9 7 7 1 2 2 0 6 3 5 0 0 6

I S S N 1 2 2 0 - 6 3 5 0

9 7 7 1 2 2 0 6 3 5 0 0 6

I S S N 1 2 2 0 - 6 3 5 0

CUPRINS

1

2/2015

FRAGMENTE CRITICEEugen SIMION: Nicolae Filimon. Primele semne ale realismului (I)

Nicolae Filimon. The First Signs of Realism (I) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3

A GÂNDI EUROPAGisèle VANHESE: La littérature roumaine et l’identité européenne

Literatura română şi identitatea europeană. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11

CENTENAR PATRIARHUL TEOCTISTIoan ROBU: În amintirea Părintelui Patriarh Teoctist

Remembering Patriarch Teoctist . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20

DOCUMENTCristian Tiberiu POPESCU: „Viaţa prea marelui Constantin Ţar”

şi circulaţia ei transcarpatică“The Life of the Great Emperor Constantine” and Its Transcarpathian Circulation . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 24

Ioana VASILOIU: Nicolae Mavrocordat, prinţ şi cărturarNicolae Mavrocordat, Prince and Great Scholar. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30

ISTORIE LITERARĂDana LIZAC: Eminescu, din Tiergarten în Curtea Veche (II)

Eminescu, from Tiergarten to Curtea Veche (II) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34Doris MIRONESCU: Alecu Russo şi memoriile eului colectiv

Alecu Russo and the Memoirs of the Collective Ego . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43

COMENTARIICaius Traian DRAGOMIR: În faţa dictatorului

Confronting the Dictator . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 51

Acest numãr a apărut cu sprijinulPrimăriei Sector 2 ­ Bucureşti,

primar Neculai Onţanu

2

Mariana DAN: Ioan Flora – 10 ani de postumitate (I) Ioan Flora – 10 Years of Posthumous Existence (I) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 56

Ştefan FIRICĂ: Tânărul Steinhardt şi „tânăra generaţie”. Obsesia identităţii Young Steinhardt and the “Young Generation”. The Identity Obsession . . . . . . . . . 69

CULTURĂ ŞI ECONOMIENapoleon POP, Valeriu IOAN­FRANC: Oui, il y a deux Europes

Da, există două Europe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 76

Ilustrăm acest număr cu lucrări ale artistului plasticGheorghe PETRAŞCU

(1872­1949)

3

Nicolae Filimon e un scriitor tipic detranziţie şi ceea ce se observă imediat lalectura romanţurilor sale colorate şi ade­sea prolixe e lupta dintre un moralist fărămare fineţe speculativă şi un observatorsocial ascuţit ce tinde să­ şi frâneze pasiu­nile şi să­şi disciplineze (mai ales înroman) fraza. Nuvelele şi însemnările decălătorie sunt împovărate de o erudiţie dedicţionar – specifică autodidactului – şi delargi speculaţii ce înăbuşă epicul şi deco­lorează pagina. Nu trece neobservat, în

aceste apoase comentarii, efortul de aînnoi limba prozei printr­o terminologieînsă barbară, în stilul, de altfel, al epocii.Filimon foloseşte multe grecisme – ago­rean (necredincios), apelpesie (disperare),aporie (îndoială), asopism (somnolenţă, dis­tracţie), ciohodar, huzmed (slujbă), iuşchiu­zar (dibaci), a pliroforisi (a informa), sacna­siu (balcon închis), spudaxit (şcolit), sofolo­ghiotatos (preaînţelept) sau simţuel, fatigă,amalatul, prizon şi alte asemenea – spre a­ifolosi stilul – „galicisme slujnicăreşti” ce

Fragmentecritice

EEuuggeenn SSIIMMIIOONNNicolae Filimon. Primele semne

ale realismului (I)

Acest articol reprezintă prima parte a unui studiu amplu de istorie literară, realizat de Acad.Eugen Simion, ce îşi propune să ofere o perspectivă asupra scrierilor lui Nicolae Filimon. Autorulpunctează, ca specifice, aşa cum s­a afirmat până acum, trăsăturile romantice şi semnele timpuriide realism (dar nu de realism autentic) ale prozei lui Nicolae Filimon. Analiza insistă asuprastilului scriitorului şi asupra simţului său ascuţit de observaţie în ce priveşte aspectele sociale,remarcând totodată lipsa cunoştinţelor de psihologie şi exagerarea intenţionată a trăsăturilorpersonajelor pentru o miză estetică. Articolul face de asemenea trimiteri la opiniile altor critici li ­terari asupra operelor lui Nicolae Filimon.Cuvinte­cheie: Nicolae Filimon, şcoala Romantică, Realism, intenţii moraliste, stil.

This article represents the first part of a large study of literary history that is conducted byAcademician Eugen Simion, and it aims at offering a perspective on Nicolae Filimon’s writings. Theauthor sets as specific marks – such as it has already been stipulated so far – the romantic featuresand the early signs of realism (though it is not an authentic realism) of Nicolae Filimon’s prose. Theanalysis insists on the writer’s style and on his keen sense of observation regarding the unraveledsocial aspects that however lacks psychological knowledge and intentionally exaggerates features forthe sake of aesthetics. The article also includes references to the literary critics views on NicolaeFilimon’s works. Keywords: Nicolae Filimon, Romantic school, Realism, moralist intentions, style.

Abstract

Eugen SIMION, Academia Română, preşedintele Secţiei de Filologie şi Literatură, directorul Institutuluide Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”; Romanian Academy, President of the Philology andLiterature Section, Director of The „G. Călinescu” Institute for Literary History and Theory, e­mail:eugensimion@fnsa.ro.

transformă textele literare în documentefilologice de o savuroasă prolixitate.Ochiul reţine, amuzat, astfel de formulede spaimă şi caută în ele preocuparea maiadâncă pentru observaţia morală care, laFilimon, există în chip indiscutabil.Aceasta face din el un prozator atent,inventiv, cu o reală ştiinţă de a vedea tipo­logic şi de a sugera, prin aglomerare deamănunte, atmosfera socială a timpului.

Autorul Ciocoilor e, fără îndoială, şitemperamental şi stilisticeşte, un roman­tic, cu un simţ însă pentru eveniment şi oagerime a observaţiei ce fac din el un primromancier, în adevăratul înţeles al cuvân­tului, în literatura noastră. A­l socoti pro­zator pur realist este o exagerare pentrucă întreaga operă a lui Filimon e domina­tă de clişee rocamboleşti şi chiar modullui de a gândi psihologia individului eacela propriu şcolii romantice. Filimonjudecă omul în funcţie de „gradul latitu­dinii” şi (faptul îl observă mai întâi G.Călinescu) face efortul de a descoperi ceeace numim azi psihologia specifică. MateoCipriani e italian şi autorul, înainte de atrece la o naraţiune cu episoade fabuloase,îşi întreţine cititorul cu întinse dizertaţiidespre temperamentul mediteranean.Friederich Staaps ar ilustra caracterul naivşi impresionabil al germanilor. Toate aces­tea sunt, se înţelege, lucruri relative şi nuinfluenţează în nici un chip valoarea scrie­rilor. Mateo Cipriani (publicată mai întâi în„Naţionalul”, 1858­1859 și, în volum în1861, împreună cu alte nuvele) sunt nara­ţiuni fără originalitate şi, de n­ar fi fostCiocoii, e sigur că nimeni n­ar mai fi pome­nit, azi, de N. Filimon.

Nenorocirile unui slujnicar sau Gentilomiide mahala (tipărită în „Revista Carpaţilor”,1861) anunţă însă un scriitor adevărat şi,de înlăturăm naivităţile moralistice, ieşiri­le pamfletare, clişeele, dăm peste unînaintaş al lui I. L. Caragiale. Prozatorul eobsedat de un fenomen social: slujnicăriaşi încearcă, într­o povestire mai strânsă,cu intenţii aproape didactice, a surprindepsihologia lui. Ca în prologul Ciocoilor,aflăm aici indignate comentarii despreslujnicărime, prezentată ca o asociaţie tene­

broasă, masonică. Slujnicarii vin dinmahalalele Popa Chitul, Cuibul cu Barză,Biserica lui Chiţu, se adună la cafeneauadin Pasajul român, discută politică şi trecîn revistă ultimele succese amoroase. Aupărul lung, se înfăşură în mantale tăiatedupă moda carbonarilor şi poartă galoşicu gumilastic. Sunt moderniştii, boemii,hipioţii timpului. Intenţia de a­i satiriza sevede de la întâiul rând. Slujnicarii suntîmpărţiţi pe tagme şi cea mai fioroasă,după Filimon, e ortaua poeţilor. De aceştiacată să te fereşti, deoarece există primejdiade a­ţi „înţepa urechile” cu versuri proas­te şi de a fi asasinat cu citate din autori ce ­lebri. Spre a face o demonstraţie, Filimoncitează o poezie fără haz, întocmită de elsau luată de undeva. Mitică Râmătorian,eroul nuvelei, e un slujnicar mai modest,un crai de mahala păgubos, limbut, victi­mă, în cele din urmă, a născocirilor sale.Cu el, se încearcă prima oară a surprindepsihologia miticismului. Slujni carii vor­besc ca eroii caragialieni, însă Filimon n­are „ureche” sau n­are răbdare să­şiasculte personajele, în linişte, fără a seindigna, pentru a deduce, din limbajul lor

4

Eugen Simion

pestriţ, psihologia măruntului am ploaiat.Talen tul acesta îl va arăta Caragiale.

Remarcabilă e însă, la Filimon, frazanormal prozaică, explicativă, deschizând,şi pe acest plan, calea spre limbajul prozeiobiective. El nu e un stilist eminent caOdobescu şi nici nu scrie atât de fluent caAlecsandri, dar în ambiţia lui de a­şi notaexact impresiile şi de a prezenta până laamănunt cadrul viitoarelor acţiuni alescrierii recunoaştem trecerea spre o prozăscoasă de sub dominaţia lirismului gon ­go ric, specific timpului, și a gazetăriei em ­fa tice: „Odaia de cinste în care închiserăpe Râmătorian era spaţioasă, bine ţinutăşi foarte luminoasă; avea două paturi, omasă de scris şi câteva scaune; în fine, nu­ilipsea nimic din ceea ce ar fi putut să cearăcineva de la o cameră ca să poată locuiîntr­însa cu plăcere; un singur defect avea,că era închisoare şi, după părerea mea, oînchisoare, fie mobilată ca palatul MareluiMogol, tot nu poate locui într­însa fărăteroare şi mustrare de conştiinţă”.

Ciocoii vechi şi noi vizează, în fond, ace­laşi fenomen moral, cu deosebirea că sluj­nicarii sunt, acum, căutaţi în alte medii şiîntr­o epocă mai veche. De ar fi scris şiromanul Ciocoilor noi, Filimon ar fi reluat,probabil, tipologia schiţată în Nenorocirileunui slujnicar. Arivismul e studiat înprima parte din romanţul gândit în douăsecvenţe – se va vedea – metodic şi, înmarginea lui, prozatorul creează un tipviabil, esteticeşte, şi astăzi, în ciuda lipseilui de psihologie şi a biografiei sale încărca­te, ostentativ denigratoare. Psihologia ovor stabili, mai târziu, G. Călinescu, IonMarin Sadoveanu şi alţii, după ce, înmedii şi variante multiple, tipul străbătu­se întreaga literatură. E, atunci, îndreptă­ţit E. Lovinescu să spună că romanulromânesc descinde şi trebuie, în continua­re, să se revendice din brazda Ciocoilor, întimp ce nuvela are un model viu, creatorîn Alexandru Lăpuşneanu.

*Fără a fi un scriitor fundamental, com­

parabil, de pildă, cu C. Negruzzi, NicolaeFilimon (1819­1863) trebuie luat în seamă

atunci când discutăm evoluţia poezieinoastre, cu precădere a romanului. E.Lovinescu vede în Ciocoii vechi şi noi (1863)punctul de plecare al romanului nostrusocial. „O operă trainică”, „O operă viabi­lă”, nu un roman modern”, dar „primulroman de observaţie”, cu un erou repre­zentativ, scrie criticul în Cinquantenarulromânului românesc (Critice, III, ed. I, 1915).Şi tot aici dăm peste o propoziţie pe careE. Lovinescu, impresionist sceptic înaceastă fază, o notează rar când este vorbade literatura română clasică: „DinuPăturică este o mare creaţie”... Criticulduce acum războiul său cu sămănătoris­mul şi, ipso facto, cu proza lirică şi subiec­tivă. Căutând un punct de sprijin în tradi­ţia (slabă) a romanului nostru, îl află înromanţul lui Filimon pe care îl lăudasemai înainte („Revista nouă”, 1891) şiNicolae Iorga. Lăudase, e drept, nu realis­mul, ci misterioasa tăcere întrupată de suspi­nele privighetorii din dumbrava de liliacdin grădina mănăstirii Antim, adică totproza lirică (frumuseţea descrierilor denatură)... Mai lăudase, în Excursiuni, „pro­poziţiile scurte, concentrate, dar sugesti­ve” şi limba „nehotărâtă încă, dar melo­dioasă”...

E. Lovinescu – şi după el criticii dinşcoala sa critică – descoperă însă în roma­nul­foileton al cântăreţului de la BisericaEne un precursor al romanului obiectiv,ceea ce înseamnă, s­a văzut, un observatoral vieţii sociale şi morale şi, totodată, uncreator de tipuri... Acestea sunt calităţiindispensabile ale romanului pe care îlrecomandă, în lupta cu neoromantismulrural, criticul modernist. În plus, roman­ţul lui Filimon vorbeşte despre lumeaurbană, așa cum arată ea în apusul epociifanariote. Motive, dar, serioase ca E.Lovinescu să remarce această „operă trai­nică”, „nu însă un monument artistic”, „ofrescă neisprăvită, dar destul de bogată şide revărsată”... în care încolţesc germeniiunui gen literar pe care românii l­au des­coperit târziu şi asupra căruia criticii lite­rari s­au întrebat mereu, chiar şi azi: avemsau nu avem roman?! Un complex al spiri­tului critic românesc.

5

Nicolae Filimon. Primele semne ale realismului (I)

Lovinescu nu­i primul care vede înromanul lui Filimon un punct de referinţăîn această dezbatere. Pantazi Ghica „scar­mănă” puţin în „Ţăranul român” (20ianuarie 1863) romanţul apărut întâi înfoileton în „Revista română”, reproşân­du­i inutilitatea prologului şi folosireaunor cuvinte „venetice” cum ar fi „tene­broasă”, „volubil”, „pavilionul”. Nu aredreptate, tocmai aceste neologisme bote­zate de Filimon (spre a folosi vorba cârco­taşului Pantazi) au rămas în limba litera­ră. Altele, într­adevăr, n­au prins. Recen ­zentul mai reproşează faptul – şi aici areperfectă dreptate – că juna Mana, fiicaBanului C., utilizează în discursul în careîl respinge pe „soţul de porunceală”Andronache Tuzluc, „nişte cuvinte patrio­tice şi liberale”, mai presus de vârsta şi deputerea ei de înţelegere. Altfel zis, „junacopilă” săvârşeşte o „apelpisită exagera­ţiune”. Exageraţiunea trebuie pusă însănu pe seama junei Măria, de ani 15, de nune înşelăm, ci a prozatorului care încurcăvârstele şi competenţele lor ideologice şilingvistice. Pantazi Ghica împinge însămai departe gândul său şi mărturiseşte cănu trebuie lăsate copiliţele de vârstaaceasta (vârsta gingaşei Maria) să vor­bească ce nu trebuie (despre politică, depildă), ele trebuie lăsate, în romanţuri, la„gingăşia neştiinţei şi a necunoştinţei lorşi să nu voim a face din acele flori suaveale sufletului dragoni de politică”.Rezerva recenzentului cu vădite mentali­tăţi orientale şi conservatoare critică şigestul copilei inocente de a­şi săruta vene­rabilul tată pe obraz („o lipsă de bunăcu­viinţă şi de respect”), şi nu – cum s­arcuveni – de a­i săruta mâna. „Eres, preju­diciu, cât veţi voi, dar poate că nu era unrău şi acest eres, acest prejudiciu făcea pecei tineri de respectau pe cei bătrâni” –clamează tradiţionalistul Pantazi Ghica.

În afara acestor rezerve (unele – ca celdin urmă citat – de­a dreptul absurde), el

laudă stilul elegant, corect şi plăcut alCiocoilor, „exactitatea istorică nespusă” anaraţiunii şi „dedicarea foarte spirtoa­să”1... Ion Ghica găseşte că Slujnicarii şiCiocoii nu sunt romanţuri („în care se des­făşoară peripeţiile unei intrigi”), ele suntmai mult o colecţiune de tablouriadevărate și vii ale obiceiurilor şi moravu­rilor noastre din epoca de tranziuţiu­ne”2.... Operele citate sunt, totuşi, nişteveritabile romanţuri – se va constata încele ce urmează – cu multe intrigi și peri­peţii în genul romanului popular, menitesă seducă un public fără simţ critic, dareste adevărat ce spune memorialistul, şianume că Slujnicarii, dar mai ales Ciocoii,sunt opere de creaţie autentice, chiar dacăimperfecte. Le citim azi cu interes şi cuîngăduinţă faţă de retorica lor excesivă şifaţă de viziunea lor făţiş maniheistă cândeste vorba de caracterul individului.

Dincolo de aceste naivităţi, specificeînceputului unui gen literar complex, cumeste romanul, există în naraţiunile luiFilimon câteva calităţi care îndreptăţescentuziasmul lui E. Lovinescu şi, dupăaceea, al lui G. Călinescu şi al altor comen­tatori. Observăm mai întâi în scrisul luiFilimon dorinţa de a nota exact faptele,fără a face cu orice chip artă. Că nu reu­şeşte totdeauna să­şi controleze condeiuleste altceva. Ţine, între altele, de educaţiasa literară şi de moda epocii. Dar intenţiade a spune direct, fără declamaţii lirice,există şi acesta este un fapt pozitiv înproza lui. Este, apoi, curiozitatea de aobserva comportamentul oamenilor şi dea face portretul lor moral, de a le ghici şifirea şi de a o trece într­o fişă. Este, iarăşi,drept că prozatorul ştie totul dintr­oprimă ochire şi ghiceşte numaidecât gân­durile ascunse ale ipochimenului. Prinacesta, romanul său de observaţie estelimitat. Reuşeşte mai bine atunci cândprezintă scene de viaţă, mentalităţile gru­pului social, modul cum mănâncă sau

6

Eugen Simion

1 Apud ed.cit.2 Cf. Nicolae Filimon, Opere, ediţie îngrijită, prefaţă, note şi bibliografie de Mircea Anghelescu, Editura

Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, pp. 1150­1152. Citatelesunt reproduse după această ediţie.

petrece o categorie a societăţii fanariote(cum este aceea a vătafilor de curte, adicăciocoii) sau cum funcţionează sistemuljustiţiei şi al administraţiei într­o lume aciubucului... Filimon este foarte atent laaceste aspecte şi cele mai bune pagini dinproza lui reprezintă o suită de tablouri încare se aglomerează, sugestiv, amănunte­le. Este şi el, ca mulţi prozatori români, unpictor al grupurilor sociale, preocupat,totuşi, de a scoate în faţă un personaj sim­bolic. Pe Dinu Păturică, de pildă, arivistulîn a cărei fişă întâlnim înşirate toateimoralităţile posibile şi imposibile. Omuleste o sumă fabuloasă de ticăloşii. Sau peKera Duduca, complicea şi concubina lui,tipul femeii duplicitare şi pustiitoare, ceacare – potrivit proverbului – se află la ori­ginea oricărei nenorociri. Este mult aspune, cred, că Dinu Păturică este „unerou reprezentativ”, pentru realitatearomânească (după ideea lui E. Lovinescu),dar este, cu siguranţă, o schiţă de personajcare sugerează morala (lipsa de morală, înfapt) a arivismului sălbatic. El a intrat, cași Tănase Scatiu, în imaginaţia populară,desemnând sub straie fanariote un viciugeneral uman.

Critica literară mai nouă a primit dife­rit această încercare de roman obiectivîntr­un moment în care proza romanticăeste la putere. Perpessicius, un critic deregulă tolerant, crede că Ciocoii vechi și noieste „un bun curs practic pentru cum nutrebuie scris un roman”, reproșându­i„exagerata culoare locală”, după modaintrodusă de Dumas­tatăl, și „erudiţia dearhivă”, „stilul retoric, gol de viaţă”, înfine, „beţia romantică” în scenele idilice.Reproșuri, în parte, corecte. Mai puţinacelea ce privesc „erudiţia de arhivă” și„colaborarea locală”... Tocmai acesteaplac, azi, la lectură, tocmai elementele dedecor din perioada Caragea învioreazăochiul lectorului. Tudor Vianu descoperăîn naraţiunea lui Filimon două tempera­mente stilistice: unul care informează șialtul care observă lucrurile, povesteșteceea ce observă și, pe această pânză enor­mă, „pune oameni în scenă”. Este limpedepe care dintre cele două temperamente

(direcţii, stiluri) o acceptă criticul: direcţiarealistă – cea care povestește, reconstituietablouri de epocă, pune oameni în scenăși, fapt important, folosește în discursulepic termeni ieșiţi din limbajul curent...Pentru a numi prima direcţie din scrisulîncărcat, pândit de retorismul romantic dela mijlocul secolului al XIX­lea românesc(când Filimon își compune romanţul),Tudor Vianu utilizează formula, ușor oxi­moronică, oricum ambiguă, de „descrip­tiv analitică”...

G. Călinescu este mai concesiv și maientuziast, apropiindu­se, la acest punct,de opinia lui E. Lovinescu de care, în modcurent, desparte, când este vorba de operaclasicilor. El vede în Ciocoii „un mic romanstendhalian” fără substanţă analitică și înDinu Păturică „un Julien Sorel valah”biblioman, cititor al lui Machiavel.Comparaţie, evident, măgulitoare, exage­rată, dar nu cu totul absurdă. Păturicăeste, într­adevăr, un tânăr care vrea săparvină în orice chip și, până la urmă, cuinstrumentele lumii în care trăiește,reușește. Este o sumă de vicii, un erou alnegativităţilor, armele lui de seducţie suntlingușirea, obedienţa și duplicitatea...Singura lui virtute este isteţia și unica saconsecvenţă în viaţă este ambiţia. Filimonvrea să facă din el o icoană a răului, iardin adeversarul lui, serdarul Gheorghe, oicoană a onestităţii, milostiveniei și a bine­lui... Cea dintâi are, prin acumulare dedetalii, oarecare expresivitate (expresivi­tatea răului absolut), cea de a doua estecomplet inexpresivă epic, rămâne doar unpunct de referinţă într­o simplă schemă,fără viaţă...

*Ciocoii, ne amintim că zice Lovinescu –

marele admirator al romanului –, este„mai mult un tablou social decât unroman”. Romanul, totuși, există și pe el îlcăutăm, în primul rând, când luăm înmână această operă apărută într­o epocăde tranziţiune, cum zice Ghica (de la ografie la alta, de la o mentalitate orientalăla una occidentală, de la exaltarea, beţiaromantică la percepţia realistă a lucru ­

7

Nicolae Filimon. Primele semne ale realismului (I)

rilor, în fine, de la o generaţie de cititorieducaţi în limba elenă la o generaţie detineri formaţi, spiritualicește, în culturileoccidentale). Epocă, într­adevăr, detrecere, cu alte teme și ambiţii. Subiectulromanului stendhalian, în variantă vala­hă, se petrece însă cu aproape o jumătatede secol înainte (este marcată data 1814),în timpul domniei lui Caragea și laînceputul domniei lui Șuţu, cu trimiterispre 1830... Autorul, Nicolae Filimon – fiulprotopopului Mihai Filimon de la BisericaEne –, se născuse în 1819, așa că el n­acunoscut direct istoria despre care scrie(în jurul anului 1860). Potrivit teoriei carespune că romanul care nu se bazează pecunoașterea directă a materiei epice, ci pebază de documente, intră în categoriaromanului istoric, atunci Ciocoii vechi și noieste un roman istoric. Şi dacă este așa (șieste, în mare măsură, când este vorba detabloul social), în acest caz „erudiţia arheo­logică” pe care o dezaprobă finulPerpessicius este inevitabilă și, deci,îndreptăţită în roman. Este, repet, și binefăcută, instruiește și place la lectură, nuștiu dacă din cauza „descriptismului ana­litic”, ci din buna ordonare pe pânză aculorilor de epocă. Epoca în care trăiescDinu Păturică, Kera Duduca, AndronacheTuzluc (elementele principale ale romanu­lui) este, în felul ei, fastuoasă prin aceastăadiţiune de imagini ale unei spurcăciunigenerale. Filimon este primul care aduceîn romanul românesc aceste dovezi dedegradare și răsfăţ oriental. După el, vaveni peste un secol un alt stil și alte gus­turi, Mateiu Caragiale, ca să cultive și sădea un sens mai înalt estetic acestor petre­ceri, desfrâuri ale unei lumi crepuscula­re... Filimon poate intra, din acest punctde vedere, în tradiţia balcanismului lite­rar, în care se înscrie, prin Princepele șiSăptămâna nebunilor, și Eugen Barbu.

Se cunoaște tema romanului și se știetipologia lui (școala a popularizat­o dece­nii de­a rândul). Dinu Păturică a devenit,prin arivismul lui, un element de referinţăîn limbajul comun, definind un tip decomportament și o morală a imoralităţiiabsolute. Se cunoaște mai puţin schema

curioasă a romanului cu rosturi făţișpedagogice. Romanul se deschide cu olungă dedicaţie oximoronică (ea esteadresată chiar ciocoilor, numiţi „străluciţiluceferi ai vicielor”), cerându­le să­șispună părerea despre această „slabă șineînsemnată scriere” și, dacă este cazul,să aducă dovezi noi de hoţii, pentru a leadăuga într­o nouă ediţie. Tonul este,evident, ipocrit și patetic, plin depoliteţuri („preaiubiţii mei ciocoi aicondeiului”) și anunţă noi apocalipsuri.Căutând un destinatar pentru romanulsău, prozatorul cercetează societatearomânească, descoperă toate furtişaguri­le, toate „mârşăviile”, studiază stărilesociale de la proletar la cler, „toate stabili­mentele de comerciu”, îşi caută, cu altevorbe, eroii și îi află. Aceștia sunt ciocoiipe care se preface, în Dedicaţia citată, că­ielogiază, blestemându­i, în fapt, afurisin­du­i, exaltând strălucirea decăderii lor, înstil prefăcut patetic.

După această dedicaţie bombastică șiipocrită, urmează un Prolog în care au ­torul își definește personajul predilect. Uneseu, dar, despre fizionomia parve ni tu luiși etapele, formele ascensiunii sale, cutrimiteri la fabulele lui Esop și Fontaine șila protocolul lumii fanariote crepusculare.Vorbind de ideologia și traseismul politicși, inerent, moral al ciocoiului, Filimon –în mare vervă – vorbește despre doctrinaegalitară în aparenţă, dar „hidoasă înfond”, și de „comunism”. Ciocoiul său,„mergând din raţionament în raţio ­nament și din dedicaţie în dedicaţie”,devine, așadar, comunist fără să știe. Elface la început, când este nevolnic, teorialuptei de clasă și a egalităţii de șanse („dece, dar, unii oameni au mai mult decât letrebuie, când alţii nu au nici chiar mijloa­cele necesarii pentru spre a se susţine?”)până reușește să se chivernicească (prinfurtișag și căsătorii profitabile), apoischimbă foaia, renunţă la ideea egalităţiisociale și a milei creștinești. În adunărilepublice vorbeşte de „patrie, libertate, ega­litate şi devotament”, în particular practi­că însă despo tismul sălbatic și jefuiește pecine poate... Făcând această fizionomie,

8

Eugen Simion

Filimon schi ţează portretul personajuluicentral din romanţul său. Portretul seamă­nă izbitor, în această formă, cu junelecorupt din poemele lui Eminescu. Dealtfel, prozatorul vorbește în eseul moraldin Prolog – unde există și elemente depamflet și caricatură – de copiii„ciocoilor” care, ajunși la Paris, „cad înmâinile femeilor și junilor celor stricaţi,care îi depravează și mai rău”... Proza ­torul se referă, desigur, la junii corupţi dinepoca în care scrie romanul, pentru căeroii romanului său nu ajung, în 1814­1820, la Paris pentru a se deprava. DinuPăturică și Kera Duduca învaţă viciile, învarianta orientală, într­un București încare n­au ajuns încă luminile Europei civi­lizate. Ei urmează altă pedagogie și aualte surse pentru a se educa în spiritulvremii. În educaţia ciocoiului intră și gas­tronomia: „Ca sofragiu, se obicinuieşteatât de mult cu mâncările deli cate, încât

nu mai poate să trăiască fără friptură defazan, brânză de Parma, salami deVerona, icre moi, conserve de Francia şivinuri din cele mai celebre dealuri aleEuropei. Astfel dar, când ciocoiul ajungela gradul de vătaf, este corupt moraliceşteşi fiziceşte până la măduva oaselor.”

După ce aflăm şi ce mănâncă, şi cum seîmbracă personajul său, prozatorul promi­te să facă, în romanul ce urmează, istorialui „de la ciocoiul cu anteriu și cu călimărila brâu al timpurilor fanariotici, până laciocoiul cu frac și cu mânuși din zilelenoastre” (zilele epocii de tranziţie de laînceputul anilor ’60 din secolul al XIX­lea,să nu uităm). N­a apucat însă să scriedecât istoria ciocoiului din epoca ante ­riului și a călimărilor la brâu, de la 1814până la 1830. Sunt 33 de capitole și un epi­log. Unele au o temă programatic sociolo­gică, pedagogică, – cum ar fi: Educaţiuneaciocoiului sau Muzica şi coregrafia în timpul

9

Nicolae Filimon. Primele semne ale realismului (I)

lui Caragea, Teatrul în Țara Românească –altele au titluri de roman popular, cu onotă de senzaţional (Țin’te bine, ArhonPostelnice, Femeia a scos pe om din rai)…Sunt şi câteva portrete cu o biografie încăr­cată, copios ilustrată după obiceiul timpu­lui cu fapte de spaimă: Dinu Păturică,Postel nicul Andronache Tuzluc, CheraDuduca, Chir Costea Chiorul... Aceştia sunt,în fapt, eroii principali ai cărţii. Portretulîncepe, de regulă, cu prezentarea vesti­mentaţiei, apoi cu firea bănuită a ipochi­menului şi, între aceste compartimente,sunt introduse comentariile bogate, retori­ce, deseori inutile ale naratorului. Nara to ­rul este, tot după moda vremii (moda pro­zei noastre), prodigios, ştie tot, vede chiarşi nevăzutul şi, mai ales, îi place să facălungi consideraţii de ordin filosofic, istoricşi moral. Romanul nu­i, în gândirea luiFilimon, numai o operă de ficţiune, este unstudiu al moravurilor şi o operă de recon­stituire, cum s­a arătat, a unei epoci istori­ce, prin tot ceea ce o determină: de la scau­nul domnesc până la clasa bogasierilor şi,mai jos, la pătura slugilor neprocopsite...

Filimon dovedeşte pricepere şi multăseriozitate în această acţiune, se informea­ză, chiar dacă informaţia nu este temeini­că, este de multe ori după auzite („dupăunii, acest teatru a fost clădit pe loculSlătineanului). Când citează o operămuzicală sau un personaj istoric, dăexplicaţii la subsol... Romanul istoric areregulile lui și prozatorul ţine să­și convin­gă cititorii că personajele sale sedesfășoară, epic, într­un spaţiu istoricconcret, verificabil, bazat pe documente.Abuzează uneori, face paradă de erudiţie(erudiţia de arhivă pe care o reclamaPerpessicius), ia datele din dicţionare. Cutoate acestea, imaginea epocii Carageaeste bine prinsă, cu amănunte, anecdote,fapte pe care prozatorul le­a scos nunumai din cărţi, dar a folosit şi ceea ce aauzit de la generaţia părinţilor sau de laprietenii mai în vârstă. Să nu uităm, apoi,că Filimon a fost şef de secţie la Arhivele

Statului şi că, în această calitate, a pututconsulta fără intermediar documentele deepocă. Contemporanul său, N. T.Orășanu, ne spune în necrologul din„Opiniunea naţională”, 1865, că, fără aavea studii, Filimon cunoştea mai multelimbi şi că osteneala lui de a da scrieri demoravuri a fost mare şi lungă... Cronicilesale muzicale ar fi fost traduse şi publica­te în ziarele italieneşti („unde numele luiera mai cunoscut decât în propria sapatrie”). Francezul Ulysse de Marsillack,prieten al românilor, laudă şi el în necro­logul ce­l publică în „La voix de laRoumanie” (6 aprilie 1865) studiile serioa­se ale funcţionarului superior de laArhivele Statului pe care le­a întocmit înultimii 30 de ani în unicul scop de a slujicultura şi „propaganda frumosului într­ointimă înfrăţire cu binele”3.

Că şeful de serviciu de la Arhive a fruc­tificat această strădanie în romanţul său,operă de ficţiune cu un subiect ce se petre­ce în alt timp, se înţelege de la sine. A avutgrijă şi a avut, negreşit, inteligenţa şi sim­ţul creaţiei destul de puternic şi originaldacă îl comparăm cu starea prozei româ­neşti din vremea în care scrie, să punăfaptele epice în aceste rame istorice care săsugereze, repet, culoarea şi autenticitateacadrului de desfăşurare a unei intrigiromaneşti complicate, cu multe elementede senzaţional foiletonistic şi de mani­heism în variante sud­est europene.Filimon este un duşman inflexibil al fana­riotismului, deşi, când prezintă discuţiadintre Românul (Banu C.) şi Fanariotul(domnitorul Caragea), domnitorul fana­riot se arată înţelept, pricepe repedelucrurile şi adoptă fără mari ezitări punc­tul de vedere al onestului boier autohtoncare îşi apără fiica (îngereasca Maria) de omezalianţă ticăloasă cu puternicul, boga­tul şi, moralmente, putredul postelnicTuzluc, sluga obedientă a domnitorului,simbol – şi el – al acestei lumi impure şiviolente.

10

Eugen Simion

3 Apud Nicolae Filimon, Opere, ed. cit., p. 1222.

11

A gândiEuropa

GGiissèèllee VVAANNHHEESSEELa littérature roumaine

et l’identité européenne

Marea problemă pe care o pune prof. univ. Gisèle Vanhese este cea a contribuţiei literaturii şiculturii române la spaţiul cultural european. Scopul este creearea identităţii culturale a omuluieuropean prin apropierea constructivă şi empatică dintre diferitele culturi europene. Nu este vorbade anexarea unei alte identităţi culturale, ci de înţelegerea alterităţii prin descentrare, prinaprofundarea ideii că relaţia dintre margine şi centru trebuie reevaluată, că nu există culturi ʺmaicentraleʺ decât altele. Predarea literaturii române la Universitatea din Calabria (Italia), undeGisèle Vanhese este Profesor titular de mulţi ani, se face în două moduri: pe perioade culturalemari (clasicismul şi contemporaneitatea) şi prin metoda mitocritică (analiza comparatistă a unuimit, a unui arhetip sau a unei teme). Articolul mai subliniază efectele literaturii româneşti createde autorii români din exil (în valuri succesive, începând cu la Belle Epoque) asupra literaturii şiculturii europene. Mari autori români trăind în exilul european precum Tristan Tzara, EmilCioran, Eugen Ionescu, Petru Dumitriu, Paul Celan, Herta Muller, Matei Vişniec, Paul Goma auavut şi au un rol fundamental în fasonarea gândirii europene de azi şi din viitor.Cuvinte­cheie: predarea literaturii române, identitatea omului european, Universitatea din

Calabria, literatura română migrantă, mitocritica.

The great problem Prof. Gisèle Vanhese rises is the contribution of Romanian literature and cul­ture to the European cultural space. The aim is to create a cultural identity of European man bya constructive and empathic approach between different European cultures. We are not talkingabout the annexation of other cultural identity, but we are talking about the understanding of otherness by a decentring and by a deepening of the idea that the relationship between edge (mar­gin) and center should be reviewed, that there are not “more central” cultures than others. Herlectures on Romanian literature at the University of Calabria (in the South of Italy), where GisèleVanhese is a Professor for many years, illustrate two approaches: the study of the great culturalperiods (Classicism, Modernity and contemporary literature) and the study using the myth­cri ­ticism method (comparative analysis of a myth, an archetype or theme). The article also empha­sizes the consequences of migrant literature and migrant Romanian authors (who were exiled insuccessive waves beginning from the Belle Epoque) on European literature and culture. GreatRomanian authors living in the European exile such as Tristan Tzara, Emil Cioran, EugèneIonesco, Petru Dumitriu, Paul Celan, Herta Müller, Matei Vişniec, Paul Goma had and have afundamental role in shaping European thinking today and tomorrow. Keywords: teaching the Romanian literature, European man’s identity, University of Calabria,

Romanian migrant literature, myth­criticism.

Abstract

Gisèle VANHESE, Universitatea din Calabria (Italia), Facultatea de Litere şi Filosofie, e­mail: gvanhese@unical.it, gvanhese@libero.it.

Depuis plusieurs décennies, la dyna­mique entre Centre et Périphérie (ouMarges) polarise de plus en plus l’intérêt,en vue d’établir ce qu’on a coutume d’ap­peler le canon littéraire européen. Quelssont les auteurs les plus aptes à formerl’identité du citoyen européen et, surtout,selon quels critères les choisir? Un telchoix comporte des implications non seu­lement éthiques, mais aussi des consé­quences sur les plans didactique et tra­ductologique (avec bien entendu desretombées économiques, par exemple,pour les éditeurs). En effet, plusieursvoies s’offrent pour la construction d’uneidentité et d’un imaginaire européens et jem’interrogerai aujourd’hui sur le fonc­tionnement et les typologies de l’ensei­gnement universitaire concernant lesauteurs roumains qui y sont proposés àl’étranger. Je partirai de mon expérience àl’Université de la Calabre (UNICAL) où jesuis titulaire d’une chaire de Littératureroumaine et où, depuis quinze ans, j’aiaussi la responsabilité du cours deLittérature comparée à la Faculté deLettres et Philosophie (Département de«Studi Umanistici»)

1. Typologies d’enseignement de la littérature roumaine

à l’étrangerJe distinguerai tout d’abord trois typo­

logies de cours qui ont tous, commestratégie fondamentale, d’introduire etapprofondir la connaissance de la littéra­ture roumaine auprès des étudiants étran­gers (ici italiens). Le premier type concer­ne les cours de Littérature roumaines’adressant, avec les cours de Langue rou­maine, à des étudiants qui la choisissentcomme l’une des deux littératures etlangues principales au même titre quel’anglais, le français, l’allemand et l’espa­gnol. Je peux affirmer qu’à l’UNICAL, j’airéussi à instituer – parmi les grandeslangues et littératures européennes ­ l’en­seignement de la langue et de la littératu­re roumaines qui sont ainsi présentes à lamaîtrise triennale et à la maîtrise biennale

de spécialisation. J’ai surtout créé uncours de Langue et Littérature roumainesqui ne constitue pas l’un des deux coursde langues et littératures fondamentales,mais qui a le statut de troisièmes langue etlittérature. Ce cours est devenu un véri­table pôle d’attraction pour tous les étu­diants qui désirent avoir une premièreapproche de la littérature et culture rou­maines, leur nombre oscillant entre 50 et80. Les auteurs roumains étudiés sont, demanière prépondérante, les classiques etles écrivains contemporains les plusimportants.

Le deuxième type d’enseignement – etj’aborde ici ce que j’appellerai les moyensnon traditionnels de diffusion de la litté­rature roumaine ­ concerne la Littératurecomparée, discipline qui a anticipé lesprincipaux enjeux de la modernité sur lesversants de l’internationalisation et dumulticulturalisme. Il s’agit d’un coursmonographique: le sujet change chaqueannée et porte alternativement sur un per­sonnage (par ex. Ulysse), un thème (parex. le paysage, l’ange déchu), un archéty­pe (par ex. l’Eau) ou un mythe (par ex. lesSirènes, Ondine) analysé dans un vastecorpus comprenant des auteurs du XIXeet du XXe siècle de langue italienne,française, anglaise, allemande, espagnole,roumaine (avec parfois des écrivains alba­nais, grecs, russes, arabes et autres). Ils’agit le plus souvent de poètes et parmiceux­ci, en ce qui concerne la littératureroumaine, les plus requis sont Eminescu,Lucian Blaga, Bacovia, Arghezi ainsi quedes poètes contemporains comme NichitaStànescu, Ana Blandiana et quelquesautres. On peut leur ajouter Paul Celancomme poète de langue allemande dontl’origine roumaine est mise en évidence.Le cours a été pendant plusieurs annéesobligatoire à l’UNICAL pour tous les étu­diants de Langues et de Lettres (environ500 par année académique), ce qui montrel’ampleur du public concerné en ce quiconcerne la réception des auteurs rou­mains. Ajoutons que ces enseignementsdonnent lieu à des mémoires de fin d’é­tudes sur les auteurs proposés en classe.

12

Gisèle Vanhese

2. La traduction médiatriceNotons que les étudiants de Langues et

Littératures étrangères connaissent engénéral deux langues étrangères princi­pales alors que les étudiants de Lettres enconnaissent en général une seule. La tra­duction joue donc un rôle stratégiquedans l’étude des auteurs étrangers pour lecours de Littérature comparée. La pers­pective méthodologique que j’ai adoptée,la mythoanalyse, va avoir des répercus­sions fondamentales sur le type de tra­duction requise dans ce cours. En effet,l’approche théorique comparatiste permetde construire une grille d’analyse destinéeà être ensuite «appliquée» aux œuvres desdivers auteurs pris en examen. En bref, àpartir des théories de la mythocritique, estélaborée la constellation thématique etsymbolique spécifique du thème. mythe,archétype choisi, qui structurera le coursdurant l’année.

Rappelons que pour Pierre Brunel, laméthodologie de la mythocritique s’arti­cule selon trois «phénomènes» prépondé­rants: l’émergence, la flexibilité, l’irradia­tion. «La flexibilité conjuguée à l’émergencepermettrait alors de repérer, écrit AndréSiganos, l’allusion dans sa “souplessed’adaptation” en même temps que danssa “résistance” à toute dévaluation ensimple allégorie. maintenant une “présen­ce autre” dans le texte, présence irradian­te»1. C’est surtout l’irradiation du mythequi pose problème. En effet, constatePierre Brunel: la présence d’un élémentmythique dans un texte sera considéréecomme essentiellement signifiante. Bienplus, c’est à partir de lui que s’organiseral’analyse du texte. L’élément mythique,même s’il est ténu, même s’il est latent,doit avoir un pouvoir d’irradiation2.

Comme le souligne Brunel, l’irradia­tion du mythe (mais aussi du thème, de

l’archétype ou du symbole étudié) peut semanifester de manière «ténue» et mêmede manière implicite comme l’affirme deson côté Gaston Bachelard3. Le philo­sophe dijonnais tend ainsi à repérer, pardelà les références évidentes, les allusionsles plus subtiles et à en détecter la puis­sance irradiante. Bachelard exhume cestraces indicielles et remonte au mythedont elles constituent une émanation tex­tuelle. La démarche herméneutiquebachelardienne rejoint ici celle de PierreBrunel qui affirme que c’est à partir decertains mots ou de certaines images ques’organise l’analyse du texte selon lamythocritique. On mesure ainsi l’impor­tance de travailler sur des textes originauxen Littérature comparée. Mais lorsque lesétudiants ne connaissent pas toutes leslangues, le choix d’une stratégie traducto­logique précise s’impose.

Je n’entrerai pas aujourd’hui dans lavaste problématique de la traduction litté­raire, mais je reprendrai à HenriMeschonnic plusieurs concepts opération­nels comme ceux de «décentrement»,«annexion», «forme­sens», unité «culture­langue­temps» en montrant leur lien nonseulement avec l’acte traductif mais aussiavec l’exégèse comparatiste. À partir de laméditation de Louis Massignon sur leslangues sémitiques et en particulier del’affirmation «Pour comprendre l’autre, ilne faut pas se l’annexer, mais devenir sonhôte», Henri Meschonnic montre que latraduction véritable est «décentrement» etnon «annexion». Reprenant les analysesd’Emmanuel Levinas sur l’Autre et surAutrui, Antoine Berman parlera à ce sujetde visée éthique de la traduction et com­parera le «décentrement» à un «métissa­ge»4 entre deux langues et entre deux cul­tures. Pour Henri Meschonnic, le décentre­ment est un rapport textuel entre deuxtextes dans deux langues­cultures jusque

13

La littérature roumaine et l’identité européenne

1 A. Siganos, Le Minotaure et son mythe, Paris, P. U. F., 1993, p. 29.2 P. Brunel, Mythocritique. Théorie et parcours, Paris, P. U. F., 1992, p. 82.3 G. Bachelard, Fragments d’une Poétique du Feu, Paris, P. U. F., 1988, pp. 61­104.4 A. Berman, L’Épreuve de l’étranger. Culture et traduction dans l’Allemagne romantique, Paris, Gallimard,

1984, p. 16.

dans la structure linguistique [...].L’annexion est l’effacement de ce rapport,l’illusion du naturel, le comme­si, commesi un texte en langue de départ était écriten langue d’arrivée, abstraction faite desdifférences de culture, d’époque, de struc­ture linguistique5.

Dans les disciplines universitaires quine s’adressent pas prioritairement à desétudiants connaissant la langue et la litté­rature roumaines, comme le cours deLittérature comparée, l’étude des textesd’auteurs roumains passe donc obligatoi­rement par la traduction. Traduction quidoit comporter des caractéristiques parti­culières vu le type de méthodologie com­paratiste adopté et qu’offre, à mon avis, latraduction philologique. Traduction sour­cière, littérale, accompagnée d’un appa­reil métalinguistique comprenant aumoins des N.d.T. (et — ce qui est haute­ment souhaitable ­ préface, introductionou postface) et qui peut ne pas coïncideravec les ambitions de la traduction litté­raire plus cibliste. Je crois en effet que lestermes de civilisation, ceux qui sont leplus porteurs d’informations, ainsi que lestermes spécifiquement connotés d’unauteur s’inscrivent eux aussi, mais auniveau plus spécifiquement stylistique del’œuvre, dans cette dialectique que MirceaEliade a mise en évidence lorsqu’il affir­me, à propos de ses romans, que «la nar­ration se développe sur plusieurs plans,afin de dévoiler progressivement le “fan­tastique” dissimulé sous la banalité quoti­dienne [...]. Cette technique reflète enquelque sorte la dialectique du sacré: c’estle propre de ce que j’ai appelé hiéropha­nie, que le sacré y soit à la fois manifestéet dissimulé dans le profane»6. Chaqueauteur dissémine ainsi, dans l’espace dis­cursif, des termes­clés qui balisent, demanière cryptique, un espace imaginaireet intertextuel spécifiques. Ne pas tradui­re ces termes ou les traduire imparfaite­

ment, en les modifiant par des «embellis­sements», c’est réduire et même éliminerle symbolisme de l’œuvre. C’est annulerce que Pierre Brunel appelle 1’«irradia­tion» du mythe, du symbole, de l’archéty­pe et du thème, où se fondent les présup­posés de la méthodologie comparatiste.Le rôle de la traduction est donc fonda­mental pour mener à bien la mythoanaly­se d’auteurs étrangers.

3. Enseignement et littérature migrante

Il existe enfin un troisième type d’en­seignement permettant la connaissance etl’approfondissement d’auteurs roumainsà l’étranger. C’est, par exemple, celui ducours de Littérature française, que j’aitenu pendant de nombreuses années àl’UNICAL et où j’ai tenu à insérer desauteurs roumains francophones. Nousabordons ici une problématique — à monavis cruciale ­ non seulement pour laconnaissance de la littérature roumaine,mais aussi pour la création de l’identitéeuropéenne: la littérature migrante.

Eugen Simion a énuméré les diffé­rentes vagues d’écrivains roumains qui, àdivers titres, peuvent s’inscrire dans leparadigme de la littérature migrante etdans celui du multiculturalisme quientraîne toujours avec lui le corollaire dumultilinguisme. Citons pour le XXe siècle,Anna de Noailles, Hélène Vacaresco,Marthe Bibesco à la Belle Époque. Ensuitedans les années ‘20 et ‘30, BenjaminFondane, Ilarie Voronca, Tristan Tzara,sans oublier Panaït Istrati. Mircea Eliade,Eugène Ionesco, Emil Cioran allaientsuivre. «Le processus s’amplifie après laSeconde Guerre Mondiale», remarqueEugen Simion, avec «plusieurs vagues demigration intellectuelle»7 qui se confon­dent cette fois avec la littérature de l’exil.Citons Virgil Gheorghiu, Petru Dumitriu,

14

Gisèle Vanhese

5 H. Meschonnic, Pour la poétique II, Paris, Gallimard, p. 308.6 M. Eliade, Mademoiselle Christina, Paris, L’Herne, 1978, p. 6.7 E. Simion, «La littérature migrante», in E. Simion et G. Vanhese (rd.), La littérature migrante ­ Literatura

romand «migrantâ», Caiete critice, Bucureşti, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, n. 3­4, 2011, p. 5.

Vintilà Horia, Dumitru Ţepeneag, VirgilTănase, Paul Goma, Dorin Tudoran,Norman Manea, Bujor Nedelcovici, MateiVisniec, Gabriela Melinescu et biend’autres. Il existe un intéressant diction­naire de Florin Manolescu sur l’exil litté­raire roumain entre 1945 et 1989 où ce der­nier constate qu’il a distingué ­ quand c’é­tait possible — l’écrivain exilé de l’écrivainmigrant8, mais que la limite entre cesdeux concepts est souvent impalpable.

Notons enfin, qu’après 1989, on obser­ve une nouvelle vague d’écrivainsmigrants pour des raisons économiques,culturelles ou personnelles comme, parexemple, Felicia Mihali qui s’est établie auQuébec et publie désormais ses romans enfrançais. Élargissons la réflexion d’EugenSimion et demandons­nous avec lui: àquelle littérature appartiennent ces écri­vains? Quel est leur statut par rapport à lalittérature de départ et à celle d’arrivée?Ajoutons que le critique s’interroge aussisur le cas d’Herta Millier, de Vasko Popa,de Paul Celan, sans oublier la conditiondes écrivains juifs roumains émigrés enIsraël.

Ces auteurs ont souvent été margina­lisés dans leur propre littérature commedans celle du pays d’accueil. Or ce sontjustement ces écrivains migrants qui, parleur déplacement à travers les langues et àtravers les cultures, offrent à la fois uneidentité et une œuvre transculturelles.Comme l’écrit Paul Celan, les poètes voya­gent avec les Méridiens («Mit ihm / wan­dern die Meridiane»9). Je pense en parti­

culier à Panaït Istrati qui transcrit, dansses livres, ses innombrables pérégrina­tions de «vagabond rêveur» ainsi que l’aqualifié Eugen Simion10. Comme lereconnaît ce critique: il s’est créé un des­tin, unique dans la littérature roumaine et,jusqu’à un certain point, unique dans lalittérature européenne. Istrati bouleverse,par sa biographie (où entrent aussi unetentative de suicide et un acte retentissantet périlleux de dissidence face au stalinis­me triomphal et dictatorial) et par sesécrits qui ne font que «fictionaliser» sesexpériences; il bouleverse toutes les typo­logies et stratégies scripturales connuesjusqu’à lui en littérature”11.

Ces auteurs de la littérature migrantemettent en évidence que l’Europe n’estplus dominée par un Centre ou, si elle l’estencore, il s’agit d’un Centre éclaté. À cepropos, Jean­Jacques Wunenburger amontré que «seule l’idée de réseau rendaitvraiment compte d’une évolution effecti­ve de l’Europe à venir, brisant toute hégé­monie d’une unité centrale»12. Dans cetteperspective, c’est ajuste titre que la littéra­ture roumaine migrante et la littératureroumaine tout court peuvent s’inscriredans ce réseau européen, y compris dansles programmes d’enseignement universi­taire à l’étranger pour forger l’identitéeuropéenne.

Les écrivains migrants sont en effet devéritables passeurs de culture. En ce sens,ils m’apparaissent comme une transfor­mation des clerici vagantes, ces intellec­tuels qui se déplaçaient d’université en

15

La littérature roumaine et l’identité européenne

8 F. Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc. 1945­1989, Bucureşti, Ed. Compania, 2010, p. 8. Voiraussi du même auteur «L’esilio letterario romeno (1945­1989)», in B. Mazzoni e A. Tarantino (ed.),Geografia e storia délia civiltà letteraria romena nel contesto europeo, Pisa, Ed. Plus ­ Pisa University Press,2010, pp. 465­500.

9 P. Celan, In der Luft, in Die Niemandsrose ­ La rose de personne, Paris, Le Nouveau Commerce, Éditionbilingue, Traduction de M. Broda, 1979, p. 152.

10 E. Simion, Introducere, in Panait Istrati, Opère, I, Editie îngrijitâ, cronologie, note şi comentarii de T.Vârgolici. introducere de E. Simion, Bucureşti, Editura Academiei Romane, 2003, p. LVII.

11 E. Simion, op. cit., LXXVIII: «el şi­a creat un destin, unic în literatura română şi, până la un punct, unicîn literatura europeană. Istrati răstoarnă prin biografia sa (în care intră şi o tentativă de sinucidere şi unact răsunător şi primejdios de disidenţă faţă de stalinismul triumfalist şi dictatorial) şi prin scrierile carenu fac decât „să ficţioneze” experienţele sale, el răstoarnă, zic, toate tipologiile şi strategiile scriitoriceşticunoscute până la el în literatură».

12 J.­J. Wunenburger, «Le mythe de l’Europe. L’Europe des mythes», Caietele Echinox, Les Imaginaireseuropéens, n. 10, 2006, p. 10.

université à partir de la fondation, en1088, de la première université du mondeoccidental à Bologne. C’est à ce moment­là, observe Umberto Eco13, qu’est néel’idée même d’une possible identitéeuropéenne. Or, comme le remarque PaulThibaud, «l’Europe n’est pas un espacesans frontières; c’est un espace où l’onfranchit les frontières, ne serait­ce qu’enlisant une œuvre étrangère. LesEuropéens sont des gens qui ont rêvé, quise sont renouvelés en se plongeant dansdes imaginaires différents de celui de leurenfance»14. Les auteurs migrants offrentainsi une stratégie spécifique d’inscrip­tion de mythes, croyances, usages cultu­rels du pays d’origine dans une littératuredifférente de la leur. Le pays d’accueiloctroie le plus souvent à l’écrivainmigrant une nouvelle langue, mais lemigrant offre, de son côté, un don inesti­mable, celui d’une autre culture qu’il aapportée avec lui. Alexandra Vrânceanuaffirme que ce que l’écrivain migrantperd, au niveau linguistique, par le chan­gement de langue, «il le récupère à unniveau profond du texte, par les réfé­rences aux anciens mythes de sa propreculture, qu’il traduit pour son nouveaupublic»15. Elle prend comme exemple LesNoces nécessaires de Dumitru Ţepeneagpour mettre en évidence sa relecture fan­tasmatique de l’antique ballade de Mioriţaunie à une reprise intertextuelle dupoème de Ion Barbu Ritmuri pentru nunţilenecesare (Rythmes pour les noces nécessaires).Il y a donc ici rencontre entre langues, cul­tures et imaginaires différents.

Les écrivains migrants, marginalisés

par les histoires littéraires nationales, sontdonc devenus ­ à notre époque ­ une caté­gorie essentielle pour comprendre l’in­fluence de la globalisation sur la culturecontemporaine et ses répercussions sur leprocessus identitaire européen. Le multi­culturalisme se situe en effet au centred’une vaste constellation heuristique quirassemble les notions de littérature trans­nationale et de littérature migrante,annexant les diverses problématiques quise réverbèrent dans les œuvres de ces pas­seurs de cultures. De leur côté, de nom­breux politologues ont remarqué qu’àcôté de la constitution effective d’institu­tions européennes, la définition d’un«peuple européen»16 reste encore vagueet insaisissable: il est certes difficile decristalliser cette entité complexe, et à toutprendre multiple, qu’est l’Europe dansune définition consensuelle. Autant l’exis­tence d’un héritage culturel communsemble aller de soi, autant sa définitionsoulève des difficultés insurmontables17.

Il faut donc partir de cet héritage cultu­rel commun pour fonder une identitéeuropéenne et la transmettre aux généra­tions futures. En ce sens, comme le rap­pelle Mircea Muthu, «en faisant cohabiterles trois couches culturelles ­ archaïque,médiévale et moderne ­ le Sud­Est peutaider l’Europe à réapprendre son passé et,partant, à remodeler ses projetsd’avenir»18. En ce sens aussi, la Grèce ­considérée comme «l’archifantasme uni­versel de toute la culture européenne»19 ­constitue un élément fondamental de cepatrimoine et de cet imaginaire.

16

Gisèle Vanhese

13 U. Eco, «Elogio del l’università. I nuovi “clerici vagantes” che custodiscono la cultura», La Repubblica,30/09/2013, pp. 56­57.

14 P. Thibaud, «Sur la polyglossie européenne», in F. Barret­Ducrocq (ed.), Traduire l’Europe, Paris, Payot,1992, p. 30.

15 A. Vrânceanu, «Les publics de l’écrivain multilingue et la transposition de mythes provenant de cul­tures mineures: Les Noces nécessaires de Dumitru Ţepeneag», Sludi italo­rumeni, Torino, n. 6, 2011, p. 108.

16 Les mêmes interrogations concernent aussi la culture européenne. Cf. C.­G. Dubois, «Les stratificationsculturelles de l’imaginaire européen», Caietele Echinox, Les Imaginaires européens, op. cit., p. 311.

17 S. Ghervas, «Les valeurs du projet de constitution peuvent­elles fonder un imaginaire européen?»,Caietele Echinox, Les Imaginaires européens, op. cit., p. 43.

18 M. Muthu, «Le Sud­Est, une mariée en noir?», Caietele Echinox, Les Imaginaires européens, op. cit., pp. 70­71.19 B. Manchev, «La Nouvelle Odyssée: le continent et l’aventure», Caietele Echinox, Les Imaginaires

européens, op. cit., p. 201.

4. Enjeux herméneutiques: aucœur de la pensée européenneSoulignons enfin que plusieurs auteurs

roumains, appartenant bien souvent à lalittérature migrante, se trouvent directe­ment au centre de la réflexion moderne etpost­moderne de l’Europe. En effet, d’unefaçon ou d’une autre, ils ont révolutionné­ chacun dans leur domaine ­ la penséeeuropéenne et sont donc des élémentsessentiels pour sa culture et son identité.Demandons­nous ce que serait aujour­d’hui l’étude, pour la littérature italienne,du Futurisme sans une analyse prélimi­naire du Dadaïsme fondé par TristanTzara. Ou le Surréalisme, pour la littératu­re française, sans cette étape fondamenta­le de l’avant­garde qui a ses racines enRoumanie? De même que serait le théâtrede notre époque sans la révolution qu’y aaccomplie Eugen Ionesco? Ou bien la phi­losophie sans l’œuvre de Cioran, Cioranqui a anticipé la plupart des questions

existentielles de l’homme du XXIe siècle?Pensons encore à l’herméneutique de

Mircea Eliade, un des fondateurs ­ avecJung, Gaston Bachelard, Henri Corbin etGilbert Durand ­ de la mythocritique. Ilest certain que pour les cours utilisant lamythoanalyse (qu’il s’agisse deLittérature comparée ou de Littératurespécifique), la méthodologie que MirceaEliade propose dans ses divers traitésconstitue un fondement herméneutiqueindispensable et doit donc être, à ce titre,enseigné. Enseignement qui permet unediffusion très ample de ce que GilbertDurand nomme «l’anthropologie profon­de» de Mircea Eliade: Le mouvement parlequel Eliade reconnaît au mythe et àl’image un rôle anthropologique instaura­tif est contemporain dans le temps etconnexe aux intentions par lesquellesBachelard étonné constatait la «prégnan­ce» et la coordination des images face àl’édifice conceptuel de la science positi­

17

La littérature roumaine et l’identité européenne

ve20. Par la mythologie comparée, qu’il acontribué à instituer, Eliade a ouvert lapensée contemporaine aux mythes immé­moriaux qui ont fondé l’Europe. Laconnaissance de ces mythes permet àl’homme moderne, vivant de manièredésacralisée sa condition dans l’histoire,de retrouver un symbolisme archaïque etd’accéder à une autre dimension de l’exis­tence ouvrant sur l’ontique. Dans cetteperspective, elle possède certainement un«rôle anthropologique instauratif» etpeut­être même une fonction sotériolo­gique. Eliade parle à ce sujet d’une «trans­mutation de la personne qui reçoit, inter­prète et assimile la révélation»21. Il s’agiten fait d’une véritable «herméneutiquecréatrice»22 telle que l’exposera aussi PaulRicœur: selon Eliade l’homme des sociétésmodernes, en se retrouvant lui­mêmedans un symbolisme archaïque anthropo­cosmique qui répond à ses besoins pro­fonds, peut recouvrer «une nouvelledimension existentielle» et ainsi se re­créer, se régénérer23.

Et si le XXe et le XXIe siècles ontredonné et redonnent au symbole et aumythe un statut heuristique fondamental,nous le devons sans nulle doute à l’œuvrede Mircea Eliade. Celle­ci a, par ailleurs,contribué à introduire en Europe la spiri­tualité roumaine et à en modeler la penséepour fonder ce qu’il appelle un «nouvelhumanisme». Comme le note un critique:si l’Occident tend enfin à renouer le dia­logue avec d’autres formes de spiritualité­ archaïques et exotiques ­ si, comme l’af­firme Mircea Eliade, «l’origine d’un sym­bole vaut la découverte d’une dynastie depharaons», alors la Roumanie a enfin une

chance de faire valoir sa spiritualité, endépit du fait qu’elle n’a pas connu deMoyen Age, ni de renaissance24.

Des philosophes, comme Jean­JacquesWunenburger, n’ont cessé d’affirmer l’im­portance de l’imaginaire dans la constitu­tion de cette identité européenne, préconi­sant de «trouver dans les mythes, inter­prétés et intégrés par l’intelligence, desorientations de sens pour le présent etl’avenir»25. Et de son côté, CorneliusCastoriadis reconnaît que «l’institution dela société ne peut séparer l’imaginaire duréel, “car c’est dans l’imaginaire que leréel se façonne, se prépare et, surtout,qu’il se crée”»26. Nous pensons alors quela littérature et la culture roumaines (etplus, en général, la culture du Sud­Esteuropéen) ont un rôle fondamental à jouerdans la construction d’une identitéeuropéenne, en particulier par leur «statutde “catégorie relationnelle” (c’est­à­direpar le rôle de pont entre les cultures et lescivilisations)»27.

Le canon littéraire au niveau européenmet ainsi en évidence qu’il n’existe pas unCentre unique mais plusieurs centresreliés entre eux selon cette structure enréseau qu’a analysée Jean­JacquesWunenburger. Nul doute que, pour laperspective de l’anthropologie profondepréconisée par Mircea Eliade, la littératu­re roumaine ne s’enracine dans desmythes irrigués par des sources diverses,ouverts à une mythoanalyse comparée. Etce sont surtout les écrivains appartenant àla littérature migrante qui les font circuler,engendrant «un espace transcultureleuropéen», nouvelle synthèse entre leCentre et la Périphérie28.

18

Gisèle Vanhese

20 G. Durand, «Eliade ou l’anthropologie profonde», Cahier del’Herne, Mircea Eliade, Paris, Éditions del’Heine, 1978, p. 35

21 M. Eliade, Fragments d’un Journal, Paris, Gallimard, 1973, p. 547.22 Ibidem.23 M. Borie, «De l’herméneutique à la régénération par le théâtre», Cahier de l’Herne, Mircea Eliade, op. cit.,

p. 118.24 V. lerunca, «L’oeuvre littéraire», Cahier de l’Herne, Mircea Eliade, op. cit., p. 219.25 J.­J. Wunenburger, op. cit., p. 13.26 Cité par S. Ghervas, op. cit., p. 44.27 M. Muthu, op. cit., p. 71.28 Cf. A. Vrânceanu, op. cit., p. 125.

19

20

Eram profesor la Seminarul din Iaşi în1977, când, într­o bună zi, MonseniorulPetru Gherghel, Rectorul Seminarului,mi­a propus să­i facem o vizită Înaltpreas­finţitului Teoctist, proaspăt Mitropolit alMoldovei şi Sucevei. Ne­am sfătuit noiîntrebându­ne când ar fi mai bine să mer­gem şi am ajuns la concluzia că ora 9,30­10dimineaţa ar fi cea mai potrivită; nici preadimineaţă şi nici prea spre amiază ca nucumva Mitropolitul să ne poftească lamasă, căci ştia ce ştia MonseniorulGherghel. Cum vizita noastră era anunţa­tă în prealabil, spre ora 10 am sunat laPalatul Mitropolitului, am fost conduşiînăuntru şi îndată a apărut şi Înaltpreas­finţia Sa Teoctist. Deşi pe mine nu mă

cunoştea, ne­a primit pe amândoi ca penişte vechi şi dragi cunoştinţe, şi fărăvreun protocol anume iată­ne stând înjurul unei mese împărtăşindu­ne gânduri­le, povestind câte ceva din activităţilenoastre. Când tocmai începeam să­i mul­ţumim că ne­a primit, MitropolitulTeoctist ne spune că este ora când armerge o cafea; apoi că la cafea merge şi unpăhărel de ţuică, iar la ţuică ar merge şi ogustare. Și gustarea a pregătit prânzul, şinoi care ne gândeam la o vizită de un sfertde oră, pe la ora cinci după amiază ple­cam spre casă. Repede mai trecuse timpulşi câte nu ne­a povestit MitropolitulTeoctist! Ne­a arătat palatul, colecţia deicoane, obiecte de muzeu..., dar mai pre­

CentenarPatriarhul

Teoctist IIooaann RROOBBUU

În amintirea PărinteluiPatriarh Teoctist

– 100 de ani de la naştere –

Acest articol relatează vizita autorului la reşedinţa spirituală a Patriarhului Teoctist; interiorulpalatului conţine obiecte valoroase de muzeu. Autorul rămâne cu o impresie de fineţe, eleganţă,naturaleţe şi îl percepe pe Teoctist ca pe un frate mai mare, un părinte, ca pe apostolul lui Hristos.De asemenea, Teoctist este admirat pentru abilitatea lui de a controla orice situaţie, oricât denefavorabilă ar fi aceasta, prin putere interioară, înţelepciune iluminată de credinţă, iertare,răbdare, bunătate umană creştină. În acest articol este amintită şi întâlnirea Sfinţiei Sale cu Papa.Cuvinte­cheie: Patriarhul Teoctist, Papa, portret spiritual, biserica.

This article starts with the author’s visit to the Teoctist Patriarch’s spiritual residence; the inside ofthe palace contains precious objects of the museum. The author is left with an impression of finesseand elegance, naturalness and he perceives Teoctist as an elder brother, as a parent, as Christ’s apostle. Teoctist is admired also for his ability to control any circumstance no matter how unfavo ­rable by his inner strength, wisdom enlightened by faith, forgiveness, patience, human Christiankindness. His Holiness’s meeting with the Pope is also remembered in this article. Keywords: Patriarch Teoctist, Pope, spiritual portrait, church.

Abstract

Ioan ROBU, Arhiepiscop Mitropolit

sus de toate ne­a arătat dragostea sa fră­ţească, primitoare, sinceră. Primirea pecare ne­a făcut­o atunci, timpul pe care nil­a dăruit cu vădită bucurie şi dragostemi­au rămas pentru totdeauna întipăriteîn mintea şi­n inima mea. Era de o fineţe şide o eleganţă aparte în gesturile sale deprimire, precum şi de o anume nobleţemoştenită din tradiţia şi aerul familiei carel­a născut şi crescut în frumoasa Moldovă;nimic artificial şi nimic forţat în trăireaunei bunătăţi care te copleşea cucerin­du­te. Pe mine, da, m­a cucerit încă de laprima întâlnire, iar în decursul anilor mi­am păstrat acest statut privilegiat deapropiat al celui care deşi în altă Biserică,mi­a descoperit autenticitatea apostolatu­lui său, şi m­a făcut să­l simt ca pe un fratemai mare, ca pe un părinte, Apostol al luiCristos.

Nu ştiu câţi ani au trecut de la episodulmai sus povestit până când a fost alesMitropolitul Teoctist ca să fie PatriarhulBisericii Ortodoxe din România, însă deatunci până la trecerea Sa în lumea celordrepţi, am fost mereu aproape unul dealtul, ne­am întâlnit de multe ori şi nu ne­am înstrăinat niciodată unul de altul; nicichiar după 1989, când la un moment datam simţit o anumită răceală în vocea Saatunci când vorbeam la telefon. Ca să afluce s­a întâmplat, m­am anunţat că vreausă ne vedem. „Dar şi eu doream să neîntâlnim” mi­a replicat Preafericirea Sa. Însfârşit, m­am prezentat la Patriarhie. Cevase schimbase, căci Părintele Patriarh m­aprimit în biroul Său însoţit de doi preoţi,mie necunoscuţi, probabil consilieri. Eraclar că Patriarhul nu era deloc în apele lui.Se uita spre mine, dar nu la mine. Nu­lvăzusem niciodată aşa întunecat la faţă,iar tăcerea aceea până ne­am aşezat labirou mi se părea că nu se mai sfârşeşte. Șiîncepe Patriarhul: „Părinte Ioane (căci aşaîmi spunea de obicei) sunt tare nedumerit:pentru ce ai dat (şi­mi arată o hârtie iscăli­tă de mine) acest document ca să te bagiîntr­o problemă care nu priveşte BisericaRomano­Catolică?” Iau documentul şicitind primul rând, mă înseninez, căciacum ştiam despre ce era vorba. Ce se

întâmplase? O delegaţie de la BisericaGreco­Catolică venise la mine cerând să leeliberez un document (şi l­am făcut înda­tă) care să­i împuternicească să preia bise­rica din Str. Sirenelor împreună cu casaparohială, ambele părăsite şi cu lacăte peuşi, ambele însă, la Cadastru, trecute penumele Arhiepiscopiei Romano­Catolice,cea care clădise şi biserica greco­catolică şicasa parohială. Părintele Patriarh nucunoştea acest, să spunem „amănunt” căla cadastru noi eram menţionaţi ca pro­prietarii bisericii şi ai casei parohiale. Dedouă ori m­a întrebat dacă sunt sigur deceea ce spun. Și văzând că nu am nicioezitare, i­a întrebat pe cei doi preoţi: „voide ce nu mi­aţi spus acest lucru?”; iar miemi­a spus, cu totul schimbat la faţă şi­npriviri: „Dacă­mi spuneai din timp că aifăcut asemenea document, te­aş fi cruţatde multele critici pe care ţi le­am făcut decând am văzut hârtia aceasta.”

Și astfel lucrurile au intrat în normal,acea normalitate în care sinceritatea estela ea acasă, ca atmosferă şi ca lege.

L­am admirat pe Părintele PatriarhTeoctist pentru modul în care era stăpânpe orice situaţie, chiar şi pe cea mai nefa­vorabilă, printr­o înţelepciune luminatăde credinţă şi printr­o tărie interioară care,după caz, căpăta nuanţe de înţelegere, deiertare, de răbdare, într­un cuvânt debunătate umană şi creştină care se dăru­ieşte, se împărtăşeşte tuturor.

Îmi amintesc cum, odată, de SfântulTeoctist, m­am dus să­L felicit ca mulţialţii, iar după Te Deum­ul obişnuit m­ainvitat la masă împreună cu cei mai apro­piaţi colaboratori. Avea atunci ca oaspetespecial un Episcop sau Arhiepiscop dinGrecia; acesta, pe la mijlocul prânzului aluat cuvântul şi printre altele a făcut refe­rire la greaua încercare prin care a trecutPatriarhul Teoctist odată cu schimbăriledin 1989, şi­l asigura de solidaritatea şi derugăciunile Sale. Preafericitul PărinteTeoctist s­a ridicat, de asemenea, înpicioare, a spus că­i mulţumeşte pentruprezenţă şi pentru bunele relaţii pe care leare cu Biserica din Grecia şi la urmacuvântării a făcut, de asemenea, o legătu­

21

În amintirea Părintelui Patriarh Teoctist

ră cu cele întâmplate atunci îndată dupărevoluţie, mărturisind cu o voce calmă şicu o faţă senină că i­a fost greu, că a fost oîncercare, dar cu ajutorul Domnului adepăşit ceea ce a fost mai neplăcut, aşacum a depăşit şi alte încercări în timpulvieţii. După ce s­a aşezat pe scaun, l­amîntrebat: „Părinte Patriarh, este cineva aicidintre cei care V­au strigat împotrivăatunci la revoluţie?” Și parcă acum îl văd;se uită mirat la mine şi­mi spune: „Cum,dacă este cineva? Sunt toţi!” Nu ştiu dacăerau acolo chiar toţi aceia care duşi devalul revoluţiei, în clipe de rătăcire, uitauce este Biserica şi credeau că­l pot alungape cel chemat de Dumnezeu, pe Păstorulşi Părintele lor. El i­a iertat şi a lucrat mai

departe cu ei, invitându­i la masă în zilelede sărbătoare şi totdeauna binecuvântân­du­i şi ajutându­i. Admirabil! Atunci l­amiubit şi l­am admirat cel mai mult pePatriarhul Teoctist cunoscându­i mărini­mia iertării şi superioritatea spirituluicare­şi păstra echilibrul şi seninătatea nupornind de la judecăţile oamenilor, ci dela credinţa adâncă în care trăia.

La această credinţă adâncă m­am gân­dit şi atunci când de câteva ori m­a invitatîn paraclisul din Palatul Patriarhal, când l­am văzut cu câtă evlavie se închina,parcă transfigurându­se. Acolo, în acelparaclis m­am apropiat cel mai mult detaina acestui urmaş al Apostolilor, de ade­vărul acestui Patriarh care prin umbra

22

Ioan Robu

23

În amintirea Părintelui Patriarh Teoctist

atâtor încercări, mergea spre lumină.Însă nu numai cu admiraţie şi mare

apropiere sufletească mă îndrept spre chi­pul fostului Patriarh Teoctist, ci şi cu recu­noştinţă, mai ales pentru că împreună ampregătit vizita în România a Papei IoanPaul al II­lea. Mai mult avea de muncit înacest sens Patriarhul Teoctist, căci aşa cumaflasem de la Episcopul VasileTîrgovişteanu, Dumnezeu să­l fericească,Sfântul Sinod avea anumite dificultăţi îna­şi da acordul pentru vizita Papei.

În 1998 am avut cele mai multe întâlniricu Preafericitul Părinte Teoctist. Mă între­ba de fiecare dată răspunzându­mi la tele­fon, de ce vreau să ne întâlnim; îi spu­neam că tot în legătură cu vizita Papei; şimă îndemna să nu mă grăbesc, să am răb­dare, iar la urmă îmi spunea să merg ...totuşi la Patriarhie, să ne vedem.

Din delicateţe şi din respect faţă deSfântul Sinod nu mi­a spus niciodată cums­a ajuns totuşi ca Sfântul Sinod să­şischimbe brusc atitudinea faţă de vizitaSfântului Părinte, dar cred că PatriarhulTeoctist s­a străduit şi a reuşit să convingăconfraţii mitropoliţi, arhiepiscopi şi epis­copi din Sfântul Sinod că aveam cu toţiinevoie de o asemenea întâlnire cu Papa dela Roma, nevoie de dialog, de cunoaştere,de iertare şi de multă rugăciune. ȘiPreafericirea Sa fusese prin anii 1991­1992puţin sceptic în legătură cu dialogul din­tre Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică,dar anii aceia erau departe şi acumPatriarhul avea o cu totul altă poziţie,favorabilă dialogului.

Patriarhul Teoctist ştia prea bine că ovizită a Papei în România devenea pentrunoi toţi, catolici şi ortodocşi chemare laacea călătorie spirituală care, cum spuneaMonseniorul Petru Gherghel, Episcop deIaşi „pornind de la întâlnirea fraţilormerge către prietenie, de la prietenie lafraternitate, de la fraternitate la comuniu­ne. Numai parcurgând acest drum schim­barea este posibilă şi realizabilă” (Luminacreştinului, ianuarie 2015).

Vizita, mulţumim lui Dumnezeu şiPatriarhului Teoctist, a avut loc. Ne­ambucurat cu toţii şi suntem siguri că atunci

s­a zidit ceva în sufletele noastre şi anumeconvingerea că seninătatea, pacea şi bucu­ria devin realităţi aproape palpabileatunci când ne simţim şi suntem împreu­nă. Zilele vizitei la Bucureşti a SfântuluiPărinte au dovedit aceasta.

Merită să cultivăm şi să ne străduimspre acel împreună pe care Isus l­a expri­mat în rugăciunea „Ca toţi să fie una”.

Întâlnirea dintre Ioan Paul al II­lea şiPatriarhul Teoctist, aceşti Petru şi Andreiai timpurilor noastre, unul de pe malurileTibrului, iar celălalt de pe malurileDunării, ne­a arătat că ne stă bine împreu­nă şi de aceea a strigat Poporul Unitate!Unitate!; ne­a arătat că ecumenismul nueste nicidecum vreun pericol sau capcanăsau erezie a secolului nostru, cum consi­deră unii lucrători ai dezbinării, ci primi­re a voinţei lui Dumnezeu, pregustare adeplinei unităţi, cale binecuvântată careduce la împlinirea cuvântului lui Isus „Catoţi să fie una”.

Închei aceste câteva gânduri legate demarea figură a Patriarhului Teoctist, acumla 100 de ani de la naşterea Sa, dar nuînainte de a vă aminti de un cuvânt alSfântului Paul din Scrisoarea către Tit.Acolo el spune cum trebuie să fieEpiscopul, iar eu consider că Sfântul Paulîl „descrie” bine pe Patriarhul Teoctist.

„Episcopul, ca administrator al luiDumnezeu, trebuie să fie fără cusur: să nufie arogant, nici mânios, nici beţiv, niciviolent, nici doritor de câştig necinstit, ciospitalier, iubitor de bine, înţelept, drept,evlavios, stăpân pe sine, ţinând la cuvân­tul adevărat conform doctrinei pentru casă fie puternic şi să îndrume la învăţăturăsănătoasă şi să­i convingă pe potrivnici”.

Doamnelor şi Domnilor, Îl încredinţăm milostivirii lui Dumne ­

zeu pe Preafericitul Teoctist, părinte pri­mitor şi bun, iertător, plin de credinţă şide spirit ecumenic.

„Pe cel ce­a murit cu credinţă creştinăFă­l, Doamne, să vină la loc de lumină; Deşi în pământ trupul lui încă zace, Revarsă­i în suflet lumină şi pace.”

(Breviar, Oficiul pentru morţi).

24

Document

CCrriissttiiaann TTiibbeerriiuuPPOOPPEESSCCUU

„Viaţa prea marelui Constantin Țar”

şi circulaţia ei transcarpatică

Acest articol se referă la manuscrisul recent achiziţionat de către Biblioteca Naţională a Românieişi numerotat 17870, conţinând ca text principal Viaţa prea marelui Constantin Ţar. Principalulcopist este „diacul Toader” din Dumbrăveni, manuscrisul circulând, aşa cum arată diversele în ­sem nări, în Transilvania, în Țara Oltului şi părţile imediat apropiate, constituite ca zone de rezis ­tenţă împotriva Bisericii catolice şi unite, cea din urmă proclamată chiar la începutul secolului alXVIII­lea. La un moment dat, el s­a aflat în posesia lui N. Cartojan, care însă nu l­a publicat şi nicinu l­a anunţat. Viaţa prea marelui Constantin Ţar a circulat sub mai multe variante în toate Țările Române,Iulian Ştefănescu fiind cel care a urmărit, într­un studiu mai vechi, sursele şi versiuniletraducerilor scurte, sub formă de sinaxar, provenite din filiera greacă, mediobulgară şi rusă. Filie ­ra în care se încadrează manuscrisul comunicat are la bază o lucrare a patriarhului bulgar Eftimie(1375­1393), anume Panegiricul împăraţilor Constantin şi Elena, text citat parţial în Învă ­ţ ăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, dar tradus în româneşte abia în secolul alXVII­lea.Analiza făcută scoate în evidenţă faptul că forma din textul nostru nu este independentă faţă detextul din Panegiricul lui Eftimie, dar este o formă aparte, având nu numai lipsuri faţă decealaltă, ceea ce ne­ar îndemna s­o tratăm ca pe o prescurtare, ci şi interpolări masive din altesurse ce probabil i­au fost străine lui Eftimie.Cuvinte­cheie: hagiografie, panegiric, copist de manuscrise, circulaţia manuscriselor, filiaţie de

manuscrise, manuscrise româneşti din Transilvania.

The article presents the content of the manuscript numbered 17870 that has recently entered the pa ­trimony of the National Library of Romania and includes, as a dominant text, The Life of the GreatEmperor Constantine. The main transcriber is Toader the Scholar, born in Dumbrăveni, and themanuscript circulates, as shown by several sources, in Transylvania, especially in Țara Oltului andin the neighboring regions, constituted as areas of resistance against the Catholic and the UnitedChurch, the latter being proclaimed right at the beggining of the 18th Century. At a certain time,the manuscript was in the possession of N. Cartojan, though he never published or announced it. The Life of the Great Emperor Constantine circulated in various versions in all the RomanianPrincipalities, Iulian Ştefănescu being the one who kept trace, in an older study, of the sources andversions of the short translations, in the form of a synaxarion that came through the way of Greek,Middle Bulgarian and Russian. The succession in which the approached manuscript fits is based onone of the works by Euthymius, Patriarch of Bulgaria (1375­1393), Praise for St. Constantine andHelena, which was partially quoted in The teachings of Neagoe Basarab to his son Theodosie,that was not translated into Romanian until the 17th Century.

Abstract

Cristian Tiberiu POPESCU, Universitatea Hyperion ­ București, e­mail: cristiantiberiupopescu@gmail.com.

25

Viaţa prea marelui Constantin Ţar şi circulaţia ei transcarpatică

Un manuscris recent achiziţionat decătre Biblioteca Naţională a României(numerotat 17870) merită atenţia uneiconsemnări speciale, nu doar datorităvechimii, ci şi conţinutului, în cadrul căru­ia se evidenţiază o hagiografie a împăra­tului­sfânt Constantin cel Mare.

Manuscrisul la care ne referim are 114foi legate, format 200/155 mm; este incom­plet – lipsesc începutul şi sfârşitul. Timidepre o cupări artistice sunt materializate încâte va frontispicii, executate cu cernealăroşie.

Cuprinsul manuscrisului este următo­rul:

1. Viaţa prea marelui Constantin ţ/a/rîntăi credincios împărat bun creştinesccarele au făcut Țarigradul cu toate toc­mealele precum iaşte până astăzi (f. 1­46 v.).

2. Scurte texte din categoria cazaniilor,hagiografiilor şi pildelor moralist­religioase (f. 48­74).

3. Psalmii nr. 94, 137, 46 şi 147, trans­puşi în româneşte în versuri, în linialui Dosoftei (f. 75­88).

4. O nouă serie de cazanii (f. 89­111 v.).

5. Un poem asupra deşertăciuniideşertăciunilor, în care Alexandrusau Xerxes figurează ca exemple –copiat, fără îndoială, în secolul tre­cut.

Manuscrisul trădează mai multe scri­suri, dar un fond majoritar este datoratunei singure grafii, aparţinând unui „diacToader” din Dumbrăveni, care menţio­nează data încheierii primului text – „1757octombrie în 4 zile” şi se semnează dupăîncheierea psalmilor, adăugând şi datarespectivă – 1759. Manuscrisul a fostlucrat deci în Transilvania şi tot acolo a şicirculat, precum dovedesc diverseleînsemnări de mai târziu.1

Menţionăm că manuscrisul s­a aflatcândva în posesia lui N. Cartojan, careînsă nu l­a publicat şi nici nu l­a anunţat.2

Vom întârzia în continuare asupra pri­mului text cuprins în acest manuscris şianume asupra Vieţii prea mareluiConstantin, care a circulat sub mai multevariante, în toate Ţările Române. IulianŞtefănescu a urmărit, într­un studiu din19313, sursele şi versiunile traducerilorscurte, sub formă de sinaxar4, provenite

The analysis highlights the fact that our version of the manuscript is not independent from the textin Euthymius’ Praise, but it is a remarkable form, on the one hand, being flawed compared to theother, which would lead us to treat it as an abridgement, but on the other hand, having massive inter­polations from other sources that were, probably, unknown to Euthymius. Keywords: hagiography, praise, manuscript transcriber, manuscript circulation, manuscript filia­

tion, Romanian manuscpripts from Transylvania.

1 O însemnare în limba germană, datată 19 iunie (f. a.), semnată „Petrus Kramer Rector” etc.2 O însemnare a lui Cartojan, din Cărţile populare (V. ed. a II­a, vol. II, p. 263), are următorul conţinut:

„Opera lui Dosoftei a avut însă o răspândire mai largă decât ne­o putem închipui până acum, chiar şiîn Ardeal. Într­un manuscript (aici e marcată următoarea notă: «Ms. ne­a fost împrumutat de dl.Profesor Pop de la liceul din Blaj /.../») copiat la Ibaşfalău în 1758, logofătul Crăciun, găsim alături decântecele de stea încă doi psalmi care lipsesc din colecţia lui A. Pann, al 46­lea /.../ şi al 47­lea”. Credemcă e numai o coincidenţă, profesorul Pop împrumutându­i lui Cartojan nu numai un manuscris, căcidacă întâlnim o însemnare de apartenenţă a familiei Pop pe ms. B.C.S. nr. 17870 şi dacă şi acesta cuprin­de psalmi, dacă este copiat în Ibaşfalău şi se apropie ca dată (însă oricum 1758 nu apare aici menţionat),numele acelui copist, logofătul Crăciun, este inexistent aici.

3 Iulian Ştefănescu, Legende despre Sf. Constantin în literatura română, în „Revista istorică română”, I (1931),pp. 251­295.

4 Sinaxarele bizantine au fost concepute în greaca bizantină prin secolul al X­lea. V. I. Ştefănescu, op. cit.,p. 252.

26

Cristian Tiberiu Popescu

din filiera greacă5, mediobulgară6 şirusă7, cărora Dosoftei, Radu Greceanu,episcopul Damaschin şi urmaşii lor le­audat forme de referinţă în româneşte.

O a doua formă care a circulat, având,cum se va vedea, un caracter de sine stă­tător, este un text mai amplu, ce are labază o lucrare a patriarhului bulgarEftimie (1375­1393), anume Panegiriculîmpăraţilor Constantin şi Elena8. Lucrarea afost copiată la noi de mai multe ori în sla­vonă şi a circulat de asemenea şi în ţărilevecine9, un moment de maximă impor­tanţă fiind includerea sa în Învăţăturile luiNeagoe Basarab către fiul său Teodosie10,într­o formă prescurtată.

Prin 163511 textul apare în româneşteodată cu întreg corpul Învăţăturilor. Abiaîn timpul lui Constantin Brâncoveanu, lasfârşitul secolului al XVII­lea, întreagalucrare a lui Eftimie a fost tradusă înlimba noastră.12 După această dată, Viaţa

împăratului Constantin având la bază tex­tul lui Eftimie a circulat în Ţările Române,dovadă fiind suita de manuscrise ajunsepână la noi, precum manuscrisul copiat în1744 de Matei Socaciu13, ms. B.A.R. 1433(f. 5­59), copiat de Barbul logofăt la sfârşi­tul secolului al XVIII­lea şi comunicat în1935 de V. Literat14, ms. B.A.R. 44 (f. 5v.­46), copiat de Stan logofăt la 179415 saums. B.A.R. 1124, copiat la sfârşitul secolu­lui al XVIII­lea16, precum şi manuscriselede la Biblioteca Astra din Sibiu: CM 8, cuo însemnare din 171417 (f. 34­67) şi CM23, din 1767 (f. 76­250)18 sau ms. numero­tat I de editorul Codicelor Matei Voileanu.19

Referitor la circulaţia în româneşte aVieţii împăratului Constantin, putem vorbideci de trei forme principale – în ordinecronologică: prima, începând din 1635,data traducerii Învăţăturilor lui Neagoe înromâneşte, aceasta fiind faţă de prototipulslavon al lui Eftimie o variantă prescurta­

5 Având la bază suita de Mineie (pe luna mai) ce apar la Veneţia începând cu 1558. V. I. Ştefănescu, op. cit.,p. 252 şi urm.

6 Având la bază manuscrisele din sec. XV­XVII, redactate în Ţara Românească şi Moldova. V. I. Ştefănes­cu, op. cit., p. 257 şi urm.

7 Având la bază Ceti­Mineiul lui Dimitrie al Rostovului, apărut în prima ediţie în 4 volume între 1689 şi1705. V. I. Ştefănescu, op. cit., p. 284 şi urm.

8 G. Mihăilă, Tradiţia literară constantiniană de la Eusebiu al Cezareei la Nichifor Calist Xanthopulos, Eftimie alTârnovei şi domnii Țărilor Române, în „Cultură şi literatură română veche în context european”,Bucureşti, 1979, pp. 217­379. Aici (pp. 280­332), textul în mediobulgară, după copia făcută de Iacov dela Putna, din ordinul lui Ştefan cel Mare, în 1474, cea mai veche copie păstrată după textul lui Eftimie.V. şi Em. Turdeanu, Opera patriarhului Eftimie al Târnovei (1375­1393) în literatura slavo­română, extras din„Cercetări literare”, VI (1946).

9 V. G. Mihăilă, op. cit., pp. 275­277, unde sunt trecute în revistă toate copiile textului original eftimian exe­cutate la noi şi aiurea.

10 În partea I, sub titlul: Poveste pentru marele Constantin împărat, v. Ediţia din 1970, Învăţăturile lui NeagoeBasarab către fiul său Teodosie, ediţie de Florica Moisil, Dan Zamfirescu şi G. Mihăilă, pp. 172­188. V. şiDan Zamfirescu, Neagoe Basarab şi Învăţăturile către fiul său Teodosie, Bcuureşti, 1973, p. 302 şi urm.

11 D. Zamfirescu, Neagoe Basarab ..., pp. 361­362. 12 G. Mihăilă, op. cit., p. 273.13 Ms. comunicat de V. Literat, Un manuscript din jumătatea întâia a secolului XVIII, în „Dacoromania”, VIII

(1934­1935), pp. 189­196.14 Gabriel Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti B.A.R. 1­1600, Bucureşti, 1978, pp. 328­329. Idem,

Copişti de manuscrise până la 1800, Bucureşti, 1959, p. 20.15 Idem, Catalogul ..., p. 21, cf. Idem, Copişti ..., p. 222.16 Idem, Catalogul ..., pp. 230­231. Pentru manuscrisele cuprinzând forma prescurtată, din Învăţături, v. G.

Mihăilă, op. cit., p. 273 şi D. Zamfirescu, Neagoe Basarab ..., p. 350.17 M. Avram, Cartea românească manuscrisă, Sibiu, 1970, p. 17.18 Idem, p. 21.19 Matei Voileanu, Codicele Matei Voileanu, Sibiu, 1891, pp. 4­10. Lucrarea: Viaţa prea marelui Constantin întâ­

iul credincios împărat bun creştinesc, carele au făcut Țarigradul cu toate tocmelele, precum este şi pănă astăzi,cuprinsă în acest manuscris miscelaneu deducem că a fost scrisă după 8 decembrie 1749, conform unorînsemnări ale autorului referitoare la alte texte.

27

Viaţa prea marelui Constantin Ţar şi circulaţia ei transcarpatică

tă; a doua, un compendiu, pe tipic de sina­xar, fără legătură directă cu cealaltă, înce­pând cu 1682­1686, data apariţiei lucrăriilui Dosoftei Viaţa şi petrecerea sfinţilor şi, însfârşit, a treia, începând de la sfârşitulsecolului al XVII­lea, data traducerii inte­grale a operei patriarhului de Târnovo.Cea dintâi şi cea de­a treia formă (dispusecronologic aici) se referă la o singurălucrare, reprodusă total sau într­o pres­curtare „consacrată”, de vreme ce a făcutparte ca atare dintr­o operă de referinţă.

În această a treia categorie se încadrea­ză şi manuscrisul pe care­l prezentăm aici.Confruntându­l cu cea mai veche copie atraducerii integrale – 1704 –, publicată deG. Mihăilă20 alături de textul original allui Eftimie în mediobulgară şi având învedere de asemenea şi traducerea părţiicorespunzătoare din Învăţături, copiedatată înainte de 1716 şi publicată în edi­ţia din 1970, precum şi traducerea origina­lului slavon, datorată lui G. Mihăilă şipublicată tot acolo21, am ajuns la conclu­zia că manuscrisul nostru se încadreazăsigur între variantele ce au la bază textulintegral al Vieţii scrise de Eftimie.Argumentul cel mai important este căsuccesiunea evenimentelor relatate în tex­tul lui Eftimie se regăseşte şi aici.

Manuscrisul nostru însă nu are la bazătraducerile a căror linie începe de la sfâr­şitul secolului al XVIII­lea şi care are capunct sigur de referinţă copia din 1704,îndepărtându­se de aceasta. Ba mai mult,copia din manuscrisul în discuţie aici sedepărtează adesea de originalul luiEftimie, fie sărind pasaje, fie – lucruimportant – adăugând altele noi, ce suntstrăine atât textului lui Eftimie, cât şimodelelor acestuia; lucrarea lui Eusebiudin Cezareea22, precum şi, după cât ne­am putut da seama din studiul lui G. Mihăilă, cea a lui Nichifor CalistXanthopulos.23

Ne vom opri numai la câteva exemple.Textul nostru elimină practic primelepatru capitole din Eftimie, introducerea,apoi naşterea şi copilăria lui Constantin,războiul cu perşii, prizonieratul şi evada­rea lui Constantin şi alte câteva evenimen­te dinainte de lupta cu Maxenţiu, rezu­mând antecedentele acestui ultim episodîn câteva fraze. Deja apare o notă origina­lă faţă de celelalte Vieţi, anume că eroulhagiografiei este întâi „împărat la porto­gali”, demnitate în care îi urmase tatăluisău „Constandie”. Primul capitol dinmanuscrisul nostru rezumă capitolele I­Vde la Eftimie, având în centrul atenţieiepisodul luptei cu Maxenţiu şi arătareasemnului crucii, prin care Constantin vaînvinge. Capitolul II corespunde capitole­lor VI şi VII de la Eftimie şi se referă laintrarea în Roma, apoi la boala împăratu­lui şi lecuirea sa miraculoasă, aici lipsind,de pildă, amănuntul cu ridicarea la Romaa unei statui. Capitolul III are succesiuneaevenimentelor din capitolele VIII şi IX,1de la Eftimie: războiul purtat alături deLiciniu împotriva lui Maxim Daia (numitgreşit atât aici, cât şi la Eftimie,„Maximian Galerio”), victoria celor doialiaţi şi proclamarea lui Liciniu împărat înRăsărit şi acţiuni ale celor doi împăraţipentru impunerea creştinismului. Cuaceastă ocazie semnalăm o altă greşealăcomună ambelor texte pe care le compa­răm, anume că Liciniu apare ca ginere, înloc de cumnat al lui Constantin. CapitolulIV din copia diacului Toader este unamplu adaos faţă de versiunea lui Eftimieşi conţine o dispută teologică între papaSilvestru (e vorba de Silvestru I, papăîntre 314­335) şi un rabin numit Zamvri,soldată, bineînţeles, cu victoria papei.Capitolul V corespunde capitolului IX, 2şi 3 de la Eftimie şi se referă la revolta luiLiciniu şi izbânda lui Constantin, precum

20 G. Mihăilă, op. cit., pp. 333­379.21 Învăţăturile ..., pp. 353­418.22 Viaţa împăratului Constantin. Am utilizat ediţia Eusebiu din Cezareea, Istoria bisericească şi Vieaţa lui

Constantin cel Mare, trad. Iosif, Bucureşti, 1896, V. A. Puech, Histoire de la littérature grecque chrétienne,tome III, Paris, 1930, pp. 167­219.

23 G. Mihăilă, op. cit., passim.

28

Cristian Tiberiu Popescu

şi la moartea primului. Urmează în ambe­le variante episoade referitoare la con­strucţiile lui Constantin, copia diaculuiToader fiind mai diversă atât în ceea cepriveşte locurile enumerate (Solun,Alchidona din Bitinia şi Bizanţ), cât şi eve­nimentele, unele miraculoase, legate defiecare. Ne oprim aici cu confruntareacelor două variante.

Să mai remarcăm însă păstrarea încopia diacului Toader a unor forme slaveîn sintagme precum: Constantin „împăratsamodrăjaveţ” (f. 6 v.); „oblastiia creştini­lor” (f. 7 – şi în copia de la 1704 întâlnim:„supt a lor oblastie”24 sau „crezătoare debozi şi de procleţ” (f. 7 v.) şi „bozii eli­neşti” (f. 8), conţinând derivate de la bog.

Concluzia la care am ajuns este, cumanticipam mai sus, că manuscrisul conser­vat la Biblioteca Naţională nu poate fi pri­vit ca independent faţă de liniaPanegiricului lui Eftimie – succesiunea

evenimentelor, greşelile comune pledândpentru aceasta, dar este o formă aparte,având nu numai lipsuri faţă de cealaltă,ceea ce ne­ar îndemna s­o tratăm ca pe oprescurtare, ci şi interpolări masive dinalte surse ce probabil i­au fost străine luiEftimie. O comparare cu manuscriseleromâneşti cuprinzând Viaţa împăratuluiConstantin pe care le­am menţionat maisus şi, posibil, şi cu altele despre a cărorexistenţă nu am putut lua cunoştinţă pânăîn acest moment, ar putea aduce clarificăriîn privinţa acestei a patra linii de varianteale numitei lucrări hagiografice în circula­ţie la noi, pe care o reprezintă manuscrisulpe care­l prezentăm aici. Dar manuscrise­le la care ne referim sunt, cu două excep­ţii, posterioare manuscrisului nostru.Prima excepţie o constituie manuscrisuldin 1744, copiat la Mândra de MateiSocaciu şi comunicat în 1935 de V. Literat.Din păcate nu ştim care a fost soarta aces­tui manuscris care, la data aceea, se afla în

24 Ibidem, p. 244.

29

Viaţa prea marelui Constantin Ţar şi circulaţia ei transcarpatică

posesia preotului Ilarie Cocan dinMândra. A doua excepţie este manuscri­sul copiat de Matei Voileanu după dec.1749, menţionat însă ultima dată la 1891de nepotul omonim al cărturarului, fără a­i fi reprodus textul.

În încheiere, câteva cuvinte despre zonageografică din care provine copia diaculuiToader. Ţara Oltului şi părţile imediatapropiate, ilustrate prin localităţi caDrăguş25, Mândra26, Voila27, Viştea28,Veneţia de Jos29, respectiv Dumbrăveni,Şona, Vinţul de Jos30, Sibiel31 şi altele auconstituit zone de rezistenţă împotrivaBisericii catolice şi unite, cea din urmă pro­clamată chiar la începutul secolului alXVIII­lea.32 Copişti locali, de sat, încearcăsă apere ritul ortodox prin copierea asiduăde manuscrise. Contemporani ca Toaderdin Ibaşfalău (Dumbrăveni), MateiSocaciu din Mândra, copiază manuscrisuldespre care am vorbit deja; preotul Ion dinŞona copiază un manuscris miscelaneu33;

dascălul Lupu Bucur copiază la Veneţia deJos un Octoih şi Slujbe34; Matei din Drăguşcopiază un Acatist35; Ion Ibăşfăleanucopiază împreună cu Matei Voileanu36 laDrăguş o Psaltire cu tâlc, la 1758,37 iarMatei Voileanu copiază, în afară demanuscrisul menţionat mai sus, un altul cecuprinde printre altele şi scurte vieţi desfinţi (1748­1749)38.

Acest Matei Voileanu39, care a trăit operioadă la mănăstirea Bistriţa din ŢaraRomânească40, pare să fie unul dintremilitanţii principali ai mişcării spiritualedin zonă. El a tradus din latină în româ­neşte câţiva hexametri latini ai lui Eusebiudin Cezareea.41 Ar fi posibil ca tocmai el,om foarte cult, să fie cel ce a completatlucrarea lui Eftimie cu pasaje luate chiardin hagiografii latine, pe care o cercetareulterioară le­ar putea identifica, el creândastfel o variantă aparte a Vieţii împăratuluiConstantin, pe care a copiat­o şi Toaderdin Ibaşfalău.

25 Unde a locuit o perioadă şi a scris Matei Voileanu, în biblioteca bisericii de aici aflându­se înainte dejumătatea secolului al XVIII­lea un exemplar din Vieţile sfinţilor a lui Dosoftei. V. Ştefan Meteş, Viaţa bise­ricească a românilor din Țara Oltului, Sibiu, 1930, p. 49.

26 Unde activează Matei Socaciu şi Bucur Taflan. V. Şt. Meteş, op. cit., p. 85 şi V. Literat, op. cit., p. 190.27 Şt. Meteş, op. cit., pp. 122­123.28 Unde în prima jumătate a secolului al XVIII­lea Constantin copiază Cazanii. G. Ştrempel, Copişti ..., p.

37 (ms. B.A.R. nr. 2982). Cf. Şt. Meteş, op. cit., p. 121.29 Şt. Meteş, op. cit., pp. 116­118.30 Una dintre etapele sigure ale periplului transilvan, alături de Turda şi Braşov, al dascălului Ştefan din

Moldova, care copiază la Vinţ un Prăznicar (1736­1738), căruia­i compune o „Predoslovie” (G. Ştrempel,Copişti ..., pp. 241­242 – ms. B.A.R. 138), la Turda scriind un Octoih şi Antologhion (Ibid., p. 243 – ms.B.A.R. 4851), iar la Braşov un Triod­Penticostar (Ibid., ms. B.A.R. 4852).

31 Unde Ieromonahul Varlaam din Moldova, în 1716­1717, copiază un Triod slavo­român (G. Ştrempel,Copişti ..., p. 261, ms. B.A.R. 759).

32 Înţelegem că rezultatele acestei rezistenţe nu au întârziat să apară. Un exemplu: „La 1750 sunt în ŢaraFăgăraşului: 95 preoţi unitarieni cu 19010 credincioşi, 28 preoţi ortodocşi cu 3725 credincioşi, 23 bisericiunite şi 40 «neunite»” – Şt. Meteş, op. cit., p. 21. Ibid., p. 25 şi urm. Pentru susţinerea drepturilor Bisericiiortodoxe în raport cu cea catolică şi unită, reprezentanţii populaţiei româneşti asuprite Oprea Miclăuş dinSălişte şi Moise din Sibiel se încumetă să meargă la Curtea din Viena (apr. 1752), evident, fără a se bucu­ra de succes. V. I. Lupaş, Contribuţiuni documentare la istoria satelor transilvane, Sibiu, 1944, pp. 69­88. Însăacţiunea culminantă a momentului la care ne referim este revolta călugărului Sofronie din Cioara.

33 Rugăciuni şi Acatistul Mântuitorului, G. Ştrempel, Copişti ..., p. 130, ms. B.A.R. 3811.34 Ibid., pp. 142­143, ms. B.A.R. 1653.35 Ibid., p. 145, ms. B.A.R. 3802.36 Probabil că Matei Voileanu şi Matei din Drăguş sunt una şi aceeaşi persoană.37 G. Ştrempel, Copişti ..., p. 107, ms. B.A.R. 2955.38 Ibid., p. 274, ms. B.A.R. 3399.39 V. Codicele Matei Voileanu, pp. 2­4.40 Şt. Meteş, Viaţa ..., p. 49. Ilie Bărbulescu, Une école littéraire cyrillique inconnue chez les Slaves et les

Roumains, în „Arhiva”, Iaşi, XXXI (1924), nr. 1, p. 7.41 Ilie Bărbulescu, op. cit., p. 7.

30

Apărută la Editura Omnia, în anul2006, cartea lui Jacques Bouchard1 NicolaeMavrocortat – Domn şi cărturar alIluminismului timpuriu (1680­1730) oferă oimagine completă asupra ipostazei scrii­toriceşti a primului principe fanariot,Nicolae Mavrocordat, neignorând, desi ­gur, activitatea politică şi diplomatică agrecului fanariot care va domni în ŢărileRomâne vreme de douăzeci de ani (1710­1730) cu mici întreruperi, în 1711 (pentruşapte luni), apoi în 1716­1719, când a fostprizonier la austrieci.

Jacques Bouchard, elenist de seamă înCanada (profesor de greacă veche şimodernă la Universitatea Laval, profesorde filologie neoelenă şi director alProgramului de Studii Neoelene al

Universităţii din Montréal, şeful Catedreide Greacă modernă de la UniversitateaMcGill din acelaşi oraş) este cunoscutpublicului specialist din România pentrupreocupările sale asupra perioadei fana­riote, în general, şi pentru familiaMavrocordaţilor, în particular. Cartea defaţă reprezintă, de altfel, un corpus de stu­dii publicate în reviste de specialitate dinţară, dar şi din Grecia, Canada sau Olanda(a se vedea lista primelor apariţii ale stu­diilor cuprinse în volum la pp. 177­178).

Fiu al marelui dragoman AlexandruMavrocordat Exaporitul, autor de tomurididactice, Nicolae Mavrocordat a fost uncărturar autentic, un iubitor de carte şi defrumos şi autor al mai multor lucrări(multe dintre ele rămase în manuscris

IIooaannaa VVAASSIILLOOIIUU

Nicolae Mavrocordat, prinţ şi cărturar

Studiile din cartea scriitorului canadian Jacques Bouchard – Nicolae Mavrocordat prince etsavant de l’Illuminisme précoce (1680­1730) oferă o imagine realistă a personalităţii şi opereiprimului prinţ fanariot din provinciile româneşti. Cercetarea ştiinţifică de faţă nu ignoră niciunadintre aspectele fascinante ale epocii fanariote.Cuvinte­cheie: fanariot, prinţ, scriitor, operă, bibliotecă, roman, Nicolae Mavrocordat,

corespondenţă, filosofie.

Les études du livre de Jacques Bouchard Nicolae Mavrocordat prince et savant de l’Illuminismeprécoce (1680­1730) offrent une image réaliste de la personnalité et de l’oeuvre du premier princephanariote des Pays Roumains. Cette étude n’ignore aucun des aspects les plus fascinants del’époque phanariote. Mots­clés: phanariote, prince, écrivain, oeuvre, bibliothèque, roman, Nicolae Mavrocordat, cor ­

respondance, philosophe.

Résumé

Ioana VASILOIU, cercetător, Muzeul Naţional al Literaturii Române, e­mail: con_ioana@yahoo.com.1 Nicolae Mavrocordat, Domn şi cărturar al Iluminismului timpuriu (1680­1730); traducere din limbile

franceză şi neogreacă de Elena Lazăr cu un cuvânt înainte al autorului, Editura Omonia, Bucureşti,2006.

31

Nicolae Mavrocordat, prinţ şi cărturar

până târziu, altele până astăzi): ,,Operaliterară a lui Nicolae rămâne mult timpparţial inedită. Romanul său Răgazurile luiFilotheu compus către 1718 va fi tipăritabia în 1800.

Alte texte rămân în continuare inedite,publicarea lor de către un grup de cerce­tători de la Universitatea din Montréal vaarăta modernitatea şi diversitatea autoru­lui princiar”2.

Trebuie semnalat faptul că JacquesBouchard este primul traducător în limbafranceză al romanului lui MavrocordatRăgazurile lui Filotheu – NicolaeMavrocordatos, Les Loisirs de Philothée,text stabilit, tradus şi comentat de JacquesBouchard, cuvânt înainte de C.Th.Dimaras, Atena­Montréal, 1989. Aflăm cubucurie, în studiul Nicolae Mavrocordatromancier, că textul critic care a servit ca

bază traducerii franceze, publicată în1989, este reprezentat de unul din celedouă manuscrise aflate în posesiaAriadnei Camariano­Cioran (p. 155).

Pe bună dreptate, profesorul canadianconsideră imperios necesară traducerea înlimba română a ,,primei încercări de crea­ţie romanescă din literatura neogreacă”(p. 37): ,,Semnalez în încheiere că ediţiaRăgazurilor lui Filotheu realizată de mineface în prezent obiectul traducerii înturcă. Ar fi poate oportun să ne gândim laediţia în română a romanului. Traducerealui ar contribui la mai buna cunoaştere aoperei acestui domn fanariot care a dom­nit în Moldovlahia la răscrucea dintrezorii Luminilor şi Epoca Lalelelor” (p.155). Acestei prime încercări de roman dinliteratura neoelenă, profesorul de filologieîi consacră trei studii3: ,,consistente” prinfineţea observaţiei literare şi antropologi­ce, fixând cu o precizie demnă de un chi­rurg ,,diagnosticul” romanului nefinali­zat, din păcate, în contextul mai larg alliteraturii neogreceşti, dar şi al istorieiideilor: ,,Cititorul modern rămâne impre­sionat de abundenţa şi diversitatea infor­maţiei, de calitatea culturii, de limpezi­mea judecăţii, dar mai ales de siguranţasenină a naratorului care stăpâneşte ches ­tiunile orientale şi occidentale. Impar ­ţialitatea naratorului în judecăţile asupranaţiei otomane evidenţiază cunoaştereaprofundă pe care o avea Mavrocordatasupra sistemului politic, a societăţii civi­le şi a gândirii religioase a otomanilor”;(p. 154). ,,Romanul nu va fi publicat întimpul vieţii principelui, şi asta din maimulte motive. N­aş vrea să reţin aici decâtunul: textul lui Nicolae Mavrocordat eraîn multe privinţe prea îndrăzneţ şi deavangardă pentru mediul său şi epoca sa.Avem în acest sens mărturia pe unul dinmanuscrisele romanului păstrat laBiblioteca Academiei Române”. (p. 80).

Bouchard este, fără îndoială, unul din­tre cei mai atenţi cercetători ai operei prin­

2 Jacques Bouchard, ,,Cuvânt Înainte”, p. 8.3 ,,Critica Orientului şi Occidentului în Răgazurile lui Filotheu”, ,,Intoleranţa religioasă în Răgazurile lui

Philoteu” şi ,,Nicolae Mavrocordat romancier”.

32

Ioana Vasiloiu

cipelui filosof – descoperitorul unor infor­maţii de certă valoare istorico­literară,indispensabile conturării unui portret câtmai veridic al operei lui Mavrocordat:,,Romanul Răgazurile lui Filotheu n­a fostpublicat în timpul vieţii autorului. Ediţiaprinceps apare la Viena în 1800 prin grijalui Grigorios Konstantas, plecând de la unmanuscris găsit de el la Bucureşti şi careconţine numeroase corecturi făcute chiarde mâna domnului fanariot. Acest manu ­scris este astăzi păstrat de Milies, lângăVolos.” (p. 154) sau, în altă parte,,,Mavrocordat a nutrit foarte de timpuriudorinţa de a face cunoscută cartea sa: încădin 1719, o copie a textului său era depu­să la Biblioteca regelui Franţei. În 1721 elîi trimite un alt manuscris lui Jean LeClerc, la Amsterdam, ca să­l traducă înfranceză şi să­l tipărească în ediţie bi ­lingvă” (p. 63).

Romanul filosofic al primului domnfanariot din Ţările Române suscită intere­sul specialiştilor nu doar prin valoarealiterară, ci şi prin cea documentară, întru­cât paginile – atâtea câte sunt – oferă oimagine a vieţii otomanilor în timpul sul­tanatului lui Ahmet III (1673­1736) –epocă denumită Epoca Lalelelor şi recunos­cută prin deschiderea Imperiului cătreOccident: ,,Societatea pe care o picteazăMavrocordat este una a răgazurilor, aoamenilor care se dedică plăcerii conver­saţiei, mâncării bune şi degustării vinuri­lor, această divină licoare care destindecele cinci simţuri, aprinde spiritul şi forti­fică trupul” (p. 61).

Aflăm din cartea lui Bouchard desprevarietatea scrierilor domnitorului NicolaeMavrocordat şi caracterul lor fragmentar,profesorul de greacă veche şi modernăalegând să se oprească cu precădere asu­pra corespondenţei reale şi fictive a aces­tuia4, menţionând că o ediţie a corespon­denţei lui Nicolae se află în pregătire (p.134).

Găsim la pp. 83­84 o schiţă de portret alscriitorului Nicolae Mavrocordat carereflectă capacitatea sintetizatoare a elenis­tului canadian fascinat de ,,obiectul” cer­cetării sale: ,,îndeosebi caracterul frag­mentar al operelor, intenţia lor de exem­plaritate şi raportarea lor constantă la unviitor ansamblu sunt elemente care intere­sează critica modernă. S­ar putea desigurinvoca faptul că atribuţiile administrativeale voievodului l­au împiedicat să­şi fina­lizeze monumentele literare pe care le­aschiţat, dar se poate la fel de bine susţinecă intenţia sa era tocmai să producă frag­mente finite, ca sculptorul un tors, ca pic­torul un studiu de mână. Dacă ar fi cazul,opera lui Nicolae ar proveni dintr­o con­cepţie muzeologică, pentru a spune aşa, aobiectului artei: ar avea acolo o expoziţiede fragmente exemplare care solicită par­ticiparea activă a publicului cunoscător,pentru că este vorba să creeze mintal şiestetic restaurarea unui tot imaginar, pen­tru a împlini o operă în dimensiunile eiideale. Acest lucru poate fi greu disociatde eventuala intenţie a unei exhibări asavoir­faire­hui, din partea unui virtuoz alscriiturii. Aceste două aspecte vor întăriopinia care vrea ca opera scrisă a luiNicolae Mavrocordat să aparţină literelorîn genere mai degrabă decât literaturiipropriu­zise.”

Jacque Bouchard conturează cu acribieşi portretul bibliofilului Nicolae Mavro ­cordat. Cercetările sale în biblioteci dinAmsterdam, Atena, Bucureşti şi Oxfordîmbogăţesc considerabil informaţiile refe­ritoare la Biblioteca Mavro cordaţilor, unadintre cele mai faimoase biblioteci dinSud­Estul Europei. După ce parcurge stu­diile româneşti referitoare la BibliotecaMavrocordaţilor5, Bouchard merge laBiblioteca Universitară din Amsterdam,unde cercetează Fondul Le Clerc, dar şiFondul Wake din Biblioteca DriestChiorch de la Oxford. Din cele 28 de scri­

4 Vezi studiile Relaţiile epistolare ale lui Nicolae Mavrocordat cu Jean Le Clerc şi William Wake (pp. 11­39) şiScrisorile fictive ale lui Nicolae Mavrocordat în maniera lui Phalaris: o apologie a absolutismului (pp. 39­55).

5 V. Mihordea, Biblioteca domnească a Mavrocordaţilor, în „Analele Academiei Române”, secţia istorică, seriaIII, tom 22, 1940, pp. 359­371; C. Dima­Drăgan, Biblioteci umaniste româneşti, Ed. Litera, 1974.

33

Nicolae Mavrocordat, prinţ şi cărturar

sori în franceză ale lui Antoine Epis (unuldintre secretarii domnitorului) către JeanLe Clerc, ,,doctul editor şi poligraf careconducea de la Amsterdam publicaţiisavante la adăpost de cenzură” (p. 172)aflăm informaţii preţioase despre cărţilecare se găseau în biblioteca Mavrocorda ­ţilor, despre cărţile asupra cărora Nicolaeîşi spune părerea şi pe care trebuie să le fiavut probabil în posesie, dar şi despre căr­ţile trimise de Le Clerc şi probabil primitede voievod. Studierea cu atenţie şi rigoarea corespondenţei cu Jean Le Clerc îl con­duce pe Bouchard la concluzii extrem deimportante referitoare la personalitatea şiopera lui Nicolae Mavrocordat: ,,Cerce ­tarea acestor documente aruncă o luminănouă asupra personalităţii şi operei luiNicolae Mavrocordat. De acum înainte numai e posibil să vedem în el doar un«reprezentant tardiv al Renaşterii».Mavrocordat e situat într­un veritabilmediu intelectual, cel pe care Paul Hazard

l­a analizat în cartea sa Criza conştiinţeieuropene. Consider că avem, într­adevăr,de­a face cu un reprezentant al primeigeneraţii de Aufklärung. Se constată căprincipiul care susţine toate preocupăriledomnului Nicolae este cel al liberei jude­căţi. El refuză să se lase obnubilat de tra­diţia culturală, respectiv religioasă: eldoreşte ca totul să fie supus proprieiraţiuni pentru a nu estima decât ceea cemerită din existenţă”. (p. 36).

Scrisă cu pasiune şi luciditate totodată,cartea canadianului Jacques Bouchardoferă o imagine veridică a personalităţii şioperei primului domn fanariot din ŢărileRomâne. Demersul său nu poate fi ignoratde nici unul dintre pasionaţii epocii fana­riote, epocă a ,,Iluminismului timpuriu”,perioadă în care ,,românii se detaşează decultura slavonă, se adaptează la elenism,dar pentru a sfârşi prin a se degaja şi a­şiafirma propria limbă şi identitate”.(Cuvânt Înainte, p. 9).

34

Istorieliterară

DDaannaa LLIIZZAACCEminescu,

din Tiergarten în Curtea Veche (II)

Traseul simbolic parcurs de naratorul matein impreuna cu Sir Aubrey de Vere (masca luiEminescu) în nuvela Remember incepe la Fântâna lui Roland din Tiergarten, parcul din centrulBerlinului. Eroul poemului epic medieval, Roland, era reprezentat cu spada lui indestructibilă,Durendal, şi cu „olifantul”, cornul în care suflă pe câmpul de bătălie cu ultimele puteri. „Rolandc’est moi” ar fi putut spune Eminescu privind la cavalerul care, cu gestul hermetic fundamental,ţine în mâna dreaptă spada cunoaşterii şi a luptei pentru dreptate, îndreptată în sus şi în ceastângă cornul poeziei, îndreptat în jos. O cameră cu ferestre luminate de pe cheiul canaluluiLandwehrkanal prilejuiește evocarea compozitorului Cristoph Willibald Gluck, așa cum apare înnuvela „Cavalerul Gluck” a lui E.T. A. Hoffmann. Pentru că dă voce în opera lui unor adevăruriiniţiatice, Gluck este neînţeles, adevărata lui identitate rămâne o necunoscută pentru urmaşi: undestin comun cu Eminescu şi cu atâtea spirite mari, care au rostit adevăruri dincolo de înţelegereacelor mulţi. Odată cu încheierea Luceafărului, în anul 1883, opera eminesciană atinge apogeul,după care forţa creatoare va intra în declin şi va începe să se stingă. În acelaşi timp, operaîncheiată proiectează artistul în eternitate. Asemenea camerei lui Gluck, camera de pe chei estetunelul prin care, în miez de noapte, într¬o noapte de miez de vară, cel care constituie apogeulneamului său, aflat în momentul de apogeu al vieţii sale, trece în nemurire. Notaţiile meteorolog­ice ale lui Mateiu Caragiale îndreptăţesc ideea că ultima întâlnire din Tiergarten și moartea luiAubrey de Vere se petrec în noaptea de Sânziene, 23/24 iunie. Căldura creşte, devine excesivă şideodată bolnăvicioasă. Lucrurile se intorc in contrariul lor: Berlinul, oraşul iubit, frumos şiproaspăt la început de iunie, devine „cuibar uriaş de ticăloşii şi de rele”.Cuvinte­cheie: Eminescu în 1883, Mateiu Caragiale, Remember, Fântâna lui Roland din

Tiergarten, Berlin, traseu simbolic, Sir Aubrey de Vere, Cristoph Willibald Gluck, noapteade Sânziene.

Mateiu Caragiale’s symbolic journey with Sir Aubrey de Vere (the mask of Eminescu) in his shortstory Remember starts at Roland’s Fountain in Tiergarten, Berlin. The hero of the mediaeval epicpoem, Roland, is shown with Durendal, his indestructible sword and his olifant, the horn he blowson the battlefield with his last breath. Eminescu might have said: „Roland c’est moi”, looking at theknight who holds, in a fundamental hermetic gesture, the sword of knowledge and fight for justicein his right hand, pointing upwards and the olifant of poetry in his left hand, pointing downwards.A room with lighted windows overlooking the Landwehrkanal brings to mind the composer CristophWillibald Gluck in E.T. A. Hoffmann’s short story Ritter Gluck. The composer is not understoodbecause he deals with the truths of initiation, so his real identity remains hidden to the younger gen­erations: he shares a common destiny with Eminescu and other great spirits who uttered truthsbeyond the grasp of common people. Eminescu’s work reaches its peak with his long poem Luceafărul(Lucifer) in 1883, whereafter his creative power begins to fade away. At the same time, this master­

Abstract

Dana LIZAC, Bucureşti, e­mail: danalizac@hotmail.com.

35

Eminescu, din Tiergarten în Curtea Veche (II)

Aubrey de Vere în Tiergarten Ce mai ascunde Sir Aubrey de Vere?

Aflăm că „se îndeletnicea cu cercetărioculte îndrăzneţe, pentru cari era hărăzit,pe lângă o înclinare înnăscută rară, şi cucea mai uimitoare pregătire”. „Nu­mi scă­pase din vedere – spune Mateiu – căuneori ar fi dat să mai spună ceva, dar serăzgândea pe loc, înăbuşindu­şi vorba pebuze... Nu aş putea jura, ce ştiu însă e căpe când povestea, privirea lui, făcându­seşi mai adâncă, se aţintea asupra nelipsite­lor inele, lung şi cu duioşie, ca şi cumacele pietre ar fi cuprins taina vieţii lui…”.Această contemplare a celor şapte inele cupietre albastre trimite la hermetismulviziunii poetice eminesciene. Poetul îlmărturiseşte în poezia Cărţile între celetrei izvoare din care îşi trage cunoaştereape Hermes, zeul copil, pe care nu îlnumeşte, dar de la care învaţă cel maimult. „El e modest şi totuşi foarte mare”,spune Eminescu, cu referire la ipostazaHermes Trismegistos, cel de trei ori mare,autorul legendar al textelor hermetice.Este modest, nevăzut, pentru că esenţafuncţiunii hermetice este cea de mediere:Hermes stă mereu în umbră, este un inter­mediar, un mesager, o interfaţă întrelumea zeilor şi lumea oamenilor.

Postulatul de bază al gândirii hermeti­ce este relaţia circulară între creator şicreaţie. Tot ceea ce există se menţine înexistenţă printr­un echilibru dinamic întredouă tendinţe opuse, care animă spiritulşi materia, simbolizate de cei doi şerpi depe caduceul lui Hermes, numite de alchi­mişti Coagula şi Solve. Coagula este direcţia

descendentă, materializarea spiritului şicoagularea formelor materiale individua­le. Este direcţia creaţiei, emanaţia sauExpir­ul Zeului, mişcarea care creeazăuniversul şi Omul. Direcţia opusă, ascen­dentă, Solve, este Inspir­ul divin, direcţiadistrugerii, a resorbţiei Zeului la sine într­un moment de autocunoaştere şi pre­supune spiritualizarea, desfacerea forme­lor materiale individuale şi eliberarea spi­ritului. Solve este şi direcţia ridicării omu­lui la cunoaştere.

Nota specifică hermetismului, care îldeosebeşte de alte curente de gândire, cagnosticismul şi neoplatonismul, este căDumnezeu are nevoie de creaţie, pentru ase defini pe sine, şi de Om, pentru a seautocunoaşte. Dacă reprezentăm pe uncadran de ceas circuitul hermetic, direcţiacreaţiei, Coagula se înscrie pe semicerculde la fix la şi jumătate. Omul cu lumea luise situează în punctul cel mai de jos, la şijumătate. În plan social, direcţia descen­dentă creează formele sociale în care omule integrat.

Pe semicercul opus, de la şi jumătate lafix, Omul se ridică la cunoaşterea Zeului şiprin această cunoaştere Zeul se cunoaştepe sine. Direcţia ascendentă Solve este înegală măsură direcţia pe care se desfăşoa­ră lupta Omului pentru adevăr şi drepta­te, pentru restaurarea ordinii fireşti alumii, degradată prin involuţia în timp aciclului şi încătuşată în forme corupte.

În schema hermetică a lumii, Coagula,direcţia descendentă, constituie parteadreaptă, masculină, în timp ce Solve,direcţia ascendentă, este partea stângă,feminină. Pentru că oglindeşte ordinea

piece uplifts its author to the eternal firmament of the Poetic Tradition. Similar to Gluck’s room, theroom on the bank of the canal is the tunnel through which, on a summer night, at the height of theyear, the most illustrious representative of the Romanian people, at the peak of his life and career,passes into immortality. Mateiu Caragiale’s hints about the weather lead to the conclusion that thelast meeting inTiergarten and the death of Aubrey de Vere take place during the night of June 23/24,that is the magic Midsummer Eve. The heat increases, it becomes opressive and suddenly menacing.Things seem to turn into their own contrary: Berlin, the beautiful, fresh city at the beginning of Juneturns into a „huge nest of mischief and evil”. Keywords: Eminescu in 1883, Mateiu Caragiale, Remember, Roland’s Fountain in Berlin, sym­

bolic journey, Sir Aubrey de Vere, Cristoph Willibald Gluck, Midsummer Eve

36

Dana Lizac

cosmică, omul hermetic complet estereprezentat ca androgin: masculin în latu­ra sa creatoare şi feminin în latura sa decunoaştere şi luptă pentru adevăr şi drep­tate. În Geniu pustiu cele două direcţii, calaturi ale personalităţii hermetice suntipostaziate în două personaje: Ioan, gân­ditorul îndrăgostit de Sophia şi luptătorulîn armatele lui Avram Iancu şi Toma,„geamănul” lui poet, îndrăgostit dePoesis. Pentru că reprezintă direcţiaascendentă/ stângă/ „feminină” a sistemu­lui, Ioan e reprezentat cu trăsături femini­ne. Chipul lui, cu plete lungi pe umeri „te­ar fi făcut a crede că e chipul uneifemei travestite”, dar Toma dă asigurări:„A, femeie!... râse el. Tot femei visaţi. Ţi­ojur pe omenia mea că a fost bărbat ca tineşi ca mine...”.

Fiecare dintre eroi funcţionează în faptpe ambele direcţii, una dintre ele fiindpreponderentă într­o anumită etapă.Când devine la rândul lui luptător, TomaNour se înscrie pe direcţia ascendentă: înaceastă ipostază este, cu cuvintele luiEugen Simion, „un personaj Sturm undDrang, un demon rebel, vaticinar, pesi­mist, înflăcărat patriot”. Pe aceeaşi direc­ţie, Dionis/Dan, cel cu trăsături feminine(faţa dulce/spână), „e fixat pe altă treaptăa demonismului, întruchipează pasiuneaspirituală, serafismul”, aspiraţia de aaccede în sferele cele mai înalte, acolounde „încolţeşte în minte gândul de areorganiza universul, de a dezlega plane­tele şi a le înlănţui în alt chip.”1

Ca şi Ioan şi Toma, cele două înfăţişăriale lui Aubrey de Vere în Tiergarten suntipostazieri ale celor două laturi ale perso­nalităţii hermetice totale. La fel şi celedouă apariţii ale Luceafărului în cămaraCătălinei. Similitudinile între aceste apari­ţii nocturne sunt evidente.

Latura masculină, creatorul, poetul,Luceafărul în ipostază angelică, cu vălvânăt, păr de aur, faţa albă ca de mort,ochii strălucind în afară şi purtând simbo­lul creaţiei, toiagul – îşi găseşte corespon­dentul în apariţia lui Aubrey de Vere în

frac albastru şi manta, cu faţa „văruită” înalbastru, părul pudrat cu aur şi simbolulorhideei la butonieră.

Fântâna lui Roland în Tiergarten

Latura feminină, Luceafărul în iposta­ză demonică de gânditor, care vine „plu­tind în adevăr”, cu văl negru şi simbolulcoroanei pe părul lung, căzând în viţe peumeri, cu ochii mari, „lucind adânc, hime­ric” – devine în ipostază mateină femeiadin Tiergarten. Ochii ei, ca şi ai Luceafă ­rului, arată „a privi înăuntru”. Fluturiinegri de pe rochie sunt simbolul morţii şiînvierii, proces care are loc pe direcţiaascendentă, feminină. Părul bogat şi roşu(la fel ca şi coroana arzândă a Luceafă ­rului) indică Soarele, aurul, adevărul, sco­pul cunoaşterii.

Femeia cu ochii „ţintiţi” păşeşte „ţea­pănă ca o moartă, care ar fi împinsă sau

1 Eugen Simion, Proza lui Eminescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1964, p. 279.

atrasă de o putere din afară, străină devoinţa ei, spre un ţel tainic în noapte”.Despre ce ţel şi ce ţintă este vorba? Careeste „himera” ei? În procesul de cunoaşte­re, mintea omului se situează pe direcţiaascendentă, de resorbţie a ciclului – şipoate merge, antrenată în şuvoiul acesteiresorbţii, până dincolo de lumina soare­lui, către tenebrele originare, la obârşiazeilor, în golul din care toate izvorăsc şi încare toate se întorc. Acolo ajunge în călă­toria lui Luceafărul: „Nu e nimic şi totuşie/ O sete care­l soarbe/ E un adânc aseme­ne/ Uitării celei oarbe.”

Fântâna lui Roland, Aleea Victoriei, ColoanaVictoriei

Pe de altă parte, pentru că femeiaemană parfumul de garoafă roşie al jert­fei, părul ei cel roşu poate să arate şi către„flamura cea roşă” a idealului de dreptatesocială, care în gândirea socială a luiEminescu e convergent cu lupta pentrupăstrarea fiinţei naţionale.

Dar naratorul nu are astfel de gândurila acel moment: „Am rămas uluit, înpradă unui simţimânt tulbure, în care şinedomerirea şi urâtul şi teama îşi aveaupartea lor.”

Fântâna lui Roland Sugerat doar prin câteva notaţii, traseul

parcurs de narator cu Abrey de Vere laultima întâlnire se poate reconstitui şi sedovedeşte a fi simbolic. Sir Aubrey îiapare deodată în lumina fulgerului „larăspântia unde e fântâna lui Roland dinBerlin”. Această fântână, care nu mai exis­tă astăzi, operă a sculptorului germanOtto Lessing, se afla la începutul secoluluila intersecţia de drumuri numită KemperPlatz, pe latura de sud a ParculuiTiergarten, lângă actuala Potsdamer Platz.

În centrul fântânii se afla o statuie marea lui Roland, eroul poemului epic medie­val care îi poartă numele. Roland erareprezentat cu spada lui indestructibilă,Durendale – şi cu „olifantul”, cornul încare suflă pe câmpul de bătălie cu ultime­le puteri. „Roland c’est moi” ar fi pututspune Eminescu privind la cavalerul care,cu gestul hermetic fundamental, ţine înmâna dreaptă spada cunoaşterii şi a lupteipentru dreptate, îndreptată în sus şi în ceastângă cornul poeziei, îndreptat în jos.

Din Kemper Platz, de la fântâna luiRoland, se deschidea Siegesallee, o „alee aVictoriei”, care mergea până în Konigs ­platz, în faţa clădirii Reichstag­ului. Acoloera amplasată iniţial Coloana Victoriei,numită Siegessäule şi ridicată în 1873, înperioada şederii lui Eminescu la Berlin.Monumentul comemorează victoriilePrusiei în războaiele cu Danemarca,Austria şi Franţa (1864, 1866 şi 1870/71),războaie care au dus la unificareaGermaniei într­un stat naţional în 1871.

Statuia lui Roland era amplasată în aşafel, încât privea spre monumentulVictoriei: pe traseul simbolic parcurs deeroii nuvelei Remember, statuia lui Rolandeste o metaforă pentru Eminescu poetul şiluptătorul, cu ochii aţintiţi către idealulunităţii naţionale, ideal care a animat seco­

37

Eminescu, din Tiergarten în Curtea Veche (II)

38

Dana Lizac

lul XIX, perioada de formare a statelornaţionale în Europa. De la statuia luiRoland Aubrey de Vere şi prietenul luimerg pe latura sudică a parculuiTiergarten, înspre vest până la „podul depeste canal, unde începe calea Electo rilor”.Este vorba despre podul Cornelius,Corneliusbrücke, peste Landwehrkanal,construit la sfârşitul secolului al XIX­leapentru a face legătura între Kurfürsten ­damm, Calea Electorilor (segmentul careajunge la pod a fost între timp redenumitBudapester Strasse) şi Tiergarten. Zona afost complet distrusă în timpul celui de­alDoilea Război Mondial. Kurfürsten damm,cel mai elegant bulevard al Berlinului, îşitrage numele de la Kurfürsten, principiielectori ai imperiului German, „magnaţii”germani, nobilii de rangul cel mai înalt.

Cei doi se despart la pod, Aubrey deVere merge înainte pe Calea Electorilor,iar naratorul se întoarce către „pădure”,

cum numeşte în câteva rânduri parculTiergarten, din cauza arborilor seculari.Prietenul, care promisese să se întoarcămai curând de jumătate de oră, nu searată, aşa că naratorul se plimbă „pe cheuîn sus” ceea ce înseamnă pe Lüzowufer,cheiul canalului, spre est, înspre podulurmător, Herkulesbrücke. Podul luiHercule avea pe margini impozante gru­puri statuare, reprezentând muncile erou­lui. Naratorul nu ajunge până la pod, seopreşte şi priveşte de pe chei la fereastraluminată care îi atrage atenţia.

Nu se ştie unde este omorât Aubrey deVere, dar cadavrul lui este purtat de apelecanalului până în Charlottenburg, „acolounde Spreea îşi ia înapoi apele împrumu­tate canalului, făcând vârtej”. Locul nueste departe de strada unde a locuitEminescu în Charlottenburg, Orangen ­strasse (actuala Nithackstrasse).

Traseul ultimei plimbări din Remember începe la Kemperplatz (la intersecţia dintre actualul TunnelTiergarten cu Tier gartenstrasse), continuă spre vest, pe latura sudică a parcului (actuala Tiergarte strasse),

apoi coboară spre sud până la podul Cornelius peste Landwehrkanal, unde începea Kurfürstendamm,Calea Electorilor (astăzi segmentul se numeşte Budapester Strasse). Pe segmentul din Lützowufer între

Corneliusbrücke şi Herkulesbrücke (următorul pod peste Landwehrkanal către est) se găseşte casa cu fereastra luminată.

Ferestre luminate În povestirea lui E.T.A. Hoffmann

Cavalerul Gluck, naratorul se întâlneşte demai multe ori în Tiergarten (numele par­cului se repetă obsesiv în povestire) cu unpersonaj ce pare un muzician nebun.Prezenţă ciudată, om al lumii vechi şi el,purtând pe chip în acelaşi timp, în spirithermetic, şi masca tragică şi pe cea comi­că, se plânge de singurătate. Între muzi­cienii din generaţiile noi nu găseşte spiri­te înrudite: „Răceala lor groaznică dove­deşte distanţa enormă la care se găsescfaţă de soare”2 – soarele forţei creatoareautentice. Producţia lor, spune el „estemuncă din Laponia” (epigoni, simţiri reci,ar fi spus Eminescu). Nu numai producţialipsită de vigoare a succesorilor îl exaspe­rează, ci şi lipsa lor de înţelegere, recepta­rea superficială şi necreatoare a opereiînaintaşilor, care merge până la a­i inter­preta propriile opere Ifigenia în Taurida şiIfigenia în Aulida una sub numele celeilalte.

După câteva întâlniri în Tiergarten,muzicianul îl duce pe narator într­o came­ră situată la etajul unei case. Nelocuită demultă vreme, plină de pânze de păianjeni,camera luminată în sfârşit de o singurălampă se dovedeşte a fi mobilată luxos, îngustul altor vremuri, cu un pian mic, câte­va scaune, o oglindă mare, un ceas deperete aurit şi un dulap în care se află,legată, în volume, întreaga operă muzica­lă a lui Cristoph Willibald Gluck.Partiturile sunt de fapt pagini albe, dupăcare nebunul cântă cu geniu din opera luiArmida. Un fel de a spune că adevăratainterpretare muzicală redă spiritul operei,nu notele. Apoi dispare, luând lampa cu el.„A lipsit aproape un sfert de oră” spuneHoffmann. Reapare „îmbrăcat într­o hainăde gală brodată, cu o vestă splendidă, cuspada încinsă” şi se recomandă delicat,zâmbind straniu: „Sunt cavalerul Gluck”.

Văzută din stradă, această cameră poatesă fie aidoma camerei de pe chei, cu „pole­

ieli şi oglinzi”, luminată doar de o lampă,din Remember. Este un fel de tunel al tim­pului prin care Gluck circulă între lumeade dincolo şi lumea de aici – unde se pre­zintă naratorului mai întâi în ipostaza satenebroasă, romantică, traducând naturaveşnic vie şi conflictul interior al operei:„Am trădat profanilor cele sfinte ... am fostcondamnat să pribegesc printre profani caun spirit răposat – fără chip, ca să nu măcunoască nimeni”. Pentru că dă voce înopera lui unor adevăruri iniţiatice, Gluckeste neînţeles, adevărata lui identitaterămâne o necunoscută pentru urmaşi: undestin comun cu Eminescu şi cu atâtea spi­rite mari, care au rostit adevăruri dincolode înţelegerea celor mulţi. În final Gluckreapare senin, cu chipul lui din eternitate.

Mateiu evocă în Remember o cameră dinaltă nuvelă, Perdeaua cârmezie (Le rideaucramoisi) a maestrului său BarbeyD’Aurevilly. Este camera închiriată devicontele de Brassard, tânăr ofiţer, într­unoraş de provincie, o cameră cu câtevamobile luxoase printre care un pat cupatru capete de sfincşi în colţuri.

Acest decor îl plasează de la început peteritoriu hermetic. Cuvântul cârmeziu/ cra­moisi vine de la kermes, numele unei insec­te din care se prepară o vopsea roşie. Esteşi numele unui preparat alchimic cu mer­cur. În limba păsărilor kermes este echiva­lent cu Hermes, adică Mercur. Vicontelede Brassard, om al lumii vechi şi el, esteun „adevărat cavaler de Malta” moşte­nind o demnitate înaltă în Ordin de la ununchi (ca Barbey în realitate). Ceea ce sepetrece în această cameră rămâne învăluitîn mister şi pare să aibă un sens dincolode experienţa comună şi legat mai mult decunoaştere decât de fiinţe omeneşti pro­priu­zis.

Fiica gazdelor, Alberte, cu care viconte­le are o legătură, îi moare noaptea înbraţe. El fuge din oraş şi trăieşte toatăviaţa fără a şti ce s­a întâmplat în urmalui. Peste 35 de ani, găsindu­se în faţacasei din întâmplare, într­o noapte, crede

39

Eminescu, din Tiergarten în Curtea Veche (II)

2 E.T.A. Hoffmann, Cavalerul Gluck, o amintire din anul 1809 – în vol. Cavalerul Gluck şi alte scrieri fantastice,București, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, 1972.

40

Dana Lizac

că vede umbra Albertei în fereastra lumi­nată, prin perdeaua cârmezie, dar pleacădin nou fără a dori să afle adevărul.

Alberte, cea băieţoasă şi taciturnă, alcărei nume înseamnă „cea întru totulluminoasă”, pare să fie mai mult o întru­chipare a doctrinei hermetice decât o fiin­ţă omenească. Barbey ne lasă să înţelegemcă, epuizată de vicontele de Brassard, eava continua să trăiască după plecarea luidupă perdeaua cârmezie şi să se dea defiecare dată, fiecărui chiriaş care e demnsă o posede.

Să ne întoarcem la plimbarea pe chei anaratorului din Remember. Cheiul epustiu, toate casele sunt în întuneric,ferestrele sunt negre. O singură fereastră eluminată, lumina e cernută, împăienjeni­tă, tulbure, verzuie. La momentul întâm­plărilor naratorul vede această camerămai mult ca pe o cameră a morţii: oglinzi­le îi par „înzăbrănite”, lampa îi pare maimult o candelă. Bănuieşte, retrospectiv,

fără a fi sigur, că în această camerăAubrey de Vere a fost asasinat înainte dea fi aruncat în apele murdare ale canalu­lui. Lumina slabă, înveninată, înăbuşită, alămpii pare a fi o imagine a sufletului chi­nuit şi slăbit al lui Eminescu omul, în pra­gul morţii lui, al morţii lui morale, căcidespre această moarte este vorba înRemember.

Pe tot parcursul nuvelei naratorul areun punct de vedere dublu. Pe de o parte,relatează faptele şi impresiile aşa cum letrăieşte, fără să le înţeleagă. Pe de altăparte, construieşte nuvela cu ştiinţa celuicare stăpâneşte, retrospectiv, sensul celorpetrecute. Spune printre rânduri că înîntâmplările tenebroase ale acestei nopţistă ascuns un sens hermetic: prin ferestre­le deschise se văd „lucori posomorâte” deargint­viu (mercur) în oglinzi, lumina dincamera de pe chei este verde, culoareadoctrinei hermetice şi a Tablei Sma ­ragdine care o rezumă. Camera cu lumină

Cheiul Lützow (Lützowufer) şi Podul lui Hercule (Herkulesbrücke) la 1900. Oricare dintre ferestrele dinplanul îndepărtat ar fi putut să fie fereastra luminată din nuvelă.

41

Eminescu, din Tiergarten în Curtea Veche (II)

verde este un spaţiu intermediar tipic her­metic, un culoar prin care se trece dintr­olume în alta, dintr­o dimensiune în alta –din real în imaginar, din lumea de aici înlumea de dincolo, din fiinţă în nefiinţă şiinvers.3 Figură a haosului originar, a pân­tecului matern şi a mormântului, o came­ra întunecată în care luceşte o „sămânţăde lumină”, este pentru Eminescu spaţiulsfârşitului de ciclu şi începutului de ciclunou.

Faptul că încăperea e încărcată de pole­ieli e o sugestie legată de expresia artisti­că. Dacă feuillage­ul, copacii frunzoşi suntforme ale vieţii, poleielile, asupra căroranaratorul insistă, sunt folii, foiţe de aurcare îmbracă ornamente. O sugestie trimi­te la Luceafărul: singura lumină a încăperiivine de la o lampă care „veghează” pe uncolţ de dulap. Acest dreptunghi cu o lumi­nă pe un colţ evocă fereastra Cătălinei„unde­n colţ/ Luceafărul aşteaptă”.

Odată cu încheierea Luceafărului, înanul 1883, opera eminesciană atinge apo­geul, după care forţa creatoare va intra îndeclin şi va începe să se stingă. În acelaşitimp, opera încheiată proiectează artistulîn eternitate. Asemenea camerei lui Gluck,camera de pe chei este tunelul prin care,în miez de noapte, într­o noapte de miezde vară, cel care constituie apogeulneamului său, aflat în momentul de apo­geu al vieţii sale, trece în nemurire.

În ce zi moare Aubrey de Vere? Notaţiile temporale sunt puţine şi

intenţionat vagi în nuvelă. Istorisireadebutează la început de iunie în anul1907. Cei doi prieteni se întâlnesc laMuzeul Kaiser Friedrich şi uneori lataverna olandeză; apoi mai des, înGrunewald, pe terasa unei cafenele, fărăca legăturile de prietenie să se strângă maimult, precizează Mateiu. După un oareca­

re interval de absenţă, naratorul îl întâl­neşte pe Aubrey de Vere noaptea înTiergarten în ipostaza femeii cu păr roşu –şi peste câteva nopţi, ultima dată, tot înTiergarten, la Fântâna lui Roland.

Cât timp să fi trecut, pentru ca între doioameni care se văd aproape zilnic legătu­rile de prietenie să nu se strângă, fără canici un eveniment şi nici o fiinţă omeneas­că din exterior să intervină? E de presu­pus puţin timp, două­trei săptămâni. Celmai probabil ultima întâlnire între cei doiare loc în ultima săptămână a lui iunie,cea a solstiţiului de vară. Solstiţiul emomentul de apogeu al anului: soareleajunge la cea mai mare înălţime deasupraorizontului în 21 iunie şi pare să steanemişcat pe cer până în 23. Perioada senumeşte solstiţiu de la cuvintele latineştisol soare şi sistere a se opri, a sta pe loc.După solstiţiu, în noaptea de 23 spre 24iunie se zice că soarele „se întoarce dindrum” în sensul că după ce s­a oprit dindrumul ascendent, începe să coboare, îşiîncepe declinul. Lumina începe imediat săscadă, plantele încep să dea îndărăt, adicănu mai cresc deloc şi ochiul atent vedeprimele semne ale toamnei. Noaptea de23/24 iunie, sărbătorită din vremuri stră­vechi ca „noaptea miezului de vară” întoată Europa, este la noi Noaptea deSânziene: o noapte în care se spune că sedeschid cerurile şi comunicarea cu cealal­tă lume se face uşor.

Odată cu apogeul anului însă şi chiarînainte de acest moment încep să se facăsimţite forţele excesului, ale dezintegrăriişi morţii. În noaptea de Sânziene bântuieduhurile rele şi oamenii veghează, facfocuri şi zgomot că să le alunge.

Forţa creatoare este asemenea soareluişi solstiţiul de vară marchează, în ordinesimbolică, apogeul artistului, încheiereaoperei, după care urmează într­un plandeclinul şi moartea, în altul – trecerea în

3 O altă cameră cu lumină verde este Camera Sambo din romanul Noaptea de Sânziene al lui Mircea Eliade,o cameră în care naratorul intră din întâmplare în copilărie şi pe care nu o poate uita. „Storurile erautrase şi în cameră era o penumbră misterioasă… Nu ştiu de ce, mi se părea că totul pluteşte acolo într­o lumină verde; poate unde perdelele erau verzi… Mai târziu, amintindu­mi de Sambo, am fostsigur că acolo mă aştepta Dumnezeu şi mă lua în braţe îndată ce­i călcam pragul.”

42

Dana Lizac

Veneţia, dacă urmărim cu atenţie cronolo­gia sugerată cu multă discreţie, dar cudestulă precizie de Thomas Mann.Nuvela, care e plină de premoniţii, începecu o sugestie temporală: „Era devreme înmai şi după câteva săptămâni reci şiumede începuse un fel de fals miez devară”. Gustav von Aschenbach este laapogeul carierei, a împlinit 50 de ani, afost înnobilat pentru măiestria artistică şivalorile înalte promovate de scrierile lui, adevenit un clasic în viaţă şi figurează înmanualele şcolare. În chiar acest momentde apogeu îşi fac apariţia forţele dezagre­gării şi ale morţii, întâi ca prevestiri, apoica realităţi. Veneţia însăşi, cu splendoareaşi putreziciunea ei, este simbolul acesteiîmpletiri inextricabile între forţele creaţieişi cele ale distrugerii.

Plecat în călătorie „într­o zi între mijlo­cul şi sfârşitul lunii mai”, deci probabilîntre 20 şi 25 mai, Gustav von Aschenbachstă în Veneţia patru săptămâni. În a patrasăptămână a şederii sale (deci probabil înjur de 15­20 iunie) constată că oaspeţiihotelului se împuţinează pe zi ce trece şiaflă despre epidemia de holeră. „Câteva

zile mai târziu”, simţindu­se rău, iese peplaja scăldată deja într­un aer de toamnă.Se prăbuşeşte şi îşi lasă sufletul condusspre celălalt tărâm de braţul întins al luiTadjo, în ipostază de Hermes psihopomp.4

Revenind la Remember, notaţiile meteo­rologice ale lui Mateiu îndreptăţesc ideeacă ultima întâlnire din Tiergarten are locîn noaptea de 23/24 iunie. Pe parcursullunii iunie căldura creşte, prietenii semută din taverna olandeză pe terasa dinGrunewald. Curând nu se mai poate ieşidecât noaptea, căldura devine excesivă şideodată bolnăvicioasă „o zăpuşealăumedă cumplită clocea oraşul”. Lucrurile„se întorc” în contrariul lor: Berlinul, ora­şul iubit, frumos şi proaspăt la început deiunie, devine „cuibar uriaş de ticăloşii şide rele”.

Noaptea ultimei întâlniri e un superla­tiv absolut: „…aşa frumoase nopţi, douăn­am văzut la fel” –, dar căldura e apăsă­toare şi prevestitoare de rău: „Era o noap­te de catifea şi de plumb, în care adiereamolatecă a unui vânt fierbinte cerca înzadar să risipească pâcla ce închegasevăzduhul. Zările scăpărau de fulgerescurte, pădurea şi grădinile posace tăceauca amorţite de o vrajă rea; mirosea a taină,a păcat, a rătăcire”. Sprijinit de „parma­clâcul” podului, naratorul laudă frumuse­ţea nopţii, după care constată deodată căapele par acoperite de un zăbranic, cana­lul e sinistru şi îşi aminteşte că deseoripoartă trupurile celor înecaţi.

Gesturile lui Aubrey de Vere, la rândullor, sunt sugestive pentru momentul deoprire şi întoarcere a soarelui din drum lasolstiţiu. Pe podul Cornelius prietenul seopreşte din mers, rămâne „înmărmurit”,cu un cuvânt eminescian. „Rămase astfelînmărmurit câtva timp scrutând întuneri­cul pe care îl biciui deodată cu mănuşilelui albe ca şi cum ar fi voit să alunge ovedenie” (vedenia morţii). Spune câtevacu vinte, după care „se întoarce din drum”:„Îmi întinse mâna care era ca gheaţa, ridi­că pălăria şi­mi întoarse spatele”.

4 Să notăm în treacăt că şi Caragiale tatăl a murit, fizic, într­o noapte de solstiţiu, 21 spre 22 iunie 1912, înBerlin­Schöneberg, Innsbruckerstrasse, nr. 1.

Cristoph Willibald Gluck, portret de Joseph Duplessis, 1775

43

DDoorriiss MMIIRROONNEESSCCUU

Alecu Russo şi memoriile eului colectiv

În această lucrare, propunem opera lui Alecu Russo drept emblematică pentru mixtura tipică dememorialistică şi ficţiune din proza generaţiei paşoptiste. Analizând patru dintre prozele luiRusso, identificăm mai multe motive pentru care această mixtură stilistică este prezentă lascriitorii paşoptişti, lăsând deoparte explicaţia cea mai la îndemână, a influenţelor literare(străine). În primul rând, dimensiunea politică ce caracterizează toate activităţile literar­cultu raleale perioadei îi face pe autorii de memorii să­şi însuşească o identitate colectivă, vorbind în scrie ­rile lor în numele unei întregi generaţii sau ale întregii naţiuni. Acest eu colectiv pe care îl descriueste unul complex, caracterizat prin propensiunea faţă de europenizare şi modernizare, prinrelaţia afectivă, dar problematică cu trecutul recent şi prin relaţia complicată faţă de ţărănime.Dragostea de ţară nu exclude apariţia ironiei şi criticii, ceea ce completează amestecul stilistic almemoriilor paşoptiste prin combinaţia de lirism şi umor înţepător. De asemenea, proza patrioticăeste adesea scrisă în franceză, utilizează cu ingeniozitate neaoşisme lexicale sau sintactice şi îşipune în valoare, autoironic, propria literaritate. Astfel, ea construieşte o imagine elocventă şicomplexă a „specificului naţional”, prima pe care o avem în cultura română.Cuvinte­cheie: Alecu Russo, generaţia paşoptistă, eul colectiv, construcţie identitară, specific

naţional.

In this paper, we propose to consider Alecu Russo’s work as an example of the characteristic mix ofmemoir and fiction in the prose of the 1848 generation in Romania. Through an analysis of four ofRusso’s most famous texts, we find several reasons why this stylistic mix is present especially in the1848 generation, apart from the obvious case of literary (foreign) influence. First of all, the politicaldimension present in all literary and cultural activities at the time makes writers tend to assume acollective identity, referring in their personal memoirs to the entire generation or the entire nationto which they belong. This collective ego that they describe is challenged by the 1848 generation’spropensity for Europeanization and modernization, by their affectionate, yet distant relation to therecent past, and by their uneasy relationship with the peasant class. The love for their country doesnot preclude the presence of some tinges of irony and criticism, so the stylistic mix of 1848 memoirsis completed by a particular combination of lyricism and poignant humor. Then there is the parti ­cular case of a patriotic prose written oftentimes in French, but making creative use of exoticautochthonous words and phrases and playing upon its own literariness. It thus eloquently con­tributes to the construction of a complex image of „national character”, for the first time inRomanian culture. Keywords: Alecu Russo, 1848 generation of writers, colectiv ego, identity construction, national

character.

Abstract

Doris MIRONESCU, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Institutul de Filologie Română „A.Philippide” Iași, e­mail: dorismironescu@yahoo.com.

44

Doris Mironescu

Lucrarea de faţă discută scrierile luiAlecu Russo ca texte exemplare pentruproza paşoptistă, pusă de Mihai Zamfirsub semnul „Memoriei”1. Remarcândcaracterul inovator la nivel narativ şi sti­listic al acestor scrieri, dorim să nuanţămsensul unei astfel de încadrări. Totodată,ne propunem şi să evaluăm complexitateaestetică a prozei lui Alecu Russo, punândîn paranteză explicaţia oferită de cătreNicolae Manolescu prin referirea la aerulcomun al epocii romantismului târziu2 şiapelând, în schimb, la argumente internetextelor şi, totodată, mai apropiate de rea­litatea socio­politică şi culturală a ŢărilorRomâne de la jumătatea secolului al XIX­lea. Este o realitate pe care situaţia istoricăo explică foarte bine, prin condiţia uneisocietăţi care caută să­şi afirme moderni­tatea şi dorinţa de progres, dar, totodată,şi specificitatea unei identităţi înrădăcina­te într­o tradiţie. În situaţia unei generaţiide oameni noi, tineri, care se raliază substindardul unei vocabule evident ironice(„bonjurişti”), literatura ce se scrie acumva trebui să îmbine ficţiunea şi retrospec­ţia, Povestea şi Memoria.

În aceste condiţii, devine un subiectdemn de atenţie specificul memorialisticiipaşoptiste, dintr­un anumit punct de vede­re blocând originalitatea ficţiunii şi libertă­ţile imaginaţiei, dar, pe de altă parte, des­chizând calea către o investigare a memo­riei şi a identităţii şi identităţilor posibile.În articolul de faţă, pornim de la ideea pre­zenţei unei puternice amprente memoria­listice în întreaga proză paşoptistă, darîncercăm să vedem aici altceva decât sem­nul unui deficit de creativitate. În fond,îmbinând ficţiunea cu amintirea, scriitoriivremii produc forme noi, care rareori sevor mai întoarce. De asemenea, pornind dela propunerile estetice ale paşoptiştilor, ge ­ne raţia junimistă, prin Creangă, Emi nescu,Caragiale, Slavici, Delavrancea, Zamfi ­rescu, va ajunge la realizări literare emi­nente estetic, care îndeplinesc în moduricreatoare exigenţe enunţate de către pa ­

şop tişti, ce devin astfel precursori ai „clasi ­cilor” literaturii române. Putem spune cătocmai nevoia unor acute dezbateri identi­tare a dictat orientarea spre o literatură amemoriei în zorii modernităţii româneşti,şi că rafinamentul prozei memorialistice aunui Ion Creangă, de exemplu, nu poate fiexplicat în lipsa acestei elaborate construc­ţii literare şi ideologice.

Ceea ce caracterizează scrisul lui Russo,ca şi al majorităţii colegilor săi de genera­ţie, este eclectismul tuturor manifestărilorscriitoriceşti. Textele sale memorialistice„deviază” uneori spre proza de ficţiune,iar alteori spre dezbaterea de idei, şirareori se concentrează asupra individua­lităţii inalienabile a scriitorului. Scriitorulpresară reminiscenţe din trecutul propriuatât în textele cu finalitate ideologic­ple­dantă (Cugetări), cât şi în scrierile­picturăde epocă şi de moravuri (Holera). Nara ­

1 Mihai Zamfir, Din secolul romantic, București, Editura Cartea Românească, 1989, pp. 70­71.2 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, I, București, Editura Fundaţiei Culturale Române,

1997, pp. 185­188.

45

Alecu Russo şi memoriile eului colectiv

ţiunea memorialistică coabitează în textelesale cu basmul folcloric (La Pierre de Tilleul)şi cu anecdota orientală (Sauvegea), cu ver­surile populare (Amintiri), cu dizertaţiaideologică (Jassy et ses habitants en 1840)sau cu polemica filologică (Studie moldova­nă). Acest fapt, caracteristic pentru maimulţi scriitori paşoptişti, este tributar, des­igur, influenţei romantismului europeande tip Biedermeier, dar probabil că sedatorează în mai mare măsură convingeriipaşoptiştilor că orice manifestare artisticălegitimează identitatea naţională. La aces­tea se adaugă, poate, şi unele justificăriproprii lui Russo însuşi, om modest şiretractil, având oroare de egotismul celorcare scriu literatură din simplă vanitate. Aţine un jurnal i se pare un act prezumţios,putând fi bănuit de grafomanie, de aceea,atunci când o face, în Sauvegea, are grijă săse delimiteze de „la dose de vanité et degloriole dont est doté chaque homme”3care înainte de a căuta „mângâiere” înpropria confesiune, caută să­şi satisfacăorgoliul. Din acest motiv, autorul nesoco­teşte interesul pe care amintirile sale l­ar fiputut stârni, ca mărturie a interiorităţiibogate a unui personaj cult şi sensibil, ofe­rindu­le, în schimb, ca relatări de eveni­mente simptomatice pentru o întreagăgeneraţie. Cu toate acestea, Russo este,poate, scriitorul paşoptist cel mai personalîn modul de a se confesa, performanţa lui,chiar în textele fragmentar memorialisti­ce, anunţând­o pe cea a lui Ion Creangă.

Dacă scrierile cu nucleu memorialisticrămân totuşi eclectice, acest fapt trebuievăzut ca o particularitate ce îmbogăţeşteopera lui Russo. Memorialistica reprezin­tă, pentru întreaga generaţie paşoptistă, omodalitate de a atesta sinceritatea unuicrez politic, de a face portretul moral alunui grup, mai mult decât al unui individ.Din acest punct de vedere putem înţelegepledoaria autorului pentru o memorialis­tică „neegoistă”, militantă, preocupată decategorii generale şi nu de idiosincraziiparticulare: ea se adaugă unui efort colec­

tiv de determinare a identităţii culturale aunei naţiuni care abia acum îşi începeviaţa europeană. Aceasta este teza eseuluiStudie moldovană, din 1852, care subliniazănoutatea experienţei de viaţă a „bonjuriş­tilor” de la 1835 faţă de lumea în care autrăit părinţii lor. Trăirile tinerilor româninu sunt deci noi doar pentru ei şi relevan­te în plan individual, ci sunt inedite lanivel istoric şi interesează cultura naţiona­lă. Începând cu ei, ţara intră într­o epocănouă, iar trecutul ei este „mort şi de totmort”, stârnind fireşti sentimente de pie­tate. Noua generaţie va avea o atitudinecaracteristică faţă de trecut, venită dindorinţa de a­l cunoaşte cât mai bine, pen­tru a­şi înţelege originile, dar şi din senti­mentul rupturii dramatice faţă de acesta,al imposibilei întoarceri: „Suntem de ieri,putem încă să ne rememorim câteva dinobiceiurele copilăriei noastre... adivărat căam fost copii amfibii (în doi peri), ne­amnăscut în Moldova şi am supt străinătatea,capul ni­i de neamţ, de franţuz, dar inimane­a rămas tot de moldovan; avem o dato­rie firească de a arunca câteva flori pemormântul grabnic a părintelui nostrutrecut” (p. 13). Nostalgia trecutului se di ­fe ren ţiază de cea din Amintirile luiCreangă prin intelectualizarea şi drama­tismul relaţiei cu acesta, o relaţie de iubi­re­ură, cum va fi, în Jassy et ses habitants en1840, relaţia bonjuristului cu capitalaMoldovei. Russo se întoarce cu gândul latrecut, regretând posibilitatea, pe care oconsideră pe veci pierdută, de a mairegăsi sentimentul de participare la între­gul comunităţii naţionale. Deosebirea faţăde epoca părinţilor constă în dizolvareacomunităţii dintre boieri şi ţărani, peatunci existentă în plan concret, în timp ceclasele de sus îşi travestesc empatia inco­municabilă cu ţăranii într­o atitudine inte­lectuală oarecare, echivalentă cu studiulştiinţific: „Pe vremea trecută, boieriulvorbea, trăiè cu ţăranul, precum ar fi vor­bit cu alt boier, se înţălegea amândoi în

3 Alecu Russo, Scrieri, publicate de Petre V. Haneș, București, Ediţiunea Academiei Române, 1908, p. 272.Toate citatele trimit la această ediţie.

46

Doris Mironescu

limbă şi în idei, astăzi înţălegim poporulcu inima numai, el nu mai este alta pentrunoi decât o studie curioază, morală saupitorească” (p. 14). Prin urmare, perspec­tiva memorialistului paşoptist este îngră­dită de două obstacole care o silesc să semanifeste complex: pe de o parte, datoriapatriotică de a vorbi în numele grupului şial naţiunii, pe de altă parte, imposibilita­tea de a regăsi în mod natural comunica­rea directă cu ţărănimea.

Mult mai personală este referirea la tre­cut în Amintiri, text în care se face simţitămelancolia caracteristică evocărilor aces­tui prozator. Nostalgia este savant subli­niată retoric, într­o manieră atipică, fără a„urmări ritmul exterior şi numărul înperioade bine echilibrate şi închegate”4.Autorul porneşte prin a pune propriacopilărie sub semnul credinţei în legendeşi idealuri, ca Eminescu în poemele salepuse sub semnul amintirii, sugerând oimagine a maturităţii ca vârstă a scepticis­mului: „Are dreptate aducerea­aminte:nimică nu poate fi pentru om mai frumosdecât trecutul, căci trecutul e tinereţa şitinereţa este fericire!... fericire de a credeîn toată pasărea ce zboară, fericire de acrede în frumosul şi în bunul, fericire de anu se îndoi de cinste şi de multe, fericirede a nu gândi la nimica, de a nu şti ce esteviaţa şi ce neagră prăpastie este sufletulomului...” (p. 98). Russo evocă primăveri­le copilăriei, cu soare, flori şi fluturi, şisatul în care s­a născut, „răşchirat întregrădini şi copaci pe o vale a codrilorBâcului, cu un păr mare în mijloc” (p. 99),curtea boierească, livada din dosul curţii,„biserica cu ţinterimul pestrit de iarbălungă, de sulcină aurită, şi de cruci negre”(p. 100), pădurea şi „zarea luncei”, o iubi­re timpurie pentru Măriuca cea de şai­sprezece ani. Un loc important îl ocupădescrierea bucolică a serii câmpeneşti, cupoveşti fantastice pe care bătrânii le spuncopilului, înfiorându­l şi dându­i un senti­ment pregnant al vecinătăţii fantasticului,pe care, trecut de vârsta inocenţei, el nu­l

va mai regăsi. Centrul de greutate al evo­cării („Pare că văd încă acea icoană a tre­cutului” – p. 103) îl constituie ampla des­criere a petrecerii de Armindeni în perioa­da anterioară Regulamentului Organic,prilej de descriere a naturii primăvăraticeşi a bunei înţelegeri patriarhale stabilitecu această ocazie în gospodăria autocrati­că a unui boier de ţară. Cheful la iarbăverde dă oamenilor ocazia să petreacă subsemnul excesului, care garantează sinceri­tatea sentimentelor duioase: „Benchetulîncepe cu glume late; pelinul curge prinpahare, după pelin, vutca, fala gospodă­riilor! vutca se taie cu cuţitul! vutca seschimbă cu vişinapul; vinul şi lăutariiîntart boierii, paharele se umplu des,fesurile zbor în văzduh. Sunt manèledulci, sunt manèle mângâioase, suntmanèle dureroase ce rup inimile: bătrâniiînclin, tineritul bea în papucii cucoanelorşi se sărută cu lăutarii, iar cucoanele, cuochii înecaţi de amor, cântă versuri fru­moase, de se răsun codrii, şi se trezescpăunaşii. Pe marginea poienii, arnăuţiidau din puşte şi din pistoale, slugelehuesc ca roii rătăciţi, surugiii se îmbată”(p. 104). Și îndepărtarea de casa părinteas­că are un loc aparte în text, ca sfârşit alcopilăriei, dar şi al legăturii nemijlocite cuţara, cu limba şi cu obiceiurile oamenilor:„se trezeşte copilul între feţe ce nu a maivăzut, aude o limbă ce nu o ştie!...Inimioara i se sfâşie... multe zile lungi,gândul îi zboară acasă... dar casa... călăto­ria, oamenii şi lucrurile nouă se amestecîn închipuirea sa, viaţa lui ie alt curs, tre­cutul se şterge... şi de român îi rămânenumai o scânteie în fundul inimei, o scân­teie ascunsă, fugară, înăduşită, neînţălea­să de bietul copil, acea scânteie ce se pri­face, într­un ceas, în focul mare şi luminosa româniei” (p. 105). Fără intuiţia artisticăa lui Creangă, care întrevede necesitateaîncheierii elocvente a naraţiunii salememorialistice cu plecarea de acasă,Russo trece de la evocarea copilăriei pro­prii, pe care o socoteşte simptomatică

4 Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, I, București, Editura pentru Literatură, 1966, p. 52.

47

Alecu Russo şi memoriile eului colectiv

pentru o generaţie întreagă, la discutareaistoriei sociale a ţării în secolele al XVIII­lea şi al XIX­lea, astfel încât proza sa,Amintiri, îşi dezminte, spre final, titlul.Trecând la eseul politic pledant, prozamemoriei îşi recunoaşte o finalitate politi­că, proprie, de altfel, întregii epoci.

Sauvegea. Journal d’un exilé politique en1846 este, după Mihai Zamfir, „primuljurnal intim românesc compus după toateregulile romantismului”5. Scris în france­ză, el relatează întâmplările din momen­tul exilării la Mănăstirea Soveja (26februarie 1846), în urma sesizării unoraluzii „provocatoare” în piesa sa JignicerulVadră, călătoria spre munţii Vrancei şişederea la mănăstire până în momentuleliberării, 4 aprilie, acelaşi an. Deşi este

jurnalul unui surghiunit, înduioşareapentru soarta proprie lipseşte, înlocuităcu un ton de badinerie ce maschează, dinpudoare, sentimentul nedreptăţii ce i seface. Nu este lipsit de importanţă faptul cătextul este scris în franceză, limba de pre­dilecţie a autorului; exprimarea într­o altălimbă ecranează relatarea, impunând odistanţă chiar mai mare atunci când şiautorul, şi cititorii săi prezumtivi cunoscfranceza doar ca limbă secundară.Totodată, dispoziţia cordială a prozei dinromantismul târziu, de tip Biedermeier,ilustrată de Heinrich Heine, ProsperMerimée sau Xavier de Maistre, poate fisocotită şi ea responsabilă, în parte, pen­tru stilistica mozaicată a textului. Cumodestie, autorul se arată îngrijorat că arputea fi socotit vreun „grand homme per­secuté”, el însuşi considerându­se, celmult, persecutat în mod arbitrar, dar neui­tând să sublinieze că a fost condamnat„en vertu d’une loi qui n’existe pas” (p.270), ca în despotismul ţarist. Gândurilesale negre despre labilitatea sorţii suntînvăluite într­un relativism plin de umor,autorul combătând cu fum de ţigară griji­le şi dând vina pentru proasta sa dispozi­ţie pe vecinătatea unei biserici şi frecvenţaînmormântărilor. Ironia şi autoironiaînsoţesc toate observaţiile acestui jurnal,de la cele privind lipsa de însemnătate apiesei care i­a adus condamnarea („unescène de brigands moldaves, dans leurcostumes et leur langage, avec balladesdans leur genre, et qui finissent par se tuertous; l’auteur voulait en faire une épi­gramme contre les drames dont on inondela scène” – p. 272), la perfidia convocăriide către aga pentru discuţii, cu severitateaneconvingătoare a ministrului (care­idăruieşte căciula sa pentru drum) şi cugluma prin care exilatul se consolează sin­gur că ministrul vrea să­i afle părerea des­pre temperaturile nopţilor moldoveneştide februarie. Descrierea călătoriei prinVaslui, Bârlad, Tecuci şi Focşani se asea­

5 Mihai Zamfir, Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, I, București, Editura CarteaRomânească, 2012, p. 181.

48

Doris Mironescu

mănă „scrisorilor” lui C. Negruzzi despreoraşele moldoveneşti (autorul îşi declarăchiar dorinţa de a scrie o Fiziologie a suru­giului) prin tonul detaşat şi prin umorulpince sans rire: astfel, oraşele Tecuci şiBârlad i se par la fel de murdare şi desărăcăcioase, singura deosebire fiind că„on trouve à Técoutche d’excellents covri­ges” (p. 280). Trebuie observată aici subti­la nuanţă ironică a franţuzitului autor,care găseşte covrigii de Tecuci inefabili, şideci intraductibili6. La Focşani, exilatulparticipă la petreceri ale înaltei societăţiprovinciale, curioase de noutăţile dinCapitală, şi ascultă anecdote cu haiduci deodinioară, inserate în corpul jurnalului înmaniera mozaicată pe care o vor practica,mai târziu, V. Alecsandri în Călătorie înAfrica şi Al. Odobescu în Pseudo­kynegeti­kos. Relatarea drumului prin munţi, pestePutna şi Șuşiţa, conţine pasaje etnograficeşi de memorial de călătorie. Mănăstireanu oferă intelectualului din Capitală prile­juri de desfătare, acesta plângându­semereu de urât. Stareţul sau vizitatorii oca­zionali de la Focşani îi stârnesc spiritul şfi­chiuitor, aplicat unor personaje care seidentificau cu tipul lor literar deja exis­tent, „provincialul”. Atunci când primeştede acasă cărţi de Théophile Gautier şirevista „Magazin istoric pentru Dacia”, sesocoteşte bogat. Duminica profită deîmprejurarea că ţăranii petrec şi considerătotul un „concert” închipuit pentru plăce­rea lui, compus din bocete în cimitir dis­de­dimineaţă, „variaţii pe fluier” ale unuicioban mai târziu, iar la final legenda uneipietre, spusă de un vătaf ignorant, dar cugust pentru fabulos. Fragmentul camu­flează, probabil, activitatea de culegătorde folclor, care trebuie să fi fost prodi­gioasă, de vreme ce l­a ajutat să identifice„cea mai frumoasă epopee păstoreascădin lume” (p. 187), cum însuşi Russo îispune în articolul Poezia poporală, baladaMioriţa. În biblioteca mănăstirii se găsescdoar Vieţile sfinţilor şi alte scrieri însoţite

de versuri şi epigrafe de o naivitate care­luimeşte pe tânărul scriitor. Dispoziţia sanegativă îl fac să creadă că şi monotoniacântecelor bisericeşti exprimă o dureresurdă, tocită, care nu mai are resurse nicimăcar să­şi exprime revolta, idee ce prefi­gurează, poate, laitmotivul din CântareaRomâniei: „Nu eşti frumoasă, nu eştiînavuţită?... N­ai ficiori mulţi care teiubesc? N­ai cartea de vitejie a trecutuluişi viitoriul înaintea ta?... pentru ce curglacrămile tale?...” (p. 126). Încheierea jur­nalului, după eliberarea din surghiun însăptămâna luminată, arată revenirearomanticului paşoptist la detaşarea autoi­ronică: „Je ne me suis pas beaucoupennuyé” (p. 301).

Al treilea text, scris tot în franceză, LaPierre du Tilleul. Legende montagnarde.Fragment d’un voyage dans la haute Moldavieen 1839, ilustrează o nouă specie a memo­rialisticii, însemnările de călătorie. Șiaceastă scriere pune în practică eclectis­mul stilistic specific epocii; modul diaris­tic se întâlneşte cu cel liric, al reveriei, şicu cel eseistic7. Textul porneşte cu unreproş adus congenerilor săi, care nucunosc bine frumuseţile din propria ţară,deşi pot oricând să relateze „quelqueanecdote ramassée à Paris, une aventure àVienne, un coup de stylet à Venise” (p.205). Reproşul este îndreptat şi asuprasieşi, deoarece multe din peisajele europe­ne evocate îi sunt cunoscute lui Russo dinadolescenţă: Prater­ul vienez, cascadele şipovârnişurile alpine ale Elveţiei. Astfel,chiar atunci când are aerul de a face prozăideologică, autorul se situează simultan şipe terenul confesiunii. Voind să se înde­părteze de lumea colorată a Iaşului, oraşpe care­l iubeşte şi îl urăşte, totodată, elporneşte spre stânca uriaşă a Ceahlăului,pentru a cunoaşte mai bine natura patriei.Unul dintre scopurile memorialului estedescoperirea unei „psihologii” a peisaju­lui românesc, care reprezintă o altă formăa luptei pentru decelarea „specificului

6 Comentarii în același sens, la Nicolae Manolescu, op. cit., p. 205.7 Alex Drace­Francis, The Traditions of Invention. Romanian ethnic and social stereotypes in historical context,

Leyden, Brill, 2013, p. 109.

49

Alecu Russo şi memoriile eului colectiv

naţional”, miză importantă a acţiunii cul­turale a paşoptiştilor: „Il y a dans cettenature isolée un sentiment profond dedécouragement, un monologue perpétueld’un regret avec elle­même et d’uneduleur, puis un regard timide à travers unhorizon vaporeux vers l’avenir! Il y a danscette complainte silencieuse, eternelle, desélancements d’espoir, des néants dedoute, des hymnes mélodieuses, une poé­sie sans nom et sans traduction, qu’onsent, qu�on respire avec l’air, mais qui nesait se traduire dans aucun langagehumain et que le grand poète appelle:«Voix intérieures», correspondant entreelles, se parlant une langue inconnue etdont la nôtre ne fournit qu’une pâlecopie” (p. 207). Dispoziţia lirică care­lducea cu gândul la versurile lui VictorHugo este, ca de fiecare dată, amendatăprin ironie. Pornirea de a­şi idealiza ţaralasă loc şi observaţiilor critice despre stareadrumurilor: „Jusqu’à Pïatra le postillon nem’a renversé que deux fois. J’ai fait des étu­des minéralogiques approfondies etd�immenses progrès dans la psychologiedes hommes” (p. 210). Jurnalul de călăto­rie propriu­zis ocupă doar câteva pagini,descriind perioada dintre 4 şi 11 septem­brie 1839. Conştiinţa ironică a faptuluiliterar, caracteristică romantismuluiBiedermeier, duce la refuzul de a se „pier­de în obiect” şi la ideea originală de arezerva paragrafe speciale pentru infor­maţii telegrafice despre drum(„Itinéraire”) şi pentru consideraţii liricede circumstanţă („Poésie”). Călătoria pro­priu­zisă duce de la Piatra, pe malulBistriţei, care, la Viişoara, îi aminteşte devâltoarea stâncilor Scylla şi Carybda, apoipe plaiul Scăricicăi, asemănată şi ea, închip pilduitor pentru dispreţul contempo­ranilor faţă de peisajele româneşti, cupovârnişurile de pe Montouvert, din Alpiielveţieni. Ţăranii din Hangu, liberi, voi­nici şi mândri, îi inspiră o tipologie ad­hoca tipului ţăranului de munte prin deosebi­re de cel al ţăranului de la câmp care,

lucru curios, o anunţă pe cea similarăschiţată de Creangă în partea a patra aAmintirilor din copilărie. Ţăranul­călăuzăeste apoi transformat în personaj, în dialo­guri încărcate de ironie reciprocă cu călă­torii din Capitală. Lui îi revine sarcina dea încheia textul prin legenda PietreiTeiului, adusă de diavol deasupra văiiLargului ca să închidă trecătoarea munţi­lor şi să inunde pământul întreg, într­unnou potop, tentativă care, din fericire,eşuează. În epilog, autorul se desparte detextul său, lăsându­l pe cititor în plata dia­volului din poveste, într­o provocare iro­nică, părăsind registrul didactic­moraliza­tor şi îmbrăţişându­l pe cel umoristic.

După Mihai Zamfir, „toate însemnărilelui Russo pleacă de la o circumstanţăautobiografică”8. Astfel, prozele sale pre­supun o combinaţie în proporţii variateîntre latura „monumentală” şi cea „docu­mentală” a faptului literar. Cele două nupot fi însă conotate negativ sau pozitivsub raportul participării lor la spiritulmodernităţii. Putem observa că „monu­mentalul” retoric din Amintiri nu dăunea­ză autenticităţii rememorării trecutului,după cum „documentalul” şăgalnic dinLa Pierre du Tilleul nu anihilează, ci întă­reşte latura „serioasă”, de construcţieidentitară, a textului. În acest fel, jurnalul,oricât de intim, este scris ca mărturie aunei generaţii, în timp ce pledoaria ideo­logică este sistematic consolidată, deve­nind pasionantă prin investiţia personalăvenită din zona confesiunii. Totodată,construcţia stilistică a textului lui Russo secaracterizează prin jocul între solemnitateşi ironie, între eleganţa neologismului şiexpresivitatea folclorică a neaoşismuluisau între realităţile moldoveneşti de la1840, adesea penibile, şi graţia ironică alimbii franceze în care sunt scrise însem­nările observatorului. Stilul acesta intelec­tual contribuie la complexitatea uneiopere remarcabile, care cuprinde capodo­pere ale genului memorialistic.

8 Mihai Zamfir, op. cit., p. 177.

50

51

Dictatorul, tiranul, conducătorul auto­ritar, conducătorul, pur şi simplu, şefulinstituţiei, comandantul de unitate, lide­rul grupului, exemplarul alfa, oricare din­tre aceştia, indiferent cine şi cum ar fi, darfiind în cauză, führerul ce îşi impunevoinţa multor sau unor foarte puţinisubordonaţi, el este cel care se situează,ajunge, vine, în faţa oamenilor. Vine ast­fel, dar pentru ce? Desigur, pentru a seimpune, pentru a statua condiţia celor pecare îi dirijează, pentru a dirija mişcareacelor pentru care este cel dintâi. S­a spuscă ducere est servire, deci „să conduciînseamnă să serveşti”. Dacă această maxi­

mă se aplică condiţiei unei structuri socia­le umane atunci problema apariţiei con­ducătorului în faţa celor conduşi este unacare se rezolvă de la sine; ce este mai sim­plu decât să lucrezi, să acţionezi, sub con­ducerea unei personalităţi, unei persoane,care se pune ea însăşi în serviciul urmări­rii unui scop considerat şi de tine însuţi cafiind motivaţia implicării tale în toateeforturile pe care eşti hotărât să nu le oco­leşti? Cum procedează însă cel care, adop­tând unilateral decizii, dictând cu privirela actele semenilor săi, se prezintă în faţaacestora pentru a face astfel ca voinţa sa,prevalând asupra aspiraţiilor celor care îi

Comentarii

CCaaiiuuss TTrraaiiaannDDRRAAGGOOMMIIRR

În faţa dictatorului

Să socotim dictator nu numai pe acela care domină discreţionar un stat şi o naţiune, ci pe acelacare îşi subordonează dur sau pervers pe unii dintre semenii săi sau unele structuri ale statuluisau societăţii. În faţa dictatorului – sau opresorului – pot exista trei atitudini umane: servilismul,revolta deschisă ori falsa aservire practicată spre binele poporului, a altor oameni şi pentruconservarea potenţialului de redresare şi reformă a statului. A treia variantă merită o specialăanaliză.Cuvinte­cheie: dictatura, opresiunea, subordonarea, revolta, revoluţia, salvarea societăţii, viitorul

politic.

Let us deem dictator not only the one who discretionarily dominates a state and a nation, but alsothe one who roughly or perversely subordinates some of his fellow creatures or certain structures ofthe state or of the society. In front of the dictator – or of the oppressor – there can be three humanattitudes: servile attitude, open revolt or false subjugation that is practiced for the sake of the peopleon other people and for the purposes of preserving the State potential of recovery and reform. Thethird situation requires special analysis. Keywords: dictatorship, oppression, subordination, revolt, revolution, saving society, political

future.

Abstract

Caius Traian DRAGOMIR ­ Diplomat, fost ministru, fost ambasador al României în Franţa, e­mail:ctdragomir@yahoo.com.

sunt subordonaţi, să se manifeste înmodul cel mai decis, la limită în chipabsolut? Platon, în dialogul Republica, des­crie maniera în care procedează „tiranul”,atunci când reuşeşte să obţină şi, în conse­cinţă deţine puterea absolută în statul său;cele afirmate, expuse, de incomparabilulfilozof, sunt valabile şi astăzi, nu doar încazul dictatorilor, ci şi în acela al conducă­torilor autoritari sau a regimurilor în care,cel puţin în parte, instituţiile concentrândforţa statală sunt supuse unei orientărimai voalat sau mai deschis discreţionare,exprimată de la nivelul superior al regi­mului politic.

Platon se pronunţă exact: în primulrând tiranul sărăceşte poporul, pentru caacesta, preocupat de grijile elementare alesupravieţuirii omeneşti, să nu mai intervi­nă în treburile de importanţă înaltă alepoporului şi cetăţii sau ţării; apoi, îşi cautăadversari pentru a părea, în faţa tuturor,ca fiind util. Într­un stat precum România,sensul privatizărilor dezastruoase, alimporturilor inutile, masive, cel al expor­tării masive de capitaluri, ori al evaziuniifiscale, sau constituirii de companii fanto­mă, a fost exclusiv acela al îmbogăţirilorexorbitante produse prin hoţie? Poate căîn intenţia unora dintre practicienii acţiu­nilor respective a ajuns chiar şi numaiacest mobil; efectul secundar, al suprimă­rii interesului civic, înecat în valul extor­cării resurselor materiale de care dispu­nea populaţia a favorizat mizeria politicăa unei Românii în care aproape toateacţiunile de dictat nu mai aveau de întâm­pinat decât o minimă rezistenţă populară.Duşmanii unei conduceri ameninţătoareau devenit toţi posesorii de averi mai marisau mai mici, eventual minusculi, ei rămâ­nând însă neintegraţi unor grupuri servi­le sistemului autoritar; partea rămasăliberă a presei şi, încă, acea secţiune a inte­lectualităţii pentru care gândirea, reflec­ţia, observaţia practicată demn, în rigoa­rea logicii, calităţi nu tocmai frecventobservabile în mediile intelectuale adeseadominate, contradictoriu, de frustrări,erau mai importante decât obţinerea unoravantaje materiale sau de prestigiu aces­

tea din urmă, unele ţinând fie de sferaorgoliului, fie de cea a vanităţii, au făcutoficiul de a stimula o anumită vigilenţăîntrucâtva populară, neîndoielnic valo­roasă şi demnă civic. În ansamblu, însă,rezultatul menţinerii populaţiei majorita­re într­o condiţie de suferinţă materială afost, în plan politic, de natură să accentue­ze funcţionarea mecanismelor proprii dic­taturilor, chiar dacă, în cele din urmă, secăuta a se menţine o vagă înfăţişare demo­cratică a existenţei publice româneşti. Înfaţa poporului, personalitatea dictatorialăa ştiut cum să apară: având toate avanta­jele şi, practicând toate metodele dictatu­rii, fără a lua, până la capăt, înfăţişareadictatorului şi, în absenţa acesteia, neajun­gând să fie dictatorul complet, de tip cla­sic, sau pervers, într­un stil modern. Îngeneral, în existenţa actuală, a fi şi a nu fieste cea mai bună metodă de a fi – actualafiinţare, pentru a­şi oferi toate avantajele,trebuie să se situeze, continuu în frontieraultimă dintre fiinţă şi nefiinţă. De aici şilimbajul de tip orwellian, atât al dictatori­lor pe care i­am putea denumi totali, cât şial celor care nu se lasă prinşi asupra fap­tului incontestabil al dictatului. Ce altceva

52

Caius Traian Dragomir

reprezintă, într­o „democraţie–dictatură”personală, termeni precum „statul dedrept”, justiţia, legea, constituţia, decâtnişte false concepte elaborate spre a folosiîntr­un viitor 1984?

În linii generale, acestea sunt aspectelece se constituie în repere ale apariţiei con­ducătorului care îşi depăşeşte simpla con­diţie de conducător (acea a lui ducere estservire), în faţa celor pe care şi­i subordo­nează cu obstinaţie. Cum apar însă ceiobligaţi la încadrarea într­un grup uman,populaţional, eventual oamenii uneinaţiuni, sau poate doar o echipă redusănumeric reprezentând o structură a uneicompanii dirijată excesiv dur, voluntarist?Cred că aş putea afirma că ei se manifestă,exprima pe sine în trei, şi numai treimoduri, ori maniere.

Primul dintre respectivele moduri,probabil cel mai răspândit în foarte multesocietăţi sau grupuri umane, este cel alsimplei submisiuni, servile şi, astfel, josni­ce. Acesta poate aduce mari beneficii ime­diate practicantului, dar, nu rareori, elatrage chiar din partea beneficiarului, dic­tatorului sau cvasi­dictatorului, un oare­care, eventual chiar puternic, şi meritat,dispreţ; expresia comică ,,iubesc trădarea,dar urăsc pe trădători” are o serioasă, maiexact severă, acoperire. Caius Iulius Cezarînvinge pe Cnaeus Pompeius Magnus laFarsala, după care pleacă în Egipt, spre aşi­l asuma, pur şi simplu, în imperiu, darşi pentru a tăia astfel adversarului săuroman calea spre ultimul adăpost imediat,în care ar fi putut să îşi pregătească o oare­care formă de reacţie, fie aceasta practiclipsită de un minimum de şanse, dar cât­de­cât tulburătoare. Pompei ajunge înEgipt înaintea lui Cezar, dar este asasinatneîntârziat în Pelusa, încă din DeltaNilului, la ordinul lui Ptolemeu XIII. Ladebarcarea în Egipt, Cezar acordă condu­cerea celebrului şi venerabilului regatCleopatrei şi condamnă la moarte pe asa­sinul adversarului său Pompei, neuitândcalitatea acestuia de general roman, încu­nunat altminteri de mari victorii, sau ceade fost aliat şi socru al său; în conflicteledintre cei cu adevărat mari nu oricui îi

este permis să se amestece (a se vedeaStatele Unite şi Rusia, aceleaşi State Uniteşi Europa, dar nu mai puţin Europa, maiexact alianţa Germania­Franţa, în relaţiecu Federaţia Rusă). Slugarnicul mai are ase teme de ceva, extrem se simplu şi binecunoscut, dar adesea neglijat: stăpânul,conducătorul nu este, nici el, veşnic – sta­tul puternic, alianţa cea mai puternică nusunt nici acestea permanent cele maiputernice, sau nu au pentru multă vremenevoie de aceleaşi servilisme, ori se potnegocia variate schimbări de asociere,după modelul, eventual, poate excesiv, alschimburilor de prizonieri. Pe scurt, suntmulte situaţii în care submisiunea necon­diţionată este doar foarte limitat aducă­toare de avantaje, generând, în schimb,periclitări surpriză, nu rareori cu adevăratgrave. Ce au avut de plătit colaboraţio ­niştii în Franţa eliberată după debarcareaaliată din Normandia, ştie toată lumea;spaima multor comunişti la Revoluţia din1989, dar şi după aceasta, până azi, a fostîn sine o pedeapsă pentru unele dintrevinovăţiile sistemului atunci prăbuşit,chiar dacă urmările nu au fost atât desevere pe cât fie şi numai temerile celor încauză, le arătau ca îndreptăţite, cel puţinîn cazuri specifice.

Cel de­al doilea procedeu de situare înraport cu personalitatea dominatoare este,firesc, la antipodul primului, fiind, bineînţeles, revolta – aceasta mergând de lasimpla, dar deja foarte primejdioasa, con­testare formală, declarativă, a dreptuluiautorităţii de a se impune şi oprima, con­tinuând prin acte legale, oficializate, decontestare juridică a abuzului de putere şimergând până la revoluţie, insurecţie, ne ­supunere civică, incluzând, pe parcursulpână la acestea, demonstraţie publică,manifestaţiile de condamnare a unuiregim ori, în grupurile mici, demisiile,ruperea contactelor, buscularea şi cinemai ştie ce gest, în cele din urmă devenindacesta acuzabil sau condamnabil. ÎncăBaruch Spinoza, filozof de secol XVII,trăind însă în agitata pe atunci, Olanda,vorbea despre dreptul popoarelor la revo­luţie, în cazul în care le este încălcată,

53

În faţa dictatorului

suprimată, libertatea la care fiinţa umanăare un drept deplin. Cred că nimic, înexistenţa omenească, nu aduce un regretmai profund şi trist decât faptul de a nu fiştiut să te revolţi atunci când ai avut toatemotivele să o faci. A lăsa fără reacţie abu­zul şi păcatul împreună – sub raport creş­tin – a admite să crească mulţimea păcate­lor, precum şi numărul celor care se scu­fundă în eroare şi păcat. Riscurile perso­nale, pe orice nivel al revoltei, sunt mari;asumarea acestora poartă numele deeroism, atunci când este matur judecatănecesitatea revoltei, iar disponibilitateapentru eroism, şi deci risc, nu este nimicaltceva decât nobleţea.

Dacă servilismul nu schimbă nimic dinceea ce ar trebui schimbat în lume, iarrevolta, oricât de dreaptă poate eşua, iardacă nu este ratată uneori ia o cale fiederizorie, fie în dezacord cu scopul căreiaa fost dedicată; dacă servilismul este jos­nic în timp ce spiritul revoluţionar chiaratunci când antrenează erori tot va impul­siona mersul comunităţii umane, care vafi fiind aceasta, într­o direcţie mai demnă,mai există şi o a treia atitudine, faţă deautoritatea abuzivă, una dificilă precumtot ceea ce este făcut spre a deschide cumaxim de perspective pozitive şi demne,în condiţiile diminuării sensibile a ele­mentelor de risc; acesta constă în a mimasupunerea pentru a opera în avantajulpublic, eventual chiar prin acceptareaunor pierderi, uneori dureroase până la afi făcute sacrificii tragice pentru a se salvaun popor, o comunitate umană, spre a nuajunge la suferinţe încă mult mai mari şimai extinse în spaţiul existenţei omeneşti.Uneori, în cazurile mai puţin grave, suntfăcute compromisuri comportamentale,spre a fi salvate, abia ulterior, dreptatea şi,consecutiv, morala.

O mare personalitate a scrisului, dar,poate, mai ales, a civilizaţiei româneşti –mă refer la Geo Bogza – m­a onorat în ulti­mii zece ani din viaţa sa cu o aleasă prie­tenie. Bogza a avut un rol enorm în men­ţinerea intelectului românesc într­o starede o constantă demnitate în sensul în cares­a vorbit, cu deosebire în descrierea unui

tip de rezistenţă practicat în Germanianazistă, despre exilul interior. Geo Bogzaa făcut mai mult decât a consolida forţaacestui tip de exil – a cultivat şi a susţinutdezvoltarea şi afirmarea, publică a uneiserii de personalităţi culturale care au reu­şit apoi să contribuie, şi ele, la rândul lor,la afirmarea fie şi minoră pre­revoluţio­nar, însă relativ semnificativă ulterior, aunei vieţi spirituale libere. Geo a fost acu­zat post­revoluţionar, în presă de intenţieculturală – cât intenţia este intenţie şi câteste pretenţie, aceasta ţine de ceea ce sepresupune a fi cultura – de coluziune curegimul comunist. Nici una dintre persoa­nele publice create de Geo Bogza nu areacţionat, pe aceeaşi cale pe care se lan­sase atacul, la această nedreptate, jalnicăpentru cei care o comiseseră. Am scris unarticol lung asupra poziţiei lui Bogza înraportul cu regimurile pe care istoria ni le­a dat, lui şi, mai mult sau mai puţin,unora dintre noi să le parcurgă.

Reiau aici o singură afirmaţie pe caream făcut­o în replica mea: atunci când unregim totalitar intră în contact cu o perso­nalitate de înaltă valoare aparţinând civi­lizaţiei în care se manifestă puterea con­strângătoare, aceasta va fi obligată să sepună în serviciul personalităţii şi nu să ofacă pe aceasta să îl servească, dincolo decontururile demne ale profilului său.Neîndoielnic se produce o negociere din­colo de cuvintele şi de o comunicare des­chisă, dar în mare astfel stau lucrurile încondiţiile falsei submisiuni dedicată, aşacum spunea legea romană declaratăsupremă, salvării poporului.

Taleyrand – acest model al diplomaţieişi referenţial spre judecarea diplomaţieituturor timpurilor – acuzat, în ultimaparte a vieţii sale, după Restauraţie, înplină conlucrare politică, diplomatică şinobiliară cu Ludovic XVIII şi regimul său,că a servit patru regimuri, a răspuns ine­chivoc: nu am servit patru regimuri, ciFranţa sub patru regimuri. A reuşit sămenţină, la Congresul de la Viena, fron­tierele tradiţionale ale ţării sale, cu toatăînfrângerea lui Napoleon şi a Revoluţiei,iar apoi, ca ambasador la Londra al lui

54

Caius Traian Dragomir

55

În faţa dictatorului

Ludovic XVIII a negociat şi semnat un tra­tat al Franţei cu Anglia, Spania, şi stategermane, care au asigurat pacea Occiden ­tului european pentru o jumătate de secol.

Această excepţională funcţie a supuşi­lor falşi pe care i­aş numi, cu relativăseriozitate cooperanţi de utilitate istorică,iar în glumă ar merita să îi considerămrebeli acoperiţi, a fost bine ştiută şi deoamenii politici ai statului sovietic.Maxim Litvinov, care, în 1935, apropiaUniunea Sovietică de Statele Unite şi deFranţa, declara în congresul PartiduluiComunist Bolşevic al URSS: rolul diplo­maţiei sovietice este acela de a adormiburghezia internaţională spre a o zdrobiapoi cu pumnul nostru de oţel. Cei ador­miţi de Litvinov au avut momentul lor detrezire, care a fost marcat de numele unuiIoan–Paul II, Ronald Reagan şi, de ce nu,de partea celorlalţi, pilotaţi de principiullui Litvinov, a lui Boris Elţin.

Regret enorm faptul că în analizaromânească a guvernării, prezidenţiale, alui Traian Băsescu, nimeni nu se apleacăasupra deosebirii de încadrare a celor careau servit un regim, servindu­şi propriilelor interese materiale şi cei care, inserân­du­se în sistemul generat de un conducă­tor al cărui nivel şi stil nu avea nimic încomun cu valorile României, să ofereacum posibilitatea unei inversări favora­bile a evoluţiei istorice care a trecut printr­o perioadă de grav regres, unregres care fără să fi fost în ansamblu odictatură, dădea un caracter iremediabiloricărui dictat concret şi discreţionar alautorităţii, odată ce acesta era emis.Oricum, a vorbi fără a dispune de o expe­rienţă directă, în respectivele domenii,despre politică şi informaţii este un modgarantat de a strica tot ceea ce ar trebui săse formeze în mintea oamenilor unei ţări,referitor la acestea.

56

MMaarriiaannaa DDAANN

Ioan Flora – 10 ani de postumitate (I)Ioan Flora (1950­2005) este un poet complex, care nu a fost adecvat înţeles şi recepţionat înRomânia în timpul vieţii. Destinul său cultural, ca scriitor în limbă română, originar din BanatulSârbesc se cere explicat, atât într­un context transfrontalier, dar mai ales în termenii persistenţeimentalităţilor culturale, care mai judecă încă identitatea auctorială în termenii dicotomiei culturăsuperioară/cultură inferioară, cultură majoritară/cultură minoritară. Pentru I. Flora poezianu este atât un „document”, aşa cum susţine poetul, ci un document despre document, căci înintertextualitate se ascunde tot timpul o semnificaţie imediată, ori culturală „re­văzută” –revizuirea fiind deopotrivă o caracteristică a postmodernismului, dar mai ales a „clocotrismului”sârbesc (mişcare artistică bazată pe performance­uri şi diverse texte), în care autorul este unuldintre principalii promotori. Căci viziunea „documentară” oficială, ca şi istoria, nu fac decât săcamufleze adevărul, în timp ce poetul deconstruieşte iluziile comode despre viaţă din perspectivamemoriei, susţinute de cuvânt. Ca poet postmodern, I. Flora aduce o viziune nouă în literaturaromână, fondată nu numai pe prezenteism, ori posibilitatea comunicării şi revizuirii valorilor cul­turale produse în diversele perioade, ci şi prin perceperea „realităţii” puse între ghilimele, căciaceasta este de natură proteică, nu poate fi fixată definitiv nici în textul literar, dar nici în „textulvieţii”; în loc de „realitatea” care este vidă, fiind supusă legilor entropiei în timp, „poveştileadevărate”, spuse de oameni, ori de autorii care sunt şi ei în primul rând oameni, au rolul de asalva de horror vacui. I. Flora, ca poet­povestitor şi „constructor” în acelaşi timp, creează, prinsubstanţa inefabilă a cuvintelor, însăşi materia „concretă” a lumii înconjurătoare, îngrămădind­oîn poeme, după ce a extras­o din propria memorie, ori din lexicoanele vechi: între real, imaginar,ştiinţific şi mitic nu există nicio linie de demarcaţie. Construită din cuvinte, „realitatea” noastrăeste o convenţie, este o creaţie a textului despre ea. Textul auctorial este şi el o realitate, tot atâtde „reală”, ca şi celelalte. Abundenţa materiei invocate prin cuvinte, gustul pentru „povesteavorbei” care umplu timpul trăirii reale, „romanele şi utopiile” poetice ale autorului racordeazăpostmodernismul lui Flora la rădăcinile balcanice şi sud­est europene ale identităţii saleauctoriale, în care paradoxul şi parabola dau vieţii un sens. În poetica actuală, I. Flora a creat unstil nou, uşor de recunoscut, sub care se ascunde teama de vidul existenţial. Tonul binevoitor şicalculat al poemelor sale, sub care se ascunde un povestitor de mare respiraţie şi înţelepciune,recuperează astăzi o lume a noastră, în care ne­am simţit bine şi care ne­a ajutat să supravieţuim.Din punct de vedere poetic, I. Flora dovedeşte că natura poeziei este proteică şi că ea se poateadapta, ca şi viaţa, unor precepte noi, în care însă omul, ca autor sau nu, este dătătorul de măsurăa lucrurilor. Fie că este o „stare de fapt”, ori o povestire, poezia lui I. Flora aduce în scenă, ca nou­tate, dialogul poetului­povestitor cu cititorul. Este cu atât mai suspectă tăcerea criticii literareromâneşti, cu cât Ioan Flora a reuşit să fie înţeles ca poet în străinătate.Cuvinte­cheie: Ioan Flora, scriitor român, postmodernism, balcanism, klokotrism / clocotrism,

constructie şi deconstrucţie, stare de fapt, povestitor, realitate proteică, identitate.

Abstract

Mariana DAN, Universitatea din Belgrad (Serbia); e­mail: danmar206@gmail.com.

Mentalităţi şi receptarePoetul român, Ioan Flora (n. dec. 1950 –

m. febr. 2005), tradus în numeroase limbistrăine, prezent prin câteva volume de ver­suri şi în Statele Unite ale Americii, este încăinsuficient recepţionat de o însemnată partea criticii literare româneşti, care, în procesulrevizuirii literaturii române dintr­o perspec­tivă postrevoluţionară, parcă uită de exis­tenţa acestui poet, deşi, poemele sale conti­nuă să circule, chiar postum, în cadrul elite­lor artistice din mai multe ţări, mai ales în

România şi Serbia. Se pare că receptareapoemelor lui Ioan Flora, a avut o soartă maibună în Serbia decât în România, datoritătraducerii mai multor volume de versuri decătre poetul Adam Puslojić şi a unui amplutext monografic, apărut în urma acestor tra­duceri, semnat de criticul literar sârb SrbaIgnjatović.

În mod paradoxal, primul act dereceptare postumă a lui Ioan Flora a avutloc în Italia, printr­un ciudat concurs deîmprejurări. Anume, poetul, primind înultimul an al vieţii (2004) la Arpino, lângă

57

Ioan Flora – 10 ani de postumitate (I)

Ioan Flora’s many­sided poetry was not adequately understood and analyzed during his lifetime(1950­2005). His cultural destiny, as a Romanian language writer from the Serbian Banat is to beexplained not only against a cross­cultural background, but also in the light of durable cultural men­talities, according to which an author’s identity is still considered in terms of such dichotomies assuperior culture/inferior culture, majority culture/minority culture. For I. Flora poetry is notbasically a ‘document’, as he maintains, but it is a document about a document, as it usually coversan immediate or cultural meaning, which is ‘re­viewed’. With this poet, revision is a feature com­mon to both post­modernism and Serbian ‘Klokotrism’, an artistic movement based on street per­formance and various texts, one of whose founders was I. Flora himself. As history, the official ‘do ­cumentary’ view also conceals the truth, while the poet is engaged in the de­construction of the com­fortable illusions of life, from the perspective of memory, backed up by words. As a postmodern poet,I. Flora brings a new vision to the Romanian literature, founded not only on the perception of thingsfrom the point of view of the present, or on the reinterpretation of the cultural values produced indifferent periods of time, but also by the perception of a protean reality, which cannot be pinned downas such definitively. Unlike ‘reality’, which is void, as subject to change in time, ‘the true stories’(told by people, or by authors, who are in the first place just people as well) are stable and are meantto save us from horror vacui. As a poet and story­teller at the same time, Flora ‘builds up’ the con­crete matter of the surrounding world, piling it up in his poems through the substance of words, afterhaving extracted it from his memory, or from the lexicons: there is no line of separation between thereal, the imaginary, the scientific, and myth. Being built from words, our ‘reality’ is a convention, itis a creation of the text about it. The author’s text is also a reality, which is as ‘real’, as the others.The abundance of the matter summoned by words, the poet’s taste for telling a story that fills up thetime of our being in the world, his poetical ‘novels and utopias’ link Flora’s postmodernism to theBalkan and South­European roots of his identity as an author, a tradition in which paradox andparable give meaning to life. Ioan Flora has created a new, recognizable style, underlain by an anxiety of the existential void. The author’s benevolent and balanced tone reveal a story­teller of longbreath and great wisdom. He brings back to us a faded world of ours, in which we used to feel athome, and which helped us survive. I. Flora proves that the nature of poetry is protean, and that itcan adapt, much like life itself, to new rules and developments, in which man, whether an author ornot, remains the measure of all things. Flora resorts to the author’s dialogue with the reader in arather innovative way, both in his ‘state­of­fact’ poems and in his story­like poems. His poetry hasbeen highly appreciated abroad; the more so is the relative silence of Romanian literary critics on hiswriting hard to understand. Keywords: Ioan Flora, Romanian writer, postmodernism, Balkans, klokotrism / clocotrism, con­

struction and deconstruction, state of fact, story­teller, proteic reality, identity.

58

Mariana Dan

Roma, în locul natal al lui Cicero, importan­tul premiu Cartea de piatră, aflat pe atunci lacea de­a 25­a ediţie, el pregăteşte un poemmenit a fi înscris pe o lespede de piatră, înlimba română şi limba italiană, doar că,printr­o ironie a sorţii, înscrierea în lespedes­a produs în 2005, după moartea poetului...Poemul a fost citit public, cu ocazia decer­nării premiului familiei poetului, în italianăde Alessandro Quasimodo, fiul renumituluipoet italian, Salvatore Quasimodo, laureatal premiului Nobel, iar în limba română afost recitat de cunoscuta actriţă românăIoana Flora, însăşi fiica lui Ioan Flora.

Având în vedere faptul că adeseavalorile culturale ne parvin în sfera „oficia­lă” de interes cultural prin „ricoşeu”1, înurma recunoaşterii lor în alte culturi dinlume şi fără a le fi detectat în primul rândnoi înşine atunci când le aveam în faţa ochi­lor, „Rotonda 13” dedicată lui Ioan Flora,organizată de Muzeul Naţional al Lite ­raturii Române, în parteneriat cu Institutul

Cultural Român (6 februarie, 2015), la zeceani după moartea poetului, reprezintă unuldin actele culturale semnificative în vedereareceptării adecvate a acestui însemnat poetşi redefinirea spaţiului axiologic ce îi aparţi­ne în literatura română. Născut la Satu Nou,lângă oraşul Pančevo, în Banatul Sârbesc(Vojvodina) din fosta Iugoslavie (astăzi înSerbia), ca apartenent al minorităţii românedin această regiune, Ioan Flora face partedintr­un context care, din punct de vederesocio­politico­istoric, diferă de contextulcultural de care poetul ţinea prin limba şicultura maternă şi în care acesta s­a încadratîn mod voit. Nu numai că şi­a luat licenţa înlitere la Facultatea de Filologie din Bucu ­reşti, dar şi­a scris, încă din tinereţe, în modconstant opera poetică în limba română,spre deosebire de un Vasko (Vasile) Popa,de exemplu, un alt minoritar român dinSerbia, care s­a făcut cunoscut în lume capoet în limba sârbă. Nu ne vom opri aici laconjuncturile istorice şi politice din vremeacelor doi autori, pe care le­am cercetat maiamănunţit în altă parte2, însă nu trebuie tre­cut cu vederea faptul că Ioan Flora, ca poet,„se trage” şi din Vasko Popa, pe care, de alt­fel, l­a tradus integral din limba sârbă înromână...

„Destinul” cultural, oarecum complicat,al lui Ioan Flora, ca scriitor în limba română,originar din Banatul Sârbesc, se cere expli­cat, atât într­un context transfrontalier, darmai ales în termenii persistenţei, pe un planaproape global, a mentalităţilor culturale,care (în ciuda retoricii de azi legate de „şan­sele egale” din cadrul culturilor democrati­ce), mai judecă încă identitatea auctorială întermenii dicotomiei cultură superioară/cultu­ră inferioară, centru cultural/periferie culturală,cultură majoritară/cultură minoritară, faptcare iese cel mai bine la iveală când e vorbade receptarea (adică nereceptarea) unorînsemnaţi autori, care participă la proprianoastră cultură. După Maria Todorova,chiar noi, intelectualii, suntem înclinaţi săperpetuăm această stare a lucrurilor, deoa­

1 Ca dovadă şi acest text scris şi transmis din Belgrad.2 M. Dan (2010). Construcţia şi deconstrucţia canonului identitar. Bucureşti: Muzeul Literaturii Române.

59

Ioan Flora – 10 ani de postumitate (I)

rece, în termeni imagologici vorbind, pre­luăm din afară, părerea proastă despre noiînşine, priviţi în termeni de comunitate,nedesluşind aşadar identităţile auctorialeindividuale:

„Înşişi locuitorii din Balcani au despre sine oimagine negativă care vine, formulată ca atare,ca o părere proastă şi discreditantă, din exterior.Sunt absolut convinsă că utilizarea noţiunii de«popoare balcanice» şi analiza modului lor de agândi despre sine se apropie de noţiunea de«caracter naţional», care reprezintă o categoriecăreia mă împotrivesc cu convingere din motivemetodologice şi morale. De aceea, pentru a nucădea în aceeaşi iluzie a esenţialismului, cu carenu sunt de acord, doresc să precizez că expresia«cum gândesc balcanicii despre sine» trebuie săse înţeleagă în sensul «cum îşi definesc repre­zentanţii educaţi din elita popoarelor balcanice,în cadrul diversităţii etnice, naţionale, religioa­se, în cadrul deosebirilor locale, precum şi almultiplelor identităţi, sau măcar conştienţi deacestea, aşa–zisa identitate balcanică (fie că oneagă, o acceptă, au o atitudine echivocă sauindiferentă faţă de ea»”3 (Todorova 2006: 105­106).

Când este vorba de recunoaşterea identi­tăţii auctoriale a unui scriitor născut caminoritar, cum este cazul lui Ioan Flora,marginalizarea categoriei de minoritate seextinde adesea şi asupra noţiunii de autor,această atitudine venind în paralel din „cen­trele” culturale hegemonice din ambele ţări:ţara în care s­a născut se ocupă prevalent deautorii din limba respectivă, iar ţara în acărei limbă autorul scrie îl ocoleşte ca mino­ritar. Criticii literari se comportă adesea pre­cum vameşii de la frontieră, care, de exem­plu, la vremea respectivă, nu vedeau într­una din păsările lui Brâncuşi o operă deartă, ci un obiect dintr­un material preţios,pe care cel care trece graniţa trebuie să­ldeclare. Pentru a privi o carte valoroasă cape o simplă marfă, nici nu e nevoie de oexpertiză axiologică, ci doar de funcţionaricontabili... E interesant de remarcat că Al.Cistelecan, în Prefaţa sa la volumul lui I.

Flora Poeme, constata acum douăzeci de ani(în 1993): „Ioan Flora trebuie asumat depoezia noastră nu doar ca un element orga­nic, implicat adânc în mutaţiile de sensibili­tate şi concept, dar şi ca un factor catalitic.Justificabilă până acum, marginalizarea sape mai departe începe să semene a amnezieculturală” (Flora, 1993: VI).

Anul în care a scris Cistelecan aceste rân­duri era tocmai anul în care, din motive per­sonale şi de familie, Ioan Flora emigrează înRomânia, la Bucureşti. Era perioada în carevechea Iugoslavie federativă, fondată deTito pe ideea „frăţiei şi unităţii” (bratstvo ijedinstvo) naţionalităţilor conlocuitoare sedezmembra în statele constituente: IoanFlora şi­a republicat în România multe din­tre volumele de versuri (publicate iniţial laeditura minorităţii române din Serbia,„Libertatea”, din Panciova4), integrându­seastfel într­o identitate culturală românească„centrală”, astfel încât marginalizarea saprin „uitare” din partea istoricilor literarieste cu atât mai inexplicabilă şi nedreaptă.A continuat să scrie până pe 4 februarie2005, când a murit la Bucureşti, la vârsta de54 ani.

De la profan şi sacru, la balcanism, postmodernism

şi clocotrism Din punctul de vedere al poeticii lui I.

Flora, faptul că s­a mutat în România nu îl„descalifică” de la participarea la memoriaculturală a românilor din Voivodina, înaceeaşi măsură în care, axiologic vorbind, artrebui să participe şi la identitatea culturalăromânească în ansamblul său, căci, deşiidentitatea este un fenomen social, ea estedeterminată de cultură: timpul istoric modi­fică ideologiile şi interpretările date noţiuniide „realitate”, dar faptele culturale dăinuieşi tocmai ele sunt cele care modelează profi­lul identitar al unui popor. Poetica lui IoanFlora şi identitatea sa auctorială se află toc­mai la hotarul pe care se dă lupta dintre

3 Traducere din limba sârbă: M.D.4 În limba sârbă: Pančevo.

60

Mariana Dan

lumea istorică „reală”, cu metadiscursul săudespre „realitate” cu tot, pe de o parte, şiautenticitatea „flash”­urilor de percepţieindividuală a acestei „realităţi concrete”, pede alta. Pentru I. Flora, noţiunea se istorieeste legată de tot ceea ce i se întâmplă unuiindivid în viaţă, de timpul individual altrăirii într­un anumit context, oricât debanal, ori mai puţin banal, ar părea acesta.Istoria este memoria personală a trăirii, o„memorie asasină” (aşa cum se va numi şiunul din volumele sale de versuri), de carenu poţi scăpa, căci ea înregistrează de lasine situaţiile de viaţă, cu tot „inventarul”de obiecte circumstanţiale ale unei „stări defapt”. În aceste „flash­uri” impresioniste alepercepţiei realităţii, ce se cumulează neînce­tat, nu se mai poate schimba nimic, în modretroactiv, aşa cum nu se poate interveniîntr­un tablou, decât falsificându­l. Deaceea, artiştii sunt cei care, în atari situaţii,fixează realitatea care, altfel, s­ar „topi” îndiacronie. Tot ceea ce pare „verist” îninstantaneele poetice ale lui Ioan Flora este,de fapt o cugetare personală asupra „reali­tăţii” ca „instantaneu”, extrapolată înimagini, fondate pe procedee, cum ar fi: bio­grafismul, inserţia în cotidian, scriitura albă,denotaţia, polimorfismul limbajului, spiri­tul ludic, multiculturalitatea, pastişa etc.Aparentul „verism” poetic este, în esenţă,un fel de questă a poetului pentru a aflalimitele „realităţii”, a cărei existenţă poate fidovedită/înregistrată, doar prin aceea că evăzută. De aceea, istoria, ca o cumulare de„stări de fapt” există şi ea doar pentru căoamenii au trăit­o.

Problema libertăţii individului, raportatla cadrul istoric oficial (dar şi politico­social), alimentează multe dintre poemeleautorului. Moartea cu efect întârziat (din vol.Tălpile violete) este o capodoperă în acestsens. Micro­naraţiunea care dezvăluie, ca şiunele din poeziile din volumele anterioareTălpilor violete, un veritabil povestitor caredirijează glasul liric al poetului, esteconstruită din două segmente – ambelescoase în egală măsură în faţă. Primuldescrie întâmplarea cu o „ţărancă măruntăşi osoasă, transpirată,/ îmbrăcată­n ciupagşi fustă largă cu opreg” ce „târa după sine

un sac rotofei de grâu / şi chiar dacă­i tăiai omână, tot nu se rupea de el”, o ţărancăbatjocorită de „comisarii poporului” care„luptau pentru binele poporului,/ astfelîncât trebuia confiscat sacul, / cu femeie cutot”. În același plan, aflăm că autorităţile „ocălcau în picioare / căutând s­o convingă cuvorba. / Şi dacă văzură că nu şi nu, unul dinei apucă briceagul/ rânjind şi dădu gaurăsacului, grăunţele risipindu­se în jos pescări,/ prin pulberea de­o palmă.” În planulal doilea aflăm cum, peste o jumătate deviaţă de om de la întâmplare, ţăranca „zaceacum, iată, ca un straniu bulgăr de gheaţă/(cu ghete noi în picioare şi cârpă neagră pecap)/ în lada frigorifică,/ aşteptându­şi fiiide prin Suedia şi alte Americi,/ să­i presare,cu mâna lor dolofană şi poate tremurândă,/câteva grăunţe de grâu în păr, o pânză devid/ pe ochii­i oţeliţi şi doi bănuţi dearamă.” Moartea cu efect întârziat este unpoem despre „grâu” ca simbol (folosit lamodul ironic) al „pâinii cea de toate zilele”,iar întâmplarea devine o „categorie”, întimp ce ţăranca este un „arhetip”, în sensulrelevat de M. Eliade, atunci când vorbeştede trecerea evenimentelor şi a personajeloristorice în zăcământul memoriei colective alunei anumite comunităţi. (Eliade, 1999 : 46)Toate aceste procedee, ce ţin de mit, folclor,baladă (în esenţă de o memorie culturală şiidentitară) se găsesc din abundenţă în multedintre poemele lui Ioan Flora. Paradoxulacestui poet constă în faptul că discursulsău, în aparenţă „veridic” şi profan camu­flează o latură „sacră” (în sensul cuvântuluidefinit de M. Eliade), uneori abia percepti­bilă. De aceea, se poate spune că poetul con­struieşte un fel de „sacralitate balcanică”, încare gesturile umane sunt semnificativepentru că provin din timpuri imemoriale şise repetă la infinit (în ciuda trecerii timpuluiistoric), luând doar aparenţa diverselorsituaţii descrise şi stări de fapt. În acest sens,întâmplarea cu ţăranca se putea petreceoriunde în perimetrul balcanic şi oricând.

În poemele lui Ioan Flora, fie cu subiectrural, fie citadin, Dumnezeu ca atare nu sepomeneşte niciodată în mod direct, darlumea descrisă, în care au loc „stările defapt”, cu o acută aparenţă de veridicitate, în

61

Ioan Flora – 10 ani de postumitate (I)

care oamenii au o soartă, adeseori crudă,este o lume mântuită, în sensul în careEliade defineşte „creştinismul cosmic”. Esteo lume semialfabetă, pentru care sacrificiullui Isus nu a fost menit doar salvării omului,ci a întregii existenţe. Lumea balcanică, des­crisă în poemele lui I. Flora, ce­şi desfăşoarăviaţa în târguri, pieţe, sate, cârciumi esteplină de pitoresc şi culoare şi este descrisăuneori într­o manieră naturalistă. Şi totuşi,aceşti oameni, care duc o viaţă dură şi„păcătoasă”, parcă sunt dumnezeiţi. Lumeabalcanică este transparentă, pretutindeni sesimte o prezenţă nedefinită, ce încadreazăexistenţa individuală şi „stările de fapt”, caîntâmplări din viaţă, într­un cadru mai larg:„Şi atunci ningea, îl văzusem sau nu, fărăsă­l ating, pe El?/ Îl ascultasem, printre pică­

turi, grăind din stejari?” (Cocoşul de Neamţ,în vol. Dejun sub iarbă) Este semnificativ că I.Flora se distanţează şi aici de orice certitu­dine legată de dumnezeire prin semnele deîntrebare. Iar Dumnezeu, dacă există, elexistă ca şi timpul (sau poate chiar esteînsuşi timpul), devenind vizibil doar prinfrânturile epifanice ale „lumii fizice” descri­se5. Oricum, poetul se distanţează de oricealte speculaţii metafizice, iar spovedirea saare loc de Crăciun, în timpul unei vizite la omănăstire, „pe alee” (în paralel cu o vizită lao cârciumă, unde a mâncat, împreună cu unprieten, „un cocoş fript cu mămăliguţă şiglonţ” şi a recitat poezii): „Oricum, era înpragul Crăciunului şi, în zori, m­am spove­dit pe alee” (Cocoşul de Neamţ, în vol. Dejunsub iarbă). Cuvântul „oricum”, accentuează

5 „El” este scris în poem cu majusculă – un detaliu care pune pe gânduri. Stejarul este copacul sfânt dinmitologia slavă precreştină, la sârbi, dar şi la alte popoare. Ca simbol al dumnezeirii, sârbii şi azi aducîn casă de Crăciun o creangă de stejar şi nu bradul.

62

Mariana Dan

şi el viziunea balcanică, ce se poate parafra­za prin „aşa e rânduiala”.6 Umorul şi chiarumorul negru este o caracteristică a acestorspaţii pline de contraste, iar în cazul lui I.Flora el devine o marcă a stilului, s­ar puteaspune „balcanic”, fondat fiind pe percepe­rea paradoxalului. Astfel, în dimineaţa carea urmat mâncării cocoşului fript, localniciidin cârciumă, cu care poeţii s­au împrietenitîn urma „recitalurilor de poezie”, s­au oferitsă­i ducă pe „pelegrini” la mănăstire: „­ Lamănăstire vă ducem noi, cu tractorul! Spuseîntr­un târziu/ unul dintre ei, un vajnic băr­bat cu mustaţă de miel./ Am ieşit de la han,am urcat în remorcă/ (cocoşul cântase dejade trei ori)/ am coborât în pragul porţilor destejar, am intrat în curtea/ mănăstirii;/ stare­ţul se plimba, senin, prin preajma bisericii;/s­a bătut toaca, păream smeriţi, eram uşorica vântul;/ mi­am amintit scena cu cocoşulalb, din târgul zis şi Puia­Pietrei,/ înfipt/ cao lebădă neagră,/ timp de două săptămâniîntr­un par, în mijlocul potopului de ape;/m­am apropiat de părintele, i­am sărutatdreapta, i­am spus/ că­s negură de păcătos,că fiecare zi/ cu pâinea ei;/ aşa încât m­a slo­bozit să mă spovedesc din mers, pe alee.”(Cocoşul de Neamţ, în vol. Dejun sub iarbă).Această întâmplare poate fi considerată şiea drept o „categorie”, în timp ce aici însuşipoetul devine un „arhetip”, în sensul rele­vat mai sus (el are acum aceeaşi funcţie înpoem, ca şi ţăranca cu sacii de grâu).

Deşi discursul lui Ioan Flora pare linear,dând mai de grabă impresia unei voite „de­poetizări” şi reduceri a polisemantismuluidatorită frazelor clare şi naturale, el, de fapt,hrăneşte un polisemantism legat de viaţă,de o mentalitate specifică a oamenilor, de unfel arhaic de a fi în lume, aşa cum făcea şiSadoveanu. Însă, intercalarea amintirilor, asimbolicii cocoşului, a asociaţiei cu lebădaneagră, paradoxul şi umorul susţinute delogica internă a textului definesc un original

poet postmodernist. În italic sunt parafraza­te „discuţiile” de la cârciumă şi care se refe­ră la natura poeziei, autorul dezvăluind înacest loc o veritabilă ars poetica. Poezia estedefinită, cu umor postmodernist, ca un felde Struţocămilă „ce paşte amistuind diaman­te” şi e legată de astrologie şi vechile învăţă­turi, precum şi de „bărbatul răpus/ de trânti­tura muierii, despre lipsa nespuselor lumini şipriveala/ ochilor frumoşi, despre groaza cuvân­tului dat şi chezăşia pentru datorie,/ despremulţimea strâmbătăţilor şi neputinţa/ întocmiriifirii întru bine” etc. Toate pasajele, redate deautor în italic (din care aici am făcut o selec­ţie) reprezintă teme veşnic omeneşti, iarIoan Flora scoate în evidenţă acest lucru toc­mai prin folosirea unui vocabular vechi –aşa cum se şi cuvine, când e vorba de „arhe­tipuri”. Cu alte cuvinte, discuţiile purtate lacârciumă au fost cât se poate de serioase, iarcârciuma este în Balcani un alt loc de „uşu­rare a sufletului”, complementar cu mănăs­tirea. Căci adevărata spovedire se desfăşoarăla cârciumă, în timp ce la biserică spovedi­rea se confirmă doar, „din mers”.

Acest poem „autobiografic” pune în evi­denţă, prin faptul particular, o mentalitateromânească şi sud­est europeană, dar natu­ra discursului autorului nu este „exterioa­ră” şi doctrinară, ci exprimă plenitudineatrăirii într­un mod specific, o trăire aparent„vicioasă”, dar, în acelaşi timp frământatăde rostul omului pe lume. Din perspectivaacestei percepţii autentice, sacrul şi profanulconvieţuiesc în mod armonic şi esenţial.

Multe dintre poemele lui Ioan Flora, eta­lând într­o manieră ponderată, „obiectivă”un fel de „gâlceavă” a înţeleptului culumea, îşi cultivă rezonanţa lirică, în princi­pal printr­un procedeu postmodern: ironia,pe care, spre deosebire de confraţii săi con­temporani, poetul o foloseşte în sensul mailarg, de ironie a sorţii, împletind­o cu umo­rul, umorul negru, ba chiar şi cu grotesculnaturalist.

6 Lucian Vasilescu, în textul său Amintiri din paradis / La mănăstire. O noapte cu Ioan Flora, publicat în Ziarulfinanciar în 12 februarie 2009 mărturiseşte că el a fost însoţitorul poetului în timpul acestei vizite lamănăstire, dar şi la cârciumă, astfel că „starea de fapt” amintită în poem a fost reală. Acest fapt prezin­tă importanţă referitor la viziunea lui I. Flora, conform căreia eul biografic, cel care trăieşte în modautentic „stările de fapt”, şi cel liric se află în mod permanent într­o legătură indisolubilă.

63

Ioan Flora – 10 ani de postumitate (I)

Mulţi consideră că I. Flora este un poetpostmodern avant la lettre. GheorgheCrăciun7 însă arată:

„Nimic mai fals, câtă vreme voinţa de a faceo altfel de poezie are, în cazul lui, un caracterprogramatic şi ea se manifestă încă în contextulliterar al anilor ’70. Optzeciştii sunt, în fond,aceia care au avut ceva de învăţat de la IoanFlora şi nu invers, tot aşa cum ei au avut deînvăţat de la alţi «veterani», precum GheorgheIova şi Gheorghe Ene, naturi polivalente, a cărorpoezie a circulat, – e adevărat – mai puţin înepocă, şi atunci doar în forme orale, de cenaclu,sau prin intermediul manuscriselor şi ale cărorvolume au început să apară abia după 1990.”(Crăciun 2001: Observator cultural)

Devenind, în vremea studenţiei, unuldintre animatorii grupului Noii (alături deMircea Nedelciu, Gheorghe Ene, IoanLăcustă, Constantin Stan, Emil Paraschi ­voiu, Sorin Preda şi Gheorghe Crăciun), I.Flora s­a manifestat, după reîntoarcerea saîn Iugoslavia în 1974, ca unul dintre iniţia­torii Clocotrismului (Dan 2006: 23) ori KirusClocotricus (alături de Adam Puslojić şiAleksandar Sekulić). În acest sens, însuşiclocotrismul, deşi definit drept un neo­suprarealism (Deretić 1987: 332), ori ca omişcare de neoavangardă8 (Pavlović2002:107­120) (etichetat ca atare mai alesdatorită performance­urilor sale, un soi dehappening­uri complexe, numite „situacţii”,care coborau metafora în stradă), reprezin­tă, de fapt, una din expresiile postmodernis­mului, care se debarasează de orice identi­tate definibilă printr­un metadiscurs oricanon teoretic generalizant (clocotrismulchiar a susţinut că nu reprezintă nici un„curent”, ori „şcoală”, ori „mişcare”, ci este„duhovnost”, adică „spirit”/„spiritualitate”etc.). Este tocmai spiritul creativ, în esenţăbalcanic, adus la zi de generaţia de autoricăreia îi aparţine şi Ioan Flora.

În acest sens „clocotriştii”, ca şi IoanFlora, se simţeau contemporani cu toţi crea­

torii din toate timpurile, dar nu numai cu„creatorii de artă”, ci şi cu oamenii obişnuiţicare reuşeau să se sustragă, într­un modadesea paradoxal, „terorii istoriei”, aceleiWeltanschauung oficiale, printr­o „construc­ţie” individuală a identităţii, fondată pe opercepţie particulară a lumii, fie ea, în modaparent, şi una „prostească”, prin asumarearolului de clown, de „Nastratin Hogea” (însârbă: Nasradin Hodža. V. şi: Nassredin/Nasradin Hodža). În treacăt fie spus, cuvân­tul clocotrism este derivat dintr­un vers alpoetului sârb Aleksandar Sekulić: „klov­novi koji traju/ jer je beda večna” [clovniicare durează/ căci mizeria e veşnică”]. Cualte cuvinte, orice artist se opune „teroriiistoriei” sau „mizeriei veşnice” prin asuma­rea rolului de clovn, iar clovnii din toatetimpurile au existat şi funcţionat în aceeaşimanieră. (Dan 2006: 16­38) Sufixul „ism” nueste altceva decât o „construcţie” ironică ceimită „oficializarea” şi canonizarea actuluicreativ al „clovnilor”. Identitatea interioarăa artistului­„clovn” şi cea exterioară (caidentitate instituţionalizată şi normatizatăprin sufixul „ism”) îşi dau mâna la modulironic, fiind forţate să convieţuiască încadrul unui timp creativ individual, exis­tenţial.

Timpul „trăirii”, adică al trăirii biografi­ce a istoriei de către orice om, inclusiv deartist (fie el şi un timp „mistificator”, cum arspune M. Eliade) este atât la Ioan Flora, câtşi în clocotrism, dar şi în cadrul postmoder­nismului, singurul timp autentic şi, datorităacestui lucru, „timpul trăirii” este de fapttimpul „real” al istoriei. Cum nu există oidentitate autentică impusă din exterior,„transcendentală”, tot aşa nu există o isto­riografie „obiectivă”, ci doar diverse„poveşti adevărate” care se cer a fi reinter­pretate şi relevate din perspectiva trăiriiconcrete individuale. Şi tocmai de acest tipde trăire concretă este vorba în „stările defapt” pe care le înregistrează poemele lui I.Flora.

7 Scriitorul Gh. Crăciun a fost coleg de cameră cu I. Flora în anii studenţiei la Bucureşti.8 Milivoje Pavlović, în cartea sa, Avangarda, neoavangarda i signalizam [Avangarda, neoavangarda şi signa­

lismul], situează clocotrismul alături de signalism, neînţelegând caracterul postmodern al clocotrismului.

64

Mariana Dan

„Re­vederea” din perspectivaprezentului ca ars poetica

şi viziunea organicistă ca sensSupratema operei lui Ioan Flora este tim­

pul. Fie că este vorba de trecut, fie de pre­zent, viziunea, „re­vederea”9, reinterpreta­rea lumii reprezintă un act existenţial per­petuu al cărui centru este prezentul fiinţării,al clipei în care „suntem”. Expresii ca „fie­care zi cu pâinea ei” (care se repetă obsesivin poemele lui Ioan Flora) ori „vântulbătrân/ bătând în ţărm ca o mare/ moartă”(Vânt bătrân în vol. Dejun sub iarbă), deşidoar punctează descrierile „situaţionale”din poemele autorului, sunt reprezentativepentru definirea identităţii eului, ca relaţie a

subiectului cu timpul percepţiei în care sepetrece o „stare de fapt” (v. şi vol. de versuricu acelaşi titlu) unică, irepetabilă (investităadesea cu valenţe universale, chiar dacăacestea sunt „camuflete” în text). Deşi maimulte texte critice au constatat trăsătura„veristă” a poemelor lui I. Flora, acest verisme doar aparent, deoarece aici nu mai existădistanţa dintre subiect şi obiect. Altfel spus,„obiectul” nici nu poate exista dacă nu eperceput de subiect, aşa cum poemul nu exis­tă în afara existenţei biografice şi autentice aautorului. Clipa trăirii este centrul de referinţăatât în ceea ce priveşte actul percepţiei, cât şi alcreaţiei. Astfel se poate explica şi motivulpentru care, atunci când Ioan Flora a scris„poeme colective” împreună cu Nichita

9 În clocotrism, formula de salut în momentul întâlnirii nu era „bună ziua”, ci „la revedere”. Se poatededuce că „re­vederea” lumii din perspectiva de „acum”, din unghiul clipei irepetabile a trăirii, presu­punea „deconstrucţia” oricăror modele apriorice trăirii şi percepţiei concrete, precum şi revizuirea aces­tora.

Stănescu şi Adam Puslojić, în septembrie1982, aceste poeme au fost datate ca „azi”.Ciclul de poeme scrise de Nichita Stănescu,Ioan Flora şi Adam Puslojić împreună a fostpublicat în Manuscriptum10, intitulat fiind:Adam, Ioan, Nichita şi fraţii lor – Colectivizareapoeziei, dedicat lui Iosif şi fraţii lui, acestepoeme pe care le ştim demult. Faptul că poe­mele sunt cunoscute „demult” precum şipermanenţa momentului (a clipei) sugeratăde cuvântul azi deplasează discursul poeticşi actul creativ ca atare într­o zonă arhetipa­lă, deloc neglijabilă în cazul lui Ioan Flora,domeniu care nu a fost încă suficient cerce­tat de critica literară. Este un domeniuextrem de fertil în cultura românească, unfel de „brand” al memoriei culturale specifi­ce, marcând o identitate aparte prin conti­nuitatea de viziune, prin posibila filiaţie:Eminescu – Brâncuşi – Blaga – M. Eliade(dar şi E. Cioran – C. Noica, M. Vulcănescu)– N. Stănescu – Ioan Flora (dar şi SlavcoAlmăjan, un alt mare poet minoritar romândin Banatul Sârbesc, ce se situează întregeneraţia lui V. Popa şi a lui I. Flora). La toţiaceştia, impulsul descifrării, al descopeririide semne şi semnificaţii este ontologic,esenţial, iar „singurul sens al existenţei estede a­i găsi un sens”. (Marino 1980: 47)Această predilecţie cultural­identitară, ceţine de memoria colectivă, aşa cum esteaceasta percepută în planul individual, afost, poate, cel mai bine definită într­una dinmaximele lui Constantin Brâncuşi: „Nu m­ai căuta dacă nu m­ai fi găsit deja, demult…”. În acest sens, „re­vederea” clocotristă alui Ioan Flora nu reprezintă atât un actneoavangardist11, cât o atitudine ce ţine de„avangarda permanentă” şi care în postmo­dernism va dobândi un statut aproape„canonic”, de metadiscurs. Dar în cloco­trism, ca şi în postmodernismul românesc,aşa cum este el reprezentat în opera lui IoanFlora, corelaţia dintre azi şi demult se desfă­şoară pe un fundal al identităţii cu memoriaculturală specifică, o corespondenţă subte­rană dintre clipa trăirii imediate şi mit, pe o

lege a firii, pe o viziune, în esenţă, organi­cistă. Fiindu­ne prea „aproape”, adesea nudetectăm viziunea organicistă, care iradiazăca semnificant în opera multor dintre crea­torii români; ori tocmai ea este iţeala pe cares­a ţesut la noi, în mod specific, ambiguita­tea dintre aparenţa şi esenţa existenţialului(a fiirii), dintre semn şi semnificant. Nu esteun fapt întâmplător că, în literatura mairecentă, Nichita Stănescu concepea şi el olume organică, ca şi marii lui predecesoridin literatura română – fapt care nu este dela sine înţeles şi nici o caracteristică specificăpoeziei moderne ori postmoderne din lume.

Filiaţia viziunii de care vorbeam, careeste începută în literatura cultă româneascăde M. Eminescu, şi care este evidentă şi laalţi poeţi, chiar şi cei minoritari români, deexemplu la Slavco Almăjan (v. poemulAdaptare la nemurire pentru ars poetica a aces­tui autor), se poate detecta şi la Ioan Flora,într­un registru poetic însă aparte, aflat înparanteză, camuflat în evenimentele coti­diene, profane:

Dureri intercostale de mai multe zile încoace, gustul arămiu

al apei de la cişmea, scrisorile lui Goethecătre Eckermann, citite în amurg, marca

finală a Campionatului Mondial de Baschet,gogoşarii, castraveţii, pepenii minusculi,

pentru murături,o zi liniştită de toamnă, aş putea spune.În rafturile bibliotecii, replica Idolului din

Vârşeţ, monografiaMuzeului de Istorie din oraşul natal,

briceagul elveţian,fotografia mamei pe un scaun cu spetează,

pe terasă(acum, în clipa în care transcriu pe curat

aceste rânduri,Aş fi vrut să pot vorbi despre căţeaua sură,mâncând zăpadă, nu jăratic, alăptându­şi

puii în pragul bisericiidin Ipoteşti, de care aproape m­am

împiedicat ieri dimineaţă).

65

Ioan Flora – 10 ani de postumitate (I)

10 Manuscriptum, nr. 1­4/2005, Bucureşti, pp. 144­156.11 C. Ungureanu: Noile avangarde: de la Nichita Stănescu şi Adam Puslojić la Ioan Flora.

66

Mariana Dan

Fotografia mamei, răspunsurile luiGoethe către Eckermann,

citite în amurg.(Zi liniştită de toamnă,

în vol. Dejun sub iarbă, p. 41)

„Faptele cotidiene” reprezintă la acestpoet un fel de inventar al evenimentelor,impresiilor, obiectelor semnificative la unmoment dat, în care se petrece actul epifa­nic, abia conturat (pus în paranteză chiar –v. mai sus) de a se simţi aproape deEminescu prin mizeria vieţii, prin căţeauaflămândă cu pui, un fel de arhetip şi ea (caşi ţăranca din poemul Moartea cu efect întâr­ziat) ce se repetă în timp, obiectivându­se în„stări de fapt” diferite, în acest caz asociatcu fotografia mamei, cu cărţile recent par­curse, cu campionatul de baschet, cu figuri­na „identitară” din propriile locuri natale.Toate acestea împreună descriu identitateaunui moment al trăirii. Dacă la SlavcoAlmăjan lumea este o bibliotecă, la I. Flora,lumea este un soi de „inventar” ce trebuie„re­văzut”, reevaluat, prin semnificaţiadetaliilor. Sub aparenţa descrierii „faptelor”cotidiene, sub masca unui cronicar, IoanFlora, prin scriitura sa, parcă joacă rolul per­sonajelor lui M. Eliade din nuvelele fantasti­

ce, descoperind sacrul (în accepţiunea elia­descă a termenului) drept camuflat în pro­fan, ori, altfel spus, descoperind semnifican­tul în semnificat. În mod inevitabil, semnifi­catul este, la Ioan Flora, „starea de fapt”descrisă. Acest sens este legat de viziunea cătot ceea ce ni se întâmplă în viaţă este sem­nificativ şi irepetabil, că nu există fapte deviaţă mai importante şi fapte de viaţă maipuţin importante, deoarece totul se desfă­şoară în timpul în care existăm şi care seconsumă cu orice clipă12.

Este timpul fiirii în care adevărul despreviaţă se poate afla doar trăind („şi chi­nuind”, cum ar spune Eminescu).Constatând încă din tinereţe că nu e „nici ofrază adevărată” (O carte de etică, în vol. Fişepoetice), opusul poetic al lui I. Flora repre­zintă o questă în căutarea adevărului, nu por­nind de la fraze şi concepte, ci prin organi­zarea discursului poetic, prin intermediulscriiturii13. Grete Tartler are dreptate: „... Ocăutare neîntreruptă a Adevărului, subnenumăratele sale feţe: flux atingând cândobrazul concret al realităţii, când umbra sa;balans între fapt întâmplat şi parabolă, întreseriile de evenimente distanţate în timp şi‚curgerea’ obişnuită a vremii, între ritmulzilei şi ritmul interior – acea durată psiholo­

12 În acelaşi sens şi pentru o mai bună înţelegere a viziunii respective, se poate face o apropiere, care nuţine de filiaţia imediată, ci de afinitate. Într­unul din jurnalele lui M. Eliade dăm de cunoscutul înţeleptyoghin Shivananda, pe care scriitorul l­a cunoscut la Rishikesh, în India şi cu care a petrecut mai multeluni în ashram. Shivananda considera de asemenea că toate clipele vieţii sunt semnificative în egalămăsură; doar astfel se poate înţelege de ce, când a dat un interviu pentru radio, a condiţionat difuzareaacestuia împreună cu probele de microfon cu tot. Conceptele şi ideile, oricât de elevate ar fi, nu sunt, înplanul ontologic mai semnificative decât însăşi existenta, decât faptul de a fi.

13 Mergeau impasibili pe stradă, unul pe partea însorită,/ celălalt pe partea umbrită, adevărul şi minciu­na./ Amândoi erau îmbrăcaţi la fel: pantaloni gri şi largi,/ cu manşetă, cămaşă albă, dantelată, şi joben./Adevărul purta deschisă (indiferent de vreme, indiferent/ de anotimp) o umbrelă albă, minciuna – oumbrelă roşie./ Adevărul avea un ochi albastru şi altul negru, minciuna/ un ochi negru şi altul albas­tru.// Mergeau aşa pe stradă, trecând unul pe lângă celălalt,/ fără să clipească, fără bună ziua./ Şi totuşi,de fiecare dată când se aflau unul în dreptul/ celuilalt, din ochiul albastru al adevărului, dar şi dinochiul/ cel negru al minciunii picurau câte trei lacrimi/ ca nişte şuviţe apoase de foc; picurau câte treiperechi de lacrimi/ şi pe partea însorită a adevărului începea să plouă,/ iar pe partea minciunii începeasă ningă.// Uneori treceau unul pe lângă celălalt fără să­şi dea seama/ şi atunci, în loc de trei, picuraudin ochii lor şase perechi/ de lacrimi şi unde cădeau, acolo făceau gaură­n asfalt./ O singură dată, pepartea adevărului/ ai putut zări o umbrelă roşie, iar pe partea minciunii,/ o umbrelă albă, din ochiuladevărului picurând,/ în loc de lacrimi, stropi de întuneric,/ iar din ochiul minciunii – pietre topite, ros­togolindu­se/ până spre seară la deal.// A doua zi însă, totul reveni la normal: umbrelele, două,/ circu­lau în sensul stabilit, lacrimile picurau la momentul oportun,/ peste umbrela albă ploua de zor,/ pesteumbrela roşie ningea de zor,/ stăruia şi pe mai departe un anotimp nedefinit şi suspect,/ iar lacrimile,/unde cădeau, acolo făceau gaură­n pământ, marcând fiecare/ câte­un popas în deşert. (Elogiul toleranţei,în Discurs asupra Struţocămilei).

67

Ioan Flora – 10 ani de postumitate (I)

gică distinsă de Bergson ca reprezentândmodelul ideii de timp”14.

Filiaţia viziunii organiciste de care vor­beam încheie chiar ultimul volum antum allui I. Flora:

Acolo, printre tufe, în poarta lăcaşului dinlemn de gorun, acolo

adăstă, cernit, cortegiul, urmat la răstim­puri de cruci

de bănuţi aruncaţi înspre vămi, în văzdu­huri.

Acolo­şi începu, vălurită, spusa părinteleDemetrian (soarele dogorea

ca în miez de noapte, vara),acolo îşi rostea tipicul cântăreţul, ţinându­i,

supus, isonul;totul părea că este, totulpărea că nu mai poate fi.......................................................................Dumnezeu rândui ploaie, după care soare, şi

frunză roşie de iederăşi mort viu neîngropat în ţărână.şi cruci de bănuţi aruncaţi la răscruci între

vămi, în văzduhuri.

Dumnezeu rândui căldări de lumină înoase;

munţii nu mai aveau poteci. (Despre zidire, în Dejun sub iarbă)

Ireversibilitatea vieţii pusă în contrast cuviaţa veşnică este o coincidentia oppositorumprezentă atât în scriitura, adesea oximoroni­că, a lui I. Flora, ce etalează uneori afirmaţiiaparent contrastante şi paradoxale, cât şi întematica sa. Poemul Dejun sub iarbă dinvolumul cu acelaşi nume relevă cel mai binecoexistenţa între, pe de o parte, dimensiu­nea materială şi profană a existenţei, şi care,în timp se transformă în fărâme entropice(devenind parcă simplu obiect de studiupentru arheologi şi „clasificatori”) şi, pe dealtă parte, adevărata viaţă veşnică, prezen­tată aici prin coerenţa memoriei colective,această coerenţă conferindu­i baladei popu­lare intercalate în text statutul de „povesteadevărată” – singura marcă a unei identi­tăţi, ca marcă a vieţii. A trăi înseamnă a trăiîn poveste, căci doar ea face legătura întretrecut­prezent­viitor. Povestea este însăşiidentitatea: cea lumească şi cea auctorială.

14 Grete Tartler, în: „Viaţa românească”, n LXXIX, nr. 4, aprilie 1984, p. 93­94, apud Ignjatović, Srba (1991).Cronicar, insurgent, alchimist. Panciova: Libertatea. Colecţia revistei „Lumina”.

68

Mariana Dan

Bibliografie

.­ Armaşu, Liliana (2010). Ioan Flora. Discursasupra eternităţii, în: Clipa nr. 2, 2010.

­ Cioran, Emil (1991). Antropologia filozofică.Craiova: Pentagon­Dionysos.

­ Cistelecan, Al (1993). Prefaţă, în: Flora,Ioan (1993). Poeme. Bucureşti: EdituraFundaţiei Culturale Române.

­ Crăciun, Gheorghe (2001). Poezie la scara30+1, în: Observator Cultural nr. 67, iunie,2001. (www.observatorcultural.ro)

­ Dan, Mariana (2006). Clocotrismul şi„mina de aur” sârbo­română, în Caiete cri­tice, 8­9 (226­227).

­ Deretić, Jovan (1987). Kratka istorija srpskeknjiževnosti. Beograd: BIGZ.

­ Eliade, Mircea (1999). Mitul eterneireîntoarceri, Bucureşti: Universenciclopedic.

­ Flora, Ioan (1977): Fişe poetice. Panciova:Libertatea.

­ Flora, Ioan (1977): Lumea fizică. Panciova:Libertatea.

­ Flora, Ioan (1979): Galaktički, în: Književnareč nr. 127/25 iul. 1979.

­ Flora, Joan (1981). Govnar i zao, în: „Delo”,nr 10, Octombrie/1981, Belgrad, p. 14­15.

­ Flora, Ioan (1981): Terapia muncii. Panciova:Libertatea.

­ Flora, Ioan (1984): Starea de fapt. Panciova:Libertatea.

­ Flora, Ioan (1988): O bufniţă tânără pe patulmorţii. Novi Sad: Libertatea.

­ Flora, Ioan (1989): Memoria asasină. NoviSad: Libertatea.

­ Flora, Ioan (1990): Tălpile violete. Novi Sad:Libertatea.

­ Flora, Ioan (1995): Discurs asupraStruţocămilei. Bucureşti: CarteaRomânească.

­ Flora, Ioan (1996): Cincizeci de romane şi alteutopii. Bucureşti: Editura Eminescu.

­ Flora, Ioan (1999). Antologia poeziei sârbe(sec. XIII ­ sec. XX). Bucureşti: CarteaRomânească.

­ Flora, Ioan (1999). Medeea şi maşinile ei derăzboi. Panciova: Libertatea.

­ Flora, Ioan (1999): Medeea şi maşinile ei derăzboi. Panciova: Libertatea.

­ Flora, Ioan (2004). Dejun sub iarbă. Piteşti:Paralela 45.

­ Flora, Ioan (2006). Intrarea în casă. Poemebănăţene. Timişoara: Editura Brumar (anto­logie publicată de Şerban Foarţă).

­ Ignjatovič, Srba (1991). Cronicar insurgentalchimist. Lumea faptelor, a exoticului şi a ezo­tericului în poezia lui Ioan Flora. Panciova:Colecţia revistei Lumina. (În româneşte deLucian Alexiu).

­ M. Dan (2010). Construcţia şi deconstrucţiacanonului identitar. Bucureşti : MuzeulLiteraturii Române.

­ Marino, Adrian (1980): Hermeneutica luiMircea Eliade, Cluj­Napoca: Editura Dacia.

­ Pavlović, Milivoje (2002). Avangarda, neoa­vangarda i signalizam. Beograd: Prosveta.

­ Puslojić, A., Flora, I., Stănescu, N (2005).Adam, Ioan, Nichita şi fraţii lor –Colectivizarea poeziei, în: Manuscriptum nr.1­4/2005, Bucureşti, pp. 144­156.

­ Rastegorac, Ivan (1981). Formarea steagu­lui clocotrist, în: Delo, nr. 10, octom­brie/1981, Belgrad.

­ Stănescu, Nichita (1982). Kad bi se naoru­žali mrtvi (interviu cu Nichita Stănescu).Zum Reporter, Belgrad, nov. 1982.

­ Tartler, Grete (1984), în: „Viaţa româneas­că”, LXXIX, nr. 4, aprilie 1984, pp. 93­94,apud Ignjatović, Srba (1991). Cronicar, insur­gent, alchimist. Panciova: Libertatea.Colecţia revistei „Lumina”.

­ Todorova, Maria (2006). Imaginarni Balkan.Beograd: Biblioteka XX veka. (trad. dinengl. în română cu titlul: Balcanii şi balca­nismul)

­ Ungureanu, Cornel (1989). Noile avangar­de: de la Nichita Stănescu şi Adam Puslojićla Ioan Flora, în: Imediata noastră apropiere.Timişoara: Editura Facla.

­ Ungureanu, Cornel (2005). Geografia litera­turii române, azi. Vol. IV – Banatul. Piteşti:Paralela 45

69

Vârsta nu l­ar fi recomandat pe N.Steinhardt printre cei mai corosivi criticiai „tinerei generaţii”. Și totuşi, deşi maijune decât Eliade, Eugen Ionescu, Noicasau Cioran, el publică sub pseudonimulclasicizant Antisthius sclipitorul volum Îngenul... tinerilor, în care parodiază manie­rismele congenerilor în acelaşi an, 1934,

când apar Oceanografie, Nu, Mathesis saubucuriile simple şi Pe culmile disperării.Textele din volum sunt continuate printr­oserie de articole în Revista burgheză, la felde spumoase1. În prefaţă, „tinerii” suntpersiflaţi pentru aplombul cu care încalcăregulile scrise şi nescrise ale gramaticii şistilisticii, în numele nonconformismelor

ŞŞtteeffaann FFIIRRIICCĂĂTânărul Steinhardt

și „tânăra generaţie”. Obsesia identităţii*

Deși unul dintre criticii necruţători ai intelectualilor din „tânăra generaţie”, ca romancier, N.Steinhardt le împrumută nu numai strategiile narative, dar și temele centrale. Acest articolanalizează câteva texte ficţionale, nonficţionale sau autoficţionale scrise de autor în anii ’30, foca ­lizându­se asupra romanului postum „Călătoria unui fiu risipitor”. Imaginarul obsesional alidentităţii, individuale sau etnice (evreiești), va fi discutat din două perspective, literară și politică,prin rapelul la articolele sale de opinie publicate în gazetele vremii. Portretul autorului la tinereţese va închega ca o figură oximoronică, oscilând între conservatorismul politic și avangardismulestetic.Cuvinte­cheie: identitate, roman urban, geografie literară, monolog interior, conservatorism.

Though a relentless critic of the cultural discourses of the “young generation”, as a novelist, theyoung N. Steinhardt borrows their narrative poetics as well as their themes. This article looks intosome of the fictional, non­fictional, or auto­fictional texts that he wrote in the 1930’s, with a close­up on his posthumous novel “The Journey of a Prodigal Son”. The haunting imaginary of identity,either individual or ethnic (Jewish), will be analyzed in connection with the author’s literary viewsand political outlooks. An oxymoronic figure, torn between his commitment for the political status­quo and his penchant for the aesthetic modernism, will come out.Keywords: identity, urban novel, literary geography, interior monologue, conservatism.

Abstract

Ştefan FIRICĂ, Universitatea din Bucureşti, e­mail: stefanfirica@yahoo.com.* Această lucrare a fost realizată în cadrul proiectului „Cultura română şi modele culturale europene:

cercetare, sincronizare, durabilitate”, cofinanţat de Uniunea Europeană şi Guvernul României dinFondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007­2013, contractul de finanţare nr. POSDRU/159/1.5/S/136077.

1 N. Steinhardt (Antisthius), Opere 3. În genul... tinerilor, Ediţie îngrijită, note, studiu introductiv, referinţecritice şi indici de George Ardeleanu, Repere biobibliografice de Virgil Bulat, Mănăstirea Rohia,Polirom, Iaşi, 2008, pp. 49, 283­307.

70

Ştefan Firică

de tot felul, în vreme ce autorul se insta­lează, confortabil, pe poziţii clasicizantepost­maioresciene (prefaţa intitulându­se,de altfel, Beţia de cuvinte 1934). Dar nunumai atât: nota distinctivă a volumului –şi a întregii opere steinhardtiene interbeli­ce, jurnalistice, eseistice sau literare – estealiajul, unic în felul lui, dintre o moderaţieretro şi o exuberanţă iconoclastă dinaceeaşi familie cu verva unora dintre ceiîncondeiaţi. Ceea ce la tinereţe repudiazăviguros, vârstnicul înţelepţit va recunoaş­te cu largheţe, şi anume legătura lui ombi­licală cu tendinţele moderniste şi avangar­diste care îi mobilizaseră atâta energiepolemică: „Am fost în tinereţile mele unadversar al suprarealismului şi în generalal modernismului. Iată însă că acum mădescopăr, uimit, foarte legat de idolii pecare i­am ars cândva”2. O auto­reevaluarea parodiilor apărute în 1934 preia limbajulludic­insurgent de la Eugen Ionescu saude la Geo Bogza, despre care scrisese,între timp, şi un studiu plin de empatiecritică: „A fost din partea mea şi un act derevoltă, sau mai bine zis de neconformismtineresc, un act de contestare, dacă nuobraznic în orice caz ludic, pentru ca sărevenim la cuvântul de la care am pornitşi care şi în cazul meu îşi vădeşte polise­mia.”3 Se poate specula de aici că autorulîşi înţelege conservatorismul ca pe o aba­tere de la nonconformismul devenit„normă” generaţională, aşadar ca pe unfel de nonconformism de gradul doi.

În schimb, s­a remarcat că uniculroman scris de Steinhardt în anii ’30,Călătoria unui fiu risipitor (din păcatepublicat abia postum, în 1995 şi apoi în2013) e îndatorat poeticii romanului de„tânără generaţie”. Trecerea de la modelulbalzacian obiectiv la cel proustian subiec­tiv (în cele două versiuni, succesive, aletextului, care au putut fi reconstituite pedactilograma găsită la Rohia), intricarea,în ţesătura poveştii, a unor motive auto­

biografice, ficţionalizarea unor persoanereale, metaromanul, monologul interior,fluxul conştiinţei – toate acestea fac partedin arsenalul de procedee pe care le­aufolosit, la rândul lor, Anton Holban,Mircea Eliade, Mihail Sebastian, C.Fântâneru sau Octav Șuluţiu.

Surprins în mijlocul unei crize adoles­centine, protagonistul E. M. Blumbergfuge de acasă, revoltat împotriva tatălui,care pare să fi intrat în anumiteîncurcături financiare. Și totuşi, scăpat desub tutela părintească, tânărul steinhar­dtian nu e nici rebelul care să ia viaţa înpiept, de dragul aventurii şi al riscului, caFelix Krull, nici liceanul care să fugă pestegraniţă cu un scriitor necunoscut, de dra­gul experienţei intelectuale, ca Bernarddin Falsificatorii de bani. Blumnberg îşi sta­bileşte cartierul general întâi la un coleg,apoi la altul, de unde iniţiază lungi plim­

2 N. Steinhardt, Opere 15, Primejdia mărturisirii. Convorbirile de la Rohia, Ediţie îngrijită, note, prefaţă, refe­rinţe critice şi indici de Ioan Pintea, Repere biobibliografice de Virgil Bulat, Mănăstirea Rohia, Polirom,Iaşi, 2009, p. 71.

3 Idem, p. 64.

71

Tânărul Steinhardt şi „tânăra generaţie”. Obsesia identităţii

bări pe străzile bucureştene, în zilele căl­duroase ale unei toamne neobişnuit deblânde. Confesiunea sa îi urmăreşte tra­seele zigzagate, în paralel cu filmul inte­rior care i se desfăşoară în minte, în acelaşitimp. În mod firesc, folosind probabil căinconştient o reţetă adesea fructificată înliteratura modernă de până atunci, deJoyce, Woolf, Aragon sau Breton,Steinhardt amestecă discursul geografic cucel psihologic, face roman urban şi romande analiză cu o mână sigură şi uşoară. Înplus, aluzia biblică transparentă din titlune încredinţează că avem de a face cu ocălătorie iniţiatică, de căutare a sinelui, fieşi în versiunea laicizată a anilor ’30.

Cercuri sociale şi identităţi

Experienţa oraşului înteţeşte activita­tea fantasmatică a eroului, care ajunge săse imagineze în situaţii existenţiale diver­se, ba chiar contradictorii. Pe de o parte, întimp ce plănuieşte o incursiune în perife­riile muncitoreşti (incursiune pe care nu ova mai întreprinde, din comoditate),Blumberg îşi închipuie că ar duce viaţaunui comunist sărac, pripăşit într­un hotelde mâna a doua, adâncit în proiectele salesubversive.

Pe de alta, se vede în chip de plutocrat,înconjurat de accesoriile care îi confirmă,ostentativ, statutul (automobil, vilă, hainescumpe ş. cl.). Concluzia oscilaţiilor saleautoironice între mai multe scenarii con­trafactuale, derulate în ritmul promena­delor prin Bucureşti, este cât se poate deserioasă. Protagonistul pretinde că sesimte mereu altul când se întâlneşteîntâmplător cu diverse cunoştinţe, deexemplu, în timpul unei plimbări de peCalea Moşilor pe bulevard, schimbând defiecare dată subiectele de conversaţie şimăştile sociale. Această versatilitate a per­sonalităţii se traduce în volatilitatea senti­mentului identităţii:

„Dar nu numai că apar diferit. Ajung săîmi par astfel chiar mie diferit, confuz. Numai ştiu exact cum sunt în realitate, senti­ment neprecis şi enerva[n]t.”4

În fine, Steinhardt ajunge la figura cen­trală a acestui roman al flanării. Din încâl­ceala traseelor bătute cu pasul sau străbă­tute cu tramvaiul prin capitală se degajea­ză desenul abstractizat al unor parabolecare taie diferite cercuri şi nu se intersec­tează, unele cu altele, decât uneori. Seînţelege că traiectoriile parabolice suntdestinele noastre, iar cercurile reprezintămediile sociale pe care le traversăm, de­alungul unui oraş ca şi de­a lungul uneivieţi:

„Tristeţea vine şi din faptul [...] că fiecarese mişcă pe un fel de parabolă, foarte diferi­tă de a celorlalţi, şi că ele se întâlnescnumai uneori, ca pe planşele cu desenecurioase din volume de geometrie superioa­ră, în momente neaşteptate şi de aceeadureroase. Sunt la o oră într­un loc şi dupăo jumate de ceas în cu totul altul, cu alţioameni, am trecut deodată în alt cerc.”5

Eul se defineşte, aşadar, prin raporta­rea la cercurile sociale, este, aşa­zicând, opură funcţie de relaţie. Sceptic de şcoalămodernă, tânărul Steinhardt îl videază deconsistenţă, adâncime, şi îi atribuie reali­tate numai în spaţiul simbolic vrâstat demeridianele sociale. Bucureştiul real sesuprapune pe această hartă imaginară,astfel încât psihogeografia este implicit osociogeografie, la Steinhardt mai multdecât la Camil Petrescu, Fântâneru sauEliade. Cum iese dintr­un teritoriu carto­grafiat social, identitatea se pulverizează,cum se apropie de altul, ea se remodelea­ză, printr­o serie de subtile tropisme. Dinacest punct de vedere, romanul pune înscenă o variantă empirică a constructivis­mului social: sinele e creaţia exclusivă amediului, privat fiind de o „esenţă” pro­prie. Mondenitatea lui Blumberg nu este,

4 Idem, p. 141.5 Idem, p. 139.

72

Ştefan Firică

aşadar, o frivolitate, ci asumarea unuimod existenţial. „Tristeţea” invocată demai multe ori se datorează conştiinţeiacestei instabilităţi interioare, a neputinţeide a se fixa într­un proiect unitar care sădea un sens definitiv fiinţei, pentru sine şipentru ceilalţi, şi se înrudeşte cu anxieta­tea eugenionesciană din Nu.

„Fiul risipitor” steinhardtian şi „fiii risipitori”

ai „tinerei generaţii”Blumberg sugerează un paralelism

între „clima adevărată” şi cea „socială”,constând în faptul că, în ambele cazuri,diferenţele mari de temperatură pot pro­voca neplăceri:

„Aceste bruşte schimbări de climă socialăsunt tot atât de obositoare şi de deprimanteca şi schimbările bruşte ale climei adevăra­te.”6

Identitatea depinzând în totalitate demediu, condiţiile de instabilitate atmosfe­rică o pot destabiliza. În meteorologiasocială schiţată de Blumberg, numaivariaţiile mici lasă timp suficient indivi­dului să îşi ia măsurile necesare şi să seacomodeze, aşa cum un vilegiaturist şi­arasorta garderoba în funcţie de o schimba­re a vremii de care a fost avertizat. Dacătraversarea, inevitabilă în cursul uneivieţi, a cercurilor de cunoştinţe se facefără salturi, nici cutremurele sufleteşti nuvor fi catastrofice: este lecţia de cuminţe­nie pe care „fiul risipitor” o învaţă lacapătul acestui roman „al experienţei”scris în răspăr cu reprezentările „tinereigeneraţii” despre rolul „aventurii” înrevelarea interiorităţii. În Maitreyi, Allancălătorea pe alt continent, se iubea cu oindiancă şi trecea printr­un ashram pentru

a îşi conştientiza europenitatea profundă.Într­un anumit sens, eroul arhetipal al„tinerei generaţii” este chiar „fiul risipi­tor”, cel care atinge limanurile cele maiîndepărtate ale „experienţelor” pentru ase regăsi pe sine la final, cum voia Eliadeîn Itinerariu spiritual (1927)7. ConstantinNoica i­a închinat practic acestei figuri unJurnal filosofic (1944). În contrast, „fiul risi­pitor” steinhardtian nu ajunge nici pânăla hotelurile de la periferia Bucureştiuluipentru a îşi formula concluzia că cel maibun aranjament de viitor ar fi o căsătoriehotărâtă de părinţi8. După o scurtă devie­re de la traiectoria trasată de tată, el seîntoarce acasă mai spăşit ca cel mai ascul­tător dintre copii. Refuzul marilor conflic­te e programatic. Fiind o transparenţă,luând cu împrumut culoarea mediului,sinele îşi găseşte mult dorita stabilitateintrând benevol în compoziţia plasmeisociale, „aventurile” pe cont propriu per­turbându­l inutil:

„Când eşti ocupat, îţi dai seama că e fru­mos să poţi să vii şi să stai acasă. De altfelviaţa aşa e frumoasă, deşi mi se spune deatâţia şi de atâta timp că dimpotrivă. Ei vorsă ne facă să credem că trebuie să ieşim dinfamilie pentru ca să vedem frumuseţea vie­ţii, adică ne îndeamnă să fim singuri, zic eică numai singuri putem înainta pe caleasuccesului.”9

„Ei” sunt, fără îndoială, „filosofii neli­niştii şi ai aventurii”, vocile „tinerei gene­raţii”, cei care caută, în cuvintele tot deatunci ale lui Ortega y Gasset, „singurăta­tea radicală”10, întoarcerea la o ipotetică„rădăcină” a fiinţei, esenţialmente asocia­lă. Spre deosebire de ei, antieroul stein­hardtian vrea universul tihnit al rutineizilnice, din care să excludă întrebărilegrave cum ar fi cele legate de moarte,viaţă sau timp, pe motiv că ar fi „prost

6 Idem, p. 141.7 Mircea Eliade, Profetism românesc, vol. I, Editura Roza vânturilor, Bucureşti, 1990, pp. 35­39.8 Steinhardt, idem, p. 245.9 Idem, p. 229.10 José Ortega y Gasset, Obras Completas, Tomo V (1933­1941), Revista de Occidente, Madrid, 1964, p. 72

et passim.

73

Tânărul Steinhardt şi „tânăra generaţie”. Obsesia identităţii

crescute”, că ar periclita, adică, ordineabine stabilită, garantă a unei microarmo­nii egale cu sine:

„[D]a, moartea ne e străină, ei au dreptate,seamănă cu suflul larg al vieţii, care nu ebine crescut. Și timpul e de cele mai multeori indecent şi prost crescut, schimbăoamenii, le schimbă şi trăsăturile şiaspectul, face să iasă la iveală însuşiri pecare nu le aveau deloc sau într­o atât demică măsură încât nu erau aparente.”11

Chiar boala şi moartea sunt mai supor­tabile, „îndulcite”12 în mediul liniştitor al

tabieturilor domestice, şi Blumberg reco­mandă unei prietene deznădăjduite, caretocmai îşi îngropase tatăl, să­şi toarne oceaşcă de ceai. Ironic, maturul Steinhardta avut parte exact de experienţele zgudui­toare (detenţia, convertirea, călugărirea)pe care le exila tânărul afară din sfera uneivieţi decente, „distinse”. Contrastele dra­matice dintre ideatica tânărului şi a bătrâ­nului scriitor au fost semnalate adeseoride critică. (În treacăt fie spus, există şi con­tinuitate, şi nu doar soluţie de continuita­te, între primul şi ultimul Steinhardt, aşacum s­a observat13: printre valorile păs­

11 Steinhardt, idem, pp. 230­231. 12 Idem, p. 230.13 Vezi Nicolae Mecu, Portretul înţeleptului la tinereţe, (II), în Revista de istorie şi teorie literară, nr. 1­2 / 1993;

Steinhardt înainte de Steinhardt, studiu introductiv, în N. Steinhardt, Opere 6. Articole burgheze, Ediţie îngri­jită, adnotări, cronologie şi indice de Viorica Nişcov, Studiu introductiv de Nicolae Mecu, MănăstireaRohia, Polirom, Iaşi, 2008, p. 52); George Ardeleanu, N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii. O perspectivămonografică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 9; Adrian Mureşan, Romanul ca afirmare livrescă acotidianului, studiu introductiv, în Steinhardt, Călătoria fiului risipitor, ed. cit., p. 38.

74

Ştefan Firică

trate cu sfinţenie, peste decenii, se prenu­mără încrederea în cultură, mansuetudi­nea şi urbanitatea desăvârşită, autoironiasuperioară, seninătatea clasică de mora­list, chiar şi în faţa teribilelor încercări dinJurnalul fericirii.) „Fiul risipitor” ajungeîncă de la o vârstă fragedă, la care alţiicaută senzaţionalul, melodramaticul sauexoticul, la filosofia că fiinţa se regăseşte,în întreaga ei semnificaţie, în universulobişnuinţelor în care a fost crescută. Joculsocial e unicul paliativ în faţa abisuluiexistenţial – aici Steinhardt se apropie deEugen Ionescu, de care se îndepărteazăînsă imediat ce atribuie acestui joc o cono ­taţie pozitivă. Spre deosebire de Ionescu,Steinhardt găseşte convenţia socială comi­că, dar necesară. Blumberg scrie paginiadmirabile despre bridge, face apologiacăsătoriei aranjate, cu sentimentul că ast­fel şi­ar desăvârşi integrarea fericită înangrenajul high­life şi povesteşte cu exal­tări de cronicar seratele la care participă.Intenţia lui este să alunece pe suprafaţamondenă şi să evite căderea dedesubtulei, acolo unde nu se află, de fapt, nimic(sau, mai exact, se află neliniştitorul„nimic” de care tocmai a luat cunoştinţă,în urma „călătoriei” sale). În mod asumat,Steinhardt scrie o carte a superficiilor, şinu a adâncimii. Inclusiv meditaţia socialăse opreşte la coaja lucrurilor, atâta vremecât nu întrezărim nicăieri o perspectivădiacronic­evolutivă a mediilor creionate,în care să fie cuprins şi momentul fonda­tor al parvenirii: lumea în care se învârteBlumberg este a unei evreităţi bogate şifără trecut. Clasele înalte pare că sunt năs­cute, iar nu făcute, că au fost hărăzite prindrept divin unor poziţii dominante, repre­zentare idilică în flagrant dezacord cu rea­litatea mult mai tulbure a modernităţiiromâneşti, iar ipoteza unei dinamicisociale nici nu e luată în calcul. Reuniunileseamănă mai degrabă cu salonul exclusi­

vist al aristocraţilor Guermantes decât cuseratele ariviştilor Verdurin, iar amesteculde boemă, luxură, spleen şi narcisism aducaminte de rafinamentul decadent din Ladolce vita. S­ar spune că tinerii burghezisteinhardtieni trăiesc un „roman fami­lial”, născocindu­şi o genealogie „nobilă”,mai măgulitoare decât cea din viaţa reală.Fantasma lor e fixitatea eşafodajuluisocial­politic, statu­quo­ul. Nu ar fi exclusca în inconştientul social al romanului săse afle şi frica nedefinită de eventualitateaunor răsturnări dramatice, tot mai proba­bile în Europa anilor ’30, care să disloceevreitatea, asimilaţionistă sau nu, bogatăsau nu. Or, imobilitatea structurilor socie­tale ar fi garantat, ideal, un spaţiu simbo­lic securizant pentru o minoritate etnicătot mai prigonită. Aceasta este, în defini­tiv, epoca în care Steinhardt scrie nunumai colecţia de parodii În genul... tineri­lor, dar şi, în colaborare cu Em. Neuman,eseurile despre iudaitate Essai sur uneconception catholique du judaïsme (1935) sauIllusions et réalités juives (1937), unde face otipologie persiflantă a antisemitismuluisau proclamă inexistenţa unei problemeevreieşti „într­un regim economic şi socialnormal”14. Acest regim ideal aparţineunei societăţi greu de clintit, cu tradiţiiviguroase, spre care aspiră autorul.„Liberalismul patrician”15 pentru carepledează în articole are legătură cu aceas­tă reverie, iar Călătoria unui fiu risipitor, caşi De două mii de ani, trebuie citit şi ca unroman al identităţii evreieşti, tot mai peri­clitate într­o epocă istorică dintre cele maifrământate. Ideologic, Blumberg e oglindafidelă a convingerilor lui Steinhardt dintextele de tinereţe, unde respinge votuluniversal, extremismul, feminismul,socialismul, comunismul, fascismul, ridi­când în slăvi, în schimb, monarhia parla­mentară britanică (ca „simbol viu”16 alunei alcătuiri puternice, echilibrate şi

14 N. Steinhardt, Eseuri despre iudaism, Traducere din franceză, Cronologie N. Steinhardt şi indice denume de Viorica Nişcov, Prefaţă de Toader Paleologu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, pp. 89­102,177 (citat).

15 Ardeleanu, op. cit., p. 95.16 Steinhardt, Guvernul autoritar, în Libertatea, nr. 12, 20 iunie 1937, în Articole burgheze, p. 512.

durabile). Însă conservatorismul persona­jului, expus în stilul sprinţar al tineretuluiemancipat, devine poză: anti­frondeurulface figură de frondeur atunci când luptăcu opiniile curente, de pildă când declarădiscursul anarhist ca răsuflat, când scan­dalizează un grup de feministe prin vede­rile lui de modă veche, când compunedintr­un condei un text dadaist­construc­tivist pentru a­şi bate joc de el sau când,într­un salon unde e lăudată în cor imper­tinenţa unui grup de rebeli adolescenţi dea­i trimite lui Nicolae Iorga o anumitărevistă „cu titlu scandalos”, el îi ia apăra­rea venerabilului istoric în cel mai avan­gardist mod cu putinţă, invocându­i, ca

argumente de autoritate, redingota şiumbrela („De ce să­i trimită o revistă cuporcării? Nu se face. Merge pe stradă cu oredingotă şi cu un pardesiu lung, un ombătrân care a susţinut morala, cuviincios,cu umbrelă”17). Sensibilitatea esteticămerge în contracurentul simpatiilor poli­tice. Iată structura oximoronică a luiBlumberg­Steinhardt, „conservatorul întrench­coat” care vorbeşte exuberant des­pre „obrăznicia cuminte”, „antimoderniimodernizaţi”, „partidul moderaţilor vio­lenţi” sau „extremismul de centru”18.Această ludică alcătuire de note disonanteîl singularizează pe autor printre tineriinoştri interbelici.

75

Tânărul Steinhardt şi „tânăra generaţie”. Obsesia identităţii

Bibliografie­ Ardeleanu, George, N. Steinhardt şi

paradoxurile libertăţii. O perspectivămonografică, Editura Humanitas,Bucureşti, 2009.

­ Eliade, Mircea, Profetism românesc, vol.I, Editura Roza vânturilor, Bucureşti,1990.

­ Mecu, Nicolae, Portretul înţeleptului latinereţe, (I­II), în Revista de istorie şi teorieliterară, nr. 1­2 / 1992, 1­2 / 1993.

­ Ortega y Gasset, José, Obras Completas,Tomo V (1933­1941), Revista deOccidente, Madrid, 1964.

­ Steinhardt, N., (Antisthius), Opere 3. Îngenul... tinerilor, Ediţie îngrijită, note,studiu introductiv, referinţe critice şiindici de George Ardeleanu, Reperebiobibliografice de Virgil Bulat,Mănăstirea Rohia, Polirom, Iaşi, 2008.

­ Steinhardt, N., Eseuri despre iudaism,Traducere din franceză, Cronologie N.

Steinhardt şi indice de nume de VioricaNişcov, Prefaţă de Toader Paleologu,Editura Humanitas, Bucureşti, 2006.

­ Steinhardt, N., Opere 15, Primejdia măr­turisirii. Convorbirile de la Rohia, Ediţieîngrijită, note, prefaţă, referinţe criticeşi indici de Ioan Pintea, Repere biobi­bliografice de Virgil Bulat, MănăstireaRohia, Polirom, Iaşi, 2009.

­ Steinhardt, N., Opere 16. Călătoria unuifiu risipitor. Eseu romanţat asupra neiz­bânzii, Ediţie îngrijită, note, studiuintroductiv, referinţe critice şi indici deAdrian Mureşan, Repere biobibliogra­fice de Virgil Bulat, Mănăstirea Rohia,Polirom, Iaşi, 2013.

­ Steinhardt, N., Opere 6. Articole burghe­ze, Ediţie îngrijită, adnotări, cronologieşi indice de Viorica Nişcov, Studiuintroductiv de Nicolae Mecu,Mănăstirea Rohia, Polirom, Iaşi, 2008.

17 Steinhardt, Întoarcerea fiului risipitor..., ed. cit., pp. 109­110 (despre anarhism, futurism), pp. 222­223(citate).

18 „conservatorul în trench­coat”: în În genul... tinerilor, ed. cit., p. 56; „obrăznicia cuminte”: în Călătoriaunui fiu risipitor..., ed. cit., p. 181; „extremismul de centru”, „partidul moderaţilor violenţi”, „antimo­dernii modernizaţi”, în Steinhardt, Liberalismul larg (Problema moderaţiunii şi a violenţei), în Libertatea, nr.22, noiembrie 1937, în Articole burgheze, ed. cit., pp. 535, 537)

76

Cette année, 2014, L’édition 2014 laConférence «Penser l’Europe» révèle plusque jamais l’intuition prémonitoire de sesfondateurs. Oui, il est le temps de réflé­chir plus sérieusement à l’Europe, elle setrouve dans un moment difficile et critique(Trichet, Barroso, Draghi, Costa). Peut­être qu’il est difficile de faire une distinc­tion entre les deux attributs – grave et cri­tique –, mais nous croyons que leur jonc­tion nous donne des frissons d’une réalitédifficile à négliger (Lagarde, Kissinger, lePape Francis, Maliţa, Merkel).

Sur le vieux continent trop d’événe­ments se sont réunis, dont l’enchaînementnon seulement que ne permet pas de voirla lumière au bout du tunnel, mais aucontraire, elle reflet, une accumulationexplosive comparable à d’autres tempscrus passés. Sept décennies après la plussanglante Guerre Mondiale, le leadershipeuropéen actuel démontre sa faiblesse parrapport aux fondateurs de la nouvelleEurope d’après­guerre, et ceux qui pen­sent que nous sommes dans une configu­ration d’événements qui peuvent condui­

Cultură şieconomie

NNaappoolleeoonn PPOOPPVVaalleerriiuu IIOOAANN--FFRRAANNCC

Oui, il y a deux Europes*

Napoleon POP, Institutul Naţional de Cercetări Economice „Costin C. Kiriţescu”, Academia Romană.Valeriu IOAN­FRANC, Institutul Naţional de Cercetări Economice „Costin C. Kiriţescu”, Academia

Română, e­mail: franc@ince.ro.* Communication «Penser l’Europe», 2014.

Invocând afirmaţiile unor specialişti cu privire la viitor și gestionarea lui, autorii articolului defaţă arată că ultimele şapte decenii au generat o criză financiară cu efecte economice imprevizibile,atât în plan uman, cât şi instituţional, fapt ce reiese din analiza efectuată. Pe fondul caducităţiiunora dintre valorile considerate perene, autorii formulează rezerve cu privire la proiecţiaviitorului şi – vizând o serie de presiuni preponderent economico­financiare, tehnologice, deechitate socială sau identitară – se întreabă dacă, în fapt, nu vorbim despre două Europe?Cuvinte­cheie: criză, economie, geopolitică, echitate, valori.

Bringing forth the statements of certain specialists concerning the future and its administration,the authors of this article say that the last seven decades have generated a financial crisis withunpredictable results both at a human level and at an institutional level. This is the outcome ofthe analysis that is being conducted herein below. Based on the expiry of certain values so fardeemed to be perennial, the authors formulate their reserves with concern to the projection of thefuture and, while targeting at a series of economical, financial, technological pressures of social oridentity equity, they wonder if we are not actually talking about two Europes.Keywords: crisis, economy, geopolitics, equity, values.

Abstract

re à un nouveau conflit semblent que nese trompent pas, au moins par le fait qu’ilsattirent notre attention sur cette possibi­lité inconcevable jusqu’à présent(Krugmann, Kerry, Phelps, Rompuy,Serafim, Soros, Tusk).

La combinaison toxique qui nous faitpenser nous aussi plus que d’habitude àl’Europe peut être décrite très simple­ment: une crise d’ampleur stagne dansl’Europe depuis des années, beaucoupd’entre nous étant tentés de la réduire àses aspects financiers et économiques,mais superposée à une crise géopolitiquedans la proximité immédiate de l’Unioneuropéenne, qui met de nouveau laRoumanie au bord des empires.

Nous sommes des économistes rou­mains dans le sens correct de la couvertu­re des phénomènes d’intégrationeuropéennes et de mondialisation, doncpas des nationalistes, et cette chose nousdonne non seulement la possibilité, mais aussil’obligation, qu’en restant réalistes quant àl’avenir de la Roumanie, de réfléchir enco­re plus à Europe dont nous faisons partie.Nous inquiète que ce continent a connutoute une série de crises en cascade, à par­tir de celle financière à celle des dettessouveraines, en passant par la crise écono­mique, fiscale, bancaire. Nous inquièteque ce sont les politiques d’assainissementde la crise financière qui ont déclenché lesautres crises et ont entravé leurs solutions.Nous inquiète que cet échec a compliquéde plus la crise des dettes souveraines, cequi nous rappelle la situation del’Allemagne en 1934, écrasés par les dettesauxquelles l’a obligée la Première GuerreMondiale. Nous inquiète le fait qu’un cer­tain comportement de quelques États aux­quels on a fait confiance nous a apportédans une intégration ayant un avant­goûtd’isolement et d’aliénation, d’indifférenceet d’introversion nationaliste. Nousinquiète que ce que nous pensions savoirpar­dessus tout sur la mondialisation – departager en commun les valeurs de la civi­lisation: l’Etat du droit, les droits del’homme – a permis, dans le XXI siècle,non pas l’apparition, mais la pratique

d’un comportement impérial, et ici nousfaisons référence à la Russie. Nous inquiè­te le fait que cette crise géopolitique entrel’Ukraine et la Russie est sur le point deretourner l’Europe à quelques décenniesen arrière, et ces préoccupations sontréelles, bien qu’elles soient circonscrites,de nouveau, à des réalités économiquesen sens large, la rentrée dans la crise éco­nomique européenne et autres (Reinhart,Blanchard, Roubini, Soto).

Il faut penser à l’Europe beaucoup, paspar le prisme des conséquences et deslamentations, mais de ses responsabilitéspour l’avenir visionnaire esquissé dans leTraité de Rome en 1958 et à la façon dontelles ont été gérées jusqu’à présent, sur­tout après la chute du mur de Berlin.

En évoquant cette tableau complexe,par rapport auquel, nous le répétons, onne peut pas rester indifférent, nous ne

77

Oui, il y a deux Europes

78

Napoleon Pop & Valeriu Ioan­Franc

produisons pas une approche de natureconjoncturelle. Nous prenons à témoinune étude étendue sur trois ans (2012­2014), qui a donné naissance à un ouvrageen trois volumes, intitulé «Vers une mon­naie globale».

La conférence «Penser l’Europe» nousrend l’occasion de soutenir un examen,devant un auditoire connaisseur, sur lefondement d’une approche concernant lasituation de la mondialisation et implici­tement de l’intégration européenne, dansune telle situation où il apparaît que lagestion de certains phénomènes est horsde la logique fondée sur des valeurs, res­pectivement des accords ou des contratsformels ou informels entre les Etats del’Europe et du monde, contraints de vivreensemble sur la même planète. Un messa­ge douloureux, à propos du leadershipeuropéen, de la part du vicomte EtienneDavignon, l’un des rares fondateurs del’Europe unie encore en vie, est que ces

accords ne sont plus respectés. La raisonen est hallucinante!

Non seulement dans les démocratiesconsolidées, mais aussi dans celles émer­gentes, la préoccupation la plus visible dela politique, appelée à être le gardien de ladémocratie, est la perpétuation du pou­voir. Si on est arrivé à une telle conclusion,renforcée par la pratique de l’introversiondes États membres, même par l’Union, pardes solutions individuelles et non pascoordonnées, par la récrudescence dunationalisme économique, la propagationde l’inéquité sociale, la violation du droitinternational, du statut des frontières,alors vraiment il faut penser à l’Europe.En tant que citoyens européens, nous pen­sons à nos responsabilités, assumées etreprésentées par une structure internatio­nale autant complexe que critiquable dupoint de vue de la bureaucratie et de l’ef­ficience. La partialité politique et la repré­sentativité uniforme renversent les rap­

ports respectifs de ce qu’on a initialementpensé à ce qu’on est arrivé à présent, unedérive grave. Leur réflexion concrète nousla voyons dans l’administration des poli­tiques économiques en sens large, dansun contexte entièrement nouveau, mais enappliquant des règles des temps plus dif­ficile à assimiler au présent et à son modede manifestation (Mervin, Cameron,Kuroda Leipold).

Le technicisme, piégé dans les vieuxmanuels, pliés aux vents politiques nonconformes aux réalités – voir les pro­grammes d’austérité qui, au lieu de facili­ter, ont entravé de plus les solutions àmoyen et long terme – nous conduit àjuste titre vers une autre conclusion, autreque celle des engagements non respectés:on est arrivé à un seuil cognitive par rap­port auquel nous avons l’intention soit dele surmonter, soit, obsédés par sa magnifi­cence, pourrait être le dernier pour nousen tant qu’êtres humains!

Par conséquent, la question capitale«comment et pourquoi on est arrivé à cequ’on est arrivé?» bien que on a eu à gérerune crise financière et ses effets de natureéconomique, l’effet le plus pervers, encoredifficile à guérir, c’est le manque deconfiance des hommes entre eux et enversles institutions. Ces dernières, non pascomme des bâtiments physiques, maiscomme un réseau humain qui doitrépondre à un objectif, servir en fin decompte tous les hommes.

Le fondement du manque de confianceentre les gens est la déviation du compor­tement humain par rapport aux valeursde référence. En conséquence, nous incli­nons, comme beaucoup d’autres, à direqu’en fait nous sommes confrontés à unecrise sociétale instituée insidieusement,toujours rejetée comme réalité, mais dontla visibilité indéniable s’est accrue jusqu’àl’impossibilité de la nier (Maliţa,Moscardo, Postolache, Aluja).

Préoccupés de la monnaie mondialecomme un symbole du relationnementhumain dans la mondialisation (PaulVolker), en nous mettant en route dansnotre recherche comme des économistes,nous avons constaté que les réalités com­prennent des étendues beaucoup plusvastes que le traitement par des instru­ments économiques. On est arrivé à subli­mer la monnaie de tous les jours, à l’habi­tude de traiter une fiction avec fonction(Costin Kiriţescu) et à chercher la caused’un mal supposé non pas dans lesmathématiques monétaires, mais dans lamatrice de notre existence humaine(Isărescu, Pop).

Nous avons traité dans notre essai1 laphénoménologie du présent inquiétantdans tous ses aspects précaires: l’ordrehumaine dans ses structures connues (decelui planétaire­naturel, à celui financier­monétaire, en passant par l’ordre interna­tional et mondial); le monde économiqued’aujourd’hui, en termes d’éthique et demoralité; le système financier mondial; lagouvernance du fonctionnement de l’eurocomme un modèle possible; la crise del’euro comme inhibiteur d’un modèle pos­sible; les banques centrales et la crise; lemodèle de la monnaie mondiale entrevouloir et pouvoir; le conflit entre les réa­lités et leurs contraintes, mais en cher­chant la cause primaire non pas un simplechaînon dans la chaîne causalités­effets;nous avons été poussé vers et à rejoindreceux qui parlent de la nécessité d’unevision transcendante de l’existencehumaine (Costa, Maliţa, Şafran, Braden,Lafontaine, Maslow). C’est seulement unetelle vision qui peut nous donner la per­ception, pour le moment, de ce que toutd’abord une monnaie mondiale devraitêtre, en représentant vraiment lacivilisation que nous clamons. Aїvanhovnous réveille de la fausse rêverie de répa­rer le mal dans le monde par des superfi­cialités avec lesquelles nous nous sommes

79

Oui, il y a deux Europes

1 Napoleon Pop, Valeriu Ioan­Franc, 2013­2014, Spre o monedă globală (I). Preliminarii; (II) Calea posibilă; (III)Realităţi și constrângeri, Editura Expert, București.

80

Napoleon Pop & Valeriu Ioan­Franc

accoutumés, y compris des meilleurslivres basés sur des recherches empi­riques en espérant que «...la vraie civilisa­tion sera le jour où la monnaie de changeentre les hommes sera l’amour», en sensbiblique large, par lequel chacun de nousmontre son respect et honore la dignité deson prochain. Pourquoi? Parce qu’on estarrivé à la plus haute complétude du rela­tionnement humain – la mondialisation –qui, au lieu de nous rassembler dans l’es­prit du respect et de la dignité mutuelle,nous conduit vers une inéquité de notredivision en castes, entre lesquelles ungrand abîme s’ouvre et s’approfondit.

Pensons à l’Europe, qui semble avoirperdu la direction de la plus grandeépreuve de ramification dans la moraledes valeurs de la paix, de la démocratie etde l’économie de marché d’après laSeconde Guerre Mondiale et la chute dumur de Berlin. Pour réfléchir sérieuse­ment et de façon responsable à l’Europe,nous avons besoin d’un retour pas dans letemps, mais à la source existentielle, dontla clarté a été troublée justement par l’abusdes valeurs, pratiqué par les politiciensqui nous représentent avec une habiletédifficile à comprendre et à arrêter. Nousvivons et nous dirigeons excessivementselon des phénomènes, en oubliant etmême en ignorant le principe primaire,notre seul guide dans une existencehumaine qui nous est donnée par laDivinité avec un dessein, pas au hasard.

Le principe primaire nous dit que ledessein ne peut pas ignorer la qualité desociabilité de l’homme, à savoir vivred’une certaine façon dans une société.Cette façon particulière de vivre dans lasociété est l’ensemble primaire des valeursqui a progressivement gagné, devenantdes règles prescrites, des constitutions deguidage. On a oublié cependant que vivrepar les valeurs de l’éthique et de la mora­le de l’existence mondaine de l’Hommeavec le dessein donné par la Divinité, lanature humaine est duale – esprit ettemps – sa normalité dans la réalisationde l’objectif de son existence c’est l’équi­libre entre les deux côtés de la vie (Pop,Franc, Serafim, Isărescu).

Les valeurs de la condition humaine –le comportement social – cryptées dansles constitutions en forme de libertés etobligations deviennent de plus en plusapparemment appliquées, notant que lanature duale de l’homme ne se retrouve nidans les politiques publiques, ni dans l’in­teraction sociale au niveau des individus.

La prédominance de l’économique quia capturé presqu’entièrement la viehumaine et surtout la focalisation unilaté­rale sur une certaine typologie quantitati­ve du rendement, de l’efficience écono­mique sont le reflet clair que la déviationpar rapport aux valeurs et leur chemindans le comportement humain sont dûsau glissement exagéré – par des poli­tiques, mesures, interactions – vers le côtépurement matériel de l’existence, et l’iné­quité, mesurée par ce côté humain, a ététoujours de déclencheur des plus san­glants conflits. Nous parlons habituelle­ment de riches et pauvres – et voilà lesdeux Europe’s! – dans un concours derevenus et de fortunes, et moins des ver­tus de la spiritualité en tant que gardiendes valeurs.

L’Europe des citoyens s’écarte commeun rêve, lorsqu’on observe que l’ordreinternational, un bien gagné de l’huma­nité dans un moment de prise deconscience que le libre arbitre ne peut pascontinuer indéfiniment, ne peut pasdépasser de seuil de l’ordre entre les Etatsdont les dirigeants pensent et font autrechose que ce que ceux représentés dési­rent. La représentation démocratique adévié beaucoup de son essence et c’estpour ça qu’on est arrivé à prétendre quel’exercice démocratique serait dans l’espritdes valeurs. Il est nécessaire que l’ordreinternational entre les Etats passe versl’ordre mondial des individus, parce quele respect pour les valeurs est un attributde ceux­ci et ne peut partir que d’eux.L’esprit de solidarité et de cohésioneuropéenne est­il arrivé au niveau d’indi­vidu / de citoyen européen, lorsqu’on voitl’introversion des Etats membres vers leseul objectif de perpétuer le pouvoir quiles dirige?