „anar-hist în domeniul esteticii”, dacă ar fi să dămcrezare mărturisirilor dintr-un interviu luat

de I. Valerian, un gazetar cu reputaţia deintervenţionist în răspunsurile interlocuto-rilor săi), Semnele romanţei (“Generaţia careînclină decisiv spre romanţă e cea junimistă,îndeosebi după 1877, când, în prelungireaeuforiei născute de Războiul deIndependenţă, se infiltrează în suflete obo-seala şi dezamăgirea” ). Nu-mi pot reprimao întrebare: Ce s-o fi infiltrat oare în suflete-le generaţiei postdecembriste, de s-a „încli-nat decisiv“ spre manea?! În fine, materiile:cafeaua, care aşa cum reiese din literaturalui Alecsandri, a lui Costache Negruzzi sauAlecu Russo, în a doua jumătate a secoluluial XIX-lea era înrădăcinată puternic pemeleagurile noastre; ceaiul, considerat lanoi o băutură occidentală, chiar dacă apătruns aici prin Rusia şi se prepara însamovar; parfumul, cuvintele parfum şiparfumat fiind folosite de Bacovia, în poeziaşi proza sa, de peste 20 de ori.

La autorul „Scânteilor galbene”, observăConstantin Călin, „spaţiul fanteziei e redus,în schimb senzaţiile ocupă un loc mult maiîntins decât la alţi poeţi”. Disociind întresinceritate şi impostură, criticul crede că„Întrucât se referă la fapte trăite, poezia luiBacovia, considerată ‘simplă’, are nevoie demult mai multe glose decât a oricăruia din-tre contemporani”. Deşi autorul „trăieşte şigândeşte cum simte”, sinceritatea luiBacovia „e, nu o dată, obscură”, oricumnetransparentă pe deplin: „Ea trebuie înţe-leasă ca o tendinţă a spiritului său de a seanaliza şi exhiba, fără a putea totuşi sădepăşească întotdeauna limitele impuse deconvenţii sau de vocabular. Fiind sincer,onest, Bacovia e în acelaşi timp hermetic dincauza caracterului personal al aluziilorcuprinse în poemele sale, dintre care unelecu greu mai pot fi pricepute. Cronicar alpropriei vieţi, autor al unui jurnal fără dată,el e, dincolo de orice îndoială, un ‘scriitor deadevăr’. Adevărurile artei sale sunt adeseauna cu adevărurile vieţii.” Ar fi putut să leconvertească epic, într-un roman de pildă,nu numai în poeme precum Lacustră sauPlumb? Nu, deoarece „ca prozator, Bacovia– se poate spune – are vocaţie dar n-are apli-caţie”.

Devenit „o legendă” la finele anilor ’30,35

Bacovia, epoca și opera sa

Constantin Coroiu

36

distins cu Premiul Naţional de Poezie, în1934, peste un deceniu tipărindu-i-se „ediţiadefinitivă” de Opere, Bacovia este, totuşi, înpublicistica românească a vremii, o prezen-ţă mai mult decât discretă, un marginal, uncvasinecunoscut. Constantin Călin numărădoar opt interviuri date de marele poet întrecare: două lui I.Valerian, apărute în „Viaţaliterară”, unul lui Vasile Netea pentru„Vremea”, unul lui Eugen Jebeleanu, publi-cat în „Veac nou”. Ultimul i-a fost luat deCicerone Theodorescu, în anul morţii, pen-tru revista „Flacăra”. Chiar şi admiratoriilui Bacovia, câţi vor fi fost dintre contempo-ranii lui, n-ar fi putut prevedea că poetul vaavea o posteritate literalmente spectaculoa-să, cum o caracterizează Mircea Iorgulescuşi Ion Pop. Observaţiile şi reflecţiile luiConstantin Călin sunt de natură să expliceacest fenomen ce s-a produs în conştiinţaliterară românească a ultimei jumătăţi desecol XX. Criticul crede că „secretul artei salenu stă în „figuri”, combinaţii, ci, oricât de sim-plu ar părea, în cuvânt, „cuvântul greu”, i-aşzice, cu polisemie latentă, egal sau mai greudecât frazele, paragrafele sau paginile altora. eljustifică economia scrisului său şi abundenţacomentariilor pe care le provoacă. Cine se îndo-ieşte, să recitească versuri ca: „Ninge secular,tăcere, pare a fi bine...”, „O, cum omul a devenitconcret...” , „Dorm volumele savante-n îngheţa-tele vitrine” etc. Încerce apoi să înlocuiască pe‘secular’, ‘prozaici’, ‘concret’, ‘savante’ şi vaobserva imediat efectul”. Când identifică însăelementele ce ţin de „expresivitatea retro laBacovia”, Constantin Călin atrage atenţiaasupra datării limbajului bacovian şi, impli-cit, ne strecoară în suflet îndoiala privindcontinuarea posterităţii fabuloase a poetu-lui: „Ideea pe care ne-am format-o despre poet neface să credem că vorbele sale au un conţinutpsihologic bogat. Dacă într-adevăr e aşa, asta sedatorează şi colaborării generaţiilor ulterioare cutextele sale. Fiecare a mai pus câte ceva. Cert,valorile afective ale anumitor cuvinte erau, înepocă, altele decât cele pe care li le dăm acum.Un fragment din Bachelard îmi confirmă aceastăpărere: «Cei care au trăit în secolul trecut (alXIX-lea – n.mea C.C.) rostesc cuvântul lampăîntr-un mod cu totul diferit de noi. Pe mine,visător de cuvinte, cuvântul bec mă face să râd.

Niciodată becul nu ne va fi îndeajuns de familiarpentru a primi un adjectiv posesiv. Cui i-ar venisă spună, astăzi, becul meu electric, aşa cum sespunea pe vremuri lampa mea. Cui îi mai vine –mă întreb la rândul meu – să-i ceară iubitei ceeace-i cere poetul în Decembre? Atmosfera de acoloe aproape de neînţeles pentru un tânăr crescutcu calorifer în casă, posesor recent de video şibăutor de whisky. În cei care n-am crescut la blocşi am rămas „visători de cuvinte”, „sobă”,„jăratec”, „horn”, „ceai”, lectura în fotoliu,„lampă” (“foc de lampă”), „clampă” trezesc însănostalgii. Noi continuăm să investim nu numaiintelectual, ci şi sentimental în Bacovia.Suntem, poate, ultimii care mai înţelegem cespun versuri ca: ‘Trist cu-o pană mătur vatra,solitar...’, ‘Şi-acum când geamuri triste seaprind’, ‘Bate gol, în poloboace, butnăria’, ‘Tablatuburilor sună aiurarea tuturor...’ şi vibrămcând le citim.”

Cum va fi receptat ”cel mai dens dintrepoeţii români” şi – constată ConstantinCălin – cel mai citat scriitor al nostru, alăturide Caragiale (doi mari nedreptăţiţi de ceidoi mari critici: Călinescu şi Lovinescu)?Greu de prevăzut. Fapt este că – aşa cumobservă exegetul său cel mai devotat –Bacovia „a devenit, nu de azi de ieri, o refe-rinţă. ‘Plouă ca-n Bacovia’, ‘Ninge ca-nBacovia’, ‘E trist şi pustiu ca-n Bacovia’etc.”. Altfel spus, cosmosul, atât cel exte-rior, cât şi cel interior, are cel puţin pentrunoi, românii, şi o dimensiune bacoviană.

În încheierea acestui comentariu, mi-aşpermite o confesiune. M-am întrebat nu odată parcurgând, cum se zice, cu creionul înmână voluminosul Dosar Bacovia, operă cri-tică singulară în istoria noastră literară,citind de-a lungul timpului şi alte glose aleautorului despre marele poet: care a fost şieste sentimentul dominant al lui ConstantinCălin faţă de cel căruia i-a consacrat o mareparte din viaţa activă? L-a iubit, îl iubeşte elpe Bacovia, având în vedere devotamentulcu care s-a dedicat pătrunderii în cele maiadânci zone ale universului bacovian, aşacum postulase Perpessicius? Risc un răs-puns: iubirea lui Constantin Călin faţă deBacovia este una rece şi îmi pare că are în eaceva straniu precum opera şi existenţa celuicăruia i s-a dăruit într-un mod exemplar.

Bacovia, epoca și opera sa

37

38

Lucian CHIŞU

Memento: Gheorghe Tomozei

Lucian CHIŞU – Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” al Academiei Române, e-mail:lucianchisu@gmail.com

Articolul de faţă este consacrat împlinii a optzeci de ani de la naşterea poetului Gheorghe Tomozei,pe nedrept uitat de contemporani. Autorul textului arată că, după moartea sa, a apărut un singurvolum din versurile poetului, facsimilat după un manuscris, dintr-o iniţiativă particulară, nu insti-tuţională. Alături de comentariile istorico-literare privitoare la acest manuscris (cu titlul preluatdupă cartea lui Robert Burton, Tratat asupra melancoliei) şi semnalarea diferenţelor filologice dintre el şi Misterul clepsidrei,1971, sunt evocate şi unele aspecte biografice ale existenţei lui Gheorghe Tomozei, între acesteanumărându-se tendinţa de a-şi depăşi condiţia socială modestă, detectabilă inclusiv în subconştien-tul artistic, prin care s-a stabilit o apropiere de Materiu Caragiale, scriitor cu o experienţă psiholo-gică asemănătoare. Un loc important în articol îl ocupă cultul prieteniei, care a deţinut un rol major în concepţia despreviaţă a lui Gheorghe Tomozei şi a avut consecinţe editoriale importante privitor la Nicolae Labiş şiNichita Stănescu, doi dintre cei mai valoroşi poeţi români ai secolului trecut.Cuvinte-cheie: biografie, aniversare, psihologie, lirism, manuscris, tipar, Gheorghe Tomozei.

This article is consecrated to the celebration of eighty year since the birth of poet Gheorghe Tomozei,unjustly forgotten by the contemporaries. The author of the text shows that, after the poet’s death,only one volume of his poems was published, facsimiled after a manuscript, by a particular initiative,not by an institutional one. Besides the historical-literary comments regarding this manuscript(with the title taken after Robert Burton’s book, Treatise on Melancholy) and the signaling of the philological differences between the latter and theSandglass Mystery [Misterul clepsidrei], 1971, some biographical aspects of Gheorghe Tomozei’sexistence are evoked, among which his tendency to surpass his modest social condition, detectable inthe artistic subconscious as well, by which an approach was established to Mateiu Caragiale, a writerwith a similar psychological experience. An important place in the article is occupied by the cult of friendship, which played a major part inGheorghe Tomozei’s conception on life and had important editorial consequences regarding NicolaeLabiş and Nichita Stănescu, two of the most valuable Romanian poets of the last century.Keywords: biography, anniversary, psychology, lyricism, manuscript, printing, Gheorghe

Tomozei.

Abstract

39

Memento: Gheorghe Tomozei

Ajuns într-un nemeritat con de umbră,Gheorghe Tomozei (1936-1997) a fost unadintre vocile lirice de o incontestabilă preco-citate. Debutase, la numai 12 ani1, în pagini-le unei reviste pentru copii (1948), iar un anmai târziu, o publicaţie destinată elevilor, îifăcea un profil cu exemplificări din pro-pria-i... creaţie. Dincolo de acele vremurifoarte tulburi, cu situaţii conjuncturale din-tre cele mai insolite, talentul întrezărit şisemnalat ca atare avea să fie confirmat cuprisosinţă. Gheorghe Tomozei a devenitautorul unei opere consistente cuprinzândvolume cu versuri (de ordinul zecilor) deeseuri, cărţi consacrate prieteniei şi marilorevenimente istorice sau culturale. A fostredactor-şef la revista „Argeş” şi prietenfoarte apropiat al celor mai reprezentativipoeţi ai epocii, în succesiunea NicolaeLabiş, Nichita Stănescu, aspirând să li sealăture, ca muschetar, în regatul Poeziei.

În mod surprinzător nu şcoala – de pebăncile căreia i se făcuse auzit numele (depoet) – a stat la originea evoluţiei sale, cipregătirea de autodidact, a cărei propensiu-ne trebuie căutată în psihologia eului aces-tui autor care nu şi-a cunoscut paternitatea.Fascinaţia arătată literaturii şi năzuinţelorlui Mateiu Caragiale, de a trăi printre fan-tasmele trecutului şi de a-şi inventa origininobiliare, spune multe despre visurilesecrete ale lui Gheorghe Tomozei, urmărit ladebutul în carieră de stigmatul de bastard,însă foarte determinat să-şi depăşeascăignobila condiţie, cu aceea de delfin. Avândîn vedere că Nichita Stănescu îl ridicase înrang, cunoştinţele comune adresându-i-secu formula „prinţul Tom”, apelativul a cir-culat în mediile literare. Dezirabila posturăse confirmă în palierul psihologic, s-ar zice,pe toate ariile de desfăşurare ale creaţiei luiGheorghe Tomozei, începând de la caligra-fia heraldică a scrisului său, cu litere şi tră-sături hieratice, continuând cu stilul înflorit

sau lexicul deliberat „învechit”, dar mai alescu dicţiunea ideilor, multe de sorginte mito-logică ori nobiliară, la care se adaugă, con-firmativ, şi dorinţa lui de asociere cu grupu-rile restrânse ale celor „aleşi”.

Gheorghe Tomozei a fost victima unuiatac de cord pe 31 martie 1997, ziua de naş-tere a bunului său prieten Nichita, întâm-plare comentată de unii ca o tristă plecare,drept fatum, de alţii interpretată prin fastus,ca semn al unei (re)întâlniri. În anul prece-dent – la împlinirea vârstei de 60 de ani –poetul fusese sărbătorit de revista„Literatorul”. Pentru că se bucura de atenţiaşi afecţiunea mai tinerilor săi colegi deredacţie, le oferise acestora materialul nece-sar evenimentului, ultimul fericit din,totuşi, scurta sa viaţă. Cultul sentimentelorcordiale, pe care acest devotat prieten almarilor scriitori voia să-l toarne în bronz,ori să-l sculpteze în marmură, fusese aban-donat în acei ani, când ocupaţia principală a

1 „În revista «Licurici», nr. 74 (din 11 sept. 1948), în cadrul rubricii Aş vrea să fiu scriitor, este publicatăpovestirea Secerişul, aparţinând elevului de 12 ani Gheorghe Tomozei (cl. a II-a, Lic. En. Văcărescu,Târgovişte)”; „În «Pionierul» nr. An 1, nr. 13 (1 sept. 1949), apare un articol nesemnat despre pionierulGheorghe Tomozei cu exemplificări din versurile acestuia.” Vezi Cronologia vieţii literare româneşti.Perioada postbelică, Vol. III, (1948) şi IV (1949-1950), Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2010,p. 192 şi respectiv 2011, p. 116.

40

Lucian Chișu

unora dintre confraţi devenise distrugereade statui. A fost repede uitat.

La aproape două decenii de la despărţi-rea de noi, versurile lui Gheorghe Tomozeireintră în circuitul public datorită poetuluişi prozatorului Marius Marian Şolea, untânăr care apare şi dispare din atenţia gene-rală prin gesturi uneori surprinzătoare, casă nu spun don quijoteşti. Atras magneticde fantasme şi pericole (elev fiind, a plecatdin Târgu-Jiu în 1991 ca să lupte pentrucauza românilor din Transnistria) Şoleaîntruchipează, în ochii noştri, o ipostază abunului samaritean, binefăcător şi apărătoral cauzei altora. Avem câteva exemple, darne oprim la cel de faţă: în peregrinările saleprin anticariate a descoperit un manuscrisal lui Gheorghe Tomozei, crezând, iniţial, căare în faţă un text inedit. După câteva inves-tigaţii sumare şi-a dat seama că lucrurile nustăteau întocmai: volumul Misterul clepsi-drei, Editura Eminescu2, Bucureşti, 1971,infirma calitatea de inedit a manuscrisului.

Întrucât între cartea tipărită şi manuscri-sul provenit din Arhiva Tomozei (risipită încele patru vânturi) existau o serie de inad-vertenţe, Marius Marian Şolea l-a editat pespezele proprii, prin facsimilare, sub titlulTratat asupra Melancoliei3, făcând în Notaasupra ediţiei, unele precizări, pe care leredăm passim: „Această carte aduce în facsi-mil volumul scris de Gheorghe Tomozei îniarna lui ’71, în vila Uniunii Scriitorilor de laCumpătu, Sinaia, în timpul unui concediuîmpreună cu Nichita Stănescu. Cei doi poeţişi-au dedicat reciproc câte o carte. Doar car-tea lui Tomozei a devenit un volum singu-lar. Poemele lui Nichita Stănescu se regăsescfoarte probabil în volumele Cartea de recitire

şi Măreţia frigului, publicate în perioadaimediat următoare…”.

Pentru cazul de faţă, cercetările luiMarius Marian Şolea se încheie în termeniide mai sus. Pregătirea sa, de specialist înistoria artei şi a monumentelor vechi (reli-gioase), nu este întrutotul conformă şi apli-cabilă cerinţelor editării filologice a cărţii,implicând adică analiza şi compararea ver-siunilor (manuscris şi tipar). Ea lipseşteacestei iniţiative editoriale.

Faptul că volumul ar fi trebuit să aibă unfrate geamăn (de creaţie) nu este probat,cum nici eventualitatea ca versurile elabora-te de Nichita Stănescu între 8 – 28 februariesă fi intrat în volumele Măreţia frigului şiCartea de recitire4, ambele apărute în 1972, nupoate fi validată, rămânând o ipoteză avan-sată de M. M. Şolea în numele credinţei des-pre existenţa unei reciprocităţi intelectuale şichiar sentimentale între cei doi prieteni. Ea(ipoteza) părea sustenabilă fiindcă aceşti doi(încă) tineri poeţi, Gheorghe Tomozei şiNichita Stănescu, unul de 35, celălalt de 38de ani, respiră aerul ozonat al înălţimilor şise răsfaţă dialogând pe tema fugii ireparabi-le a timpului. Între datele certe privitoare laamiciţia lor se adaugă şi predispoziţia pen-tru existenţa boemă. Concediile petrecute încasele de creaţie de la Cumpătu (despre careMircea Micu şi alţii au scris cu peniţa înmu-iată în whisky), arată că însăşi atmosfera deacolo, beatificatoare, invita la reflecţii şi ges-turi fraterne. Prezenţa lor împreună timp detrei săptămâni, seamănă cu un cantonamentsportiv, în care echipierii se antrenează şi facexerciţii zilnic, cu deosebirea că, în situaţiade faţă, pregătirile aparţin scrisului.

2 Gheorghe Tomozei, Misterul clepsidrei (poezii), Coperta şi prezentarea grafică: Petre Vulcănescu;Fotografia: S. Tomescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1971. Lector Elis Buşneag, Tehnoredactor: IonTudor, executat de întreprinderea poligrafică 13 decembrie 1918, comanda nr. 11.726/1971.

3 Gheorghe Tomozei, Tratat asupra Melancoliei (facsimil după manuscris), Coperta: desen de GheorgheTomozei; Tehnoredactor: Dan Amza. Copyright © Marius Marian Şolea, Editura Vremea, Bucureşti,2014.

4 Avem, totuşi, un volum scris „la patru mâini” de cei doi: Carte de citire, carte de iubire, Editura Facla,Timişoara, 1980. Buni prieteni, celor doi se vor reîntâlni şi în alte situaţii similare (la Câmpulungbunăoară, în vilele de la Marea Negară ş.a.m.d.). Sub îngrijirea lui Gheorghe Tomozei, apare NichitaStănescu, Gheorghe Tomozei, Dedicaţii, Editura Libertas, Ploieşti, 1992, un interesant volum de câteşapte poezii dedicate de fiecare doctorului Ion Donoiu, prieten al celor doi, „singurul capabil să îmbol-năvească – nouă ne-a transmis patima numismatică”, în care „protocolul dedicaţiilor” este transformatde Gheorghe Tomozei într-un adevărat ceremonial.

41

Memento: Gheorghe Tomozei

Dar, în opinia noastră, lucrurile stau alt-fel. În acelaşi an, Nichita Stănescu semnaseprefaţa la Atlantis5, un minuscul volum deversuri al lui Gheorghe Tomozei. Este, maidegrabă, demn de crezut că reciprocitateadespre care vorbeşte M. M. Şolea s-a mani-festat prin dedicaţia tipărită pe volum casemn de recunoştinţă pentru însoţirea ver-surilor din placheta Atlantis, de prefaţa6celui considerat un important poet almomentului, principalul continuator al luiNicolae Labiş, din generaţia şaizecistă.

*

Confruntând poeziile tipărite în 1971 cumanuscrisul editat în 2014, reies câtevaaspecte. Primul se referă la rolul cenzurii, acărei vigilenţă era asemenea celor o mie deochi ai lui Argus. Dacă denumirea cărţii şicea a manuscrisului sunt diferite, consecinţatrebuie căutată în „Tezele din Iulie”7, carestopaseră dezvoltarea în continuare a feno-menului de supra-compensaţie din literatu-ra perioadei 1965-1971, când tinerii scriitorirestabiliseră linia de continuitate cu mariiautori interbelici. Replica modernă a poezieilor dată realismului socialist, odelor, multecu nume şi prenume, înălţate conducători-

5 Gheorghe Tomozei, Atlantis (cu o prefaţă de Nichita Stănescu), Editura Albatros, Bucureşti, 1971. 6 „Atlantis este, într-un fel, o antologie a miturilor adolescentine. A încerca o monografie a adolescenţei

înseamnă a privi cu ochii literelor înapoi e nobil şi gratuit. Atât de gratuit încât se transformă în lucru,în obiect. Ceea ce autorul încearcă în această carte nu sunt poezii. Sunt obiecte, sunt pene ale păsăriicare zboară înapoi. Uitasem că propriii noştri părinţi sunt trupurile noastre din adolescenţă … Dar cumam putea uita că sufletul acestor trupuri călătorind prin cărţi trebuie să revină? Există un fel de acasăal sentimentelor. Aceste pene zburând prin sufletul nostru sunt un nobil «acasă» al adolescenţei noastre.Iată-le oferindu-ni-se în cartea lui Gheorghe Tomozei.” (Precuvântare)

7 Titlul din 1971 este dat de o poemă din volum, iar opţiunea reprezintă efectul ultim al unui deja promo-vat cult al personalităţii – înainte de vizita cuplului dictatorial în China şi Coreea de Nord – tot mai vizi-bil, într-o primă fază, în textele ideologilor din publicistica românească. Mai apoi el este ilustrat de zia-riştii domeniilor industrie, economie şi agricultură. În anii de început ai deceniului al optulea din seco-lul trecut, limbajul de lemn va fi perfecţionat şi în coloanele care deschideau revistele culturale.

42

Lucian Chișu

lor politici, vitejiei ilegaliste ori stahanoviş-tilor şi eroilor anonimi ai luptei de clasă, seconfrunta cu un obstacol ideologic care apa-rent fusese îndepărtat, cultul personalităţii.Din această cauză, asocierea versurilor cuun titlu precum Tratat(ul) asupra melancolieidevenea sancţionabilă. Dispariţia din voluma odei funerare, cu versuri pâlpâitoare calumina de candelă, scrise la moartea luiMiron Radu Paraschivescu, este în legăturăcu operaţiunea curăţirii locului de altenume decât acelea destinate cuplului ceau-şist. La fel, eliminarea altora dintre poeme.

În aceeaşi ordine de idei, relevată depunerea în oglindă a celor două ediţii, seînscriu ablaţia dedicaţiei originale (extirpa-rea corpului străin, Robert Burton8) şischimbarea ordinii poeziilor din manuscris,consecinţă ce atrage după sine ştergereadatării poeziilor, pe care Gheorghe Tomozeio consemnase scrupulos9. Spre deosebirede manuscrisul editat cu doi ani în urmă,volumul tipărit în 1971 conţine o primăparte intitulată Cina cea de taină a copiilor(pp. 11-133), care corespunde parţial origi-nalului. Un alt capitol din carte este intitulatCântarea cântărilor (pp. 133-169) iar prinlocalizarea şi datarea de la final (Argeş.Valea cu peşti, iarna [anului] 1970), rezultă căGheorghe Tomozei adăugase şi poezii scrisecu an înainte, când fusese beneficiarul unuistagiu, într-o altă casă de creaţie a UniuniiScriitorilor. Prin urmare, se conturează

ideea că nu ne aflăm nici pe departe în faţaidentităţii operei finite (tipărite) cu manus-crisul acesteia, idee întărită de acest capitolsuplimentar, cu poezii de iubire închinateunei Şulamite / Sulamite contemporane10,viitoarea soţie, actriţa Magda(lena) Popo -vici11, căreia poetul îi ceruse mâna.

Spre deosebire de ediţia din 1971,manuscrisul editat de M. M. Şolea este com-pact. Nu are subdiviziuni, fiecare poeziefiind numerotată şi datată (cu patru excep-ţii) începând cu 8 februarie 1971 şi termi-nând cu 28 februarie acelaşi an. Un altaspect caracteristic (şi) manuscrisului defaţă – care intră în seria obsesiilor – îl repre-zintă faptul că poetul aplica un caroiaj delinii orizontale şi verticale/oblice pestecuvintele eliminate din text, dorind parcă sănu le poată înregistra cu privirea, spre a nuse lăsa influenţat în vreun fel de prezenţalor.

Faptul că ediţia nu corespunde reprodu-cerii în facsimil a versurilor scrise în iarnaanului 1971, cum anunţă editorul, trebuiepus tot pe seama controlului exercitat decenzură asupra activităţii editoriale. Ceavem aici? Variante ale unei ediţii sauaceeaşi ediţie trecută prin blocul operator alcomunismului şi supusă unui act de chirur-gie ideologică, substituit procesului firesc şinecesar al cenzurii estetice. Rolul propagan-dei de partid, insinuată sub masca estetis-mului este foarte puţin analizat şi supus

8 În volumul din 1971 apare: „Acest Mister al clepsidrei se dedică prietenului Nichita Stănescu.”Gheorghe Tomozei. Iarna 1971. În ediţia din 2014, luăm act de forma primă, care suna astfel: Acest Tratatasupra Melancoliei imaginat de a fi o replică la The Anatomy of Melancholy operă a englezului RobertBurton (1621) se dedică lui Nichita Stănescu (Gheorghe Tomozei, iarna, 1971). Sinteză a cunoştinţelorvremii, strânse într-un tratat de tip enciclopedic (medicină, mitologie, literatură, istorie), cartea luiRobert Burton, despre care contemporanii cred că nimeni nu ar fi auzit până în 1981, când Mihai Nastao pomeneşte în a sa Anatomia suferinţei, se potrivea, cel puţin prin intenţie, ca o mănuşă, preocupărilordin lirismul lui Tomozei.

9 „În schimb, pe pagina interioară, de titlu, apare, cu sens reparator, precizarea temporală: „8-23 febr.,1971, Sinaia (Cumpătul)”. Încercând să obţinem informaţii, din presa timpului, despre „starea vremii”,a rezultat că în luna februarie a anului 1971 temperaturile au oscilat ‒ în cea mai mare parte a timpuluiîntre zero şi 12 grade ‒, cei doi având parte de feeria naturii şi a zăpezii doar în ultimul interval, înce-pând cu 24 februarie, când se consemnau condiţii climaterice aspre (de la -8, la +2 grade) şi ninsoriabundente.

10 Noua Şulaminta, care luase locul primei iubiri oficializate şi legalizate, poeta Elena Dragoş, este vene-rată imnic în maniera Psalmilor lui David. Versurile sunt pline de solemnitate, exultă în faţa darurilorfeminităţii şi a misiunii sacerdotale la templul iubirii.

11 Ceremonia se desfăşoară la Oficiul stării civile din Câmpulung, în prezenţa Stelei şi a lui Fănuş Neagu,naşii de cununie.

43

Memento: Gheorghe Tomozei

dezbaterilor astăzi. În plus, Marius MarianŞolea a fost „derutat” şi de o însemnare12făcută pe mapa documentului arhivat:Tratat asupra melancoliei devenit Misterulclepsidrei, prin care Gheorghe Tomozei legi-timează avatarul livresc de mai sus. Toateaceste amănunte, care la prima vedere parlesturi, îşi recapătă importanţa sub inciden-ţa atributelor filologiei şi istoriei literare.

*O altă chestiune are în vedere dactilogra-

ma predată editurii, martorul absent desprecare nu ştim decât prin comparaţii ipoteticedacă ea (dactilograma) şi textul tipăritcorespund integral. Prin urmare, este posi-bil ca între manuscrisul redat prin facsimila-re de Editura Vremea şi dactilograma livra-tă Editurii Eminescu în 1971, GheorgheTomozei să fi operat, el însuşi, alte corecturi.

În lipsa dactilogramei, constatăm căunele dintre intervenţiile pe manuscris seîncadrează perfect în capitolul revizuirilorstilistice, care atrag atenţia asupra laborato-rului său de creaţie. Volumul tipărit se des-chide cu cea de a 25-a poemă din manuscris,rolul acesteia de a călăuzi pe cititor în labi-rintul creaţiei modificând sensibil mesajulgeneral. O altă observaţie se referă la celecinci poezii neincluse în volumul din 1971.În opinia noastră două (Spaimele, Final rever-sibil) au fost respinse de redactorul de carteori de cenzură pentru izul lor religios şi pro-fetic13, alte două (Catarge, La fel) fiindcăerau inconsistente valoric, în timp ce despreultima, La aflarea morţii Miron Radu Paraschi -vescului, am exprimat deja un punct devedere în legătură cu expandarea cultuluipersonalităţii.

Iată şi alte motive pentru care nepotrivi-rile celor două ediţii n-ar trebui ignorate. Seştie că îşi arhiva manuscrisele, conservân-du-le în etapele succesive ale elaborării. Eraatent până la pedanterie în tot ceea ce făcea.

De pildă, în numele codului estetizant pecare unii îl mai utilizează şi astăzi, poetulscrie unele cuvinte cu -s-, în loc de -z- (poe-sie, filosofie). Ele apar aliniate tacit la norme-le ortografice încă din 1971. Celor mai multedintre finalurile din varianta manuscris seîncheie cu (trei) puncte de suspensie, semncă gândurile, înainte de a se risipi şi dispă-rea în neant, îl cutreieră cu ecoul lor prelun-git pe mai departe. În volumul tipărit, texte-le sunt ghilotinate de punct. De asemenea,în manuscris toate titlurile apar cu iniţialămajusculă, în timp ce pentru volumul din1971 se apelează la tehnoredactarea cuminuscule, viziune conform căreia poezia,în expresia ei modernă, nu este chiar textnormativ, ci o formă liberă şi originală deexprimare, insubordonată regulilor (li mi - tărilor) impuse de gramatică şi ortografie.

*În ceea ce priveşte structura tematică a

cărţii, aceasta se prezintă, ca să-l parafra-zăm din nou pe autor, „suav anapoda”, cumvor a fi fost şi cele trei săptămâni petrecutealături de Nichita Stănescu la în casa decreaţie de la Cumpătu.

Nu lipsit de interes este ritmul de lucrudin cele trei săptămâni petrecute la Cum -pătu. Trei zile (9, 10 şi 15 februarie) suntalbe, fără nicio poezie (tran)scrisă. Înschimb, cele mai productive se arată a fialtele cinci (8, 12, 17, 19, 21) în care poetulaşterne pe hârtie nu mai puţin de 42 depoeme, ceea ce reprezintă un indiciu referi-tor la combustia furnalului liric şi la şarjeleeliberate.

În chiar ziua sosirii la Sinaia, Tomozeiscrie, la foc automat, şase poezii: Heraldică,Alint, Halucinare, În spaţiul plăpând, Cântec,Anonimus. Prima din mapa cu manuscrise(dar numerotată cu 2), Heral dică, poate ficonsiderată o „introducere” în universulliric, un loc bine delimitat ocupând priete-

12 În partea stângă, sus, se află, notat cu marker negru, XIX (numărul curent al volumelor) şi, apoi, într-un chenar pe mijloc, titlul original Tratat asupra melancoliei, în dreptul căruia Gheorghe Tomozei a scris,cu litere mai mici: „devenit Misterul clepsidrei”. Manuscrisul este însoţit [în partea dreaptă sus] de data-rea 8-23 febr. 1971 SINAIA (Cumpătul).

13 „Spaimele tale, Ezechil/ sunt presimţitele coarne de miel/ mielul ce paşte/ ierburi ce nu se pot cunoaşte/din pajiştea amăruie/ a nimănuie/ descoperindu-şi trupul/ abia când îl sângeră lupul/ (...) Suntem la fel,/Ezechil” (Spaimele, p. 29).

nul său, Nichita: „Ce alte steme ţi-ai vroi,Nichitas/ decât albind pe-o lespede de han/garoafe tulburi, sparte de potcoave/ cândvăduvitul de carboave, Pann/ netrebniceiubiri târa-n calesce?/ Ori pătrunjel vroieşci/ori vrej de-agave/ ori dulci muieri – până laţâţe pesce,/ cu pleoapele ca merele jilave?”.Limbajul este de atmosferă, nu atât vetust,cât învechit în stil propriu, cu inserturimitologice (amintindu-l pe zeul cu barbă,coarne şi copite de ţap, stăpân peste păduri-le Arcadiei şi simbol al sexualităţii) ori cutrimiteri la arta poetică horaţiană, fără a-şiarăta oroarea, cum făcuse poetul antic, înfaţa „femeilor pesce”. Autodidactul se lăfăieîn voie pe acest pat liric. Tema otium-ului şia irosirii timpului încheie această poezie încare Capitala (...Bucureşci rămas/ cu trup defum/ sub ochiul ce se stinge/ lut străveziu,cu oase spelbe gras”) este proiectată în secolbizantin, iar Nichita evocat după liniile des-

enului pe care i-l făcuse Florin Pucă, apro-piat breslei scriitoriceşti, în mare vogăatunci: „ca pe butuc, ţi-aşază pe hrisoave/cinstitul cap, pe când Secunda-gâde/ desteme te desfolie, Nichita/ şi cu usturioatagură râde, în versul nostru, mână de ţărână,ce se-ncăpăţânează să Rămână/ cu unghiile,la murit, lingave...”. Poezia dă tonul acesteiterapii prin melancolie, traversată de micievenimente cotidiene peste care germineazăabundent vegetaţia lexicului său arhaizant.

Zona subliminală a mesajelor luiGheorghe Tomozei, atrage atenţia încă de laînceput prin ataşamentul faţă de autorulCrailor de Curtea veche. Înainte de a exultaetimologic şi latinizant, poetul suferă, ca şiMateiu Caragiale, după cum se observă înPoet din flori, de frământările aceleiaşidrame: „Poete, plebee,/ tras din femeie/ şidin bărbat/ neaflat,/ ai fost sărac până/ şi depăroasa mână/ ce sparge odaia/ iubind cu

44

Lucian Chișu

45

Memento: Gheorghe Tomozei

bătaia...// Iată-te matrice/ imperatrice!”.Atmosfera baladescă şi limbajul „său” plinde sonuri nefrecventabile – „pesce”,„Bucureşci”, „coconi”, „hrisoave”, „cales-ce”, „vroieşci” – se împacă greu cu actuali-tatea/realitatea şi percepţiile modernilor,dar poartă amprenta stilistic-orgoliosă(„matrice/imperatrice”) a lui GheorgheTomozei, îmbibată de manierism şi memo-rie a trecutului.

Proiectate într-un timp interior, poeziilesunt de o muzicalitate uşor baladescă,imaginaţia artistului ducându-ne cu gândulla o descendenţă mirionraduparaschivescă,adică amintind de suprarealismul ori oniris-mul poetic. Creaţiile întregului volum seautogenerează în fluxul gândirii, spontaneşi libere să se exprime. Estetismul său canta-bil, aparent canonic (redus numai la sonuri-le rimelor), îşi exersează capacitatea imagi-nativ-creatoare, apelând progresiv şi itera-tiv la resursele tradiţiei romantice, îmbogă-ţită de dogme şi precepte, nume, simboluri,devenind un dicţionar de idei culturaleenunţate cu siguranţa şi sfătoşenia unui ombine şi îndelung polizat de viaţă. Supra -feţele textuale apar adânc impregnate deintarsiile limbajului tomozian. Recuzita spa-ţiului liric (de la cetatea Ninive la studiouri-le Metro-Goldwyn-Mayer) aparţine pregăti-rii sale ca autodidact, unele dintre poemefiind adevărate mostre de virtuozităţi cali-grafice scrise direct pe suportul de abur alsentimentului. Principiul în numele căruiaaceste imagini caleidoscopice intră în meta-bolismul liric este dicteul automat, în veci-nătatea căruia se află, redusă la minimum,lumina de veghe a psihicului. Prin efortulmai întâi imaginativ şi abia după aceea con-ceptual, explorarea materiei se transformăîn aventură aptă să devină poezie.

Alchimia lexicală şi raritatea cuvintelorobţinute prin aceste procedee, trimite la unalt timp decât cel real, în care GheorgheTomozei se complace. O poemă al căreimanuscris evidenţiază modificări notabileşi adânci retuşuri de natură stilistică reîn-vie, prin registrul deja menţionat, atmosferapetrecerilor ciocoieşti de la Hanul luiManuc: „dintr-un cap al casei în celălalt/duhneşte-a levănţică de Levant,/ când tot

aici adia/ a usturoi deşucheat şi-a cafea!”(Frica). Alte versuri par inspirate de rafina-mentul, şi el de extracţie orientală, dinCraii... aceluiaşi Mateiu Caragiale: „Muie -rile lustruiesc tigăile/ şi le subţie ca foaia deceapă,/ deretică odăile, şi apoi se-ngroapă/în hârdăul cu apă de ploaie,/ neagra se facebălaie,/ intră buzata copilă/ şi iese dalilă,intră baba/ şi iese regina din Saba”.Autohtonizat, cuceritorul emblematic defemei este nelipsit părtaş al acestor agapedin alt secol: „La han/ s-a anunţat Don Juan/de Deliorman”. Reprezentările se deruleazăpe ecranul unei perpetue nostalgii dupăvremuri de mult apuse, în interiorul căroraimaginaţia poetului călătoreşte folosindu-sede o baghetă de vrăjitor: tot ce privirea atin-ge se ipostaziază în emoţie, în reflectarepolicromă, în joc de lumini pe comori. Pesterealitatea cotidiană – o vizită la Crucea depe Caraiman, filmele rulate în cinematogra-ful din Sinaia, vestea dispariţiei lui MRP,moartea campionului de bob, bătrânulRolls-Royce de la Peleş –, se aşterne repedearama limbajului demodat („Maienţa”,„Chipru”, „Levant”, „Ninive”, „Elsinor”,„palatul Borghese”, „lupanarul dinPompei”, „santal”, „levănţică”, „parfume”,„plachii”, „şerbet”, „vutce”, „cafea”,„falern”, „sarilii”) transformând încet, darsigur totul într-o lume de hagialâc.

Curenţii lirici învălmăşiţi peste versanţiipoeziei aduc cu ei şi alte influenţe. Maşinăriiromantice este o poezie pe care GheorgheTomozei o „împarte” cu Ilarie Voronca: „…iar noaptea/ tinichelele se strâng de frig şirugina/ fierbe ca-ntr-o bucătărie monstruoa-să.// N-avem de ales între burduhănoasele/maşinării şi acea geometrică sculă,/ turnatăcu caligrafia de egretă/ în argint visător –ghilotina…”.

Între „temele” acestui volum în facsimil,un loc aparte ocupă scriitorii (poeţii) şi căr-ţile lor. Alături de Nichita Stănescu,Gheorghe Tomozei evocă în versurile sale şialte nume: Eugen Jebeleanu („pescarul de laMangalia”), Dimitrie Stelaru („iluminat depaharul cu drojdie/ şi de chelia fumegătoa-re”). Sau face comerţ cu tocmeli orientale:„Pe-o minaretă a Sfintei Sofii/ am dat patrubacovii./.../ – Cât ceri pe aceste carafe?/ –

Două cârloave/ Avem safir, sacâz, caragiale/şi alte giuvaergicale:/ un pillat cu mânerulsculptat/ şi-un nichita cu trei capace./ Facetrei cai arăbeşti/ – Face// Cu un macedoskiiei un pac de cinabru/ şi-un foarfece de tunsionbarbu.// Avem manii şi alecsandri./ Vreialifie sculătoare, vrei vin de blaga?/ –Vreau!/ – Bate laba!” (Apocalipticul iarmaroc).În acelaşi context, trebuie menţionată aceadeploratio scrisă la aflarea veştii morţii luiMiron Radu Paraschivescu: „Ţi-aş aduce-nepitafe/ cu tertipuri tipografe/ litere pre-lungi, piroane/ pentru racla ta, Miroane/literele Faraon/ peste piatra ta, Miron,/ undenefiresc/ os paraschivesc/ îşi coboară-nbrumă/ albul plin de humă”.

*În încheiere, nu ştim cât de multe servicii

îi va aduce imaginii lui Gheorghe Tomozeiacest volum editat, în facsimil, după manus-crisul provenit din bogata şi (cândva!) ordo-nata lui arhivă. Important este că iniţiativalui Marius Marian Şolea constituie un prilejîn plus de a-l omagia la împlinirea a 80 deani de la naştere, altfel decât într-o tăcereaproape lugubră. Ne-am fi bucurat canumele său să reintre în viaţa literară graţieiniţiativei vreunuia dintre foştii tineri care i-au fost în preajmă sau a fundaţiei care aintrat în posesia bibliotecii sale. Aceştia aupreferat momentului aniversar anonimatul.

Întrucât s-au împlinit opt decenii de lanaşterea sa, câteva rânduri apreciative nuvor părea lipsite de sens. Gheorghe Tomozeişi-a format un stil propriu atât în viaţă, câtşi în scris. Îşi renegase foarte modestul tre-cut, evadând din realitate în existenţa iluzo-rie, pe care şi-o dorea la fel cum o concepuseMateiu Caragiale. Insistăm asupra acestuimodel secret, întărind argumentele cu amă-nuntul că reuşise să achiziţioneze de laurmaşii acestuia o parte din mobilier(biroul, mapa din piele de hipopotam, ocărămidă sumeriană) şi zugrăvise tavanulcamerei sale de lucru într-un verde umbros.Îşi „îmbrăcase” apartamentul în cărţi, multedintre ele fiind ediţii rarisime, altele biblio-file, pusese hărţi vechi din loc în loc şi aşe-zase pe rafturi monede de aur, argint şibronz bătute în toate epocile. Îşi modelase

viaţa intimă cu o migală aproape artificioa-să, învăluind-o într-o atmosferă ireală. Însocietate era, ca şi în scris, discret, dar atentla ceea ce se petrece în jur, proaspăt în gân-dire, incisiv fără a fi tăios, de o ironie maidegrabă amară, fiind defensiv polemic peaproape fiece pagină scrisă.

A avut cultul prieteniei şi s-a aflat înmulte împrejurări alături de cel căruia îidedicase acest volum. L-a amintit în inter-venţiile sale, scrise şi orale, cu profunzimesimpatetică, dar fără clamorozităţile oriactele de bravură ale altora destul de nume-roşi, autointitulaţi amici, care au ţinut să-ievoce postumitatea escamotând jenant ra -por turile. Ei au vorbit/scris nu despre mira-culosul privilegiu de a se fi aflat în ambianţageniului stănescian, ci în buna spusă a unuivers eminescian, lustruindu-se pe ei în rolulde proteguitori jucat de aceştia, ce au făcutei pentru Nichita, ca şi cum l-ar fi înfiat şi arfi călăuzit paşii de albatros ai poetului.

Publicistica sa avea străluciri şi profun-zimi unduitoare, fiindcă autorul ei făcusedin strategiile narative o adevărată artă aaparenţelor. Scria cu apă de trandafiri, încare strecura şi câteva picături de vitriol,mânuind cu aceeaşi graţie şi eleganţă artabunelor maniere şi floreta de polemist. Înprima făcuse reverenţe până la pământ, în adoua ipostază se dovedise disciplinat şimetodic, eficient şi tăcut, ca orice tovarăş denădejde.

Gheorghe Tomozei rămâne unul dintreartiştii notorii ai perioadei comuniste, poetcu operă şi stil propriu, poate nu atât deinconfundabil cum a fost stilul lui FănuşNeagu, dar un stil care îl detaşează de cei-lalţi confraţi. S-a dorit orfevrier al cuvântu-lui scris, un intelectual rafinat, cu aer denobleţe princiară. În fiecare dintre obiecti-vele ţintite, făcuse paşi decisivi. A fost prin-tre puţinii autori din năbădăioasa noastrăliteratură predestinaţi profesiei prin talentşi, deopotrivă, prin vocaţie.

Am adăugat şi aceste consideraţii rezu-mative despre Gheorghe Tomozei, înteme-iate de momentul aniversar, care justificătitlul acestei intervenţii, Deci, un memento.

46

Lucian Chișu

47

În, până acum, cea mai substanţială mo -no grafie dedicată Junimii şi junimismului,Z. Ornea tinde să susţină că – departe de a fio probă a nepotrivirii de caracter dintreEminescu şi junimişti, Epigonii ar vădi com-patibilitatea între teoria maioresciană a„formelor fără fond” şi conservatismul emi-nescian1. Numai că non idem est si duo dicuntidem. În mod evident, nu liberalii „roşii”, cinoua generaţie conservatoare a Convorbi -rilor… face obiectul aprigei satire a tânăru-lui romantic; evaluarea lui Ornea pare a fimenită mai degrabă să-l protejeze pe poetde exegeza antimaioresciană. În fapt,

Epigonii e ultima piesă dintr-un delicat pro-ces de negociere. În scrisoarea adresată luiIacob Negruzzi la Convorbiri literare, pusă înabis prin cele două versuri din Ieremiada luiSchiller, Eminescu îşi dezvăluie subtil mo -delul livresc german, cu trimitere subtex-tuală la Über Naive und SentimentalischeDictung (prima parte a Epigonilor e un elo-giu al „naivităţii” trecutului, iar a doua – osatiră la adresa prezentului „trezit, rece”:„Dacă în Epigonii veţi vedea laude pentrupoeţi ca Bolliac, Mureşan şi Eliade, aceleanu sunt pentru meritul intern a lucrărilorlor, ci numai pentru că într-adevăr te mişcă

Comentarii

Paul CERNATTânărul Eminescu

şi „avangarda nihilistă” a Junimii

Paul CERNAT – Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Litere, e-mail: cernatpaul@gmail.com.1 Z. Ornea, Junimea şi junimismul II, Editura Minerva, Bucureşti, 1998, p. 159.

Studiul de faţă urmăreşte, pornind de la primul text publicistic al lui Mihai Eminescu (O scrierecritică) şi de la poemele Venere şi Madonă şi Epigonii, circumstanţele pătrundereii poetului – peatunci student la Viena – în cercul Junimii. Aflată în dezacord cu agenda lui Titu Maiorescu & Co,opţiunea eminesciană pentru scara de valori a primului său profesor, bucovineanul Aron Pumnul,indică o adeziune dificilă, dar avantajoasă pentru ambele părţi. Clauzele adeziunii şi rădăciniledisensiunii sunt analizate pornind de la articolul mai sus-amintit, unde Eminescu priveşte Junimeaca pe o „avangardă” intelectuală definită de un „nihilism pretenţios şi savant”.Cuvinte-cheie: Eminescu, junimism, critică, nihilism, avangardă.

This study researches, starting from the first critical text published by Eminescu (A critical wri-ting) and from the poems Venera and Madonna and The Epigones, how the poet – then, a stu-dent at the University of Vienna – was introduced to the Junimea circle. Eminescu’s option for thevalues of Aron Pumnul, his first professor from Bucovina, in disagreement with Titu Maiorescu’sagenda, indicates a difficult adherence, but with certain advantages for both parts. The terms of thisadherence and the roots of the disension are analysed in this study considering the above mentionedarticle as starting point, since Eminescu writes here about Junimea in the terms of an intellectual„avant-garde”, defined by a „pretentious and erudite nihilism”.

Keywords: Eminescu, Junimism, criticism, nihilism, avant-garde.

Abstract

48

Paul Cernat

acea naivitate sinceră, inconştientă cu carelucrau ei. Noi ceşti mai noi cunoaştem sta-rea noastră, suntem treji de suflarea secolu-lui, şi deaceea avem atâta cauză de a ne des-curaja”. În scrisoare, unde îşi vădeşte exce-lenta familiarizare cu producţiile convorbi-riste, poetul se arată dispus la concesii înprivinţa „formei” (exact cea pe care junimi-ştii o vor aprecia…) pentru a justifica „ideeafundamentală”: ruptura între predecesoriiaurorali şi decadenţa modernă a generaţieitinere, marcate de un „rău al veacului”:„Poate că Epigonii să fie rău scrisă. Ideeafundamentală e comparaţiunea dintre lu -cra rea încrezută şi naivă a predecesorilornoştri, şi lucrarea noastră trezită, rece. Prinoperele liricilor români tineri, se manifestăacel aer bolnav şi dulce pe care Germanii îlnumesc Weltschmerz. Aşa Nicoleanu, aşaSkelitti, aşa Matilda Cugler, – e oare cumconştiinţa adevărului trist şi sceptic învins

de cătră colorile şi formele frumoase, e rup-tura între lumea bulgărului şi lumea ideei.Predecesorii noştri credeau în ceea cescrieau, cum Shakespeare credea în fantas-mele sale, îndată însă ce conştinţa vede căimaginile nu sunt decât un joc, atunci, dupăpărerea mea, se naşte neîncrederea sceptică,în propriile sale creaţiuni. Comparaţia dinpoezia mea, cade în defavorul generaţiei noişi cred cu drept”2. În Venere şi Madonă, cucare pătrunde pe 15 aprilie 1870 laConvorbiri literare, ca şi în imediat ulteriorulEpigonii3, Eminescu adoptă versul maies-tuos de 15-16 silabe, în ritm trohaic, şi des-făşurarea amplă, ca în faţa unui examen dematuritate. El accede în salonul junimist peuşa din faţă fără a face concesii şi fără a seplia, subaltern, pe agenda grupării; o face,dimpotrivă, apărându-şi demn şi cu aplombcritic propriile opţiuni în răspăr. Dictată devocea raţiunii, nu de cea a inimii, de recu-

2 Iacob Negruzzi, Amintiri din “Junimea”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1939, pp. 252-254.3 Citatele din cele două poeme sunt reproduse după M. Eminescu, Opere I. Poezii tipărite în timpul vieţii,

Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, ediţie critică îngrijită de Perpessicius cu 50 dereproduceri după manuscrise, Bucureşti, 1939.

49

Tânărul Eminescu şi „avangarda nihilistă” a Junimii

noaşterea reciprocă a calităţii literare şi inte-lectuale, nu de afinităţi afective, adeziunean-a fost comodă pentru niciuna din părţi,deşi amândouă au avut de câştigat de peurma ei; tensiunile transpar şi din celebrulpasaj pe care Maiorescu i-l dedică poetuluiîn Direcţia nouă…din 1871-1872: „cu totulosebit în felul său, om al timpului modern,deocamdată blazat în cuget, iubitor de anti-teze cam exagerate, reflexiv mai peste mar-ginile iertate, până acum asa de puţin for-mat, încât ne vine greu să-l cităm îndatădupă Alecsandri, dar în fine poet, poet întoată puterea cuvântului…”4.

Ca şi Eminescu în Epigonii, Maiorescu dăaici cu o mână ce ia cu alta, deşi îl elogiazăpe tânărul poet „aşa de puţin format” pen-tru „farmecul limbagiului (semnul celoraleşi), o concepţie înaltă şi pe lângă aceste(lucru rar între ai noştri) iubirea şi înţelege-rea artei antice”, adică pentru clasicitateaartei sale, nu pentru caracterul „romantic”sau „modern” ce implică, nu-i aşa, exces şidezechilibru… Mai mult: îl omologhează calider al noii generaţii poetice, plasându-l înierarhia „direcţiei noi” imediat după „veş-nic tânărul” Alecsandri. Ierarhia maiores-ciană se va păstra până la finele anilor ’80 aisecolului 19 şi va trebui să aşteptăm moar-tea lui Eminescu pentru ca ea să se schimbe:în Poeţi şi critici, polemizând cu emulii emi-nescieni, Maiorescu încă îi apără luiAlecsandri poziţia de lider literar naţional,justificând-o (extraestetic şi, în orice caz,extrapoetic) prin „totalitatea acţiunii saleliterare”. Putem vedea în acest gest şi tenta-tivă de a delegitima un fenomen alarmant,numit de Albert Thibaudet la critique desartistes – critica artiştilor/a creatorilor, diferi-tă de critica profesorală. Viitorul imediatavea să pună, şi la noi, în evidenţă avantaje-le celei dintâi, într-o epocă de faliment alesteticii normative şi de ascensiune a nihi-lismului. Nu Sainte-Beuve l-a omologat, înfond, pe Baudelaire, ci Gautier & Co, nu cri-tica literară de autoritate l-a impus atenţiei

în Europa pe Edgar Poe, ci Baudelaire; sim-bolismul românesc a fost promovat, între1900-1920, de critica poeţilor (de laMacedonski şi Petică la N. Davidescu şi F.Aderca), nu de criticii instituţionalizaţi, îngeneral ostili fenomenului, iar după 1920criticii noştri moderni tind să devină (şi)creatori, artişti. Criticii profesorali nu „des-coperă”, ci legitimează, organizează şi insti-tuţionalizează. Maiorescu nu l-a „descope-rit” pe Eminescu, ci l-a consacrat. Nu luiMaiorescu, ci poetului Eminescu i se dato-rează „descoperirea” şi aducerea la Junimeaa lui Slavici, Creangă, Caragiale. Maiorescui-a omologat critic ulterior, dar şi mariiartişti validaţi de el i-au oferit un blazonfără de care acţiunea sa publică n-ar fi avutefectul scontat (cei mai mulţi s-au îndepăr-tat, finalmente, de mentorul junimist, bachiar au intrat în conflict cu el după mo -mentul consacrării). Critica artiştilor e, cums-a spus, o avangardă a criticii literare, învreme ce critica normativă are – prioritar –un caracter de consacrare şi stabilizare,situându-se nu în avangardă, ci (cu formulalui Roland Barthes) în ariergarda avangardei,dacă nu în ariergardă pur şi simplu.

Putem identifica lesne în pasajul maio-rescian invocat o camuflare a antipatiilorpersonale (ideologico-politice) în argumen-te estetice vagi: „iubitor de antiteze camexagerate”, „reflexiv mai peste marginileiertate”, deşi identificarea bipolarităţii dinstructura poemelor – şi din psihologia poe-tului – nu poate fi contestată. Iubirea deantiteze era vădită şi în celălalt poem trimisConvorbirilor…, iar Maiorescu se pronunţăcu rezerve despre amândouă. Despre „stra-nia poezie” Venere… afirmă, chiţibuşar, că arcuprinde o „comparare confuză”: „Madonanu este o idelizare a Venerei, nici Veneraantică o realitate brută pe lângă Madonamodernă”, iar strofa „prin care poetul rezu-mă încă o dată compararea, nu o lămureştemai bine, ci slăbeşte poezia prin repetiţie”.În cele câteva rânduri dedicate Epigonilor

4 Titu Maiorescu, Direcţia nouă în poezia şi proza romană, în Titu Maiorescu, Critice I, prefaţă de PaulGeorgescu, text stabili, tabel cronologic, indice şi bibliografie de Domnica Filimon, Editura pentruLiteratură, Bucureşti, 1967, pp. 159-160.

50

Paul Cernat

dezacordul devine însă făţiş şi programatic,iar denunţata „exagerare” a antitezei numai priveşte calitatea estetică a poemei, ciinanitatea estetică comparaţiei dintre „mici-mea epigonilor” şi „poeţii mai vechi”:„Epigonii cuprind o antiteză foarte exagera-tă. Pentru a arăta micimea epigonilor, seînalţă peste măsură poeţii mai vechi, şilauda ditirambică a lui Ţichindeal d.e. şi alui Heliade cu greu va putea încălzi cetitoriimai critici de astăzi”5. Peste ani, a pune peacelaşi plan pe Cârlova, Mureşanu şi Bolliac(pentru a nu mai vorbi de Anton Pann) deBodnărescu, Nicoleanu, Skeletti şi MatildaCugler-Poni nu va mai apre scandalos: aucontraire. Scandaloasă poate apărea, celmult, punerea pe acelaşi plan depreciativ alui Ţichindeal cu Ion Heliade Rădulescu…

Poemul eminescian se deschide persona-lizat cu un elogiu al Vârstei de Aur – toposreacţionar şi conservator în care scrisul sesacralizează, devenind scriptură („Când

privesc zilele de-aur a scripturelor româ-ne…”) – proiectat, printr-o lectură-imersiu-ne, în reverii regresive, acvatic-amniotice.„Dulceaţa” romantică fuzionează liniştitorcu „seninătatea” clasică („Mă cufund caîntr-o mare de visări dulci şi senine”) gene-rând viziuni paradisiace din care răsare, caîntr-o lirogeneză, o întreagă genealogie poe-tică: „Văd poeţi ce-au scris o limbă ca unfagure de miere”. Excelenţa lor este sinoni-mă excelenţei lingvistice, iar comparaţialimbii cu un „fagure de miere” nu e lipsităde relevanţă în planul imaginarului ideolo-gic. Adept, din anii formaţiei vieneze, alideilor fiziocrate, din care va desprinde con-cepţia unui stat „al furnicilor şi al albine-lor”, Eminescu asimilează poezia esenţeiproductive a stupului (despre dulce ca epife-nomen senzorial al Romantismului, în rela-ţie cu scufundarea maritimă, prospeţimeaaurorală şi adormirea a scris pe larg EdgarPapu în Existenţa romantică6). În volumulsău despre „negocierea” imaginii emines-ciene, Iulian Costache formulează o obser-vaţie-cheie: „Citit în paralel cu preconizataantologie a poeziei pre-junimiste, care ar fiurmat să fie prefaţată de studiul lui T.Maiorescu, O cercetare critică asupra poezieiromâne de la 1866, poemul Epigonii pare oaltă antologie, fiind bazată însă pe un alt cri-teriu şi realizată într-o cu totul altă manie-ră”7. Avem, aşadar, de-a face cu competiţiaîntre două antologii legitimatoare, întredouă liste canonice; una aparţine criticului,sub forma unei „sinteze generale în atac”;cealaltă – redactată în versuri – aparţinepoetului şi primului său magistru, AronPumnul. Prelungind unele sugestii despremitul vârstei de aur din studiul Eminescu şilumea miturilor al lui Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Costache identifică în structuraEpigonilor un model heraldic polemic –heraldica fiind considerată o „ştiinţă a tre-cutului” („poemul Epigonii are în structurade adâncime (…) o gramatică heraldică, fapt

5 Ibid., p. 1626 Edgar Papu, Existenţa romantică. Schiţă morphologică a romantismului, Editura Minerva, Colecţia

“Biblioteca pentru Toţi”, Bucureşti, 1980, pp. 63-76. 7 Iulian Costache, Eminescu. Negocierea unei imagini, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008, p. 263.

51

Tânărul Eminescu şi „avangarda nihilistă” a Junimii

care putea avea şi un sens polemic în raportcu atitudinea de desconsiderare a trecutu-lui, care le era reproşată de o seamă de con-temporani junimiştilor”)8, iar în caracteri-zările lirice din prima parte – nişte emblemestilizate. Emblemele sunt însă menite săînnobileze identităţi; iar emblemele liriceale lui Eminescu sunt forme „calde” deînnobilare (premodernă), alternative înraport cu o critică „rece” (modernă, de tipraţionalist). Eminescu contrapune logosuluimaiorescian mythosul romantic, atitudineanostalgic-paseistă şi lirismul emblematic (capurtător de cuvânt al unei „lumi ce gândeaîn basme şi vorbea în poezii”). Prima secţiu-ne din Epigonii are un caracter afirmativ, deadeziune intimă; cea de-a doua – unul pole-mic, sarcastic. Diferenţele dintre cele două„liste” poetice, una – canonizantă, cealaltă –decanonizantă, sunt în mare parte superpo-zabile deosebirilor dintre judecăţile luiAron Pumnul din Lepturariu românesc culesden scriptori români (prima antologie a scri-sului autohton, apărută la Viena în patrutomuri între 1862-1865) şi cele din O cerceta-re critică asupra poeziei române la 1867. Celedouă liste, cea eminescian-pumnuleană(mai curând paşoptistă) şi cea maiorescian-junimistă se întâlnesc totuşi într-un spaţiuestetic de negociere. Din lista poeţilor minoricu care se deschide pomelnicul din Epigonii– (Dimitrie) Cichindeal/Ţichindeal, (Barbu-Paris) Mumulean, (Ioan) Pralea, Daniil(Scavinschi), (Antioh) Cantemir, (Alecu)Beldiman, (Alexandru) Sihleanu – singurulcare are parte de o adevărată definiţie liricăe (Iancu) Văcărescu, printr-o aluzie la poe-mul Primăvara amorului („cântând dulce aiubirii primăvară”). Ceva mai complexesunt caracterizările unor poeţi-moralişti şifabulişti. La fabulistul Donici – „cuib de-nţelepciune” – Eminescu reţine (observaţiefină) personificarea atipică a obiectelorinanimate: „care, cum rar se întâmplă, ca sămediteze pune/Urechile ce‘s prea lunge, oricoarnele de la cerb”. Memorabilă rămânedefinirea lirică a lui Anton Pann, „finulPepelei, cel isteţ ca un proverb”.

Plasată simbolic în fruntea poeţilorpaşoptişti, figura bătrânului „Eliad” – idolal tinereţii lui Eminescu, dar şi bête noire alui Titu Maiorescu & Co – se bucură de unportret pe măsura personalităţii de Ro -mantism înalt a acestuia, în care trimitereatransparentă la Biblice… („delta biblicelorsânte, profeţiilor amare”) e proiectată pefundalul gândirii mitice şi al profetismuluifantast, de mari altitudini vizionare. Dincreaţia lui Boliac, poet protestatar prin exce-lenţă, e reţinută ca definitorie poezia socială(„Bolliac cânta iobagul ş‘a lui lanţuri dearamă”), iar din puţinele stihuri ale luiCârlova – Marşul oştirii române. Comparatcu Byron într-o aluzie la Anul 1840, GrigoreAlexandrescu are parte de o caracterizarepsiho-morală mai extinsă, prefigurând pesi-mismul ontologic eminescian („palid stin-ge-Alexandrescu sunta candel` a sperării/Descifrând eternitatea din ruina unui an”).Întreaga strofă dedicată lui Bolintineanu areca obiect debutul său liric cu O fată tânără pepatul morţei; tot de o strofă, vibrantă însă(comparaţia abruptă cu Orfeu a fost deseoriinvocată) şi încheiată cu un vers-efigie(„preot deşteptării noastre, semnelor vremiiprofet”) se bucură şi Andrei Mureşanu (detribunul ardelean Eminescu se va ocupa pelarg în proiectele sale lirico-dramatice).Printre atâţia poeţi ai trecutului se strecoară –strategic? – un prozator: Costache Negruzzi,tatăl lui Iacob fiind beneficiarul unui vers dereferinţă, vizând actualizarea trecutului(„şterge colbul de pe cronice bătrâne”), şi alunei definiri lirice de întinderea unei strofe,având ca obiect nuvelele istorice („zugră-veşte din nou, iarăşi, pânzele posomo -râte/ce-arătau faptele crunte unor domnitirani, vicleni”). În O cercetare critică…Maiorescu aprecia, ca şi Eminescu mai târ-ziu, Primăvara amorului de Iancu Văcărescu,dar dacă tonul eminescian va fi unul global-empatic, criticul junimist anunţa, acid, că nupoate reţine din creaţia Văcărescului decâtrespectivul poem. Şi în cazul lui Bolin -tineanu, Maiorescu îşi afirma – într-o notăde subsol – preferinţa pentru poezia începu-

8 Ibid., pp. 259-262.

turilor (epitomizată de Eminescu prin O fatătânără…), delimitându-se însă de politizarearetorică de după Eumenidele. GrigoreAlexandrescu este menţionat şi el printrefericitele excepţii, dar cam în fugă, în timpce Donici e pomenit cu condescendenţă. Detăcere sunt acoperiţi Pralea & Co, Cârlova şiBolliac. Deriziunea maioresciană îi atinge,din plin, pe Eliade şi Mureşanu, în timp ceAnton Pann nu e amintit, în condiţiile încare Spitalul amoriului se numărase, cumştim, printre sursele lui Maiorescu în reali-zarea antologiei poetice paşoptiste.

Bref, poetul-student la Viena îşi negocia-ză trecerea de la modelul pumnulean (reperal mişcării de emancipare a românilor dinBucovina imperială), la cel junimist, care-latrage estetic şi intelectual, dar căruia nu ise poate preda necondiţionat. E de presu-pus că junimiştii vor fi închis ochii în faţanumeroaselor puncte de dezacord, mulţu-miţi cu calitatea excepţională a achiziţiei.Pentru oamenii noului „început de drum”,aflaţi în plină ofensivă (anti)canonică,Eminescu reprezenta o carte câştigătoare:dacă prin adeziunea lui Alecsandri cîştiga-seră, ca legitimator, pe liderul „vechii”generaţii paşoptiste (fericita excepţie…),prin autorul Epigonilor îşi atrăgeau liderulpoetic al „direcţiei noi”. Dar şi Eminescu vaavea beneficii serioase de pe urma intrării înclubul de elită al generaţiei, care-şi propu-nea să redefinească, într-o direcţie modern-conservatoare, noul stat român şi culturalui.

Deplin convergentă cu opţiunea luiMaiorescu este recunoaşterea lui Alecsandridrept centru al canonului literar în vigoare.În Cercetarea critică…, liderul Junimii îi oco-lea strategic punctele slabe (numeroase),dându-l mereu ca exemplu pozitiv. La rân-dul său, Eminescu îşi încheie pomelniculpoetic dedicându-i trei strofe (toţi ceilalţibeneficiind de câte o sintagmă, un vers saucel mult o strofă). Totuşi, pentru a înţelege

mai bine adeziunea eminesciană, va trebuisă ne oprim mai atent asupra primului textpublicistic al poetului, O scriere critică, apă-rut în Albina, V, nr. 3, 7/19 ianuarie 1870, pp.2-39 (revista, scoasă iniţial la Viena şi muta-tă în 1867 la Pesta, beneficia de o colaboraresusţinută din partea studenţilor bucovinenidin Imperiul austro-ungar). Textul e, cum seştie, o replică polemică la adresa broşurii luiD. Petrino, Puţine cuvinte despre coruperealimbei române în Bucovina, tipărită în 1869 laCernăuţi. Cercetătorii epocii10 au observatcă răspunsul, trimis iniţial Foii societăţii pen-tru literatura şi cultura română în Bucovina,care îşi încetează însă apariţia în 1969, şipreluat de Vincenţiu Babeş pentru Albina,fusese redactat în numele studenţilorromâni din Viena şi al societăţii iterare şisociale „România”. Nota Bene, Petrino fuse-se iniţial un adept înfocat al pumnismului,pentru ca, sub influenţa Junimii, să treacă înextrema denigratiorilor; sistemul filologicpumnulean, adoptat oricum provizoriu, laconcurenţă cu cel etimologist, până la unifi-carea academică a ortografiei, fusese asprucriticat şi de Maiorescu în articolul Desprescrierea limbei române din primul număr alConvorbirilor… şi de Alecsandri în Dicţionargrotesc şi în piesa Matei Millo. Eminescuacceptă ideea că fonetismul şcolii bucovine-ne e, ca şi etimologismul Şcolii Ardelene, oexagerare inevitabilă până la găsirea justeicăi de mijloc. Numai că replica eminesciană– vizând nu atât apărarea ideilor luiPumnul, cât demontarea punct cu punct abroşurii „baronului poet” – bate de la înce-put spre Titu Maiorescu şi ideile junimiste,ilustrate de vulnerabilul Petrino (e adevărat,printr-o analogie parţială între şcoala luiMaiorescu şi cea a lui Kant). Siguranţa tonu-lui şi calitatea argumentaţiei vădesc, de peacum, un gazetar deja format. Analiza criti-că este meticuloasă, nuanţată, şi, pe lângănumeroase chestiuni de natură filologică,atinge probleme literare importante. În mod

52

Paul Cernat

9 Textul citat aici este reluat după Eminescu, Articole politice I. Fragmentarium, ediţie critică şi note de D.Vatamaniuc, Introducere de Eugen Simion, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şiArtă, Bucureşti, 2015, pp. 43-54.

10 V. şi D. Vatamaniuc, Publicistica lui Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 1985, pp. 15-26.

53

Tânărul Eminescu şi „avangarda nihilistă” a Junimii

curios, referirea la Alecsandri n-a reţinutatenţia exegeţilor, deşi ar fi meritat: „Încapitolul IV, criticul (î)l laudă pe d-lAlecsandri şi-l face regele poeţilor, lucru lacare aplaudăm şi noi, până ce vom avea şiun împărat al poeţilor, care adică să-l întrea-că pe dumnealui, ceea ce, spus fără compli-ment, va fi cam greu, deşi suntem de o natu-ră ce nu despeară niciodată. Abstragem însăautoritatea ce i-o dă criticul în materie delimbistică şi în proză. Proza d-luiAlecsandri nu e niciodată şi nicăiri la nălţi-mea poeziei. Prozei (î)i trebuie raţionamentsolid, şi-n proza d-lui Alecsandri nu e decâtspirit şi jocuri de cuvint, ceea ce-i dă un tim-bru cu totul feminin: căci spiritul – zice JeanPaul – este raţionamentul femeii”. Cine arputea fi viitorul „împărat al poeţilor” – neputem lesne imagina, citind printre rân-duri… De pe acum, Eminescu ţinteşte foartesus. Cel mai sus, de fapt, dincolo de aparen-

ta modestie cu care amână, deocamdată,confruntarea. Dacă – până la proba contra-rie – nu-i poate nega autorului Steluţei statu-tul de „rege al poeziei”, el nu se sfieşte înschimb să-i conteste proza, cu argumentevag misogine din panoplia esteticii romanti-ce germane (afinitatea profundă a prozeieminesciene cu Jean Paul e binecunoscută).Să recitim acum prima strofă a Epigonilordedicată „regelui poeziei”: „Ş`acel rege-alpoeziei, vecinic tânăr şi ferice,/Ce din frun-ză îţi doineşte, ce cu fluerul îţi zice,/Ce cubasmul povesteşte – veselul Alecsandri,/Ce`nşirând mărgăritare pe a stelei blondărază,/Acum seculii străbate, o minune lumi-noasă,/Acum râde printre lacrimi când ocântă pe Dridri.” Avem în aceste versuri osuită de metafore critice apte să ridice afec-tivul liric la nivel conceptual: „vecinic tânărşi ferice”, „veselul Alecsandri”, cu trimiteriintertextuale în serie: „înşirând mărgărita-

re”, „a stelei blondă rază”. Numai că, pelângă recuzita folclorică a unora din poeme-le sale (doina, basmul), „regele poeziei” esteinvocat şi cu o… proză: sentimentala Dridri.Să-şi fi revizuit între timp Eminescu părereadespre proza alecsandrină? Fapt e că vacocheta cu ea ceva mai târziu, în câteva frag-mente epice şi dramatice nefinalizate.Ultimele două strofe dedicate lui Alecsandriîn Epigonii reţin atenţia printr-o casacadă deipostaze sentimentale ale visului (cuvântulvis şi dervatele sale sunt folosite de cinci oriîn opt versuri), pentru a încheia cu un bla-zon autoritar: resuscitarea patriotică a fan-tasmelor istoriei legendare şi a vremii luiŞtefan: „Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,/Cu doi ochi ca douăbasme mistice, adânce, dalbe,/ Cu zâmbireade vergină, cu glas blând, duios, încet,/ El îipune pe-a ei frunte mândru diadem destele,/ O aşază `n tron de aur, să domneascălumi rebele,/ Şi iubind-o fără margini, scrie:“visul de poet”.// Sau visând cu doina tristăa voinicului de munte,/ Visul apelor adânceşi a stâncelor cărunte,/ Visul selbelor bătrâ-ne de pe umerii de deal,/ El deşteaptă`nsânul nostru dorul ţării cei străbune,/ Elrevoacă`n dulci icoane a istoriei minune,/Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sombruşi regal”. Evident, nu Alecsandri neoclasi-cul, apropiat de Maiorescu, este recuperataici, ci Alecsandri romanticul…

Chestiunea feminităţii scrisului va fiinvocată şi de Iacob Negruzzi în legătură cuEminescu. Primul director al Convorbirilor…îşi amintea cum, în martie 1870, primise laredacţie o scrisoare din Viena, „scrisă culitere mici şi fine ca de o mână de femeie” ceconţinea, sub semnătura M. Eminescu, poe-zia Venere şi Madonă: „Mi-am zis că trebuiesă fie de la una din numeroasele poete tine-re din provincie…”11. Spre deosebire de cri-tica mai nouă, care a apreciat superlativ – pedrept cuvânt – primele două strofe („Idealpierdut în noaptea unei lumi ce nu maieste,/Lume ce gândea în basme şi vorbea înpoezii,/O! te văd, te-aud, te cuget, tânară şidulce veste/Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte

raiuri, cu alţi zei.//Venere, marmură caldă,ochi de piatră ce scânteie,/Braţ molatic cagândirea unui împarăt poet,/Tu ai fost divi-nizarea frumuseţii de femeie,/A femeiei, cesi astăzi tot frumoasă o revăd”) – interesullui Iacob Negruzzi „se deşteptă şi mersecrescând până la sfârşit” abia de la a treiastrofă. Venere… – text prin care Maiorescu şijunimiştii vor fi convinşi de valoarea poetu-lui – este, şi el, un poem al dezvrăjirii, alcăderii (feminităţii, în cazul de faţă) dintr-un „angelism” ideal în „demonia” realuluişi a cărnii, dar şi al reabilitării prin iubire.Mai interesant, în O scriere critică, este însăfaptul că atributul de „feminin” – asociatunui estetism superficial şi frivol – apareatribuit şi lui Maiorescu, printr-un compli-ment otrăvit. Şi asta chiar în incipitul artico-lului: „După faimoasele critice, în sine binescrise, ale d-lui Maiorescu, trebuia neapăratsă iasă la lumină şi o şcoală a sa de partizanicare, minus spiritul de o fineţă feminină şiminus stilul bun şi limpede al d-sale, să aibăşi ea aceleaşi defecte ce le are părintele,aceeaşi ridicare la nivelul secolului al 19(-lea), acelaşi aer de civilizaţiune şi gravitatecari din nenorocire sunt numai o mască ceascunde adeseori numai foarte rău tendinţacea adevărată şi ambiţiunea personală”.Pasajul conţine acuze grave, care nu-l vizea-ză doar pe D. Petrino sau şcoala junimistă,ci – în chip direct – pe Maiorescu: „ridicareala nivelul secolului al 19(-lea)” şi „aerul decivilizaţiune şi gravitate” ar fi – „din neno-rocire” – doar o „mască” pentru „tendinţacea adevărată”; anume pentru „ambiţiuneapersonală”, ascunsă „adeseori numai foarterău”... Pentru tânărul poet, liderul junimistoferă imaginea unui tip ambiţios, cinic şiipocrit, cu un stil „bun şi limpede”, dar cuun spirit „de o fineţe feminină”, ergo lipsitde „raţionament solid”. Eminescu identificăîn atitudinea maioresciană şi un confor-mism snob al prezentului (prin „ridicarea lanivelul secolului al 19(-lea)”). Introduceapoi opoziţia „sincer şi onest” vs. „savant şipretenţios”, primul dublet fiind moralmen-te justificabil prin onestitate, iar al doilea –

54

Paul Cernat

11 Iacob Negruzzi, op. cit., pp. 249-250.

55

Tânărul Eminescu şi „avangarda nihilistă” a Junimii

meprizabil prin artificalitate. Dincolo de ele,identifică însă principala „maladie” a lumiimoderne – nihilismul, temă centrală, chiarîn acei ani, a gândirii lui Nietzsche: „În loculnihilismului sincer adeseori şi onest alunora din autorii noştri (…) s-a ivit acum altnihilism – cel savant şi pretenţios care,uitându-se cu despreţ din fruntea şi prinochii secolului asupra a toţi şi toate, se credela nivelul învăţaţilor (analog al politicilor)din Germania sau Europa civilizată pentrucă a învăţat, sau mai bine n-a învăţat, înşcoalele de pre acolo”. Iată-i aşadar pe D.Petrino & Co, inclusiv pe Maiorescu, plasaţisub semnul „formelor fără fond”… Oare -cum surprinzător, Eminescu foloseşte, pro-babil pentru prima dată la noi în sens cultu-ral, termenul de „avangardă” spre a desem-na „nihilismul” noii şcoli: „În cazul de faţăavem a face cu unul din avangardele celormulţi cari vor urma, adecă: cu o broşură aunei avangarde intitulată deplin astfel:Puţine cuvinte despre coruperea limbei româneîn Bucovina de D. Petrino (Cernăuţii, 1869,Tiparul lui Bucoviecki şi Comp.). Introdu -cerea broşurei e în poezie, recte în versuri.Întâi poezia!” Junimea ca avangardă bovari-că şi nihilistă: iată o situare incitantă, ca şiideea nihilismului camuflat al lui Maio -rescu. În tot cazul, adamismul modern, des-chizător de noi drumuri, al Junimii dinaceastă fază, ]mpreună cu agresivitateapolemică a demersului ei, îndreptăţeşte oasmenea calificare. Recitind Epigonii ca pre-lungire şi ilustrare a Scrierii critice, nuputem să nu fim frapaţi (şi amuzaţi) de sub-tilitatea ludică a maliţiei eminesciene: con-statând că Petrino îşi scrie introducerea bro-şurii în versuri (sunt citate câteva mostre),Eminescu va da, mai târziu, junimismului oreplică polemică tot în versuri (Epigoniipoate fi citit, la rigoare, ca text critic deghi-zat într-un excelent poem).

Cu armele lui Titu Maiorescu şi într-unspirit ce vine dinspre Introducţia luiKogălniceanu la Dacia literară („vom criticaopera, iar nu persoana”), Eminescu pledea-ză pentru o obiectivitate definită, kantian,ca separare între subiectul şi obiectul criticii:„Combateţi atunci mijloacele, domnul meu,combateţi-le în defectuozitatea lor, şi nu

persoana, individul”. Diplomat, nu-l atacăînsă frontal pe liderul junimist, ci pe D.Petrino, căruia îi dă o lecţie de autonomie ajudecăţii estetice: „Geniul, în zdreanţă sauîn vestminte aurite, tot geniu rămâne; ideeasublimă, espresă chiar într-o limbă, defec-tuoasă, tot idee sublimă rămâne, şi princi-piul cel mare şi salutariu acelaşi rămâne,aplicat prin mijloace greşite chiar. Şi, dacăcombateţi formele esterioare ale fondului,băgaţi de seamă a o face din punct de vede-re absolut: estetic, rece şi judecător raţiona-list al formei, combateţi-o cu rigoarea şiseriozitatea convicţiunei, nu cu pamfletulridicol şi fără preţ, care detrage întotdeaunamai mult autoriului său decât celor persi-flaţi prin el.”

Apărând, moderat, Lepturariul… luiAron Pumnul, Eminescu o face cu modestiacelui care „nu se pretinde filolog”. Nu apă-rarea fonetismului pumnian absolut îl inte-resează (studentul vienez e prefect conştientde limitele, exagerările şi fraudele pioase alefostului său profesor din Cernăuţi), ciîndreptăţirea contextuală, din angajamentpatriotic faţă de românii din Imperiu. Chiardacă admite acuzele privind „coruperea”limbii române prin influenţa germană,Eminescu justifică fenomenul prin ordineapriorităţilor (mai important e ca româniibucovineni să poată vorbi româneşte, fie şidefectuos), imputându-i chiar lui Petrinofolosirea unor decalcuri germane improprii.La fel de importantă este apărareaLepturariului… ca primă antologie (şi genea-logie scrisă) a literaturii române, în opoziţiecu nihilismul maiorescian care făcea tabularasa din trecutul poetic autohton spre aplasa Junimea sub zodia adamică a a înte-meierii civilizatoare. Eminescu e un legiti-mist prin vocaţie, legat de ideea Tradiţieiistorico-spirituale şi convins că literatura nuîncepe cu el ci se moşteneşte şi asumă inte-gral, organic, cu un sentiment al responsabi-lităţii faţă de înaintaşii modeşti sau valoroşi.O scriere critică justifică, în faţa ironiei juni-miştilor, laudele excesive ale lui Pumnul laadresa minorilor: „Nu râdeţi, domnilor delepturariu: pentru că secaţiunea sa de pe-alo-curea e oglinda domniei-voastre proprie; nurâdeţi de nihilismul său, pentru că e al dv. Şi

dacă e vorba pe masca jos! Apoi masca josde la toţi şi de la toate, astfel încât fiecare să-şi vadă în fundul puţinătăţii sale. Dacă apoiLepturariul a exagerat în laude asupra unoroameni ce nu mai sunt, cel puţin aceia,mulţi dintre ei, au fost pioniri perseverenţiai naţionalităţei şi ai românismului – pio-niri, soldaţi gregari, a căror inimă mare plă-tea poate mai mult decât mintea lor – e ade-vărat! – care însă, de nu erau genii, erau celpuţin oameni de-o erudiţiune vastă, aşa pre-cum nu esistă în capetele junilor noştridandy. Acei oameni, acei istorici cari auînceput istoria noastră cu o minciună, dupăcum zice d. Maiorescu, de au scris tenden-ţios şi neadevăr, scuza lor cea mare nu ogăseşti tocmai în tendinţa şi neadevărullor?” Se vede însă limpede şi de aici, şi dinEpigonii, ezitarea lui Eminescu între opţiu-nea extraestetică (tradiţionalistă), funda-mentată de priorităţi naţionale, şi cea esteti-zantă (raţionalistă şi nihilistă, modernă înfond). Amănunt esenţial: denunţând „for-mele fără fond”, Maiorescu deplânge lipsafondului autohton necesar, în timp ce Emi -nescu apără fondul pierdut, atacând impos-tura „formelor” de import mimetic. Nihi -lismul eminescian este paseist şi ontologic,un nihilism al nostalgiei absolutiste; el ia actde surparea temeiurilor şi o acuză cu deznă-dejde patetică. Schimbarea de paradigmă(marcată prin excepţionala formulă „s-a-ntors machina lumii”) implică pierdereatuturor valorilor tari şi a stării de natură, cuinocenţa-i inconştientă, în favoarea uneiartificializări extreme, alienante: „Măştirâzânde, puse bine pe-un caracterinimic;/Dumnezeul nostru: umbră, patrianoastră: o frază;/ În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;/Voi credeaţi în scrisulvostru, noi nu credem în nimic!// Şi de-aceeaspusa voastră era sântă şi frumoasă,/ Căcide minţi era gândită, căci din inimă erascoasă,/ Inimi mari, tinere încă, deşi voi sun-teţi bătrâni./ S-a întors machina lumii, cuvoi viitorul trece;/ Noi suntem iarăşi trecutul,fără inimi, trist şi rece;/ Noi în noi n-avemnimica, totu-i calp, totu-i străin!/…Toate-spraf… Lumea-i cum este… şi ca dânsa sun-tem noi ”. Iar dezvrăjirea Poeziei îi prileju-ieşte poetului – pe linia subţire dintre pesi-

mismul schopenhauerian şi nihilismulnietzschean – câteva dintre cele mai puter-nice reprezentări ale convenţionalităţii gân-dirii şi artei: „O convenţie e totul; ce-i azidrept, mâne-i minciună;/…/; Oamenii dintoate cele fac icoane şi simbol/; Numescsânt, frumos şi bine ce nimic nu însemnea-ză/, Împărţesc a lor gândire pe sistemenumeroase/ Şi pun haine de imagini pecadavrul trist şi gol.// Ce e cugetarea sacră?Combinare măiestrită/ Unor lucruri nexis-tente; carte tristă şi`ncâlcită,/ Ce mai mult oîncifrează cel ce vrea a descifra./ Ce e poe-zia? Înger palid cu priviri curate,/ Voluptosjoc de icoane şi cu glasuri tremurate, Straide purpură şi aur peste ţărâna cea grea.”Încă o dată: nu avem de-a face, în Epigonii,cu o adeziune la teoria maioresciană a for-melor fără fond, ci cu denunţarea junimis-mului însuşi drept formă goală. În O scrierecritică, Eminescu recunoaşte „exagerarealaudelor la adresa unor oameni cari nu maisunt” în Lepturariu… justicând-o prin argu-mentul naţional („pionieri conecvenţi ainaţionalităţii şi românismului”). Primatuluipatriotismului sincer asupra adevăruluiistoric sau estetic îi corespunde un primat alinimii „mari” asupra minţii „reci”, ca în adoua parte a Epigonilor: „Iară noi, noi, epi-gonii? simţiri reci, harfe zdrobite/Mici dezile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte…”Denunţarea nihilismului contemporan(peste care pluteşte umbra Decadenţei), aconvenţionalităţii artei şi reprezentării rea-lului arată, pentru postmoderni, o faţă fami-liară. Trebuie însă subliniat faptul căEminescu nu spune, aici, voi, ci noi; nu pro-cedează, aşadar, ca un adversar exterior, cica un insider critic, potenţând astfel greuta-tea – şi autenticitatea – propriilor afirmaţii.El se identifică, altfel spus, cu ceea cedenunţă, şi se desparte, dramatic, de pro-priul trecut. Integrându-se generaţiei juni-miste, o face cu resemnare şi cu sentimentulunei fatalităţi radical dezvrăjite („Toate-spraf… Lumea-i cum este şi ca dânsa suntemnoi”). Pentru deja marele poet, luciditatea –şi raţionalismul sceptic, modern care-o pre-zidează – este, vorba lui Camil Petrescu, odramă. O dramă a Căderii şi a decăderii înacelaşi timp.

56

Paul Cernat

57

Idealul pierdut şi lumea primitivă

Poemul de debut al lui Eminescu, la 20de ani, (15 aprilie 1870 în Convorbiri literare)

îl arată ca pe un poet matur, cu un universpoetic bine conturat şi o conştiinţă clară arolului pe care şi-l asumă: se consideră pesine un poet-profet, un mesager al zeilor, unpoet hermetic. Merge înapoi cu gândul şi

Dana LIZACEminescu: Venere şi madonă,

sau Erosul hermetic

Dincolo de cele trei chipuri feminine evocate de Eminescu în poemul său de debut se străvede pre-zenţa zeului său tutelar – Hermes, cel care urcă şi coboară neîncetat între cer şi pământ. Zeu cumulte feţe, adevăratul începător al poeziei, Hermes poartă şi masca lui Eros. Principiu cosmic alIubirii în lumea veche, transformat mai târziu în ideal al iubirii creştine, degradat ca iubire de sineîn lumea modernă, erosul hermetic este ilustrat în acest eseu prin reprezentări diverse – statui aleVenerei antice, lame din pachetul de Tarot, tablouri de Botticelli şi Raphael, poeme de Eminescu şiBaudelaire.Cuvinte-cheie: Eminescu, Venere şi madonă, lectură în cheie hermetică; Hermes ca Eros; Court

de Gébelin; gândire mito-poietică; modelul cosmologic tradiţional; Venus pudica; Botticelli,Naşterea Venerei, Primăvara; Tarotul ca sistem de simbolism esoteric; Madona Sixtină alui Raphael; Baudelaire, Les fleurs du mal.

Beyond the three women Mihai Eminescu recalls in his first published poem (Venus, the HolyVirgin, and his own beloved), there lurks the presence of his patron god, Hermes. The true founderof Apollo’s poetic art, a god of many faces, Hermes also impersonates Eros. The cosmic principle ofLove in the ancient world, later morphed into the ideal of Christian love, degraded as self-love inthe modern world, the hermetic Eros is illustrated in the present essay by means of various worksof art – statues of the ancient goddess Venus, Major Arcana Tarot cards, paintings by Botticelli andRaphael, and poems by Eminescu and Baudelaire.Keywords: Mihai Eminescu, Venus and Madonna, a reading in a Hermetic key; Hermes as

Eros; Court de Gébelin; mythopoetic thinking; the traditional cosmological model; Venuspudica; Botticelli, Birth of Venus, Spring; the Tarot Pack as a system of esoteric symbol-ism; Raphael’s Sistine Madonna; Baudelaire, Les fleurs du mal.

English renditions of Eminescu’s poem Venus and Madonna: Corneliu M. Popescu in Mihai Eminescu – Poems, Cartea Românească Publishing House,Bucharest, 1989, pp. 48-50 (First edition at Eminescu Publishing House, Bucharest, 1978, pp. 56-57);Andrei Bantas in Mihai Eminescu, Poeme/Poems. Romanian-English bilingual edition.Translatedby Leon Levitchi and Andrei Bantas. Minerva Publishing House, Bucharest 1978, pp. 44-51.

Abstract

Dana LIZAC, e-mail: danalizac@hotmail.com.

58

Dana Lizac

amintirea pe firul creaţiei şi are viziuneaunei lumi fericite, abia desfăcută din întune-ricul originilor, pierdută pentru noi, oame-nii de astăzi:

Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce numai este,

Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii În această mitică Vârstă de Aur, oamenii

trăiau în pace şi armonie, îndestulaţi, în mij-locul naturii, într-un univers însufleţit şiplin de sens. Felul lor de a explica şi a expri-ma lumea, pre-conceptual, mito-poetic, nuurca în sferele noţiunilor şi legilor generaleşi nu cobora până la proza lumii comune deastăzi. Gândeau în basme şi vorbeau în poe-zii, cum spune poetul. Străbate aici, poate,un ecou din monumentala lucrare a luiAntoine Court de Gébelin Le monde primitifanalysé et comparé avec le monde moderne

(1773-1782), care a cunoscut o considerabilăaudienţă în epocă şi şi-a dorit să fie un su -pli ment la Marea Enciclopedie Fran -ceză.1 Unul dintre spiritele cele mai eruditeale timpului său, precursor al antropologiei,al filologiei comparate şi al ocultismuluifrancez, autorul îşi doreşte să reconstituielumea primitivă, de la origini până la înce-puturile epocii istorice a civilizaţiei greceşti(secolul VII i.e.n.). Urcând înapoi în timp,spre izvoarele cunoaşterii, studiind limbi,tradiţii, mituri, texte, imagini, caută secretulpierdut al unei ordini eterne şi imuabile, aşacum se reflectă ea într-o presupusă limbăoriginară, pe care promite să o reconstituie.Această promisiune, rămasă neonorată, îlface celebru.

Teoria lui Court de Gébelin asupra limbiioriginare derivă din viziunea lui asupralumii primitive: nu o lume haotică şi infor-

1 Anne-Marie Mercier-Faivre, Un supplément à „L’Encyclopédie”: Le „Monde primitif” d’Antoine Court deGébelin, Paris, Honoré Champion, collection „Les Dix-Huitièmes Siècles”, 1999.

mă, ci dimpotrivă un univers unitar, conti-nuu, circular, străbătut de firele verticale alecorespondenţelor, în care fiecare treaptă alumii, fiecare nivel de existenţă se oglindeş-te în celelalte. Pentru el, natura este cauzaprimă: natura imuabilă şi eternă, inteligentăşi raţională se oglindeşte deopotrivă în spi-ritul omului, în natura universală, în naturafizică şi în limbă. Cuvintele primitive nusunt (în termeni saussurieni) asocieri arbi-trare între un semnificat şi un semnificant,ci au un raport de similitudine cu lucruriledesemnate: sunt simboluri şi nu semne.Ceea ce Court de Gébelin denumeşte„geniul alegoric” – recursul la imagine, laanalogie – este pentru el o trăsătură domi-nantă a omului primitiv, care trăieşte într-un univers poetic.2

Conştiinţa unei ordini universale, trans-misă de la începuturile lumii până la noineîntrerupt, ca şi ideea unui univers unitar,structurat, circular, organizat pe coordonateorizontale şi verticale, un univers „magic”,în care toate lucrurile îşi răspund, pentru căsunt legate între ele prin fire invizibile –acestea sunt idei care fac parte din inventa-rul gândirii hermetice.

Court de Gébelin nu era străin de acestdomeniu. În afară de promisiunea de a

reconstitui limba primordială, celebritatealui se clădeşte şi pe punerea în circulaţieculturală a Tarotului, pachet de cărţi de joccu origine obscură, în care vede (fără a pro-duce dovezi istorice) un condensat de doc-trină hermetică, o formă distilată a vechiiCărţi a lui Toth (Hermesul egiptean), care arfi conţinut învăţătura iniţiatică a preoţilorde la piramide.

Valoarea de adevăr ştiinţific a acestorafirmaţii nu are importanţă pe tărâmul poe-ziei, care operează cu alte categorii. DupăCourt de Gébelin, Etteilla (Jean-BaptisteAlliette) şi Levi Eliphas au impus Tarotul înconştiinţa colectivă ca pe un sistem de sim-bolism esoteric. În climatul de renaştereocultă generat de Eliphas în Franţa, uniidintre artiştii secolului XIX s-au racordat latradiţia hermetică, ce le-a format gândirea şile-a înflăcărat imaginaţia.

Să-l cităm dintre toţi pe Baudelaire, careîl evocă pe Hermes Trismegistus3 în intro-ducerea volumului Les Fleurs du Mal4 şi careconsideră travaliul poetului de aceeaşi natu-ră cu al alchimistului:

… j’ai fait mon devoirComme un parfait chimiste et comme une

âme sainte.

59

Eminescu: Venere şi madonă, sau Erosul hermetic (I)

2 ... rien n’a été l’effet du hasard: tout a sa cause et sa raison... la Parole... elle est une suite indispensablede la raison... elle n’est que la peinture des idées données par la Nature immuable & éternelle qui sepeint dans l’esprit, comme elle se peint au physique dans le miroir des eaux... il n’existe qu’une Langue,une Langue éternelle & immuable puisée dans la Nature raisonnable... toutes les Langues existantes nesont que des modifications de cette Langue universelle...il existe par conséquent une science étymolo-gique... elle donne la raison... de chaque mot... elle répand sur lui... une vie nouvelle, fort au-dessus dece qu’il étoit lorsqu’on ne voyoit en lui que l’effet du hasard, sans aucun rapport avec l’idée qu’il étoitdestiné à peindre... la nature physique et universelle n’étant que le lieu et l’emblème de la nature intel-ligente & raisonnable, le langage qui peignoit celle-là peint également celle-ci, par le seul acte de pren-dre chaque mot dans un sens figuré... de-là résultoit une nouvelle Langue sublime & fourœ d’une infi-nité de beautés et de richesses, le langage figuré et allégorique dont les loix n’étoient pas moins néces-saires et immuables que celles du langage physique, & calquées exactement sur les mêmes principes...ce langage allégorique devient une clef essentielle de l’Antiquité... il présida à ses Symboles, à fes Fêtes,à fes Fables, à sa Mythologie entière... dépôt sacré de l’esprit & de la sagese des premiers hommes.”(Antoine Court de Gébelin, Le monde primitif analysé et comparé avec le monde moderne, vol VIII, Paris,Chez l’Auteur, 1781, pp. XIII-XV)

3 Hermes Trismegistus, cel „de trei ori mare” (pentru că înţelepciunea lui îmbraţişa cele trei lumi), îmbinătrăsăturile zeului grec Hermes cu cele ale zeului egiptean Toth şi este presupusul autor al CorpusuluiHermetic, serie de texte sacre care stau la baza gândirii hermetice.

4 În poemul Au lecteur

Car j’ai de chaque chose extrait la quintes-sence,

Tu m’as donné ta boue et j’en ai fait de l’or.5

Zeul tutelar al poetului în lumea arhaică,primitivă, în care omul trăia înfrăţit cu natu-ra, este (pentru noi, cei nascuţi în culturaeuropeană) zeul Hermes6, adevăratul înce-pător al poeziei: el este cel care construieşte(din carapacea unei broaşte ţestoase) lira, pecare mai târziu i-o dă fratelui sau Apollo,păstrându-şi pentru sine fluierul păstorului.El cântă prima teogonie, invocând (nuîntâmplător) protecţia zeiţei Mnemosyne,mama muzelor şi zeiţa Amintirii.7 Poetulprimitiv este legat de tărâmul sacru al pro-feţiei şi depinde de inspiraţia divină şi demuze. Într-un studiu despre începturilepoeziei, Gregory Naghy consideră că „afini-tatea lui Hermes cu un stadiu nediferenţiatde poezie-profeţie şi faptul că el inaugurea-ză arta poetică a lui Apollo, cântând o teo-gonie, sugerează că Hermes este un zeu maivechi decât Apollo” şi că arta sa este un ves-tigiu „al unui tărâm poetic mai vechi şi maicuprinzător”.8 Poetul primitiv îndeplineaaceleaşi funcţiuni ca zeul Hermes. În iposta-za de kērux, mesager, făcea drumul de la cerla pământ şi de la pământ la cer, aducandmesajele zeilor şi ducând zeilor rugileoamenilor. Ca profet/vizionar, mantis, urcaşi cobora pe firul creaţiei şi avea viziuni des-pre trecut şi viitor. Iar ca aoidos9, cântăreţ,traducea aceste mesaje şi viziuni pe înţele-sul tuturor.

În poemul nostru Eminescu, poetul-pro-fet, ne aduce mesajul zeilor şi ne vesteşte onaştere:

O! te văd, te-aud, te cuget, tânără şi dulceveste

Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cualţi zei.

Sub ochii noştri, din lumea naturală,magică, poetică, a începuturilor, se naşte, (înşuvoiul unei mişcări ascendente, dinspresimţuri spre intelect, („O! te văd, te-aud, tecuget”) – ca luna din valuri, ca aurora dintenebre, ca Venera din spuma mării – arhe-tipul, modelul abstract, al lumii ce va veni,întruchipat de idealul armoniei perfecte alantichităţii clasice. Acest arhetip coincide cuAdevărul hermetic: lumea în ipostaza eiautentică, pură, nedegradată, „tânără”, abianăscută, „verde”, fragedă – o primă formămaterială, rarefiată, diafană, aproape denatura spiritului. Rădăcina străveche VER,care se găseşte în cuvintele adevăr (veritas înlatină), verde şi primăvară (ver în latină),poate constitui o siglă emblematică pentruacest câmp semantic. Să menţionăm şiforma vergin folosită în poem. La atributul“tânără” se adaugă cel de „dulce”, termenmult folosit de Eminescu, cu referinţă ladulceaţa mierii. Aliment sacru, ce îmbinăcalităţile hrănitoare cu culoarea aurie a soa-relui şi a spiritului, (o hrană spirituală, ocunoaştere), mierea trimite şi la perfecţiu-nea geometrică a fagurelui.

Poetul ne aduce vestea noii lumi de la zeişi din cer: dar „un cer cu alte stele, cu-alteraiuri, cu alţi zei” decât ale noastre. Nu ste-lele din cărţile de astronomie şi nici idoliilumii moderne (banul, puterea, prestigiul,plăcerea, intensitatea experienţelor demoment, care încearcă să umple vidul sufle-tului însingurat) – ci zeii care patronau învechime planetele10: Luna, Mercur, Venus,Soarele, Marte, Jupiter si Saturn.

60

Dana Lizac

5 Les Fleurs du mal – Ébauche d’un épilogue pour la 2e édition 6 Considerat în general ca fiind şi tatăl zeului Pan 7 Homer, Imn către Hermes, 414-4358 Gregory Nagy, „Ancient Greek Poetry, Profecy and Concetps of Theory” în Poetry and Profecy: the

Beginnings of a Literary Tradition, ed. James A. Kugel, Cornell University Press. Ithaca, New York, 1990,p. 58

9 Cuvântul a dat în limba română aed10 Numite în limba greacă asteres planetai, „stele călătoare” – pentru că erau obiecte mişcătoare care se

puteau vedea pe cer cu ochiul liber

Cele şapte ceruri, sau raiuri (orbitelecelor şapte planete) erau şi simboluri pentrucele şapte trepte ale lumii sau sfere de exis-tenţă. Mai sus de planete străluceau stelelefixe şi, dincolo de ele, Cercul Zodiacal des-ăvârşea armonia celestă. Toate erau însufle-ţite, cu toate omul era într-o legătură direc-tă, de la însuşirile pe care le primea la naşte-re (când sufletul, condus de zeul Hermes,străbătea cele şapte sfere în jos, pentru a seîncarna pe pământ), până la ceasurile care îierau faste sau nefaste în fiecare zi a săptă-mânii şi a anului, la oracolele prin care pri-mea mesajele zeilor şi la altarele pe care leaducea ofrande şi le înălţa rugi.

Zeiţa cu trei chipuri Idealul armoniei universale este şi un

ideal al frumosului – şi despre frumuseţe, înipostaza ei de frumuseţe feminină este

vorba în poem. În lumea veche Frumosulera expresia Adevărului, a ordinii imuabileşi eterne, a armoniei care străbătea sferele şia Binelui, a valorilor morale. Frumuseţeafiinţelor umane era o nobleţe, o demnitate,întemeiată pe o ordine interioară, intelec-tuală şi morală, care la rândul ei reflectalegile firii. Din acest motiv, în acest universcircular, artiştii din vechime puteau modelachipul unei zeiţe după chipul unei muritoa-re. Amândouă se împărtăşeau din aceeaşifrumuseţe şi se oglindeau una în alta. Omuritoarea putea fi „umbra frumuseţii ceieterne pe pământ” (cum spune Eminescu înScrisoarea V), iar chipul unei zeiţe, sculptatde Praxitel în marmură de Paros, putea fidivinizarea frumuseţii unei femei muritoa-re. Amandoua erau, pe de altă parte, iposta-ze ale aceluiaşi principiu feminin: Materia,sau Natura. In viziune hermetică, Materiaeste o zeiţă cu trei chipuri, care corespundcelor trei lumi tradiţionale: lumea de sus(lumea spirituală a ideilor, arhetipurilor şiprincipiilor imuabile) – lumea de jos (aobiectelor şi fiinţelor materiale, individuale)– şi lumea intermediară, a interferenţelorîntre cele două. Materia Prima, cea de la ori-ginile şi din centrul lumii, este o materiefluidă, de natura sufletului, numită dinacest motiv de hermetisti şi Anima Mundi.Ea este Muma, Haosul, pântecul lumii,genunea, apa primordială sau pământulprimordial (care sunt altceva decât elemen-tele fizice), apoi pântecul cu prunc în el, oulcosmic, apoi, în manifestare, Fecioara cuprunc în braţe, Maica Domnului. Aceastălume de mijloc este populată de sfinţi şi deîngeri (spirite şi acţiuni de mediere), pestecare Sfânta Fecioară este regină.

În afară de această ipostază centrală,Materia are şi o ipostază exaltată, „diviniza-tă”, care corespunde lumii de sus. Aici esteo zeită, de substanţă rarefiată, pură, diafa-nă, luminoasă, aproape de natura spiritului:Diana, Afrodita, cea născută din spumamării, Venus Anadyomene11, cea tocmaiiesită din valuri. Această ipostază corespun-

61

Eminescu: Venere şi madonă, sau Erosul hermetic (I)

11 Evocată de Eminescu în Scrisoarea V: “Aşa că, închipuindu-ţi lăcrămoasele ei gene,/ Ţi-ar părea maimândră decât Venus Anadyomene”.

de cu lumea tânără şi proaspătă, cu armoniauniversală, cu geometria lumii şi cuFrumosul absolut. Alte intruchipări aleZeiţei în această ipostază sunt Primăvara şiAurora.

În fine, în lumea de jos, care e lumea pro-priu zis „materială”, lumea de dupăCădere, a individualităţilor şi a timpului,lumea în care trăim noi, materia fiinţează înipostaza ei decăzută, de substanţă compac-tă, solidă (ceea ce numim în mod obişnuit„materie”) – din care sunt compuse lucruri-le şi fiinţele individuale. Zeiţa şi sfânta suntînlocuite aici de Eva de după PăcatulOriginar, sau de „fiica Evei”, femeia muri-toare, instabilă, „cu toane”, orgolioasă, min-cinoasă, „cochetă”, sau chiar decăzută,prostituată – pe care Eminescu o numeşte„Dalila”, ori „femeia”.

Întâlnim aceste ipostaze în tablourile luiBotticelli Naşterea Venerei şi Primăvara, încare acelaşi personaj feminin se repetă înipostaze diferite. Izvorâte din cercul herme-tizant al familiei Medici din Florenţa, celedouă tablouri pot fi citite în serie, de ladreapta la stânga şi de la stânga la dreapta.Partea din stânga a acestei secvenţe repre-zintă lumea de sus: aici Materia este Veneraabia născută din valuri. În lumea de mijloceste reprezentată prin cele cele trei graţii

(care întruchipează natura ei triplă) şiVenus cea cu prunc în pântec. Această lumeeste şi habitatul lui Hermes, mediatorulîntre cele de sus şi cele de jos, prezent şi elin tablou (oprind norii cu caduceul lui). Înlumea de jos, zeiţa devine Flora, patroanaprostituatelor, care îşi împarte florile dinpoală tuturor. Dacă privim mai bine tabloul,vedem că această frumoasă cu zâmbet echi-voc are dinţii stricaţi, ca semn al unei putre-ziciuni interioare. Tot ea este nimfa Chloris(ultimul personaj feminin, din partea dreap-tă a tabloului), violată de Zephyr (ştim de laOvidiu12) care ulterior se căsătoreşte cu eaşi o transformă în zeiţa Flora. Dar cu aceastătransformare am păşit deja pe drumul deîntoarcere, care ne va duce înapoi din lumeamaterială pe drumul cunoaşterii în sus, spreAdevăr, înapoi la Venera cea proaspăt năs-cută: ea este adevărata Primăvară, curăţe-nia, frăgezimea, prospeţimea absolută alumii.

Pentru Eminescu lumea de sus, lumeaspirituală, a zeilor şi a principiilor este,metaforic şi tărâmul cosmic, cerul cu soare,lună şi stele. Principiile sunt simbolizate deaştri cereşti: principiul material este Luna(pe alte nume Selene, Elena13), astru culumina palidă, învăluită de razele soareluipe care îl reflectă şi înconjurată de stele.

62

Dana Lizac

12 Ovidiu, Faste 5. 193 si urm.13 Ileana, pe româneşte: şi ar putea exista un portret mai frumos al Ilenei Cosânzeana decât Venera

născută din valuri a lui Botticelli?

Lumea intermediară este tărâmul verdeal naturii, vegetaţia, codrul, marea întruchi-pată de Fecioara Maria în ipostaza ei demediator între Dumnezeu şi oameni.Lumea de jos este lumea câmpiei aride, acetăţii şi a fiinţelor individuale. Cele treiipostaze ale Materiei sunt ilustrate succintde poet în deschiderea poemului Luceafărul:Cătălina, fiinţă individuală, este o ipostazăa zeiţei cu trei chipuri: “Şi era una la părinţi/Şi mândră-n toate cele/ Cum e Fecioara întresfinţi/ Şi luna între stele.”

Statuia Venerei antice: iubirea ca principiu cosmic

Venere, marmură caldă, ochi de piatră cescânteie,

Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet

Viziunea hermetică a lumii este timpspaţializat: mişcarea poemului este şi o miş-care în timp, de-a lungul epocilor istorice.Lumea de sus, a universalului, a forţelor

cosmice, a zeilor, lumea intelectuală a prin-cipiilor imuabile şi a formelor ideale, cores-punde antichităţii şi poetul evocă în chip deemblemă a acestei lumi o statuie a Venereiantice. De vreme ce vorbeşte despre braţul„molatic” al acestei statui, ne închipuim căare în minte o Veneră din tipul Venus pudica(Venera capitolină sau Venus de’ Medici), ceamai cunoscută statuie a antichităţii, repro-dusă în nenumărate copii, din perioada ele-nistă şi romană până în epoca modernă şicare derivă din Aphrodita din Cnidus, atri-buită de legendă lui Praxitel.

În ce măsură ilustrează această femeie,care îşi acoperă cu o mâna sănii şi cu altapubisul, frumosul ideal, frumuseţea intelec-tuală, Adevărul şi armonia lumii dintâi?Oximoroanele care o descriu şi imagineabraţului moale (acelaşi cu braţul dislocat,nefiresc de lung al Venerei botticeliene şi cueşarfa figurii de pe lama XXI a Tarotului), nefac să credem că Eminescu a văzut în aceas-tă imagine, (cum la fel a văzut Botticelli,

Eminescu: Venere şi madonă, sau Erosul hermetic (I)

63

care a luat-o ca model pentru Venera lui) oalegorie a principiilor hermetice14.

In gandirea hermetică, Zeul/ Dumnezeu/creează lumea şi omul prin emanaţie, într-omişcare descendentă, de materializare a spi-ritului, numită de alchimişti Coagula, pentrucă presupune coagularea formelor materia-le individiduale (obiecte si fiinţe). Tot Zeulresoarbe lumea la sine, într-un moment deautocunoaştere, printr-o mişcare de întoar-cere, ascendentă, de spiritualizare a mate-riei, numită de alchimişti Solve, pentru căpresupune disoluţia formei materiale şi eli-berarea spiritului încătuşat în ea.

Această mişcare ascendentă este una curidicarea gândirii omului, prin cunoaştere,din sferele materiale către Dumnezeu. Cele

două direcţii sunt cele două braţe ale luiHermes şi cei doi şerpi de pe caduceul lui.Specific gândirii hermetice este că deşi trans-cendent, Dumnezeu are nevoie de creaţie şide om pentru a se cunoaşte pe sine în ipos-tază de creator. Cunoaşterea lui Dumnezeude către om înseamnă cunoaşterea de sine alui Dumnezeu. Cele două mişcări, desemna-te de principiile Solve şi Coa gu la se compunîntr-o mişcare circulară: pos tulatul de bazaal gândirii hermetice este circularitatea rela-ţiei între creator şi creaţia sa.15

La acestea trimit oximoroanele cu carepoetul caracterizează statuia Venerei antice.Primul spune că este vorba despre materiaexaltată, spiritualizată: „marmură caldă”(piatră, materie, animată de focul spiritu-

64

Dana Lizac

14 Botticelli a fost redescoperit abia la sfârşitul secolului XIX, deci Eminescu nu avea cum să-i cunoascaoperele, dar cele doua spirite se întalnesc pe teritoriul gândirii hermetice.

15 Glenn Alexander Magee, Hegel and the Hermetic Tradition, Cornell University Press, Ithaca and London,2001, p. 10

lui). Al doilea, care se referă la ochi, („ochide piatră ce scânteie”) arată ca o ilustrare aprincipiilor Coagula şi Solve. PentruEminescu Coagula, direcţia creatoare,îndreptată către forma individuală, materia-lă, este asociată cu o privire îndreptată înafară – în timp ce Solve, direcţia reflectării/gândirii, îndreptată către esenţe, este asocia-tă cu o privire îndreptată înăuntru, adâncităîn sine. Luceafărul va avea, în ipostaza luiangelică, de poet/creator „... ochii vii/ Cescânteie-n afară” şi apoi, în ipostaza luidemonică, de gânditor, ochi care „lucescadânc himeric,/ Ca două patimi fără saţ/ Şipline de-ntuneric”. Statuia Venerei anticeîmbină, la fel, cele două ipostaze: ochiulîntunecat, negru, material, „de piatră” şiprivirea care „scânteie” în afară.

Braţele acestei statui, la rândul lor, facgestul hermetic fundamental, care indicădirecţiile Solve şi Coagula: un braţ este în -dreptat în sus (corespunzător direcţieiSolve), iar celălalt este îndreptat în jos (co -respunzător direcţiei Coagula). Princi piilehermetice imuabile, braţele lui Hermes, vorfi “marmoreele braţe” ale Luceafărului – co -respunzătoare şi celor două laturi ale perso-nalităţii lui, cea de poet/creator şi cea degân ditor – braţe care se desfăşoară din vă -lul/ giulgiul negru, al învelişului material.

Botticelli scoate în evidenţă braţul „crea-tor” al Venerei lui, (paralele cu bucla pe careo formează părul ei), deformându-l într-unchip care sfidează anatomia umană şi îideclară funcţia simbolică. Acest braţ

„moale” şi „rotund” (la fel ca braţul „leneş”şi „rotund” al Ilenei din Călin), îndreptat înjos, desemnează direcţia creatoare, dar şicircularitatea hermetică – coborârea spiritu-lui în forma materială, urmată de „bucla”de întoarcere a spiritului la sine. În poemulnostru, braţul curbat al statuii beneficiazăde o mult elogiată comparaţie:„Braţ molaticca gândirea unui împărat poet”.

Ce va să spună această comparaţie? Şidespre ce împărat să fie vorba? Un candidatar putea fi împăratul Marc Aureliu. Statuiasa în bronz, mutată la îndemnul luiMichelangelo în Piaţa Capitoliului16 estesingura statuie ecvestră din bronz care asupravieţuit din Roma Antică până în zilelenoastre.17 Este oxidată, acoperită de patinaverde numita verdigris, ca orice statuie debronz expusă condiţiilor atmosferice.18

Împăratul este reprezentat tot aşa, cu unbraţ îndreptat în sus şi cu celălalt lăsatmoale în jos, ţinâd un hăţ al calului. Unuldintre cei cinci conducători buni aiImperiului Roman, iniţiat în Misterele de laEleusis, om cu existenţă exemplară, împărateducat în ale literaturii, filosof stoic, MarcAureliu poate să fi fost ales drept termen decomparaţie de către Eminescu şi pentru ocomparaţie pe care o face el însuşi, foartedes citată, şi care dezvăluie o gândire depoet: se compară pe sine cu un smarald19.„Frumosul – scrie el – oricum ar fi, este fru-mos prin sine însuşi şi se desăvârşeşte prinsine şi nu are lauda ca parte din el... Caredintre... lucruri e frumos datorită laudei sau

65

Eminescu: Venere şi madonă, sau Erosul hermetic (I)

16 Astăzi în Piaţa Capitoliului este asezată o copie, originalul este adăpostit în Musei Capitolini17 Motivul este ca a fost considerată a-l reprezenta pe Constantin cel Mare, protector al creştinilor.18 Nichita Stănescu evocă statuia Împăratului în una dintre „Respirările” sale: „Calul era aidoma calului,

dar de trei ori mai mare. Făptura împăratului era aidoma unei făpturi de om, dar de trei ori mai mare”.(Respirări, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1982, pag. 28). În realitate, calul şi călăreţul au inalţimeatotală de 4,24 m., ceea ce înseamnă că spusele poetului au valoare simbolică: acest „de trei ori mare”sugerează că priveşte statuia cu un ochi hermetic.

19 Pentru culoarea sa verde, care e culoarea naturii, spaţiu intermediar între cer şi pământ, smaraldul esteprin excelenţă piatra simbolică pentru doctrina hermetică. Textul hermetic fundamental, al cărui autordeclarat este Hermes Trismegistul, a fost găsit (spune legenda) gravat pe o tăbliţă de smarald şi dinacest motiv poartă numele de Tabula Smaragdina. Eminescu evocă această piatră în Călin („Cine e nerodsă ardă în cărbuni smarandul rar/ Ş-a lui vecinică lucire s-o strivească în zadar?”) ca simbol al doctrineihermetice – împreună cu metafora alchimică a „arzătorilor de carbune”, ce desemna alchimiştii ama-tori, care practicau „arta” în căutarea aurului fizic, fără a înţelege natura spirituală a operaţiunilor şiscopul acestei căutari.

nu e frumos din pricina criticii? Smaraldulîşi pierde oare culoarea daca nu e lău-dat?”20 ... «Orice ar face sau ar spune cine-va, eu trebuie să fiu bun: ca şi cum aurul,smaraldul sau purpura ar spune tot timpul:„Orice ar face sau ar spune cineva, eu trebu-ie sa fiu smarald şi să-mi păstrez culoa-rea”».21

Poetul hermetic îşi poate spune acelaşilucru: el slujeşte Zeul şi tradiţia hermetică,trebuie să-şi fie consecvent sieşi şi funcţiuniipe care o îndeplineşte şi nu trebuie să fie înnici un fel preocupat de lauda sau criticacelor din jur.

Statuia împăratului şi statuia Venereiantice fac deci, amândouă, gestul hermeticfundamental. „Cele de sus sunt la fel ca celede jos, şi cele de jos la fel cu cele de sus”,spune aforismul care deschide TabulaSmaragdina: microcosmosul oglindeştemacrocosmosul, între cele două există oidentitate de structură. La rândul ei, pringestul pe care îl face, Venus pudica pune înevidenţă şi cele trei regiuni ale anatomieisale, care corespund celor trei lumi tradiţio-nale şi celor trei nivele principale de exis-tenţă: pieptul – lumii de sus, pubisul –lumii de jos şi între ele pântecul (ca loc alnaşterii) – lumii intermediare. Cele trei suntîn om şi spiritul, sufletul şi trupul.

Ca şi statuia Venerei, statuia împăratu-lui-poet ilustrează cele trei lumi. Braţul săuridicat arată către lumea de sus. Situat întrecer şi pământ, împăratul călare este un omcu frâiele propriului suflet în mâini. Să pri-vim la arcana a VIIa a Tarotului, numită„Carul” şi la personajul care îl conduce: „untânăr voievod/ Cu păr de aur moale”, ar

spune Eminescu22. Acest tînăr, care areSoarele şi Luna pe umeri face acelaşi gest:un braţ este lăsat moale în jos, pe şold, celă-lalt ţine un sceptru îndreptat în sus. La carulsufletului său sunt înhămaţi doi cai, întoc-mai ca în alegoria carului a lui Platon.23Caii lui Platon sunt unul nemuritor, alb(sufletul spiritual) şi celălalt muritor, negru(sufletul instinctual). In cazul zeilor şi aloamenilor evoluaţi cei doi cai merg înaceeaşi direcţie şi carul înaintează firesc. Încazul oamenilor obişnuiţi, calul negru estenărăvaş, trage în direcţie inversă faţă decalul alb şi carul se poate răsturna în oriceclipă. Caii „tânărului voievod” merg, amân-doi, în direcţia privirii stăpânului. Calulalbastru, întunecat, e „strunit”, „îndreptat”,„întors” şi merge în acelaşi sens cu cel roşu.

Aceasta „îndreptare” a sufletului inferiormarchează pentru om întoarcerea de lacalea strâmbă a instinctualităţii, a orgoliuluişi a cupidităţii şi reintegrarea în ordineafirească a lumii, care este circuitul de creaţieşi autocunoastere al zelui. În statuia ecves-tră a lui Marc Aureliu, tot aşa, calul urmea-ză întocmai gestul stăpânului său: picioare-le din faţă ale calului sunt îndreptate în ace-laşi sens ca braţele lui24: e un cal strunit,supus voinţei stăpânului – un cal „învăţat”cum sunt caii ciobanului mioritic. Împă ra -tul, filosof stoic, a ilustrat prin întreaga luiexistenţa această cale, a omului care îşi do -mină destinul prin supunerea în faţa necesi-tăţii şi integrarea în ordinea firească alumii.25

Ce geometrie ilustrează, deci, statuiaVenerei antice, statuia ecvestră a împăratu-lui Marc Aureliu şi lama a VIIa a Tarotului?

66

Dana Lizac

20 Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuşi, Humanitas, Bucureşti, 2013. Traducere din greaca veche, stu-diu introductiv, note şi indici de Cristian Bejan. IV, 20, pag 125

21 Ibid, VII.5, p. 20922 Poetul cunoştea fără îndoială pachetul de Tarot din operele ocultiştilor francezi. Imaginea din această

lamă poate să fi stat la originea unora dintre trăsăturile Luceafărului în prima sa apariţie în poem. Dacăprivim cu atenţie, coroana tânărului rege de pe lama aVIIa a Tarotului seamănă cu coroana lui Stefancel Mare în portretul din Evengheliarul de la Humor, considerată cea mai exactă reprezentare a voievodu-lui.

23 Phaedrus, 246a–254e24 Ideea că felul cum sunt reprezentate picioarele calului într-o statuie ecvestră simbolizeaza modul în

care a murit călăreţul este un mit. 25 Acesta este şi mesajul Mioriţei, în ultimă instanţă.

Eminescu: Venere şi madonă, sau Erosul hermetic (I)

Alessandro Botticelli, Primăvara (detaliu). Galeriile Ufizzi, Florenta

67

Dana Lizac

68

Cel mai simplu şi mai general plan al lumii:trei sfere mari de existenţă (cele trei lumitradiţionale), desfăşurate pe şapte nivelesau trepte; un pol superior, un pol inferior;două direcţii de mişcare între ele: direcţiadescendentă, care întruchipează atracţia,„iubirea”, spiritului pentru materie(Coagula) şi direcţia ascendentă „iubirea”materiei pentru spirit, (Solve). Cele douăcompun mişcarea circulară perpetuă, caremenţine în existenţă tot ceea ce există şi asi-gură coeziunea universului – liantul univer-sal, “Iubirea”, Erosul, ca principiu cosmic,ca expresie a universalei armonii: „L’amorche move il sole e l’altre stelle” cum spuneDante26. În simbolismul hermetic, princi-piul spiritual, masculin, patern, este ilustratde Soare; cel material, feminin, matern – deLună. Între ei îşi are locul arhetipul Fiului,principiul mişcării, cel care urcă şi coboară,care se încarnează, moare, învie şi se înalţă.Unul dintre chipurile lui este Luceafărul, cucele două ipostaze ale lui, Eosphoros şiPhosphoros, Luceafărul de dimineaţă şiLuceafărul de seară.

Această mişcare/iubire cosmică şi aceastăarmonie a evocat-o poetul hermetic de laînceputurile lumii, de când Hermes-zeul acântat pentru prima dată obârşia zeilor pelira lui cu şapte coarde, inspirat de zeiţaAmintirii, Mnemosyne. Căci poetul herme-

tic este o funcţiune prin care se succed, întimp, poeţi individuali. Spre deosebire dealţi poeţi, care au, fiecare, originalitatea lui,poeţii hermetici sunt toţi la fel, în sensul căse raportează la aceleaşi adevăruri şi spunaceleaşi lucruri: numai formele exterioare,cojile, diferă. Fiecare este în fond identic cuînaintaşii şi cu succesorii lui. „Tu ai fost divi-nizarea frumuseţii de femeie,/ A femeiei, ceşi astăzi tot frumoasă o revăd”, spuneEminescu – ca şi când ar spune că tot el afost cel care a privit-o şi a cântat-o, în altăviaţă, pe Euridice sau pe Elena din Troia – larândul ei şi ea, mereu aceeaşi Femeie, subchipuri diferite. La fel se repetă în cicluri,din vechime până în ziua de astăzi, viaţădupă viaţă, iubirea lui Arald şi a Mariei înStrigoii: „Şi azi el se-avântă pe calul săuarab/ Şi drumul, ca săgeţii, îi dă pestepustie”. La fel îi spusese iubita adorată luiAlecsandri, în Vis de poet: „... o credinţă sfân-ta de la cer îmi vine/ Că în altă lume m-amiubit cu tine.” La fel se va repeta destinulciobanului mioritic în destinul succesorilorlui, cu care se identifică: “…să mă îngroape/Aice, pe-aproape,/ În strunga de oi,/ Să fiutot cu voi;/ În dosul stânii,/ Să-mi aud cânii”– şi cântul lui, una cu suflarea Zeului, se vaauzi în opera lor: „Vântul, când a bate,/ Prinele-a răzbate/ S-oile s-or strânge,/ Pe minem-or plânge/ Cu lacrimi de sânge!”

26 În ultimul vers al Divinei Commedia (Paradiso XXXIII,145)

69

În marea mişcare psihanalitică, datorată,ca origine şi prime linii directoare, aşa cumbine se ştie, lui Sigmund Freud, precum şidedicării acestuia pentru practica şi dezvol-tarea psihoterapiei, numărul marilor perso-nalităţi de medici şi psihologi de foarte înaltnivel nu este de loc unul redus ori, celpuţin, relativ limitat – dimpotrivă, acestapoate fi considerat copleşitor. De la primiisăi continuatori, ce îi urmează, reluând înmodalităţi distincte şi, în acelaşi timpneconforme cu multe dintre tezele iniţiato-rului şi maestrului domeniului, precumCarl Gustav Jung şi Alfred Adler şi fie

numai până la mult mai fidelul freudian, opersonalitate aparţinând unei a treia gene-raţii de remarcabili psihanalişti ce au urmatlui Freud, psihiatrul francez Jacques Lacan,care publică o culegere a lucrărilor sale în1966 ce avea să dea un nou impuls studiilorşi cercetărilor în domeniul noii concepţiiasupra psihismului şi patologiei psihice, potfi întâlnite numele cele mai distinse ale psi-hoterapiei nevrozelor, precum KarenHorney, Ana Freud, Erich Fromm, WilhelmReich, Michael Balint şi nenumăraţi alţi,alcătuind şcoli întregi de cercetători, medici,psihologi, precum ,,Şcoala Freudiană din

Caius Traian DRAGOMIR

Trăind pentru creaţie sau descoperire –

în căutarea sensului vieţiiMarele psihiatru, psiholog şi psihanalist, Viktor E. Frankl, creatorul logoterapiei, a afirmat, prinopera sa, că omul este fiinţa aflată în căutarea sensului vieţii. A afla acest sens înseamnă, pentruom, dobândirea echilibrului condiţiei sale. Insuccesul acestei căutări se traduce prin nevroză sau şifragilitate în adaptare. În realitate problema sensului vieţii se rezolvă exclusiv în relaţiaDumnezeu-om. Fiinţei umane îi revine datoria de a alege, sau afla, sensul prezentului în viaţa sa.Cuvinte-cheie: psihologie, logoterapie, sensul vieţii, nevroză, adaptare, religie, credinţă, timpul

prezent.

The great psychiatrist, the creator of logo therapy, Viktor E. Frankl, considered that man is thebeing searching for the sense of the life. Reaching this sense gives to the humans the real perceptionof the life balance, while a lack of success this way generates neuroses or defencies in the normaladaptation. In fact, offering to the man a sense of his life is a gift of God – for human beings thescope should be to discover a true sense of the present time, during his life.Keywords: psychology, logo therapy, sense of life, neurosis, adaptations, religion, belief, present

time.

Abstract

Caius Traian DRAGOMIR – Diplomat, fost ministru, fost ambasador al României în Fran�a, e-mail:ctdragomir@yahoo.com

70

Caius Traian Dragomir

Paris” şi ,,Societatea Psihanali tică Pari -ziană”, ilustrate de personalităţi precumAngelo Hesnard sau Sacha Nacht. Revistede psihanaliză, publicând lucrări inovatoareapar în principalele ţări în care psihiatriaocupa o poziţie ştiinţifică de seamă. Esteadevărat că tocmai în Viena, capitala în careSigmund Freud a profesat ca medic şi,implicit psihanalist în cea mai mare parte avieţii sale, în care a făcut multe dintre des-coperirile ce au schimbat viziunea modernăprivind funcţiile psihice, dacă nu chiar tota-litatea acestora şi a publicat principalelesale lucrări, a fost recunoscut cu greu şi rela-tiv târziu drept ceea ce era în fapt: o marepersonalitate a ştiinţei din întreaga istorie amedicinii şi a studiului vieţii psihice. O ast-fel de problemă nu apare însă rar în biogra-fiile marilor reformatori ai gândirii şicunoaşterii. Freud nu a făcut decât să confir-me, cel puţin parţial, convingerea şi consta-tarea, de mult exprimate şi încetăţenite, că,,nimeni nu este profet în ţara lui”. Cu toateacestea, unul dintre cei mai remarcabili psi-hanalişti ai întregii perioade a evoluţiei psi-hanalizei, de la crearea şi afirmarea acesteiaa fost profesorul de neurologie şi psihiatrieal Universităţii din Viena, o capacitate unicăatât ca om, ca profesor şi, nu mai puţin, cainovator în psihanaliză, Viktor E. Frankl.Variantei psihanalitice dezvoltată de Frankl,autorul i-a dat numele de logoterapie, con-siderând-o a fi o variantă de analiză existen-ţială. În descrierea metodelor sale de lucrualţi psihiatri şi psihanalişti îl consideră opersonalitate care include în cercetarea saideea unei condiţii spirituale a fiinţeiumane, acesta fiind imposibil de redus lasimpla sa condiţie fizică sau corporală; perespectiva cale el adoptă o convingere deis-tă, în mod sincer şi evident religioasă. O ast-fel de poziţie în studiul medical psihological omului a făcut, ca Viktor E. Frankl o şcoa-lă a condus-o sau orientat-o până la o vârstătârzie – la vârsta de şaptezeci şi nouă de ani,în 1984, Viktor Frankl publică o carte de celmai mare interes existenţial ,, Man’s searchfor meaning’’, tradusă în numeroase limbi,între care şi română ( ,,Omul în CăutareaSemnului Vieţii”) publicată de MeteorPress în 2009 şi 2015. Volumul cuprinde

două secţiuni aparent distincte, dar aflateîntr-o foarte coerentă asociere, permiţând odublă explicaţie – aceea privind modul încare autorul a făcut faţă unei îngrozitoaredetenţii de trei ani în lagăre de concentrarenaziste precum şi înţelegerea modalităţii deabordare logoterapeutică a pacienţilor, în adoua parte a cărţii, într-un text constituindun capitol publicat anterior , într-o versiunemult mai veche a lucrării, sub acelaşi titlu caşi cel actual. A lua în consideraţie substanţacărţii menţionate a lui Viktor E. Franklînseamnă a deschide o cale nouă, mergând,pe cât se poate, încă dincolo de orizontuldeschis nemijlocit de marele psiholog şimedic, spre a ajunge la o înţelegere filozofi-că, existenţială, totodată etică şi spirituală, aceea ce noi toţi, oamenii, putem fi, saudeveni, odată ce hotărâm a ne cunoaşte, fieşi modest, după capacitatea pe care o avemprivindu-ne însă din unghiul cercetărilorpsihicului uman, aşa cum acesta a fost stu-diat în cursul a peste un secol de psihanali-ză, dar şi sub raportul trăirilor pe care duri-

71

Trăind pentru creaţie sau descoperire

tatea regimurilor aceluiaşi secol, sfâşiat derăzboaie şi guvernări sălbatic totalitare, le-au adus semenilor noştri, inclusiv unoradintre cei mai aleşi ca suflet şi cunoaştere.

Ce înseamnă a afla, de către noi, sensulvieţii? Sau cel puţin a descoperi, sau alege,sensul propriei noastre vieţi? Spre a utilizaun termen aristotelic, ne vom situa în căuta-rea propriei noastre entelechi sau a entele-hiei fiinţei umane, în universalitatea exis-tenţei sale? Pentru Freud, determinareacomportamentului uman, al acţiunii ome-neşti, al trăirilor normale sau patologice esteunul de ordin instinctual; în acest modlibertatea umană este limitată – ea poate fidobândită, sau redobândită, doar atuncicând toate pornirile instinctuale, cu multi-plele lor asocieri, opoziţii sau ciocniri, suntrecunoscute de subiect, fie în mod natural,în cazul persoanei care a urmat o dezvoltareproprie sănătoasă, într-o ambianţă favorabi-lă, fie cu ajutorul unui psihoterapeut, deci alunui psihanalist. Omul, în viziunea luiFrankl, aflat în căutarea sensului vieţii esteînsă o persoană, o fiinţă umană aprioricliberă, care poate să îşi determine autonomsensul demn de urmat, pe care alege să îldea vieţii sale. Pentru om, a-şi căuta sensulvieţii este, sau poate fi – în funcţie de auten-ticitatea demersului său – un act de naturăsă conducă la împlinirea sa existenţială dar,în cazul parcurgerii unei stări nevrotice, oria unei condiţii interioare conflictuale, cusevere consecinţe pentru adaptarea sa emo-ţională şi socială, poate fi vorba de urmareaunui proces logoterapeutic, apt să îi norma-lizeze modalitatea inserţiei sale în propriaviaţă. Deşi o personalitate religioasă, un psi-hoterapeut considerat a aparţine în psihana-liză grupului, nu foarte numeros, deist,Viktor Frankl nu mixează în mod efectivcredinţa sa şi tehnica utilizată de el în abor-darea psihoterapeutică a pacientului, decâtatunci când sindromul psihic în faţa căruiase afla impunea o astfel de asociere în trata-ment. Pentru Viktor Frankl a-ţi descoperi şialege un sens al vieţii este modalitatea elec-tivă de a te situa pe un suport vital demn deîncredere, şi care nu te va lăsa niciodată des-coperit, ameninţat de a rămâne suspendatîn gol, blocat într-un impas periculos.

Faptul că o personalitate precum Frankl,un om care a descoperit pe seama proprieisale suferinţe, de negândit, trăită în lagărelenaziste, sub permanenta ameninţare a vieţii,cât de aberantă, criminală, poate fi mon-struozitatea inumanităţii şi pe de altă partea tratat pacienţi suferind tristele derive aleadaptării psiho-emoţionale şi comporta-mentale generate de bolile psihice, fiindînsă, în acelaşi timp un om al credinţei con-sideră că are să atribuie fiinţei umane capa-citatea, nevoia, dar parcă şi obligaţia de acăuta pentru sine un sens al vieţii ne punetotuşi în faţa problemelor noastre ale tutu-ror oamenilor cu care suntem confruntaţi peparcursul vieţilor noastre întregi. Vieţilenoastre sunt ale noastre cu adevărat, nouăne aparţin ele sau noi suntem supuşii exis-tenţei noastre, existenţă care se caracterizea-ză în istoria acestor vieţi? Datorăm faptuluide a ne trăi viaţa întreaga noastră libertate,cel puţin în această lume, dar nu suntemlegaţi de toate constrângerile existenţei toc-mai prin viaţa care, oricum am considera-o,ne-a fost, cumva, dată? Putem avea aceiaşientelehie, sau adopta aceleaşi obiective,socotindu-ne independenţi faţă de oriceputere spirituală supraumană, contestândprezenţa, mai presus de noi asupra unei ast-fel de autorităţi, sau dimpotrivă, supunân-du-ne lui Dumnezeu, ai cărui robi ne consi-derăm a fi în chip ineluctabil şi, totodată,voluntar? Putem alege, ontologic, să fimefectiv spirit sau materia, voinţă sau repre-zentare, dar nu putem fi siguri de împlini-rea speranţei noastre de a fi în viaţă încă ozi, sau o lună, sau un an. Dispunem de olargă libertate în moarte, dar de o mult mailimitată libertate ca viaţă.

Nu avem o suveranitate incontestabilă, şinici măcar aproximativă, asupra vieţii noas-tre, dar putem decide – este adevărat – asu-pra sensului acestei vieţi. Frankl a vrut să îşiofere sieşi, dar nu mai puţin pacienţilor săiun drept enorm şi nu a greşit punând înjocul demnităţii umane ideea de sens. Esteînsă, oare vorba , în calea aleasă de Franklde chiar sensul vieţii, atunci când constatămprin întrebările pe care ni le punem cu pri-vire la viaţă că dispunem noi înşine doarparţial de aceasta? Şi dacă noi nu dispunem,

72

Caius Traian Dragomir

atunci avem dreptul să credem că existăcineva – sau ceva – în stăpânirea căruia esteaceastă viaţă?

Viktor Frankl dorind să îşi maximalizezelui însuţi, precum şi pacienţilor săi, unpotenţial de rezistenţă şi succes, în faţaîncercărilor existenţei, a comis o importantăeroare. Noi nu avem a căuta corectitudineasau oportunitatea unei decizii asupra sensu-lui vieţii – nici măcar un sens condiţionatsub rezerva unor circumstanţe a căror exis-tenţă să încercăm a o deţine. Dacă pentru unom al credinţei viaţa sa aparţine Divinităţii,dacă ea este un atribut divin: ,, Toate lucru-rile au făcute prin El; şi nimic din ce a fostfăcut, n-a fost făcut fără El. În El era viaţa, şiviaţa era lumina oamenilor. Lumina aceas-ta era adevărata Lumină, care luminează peorice om, venind în lume”. (Ioan 1,3,4,9)Frankl greşeşte calea în sensul propriei con-cepţii antropologice , atâta vreme cât el s-aconsiderat credincios şi nicicum nu i sepoate refuza această auto-caracterizare sauidentificare: omul supus Divinităţii nupoate el însuşi da sens vieţii. Pentru omulde credinţă atât sensul vieţii fiinţei umaneîn universalitatea sa, cât şi sensul vieţii ome-neşti în fiecare dintre împlinirile personalepe care generaţii după generaţii,acest sensle adoptă nu aparţine unui om ci luiDumnezeu, venind de la El şi întorcându-sela El.

Eroarea lui Frankl, totuşi nu a fost decâtfoarte parţială – cu siguranţă că în nici uncaz concret şi probabil nici în sinea sa, pen-tru el însuşi, încercarea de a găsi în ce mod,prin ce anume, o fiinţă , omul care era el saualtul a fost dedicată în lumea spiritului, cuatât mai mult a Spiritului Divin, într-unsens anume, ca sens al vieţii sale o astfel deîncercare, deci nu ar fi fost vreodată respin-să de psihologul şi omul Viktor Frankl carea traversat curajos şi demn experienţa per-manentei suferinţe şi ameninţări vitaleextreme.

Ce îi rămâne unui necredincios, întrureligie, unui ateu care aspiră la a dobândiun sens al vieţii? Acest om poate revendicaun sens al vieţii în interesul umanităţii înansamblu, în interesul patriei, al familiei, alsemenilor săi, al unei iubiri. Ce poate şti

însă un om despre oameni? Care este certi-tudinea valorii umane ca sens, în viitorulunei umanităţi adesea fluctuantă şi nesigu-ră etic, al celei mai iubite ţări, al celor maiiubiţi dintre oameni, fie şi privind generos,sincer şi necondiţionat, iubirea celui ce seaflă în căutarea sensului vieţii sale? Nucunoaştem această lume în detaliile şi nici însemnificaţiile particularităţilor sale – esteun paradox, dar Dumnezeu, ale cărui căisunt necunoscute, Cel Aflat Dincolo, înafara percepţiei noastre este, totuşi, prezen-ţa cea mai cunoscută nouă, căci el, fiindDumnezeu, nu poate fi oricum, chiar dacă,pentru noi, El nu ne este permis, nu ne per-mite a-l vedea în simpla, săraca şi limitatanoastră imaginaţie. Omul poate coborî ori-când la nivelul unui eşec uman, dacă spriji-nul său îl caută în oameni.

Omul are de dat un sens prezentului,odată ce a descoperit cu insistenţă, credinţă,şi speranţă, împlinire, sensul vieţii sale, aşacum socoteşte a fi fost îndreptat înspre el deCel în Mâna Căruia Sunt Vieţile noastre.Prezentul nu are cum avea un sens în con-tradicţie cu posibilul sens spiritual superior,în sine şi în origina sa. Spre a nu greşi în pla-nul identificării unei dedicări superioare asa, un singur principiu rămâne absolut canecesitate – cel al modestiei sau, altfel spus,al umilinţei creştine. În orice religie adevă-rată, şi care a avut şi are un rol major în isto-rie, credinţa şi încrederea nu devine parano-ie dacă stau sub controlul absolut al rugă-ciunii, eventual al meditaţiei şi al supuneriiîn faţa eclesiastului, a rabinului, a învăţăto-rului, a maestrului.

Sensul rezultat din alegerea liberă aparametrilor prezentului, ca actualitate saudrept viitor rezultat din prezentul-prezent,se cere a fi, în limitele sale umane, garantat;încrederea modestă stă sub cenzura cunoaş-terii ştiinţifice, cunoaşterii etice şi estetice, apracticii subiectului însuşi şi a societăţii,organizată astfel încât deciziile ei să confir-me sensul pe care fiinţa umană împlinită şidemnă este îndreptăţită să îl acorde prezen-tului; în plus prezentul, nu este ceea ce area fi dacă este contrazis de absolut şi etern.

73

Potrivit concepţiei promovate la niveluloraşelor europene incluse în ProgramulURBACT – un program destinat schimbuluide cunoaştere şi experienţe în materie de po -litici urbane –, oraşele sunt adevărate „cen trede inovaţie şi dezvoltare culturală”. Ele fur-nizează infrastructura şi echipamentele

necesare activităţilor creative şi producţieiculturale, accesului la ştiinţă şi educaţie, laartă şi la consumul de produse simbolice. Încondiţiile în care Europa îşi redefineşte ro lulîn economia mondială, activităţile culturalegenerează „ambianţa creativă” necesarădezvoltării economice şi sustenabilităţii.

Cultură şieconomie

Maria MOLDOVEANUOraşul contemporan

între cunoaştere ştiinţifică şi percepţii aspiraţionale

Înţelegerea proceselor ce însoţesc schimbările fără precedent ale oraşului contemporan necesită oserie de clarificări conceptuale, redefiniri şi nuanţări ale unor noţiuni ca: oraş, oraş tradiţional,zonă urbană, regenerare creativă, dezvoltare urbană, oraş ca sistem – ”cel mai complex sistem teri-torial” ş.a.Articolul pledează pentru adoptarea viziunii sistemice în cercetarea zonelor urbane.Construcţia oraşelor durabile, a oraşelor pentru ”citadini-cetăţeni”, a oraşelor ca ”centre de inova-ţie şi dezvoltare culturală” impune fundamentarea ştiinţifică a proiectelor, cercetarea problemelorşi a oportunităţilor specifice spaţiului urban, ca şi investigarea percepţiilor locuitorilor, a nevoilor,valorilor şi aşteptărilor pe care le au în materie de urbanitate şi de politici urbane pentru autodez-voltarea zonelor în care trăiesc şi creşterea calităţii vieţii lor.Cuvinte-cheie: zonă urbană, oraş ca sistem, sustenabilitate urbană, percepţii aspiraţionale.

La compréhension des processus qui accompagnent les changements sans précédent de la ville con-temporaine exige une série de clarifications conceptuelles, redéfinitions et mises en évidence de cer-tains concepts tels que ville, ville traditionnelle, zone urbaine, régénération créative, développementurbain, ville comme système – «le système territorial le plus complexe» etc.L’article plaide pour l'adoption d'une vision systémique dans la recherche des zones urbaines.La construction des villes durables, des villes pour les «citadins-citoyens», des villes comme des«centres d'innovation et de développement culturel» impose la justification scientifique des projets,la recherche des questions et des opportunités spécifiques de l'espace urbain, ainsi que l'investiga-tion des perceptions des résidents, des besoins, des valeurs et des attentes qu’ils ont en matière d'ur-banité et de politiques urbaines pour l'auto-développement des zones où ils vivent et pour l’aug-mentation de la qualité de leur vie.Mots-clés: zone urbaine, ville comme système, durabilité urbaine, perceptions aspirationnelles.

Abstract

Maria MOLDOVEANU – Institutul Naţional de Cercetări Economice “Costin C. Kiriţescu” “Costin C.Kiriţescu”, Academia Română, e-mail: cide90@gmail.com

74

Maria Moldoveanu

Practic, oraşele „pun în operă” politicileconcentrate pe competitivitate şi regenerareurbană.

Acum, când oraşele trec prin schimbăriteritoriale şi sociale fără precedent, ca şiprin schimbări ale mediului, când „apar noipractici de planificare şi gestiune urbană,noi profesii şi specializări, noi teme de dez-batere şi cercetare, noi abordări în domeniicum sunt: economia urbană, managemen-tul, planificarea comunitară, marketingulurban” (Ioan Ianoş), unii cercetători româniconsideră necesare clarificări epistemologi-ce şi redefiniri ale unor concepte de bază.

De pildă, I. Ianoş susţine că trebuie diso-ciat conceptul de „oraş ca sistem” de ceea cenumim „sistem urban”. Oraşul reprezintă elînsuşi un sistem, „cel mai complex sistemteritorial” (Ioan Ianoş), în care orice schim-bare a unei componente (e.g., economică,teritorială, demografică) antrenează modifi-cări de structură şi funcţionalitate a celorlal-te componente/subsisteme (e.g., social, cul-tural etc.); el poate fi conceput ca un „câmpal fluxurilor (cu intrări şi ieşiri) cu relaţii de

tip feed-back”, ca un organism viu capabilsă-şi creeze propria identitate şi autonomierelativă de natură materială şi informaţio-nală.

Prin urmare, oraşul poate fi înţeles ca sis-tem, dar nu definit ca sistem urban – noţiu-ne ce reprezintă o „reţea de oraşe”, un „sis-tem de aşezări”, „ansambluri constituiteprin relaţii de interdependenţă între maimulte aşezări urbane” (după cum scrie D.Pumain), oraşul fiind, în viziunile unor cer-cetători (Ioan Ianoş), „doar o componentă asistemului urban”.

Alţi autori (e.g., Gabriel Alexandru) con-sideră „sistemul urban” ca fiind o „catego-rie urbanistică generică” extrem de utilă îndezbaterile şi interpretările din domeniu.Indiferent de accepţiunile noţiunii „sistem”şi de perspectivele pe care le generează îndiverse contexte ştiinţifice, se consideră căabordarea sistemică „este aplicabilă la oricescară teritorială” şi că adoptarea ei „areefecte benefice în practica urbanismului şiamenajării teritoriale” (arh. Doina ElenaCristea).

75

Orașul contemporan

Viziunea sistemică oferă o perspectivămai largă de cuprindere „a modului destruc turare şi relaţionare a tuturor tipurilorde activităţi” (10, p. 28). De asemenea, abor-darea sistemică „permite aplicarea concep-telor de regenerare creativă pentru revitali-zarea localităţilor urbane” (Cristina Ştefan).

Cunoscutul arhitect şi urbanist G.Alexandru sesizează multitudinea de ter-meni asociaţi oraşului contemporan –„cyber-city”, „mega city”, „global city”,„edge city”, „generic city”, „cita diffusa”etc. –, fără ca aceste determinaţii să afectezeideea de „oraş tradiţional”.

Atributele sale structural-sistemice (i.e.ale „oraşului tradiţional”) îi permit evoluţiaşi adaptarea, făcând posibilă reconsidera-rea, restaurarea, recrearea lui, aşa cum sestipulează şi în Documentul de la Toledo alUniunii Europene.

„Oraşul deschis este o realitate, indife-rent dacă vorbim de „cities in crisis” sau„cities in development”. În spaţiul euro-pean au loc dezvoltări urbane prin comple-mentaritate, prin convergenţă, prin coeziu-ne ş.a. (G. Alexandru), prin extindere şiintegrare de teritorii periferice – acele„avanposturi ale creşterii oraşelor”, cum lenumeşte Angelica Stan.

În studiul de faţă, ca sinonim al oraşului,noi folosim conceptul zonă urbană, pe careîl disociem de alte concepte, ca „aglomeraţieurbană”, „zonă metropolitană”, „concentra-re urbană” ş.a. Zona urbană este alcătuită,de regulă, din zone rezidenţiale, zone in -dus triale şi de afaceri, zone speciale – desti-nate funcţiilor administrative şi ale servicii-lor (cultură, învăţământ, sănătate etc.), cu -prinzând şi spaţiile verzi, ca spaţii de utili-tate publică (M. Alexandru şi M. Mănescu).

Zona urbană reprezintă oraşul fizic, defi-nit fără legătură cu graniţele administrativeşi politice şi care se caracterizează prin den-sitate mai mare a populaţiei – e.g., peste50.000 de locuitori rezidenţiali (G. Erdeli, 2,p. 101). Desigur, obiectivul dezvoltării sus-tenabile a oraşelor vizează şi zonele periur-bane, i.e. arealul situat în jurul oraşului„central”, „spaţiul supus avansării frontuluiurban”, locul unde se diseminează funcţiilespecifice urbanului şi care dobândeşte

caracter de subansamblu al oraşului(Census Bureau – US State Office ofManagement and Budget (OMB)).

În această accepţie abordăm şi noi „zonaurbană” şi investigăm evenimente culturaleşi instituţii publice de cultură situate înlimitele (interiorul) zonei. Însă, după uneleconsideraţii ale urbaniştilor români (e.g.,Cătălin Sârbu), termenul periurban „se refe-ră la fenomenul de concentrare a fluxurilorce definesc un teritoriu antropizat în jurulunui centru urban”, cuprinzând oraşe, darşi aşezări rurale mai mici – complementari-tăţile fiind benefice, în opinia lor, şi unora, şialtora (10, p.78).

Fără a ne propune prezentarea detaliatăa problemelor pe care le au oraşele contem-porane, şi nici a ansamblului aşteptărilorformulate de profesionişti şi de populaţiaurbană, considerăm semnificativă imagineaproiectată de unele studii, ca şi aprecierileexprimate în spaţiul public.

De la dificultăţi în găsirea resurselornecesare vieţii şi producţiei de bunuri şi ser-vicii (e.g., echipamente pentru industriicreative) la diverse forme de limitare a ora-şului tradiţional, între care delocalizareahabitatului şi a utilităţilor de producţie, dela zonele defavorizate cu şomaj şi sărăcieaccentuată, cu acces restrictiv în centrullocalităţilor, ca şi la educaţie, artă, serviciide sănătate, la expansiune urbană necontro-lată, dar şi excese ale administraţiei locale,de la lipsa locurilor de muncă la dominaţiamediului construit, de la „paraginile indus-triale” la agresivitatea dezvoltatorilorurbani, de la lipsa de perspectivă invocatăde generaţia tânără la exprimarea artisticăprin graffiti şi multe asemenea „întâmplări”înregistrate de memoria colectivă, oraşul nupare a fi un mediu prielnic pentru dezvolta-re umană şi competitivitate, pentru afirma-rea artelor şi creşterea calităţii vieţii, pentrurelaţii interumane civilizate şi protejareapatrimoniului urban.

Dar percepţiile populaţiei citadine nusunt exclusiv negative. Trebuie subliniatfaptul că percepţiile aspiraţionale conţinreferiri implicite la aşteptările locuitorilor şi,uneori, cereri exprese în materie de urbani-tate a spaţiului lor existenţial.

Maria Moldoveanu

Există, cum scrie Maria Mănescu, şi „unalt fel de a citi oraşul”, chiar dacă adminis-traţia locală întârzie asumarea proiectelorde redefinire a spaţiului public urban.Autoarea evocă a doua Cartă europeană –Manifest pentru o nouă urbanitate (2008) –,care susţine construcţia de oraşe durabile,oraşe pentru „citadini-cetăţeni”, oraşe alecunoaşterii care să valorizeze trecutul şi săpotenţeze prezentul, să aplice principiileguvernanţei etice etc. şi să promovezediver sitatea. Este adevărat, precizeazăAngelica Stan, „oraşul nu poate fi detaşatde istorie, de locuitorii săi”, trebuie să-l pri-vim „ca alteritate”, chiar dacă are un traficinfernal, kitch-uri şi „arhitecturi scandaloa-se sau facile, serbede, penale”; oraşul arepoezia sa.

Nevoia de armonizare, de culoare, depoezie se regăseşte în aşteptările locuitori-lor, în percepţiile lor aspiraţionale. Oameniiau nevoie de oraşe „sigure, sănătoase, suste-nabile, atractive” – afirma Jan Gehl în confe-rinţa ţinută la Bucureşti (iunie 2012), cu pri-lejul lansării cărţii sale Cities for People. Nuîntâmplător, conferinţa lui Jan Gehl s-anumit „Avem un oraş. Cum îl locuim?”,pentru că arhitectul consideră fundamenta-lă planificarea urbană „orientată spreoameni”, ca şi aplicarea de soluţii integratepentru spaţiile (publice) urbane, aşa cum aufost ele aplicate în marile metropole: NewYork City, Melbourne, Copenhaga.

O nouă viziune asupra oraşului înseam-nă „asumarea lui”, abordarea lui ca parte-ner, inclusiv perceperea poeziei lui – „sin-gurul element peren”, cum scrie A. Stan –,

ca şi lectura metaforei sale artistice etalate înstatui, în patrimoniul arhitectural, în gră-dini, în diverse creaţii insolite, cum a fost şiFestivalul Luminii de la Bucureşti, 5-8 mai2016.

Light festival– un eveniment urban electrizant –

Festivalul Internaţional al LuminiiSpotlight, Bucureşti, 2016, organizat de CentrulCultural al Capitalei, este un eveniment repre-zentativ pentru actualele trenduri de evenimen-te urbane.

Construit cu talent şi imaginaţie fantasticăde artişti români şi internaţionali (e.g., AmandaParer (AU), OGE Creative Group (ISR), RalfWesterhof (NL), Visual Skin (RO), PhilippeMorvan (FR), Lords of Lights (UK)), Festivalula reuşit să schimbe peisajul urban alBucureştilor şi, timp de mai multe seri, să antre-neze locuitorii oraşului în parcurgerea unui tra-seu cultural asemenea unei galerii de artă.

Spectatorii au fost invitaţi să descifreze meta-fore artistice cu construcţii arhitecturale şi insti-tuţii publice de pe traseul dintre BibliotecaCentrală Universitară şi Piaţa NaţiunilorUnite, dar asociate şi unor concepte existenţiale,precum „visul european” sau „unitate în diver-sitate”, cel din urmă fiind ilustrat de instalaţiacare reprezintă România la Amsterdam LightFestival şi inclusă în Luminade Walking Tour(localizată acum pe Calea Victoriei 19).

În zilele Festivalului, Calea Victoriei a deve-nit o expoziţie itinerantă în aer liber, cu instala-ţii interactive, spectacole de lumini şi sunet –prima ediţie a evenimentului marcase Anul

77

Orașul contemporan

Internaţional al Luminii 2015 –, sesiuni devideo mapping şi diverse proiecţii în culori, reu-şind să creeze un „miraj urban” insolit, în tra-ducerea personală a simbolurilor localizate peacest traseu al luminii.

Şi „Planeta gigant”, instalaţia inspiratădupă coproducţia franco-cehă „Planeta fantasti-că” (1973), localizată în faţa BCU „Carol I”, şi„Angels of Freedom”, i.e. cinci îngeri luminoşişi coloraţi, cu aripi ce-şi schimbă continuuculoarea, instalaţie localizată în piaţeta din faţateatrului Odeon, au fost menite să transpunăspectatorii în ipostaza de fiinţe fantastice, „sădemonstreze că planeta noastră este un tărâm cuadevărat fantastic”.

La fel de ingenioase au fost şi celelalte „expo-nate” (e.g., „Covor de lumină” de la MuzeulNaţional de Artă al României, „Armata pingui-nilor” din Parcul Kreţulescu, „Final celest” dela Magazinul Muzica, „Lose Yourself to Music”din Piaţa Universităţii, ceea ce i-a determinat pebucureşteni „să citească” poezia oraşului lor res-crisă de artişti şi specialişti în evenimente cultu-rale, capabili să folosească tehnologii moderne,alte mijloace susceptibile să stimuleze imagina-ţia spectatorilor.

(Sursa: www.bucuresti2021.ro)

Metaforele artistice sunt prezente în spa-ţiul urban nu numai cu prilejul spectacole-lor şi al experimentelor multimedia, ci tot-deauna când arta este prezentă în universulcitadin. Urbaniştii români (e.g., MariaMănescu) citează în articolele lor idei rele-vante pe această temă din lucrările unorautori renumiţi, cum este, de pildă, CamilloSitte. În cărţile sale Arta construirii oraşelor şiUrbanismul după principiile sale artistice, Sitte,arhitect şi critic de artă, paseist, consideră că„oraşul trebuie să le ofere locuitorilor sigu-ranţă şi fericire”, iar pentru asta, în con-strucţia şi amenajarea oraşelor, „arta trebuiesă aibă locul său bine definit”.

În context, reamintim faptul că în lumeexistă aşezări urbane denumite „oraşe aleartei” – e.g., Veneţia, Toledo, Cracovia – saualtele care şi-au propus să devină „oraşe aleartei” (e.g., Yokohama – Japonia), întrucâtresursele artistice de care dispun au devenitmize importante ale identităţii, dezvoltăriişi atractivităţii lor turistice.

În Urbanismul nr. 18/2014, Maria Mă -nescu prezintă antologia de texte „Aspectede artă în Bucureşti” şi reproduce fragmen-

te din textele celor trei autori: MacConstantinescu, Mihai Arţăreanu şi SanduEliad, respectiv „Estetica străzii”, „Pentru oartă urbanistică” şi „Spectacolele străzii”.Toţi trei apreciază perioada în care primar alcapitalei a fost Dem Dobrescu (1929-1933),când a început practic modernizareaBucureştilor, cu ample lucrări urbanistice şiedilitare ce au contribuit la modernizareaconştiinţei urbane a cetăţenilor (M.Mănescu).

Preocupaţi mai ales de domeniul artistic,autorii citaţi consideră că oraşul „are înda-torirea de a fi mediu prielnic” pentru dez-voltarea artelor, că „arta are un rol de căpe-tenie în viaţa orăşenească” (M. Arţăreanu),că marile spectacole ale străzii au rolul de acontribui la cimentarea colectivităţii urbaneşi la crearea celebrităţii oraşelor: „oraşe,regiuni întregi trăiesc răstimpul dintre un

spectacol şi altul din câştigul acumulat cuprilejul acestor manifestări de artă. Maimult, localităţi care nu însemnau nimic peharta lumii au ajuns, datorită spectacolelorlor populare, să fie celebre în toată lumea”(S. Eliad). Autorul evocă pe bună dreptateCarnavalul de la Nisa – unul dintre cele mailongevive şi celebre din lume (datând din1294) –, ca şi Festivalul de Muzică şi Teatrude la Salsburg, desfăşurat an de an din 1920până în zilele noastre.

”Estetica străzii” este o altă temă aborda-tă în această antologie. În context, M.Constantinescu formulează o serie de criticila adresa esteticii statuare a capitalei, rele-vând lipsa bunului gust şi a profesionalis-mului în amplasarea statuilor şi a monu-mentelor, în deciziile de a le muta din loca-ţia iniţială, consemnând: „după cum o casăse construieşte cunoscându-i dinainte tere-

78

Maria Moldoveanu

Orașul contemporan

80

Maria Moldoveanu

nul şi vecinătăţile pentru acordarea sa cumediul înconjurător, tot astfel un monu-ment statuar se concepe cunoscând dintruînceput cadrul în care va fi înălţat. A depla-sa un monument din locul pentru care a fostcreat înseamnă a-i reduce în mod simţitorefectul său artistic” (4, p. 11) şi, adăugămnoi, semnificaţia istorică, antropologică etc.

Practic, arta urbană trebuie să-i modele-ze pe oameni, să exercite asupra lor o„atracţie irezistibilă”, să-i înveţe să comuni-ce, să-şi exprime trăirile, aşteptările, percep-ţiile.

Percepţiile oamenilor despre oraşul încare trăiesc depind de mai multe repere.Unele sunt elemente esenţiale ale oraşului,respectiv: identitatea (individualitate),structura (spaţială şi paradigmatică) şi sem-nificaţia (emotivă sau practică) (6, p. 191), lacare Kevin Lynch adaugă locul în care se aflăoraşul, traseele, cartierele ş.a. „Majoritateaoamenilor, scrie Lynch, desenează mintal

oraşul, începând cu drumurile, pentru aforma o structură axială sau pentru a-şitrasa itinerariile personale cele mai frecven-te” (6, p. 191). Aceste elemente contribuie laformarea imaginii oraşului. Autorul arată că„pentru fiecare oraş există o imagine publi-că compusă prin suprapunerea mai multorimagini individuale” (6, p. 46). Acestea suntfoarte importante, pentru că o aşezareumană trebuie privită/considerată nunumai ca o construcţie în sine, ci şi în func-ţie de percepţiile locuitorilor săi.

Sigur că oraşul este perceput de unnumăr mare de oameni cu personalităţidiferite, cu temperamente diferite, cu ocu-paţii diferite, aşa încât fiecare dintre locuito-rii unei aşezări urbane „va găsi materialulperceptiv ce corespunde modului său de aprivi lumea”, iar atunci când îşi exprimăpercepţiile, va comunica implicit emoţiile,aspiraţiile, valorile sale.

Bibliografie- *** (1999), Dicţionar de economie, Ed.

Economică, Bucureşti.

- *** (1999), Dicţionar de geografie umană,Ed. Corint, Bucureşti.

- Choay, Françoise (2002), ”Pentru o anali-ză structurală a percepţiei urbane”, înUrbanismul, utopii şi realităţi, Ed. Paideia-Simetria, Bucureşti.

- Constantinescu, Mac; Arţăreanu, Mihai;Eliad, Sandu (2014), ”Aspecte de artă înBucureşti”, în revista Urbanismul (serienouă), nr. 18.

- Ianoş, Ioan (2012), ”Oraşul ca sistem şisistemul urban”, în vol. Sisteme urbane,editat de Registrul Urbaniştilor dinRomânia şi revista Urbanismul,Bucureşti.

- Lynch, Kevin (2012), Imaginea oraşului,editor Registrul Urbaniştilor dinRomânia, trad. Alexandru-Ionuţ Petrişor,Bucureşti.

- Mănescu, Maria (2011), ”Semiologie,

urbanism, cultură urbană”, în vol.Cultura urbană, editat de RegistrulUrbaniştilor din România şi revistaUrbanismul, Bucureşti.

- Mănescu, Maria (2011), ”Un alt fel de aciti oraşul: traseul cultural Verona”, învol. Cultura urbană, editat de RegistrulUrbaniştilor din România şi revistaUrbanismul, Bucureşti.

- Pumain, D. (1992), ”Les systemes de vil-les”, în vol. Encyclopédie de géographie, Ed.Economica, Paris.

- Sârbu, Cătălin (2012), ”Un sistem urbanaparte: Brăila-Galaţi”, în vol. Sistemeurbane, editat de Registrul Urbaniştilordin România şi revista Urbanismul,Bucureşti.

- Stan, Angelica (2011), ”Oraşul ca poezie.The city as a poem”, în vol. Cultura urba-nă, editat de Registrul Urbaniştilor dinRomânia şi revista Urbanismul,Bucureşti.