9 7 7 1 2 2 0 6 3 5 0 0 6

I S S N 1 2 2 0 - 6 3 5 0

9 7 7 1 2 2 0 6 3 5 0 0 6

I S S N 1 2 2 0 - 6 3 5 0

1 363 8( ) / 201

Literaturaparenetică II(I )de Eugen Simion

Le grand défide Radivoje Konstantinović

Campaniageneraţionistăîn „Anno Domini”1928 (V)de Bianca Burţa Cernat

Către ce ne îndreptămde Caius Traian Dragomir

Coloana infinituluia gândirii filosoficeromâneștide Dušan Stojković

Sfârșitul culturii?De la era culturalăa umanită�ii la epocapostculturalăde Sorin Ivan

Nr. ( ) / 2011 363 8

Mihaela BURUGĂ

secretar de re acţieiat d

CUPRINS

1

1/2018

FRAGMENTE CRITICEEugen SIMION: Literatura parenetică (III). „Ceasornicul domnilor”

din Ţările Româneşti. Modelul omului „desăvârşit şi deplin”The Parenetic Literature (III), „The Clock of Princes” in the Romanian Pricipalities. The Model of the „Perfect and Accomplished” Man . . . . . . . . . . . . . . . . 3

A GÂNDI EUROPARadivoje KONSTANTINOVIĆ: Marea provocare

Le grand défi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15

CRONICĂ LITERARĂDušan STOJKOVIĆ: Coloana infinitului a gândirii filosofice românești

The Endless Column of the Romanian Philosophical Thinking . . . . . . . . . . . . . . . . . 17

DOCUMENTLivia (Maiorescu) DYMSZA în corespondenţă cu Mihail Antoniade (VIII)

Livia (Maiorescu) Dymsza: Correspondence with Mihail Antoniade (VIII). . . . . . . . 27

EMINESCUValentin COȘEREANU: Cronologie Eminescu (II)

Chronology of Eminescu (II) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35Tudor NEDELCEA: Al doilea roman eminescian: Aur, mărire şi amor

The Second Novel of Eminescu: Gold, Glory and Love. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 48

COMENTARIIBianca BURŢA-CERNAT: De vorbă cu „generaţia” sau în marginea ei.

Campania generaţionistă în „Anno Domini” 1928 (V)Chatting with the „Generation” or at the Edge of It. The Generationist Campaign in „Anno Domini” 1928 (V) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 51

2

Caius Traian DRAGOMIR: Către ce ne îndreptăm The Direction of Human Evolution. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60

Sorin IVAN: Sfârșitul culturii? De la era culturală a umanității la epoca postculturală The End of Culture? From the Cultural Era of Humanity to the Postcultural Age . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 63

Constantin Ciprian NISTOR: Lectura filmică a cărţii The Cinematographic Reading of the Book . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 73

Ilustrăm acest număr cu lucrări ale artistului plasticAdam Bălţatu (1889-1979)

3

Fragmentecritice

Eugen SIMIONLiteratura parenetică (III)

„Ceasornicul domnilor” din Ţările Româneşti. Modelulomului „desăvârşit şi deplin”

Studiul de față este consacrat scrierilor medievale, în mod special literaturii parenetice, gen maidegrabă neliterar, în care se oferă într-o manieră sentențioasă învățături morale, sfaturi cu privire lademnitatea umană și smerenia/austeritatea religioasă, în strânsă determinație cu epoca. Este revi-zuită accepțiunea termenului de Ev Mediu (id est epocă de întuneric, misticism, scolastică, ascezăspirituală) arâtându-se, după istoricul Le Goff, că epoca respectivă a fost una a catedralelor, deci unade creație veritabilă în care, alături de tipurile reprezentative (sfânt şi cavaler) s-a afirmat un al trei-lea personaj emblematic: cugetătorul solitar, spiritul meditativ care readuce, în umbra catedralelor,ideile, virtuţile şi miturile Antichităţii şi, totodată, se gândeşte pe sine în relaţie cu divinitatea, cău-tând un model de existenţă. O altă chestiune pe care studiul o propune spre dezbatere este aceea aliterarității scrierilor parenetice, sub întreit aspect: (a) valoarea lor estetică; (b) influența și/sauapartenența la structurile culturale înainte de formarea limbilor literare; (c) alte însuşiri, semne,teme ale spiritualităţii naţionale, cum se procedează de regulă cu operele de ficţiune.Aceste scrieri, formând în opinia lui Umberto Eco „o cultură de manuscrise”, sunt analizate înurmătoarele secvențe: modelul bizantin, modelul occidental și scrierile parenetice ale „Evului Mediuromânesc”.Cuvinte-cheie: Ev Mediu, literatura parenetică, religie, morală, Bizanț, Occident, autori autoh-

toni, literaturitate.

This study is dedicated to the mediaeval writings, especially to the parenetic literature, a rather non-literary genre offering, in close determination with the age and in a sententious manner, moral tea-chings, advice regarding human dignity and humility/religious austerity. The conceptual term ofMiddle Ages (id est an age of darkness, mysticism, scholastics, spiritual asceticism) is revised; it isshown, according to historian Le Goff, that the respective age was one of cathedrals, therefore of realcreation in which, besides the representative types (the saint and the knight), a third emblematic cha-racter came into being: the solitary thinker, the meditative spirit who, looking for a model of existence,brings back the ideas, virtues and myths of Antiquity and, at the same time, thinks of himself in rela-tion with the Divinity. Another question which the study proposes for debate is the one of the literarycharacter of the parenetic writings, thought under a threefold aspect: (a) their aesthetic value; (b)influence and/or belonging to cultural structures before the literary languages were formed; (c) otherqualities, signs, topics of the national spirituality, as it is regularly done in revealing the fiction works. These writings, making up, in Umberto Eco’s opinion, „a culture of manuscripts”, are analysed inthe following sequences: the Byzantime model, the Occidental model and the paranetic writings ofthe „Romanian Middle Ages”.Keywords: Middle Ages, Parenetic Literature, Religion, Morality, Byzantium, Occident, auto-

chthonous authors, literary character.

Abstract

Eugen SIMION, Academia Română, preşedintele Secției de Filologie şi Literatură, directorul Institutuluide Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”; Romanian Academy, President of the Philology andLiterature Section, Director of The „G. Călinescu” Institute for Literary History and Theory, e-mail:eugensimion@fnsa.ro.

1. Matei al MirelorPe urmele lui Neagoe Basarab1, păşeşte

şi Matei al Mirelor (1550-1624), egumen laMânăstirea Dealu, în Sfaturi către AlexandruIliaş (1617), notate în versuri. Într-o altăscriere (Povestire pe scurt despre neaşteptatacădere din domnie a lui Şerban Vodă, zis şiRadu, şi despre venirea în Ţara Românească alui Radu Voievod, fiul lui Mihnea), egumenul,născut în Grecia, la Pogoniani, ajuns proto-singhel la Patriarhia din Constantinopol –om citit, cunoscător de slavonă – introduceversuri în care povăţuieşte domnitorul săfacă fapte bune şi să cultive virtuţile moraleortodoxe. Sfaturile către Alexandru Iliaş suntreluate, amplificate şi adaptate într-ovariantă ulterioară, ataşată Istoriei celorsăvârşite în Ungro-Vlahia, începând de laŞerban Vodă până la Gavriil Voievod... Cât decât interesante pentru tema noastră (litera-tura parenetică) rămân Sfaturile din 1617 pecare vrea „să le pună în mintea” domnitoru-lui pentru ca acesta să le poată cerceta „cuamănuntul”... Convingerea lui, cea dintâi,este că faptele glorificate de lume sunt„deşerte, mincinoase şi demne de dispreţ şide călcat în picioare” şi că ele aduc numainenorociri. Vine, apoi, la rând, credinţa luiSolomon că toate sunt deşertăciuni şi că„temerea de Dumnezeu e începutul înţelep-ciunii şi temelia judecăţilor drepte”.Temerea de Dumnezeu este, totodată, pen-tru om, „un scurt neînvins şi un înger păzi-tor”, scrie, în continuare, cuviosul Matei,dând fiului său spiritual (domnitorul) sfatulsă asculte „vocea cugetului” şi să judece cuchibzuinţă faptele supuşilor săi. O primăcalitate a voievodului chibzuit şi drept ar fi,aşadar, aceea de a cerceta bine martorii, canu cumva să fie mincinoşi. Căci, scrie Mateial Mirelor, „martorii mincinoşi sunt ruinadreptului”. Şi, în continuare, îl învaţă pedomnitorul-judecător:

„Ca să-ţi guvernezi bine domnia, ia de latoţi consilii, şi care ţi se va părea mai bun,

după acela să urmezi. Cerne cu bine toatepărerile, alege una şi lucrează după dânsa,luând aminte să nu faci nimic a delibera;căci altmintrelea poţi rătăci şi pierde onoa-rea ta. Omul, ce nu ştie delibera nu scoate lacapăt de ce se apucă şi se face de râs multo-ra. Din contră, cine ştie delibera bine, întretoţi domneşte şi netezeşte toate obstacolele.Omul ce nu ştie delibera, zic învăţaţii, einamic sieşi şi se poate zice că nu are cap.”2

Aşadar, principele este bun şi nu se abatede la calea adevărului, dacă se teme deDumnezeu şi dacă, înainte de a lua o hotă-râre, deliberează, cercetează martorii şi,când decide cine are dreptate şi a cui e vina,nu ţine seama dacă făptașul este boier sauţăran. Judecătorul (principele, domnul) sănu-i caute „nimănui în faţă”, să nu primeas-că daruri şi, înainte de a decide, să-şi punăîn minte mai întâi că are să se înfăţişeze şi elgol „la acel înfricoşător judeţ unde lumeaîntreagă va tremura, unde vor sta mii de miide împăraţi, boieri şi mitropoliţi, toţi goi şimizeri”.

Cum se vede, înţeleptul arhimandrit dela Dealu nu uită să-l ameninţe pe judecăto-rul pământean, fie el şi domnitor, cu sanc-ţiunile divinităţii. Să fie, dar, atent ce face, săţină bine în mâini cumpăna dreptăţii, săadministreze bine ţara şi să nu-i lase pe ser-vitorii săi să jefuiască pe săraci, „ca ianicie-rii”. Sunt şi alte clauze pe care Matei alMirelor le include în acest pact al domniei cin-stite (creştine): domnitorul să se ţină tot-deauna de cuvânt, vorba lui să fie vorbă(“vorba ce vei scoate din gura ta să fie ade-vărată, dreaptă şi neclintită [...] căci e o ruşi-ne mare ca vorba domnului să fie de râs cao minciună [...] Cuvântul unui domnitor epeatră nestemată”). Sunt şi alte virtuţi pecare domnitorul trebuie să le păzească şialte (multe!) păcate de care trebuie să seferească. Păcatul mândriei, de pildă. El esteinspirat de „Satana Luceafăr” (sic!), datorităcăruia strămoşul Adam a pierdut, în faţa luiDumnezeu, onoarea virtuţii şi a fost alungatdin rai. Mai bună decât nesocotinţa mân-

4

Eugen Simion

1 Vezi studiul nostru Neagoe Basarab – modelul „omului desăvârşit şi întreg”, în „Revista de istorie şi teorieliterară”, an X, nr. 1-4, 2006, p. 9-41.

driei este „justa măsură”. Şi, pentru a-şi păs-tra neatinsă maiestatea domniei, domnito-rul trebuie să fie, mai întâi, umilit faţă deDumnezeu şi faţă de supuşii săi să se poarteîn aşa chip încât „să nu fie nici amar – cu[aceştia] să nu se lepede de el – nici dulce –ca să nu-l mănânce”...

Vin, apoi, sfaturi practice pentru agendadomnitorului, unele dintre ele involuntarumoristice. Matei al Mirelor, care se vede căeste un om chibzuit în toate şi care detestălenea, lipsa de măsură, pierderea de vremeşi, în genere, toate formele nevredniciei, seadresează voievodului ca unui ţăran îndă-rătnic din parohia sa. Unui „fiu” – cum ziceel cu părintească grijă. Voievodul, pentru aavea bun renume, trebuie să se ducă în chipregulat, de pildă, la biserică, să onoreze săr-bătorile şi să nu întârzie dimineața în pat.Somnul prelungit este ruşinos. Aşa că: „iaaminte să nu te amăgească somnul şi să caziîn braţele lui zicând: «să mai dorm puţinpână să se facă ziuă, să citească Psaltirea [...]şi atunci mă voi scula şi voi merge la biseri-că»; nu te da somnului, nu, că beserica vamerge înainte, ziua se va ivi şi te va afla înpat căscând, întinzându-te a lene şi frecân-du-te la ochi. Apoi ce ruşine ca tu, Domnbun ce eşti, să nu mergi la beserică şi o zistrălucită să o schimbi în zi de înnegrireprin măria ta”...

Codul moral al domnitorului cuprinde şialte datorii: să nu clevetească, de pildă, peoamenii bisericii, ci să-i onoreze şi să-i pri-vească nu altminteri decât ca pe nişteminiştri ai lui Dumnezeu. Să nu-i „măscă-rească”, defăimeze, căci este greu păcat:preotul este acela care l-a botezat pe el,nobilul principe, şi tot el i-a pus peceteadarului creştin şi l-a făcut părtaş cu „nema-culatele mistere” ale dumnezeirii... Mateivorbeşte, acum, ca un teolog erudit, ca unspirit iniţiat în tainele credinţei, părăsindpentru moment treburile gospodăreşti şijuridice ale domniei. De la preoţi, trece larânduiala monahală şi are şi la acest punctceva de recomandat principelui său. Depildă, „să nu se desprindă de schima înge-rească”, căci, dacă s-a desprins (semnul ar fică domnitorul nu-i iubeşte pe „bieţii

monahi”!), înseamnă că s-a lăsat ispitit deBelzebut. Diavolul îi urăşte pe călugări şiîncearcă mereu să-i facă de râsul lumii. Aşacă Domnitorul să facă bine să iubească şi sărespecte tagma monahilor – „ca pe îngeriilui Dumnezeu” – şi să-i onoreze, nu să-iurască...

Fiind vorba de preoţi, călugări, episcopi,vine în discuţie şi milostenia, virtutea funda-mentală pe care o recomandă literaturaparenetică din estul european creştin. Oaflăm în Învăţăturile... lui Neagoe şi în toatetextele ce le-au urmat. Matei al Mirelor îiacordă un loc important în discursul săumoral şi religios. „Nu e virtute ca milostivi-rea – scrie el; ea stă aşa aproape deDumnezeu ca şi preoţia. Fericit omul ce acâştigat-o [...]. Astă virtute mântuieşte peom de tot păcatul; purtată pre aripele-i inte-ligibile, zboară mai iute ca fulgerul, străbateîntr-o clipă nemărginitele spaţii ale cerului,fără să o împiedice câtuşi de puţin greutatealumească”... Şi lauda continuă:

„Mila este regina tuturor virtuţilor”,„omul milostiv se apropie tare de Dum -nezeu [...] lumea întreagă stă numai prinmila lui Dumnezeu.”

De la mila prin care sufletul se izbăveşteşi se apropie de ordinea divină, arhimandri-tul, care are în el o fibră de moralist, revinela poftele trupului. Reflecţiile şi, mai ales,afuriseniile lui, privesc omul, în genere, nunumai pe cel care conduce. Stilul şi tonul –uneori foarte mustrător – sunt acelea dincărţile sfinte, atunci când acestea ceartă pecei neînfrânaţi. Matei al Mirelor ceartă şi elcu vorbe tari, de pildă, pe cei care cad înpăcatul preacurviei. Iubeşte-ţi doamna,spune el domnitorului, „nu te uita la altămuiere”, „fereşte-te de patul altuia, că e plinde blesteme şi de urgie”... După preacurvie,păcat mare este beţia. Şi ea vine de la diavol.„E lanţul, cursa” Satanei. Şi, ca să fie maielocvent, autorul face un portret colectiv aldecăderii beţivilor: „Goli, săraci şi greţoşi,despreţuiaţi de toţi, culcaţi în uliţe, în dru-muri şi chiar în tină de porci, cu mustăţilepline de vomături, linşi de câini, mâncaţi demuşte [...], făcându-se, cu o vorbă, [de] râsulşi batjocura lumii”. Matei insistă, sporeştesemnele decăderii fizice şi-i blestemă pe cei

5

Literatura parenetică (III)

6

Eugen Simion

care beau până rămân „lungiţi ca porcii”.„Adevăraţii porci”, spune el cuprins demânie. Principele să nu stea la masă cu ei, săfugă de ei, iar dacă se întâmplă să stea, săplece la timp: „ia aminte [Prea luminateDoamne] să-ţi economiseşti timpul deîntors, ca să ajungi la împărat până ce nuînnoptează”...

Domnitorul să se ferească şi de credinţaîn Mahomed, pe care ortodoxul Matei alMirelor o consideră primejdioasă. Tonul seînăspreşte şi sfaturile cucernicului arhiman-drit se transformă într-un mic pamflet con-tra turcilor mahomedani, alternat cu unencomion adresat grecilor care, loviţi de ceidinainte, au căzut în sclavie. Monahul valahjeleşte, acum, prăbuşirea cetăţilor elene şi,odată cu ea, deplânge deşertăciunea lumii:

„Vai de bieţii greci!, la ce dispreţ auajuns!, cum s-a degradat poporul elen şi înce nevoie a căzut! De la el a ieşit filosofia şis-a răspândit în toată lumea; litere, arte, teo-logia, mari exemple de eroism, tot de la el leavem; gramatică, poezie, retorică, şi alte artefrumoase el le-a aflat toate şi le-a răspânditîn toate împărăţiile [...], cum să cadă acumîn sclavia Turcului? [...] Vai, vai, frumoasamea împărăţie, cum am fost lipsiţi de dulceata umbrire!”

După ce evocă ruinele cetăţilor faimoase,Matei al Mirelor plânge căderea Constanti -no polului (cu biserica Sfânta Sofia), caIeremia pieirea Cetăţii Sfinte, solicitândmoartea izbăvitoare:

„O, moarte, bună moarte, de ce nu viichiar în acest moment să ne iei pe toţi câţisuntem greci?”

Autorul încheie Sfaturile către AlexandruIliaş cu un tropar, amintindu-i, mai întâi, câtde deşarte sunt domniile lumii şi cât de puţinfolositoare sunt bunurile, când vine inevitabi-la moarte în gheara căreia toţi sunt egali şineputincioşi: „domni, fii de domni, regine,doamne, miri şi mirese” etc. ... Ceea ce seanunţa a fi un manual de morală practicăpentru un Principe ortodox s-a transformatîntr-o meditaţie plină de melancolii şi deblesteme despre soarta pieritoare a omuluişi a imperiilor. Arhimandritul de la Mână -stirea Dealu nu are idei noi despre filosofiade existenţă a Principelui, are, doar, mai

mult talent epic în a reformula conceptelemoralei creştine, punând accentul, în defini-rea modelului răsăritean, pe milostenie şi, îngenere, pe pregătirea şi pe vocaţia lui reli-gioasă. Principele său este, înainte de toate,un model spiritual, un ministru, cum zicetraducătorul lui Matei al Mirelor, al luiDumnezeu pe pământul şi peste supuşii pecare-i cârmuieşte...

2. Petru MovilăPetru Movilă (1596-1646), fiul lui Simion

Movilă, domn al Ţării Româneşti (1600-1601, 1601-1602) şi al Ţării Moldovei (1606-1607), ajuns „prin mila lui Dumnezeu, marearhimandrit al Sfintei, marei şi făcătoarei deminuni Lavre Pecerska” din Kiev – fratedintr-o mamă cu Ioan Moise Movilă (“voie-vod adevărat şi legiuit al Ţărilor Moldo-Vlahiei”) –, dă în 1631 sfaturi politiceşti şiduhovniceşti celui din urmă, pornind de laexemple luate din Biblie, în spiritul şi dupăcutumele ortodoxiei. Cea dintâi recomanda-re este să aleagă şi să numească în slujbe„oameni de nădejde, temători deDumnezeu, oameni de credinţă, care săurască lăcomia [...] bărbaţi buni, binecinsti-tori şi vrednici de a conduce”. Vine, apoi,îndemnul ca, la judecăţi, „vina să fie maiîntâi cercetată”, iar când este vorba de liber-tatea patriei şi a supuşilor, „să lupte bărbă-teşte” şi, în continuare: să-i cruţe pe cei nevi-novaţi, să fie binecinstitor, să se închine credin-ţei provoslavnice, să fie ctitor, ziditor şi binefăcă-tor al bisericii şi al şcolilor, să înveţe pe supuşiilui buna cinstire şi să-i umple de dulceaţă etc.După cum se poate observa, SfătuirileArhimandritului din Kiev devenit, din 1633,Mitropolit al Haliciului şi a toată Rusia,autor al unei cărţi răsunătoare în epocă,Mărturisirea ortodoxă, sunt aproape în exclu-sivitate de ordin duhovnicesc. Cele politi-ceşti (lumeşti) sunt puţine şi neînsemnate.Ca om al bisericii, el vrea ca fratele ridicatpe scaunul voievodal al părintelui lor, să-ifacă pe cei din cinul duhovnicesc – mare şimic – „rugători din inimă”, pe dregătoriialeşi de el „credincioşi şi drepţi”, iar tuturorsupuşilor „să le întărească dragostea cătrestăpânul lor” şi să le stârpească „închinarea

la idoli şi toate amăgirile Satanei”... Trebu -rile domniei trebuie, în concluzie, să se des-făşoare „în ortodoxie şi bună cinstire”, iar încomportamentul şi faptele cârmuitorului(domnului) să se întâlnească şi să se vadă„nobleţea, dreapta credinţă, buna cinstire,înţelepciunea şi, în afară de aceasta, dincopilărie, buna înzestrare”3. Adică maitoate virtuţile Principelui răsăritean care,potrivit gândirii ortodoxe, pentru a fi unbun cârmuitor al poporului, trebuie să fie,mai întâi, un bun slujitor al lui Dumnezeu...De reţinut în aceste sfaturi este accentul puspe „buna cinstire” (formulă cu acoperireetică şi duhovnicească) şi, totodată, îndem-nul stăruitor al teologului Petru Movilă cadomnitorul Ţării Moldovei să întăreascăînvăţătura creştină şi să fie cinstită cum tre-buie în rândurile supuşilor săi. „Să puimultă sârguinţă pentru ca învăţătura curatăşi dreaptă a bisericii soborniceşti să fie cin-stită şi întărită”, scrie el. Pentru autorul

Mărturisirii ortodoxe, Domnitorul cinstit şidrept (Prinţul, Ocârmuitorul) se confundă cuPrinţul-duhovnic, păstor al sufletelor. Cre -dinţa lui este că dreapta religie ortodoxăeste calea desăvârşirii în toate câte sunt...

3. „Ceasornicul domnilor”Pentru a ne face o idee mai precisă des-

pre felul în care gândesc oamenii din secole-le XVI-XVIII, la noi, educația Principelui și,în genere, formarea omului desăvârșit șideplin (modelul definit de Învățăturile luiNeagoe), trebuie să citim și traducerile ce aucirculat, în manuscris, în acest răstimp. În cemăsură au influenţat ele cultura română şi,prin ea, mentalităţile româneşti? Una dintreele este Ceasornicul Domnilor, cartea celebrăa lui Antonio Guevara transpusă din lati -nește de Nicolae Costin la începutul secolu-lui al XVIII-lea la sugestia și în folosul, sespune, Domnului Nicolae Mavroc ordat alcărui mare logofăt, în a doua lui domnie, afost Costin traduce 19 capitole din cele 46câte însumează cartea a doua (Ceasornicul,propriu-zis) din ediția apărută în 1529,împreună cu Viața lui Marc Aureliu, înFranța, Italia, Anglia, Germania, Olandaetc., în mai multe ediții. Johann Wanckeliuso transpune la 1601, în latinește și, în aceastăformă, ajunge și în Polonia Nicolae Costin odescoperă, probabil. Sigur este că manuscri-sul traducerii sale este descoperit de MosesGaster și publicat, fragmentar în Literaturapopulară (1883). Tot el identifică pe autorulreal al cărții, spaniolul Antonio Guevara,cronicar al regelui Carol Quintul. Amă -nunte și comentarii mai precise despreizvoarele și structura acestei opere pareneti-ce cu mare circulație europeană aduce, maitârziu (1941), Nicolae Cartojan. Fără acunoaște numele traducătorului, nici peacela al autorului, Aug. Treboniu Laurian șiBălcescu tipăriseră fragmente din Ceasornicîn Magazinul istoric pentru Dacia (1846).Aceleași fragmente fuseră reproduse deKogălniceanu în Letopisețul Moldovei și aleValahiei (1874). În fine, Nicolae Cartojancomentează în 1941 textul și stabilește, mai

7

Literatura parenetică (III)

3 Cf. G. Mihăilă şi Dan Zamfirescu, Literatura română veche, vol. II, Bucureşti, 1969.

precis, sursele lui și contribuțiile traducăto-rului.4 Nicolae Iorga consideră Horologiumprincipum, în adaptarea lui Nicolae Costin,„o operă de filosofie morală” și o „com -pilație erudită”, ceea ce, în parte, și este cuobservația că nu-i propriu-zis o compilațiedupă diverși autori clasici, ci o traducere,prin intermediul limbii latine, din operaunui scriitor spaniol din secolul al XVI-lea,admirator al lui Aristotel și al stoicului MarcAureliu.

Traducând-o, fiul moralistului MironCostin justifică în Predoslovie temeiurile,sale. Este, de altfel, partea originală a lui, înafară de osârdia și chibzuință pe care opune în a transpune în limba română textullatinesc al lui Wanckelius și de a comenta„marginalile” (comentariile în marginiletextului!) acestuia. Prima justificare esteaceea de a prezenta un model de ocârmuitor,păzitor de dreptate și, prin sfaturi buneîndrumător moral și spiritual cu scopul dea-i feri pe oameni de „necinstea” și „hicleș -ugurile” lumii. Pentru aceasta, ocârmuito-rul trebuie, înainte de orice, să-și ia sfătui-tori înțelepți, adică oameni învățați, în spețăfilosofi. Căci, zice el, „de-i capul bun iaste șițara bună”. Să-i asculte, așadar, cu dragostepe cei înțelepți și, în acest sens, aduce exem-plul lui Marc Aureliu, împărat și filosof.Exemplul este luat, bineînțeles, din cartealui Antonio Guevara, ca și altele. Ocâr -muitorul să ia aminte și la poza doamnelorsale și de asemenea, să aibă grijă și deeducația fetelor și feciorilor săi, să nu-i țină„în dezmierdăciune” și să-i ferească de„dragostea spre gimbășii și pehlivănii”,cum trebuie să se ferească și el. Aceștia cul-tivă „hirea ciia mișală omenească” și pri-mejduiesc, astfel, morala și comportamen-tul ocârmuitorului (Principelui). El nu tre-buie, totodată, să se preocupe de „frumu -sețea trupului”, și nici nu trebuie „a sălăuda și a să trufi”. Bine este, zice în rezu-mat traducătorul lui Antonio Guevara, cadomnitorul să ia exemplul oamenilor mari

din trecut pentru a prinde „rodul minții salecei lămurite, adecă învățături a vieții” pecare să le lase, apoi, urmașilor:

„Și ca o lumină din lumină, celor rătăcițcale arătîndu-le, au ațițat, spre care luminăcelor petrecători întru întunerec să le arătialumina. Dintru a căror rod și aceasta carte,care s-au scos întru preluminat numele șinorociria mării-tale, o arătăm în lume, a sevedea poatia nevoința și grije și osîrdie întruaflaria și aduceria mărturiilor și învăță -turilor a mulți dascăli și istorici aleși, a căriicărți numele s-au dat Ciasornicul domnilor.Căci adevărat, ca pe un ceasornic cesurile,se arată viața cea ocîrmuitoria, întru ale stă-pîniei și a celor păzitori de direptate. Că devreme ce, cial mai n(ain)te de viaci monar-ha, Dumnedzău, care este oglinda și pildatuturor stăpânilor vacului acestuia, au alesși au aședzat stăpâniile acestui vac, cum abesiaricii, așia/a politiei lumești, fără care cealta nemică, fără răsipi, netocmele, traiuridobitocești între oameni ar fi, precum să

8

Eugen Simion

4 Cf. Gabriel Strempel: introducerea la Ceasornicul Domnilor de Antonio Guevara. Traducere din limbalatină de Nicolae Costin. Ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Strempel. Editura Minerva,București, 1976. Informații privind structura și circulația cărţii vin de aici.

vede la vechile istorii, până a nu să supunelumia giudiațelor și stăpîniilor sale, cu caleau fost a să osteni pre lângă acele ce s-aricuveni stăpânirii politii lumești, lăsînd avesiaricii la alți scriitori besiarecești”.

În sintaxa ei latinizantă și în limbajul eiîmpleticit, noduros, compus cu dificultate,Predoslovia lui Nicolae Costin nu are fluențași frumusețea limbii lui Miron Costin, tatăl,creator în sensul deplin al termenului. Fiul,se vede limpede, a citit mai multe cărți și adeprins din ele ceea ce trebuie, dar se expri-mă greu într-o limbă redundantă de cabi-net. Relativ nou și, pentru noi, importantăeste convingerea traducătorului că o dom-nie bună este ceea ce beneficiază deînțelepciunea filosofilor. Este și ideea pecare o dezvoltă în cartea întâi (din cele patru,câte cuprinde Ceasornicul!, carte de învă -țătură, cum anunță tălmăcitorul): „pentruviața și chiverniseala domnilor, scoasă dincărți streine pre limba moldovenească”

De aici înainte vorbește, desigur, călugă-rul franciscan, socotit precursor al conceptis-mului, eseistul Antonio Guevara (1480-1545), care asociază erudiția lui remarcabilăîn ceea ce privește filosofia și istoriaantichității cu o bună imaginație epică șispeculativă. Ce-i curios, este faptul că, tra-ducând, limba lui Nicolae Costin se dezlea-gă, parcă, devine mai fluentă și mai clară.Iată cum sună în limba română, de pildă, uncomentariu despre „ocârmuitorii lucru -rilor” care își petrec viața „fără cale și fărăpravilă:

„Pravila dumnezăescului Plato, filoso -fului, Cartia 1, iasti așia: cine viața sa nu opetriace dirept, nice casa sa nu o are întruobiceaia bune, nice lucrurile casei nuchivernisăște cu direptate, nici să nevoiaștecu învățătura neamului și rudei sale, nicepacia cu megiiașii săi n-are. păzitorii, cariica niști dumnedzăi văaflați ocîrmuitorilucrurilor, să-i rădicați dintre norod și ca preniște nestătători să-i dezrădăcinați. Căcinimia mai mult nu turbură țărîle decît cariiîș petrec viața fără cale și fără pravilă.Aceștii ale sale pravile, Plato adevărat aupus mare socoteală. Dară cine dintru sine săstrică și să pierde și cine de lucrurile caseisale nu gîndește, cine ruda și semințiia sa olasă cu obiceiuri rrele și cine niceodatăliniște în oraș nu are, acela dintru numărulprășenilor să fie gonit și ca pe un nebunlegat, foarte cu cale lucru est”.

Lăsând de o parte ezitările tradu căto -rului și topica, totuși, nefirească a frazelor,Calchiată după limba latină să vedem cemodel de Principe recomandă predicatorulfranciscan. Unul, înainte de toate, care esteom de viță nobilă și, fapt esențial, știe săasculte „cu dulceață pre omul învățat”. Și,ca să fie înțeles, autorul aduce exemple dinantichitate, cum am precizat deja, înso -țindu-le cu comentariile sale morale. Nuface excese, nu vrea să vatăme pe nimeni și,cum mărturisește într-un rând, se ferește săiasă în față cu voroava lui, adică să vorbeascădespre sine. Este modest și își cultivă mode-stia pentru a rămâne drept, obiectiv, nedoje-nitor în cronica (narațiunea) sa, bogată înceea ce specialiștii medievaliști (ErnestRobert Curtius, de exemplu numesc „anec-

9

Literatura parenetică (III)

dotica antichității”. Și, totuși, AntonioGuevara nu împinge modestia prea departeîncât să „tremure înaintea subiectului ce tre-buie tratat”, așa cum ne avertizează Curtiuscă fac alți cronicari din epocă. El își cunoaștebine subiectul și, când îl narează și-l comen-tează, arată multă siguranță de sine.Antichitatea îi sprijină prin exemplele eiideile (lecțiile) despre domnitorul înțelept.Iată cum transpune Nicolae Costin, în mol-doveneasca lui de cabinet, această profe -siune de credință făcută de un moralist spa-niol la începutul secolului al XVI-lea, atuncicând medievalitatea și Renașterea se între-pătrund:

„Că al nostru lucru iaste pre domni și precei mai mari a-i cinsti, nu a-i vătăma; a-ipofti, nu a-i supăra; a-i ruga, nu a-i dojeni;a-i îndrepta, nu a-i micșura. Căci pre aceladoftor neînvățat îl țin, care cu unsorile ace-lia cu carele au tămăduit călcâiele cele vîr-toase va să ungă și să tămăduiască ochii,decât carii nemică nu-i mai gingaș și maisupțire, ce es dentru aceștia. Adecă să arătdomnilor și celor mai mari că voroava noas-

tră nu iaste ca cu această carte să arăt cinesînt, ce să-i învățăm cum li se cuvine a fi; nua le aduce aminte ce fac, ce a-i învăța ce li secade a face. Că omul de viță, pre carele întruîndreptarea vieții, de nu-l va deștepta grijiacugetului său, nu credz ca vreodată să-lpoată aduce spe îndreptarea vieții lui ace-stia ce le scrie condeiul nostru”.

Predicatorul franciscan nu vrea, așadar,să-i supere pe cei mari cu observațiile luicritice, vrea doar să-i învețe să fie drepți înceea ce fac. Pentru aceasta, le recomandă sădeștepte în ei grija cugetului. Costin traduce,pe înțeles, aceste sfaturi și când este să mar-cheze derapajele profesionale ale „dofto -rului neînvățat”, găsește cuvintele norocoa-se: „cu unsorile acelia cu carele au tămăduitcălcăiele cele vârtoase va să ungă și să tămă-duiască ochii”... Reținem, deocamdată, căPrincipele generic trebuie să fie înțelept și,pentru a cârmui bine, să aibă sfetniciînvățați (filosofi), pe care să-i asculte cudulceață. Ocârmuitorul (cum traduce NicolaeCostin) trebuie să dobândească și altevirtuți. Să fie, de exemplu, și milos, nunumai înțelept. Să aibă, apoi, „întreagăsocoteală, inimă neînfrântă, voroavă tomită,învățătură sănătoasă, să nu folosească și sănu creadă în „vorba împodobită” (așa cumo folosesc grecii), etc. Trecând, apoi, la sfa-turi mai practice, cronicarul spaniol reco-mandă moderațiune în ceea ce priveștehrana Prințului „mare iaste nenorocirialacomului”. Mai ales atunci când lăcomia seunește cu zgârcenia și trândăvia. Sunt topoice se repetă în scrierile medievale. Curtisvorbește despre toate acestea și altele, cuvalori mai înalte (cum ar fi topoi ai inefabilu-lui), în Literatura europeană și Evul mediulatin.

Mai importantă în imaginarul și moraladin Ceasornicul Domnilor este ideea păcii,dez voltate în vorova preânțeleptului gara -mantilor și în discursul „jidovului” care seplânge de injustiția și lipsa de milostivie ajudecătorilor râmleni (romani).

„De veți crăia noastă – spune acesta dinurmă – pentru caria pre multe griji aț venitsă o țineți, arătați-ne noao direptate deplinși vom arăta voaă cinstia acea cădzută. Fiți

10

Eugen Simion

poroncitori ca niște romani și noi ca niștejidovi vom fi ascultători. Dați-ne diregătorimilostivi și veți avia fără grije toată stăpîni-ia. Mai în scurtu, de nu veți fi groznici întrucuprinsele greșelele slăbăciunii noastre,așădzărilor voastre vom fi foarte ascultoi!Mai întâi, de poroncă să vă slujim a ne poftipre noi priimiți, că cu blîndéțile poftii, nu cunebunie poroncind, dragostia în noi, cariapărinții întru feciorii săi află, nu necredințacia nespusă, caria stăpînii află întru slugilesale, veți afla”.

Înțeleptul garamantilor stă de vorbă cuAlexandru cel Mare și-i spune că este onebunie să-ți petreci viața în război și odeșertăciune să-ți aduni bunuri multe și să-ți întinzi, nemăsurat, puterea. Este dis -cursul, poate, cel mai substanțial din cartealui Guevara. „Ce ar fi ce vei, ce ar fi ce ceri,ce ar fi ce cerci?” – întreabă el și, fără aaștepta, răspunsul, îl ceartă pe Alexandru și,prin el, contestă tipul ocârmuitorului carenu cunoaște „zăbava cu liniște și odihnă”(traduce Nicolae Costin). O prefigurare adiscursului justițiar transformat mai târziu,de romantici, într-un discurs justițiar –metafizic. Reprezentantul acestui popormic, care trăiește în legea veche cu socotințăși în modestie, vituperează „cugetul mân -dru și învrăjbitoriu” al cuceritorului nesă-buit care pierde (uită) „vrereia și socotiala atoată lumia” și umblă în calea nedreptății.Un discurs ce se apropie de blestem.Alexandru nu se poartă „ca un domn demoșie”, ci ca un tiran nemernic. Înțeleptulgaramantiilor pare a fi un precursor al per-sanului din eseul lui Montesquieu:

„Spune-mi mie, te rog, sau nu iaste marenebunie a sărăci pre mulți, pentru să teîmbogățești numai pre tine? Au nu iaste ceade pre urmă nebunie pentru să stăpâneștitu, cu un tiran, să vei a-i goli pre toți de stă-pâniia moșiilor sale? Au nu iaste nebunieprea mare că/vei să aședzi răsipă viețiinoastre și multe mormînturi pre pămîntu?Au nu iaste nebunie prea mare a vria ca săarete dumnedzăii neodihnite poftele tale șisă piardză vreria și socotiala a toată lumia?Au nu iaste nebuniia cea de pre urmă ca culacrămile săracilor și a văduvelor, așea de

singeroasă biruință a vrea să agonisești? Aunu iaste nebunie să înoate pămîntul în sîn-gele celor nevinovați, pentru să dobîndeștiveste cu blăsătm între oameni? Au nu ți săpare ție mare nebunie când împărăținddumnedzăii lumea între așea mulți, să veitu numai ție să ți le dea dumnedzăii și să țile răpască? Blăstămat iaste de au fost așea șiblăstămat va fi de iaste carele viața ceviețuiaște în perire tuturor o întoarce!Pentru aceasta una pricina ca la vecii viitoride bărbat tare laudă să agonisească; că foar-te rar slobod dumnedzăii ca în pace să lepăzască cineva acelia ce sintu dobîndite curăzboiu nedreptu”.

După ce îl ceartă bine și-l amenință cupivnițele iadului, înțeleptul încheie, pre zen -tând cele șase capete din pravilele comu -nității garamantilor. Unele sunt simple șiîndeamnă la austeritate, altele par crude,întrucât pune limite vieții femeii la 40 de aniși a bărbatului la 50. Vieții sau capacității de-a aduce viață, a procrea? Propozițiile tălmă-citorului moldovean nu sunt limpezi la

11

Literatura parenetică (III)

acest punct (“a viețui să nu i se cadă”).Pravilele stipulează ca feciorii să nu acceptealte legi în afara celor primite de la părinți(cu alte vorbe să nu se închine la mai mulțiDumnezei), să se îmbrace cu o singurăpânză (pentru că mulțimea hainelor pro -voacă pizmă și declanșează nebunia), oricemuiere să aibă un singur bărbat până naștetrei copii, iar dacă are mai mulți „să-i jărt-fească dumnezeilor”, în fine, femeile șibărbații să trăiască în adevăr și iubire, iardacă se întâmplă să cadă în minciuni, atuncisă piară. Legi pline de cruzime, sfaturinemiloase.

După ce reproduce (inventează) aceastălecție de bună purtare și înțeleaptă simplita-te, Guevara face comentariul său, revenindla Platon și la înțelepciunea grecească. Prilejde a relua și întări ideea (ideea dominantă) afilosofiei sale morale, și anume că Principelebun este acela care este învățat și știe să seînconjure de sfetnici de seamă, aleși din rân-dul filosofilor. Modelul lui, repet, este MarcAureliu, care unește în el cele două marivirtuți ale Prințului-model: înțelepciunea(filosofia de existență) și bărbăția (curajul,demnitatea, știința războiului, diplomațiaetc.), iar dintre sfetnici numele cel mai descitate sunt Aristotel și Seneca. Aristotel, das-călul lui Alexandru cel Mare (un model,iarăși, în acest imaginar al puterii, unPrincipe și el, care a uimit lumea) și Seneca,ministrul lui Nero. Despre Marc Aureliu,Antonio Guevara scrie o carte pe care o aso-ciază, apoi, cu Ceasornicul Domnilor. ÎnCartea a III-a din Ceasornicul autorulînfățișează moartea lui Marc Aureliu și ulti-mele lui sfaturi, în Panonia, la 72 de ani aisăi și la 936 de la zidirea Râmului. Ostenitde războaie și lovit degrabă de paralis și de„mihniciunia inimei”, el cade într-un somnîndelung, limba lui este umflată, ochii luisunt înfundați, carnea este uscată, virtuteasa este slăbită – și, prezentând această ago -nie, autorul nu-și stăpânește tristețea. Dartristețea mare nu paralizează imaginațiascriitorului și nici, se va vedea deîndată, atraducătorului:

„O, cât de mișel lucru iaste a prăvi predomnul murind, sau pre boierul ales, prenemeșul bogat, de nu va avea pre lângă sine

nice un priiaten credincios, întru acea trece-re prea gria agiutoriu.și nice a fi fără soco-tială, dzic, că nu să cade priiatenului credin-cios. Că cei ce sintu părtaș întru viață noro-curilor noastre sintu mulți, iară carii au grijela moarte de simțirea noastră foarte puțini.Oamenilor înțălepți și preaînțălepți, pînă anu-i sili firea spre a muri, din vreria să li secade a muri adecă mainte de ce vor sosi celealese ceii de pe urmă nevoi, să orînduimcele ce radzimă de simțirea cia din lontru.Că de socotim nebun pre cel ce ar vrea fărăcorabie să triacă marea, adevărat, nemicăînțăleptu nu vom socoti pre acela care de totnegata vine la moarte. Ce piiarde omulînțăleptu făcând diata? Ce scădere cinstiipătimește carele mainte de moarte cu nepri-iateni și oentru aceiia spre care au fostu cuinimă rea să împacă? Ce scade din cinsteaceluia care în viață era datoriu să întoarcă,căci porunciaște să se întoarcă la moarte?Cu ce lucru mai înțăleptu să poate cineva asă arăta, decât de se va ușura de cele presine, care pre urmă cu giudecata s-a cere?”

După acest topos al jeluirii în fața neantu-lui și a deșertăciunii existenței omului carenu-i, în fapt, decât o zădărnicie a zădărni-ciei, topos frecvent, și el, în Biblie și, apoi, înscrierile medievale, vine la rând discursul(toposul) testamentar, acela în care se facesinteza unei vieții și se comunică ultimeleînțelepciuni. Dar nu așa de repede și nu însuccesiunea pe care am citat-o noi. Înaintede a da un ultim cuvânt lui Marc Aureliu(eroul-filosof, modelul Prințului desăvârșitîn viziunea lui Antonio Guevara), autorulîși prezintă punctul să de vedere și, după el,introduce discursul lui Panusie, sfetniculînțelept, fidel și preaiubit.

Autorul, zic, face o lungă punere în temă,dezvoltă estetic subiectul deșertăciuniilumii și, discută soarta lui Marc-Aureliu și,mai ales, face speculații inteligente desprestarea de boală a omului înțelept. Merge chiarmai departe și prezintă condiția împă -ratului filosof care se pregătește de moarte.O situație de existență și un tip de erou care,s-ar putea spune, prefigurează, piesa luiEugène Ionesco. Comentariile lui MarcAureliu, mai întâi gospodărești (cum trebu-ie să-și împartă averea), apoi morale: cum

12

Eugen Simion

trebuie să se compare prietenii apropiați șidemnitarii celui care zace în „neodihnăpururea” și care trebuie să fie „căiala” lor.„Căiala” trece și în comentariul naratorului(eseistul format de cultura antichității șidornic să se elibereze de dogmele scolasticeale Evului Mediu) și atunci frazele lui capă-tă un evident accent elegiac și, în acelașitimp, dezaprobator față de cei care nu serușinează (zice el) în fața morții. Căci estelucru rușinos să dai muribundului amăgelideșarte și – dacă înțeleg corect, pro pozițiiîmpleticite ale traducătorului – este rușinos,totodată, ca prietenii să nu grijească de bolnaviși să-i sfătuiască bine, să țină, adică diată. Pânăsă ajungă la ideea, într-adevăr, esențialăpentru că vizează condiția umană, în genere(“iară că bine și tu și el știți că pre toți onoapte și a călca odată pre calea morții, căcisă te temi a grăi prietenului, care acum ausosit la moarte”), eseistul vorbește desprecumpăna vieții și pierderea sufle tului și risi-pirea bunurilor lumești: „Că, adevărat,dreptu rău și mai rău decât dracul iaste cineamăgește pre bolnavul căruia ce i-ar fi deagiutoriu a muri bine silește să se îmbuned-ze cu nădejdea vieții. La care cumpăna, cinegrăiește acelia, puțin ago nisește, iară cinecrede multe piarde în eșărtu. Mai bine iaste,pre cei murind, a-i învăța cu ce socotială s-aputea afla atuncia întru bună simțirea sa ceadin lontru”.

Nu putea lipsi din discursul naratoruluicare stă la capătul muribundului, temapocăinței târzii și, implicit, tema biblică adeșertăciunii vieții lumești. Omul, ziceAntonio Guevara, să nu lase a se ispovedi și ase pocăi doar la bătrânețe, ci, fiind creștinbun, să-și pregătească, din timp, vremea depocăință și îndreptare. Căci: „Ce folosescucorăbii, adînci spartă, cîrma? Ce folosescurăzboiului isprăvit, armili? Ce folosescuoamenilor morți, cu unosri și cu pliasturi să-i ungă? Într-acesta chip ce folos fac duhov-nicii a vini la bolnavii carii acumu nu-s înmintea sa, să-ș mărturisească păcatele?Adevărat, rău să vă puea ispovedui, căruiapriceperea spre pocăință îi lipsește! Cefolosește diacul a lua aminte lucrurile răd zi -mătoare de simțire pre aceia vreme, după cebolnavul acmu au pieerdut voroava”.

După acest eseu-bocet cu note filosofice,autorul introduce discursul preaînțe -leptului și bunului Panasie care, aflăm dinrăspunsul lui Marco Aurelie, „ar fi suptu înDachia”, „ar fi mîncat în Râm” și ar fi luatînvățătură din Țara Grecească. Cu altevorbe, preaînțeleptul și tare de virtutePanasie sfetnicul, ar fi un umblat și cuînvățătura culeasă din multe părți (culturi).El reia, în esență, tema dinainte, dintr-o per-spectivă mai acut existențială. La ce-i bună,întreabă el, atâta știință, dacă omul moarecu ea cu tot? Subiect etern, întrebare fărărăspuns:

„Spune-mi mie, mă rog, stăpîne, căci săînvață oamenii a grăi grecește, căci ostenes-cu ca să înțăliagă jidovește, căci atâta demultu asudă în limba lătinească, căci atâtiade multe vremi petrec în Țara Grecească,schimbă dascăli așea de mulți, pătrund atâ-tea de multe cărți, atîția de mulți bani preînvățătură cheltuescu, pentru să petriacăviața cinsteșe și de la o vreme a priimimoarte, cu inimă bună, să cunoască? Săcade oamenilor să-ș pue dintre acesta hotarînvățăturilor, ca să să învețe a viețui bine.Că nice una nu-i așea adevărată știință, denu va cunoaște omul prea bine a-ș orînduiviața sa. Ce folos iaste să știu multe, de nuvoiu lua nice un folos dintru aci știință? Ceagiutoriu am dintru conștința tuturor limbi-lor streine, de nu-m[m]voiu înfrâna eulimba mea, de la apucarea vieții altora? Ceagiutorește a petrece cu cetitul cărților celormulte, de nu mă voiu învățaalta, fără aamăgi (priiatenii) și pre cei de aproape? Ce-m va folosi să știu vîrtuțile stelilor și clătirilestihiilor, de voiu ști a mă feri despre răutăți?În scurtu, foarte puțin folosiaște de să va dacineva după oareare înțăleptu și pre ascun-su să va arăta ucinic celor nebuni. Că somaa toate-i folosofiei întru a sluji dumnedzăi-lor și întru nevătămarea oamenilor stă. În -treb de tine, doam ne, preasăninate, ce folo -sește corăbiiariului a ști meșterșugul corăbi-ii și să să înece pe vreme rea? Ce agiutoreștepre războiul vestit a vorbi multu de războiuși a face războiul să fie neștiutoriu? Ceisprăvește povoața a arăta altora potica căi-lor, de va rămînea el de cale?”

13

Literatura parenetică (III)

Toate aceste discursuri pregătesc discur-sul esențial, al filosofului – erou (Prințulmodel). Discurs complex în care regăsimînțelepciunea antichității. În răspunsul său,filosoful Marc Aureliu se vaită, întâi, de des-tinul său tragic (care este, în fapt, destinul îngenere, al omului pe pământ): a avut detoate și, acum, pleacă doar cu „băibărăce-lul” lui (un veșmânt simplu) și trupul său vafi mâncat de viermi. În strâmtoarea în care aajuns, vrea mângâiere de la prieteni. E mâh-nit că fiul său Commodus care-i va urma petronul imperiului, dă semne de nestatorni-cie și neînțelepciune (“mintea cea rea a fiu-lui meu”) și le dă sfaturi. Sfaturile lui repetăpe acelea pe care Plutarh le dăduse, într-ocarte, lui Traian (reproduse, și acestea, înCeasornicul Domnilor!). Sunt cinci și din ele,deducem, că Principele (domnul) –oricarear fi el – trebuie să țină seama de următoa-rele reguli de existență: cea dintâi este ca el„să viețuiască cu pază” și să fie plin debunătate, să se țină departe de răutăți și, înfelul acesta, va fi un model pentru toți: căci„nimeni nu va îndrăzni să fie desfrânat”. 2.Să fie drept cu toți, cu cel ce vine de la țarăși cu cei ce sunt lângă tine. 3. să fie purureaiubitor de adevăr și să nu vorbească mult(“întru voroadă să nu fii îndelungat”) 4. „Lapetrăcănii să fii blând și cu milă”, în fine, 5.

Să nu-i accepte în preajma sa pe „giambașiși pe îmbunători” (lingușitori), căci aceștiavor tulbura cu răutatea lor viața orașului.

Acestea sunt, în esență, legile pe careMarc Aureliu le socotește fundamentalepentru educația unui destoinic și desăvârșitdomnitor, pe lângă altele pe care aceastănarațiune parenetică le reține. Între ele, ceamai importantă, poate, este aceea caPrincipele (împăratul, domnitor, Ocârmui -torul, oricum i-am zice!) trebuie să le apliceși să le păzească, și anume ca Ocâr muitorulsă nu uite să-și ia oamenii învățați (filosofii)ca sfătuitori de taină. Marc Aureliu (și prinel Antonio Guevara) aduce în discuție peNero, care a avut, ca ministru (sfetnic) peSeneca. Și, avându-l, n-a ezitat să-și omoaremama (Agripina) și, pe lângă alte faptedemente, să dea foc Romei. Și, dacă este așa,se pune întrebarea: cât de în țe leaptă poate fiputerea (politica) sfătuită de filosofi? Esteîntrebarea pe care și-o pune, în epoca noas-tră, Noica (nu este sin gu rul, desigur): tot maivreți ca filosofii să fie în preajma politicii și alcelor ce o conduc? Cu noscând ce-a reușit să reali-zeze înțeleptul Seneca, Sfetnicul lui Nero. Oîntrebare pe care Antonio Guevara și, debună seamă, Nicolae Costin, logofătul luiNicolae Costin și traducătorul Ceasorniculuidomnilor, nu și-o pun.

14

Eugen Simion

15

J’aurais voulu vous parler d’un grandmonument de la science humaine, del’Encyclopédie de Diderot, qui s’avèrel’exemple même de ce que la science estcapable de réaliser. Cette entreprise uniquereprésente un des sommets de la penséeeuropéenne, le seul ouvrage capable de res-taurer toute une civilisation, mais l’Europeaffronte un défi qu’elle n’a pas connu depuisdes siècles: c’est la grande vague de réfugiésqui risque d’innonder notre continent.

Fidèle à sa tradition humaniste, l’Europene peut pas rester insensible devant le mal-

heur des gens qui sont obligés de quitterleurs pays, chassés de leurs foyers par laguerre et la misère, mais on peut se deman-der ajuste titre si l’Europe se voit capable derésoudre un des plus grands problèmes deson histoire moderne.

Car l’Europe a ses problèmes qui nedatent pas d’hier et qui risquent de s’aggra-ver avec l’arrivée massives des émigrés duProche Orient et d’Afrique. Parmi les plusgraves ce sont sans aucun doute le faibletaux de naissance des populations autoch-tones et la lente et difficile intégration decertaines minorités.

RadivojeKONSTANTINOVIĆ

Le grand défiSocietatea europeană contemporană se confruntă cu un mare val de refugiați, iar riscul este acelaca bătrânul continent să fie inundat de aceștia. Totuși, trebuie să avem compasiune fată de nenoro-cirea oamenilor care sunt obligați să-și părăresască țările, care sunt alungați din căminele lor derăzboi și de mizerie. Europa se mai confruntă, însă, cu nivelul scăzut de natalitate și cu lenta șidificila integrare social-culturală a anumitor minorități, precum romii, de exemplu. Europa nupoate, totuși, tolera cutume care se opun concepției sale despre libertate, cum ar fi poligamia, căsă-toria minorilor, drepturile femeilor.Cuvinte-cheie: populații migrante, romii, valuri de refugiați, probleme de integrare culturală,

încălcarea libertății europene.

Contemporary European society is confronting to a great wave of refugees and the risk is that theold continent could be flooded by them. However, we must be compassionate with the misfortuneof people who are forced to leave their countries, people who are banished from their homes by thewar and the poverty. Europe still confront to a low birth rate and to a slow and difficult socio-cul-tural integration of certain minorities, such as Gypsies, for example. Europe can not, however, tole-rate common laws that oppose to its conception of freedom, such as polygamy, marriage of minors,women's rights.Keywords: migrating population, Gypsies, waves of refugees, cultural integration problems,

uncroaching upon European liberty

Abstract

Radivoje KONSTANTINOVIĆ este profesor, scriitor, traducător, critic comparatist, teoretician literar altraducerii și om de cultură din Serbia, e-mail: office@fnsa.ro

A gândiEuropa

16

Radivoje Konstantinović

Le cas des Roms qui vivent sur le conti-nent européen depuis des siècles montrecombien l’intégration en général se révèledifficile. Malgré l’aide de l’Etat et la législa-tion favorable, on n’arrive pas à résoudre leproblème des „gens de voyage”, des Romsnomades. A ma connaissance, personne n’aexplicitement dit, en France, par exemple,qu’en Europe cela n’est plus possible et queles charmants romanichels doivent accepterla vie sédentaire.

Malheureusement, de peur de ne pasêtre politiquement correct, on évité tropsouvent de parler des problèmes épineux,encore moins de s’appuyer sur les résultatsdes recherches dans le domaine de la démo-graphie en l’occurence. Pourtant, c’est biensur la science qui nous fournit des donnéesprécieuses que les décisions politiques doi-vent se baser.

Il est évident que la seule bonne volontéd’un pays ou d’une communauté d’accuellirles nouveaux venus ne suffit pas. Il faut éga-lement la volonté de ceux-là d’accepter leslois et les règles du pays d’accueil. La com-

préhension mutuelle est aussi absolumentnécessaire si l’on veut éviter les conflits.

C’est une illusion de croire que les immi-grés peuvent sauvegarder leur identitéd’origine intacte: le refus total d’adaptationse révèle une source de problèmes innom-brables pour le pays d’accueil et pour eux-mêmes.

On pourrait citer beaucoup de tristesexemples, nous ne donnerons que quelques-uns: la polygamie, les mariages de mineurs,les droits de la femme – la tradition euro-péenne ne peut pas tolérer les coutumes quisont opposées à sa conception de la liberté.

Plus les les traditions sont éloignées, plusl’intégration s’avère ardue. Surtout s’il s’agitd’un nombre de plus en plus grandissantdes gens pour qui l’Europe est une vraieterre promise.

Il faut pourtant espérer que notre bonnevieille Europe, sans trahir ses idéaux deliberté et de justice, aura la sagesse de nepas compromettre les acquis de sa civilisa-tion qui sert de modèle à l’humanité touteentière.

17

Cronică literară

Abstract

Patru filosofi subiectivi care vor să reînnoiască cultura română și un critic literar negaţionist caredescoperă în anul 1943 teatrul absusrdului în limba română: Mircea Eliade, Emil Cioran,Constantin Noica, Eugen Ionescu și Mircea Vulcănescu. Fără acești români literatura europeanămodernă și gândirea europeană modernă pur și simplu nu există. Însă ei nu erau nici niște veneticiordinari și nici niște musafiri impunători. Au fost cei care au împins cu pași giganţi de nenumăratemile înainte arta, poezia, teatrul, filosofia, studiul religiei, iar Europa i-a urmat, și nu invers. Este o carte despre un grup de gânditori și artiști români care aproape cu toţii au fost discipoli exem-plari ai renumitului și ,,atipicului’’ profesor Nae Ionescu, care i-a învăţat să renunţe la ,,filosofiașcolară” și să gândească cu propriul lor cap, dezlipind astfel filosofia de catedră și ducând-o în stradă. Generaţia românilor creatori despre care scrie Eugen Simion este una dintre cele mai productive șicele mai realizate generaţii din istoria spiritualităţii secolului al XX-lea. Simion însuși face parte dincategoria gânditorilor de talia și valoarea lor. Cartea sa – inevitabil trebuie procedat întocmai – tre-buie să fie citită ca un roman spiritual, metafizic.Cuvinte-cheie: Eugen Simion, Existenţialismul românesc și metafizica europeană, Mircea Eliade,

Emil Cioran, Constantin Noica, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu.

Four subjective philosophers who wanted to renew the Romanian culture and one literary criticwho discovers in 1943 theater of absurd in Romanian language: Mircea Eliade, Emil Cioran,Constantin Noica, Eugen Ionescu and Mircea Vulcanescu. Without these Romanians, Europeanliterature and modern European thinking simply would not exist. Yet, they were neither simplestrangers nor imposing guests. They were the ones who made giant steps of countless miles in art,poetry, theater, philosophy, the study of religion, and Europe followed them.This is a book about a group of Romanian artists and thinkers who were, almost all of them, exem-plary disciples of renowned and „atypical” professor Nae Ionescu, who taught them to give up„school philosophy” and think with their own heads, thus detaching philosophy from school depar-tment and taking it to the streets. The generation of Romanian writers, about whom Eugen Simion writes, is one of the most produc-tive and the most accomplished generations in history of 20th century spirituality. Simion himselfis part of this category of thinkers. His book – inevitably – must be read as a spiritual, metaphysicalnovel.Keywords: Eugen Simion, Romanian existentialism and European metaphysics, Mircea Eliade,

Emil Cioran, Constantin Noica, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu.

Dušan STOJKOVIĆ, Critic literar, poet, prozator, Republica Serbia, e-mail: imengher@yahoo.com* Eugen Simion, Existenţialismul românesc și metafizica europeană, traducere din limba română: Adam

Puslojić, Mirela Glušac, Ionela Mengher și Simion Lăzăreanu, „Filip Višnjić”, Belgrad, 2016, DušanStojković

Dušan STOJKOVIĆColoana infinitului a gândirii filosofice

româneşti*

18

Dušan Stojković

De la începutul secolului al XX-lea oa me -nii de creaţie români, cei care și-au părăsitţara temporar sau definitiv, stabilindu-se înstrăinătate (de cele mai multe ori la Paris), s-au situat printre vârfurile artiștilor și filo-sofilor universali. Aceasta este valabil și încazul unuia dintre cei mai importanţi sculp-tori ai avangardei, Constantin Brâncuși, încazul reputatului pictor avangardist VictorBrauner, al poetei Ana de Noailles, alromancierului Panait Istrati, al fondatorilordadaismului Marcel Iancu și – în mod apar-te – al lui Tristan Tzara, în cazul „antimo-dernului mistic” (p.80) Benjamin Fondane șial suprarealistului Ilarie Voronca – poetulcondamnat, în cazul poetului Paul Celan,care s-a afirmat în limba germană, dar și-acurmat viaţa, aruncându-se în Sena, în cazulcelui mai bun poet „lingvist/fonetist” alsecolului al XX-lea – Gherasim Luca, pentrucare Sena a fost, de asemenea, mormântuldeliberat ales, în cazul Hertei Müller,deţinătoarea Premiului Nobel1. Și, bineîn -ţeles, în cazul celor cărora le este dedicatăcartea despre care scriem, cu un titlu scurt,dar cu un subtitlu lung (care definește cuexactitate despre ce este vorba în carte):Patru filosofi subiectivi care vor să reîn -noiască cultura română și un critic literarnegaţionist care descoperă în anul 1943 tea-trul absusrdului în limba română: MirceaEliade, Emil Cioran, Constantin Noica,Eugen Ionescu și Mircea Vulcă nescu2. Fărăacești români literatura euro peană modernăși gândirea europeană modernă pur și sim-plu nu există. Însă ei nu erau nici niște vene-tici ordinarii și nici niște musafiri impu -nători. Au fot cei care au împins cu pașigiganţi de nenumărate mile înainte arta,poezia, teatrul, filosofia, studiul religiei, iarEuropa i-a urmat, și nu invers.

Fapt ce nu este valabil în cazul disiden -ţilor din alte ţări, dispuși de la bun început

a se adapta mimetic mediului în care s-austabilit: Kundera a devenit scriitor francez,la fel ca și Makine, Charles Simic – poetamerican, la fel ca și Czeaslaw Milosz. Doarrușii, și nici aceștia nu toţi, au păstrat ceeace au luat cu ei din ţara-mamă. Aceasta fiindvalabil pentru cei trei romancieri: GaitoGazdinov, Mark Aldanov, Vladimir Nabo -kov. Însă și opera lor, cel puţin parţial, fus-ese o sinteză distinctivă a ideilor moșteniteși a celor împrumutate. Marii români aurămas mari români chiar și atunci când audevenit mari europeni. De aceea, cu rarisi-me excepţii, majoritatea dintre ei, în pofidaunor realizări remarcabile și recunoașteriiîn capitalele lumii, s-au întors în ţara lor,după cum procedase Eugen Simion însuși.Nu l-a reţinut la Paris nici faptul că a predatlimba română la Universitatea Sorbona, nici

1 Lista nu se oprește aici. Ar trebui adăugat și numele Iuliei Hasdeu, pe cel al Marthei Bibescu, al luiTudor Vianu, Elie Wiesel și al multor altora. Lucian Blaga a trăit o perioadă la Paris și a scris poezii șiîn limba franceză. Și nu este singurul care a procedat astfel.

2 În cartea lui Simion sunt prezentate succint și atitudinile altor gânditori români. De ex., B. Fundoianu(în Franţa a devenit B. Fondane, creând o impresionantă operă poetică. Dar și cea a lui Lucian Blaga,care are o părere negativă despre existenţialismul românesc și care îi numește pe existenţialiștii români„cabotini ai pasiunilor”.

19

Coloana infinitului a gândirii filosofice românești

faptul că fusese prieten de la egal la egal cuacei interpreţi ai literaturii care au mișcataceastă știinţă neabătut și cu toată intensita-tea spre acele spaţii în care ea însăși se vaîmpleti într-o inextricabilă pânză de paian-jen a subterfu giilor teoretice și va fi forţatăsă se întrebe dacă obiectul activităţii sale șiceea ce încearcă a prezenta ca fiind perfecteste știinţă propriu-zisă. Atunci cândBarthes, Todorov, Kristeva, Genette și mulţialţii au „complicat” metoda prin care audorit să epateze cu literatura, arta în generalși cu gândirea umană, Simion a stat puţindeoparte. Pentru el opera pe care o studiaera mai importantă decât cine se angajase înacest studiu. El nu a vorbit despre moarteaautorului sau moartea romanului, pentruca, mai apoi, să-l studieze pe defunctulautor și pentru a scrie el însuși romanul la alcărui sfârșit ajunsese de mult.

În Introducerea la cartea despre carefacem vorbire Simion mărturisește că l-auconvins s-o scrie Аdam Puslojic, un „spiritimpetuos și imaginativ“ (p. 11), și SrbaIgnjatovic3, un „spirit tacit, reflexiv șimelancolizat „ (p.11). Este o carte despre ungrup de gânditori și artiști români careaproape cu toţii au fost discipoli exemplariai renumitului și „atipicului” profesor NaeIonescu, care i-a învăţat să renunţe la „filo-sofia școlară” și să gândească cu propriullor cap, dezlipind astfel filosofia de catedrăși ducând-o în stradă. L-au ascultat cu toţiiși nu se poate uita ceea ce au creat atuncicând erau tineri, la începuturile activităţiilor intelectuale. Acea generaţie tragică,criterioniștii, generaţia în pulbere4, apare înscenă între anii 1927 – 1930, când în Europaîncepe în mare măsură să domine

exis tenţialismul lui Karl Junger și MartinHeidegger, misticismul lui Lev Shestov șiNicolae Berdiaev, citindu-i cu fervoare,acceptându-le ideile, precum și pe filosofispanioli Miguel de Unamuno și Jose Ortegay Gasset. Deși gânditorii români au fostșcoliţi în străinătate (în genere, la uni ver -sităţi germane) și, indubitabil, știau despreei și le-au citit opera, ceea ce aduc ei înștiinţă este vital5, original în esenţă, fărăîndoială provocator. De actualitate și în zile-le noastre, deși au trecut atâţia ani. Cu ei nus-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat cu sriii-torii ruși (executarea lui Gumilov, moarteași din cauza foamei a lui Aleksandr Blok,sinuciderea lui Esenin, Maiakovski, MarinaŢvetaeva...), fapt ce l-a determinat peRoman Jakobson să-și intituleze eseul peaceastă temă „Despre generaţia care și-a iro-sit poeţii” (1931). Nici România, nici Europanu i-a irosit pe ei și nici ei, cu siguranţă, nuau irosit nici România, nici Europa. Operalor, scrisă în prima tinereţe, nu estevalorificată nici azi pe măsura meritului,deoarece unii (Eliade, Noica, Cioran6) aufost simpatizanţi ai ideilor extremei drepte,unii dintre ei ajungând, după cel de-alDoilea Război Mondial, în închisoare(Noica și Vulcănescu; alţii murind în închi-soare), unii (Eliade, Cioran, Ionesco) au ple-cat la Paris, unde s-au realizat întrutotul.Simion amintește de întâlnirea sa cu IvoAndric, deţinător al Premiului Nobel, care i-a spus: „Românii au o curiozitate: îșiexportă geniile”.

Liderul spiritual al tinerei generaţii degânditori români fusese Mircea Eliade, carela acea dată avea douăzeci de ani, autor alunor romane interesante7, care a tratat

3 Cartea apare mai întâi în limba sârbă, iar o variantă extinsă va apărea în limba română. Un fel de „pre-decesoare” poate fi regăsită în părţi ale unei cărţi a lui Eugen Simion în limba sârbă: Demonul teoriei aobosit (selecţie și traducere Adam Puslojic), Apostrof, Rading, Beograd, 2004.

4 Astfel i-a denumit Zaharia Stancu.5 Șerban Cioculescu i-a numit în deriziune „trăiriști”. Ei au și fost asta, dar datorită faptului că opera lor

fusese o serioasă meditaţie existenţialistă.6 În textul nostru nu vom folosi varianta românească a numelor și prenumelor gânditorilor români Emil

Cioran și Eugen Ionescu.7 Romanul tânărului miop, Gaudeamus, Lumina ce se stinge, Întoarcerea din rai, Huliganii, Maitreyi,

Domnișoara Cristina. După cel de-al doilea război mondial el va scrie romane precum: Noaptea deSânziene, La ţigănci, Pe strada Mântuleasa. Evidenţiem în mod aparte romanul joycean Lumina ce nuse stinge, publicat în anul 1934. În limba sârbă sunt traduse următoarele lucrări beletristice ale luiMircea Eliade: Pe strada Mântuleasa (traducere Vojislava Stojanovic Georgijevic), Gradina, Nis, 1987;

20

Dušan Stojković

temele vitale pe care ei le-au abordat (inevi-tabila existenţă, metafizica realităţii, aventu-ra vieţii, forme ale subconștien tului...), însu-mându-le sub titlul Calea spirituală (1927).Starea de spirit comună tuturor tinerilor„trăiriști” români, luptători pentruschimbări radicale în cultura ro mână, estenelinilștea8. Pornind de la exis tenţialiștiieuropeni, misticii ruși și gânditorii spanioliși de la mulţi alţii, de la Kierkegaard șiDostoievski, tocmai ei vor fi creatoriivariantei românești a existenţia lismului,care constituie tema cărţii lui Simion.

Deloc întâmplător cel ce le-a fost profe-sor, Nae Ionescu, a fost un profesor atipicîntrutotul, care le spunea studenţilor săi cănu are un plan de predare și că el nu îi vainstrui, ci va învăţa împreună cu ei. Dupăpărerea lui, Europa este împărţită în douăpărţi distincte în ceea ce privește filosofia șimorala: lumea occidentală optează pentrucunoaștere, iar lumea estică pentru per -cepţie/înţelegere. Primul concept este domi-nat de spiritul istoric, iar cel de-al doileaeste dominat de spiritul finenţei9. NaeIonescu scrie: „înţelegerea este o activitateanalogă cu creaţia: în momentul în care aiînţeles un lucru ajungi la reţeta creării lui;când cunoști un lucru, deși nu-i ai reţeta,poţi să-l identifici perfect, dar resorturile luiintime, legea lui de creaţie, aceasta nu poţisă o „înţelegi prin cunoaștere, ci prinînţelegere”.

Ca „filosof existenţialist de nuanţăcreștină” (p.26) el consideră că pentru ca -tolici „universul este o existenţă pe care ei ocunosc”, în timp ce pentru ordodocși „uni -versul este o existenţă pe care o trăim noiînșine”. În plus, alţii „posedă metafizicaîntemeiată pe contemplaţie10 și pe „lipsa deiniţiativă” (p. 26). Nae Ionescu nu dorește săconstruiască nici un sistem filozofic. Nu vordori asta nici elevii săi. Opera lor, scrisă în

tinereţe, va fi una fragmentară, produs alștiinţei neliniștii. Dar Mircea Eliade,Constantin Noica și Mircea Vulcănescu,construind geometria spiritului, introducordine structurală în ideile lor, arătând că, șiatunci când se pornește de la o singurăsursă, se poate ajunge până la căi diametralopuse. Ceea ce este comun tuturor acestortineri români, cu toţii elevi ai lui NaeIonescu, precum și lui Nae Ionescu însuși,este reflectarea României și locul ei pe hartaspirituală a Europei. Lecţiile lui de meta -fizică, poate nu întrutotul originale, „îm -pru mutate” de la eseiștii și filosofii germa-ni, și-au găsit un tărâm propice în lucrărilelor filosofice și literare. În mod aparte ideea„experienţei” (trăirii), care domină toatescrierile sale. Deși unii dintre elevii săi auavut orientări de stânga, iar alţii de dreapta,pe toţi aceștia i-a unit senti mentul tragic alvieţii, pe care Mircea Vulcănescu îl denu -mește „pesimism activ”. În centrul gândiriilui Nae Ionescu s-a aflat revolta spirituală,ea „transferându-se” și în opera elevilor săi.Ionescu nu a prevăzut cu exactitate în cedirecţie se va îndrepta gândirea europeană.Din perspectivă actuală, a fost, anticipând,un eurosceptic. Cu toate acestea, într-oprivinţă a avut perfectă dreptate: „atuncicând are suspiciuni asupra modului în carese înfăptuiește judecata europeană. Jude -cată fără prezenţa metafizicii răsăritene,parte, totuși, din această cultură (p.35).Aceasta o de monstrea ză cel mai bine chiarelevii săi. Ionescu îi avertizează, printrealtele, că „bătrânii sunt primejdioși în spa -ţiul public pentru că au acaparat puterea șinu vor s-o cedeze” (p.37). „N-au loc în po -noarele filosofiei sale de existenţă. Totulcade pe seama tinerilor. Mitul tinerilor esteesenţial în această utopie sociologică” (p.37). Utopia rămâne utopie, iar tinerii româ-ni, elevii lui Ionescu, au suficientă putere,știinţă, ener gie, aroganţă tinerească, avânt

La ţigănci și Nopţi la Serampore (traducere Mariana Dan), SKZ, Beograd, 1999, Secretul doctoruluiHonigberger și alte nuvele (traducere Mariana Dan și Zoia Tomic), Paideia, Beograd, 2002; Coloana infi-nitului (dramă; traducere Petru Cârdu), KOV, Vârșeţ, 1996.

8 Amintim că cel de-al doilea volum de versuri în proză al lui Andric are același titlu (St. Kugli, Zagreb,1920).

9 Pascal a făcut distincţie între spiritul geometriei și spiritul fineţei.10 Contemplarea pentru el nu este în nici un caz o atitudine pasivă, ci o „încordare dureroasă”, cea care

te mână să te depășești pe tine însuţi, să te pierzi pe tine însuţi într-un mod anume”.

21

Coloana infinitului a gândirii filosofice românești

filosofic pentru a zbura, deși seamănă a„Sisifi blestemaţi”(p. 39), suficient de sus și,în același timp, suficient de adânc. Deoarececu toţii suferă de complexul apartenenţei lao cultură mică, este necesar să se debarasezede acest complex. Cel mai rapid face astaMircea Eliade. Pe lângă cultura europeană,există alte culturi străvechi și mai bogate.Occidentul a primit mult mai mult de la eidecât le-a oferit. Europa a „obosit, s-a ofilitspiritual”. Toţi acești tineri români reușescsă înlăture sentimentalismul din prozaromânească, să creeze, în locul filosofiei dincărţi, „filosofia fiinţei românești” (p.43) și săscrie unele dintre cele mai interesante cărţi.Au greșit doar că s-au transferat din planspiritual în plan politic. Atunci, ca de fiecaredată când se întâmplă una ca asta, vine dia-volul după vamă. Unii au lăudat bolșe -vismul, iar alţii și-au dorit o revoluţienaţionalistă.

Tudor Vianu face distincţie între gene -raţia biologică și generaţia de creaţie. Primeiîi aparţin mulţi într-un secol, celei de-a doua

doar doi-trei. Cei despre care scrie Simionsunt apartenenţii unei veritabile generaţiide creaţie.

Mai întâi, Mircea Eliade și Mircea Vulcă -nescu doresc să agite bazele existen ţialis -mului românesc și ale gândirii româ nești depână la acea dată, care se întemeiau pe unsentiment al unei inevitabile sorţi tragice aRomâniei „vegetative”. Doar ei doi doresc„să pună ordine în ideile lor” (p.51), să cree-ze un sistem coerent. Ceilalţi colegi ai lor degeneraţie sunt „fragmentariști, moraliști,creatori de limbaj” (p.51). Și unii, și alţii, la felca toţi existenţialiștii, de la Hegel, filosofulsistemului, creează figura negativă a filoso-fiei, pe Satana filosofic (p.51).

Cea mai importantă operă filosofică a luiMircea Vulcănescu, în care el încearcă sădefinească spiritul românesc, este Dimen -siunea românească a existenţei (1943). Pânăla apariţia lucrării lui Constantin Noica,Rosti rea filosofică românească (1970),această Schiţă fenomenologică a fost „con -tribuţia teoretică cea mai importantă a exis -

22

Dušan Stojković

tenţialismului românesc” (p. 61). Vulcănescunu este un „gânditor privat” (p. 61) precumEmil Cioran, ci este un filosof care, „cu -noscând toate sistemele filosofice, încearcă săle armonizeze și să tragă din ele un folos” (p.61). După el, „limba română exprimă filo -sofia de existenţă a românilor, gramatica as -cunde gramatica spiritualităţii” (p.63).Scepticismul, ideea despre negare, care estecaracteristica spirituală a românilor, „estecreatoare, nu distrugătoare” (p.66). Aceastănegare este „o negare activă, etică, o opoziţieontologică”, „Românul nu anulează, nu des -fiinţează...Negarea lor ar fi „luci fe rică” (decontestare), nu „satanică” (radi cală)” (p.67).Logica românească este „acum ori nicio -dată”, vânarea „sentimen tului kairotik”.Toată Europa știe de Cioran și îl com parăchiar cu Voltaire; nimeni din Europa, și foar-te puţini în România sa, nu știe de MirceaVulcănescu, cel de-al doilea fiind „primulfilosof român care dă un studiu de filosofie afiinţei în limba română” (p. 263), în careîncearcă să „definească din perspectivăfilosofică omul românesc”(p. 263).

Mircea Eliade11 poate fi extrem de „ane-

voios”(p. 91) legat de existenţialism. El„include și experienţa mitului” (p. 92) înmeditaţia existenţială, în mod special într-oetapă ulterioară a creaţiei sale12, când vascrie despre istoria religiilor.

Pentru el experienţa este „o formăperfectă și temporară a întregii fiinţe”.Admiră jurnalele. Toţi „generaţioniștii” auscris jurnale. Iată ce spune Eliade despre jur-nal: „De aceea cred eu că „jurnalul”,însemnările intime, notele fără importanţă –conţin atâta tărie și atâta sete de veșnicie,pentru că sunt scrise subit ca și o moarte sauagonizează ca și o moarte, sau sunt dătătoarede seamă ca despre o moarte”. Polemizeazăcu Cioran, considerând că disperarea nupoate fi tema de bază a fiinţei. Ei doi se aflăla poluri opuse de gândire”. Cioran estescepticul „pasionat” care nu mai crede nici înfilosofie și caută schimbări capitale și radica-le în România fără nici o întârziere, în timp ceEliade, „un modern antimodern” (p.105),respinge „retorica neantului și agoniei”(p.103) și este convins că renașterea culturiise va produce prin „regăsirea și cultivareamiturilor ei“ (p.103). Simion consi deră dreptlipsă fundamentală a filosofiei lui Eliade13

11 Pe lângă lucrările de beletristică, sunt traduse în limba sârbă următoarele lucrări ale lui Mircea Eliade:Aspects du mythe, (traducere Mirna Cvitan și Ljerka Mifka), Matica hrvatska , Zagreb, 1970 și Plato ,Beograd, 1998; Sacru și profan (traducere Zoran Stojanović), Zamak kulture, Vrnjačka banja, 1980,Književna zajednica, Novi Sad, 1986, „Dositej”, Beograd, 1998, Izdavačka knjižarnica ZoranaStojanovića, Sremski Karlovci, Novi Sad, 2003, Alnari, Beograd, Tabernakl, Laćarak, 2004;Ocultism,vrăjitorie și mode culturale, eseuri de religie comparată (traducere Ljiljana Filipović), Grafičkizavod Hrvatske, Zagreb, 1981și 1983; Făurari și alchimiști (traducere Miljneko Mayer), Grafički zavodHrvatske, Zagreb 1982 și 1983; Yoga: nemurire și libertate (traducere Zoran Zec), BIGZ, Beograd, 1984;Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului (traducere Zoran Stojanović), Matica srpska, Novi Sad,1985 și Izdavačka knjižarnica Zorana Stojanovića, Sremski Karlovci, Novi Sad, 1990; Istoria credinţelorși ideilor religioase, vol. I, De la epoca de piatră la misterele din Eleusis (traducere Biljana Lukić),Prosveta, Beograd, 1991 și Bard-fin, Beograd, Romanov, Banja Luka, 2003; Istoria credinţelor și ideilorreligioase, vol. 2, De la Gautama Buddha la triumful creștinismului (traducere Mirjana Perić), Prosveta,Beograd, 1991; Istoria credinţelor și ideilor religioase, vol. 3, De la Mahomed la Epoca Reformelor (tra-ducere Mirjana Zdravković), Prosveta, Beograd, 1991; (împreună cu Ioan Petru Culianu) Dicţionar alreligiilor (traducere Anđelka Cvijić), Narodna knjiga – Alfa, Beograd, 1996 și Nova knjiga plus,Beograd, Nova knjiga, Podgorica, 2014; Mefistofel și Androginul (traducere Slavica Miletić), Dom kul-ture, Čačak, Gradac, 1996; Imagini și simboluri: eseuri despre simbolismul magico-religios (traducereDušan Janić), Izdavačka knjižarnica Zorana Stojanovića, Sremski Karlovci, Novi Sad, 1999 și Fcatumizdavaštvo, Beograd, 2015; Despre religie (traducere Ljiljana Filipović și S. Ašanin), Art press, Beograd2002; Aspecte ale mitului (traducere Nataša Pejanović), Demetra, Zagreb, 2004; Symbolism, the Sacredand the Arts (traducere Dubravka Alić), Gutenbergova galaksija, Kruševac, 2006; Tratat de istorie a reli-giilor (traducere Dušan Janić), Akademska knjiga, Novi Sad, 2011.

12 Nu există un singur Mircea Eliade, sunt mai mulţi.13 El este pentru Simion „omul fără destin”, spiritul fără filosofie, eruditul fără religie, „poligraful care

călătorește cu documentele în valiză”, cel care „înţelege că individul provine din vechile epopei” (111).Când Eliade însuși a scris această epopee, Georges Dumésil a denumit Istoria credinţelor și ideilor reli-gioase „o nouă legendă a veacurilor”.

23

Coloana infinitului a gândirii filosofice românești

declarata „credinţă a spiritului în totalitatealumii și în sensul major al existenţei omului„(p.111), „necesitate de a cosmicizacunoștinţele noastre” (p.114). Pentru Eliade„omul este o sumă a miturilor sale” (p.119).Pe lângă omul european, există și „omuleuropean mai vechi, cu o moștenirespirituală mai bogată” (p. 129). Proiectulspiritual pentru care pledează el îl putemdenumi realism metafizic (p. 130). GilbertDurand consideră că, alături de Jung,Dumésil, Corbin, face parte din „antro -pologia profundă”(p.135). Ea are drept scop„remitologizarea lumii profane” (135).

Scrierile lui Cioran14 în limba românăsunt „mai libere, mai directe, mai radicale”(p.53). Acest filosof privat (p.15), „cel mairadical și cel mai mare negativist dintre toţiexistenţialiștii români (p. 137), considerăîntâmplarea neplăcută drept „bază”, cu -vântul care „definește destinul românesc”(p.137) Simion îl definește drept un „Ioveducat la școala moraliștilor francezi”(p.138). Prima carte a lui Cioran, Pe culmiledisperării (1934), „explozivă și barocă”(p.140), este „confesiune” „împotriva filo -sofilor care tremură mai mult decât alţi indi-vizi de frica morţii”(p.140). Chiar dacănulifică (acest verb este neologismul creatde el) totul, „ce poftă uriașă există în aceastănegaţie a lumii, ce vitalitate de zeu tânăr înacest joc cu neantul!” (p.141). În retoricaagoniei (p.143), folosește negaţia careprovoacă „bucuria spiritului” (p.142). Șiprima carte a acestui maestru al nuanţelor,și cele ulterioare „trebuie citite ca un jur-nal”(p.143).

Tot ceea ce este scris în ele este scris într-un stil radical, nihilist. În Cartea amăgirilorel se va îndepărta de filosofie. Cea mai

incitantă carte a sa, care, de altfel, este și ceamai incitantă carte a acestei generaţii decreatori, este Schimbarea la faţă a României(1936). În această „carte mânioasă” (p.157)Cioran expune „antropologia pesimistă”,referindu-se chiar la „dictatura socială”(p.159). Această carte, în care autorul eiarată și demonstrează cum își iubește popo-rul „cu o ură severă”, este, și din aspect poli-tic, și din aspect moral, „cartea uneidisperări fundamentale și a unei opţiunipericuloase” (p.162). În ea românii selecuiesc printr-o terapie de șoc. Însă reme-diul este eronat și este o mare întrebare dacăspiritul, în cazul în care este cu adevăratbolnav, își va reveni prin această terapie.Scopul cărţii lui Cioran, Lacrimi și sfinţi,este de a fi o „hermeneutică a sfinţeniei”(p.169). Deși s-a vorbit despre ea ca despre„un pamflet antireligios”, ea este „doar uneseu fragmentar, de un scepticism agresiv,alteori liric cu accente elegiace” (p.170).Persoanele active nu pot fi religioase. Nicicreative. Nici cel pe care Cioran îl apreciazădintre ei – Dostoievski. Motiv pentru carescrie și: „o perversiune fără pereche: unviciu al cerului”. Și: „este imposibil a-l iubipe Dumnezeu decât urândul”. Doar muzicaeste pozitivă. Dumnezeu vorbește prinintermediul muzicienilor. În Lacrimi șisfinţi „există și un lirism al lucrurilor cepier, și o poezie foarte perso nală asingurătăţii” (p.175). Cioran dorește să„interpreteze visul plantelor” (p.175). Nudoar aceasta, ci toate cărţile sale pot fi cititeca un roman. Emil Cioran este un scriitor demarcă al secolului al XX-lea. În Amurgulgândurilor (1940), scriitorul, care se consi -deră „un Iov fără prieteni, fără Dumnezeuși fără lepră”, devine „un clasic al

14 În limba sârbă au fost traduse: Tratat de descompunere (traducere Milovan Danojlić), Matica Srpska,Novi Sad, 1972 și 1979, Zlatna grana, Sombor, 1995, Tisa, Beograd, 2004; Istorie și utopie (traducereBranko Jelić), Dom kulture, Čačak, 1987 și 2009 și Unipreks, Nikšić, 1990; Lacrimi și sfinţi (traducerePetru Cârdu), Bratstvo i jedinstvo, Novi Sad, 1989, Svetovi, Novi Sad, 1996, Plavi jahač group, Beograd,2010 și Centar za kulturu, Požarevac, 2011; Pe culmile disperării (traducere Petru Cârdu), Oktoih,Podgorica, 1993, Poligraf, Beograd, 1998; Mărturisiri și anateme (traducere Zoran Janković), Svetovi,Novi Sad, 1997; aceeași operă a fost tradusă și de Petru Cârdu, (Centar za kulturu, Požarevac, 2009);Silogismele amărăciunii (traducere Jovica Aćin), Rad, Beograd, 1998; aceeași operă a fost tradusă și deMiodrag Šuput (M. Šuput, Beograd, 1998); Ţara mea (traducere Petru Cârdu), KOV, Vrăac, 1998; Despreneajunsul de a te fi născut (traducere Midorag Šuput), M. Šuput, Beograd, 1999; Sfârtecare (traducereMidorag Šuput), M. Šuput, Beograd, 2000; Căderea în timp (traducere Milica Kozić), Izdavačka knjižar-nica Zorana Stojanovića, Sremski Karlovci, Novi Sad, 2008; Cioran: interviuri (traducere StankoĐeferdanović), Dereta, Beograd, 2010; Cioran și muzica (traducere Petru Cârdu), Centar za kulturuPožarevac, 2010; Demiurgul cel rău (traducere Mira Vuković, Matica Srpska, Novi Sad, 1991).

24

Dušan Stojković

disperării”. În disperare chiar și sinucidereaeste tratată ca un act de sinucidere. Nuexistă un gânditor care a meditat mai multdespre sinucidere decât Cioran. L-am puteadefini drept un sinucigaș latent. În egalămăsură l-am putea denumi și filosof al sin-uciderii. Iată fragmentul-cheie despre sinu-cidere din Amurgul gândurilor: „Moder -nilor le lipsește cultura lăuntrică a sinu-ciderii, estetica sfârșitului. Nici unul numoare cum trebuie și toţi se sfârșesc dinîntâmplare. Neiniţiaţi în sinucidere, nișteamărâţi ai morţii. Dacă ar ști ei să se terminela timp, n u am suferi nici unul de strângerede inimă la vestea atâtor și atâtor „acte dis-perate” și nu am numi „nefericit” un omcare-și sfinţește propria împlinire. Lipsa deaxă a modernilor nicăieri nu apare maiizbitoare ca în depărtarea lăuntrică de sinu-ciderea îngrijită și gândită, de sinucidereaca oroare de ratare, îndobitocire șibătrâneţe, de sinucidere ca omagiu forţei,înfloririi și eroismului”. Imagini ale spiritu-lui, pe care Cioran le evocă în opera sa, sunt:neanturi vitale, elan negativ, deliciile pieirii.Acest „antimodern” este „în fundamenteleima ginaţiei sale un spirit modern îndră -gostit de valorile negative ale existenţei”(p.181). El „pictează cu negru pe negru șiștie să creeze din aceste combinaţii unstrălucitor peisaj al dezolării” (p.182).

Deși contestă cu fermitate filosofiaclasică/școlară, Constantin Noica, la fel ca șiMircea Eliade, nu exclude sistemul. Nudorește să coboară pe toboganul haosului,

cum procedează, spre exemplu, Emil Cioransau Eugen Ionescu. El este, la fel ca și Cioran,întâi de toate, scriitor. Simion notează: „chiarun mare scriitor” (p.185). Și Noica deose -bește culturile de tip geometric de cele de tipistoric. Primele aparţin orânduirii spirituale,celălalte orânduirii naturale. Deci, culturigeometrice în afara istoriei nu există.„Sofist”, Noica este „în fapt, un filosof liric”(p.188). Propoziţiile lui sunt aproape întot-deauna aforistice. Ele se memorizează,datorită frumuseţii, și atunci când ceea ceexprimă poate fi contestat. Dacă vom compa-ra Jurnalul filosofic (1944) al lui Noica cucunoscutele Caiete ale lui Valéry, vom vedeacă filosoful român, spre deosebire de poetulfrancez, nu caută adevărul despre care credecă nu există. „El își creează eroarea care-i estenecesară pentru a o contesta” (p.201). În arti-colele din Rostirea filosofică românească șiCreaţie și frumos în rostirea românească vrea„să facă o genealogie a spiritului românesc”(p. 214). În cartea Eminescu sau Gânduridespre omul deplin al culturii românești(1975) Noica socoate, absolut naiv, după cumsusţine Simion, că în fiecare ţară care, indu-bitabil, are un poet mare (în România un ast-fel de poet, fără îndoială, este Eminescu)celorlalţi poeţi ar trebui să le fie rușine să senumească poeţi (p.216). După Noica, marelepoet trebuie să fi în același timp și „un mareom al culturii”15. Îi repro șează luiHeidegger, autorul întrebărilor filosofice, căa scris prea mult.

Ceea ce leagă opera lui Eugen Ionescu16 –

15 Astfel se numește pe sine.16 În limba sârbă au fost traduse toate piesele sale și publicate în cartea Teatru/opere alese (traducerea

Dragoslav Andrić și alţii), Paideja, Beograd, 1997. Pe lângă această lucrare, se mai găsesc și altele:Scaunele (traducere Radovan Ivšić), Zagrebačko dramsko kazalište, Zagreb, 1959; Note despre teatrulde avangardă (traducere Kaća Samardžić), „Vuk Karadžić, Beograd, 1965; Cântăreaţa cheală și altelucrări (Jacques sau supunerea, Scaunele, Ucigaș fără simbrie, Regele moare), Znanje, Zagreb, 1981; Subsemnul întrebării (traducere Tatjana Šotra), Dom kulture Čačak, 1990; Căutarea intermitentă (traducereLjiljana Jeremić), KOV, Vršac, 1991; Povestiri (poezie, traducere Tatjana Šotra), BIGZ, Beograd, 1992;Cântăreaţa cheală/Scaunele (traducere Ivanka Pavlović Marković), Lapis, Beograd, 1994 și Paideia,Beograd, 2008; Scaunele/Macbeth (traducere Gordan Maričić), Evropski pokret u Srbiji, Beograd, 1994;Inorogul (traducere Veljko Nikitović), Oktoih, Cetinje, Unireks, Nikšić, Bepar press, Beograd, 1994;Regele moare ( traducere Tamara Valčić – Bulić), Evropski pokretu Srbiji, Beograd, 1995; Englezește fărăprofesor (traducere Petru Cârdu), Vršac, 1997; La Photo du Colonel (traducere Olivera Miličević), Nolit,Beograd, 1998; Cântăreaţa cheală/Lecţia (traducere Ivanka Pavlović și Ivan Dimić), Paideia, Beograd,2006, Viaţa grotescă și tragică a lui Victor Hugo ( traducere Petru Cârdu), KOV, Vârșeţ, 2006; Inorogul/Scaunele (traducere Ivanka Pavlović), Paideia, Beograd, 2008; Regele moare/Jacques sau supunerea(traducere Ivan Dimić și Milovan Danojlić), Paideia, Beograd, 2008; Delir în doi/Până la o sută unu și lacât vrei (traducere Tatjana Šotra și Dana Milošević), Paideia, Beograd, 2008. Acestea sunt teme pe carele abordează în teatrul său de mai târziu. Ionescu nu se dezice niciodată de Dumnezeu, spre deosebirede Cioran, pentru care Dumnezeu este „neant pur”. Dar Ionescu nu este creștin ortodox. El se apropiede Dumnezeu prin intermediul metafizicii. Nu stabilește un dialog direct cu el.

în opinia lui Simion existenţialistul careurăște existenţialismul –, scrisă în limbaromână și franceză, constă „în voinţa și dis-perarea de a cuprinde inexplicabilul înexistenţă, în ambiţia și tristeţea sa de a emiteprin intermediul gândirii raţionale ojudecată despre iraţionalitatea morţii”(p.228). Jurnalul său NU (1934) este jurnal al„crizei spirituale și morale” (p. 227). În dis-

cursul final Ionescu scrie: „Dacă aș fi fostfrancez, aș fi fost un geniu”. A devenit șifrancez, și geniu! El va egaliza extremadreaptă cu extrema stângă, va condamna înegală măsură lagărele naziste și, când audede ele, și gulagurile sovietice. Există, în operalui, o dimensiune religioasă, „confesivă și deficţiune” (p.248). „...Noica este necredincio-sul căruia îi place geometria și care esteîndrăgostit de concepte, în timp ce EugenIonescu este suţinător al ludismului, real-mente un spirit religios, crede în Dumnezeuși-i este teamă de moarte” (p.251). Două temereligioase care apar ca un laitmotiv în operatânărului Ionescu sunt „tema vanităţiiumane și tema mântuirii” (p.252). Ceea ceIonescu a descoperit în pictura lui Vincentvan Gogh, despre care a scris în anul 1937 uneseu important, este ceea ce constituie „fan-tasmele fundamentale ale discursului săudespre lume și despre sine” (p.255): dispera-rea, sentimentul unui vid interior, un strigătde durere către Dumnezeu, căutarea fărăsperanţă a semnificaţiilor spirituale, obsesiamorţii.

Publicul nostru cititor are pentru primaoară posibilitatea de a face cunoștinţă cuideile gânditorilor români, care mai târziuvor mișca întreaga Europă și lumea.Generaţia românilor creatori despre carescrie Eugen Simion este una dintre cele maiproductive și cele mai realizate generaţii dinistoria spiritualităţii secolului al XX-lea.Simion însuși face parte din categoria gân-ditorilor de talia și valoarea lor. Cartea sa –inevitabil trebuie procedat întocmai – tre-buie să fie citită ca un roman spiritual, meta-fizic17.

Traducere de Ionela Mengher

25

Coloana infinitului a gândirii filosofice românești

17 Acest text nu poate fi încheiat înainte de a fi menţionată măcar la notele de subsol excepţionala post-faţă, „Un interesant studiu revelator” de Srba Ignjatović, un tenace și mai mult decât apreciabil inter-pret al întâmplărilor din România, precum și demersurile de traducător ale lui Adam Puslojic. Ei doisunt cei mai de încredere și de neevitat informatori ai opiniei publice de la noi despre tot ceea ce seîntâmplă în România, patria-poezie. Pe lângă Antologia poeziei române contemporane (Svjetlost,Sarajevo, 1978) și cărţile a numeroși scriitori români, Adam Puslojić a mai tradus din opera câtorva cla-sici români: Geo Bogza: Trăiesc sau visez istoria (Književne novine, Beograd, Festival „Smederevskapenička jesen”, 1986); Geo Bogza, Atingerea cerului (Prosveta, Beograd,1975); Lucian Blaga, La faţalocului (Prosveta, Beograd, 2007); Petru Stoica, Tinereţea lui Don Quijote (SKZ, Beograd, 2010). EdituraFilip Višnjić din Belgrad a publicat mai întâi traducerea poeziilor și eseurilor lui Nichita Stănescu,Numai viaţa mea va muri pentru mine-ntr-adevăr,/cândva, în anul 2013 (o ediţie completată și adăugităa ediţiei din anul 1984, publicată de Editura Književne novine), iar mai apoi, anul acesta, anunţând șialte traduceri, în cadrul colecţiei „Prietenii români”, a publicat: Tudor Arghezi, Poezii și psalmi; GeorgeBacovia, Lacustră. După cum am notat deja, în traducerea și selecţia lui Adam a apărut și cartea de stu-dii și eseuri Demonul teoriei a obosit (Apostrof, Rading, Beograd, 2004).

26

27

Document

Livia Dymsza în corespondenţă

cu Mihail Antoniade(VIII)

Articolul de faţă prezintă un istoric al etapelor editării scrierilorlui Titu Maiorescu, de la moartea căruia s-au împlinit, în iunie2017, o sută de ani. Informaţiile focalizează pe documentele şimanuscrisele rămase de la Maiorescu şi moştenite de fiica sa, Livia(Maiorescu) Dymsza. În perioada anilor ’20 şi ’30, Livia(Maiorescu) Dymsza s-a străduit să promoveze documentele lite-rare prin intermediul revistei „Convorbiri literare” şi, mai ales, săreediteze scrierile ilustrului ei părinte. Aceste strădanii fac obiec-tul corespondenţei prezentate începând cu numărul de faţă dintreLivia (Maiorescu) Dymsza şi Mihail Antoniade, fost student al luiTitu Maiorescu, cunoscut avocat şi om de cultură. Sunt prezentateprofilurile intelectuale ale celor doi corespondenţi şi rolul determi-nant jucat de aceştia în editarea şi pregătirea pentru viitor a tota-lităţii operelor lăsate culturii române de Titu Maiorescu. Desprevoluminoasa lor corespondenţă în legătură cu moştenirea spiritua-lă maioresciană nu s-a scris nimic până în prezent. Prin carcaterullor inedit, scrisorile publicate acum în serial vor contribui la maibuna cunoaştere a personalităţii lui Titu Maiorescu şi, sub aspecteditologic şi istorico-literar, la iluminarea contextului cultural, social şi politic în care au fost pregă-tite pentru apariţie.Cuvinte-cheie: Titu Maiorescu, documente, corespondenţă, jurnal, istorie literară, opere complete.

The present article records the history of preparing an edition of Titu Maiorescu’s writings tohonour the anniversary of one hundred years since his death. The information focuses on the docu-ments and manuscripts left by Maiorescu and inherited by his daughter, Livia (Maiorescu)Dymsza. During the 1920s and 30s, Livia (Maiorescu) Dymsza did her best to promote these lite-rary documents in the pages of the literary magazine „Convorbiri literare” and also to re-publishthe writings of her illustrious father. These efforts make up the substance of the correspondence thatwe now offer to our readers, starting with the present issue of our magazine, between Livia(Maiorescu) Dymsza and Mihail Antoniade, Titu Maiorescu’s former student, a well known attor-ney and a man of far-reaching culture. The article presents the intellectual profile of the two andthe major role they played in publishing and preparing for the future the massive oeuvre bestowedby Titu Maiorescu to Romanian culture. Nothing has been written so far on their correspondenceregarding Maiorescu’s spiritual legacy. These unknown letters, that we are now publishing for thefirst time, in installments, will facilitate a better understanding of Titu Maiorescu’s personality –and, from an editorial and historic-literary point of view, will shed new light on the cultural, socialand political context of their publication.Keywords: Titu Maiorescu, documents, correspondence, diary, literary history, complete works.

Abstract

Către MIHAIL ANTONIADEApskrites JudeţSiaulin ApsksPostes Kurtuvienai

22 XII 1939, KurtuvienaiStimate D-le Antoniade,Am văzut prin „Universul” că a fost o

şedinţă la Academie, unde a fost vorba deComemorarea D-lui Maiorescu. Nu ştiu[dacă] s-au înţeles [Rădulescu-]Pogoneanucu Torouţiu. N-aţi putea D-voastră, cu felulD-voastră liniştit şi îmblânzitor găsi unmodus vivendi între ei? Ştiţi, când mă uit laei, unul care zice că e prietenul D-lui M[aio-rescu] şi celălalt cu neastâmpărul de-a scoa-te la iveală lucruri încă netipărite, cum ascos la iveală în Analele şi Documentele... luiscrisori scotocite şi găsite te miri de unde,mă mir de unde. Mă mir că, în loc să seîntrunească într-o colaborare, se ceartă şi nuse admit. Apoi să miră oamenii de războiîntre popoare. Aţi văzut, înaintea apariţieivolumului II, articolul lui [Rădulescu-]Pogoneanu – ambiţie personală –, deloc stă-ruinţa să fie publicat textul original. Şi celucruri neadevărate scrie: Eminescu, careprânzea de două, trei ori pe săptămână lanoi, e trecut ca venind rar pe la noi. Slavici,Caragiale, cu care am făcut împreună totvicleimul de păpuşi, o satiră asupra tuturorcunoscuţilor venind la noi, pe atunci a venitsăptămâni întregi, în toate zilele, până ce s-a terminat hazlia satiră, jucată cu păpuşi delemn de Slavici ca explicator, Caragiale cacuvinte, de Anul nou – adecă, ei venind mairar, iar Cantacuzène, care nici nu locuiaîntotdeauna la Bucureşti, venind mai des.

Toţi Domnii aceştia iau drept fel de viaţăviaţa D-lui M[aiorescu] cu Doamna Ana,care, cu gelozia ei şi mai mare decât amamei mele, ştia cum intrase şi sfărâmasecăsnicia tatălui şi a mamei mele, încât nu-llăsa să plece nici pentru procesele lui dinprovincie singur, fără să-l însoţească.

Bine, asta e de la 1886 încoace. Toată par-tea cea mai activă literară e înainte de 1886.Dar asta n-are a-face, asta e „în fond”.

Dar acum, ca actualitate, eu nu ştiu cumse petrec aceste lucruri: sunt ediţii diferitede autori. Cu Însemnările..., eu n-am nici o

restricţie. Nu s-ar putea să fie o ediţie cu[Rădulescu-]Pogoneanu, iar alta cu felul luiTorouțiu? Unul a făcut o publicare popularăexplicativă, iar Torouţiu vrea să facă ce vro-iam eu, textul original, iar dedesubtul pagi-nei, traducerea – cu totul altceva.

Deoarece aţi avut bunătatea să-mi. oferiţiajutorul D-voastră, vă rog să puneţi la calerelaţiile acestor doi oameni. De ce e vorba săiasă la iveală Însemnările... Ce folos articolullui [Rădulescu-]Pogoneanu asupra unuivolum a cărui tipărire încă nu e terminată?– nici nu înţeleg. Vanitatea lui să se vadă, căadecă el le ştie – e vorba de originalul text,nici de el, nici de Torouţiu. Toţi cetesc peShakespeare în nemţeşte. Cine îşi aduceaminte că Schlegel – Tieck au fost traducăto-rii?

M-a întrebat Tzigara[-Samurcaş] ce săfacă cu acele 3 caiete ale D-lui Maiorescu. L-am rugat să le păstreze până ce veţi fi făcutD-voastră învoiala cu Torouţiu cu iscălituralui, că a primit acele caiete şi caietele de laD-l [Rădulescu-]Pogoneanu.

Nu prea înţeleg cum se poate face, într-un mod cumsecade, ceda¬rea vol. II tipăritla Socec, care trebuie să aibă şi el vânzareasa. Presupun că, precum ştiţi uneori să îm -pă caţi soţii care vor să divorţeze şi la urmaurmelor se mai împacă, s-ar putea găsi unmodus vivendi, ca să aibă ediţia lui[Rădulescu-]Pogoneanu trecerea lui într-unfel, iar ediţia nouă a lui Torouţiu, într-alt fel.După părerea mea, trebuie să înţeleagăTorouţiu că, deoarece [Rădulescu-]Pogo -neanu nu s-a ţinut de cuvânt şi n-a terminat(cum a făgăduit) traducerea până la 1936 –trebuie acum să se anunţe într-un articol,care va fi în numărul consacrat D-luiMaiorescu în „Convorbiri...”, că Operelecomplete se pregătesc. Dacă nu va fi război, eun lucru care poate să ţie câţiva ani. Ce tre-buie tipărit e textul care e în caietelede¬ţinute de D-l [Rădulescu-]Pogoneanu.Conflictul bulgar a şi fost ti¬părit, mai suntconversaţiile cu Regele, care n-au nici o tre-buinţă de note explicative, vorbesc de lasine, fără explicaţie.

A avut noroc D-l [Rădulescu-]Pogoneanucu mobilizaţia. Acum el va spune tuturor cănu s-a publicat vol. II deoarece a fost mobi-

28

Corespondenţă

29

Livia Dymsza – Mihail Antoniade (VIII)

lizaţia şi s-a făcut toată tipărirea mai încet.Dar ce mobilizaţie a fost în anii ’34, ’35, ’36,’37 – dragă Doamne –, 5 ani şi jumătate decând merge treaba aceasta?

Vă rog cu tot dinadinsul să fiţi bun săîncercaţi să se descurce aceşti doi oameni înmod convenabil, fără ceartă – au nom du sou-venir de Maiorescu, qui ne faisait jamais unequerelle personnelle dans une chose littéraire1.

Una e ediţia explicativă a lui [Rădulescu-]Pogoneanu, cu cele ce le explică, alta e textuloriginal, cu traducerea pentru acei care nuştiu nemţeşte – şi, înainte de toate, tipărireaunei ediţii întregi e un lucru de longue halei-ne2 – care nu trebuie pripită. Dacă va fi răz-boi, cine va rămânea întreg o va face, dacănu-şi pierde cultura toată, c’est un détail3însă trebuie tipărit textul din caietele pe carele ţine D-l [Rădulescu-]Pogo neanu de 5 anişi jumătate – cu sau fără explicaţii.

Pe aici e foarte trist. A murit sau a fostomorât tatăl ginerelui meu şi un frate, 2surori date afară de la moşiile lor, 2 fraţi dis-păruţi. 2 veri ai mei au murit sub cărămizilecaselor care au fost atinse de bombe etc. Vin

pe jos refugiaţi cu sutele şi aduc ştiri. E unviscol grozav.

Mă doare mâna. Vă rog, iertaţi scrisul,dar nu pot ţine tocul.

Deoarece vă vine scrisoarea „de sărbă-tori”, vă doresc un an paşnic, fără război. Iarpersonal, sănătate şi linişte sufletească.Doamnei, salutările noastre.

Livia Dymsza1 În memoria lui Maiorescu, care nu ameste-

ca niciodată literatura cu conflictele personale(fr.).

2 Care cere mult timp şi mari eforturi (fr.).3 E un detaliu (fr.).

Către LIVIA DYMSZA

Bucureşti, 11 ianuarie 1940Mult stimată Doamna Dymsza,Lungul răstimp de la ultima mea scrisoa-

re a fost întrebuinţat pentru a face ca lucru-rile să meargă înainte.

Întâi de toate, volumul al doilea alÎnsemnărilor... a apărut şi v-a fost expediat

încă dinainte de Anul nou. Întârzierea dinultimul timp a provenit într-adevăr dinlipsa de hârtie la Socec. Bine că publicaţia aajuns la anul 1886 şi că de aci înainte rămâ-ne de tradus foarte puţin.

Pe la mijlocul lui noiemvrie s-au reunit laAcademie, într-o adunare fără caracter ofi-cial, câţiva din elevii D-lui Maiorescu. Aufost de faţă D-nii Rădulescu-Motru, P.P.Negulescu, Mehedinţi, [Rădulescu-]Pogo -neanu, Petrovici şi alţii. Fusesem chemat şieu, dar nu m-am putut duce, fiind atunciiarăşi bolnav (acum acasă bolnav). A fostchemat şi D-l Torouţiu. S-a discutat în pri-vinţa publicării Operelor complete. D-lTorouţiu a declarat că este dispus să facăaceastă publicare.

Urmând dorinţei D-voastră, m-am pus înlegătură cu D-l Torouțiu. Întâlnirea a avutloc în ziua de 18 decembrie la mine, în pre-zenţa şi a D-lui [Rădulescu-]Pogoneanu.Am avut satisfacţia să constat o depli¬năînţelegere între noi toţi. Iată liniile generaleale celor stabilite deocamdată numai oral:

D-l T[orouţiu] tipăreşte, pe cheltuialaDomniei-sale, întreaga operă a D-lui Maio -rescu şi se obligă a vă plăti, pentru dreptulde autor, 25% din preţul de vânzare.

În ce priveşte legămintele D-voastră juri-dice cu Socec, mi-a declarat că nu socoteştecă ele l-ar putea împiedeca să scoată o ediţiea Operelor complete. I-am arătat scrisoarea cemi s-a trimes de Socec drept răspuns laîntrebarea D-voastră şi luând cunoştinţă deea mi-a declarat că va trata direct cu Socec.Pentru tipărirea Însemnărilor..., însuşi D-lTorouţiu mi-a spus că înţelege să continue ale publica după textul pregătit şi de aciînainte de D-l [Rădulescu-]Pogoneanu. Ne-am dat cu toţii seama ca ne mai fiind defăcut traduceri în româneşte, pregătirea tes-tului pentru tipar va fi mult mai uşoară, ast-fel că întârzierile care v-au chinuit atât demult nu vor mai avea loc.

Tipărirea Operelor complete va începe, caprime volume, cu alte scrieri, astfel că îninterval va fi timp pentru pregătirea volu-mului III al Însemnărilor...

În tot timpul convorbirii noastre, înţele-gerea între D-nii Toro¬uţiu şi [Rădulescu-]

Pogoneanu mi-a părut completă. Amimpresia că va fi locul ca toată lumea să fiemulţumită. Trebuie să vă spun că D-l[Rădulescu-]Pogoneanu s-a arătat tot tim-pul gata să remită D-lui Torouţiu manus-criptele ce deţine, spre a-i da putinţa să facăDomnia-sa publicarea textului, iar D-lTorouţiu a fost cel care a insistat ca D-l[Rădulescu-]Pogoneanu să-şi continuemunca şi în viitor.

D-l T[orouţiu] vă va scrie direct şi vă vacere o scrisoare către Socec. Ar trebui poatevăzut şi examinat ce vi se va cere să scrieţi.Cu tot optimismul D-lui T[orouţiu] cu privi-re la posibilitatea juridică de a tipări ediţiaOperelor complete, mie lucrurile nu-mi paratât de simple în privinţa raporturilor cuSocec. Din scrisoarea acestei librării, de pecare vă alătur copie (originalul îl păstrez, canu cumva să fie pierdut de poştă), se vedecă Socec înţelege ca ediţia Operelor completesă se facă în anumite condiţii, pe care D-l T[orouţiu] nu pare a se crede obligat săţină seama. De aceea ar fi bine ca în angaja-mentul D-voastră scris cu D-l T[orouţiu] săprevedeţi că îl priveşte exclusiv pe Domnia-sa regularea raporturilor cu Socec. În oricecaz, după spusele D-lui Ocneanu, EdituraSocec vrea cu tot dinadinsul să continue eapublicarea volumelor următoare din În -semnări...

Suntem cu inima strânsă văzând câte sepetrec în acest nenorocit Continent al nostruşi înţelegem toată durerea D-voastră. Greusă mai întâlnim un secol de pace ca cel încare ne-am născut şi ne-am petrecut tinere-ţea. Suntem cu toţii plini de griji şi aşteptămlumina şi limanul de la Steaua Polară.

Cred că aţi aflat de buna DoamnăRacottă, care s-a prăpădit în noiemvrie, înurma unei operaţii prea târzii de apendicită.

Împreună cu soţia mea, vă urăm, D-voas-tră şi Domnişoarei, un an mai bun ca celcare a trecut şi nădăjduim să vă vedemvenind în ţară la primăvară, cu ramura demăslin în mână..., dacă arborele Atenei vaajunge să înfrunzească spre Cercul Polar.

Primiţi, vă rugăm amândoi, bunele noas-tre salutări.

Mihail Antoniade30

Corespondenţă

SOCEC & Co.Soc. Anon..........................

Bucureşti, 4 noiembrie 1939Serviciul Edit. 12/SIDoamnei LIVIA de DYMSZAnăscută Maiorescu LITUANIARokiskisOnuskis

Răspundem scrisoarei D-voastră din 28octombrie a.c. şi vă alăturăm o situaţie aexemplarelor ce avem în depozit din volu-mele de Critice şi Istoria contimporană.

Vă comunicăm că, atâta timp cât avem îndepozit aceste cantităţi, nu le puteţi cedaunei alte edituri.

De asemenea, nu puteţi ceda dreptul deeditare unei alte edituri al Însemnărilor zilni-ce, din care am tipărit primul volum, iar aldoilea se află sub tipar, urmând să tipărimtoate volumele pe măsură ce materialul va fipus la punct de către D-l Profesor[Rădulescu-]Pogoneanu.

Pentru a putea vinde exemplarele ce leavem în depozit din Critice, vol. I şi III, ampus sub tipar vol. II; de asemenea, suntemdispuşi să retipărim şi volumul Aforisme deSchopenhauer.

În cazul când găsiţi o editură care săpublice întreaga operă a lui Titu Maiorescu,într-un singur volum sau două, noi nu neputem opune; având în vedere scopul cultu-ral, putem chiar interveni şi trata în numeleD-voastră, cu D-l Profesor Rosetti,Directorul Fundaţiilor Regale, singura carear putea edita acesta lucrare.

Editând însă Opera completă, nu puteţirenunţa la volumele separate, mai ales volu-mele de Critice, care sunt recomandate înşcoli.

Aşteptăm răspunsul D-voastră şi văsalutăm.

Cu toată stima, SOCEC & Coss Ocneanu

Editura SOCEC & Co, S.A.Situaţia Cărţilor aflate în depozit

Istoria Contemporană a României 2212 ex.Critice, vol. I 1400 ex.

31

Livia Dymsza – Mihail Antoniade (VIII)

Critice, vol. II 230 ex.Critice, vol. III 1300 ex.Situaţia complectă va fi încheiată la 31 de -cem brie 1939.

Către MIHAIL ANTONIADE Siaulin Apsks Postas KurtuvenaiLituania

6 II 1940

Stimate D-le Antoniade,Într-adevăr, „vous avez accompli une oeu-

vre”1. Montecki şi Capuletti care s-au întâl-nit – adecă [Rădulescu-]Pogon[eanu] fărănevastă-sa, odată vanitatea sa personală dea-şi pune numele lui subt numele luiMaiorescu îndestulată, nici n-ar fi atât devrăjmaş, căci e moale şi domol din fire. Atâtmi-a fost dorinţa, ca omul având o Tipo -grafie şi buna voinţă a lua asupra lui toatăpovara cheltuielei unei ediţii complete să seîntâlnească cu singurul om care, după în -făp tuirea geloziei nebune a D-nei Maio -rescu II, rămăsese în relaţie cu D-l M[aiores-cu]. Ea l-a îndepărtat de Teodor Rosetti, deNegruzzi, de toţi prietenii lui, crezând că eava trăi mai mult decât omul cu vreo 15 animai bătrân decât ea.

Când, după moartea ei, am sosit laBucureşti, unde D-l M[aiorescu] vânduseimediat casele, ca să scape de bucluculmaterial al vieţii, când D-l şi DoamnaRacottă „ont eu ce geste chrétien de lui céder 2chambres et de le prendre en pension – lui vivantsa vie à d’autres heures, avec son régime et seshabitudes – elle entrant le matin demander cedont il avait besoin, car Annette avait éloigne delui ses soeurs, nièces, tous”2 – singur[Rădulescu-]Pogon[eanu] venea din când încând (l-am văzut atunci pentru prima oară),înţelegeţi cum l-a cultivat. După 7 săptă-mâni reuşisem să scot pe D-l Maior[escu]din singurătatea aceasta şi începuse sămeargă pe la Rosetti şi la Negruzzi.Niciodată n-a pus piciorul să fie împreunăcu Racottă sau cu fetele Bengescu în odaialor. Înţelegeţi ce oameni creştini au fostMimi cu bărbatul ei, ca să tolereze astfel deciudăţenii. Asta însemnează că [Rădulescu-

]Pogoneanu cu nevasta cultivându-l, el afost în acei trei ani din urmă cu D-raNeuman (care şi ea boicotea la Mimi, vrândsă aibă ea mână liberă cu D-l M[aiorescu]),omul care a stat mai mult de vorbă cu D-lMaiorescu.

Pentru D-l Torouțiu, care cunoaştenumai partea intelectuală a D-lui [Rădu -lescu-]Pog[oneanu], poate fi tot atât de folo-sitor cum ne e nouă faptul real al Tipo -grafiei şi marea „Arbaitskraft”3 a lui T[orou-ţiu].

În anul trecut, Tzigara[-Samurcaş] mă totîndupleca să iau D-lui [Rădulescu-]Pogo -neanu tot manuscrisul, să nu-şi termine vol.II, deoarece de 5 ani le ţinea la el fără să letermine. Eu atunci tot speram că înian[uarie] se va publica. În anul acesta,când, în sfârşit, temându-mă că mor fără săfie admis Torouţiu ca editor general, am pusun termen încetinelei D-lui [Rădulescu-]Pog[oneanu]. Tzigara[-Samurcaş] scrie:[Rădulescu-]Pog[oneanu] posedă atâteacomentare „précieux”4, iar Torouţiu e un„ambitieux”5. „Dieu merci qu’il est un «ambi-tieux», au moins il fera quelque chose; quant àson savoir littéraire et son enthousiasme, il suffitde voir la publication des Annales et lesDocuments littéraires pour comprendre quecelui-ci veut faire connaître et imprimer tout cequi a une valeur, par conséquent aussi mener àfin cette malheureuse publication du Tagebuchque mon père a eu la fort étrange et desagréableidée de voir publier. Je n’ai jamais pensé que[Rădulescu-]Pogoneanu voulait faire”6 nu tipă-rirea Însemnărilor..., adecă vreo 2 volume,accesibile buzunarelor mai sărace, darIntroduceri, Tălmăciri, Comentare, citatedin chiar Scrierile D-lui Maiorescu – cu totulaltceva.

Mie îmi era să fie până la ’36 tipăriteÎnsemnările..., textul D-lui Maiorescu – cutra ducerea românească. D-l [Rădulescu-]Pog[oneanu] a vrut, cu acest prilej, să tipă-rească tot ce ştia el despre toate. Absolut nune-am înţeles. Ce nu înţeleg nici acum, cuma putut să-mi dea mie şi D-l Rudinescu oscrisoare în care spune că de toamna 1934(patru) va fi gata vol. I iar de toamna ’36totul va fi gata, încât Rud[inescu] scrie cădacă el, Rud[inescu], nu va tipări totul până

32

Corespondenţă

33

Livia Dymsza – Mihail Antoniade (VIII)

la ’36, am dreptul să-i retrag ediţia.Dar toate astea au trecut. A trecut şi posi-

bilitatea de a face ceva pentru anul 1940. Erao dorinţă a mea. Nu s-a îndeplinit – camulte altele. Acum e indiferent, o lună maimult, una mai puţin. Acum e vorba cuSocec. Cum să poate ca un editor care la1922 îmi scrie că va tipări Discursurile par-lam[entare], VI şi VII, la 1925, când am reve-nit, nu făcuse nimic. Iar când atunci am vrutsă dau totul altui editor (vorbisem cuPârvan şi Simioneseu), din nou s-a rugat, înnumele tradiţiei, să-i las ediţia, apoi mi-aînapoiat Discursurile..., nevrând să le publi-ce. Apoi mi-a spus că face ediţia Operelorcomplete şi apoi a refuzat să o facă. Cum săpoate, din punct de vedere juridic, ca el sănu fie legat cu toate făgăduielile lui neîmpli-nite, iar eu să fiu absolut legată? Presu puncă Ocneanu are, ca şi mine, iscălitura D-luiRudinescu pentru toate aceste faze.

Pe asemenea, nu înţeleg, adecă Torouțiuîncepând ediţia completă a Operelor – de ceSocec nu poate vinde şcolilor volume sepa-rate ale Criticelor? Nu înţeleg, spre pildă,ediţia Plon – Larousse – Flammarion, ace-laşi lucru, mai scump, mai ieftin – ilustrat.Înţeleg că Bucureştii nu sunt Paris – dar nuştiu, din punct de vedere juridic, ar trebui,Torouțiu să vânză poate el acele Criticeseparate, cu câştigul împărţit – sau cum arveni vorba asta. Ce prostie. Discursurile... şiCriticele, ediţie populară, în 2 volume – fru-mos substras ar fi.

Domnule Antoniade, vă mulţumesc foar-te mult pentru „tous vos efforts”7 şi toată vre-mea D-voastră pierdută (sau câştigată) pen-tru a ajunge la acel ideal menţionat de D-voastră în ultima scrisoare: TipografiaTorouţiu pentru Operele complete cu termina-rea Comentariilor până la sfârşit de[Rădulescu-]Pogon[eanu] ale Însemnărilor...Cela m’est donc égal Pierre – Paul – François –que ce soit fait et bien fait8.

Acum manuscrisul e la Tzigara[-Samur -caş]; dacă s-au învoit, de ce [Rădulescu-]Pogoneanu a depus manuscrisul?

Cât pentru Torouţiu, i-am scris şi repet –după scoaterea chel¬tuielilor, mie sau fiiceimele, 20% din vânzare, timp de 20 de ani.

Toată nădejdea mea e pe felul D-voastră

împăciuitor să-i înduple¬caţi pe amândoi casă-şi reînceapă [Rădulescu-]Pog[oneanu]culegerea tuturor comentariilor.

Torouţiu nu mi-a scris. Presupun că arecapul plin de numărul comemorativ pentruMaiorescu. De ce îl pun la 3/15 fevruarie,când el s-a născut la 15/28 ianuarie, asta nuo pot înţelege.

D-le Antoniade, aşadar, „entre vosmains”9 o scrisoare cu iscălitura Torouţiu şilămurirea cine continuă acum acele douăvolume începute. D-lui Tzigara[-Samurcaş]îi scriu că D-voastră aveţi dreptul, ca şimine, să retrageţi manuscrisul Însem nă -rilor...

Doamne, dacă pentru fiecare tipărire s-arpierde atâtea cuvinte de prisos şi atâtea tim-bre, presupun că s-ar publica mai puţinecărţi.

Presupun că, într-un fel sau altul,Torouțiu va ajunge la scopul său...

Iar aţi fost bolnav? Şi ce a fost, iar bronşi-tă?

Pe aici am avut, 4 săptămâni, 35-40 gradede frig. Fiind de 3 ani fără diatermie (vro-iam să venim de toamna ’39 la Bucureşti, sădescurc treaba cu Torouțiu – [Rădulescu-]Pogoneanu – Socec), aici e numai laKowno, iar din venitul moşiei n-avem cumsă stăm 3 luni acolo. Mi s-au paralizatpicioarele, braţele şi mâinile. N-am maiputut nici să mă îmbrac, nici să mănânc sin-gură, nici să ţin pana. De vreo săptămânăavem 25-30. Mi-am băgat mânile între douăsăculeţe de nisip încins, cu mare durere, dar„je courbe assez les doigts pour tenir uneplume”10.

Adevărat spuneţi că au trecut vremurilesemănând cu acelea din copilăria noastră.

Avem 20 000 soldaţi roşii ca bază priete-nească la o distanţă, de 25 kil[ometri] de aici.Un cuvânt, o ceartă şi năvălesc asupra noas-tră, cum au năvălit în acele 2 1/2 săptămânila Vilna, golind oraşul de tot ce se putea lua,alungând pe toţi proprietarii din jurul ora-şului în fundul Rusiei – mulţi cu noscuţi ainoştri. Vecina noastră Apuseană face o [?]grozavă pe-aici.

Avem toţi, prin moşiele noastre, 5-8-10refugiaţi. La vecinii noştri la Rok erau 130ofiţeri (6 veri primari ai ginerelui meu). La

început am putut vorbi cu ei, am putut sa leaducem cărţi, cămăşi. Dorm pe paie. Le-amfăcut perinuţe [?] etc. Deodată au chemat peminiştrii de-aici la Moscova şi ambasadorulgerman de-aici a notificat că nu admite ast-fel de lucruri. Nu mai poţi intra la ei. Suntţinuţi ca în puşcărie, cu toate că sunt numaiinternaţi. Ce va ieşi din toate acestea? Peaici, presupun o năvală roşie – numai sătreacă acest frig, să fugi în pădure; să stai pela pădurari pe frigul acesta – cine ar putearezista? Cum vor putea duce moşiile, atâtde reduse prin reformă, povara acestor refu-giaţi? Tot semne de întrebare.

Scriu de vreo 8 zile, câteva minute pe zi.Mă dor mâinile atât de grozav, încât nicinoaptea nu prea dorm – iar când nu dorm,tot să gândeşte omul la miile de existenţesfărâmate. Cruzimea omului e îngrozitoare.

Când va sosi scrisoarea mea la D-voastră,va fi trecut şi acea comemorare a D-luiMaiorescu – importantă pe vremuri paşni-ce, dar acum, toate astea sunt atât de abs-tracte, faţă de mizeria vieţii reale.

Vă mulţumesc din toata inima, pentrutoată osteneala D-voastră şi sper că, într-unmod sau altul, veţi reuşi să se înţeleagăTorouțiu cu [Rădulescu-]Pogoneanu, să sedesfacă Torouțiu de Socec şi, luând din noucontinuarea Însemnărilor..., să fie, în sfârşit,terminată. Numai războiul să nu ne împie-dice.

Doamnei şi D-voastră, salutările noastre.L. Dymsza

[P.S.] Oare D-na Gigurtu e sora D-nei ZoeMandrea? ar fi de vreo 80 de ani trecuţi.Născută Culcer – iscăliţi Radu Mandrea.Margareta, copii cu Nicu Mandrea.

1 Aţi realizat o operă de artă (familiileMontague şi Capulet care) (fr.).

2 Au făcut această faptă creştinească de a-iceda două camere şi de a-l lua în pensiune – elavându-şi viaţa lui separată de a lor, la alte ore,cu regimul lui şi cu tabieturile lui – [doamnaRacottă] intrând la el doar dimineaţa, ca să-lîntrebe de ce anume avea nevo¬ie, căci Annetteîi îndepărtase de el pe toţi: surori, nepoate (fr.).

3 Forţă de muncă (germ.).4 Preţioase (fr.).

5 Ambiţios (fr.).6 Slavă Domnului că e un „ambiţios”, măcar

o să întreprindă ceva; cât despre cunoştinţele luiliterare şi despre entuziasmul lui, e suficient săvezi Analele şi Documentele literare pe care le-apublicat ca să-ţi dai seama că omul vrea să facăcunoscut şi să tipărească tot ceea ce are o valoa-re, aşadar, şi să ducă la bun sfârşit această nefe-ricită publicare a Însemnărilor zilnice, pe caretatăl meu a avut extrem de ciudata şi de deza-greabila idee de a le vedea publicate. Nu m-amgândit niciodată că [Rădulescu-]Pogoneanu voiasă facă (fr.).

7 Toate eforturile D-voastră (fr.).8 Mie mi-e egal – că e Pierre sau că e Paul sau

că e François –, important e ca lucrul să se facă şisă se facă bine (fr.).

9 În mâinile D-voastră (fr.).10 Îmi îndoi suficient degetele ca să pot ţine

pana (fr.).

Traduceri de Ileana LitteraText îngrijit de Marin Diaconu

34

Corespondenţă

35

1850Ianuarie 15 Va fi botezat, în orașul

Botoșani, Mihail, al șaptelea copil al cămi-narului Gheorghe Eminovici și al căminăre-sei Ralu Eminovici. Are ca naș pe VasileIurașcu, stolnic, tatăl Ralucăi. Documenteleoficiale consemnează numele sub formaMihail. S-a încetățenit forma Mihai și nuMihail, după sfânt, după care Iosif Vulcan îischimbă numele din Eminovici, ca al fami-liei, în Eminescu. Și din Mihail în Mihai.Data botezului este consemnată în Registrulde nașteri și botezuri pe anul 1850 al orașuluiBotoșani, fiind singura ce are acoperireadocumentului. Ca și în privința strămoșilor,biografii au arătat în jurul nașterii lui Eminescuo înclinare către fabulos și controversă. Dacă arfi lipsit orice indicație, inchipuirea putea născocilucruri frumoase – exempli gratia – o aerianănaștere mitologică în patru cetăți deodată, pen-tru a simboliza întreaga conștiință românească.Din nefericire, există numai documente îndoiel-nice care dau prilej numai la discuțiuni prozai-ce.// Pe când trăia încă Eminescu, un confer -

ențiar putea spune publicului la Ateneu (31martie 1889) că poetul e născut la Soleni, sat înMoldova, Junimiștii știau însă, din registrulsocietății în care se înscrisese și poetul, că e năs-cut la Botoșani, la 20 decembrie 1949. Eminescudeținea, fără îndoială, această dată de la părinți,dar nu era sigur. În 1883, scăzând anul 1949,anul nașterii, din anul curgător și obținând vâr-sta de 34 de ani, făcea următoarea reflecție: «78de ani viața mea întreagă, atâta am să trăiesc.Bătrânul tot astfel. Asta este mărimea constantăde timp a vieții unui individ din familia noastră.Vor fi urcări și scăderi pe această scară, dar înfine un constant rămâne constant. Când s-a năs-cut bătrânul? 34. Când am văzut eu pe Leda șimi-a plăcut? 34 de ani. Să întreb foarte exact,căci e cel mai mare interes». [...] Ceea ce estesigur din toate acestea este că Mihai a fost bote-zat în ziua de 21 ianuarie 1850, la Botoșani. Unbătrân popă, Ion Stamate de la biserica Uspenia(Adormirea Maicii Domnului), ajutat de fiulsău, Dimitrie, diacon, l-a vârât în cristelniță, pevreme de iarnă, citindu-i cele de cuviință:

Valentin COȘEREANUCronologie Eminescu

Viața, opera, contextul socio-cultural raportate la manuscrise și amintirile

contemporanilor (II)

Așa cum reiese din subtitlul Cronologiei, aceasta se referă la viața, opera și contextul socio-cultu-ral în care a trăit poetul Mihai Eminescu, ilustrat cu citate din manuscrise și din amintirile con-temporanilor.Cuvinte-cheie: viața, opera, amintiri.

As it appears from the subtitle, the present work refers to the life, the work and the social and cul-tural context in which the poet Mihai Eminescu lived, illustrated with manuscript quotes andmemories of contemporaries.Keywords: life, work, memories

Abstract

Valentin COŞEREANU – Muzeul Memorial Eminescu – Ipoteşti, e-mail: valycosereanu@gmail.com

Eminescu

L-a spălatu-l, pieptănatu-l,La botez l-au dus pe micul,La icoane l-a-nchinatu-l,Un diac citi tipicul.Când pe el veni botezulÎl trecu auzul, văzul, Nici că-i pasă lui, săracul,Că nănașa spune crezulȘi se leapădă de dracul

În afară de părinți și stolnicul Vasile Iurașcu,naș, mai era de față și maica Fevronia Jurașcu dela schitul Agafton, soră cu mama. (G.Călinescu)

Aprilie 22 La Năsăud se naște VeronicaCîmpeanu; căsătorită din 1864 cu profesoruluniversitar Ștefan Micle, cu aproapre trei-zeci de ani mai în vârstă. Veronica îlcunoaște pe Eminescu în 1872 la Viena. Sevede însă că nimic nu este întâmplător înlume; Poetul se mutase de la o gazdă la alta,după obiceiul cunoscut. Întorcându-se adoua zi să-și ia și restul bagajelor, oîntâlnește pe Veronica, care trăsese la gazdaliberă. Se oferă să-i arate orașul, povestin-du-i cu har din istoricul monumentelor vie-neze. Alte informații susțin că Eminescu i-arfi fost recomandat spre a-i fi ghid alorașului. S-a întâmplat să fie o dragoste laprima vedere. Despărțirea îi va face și maidornici de revedere. O dată cu stabilireapoetului la Iași, între cei doi se naște oafecțiune profundă, care le va marca amân-durora existența. Căutând [...] cu tot dinadin-sul să facem portretul Veronicăi, osândind-o saureabilitând-o, facem sau o mare nedreptate, saunăscocim o ființă de fum menită să învăluie înlegendă viața simplă a lui Eminescu. Făpturareală a poetei nu are ce căuta în ițele existențeilui Eminescu, fiindcă femeia nu trăiește prinviața ei proprie, ci prin procesul de transfigurarepasională a iubirii. Veronica este o cristalizare amodului erotic al lui Eminescu, fără să fie singu-ra, și ceea ce interesează pe biograf este tocmai șinumai aspectul pasional al vieții acestuia. (G.Călinescu)

1851Aprilie 23 Eminovici își mută familia la

Ipotești, lăsând spre închiriere casele din

Botoșani. Pentru că nici în acest an nu achităintegral suma datorată fostei proprietare amoșiei, căminarul și familia sa sunt nevoițisă revină în Botoșani în luna octombrie. Maiexact, iată cum au stat lucrurile: Eminovicitatăl construiește în 1855, la Ipotești, pefundația vechii case (în care a locuit în douărânduri), cumpărată odată cu moșia, o altanouă, sătul, probabil, atât de hărmălaia cuchiriașa din târg, dar mai cu seamă de pro-vizoratul din odăile Mariei Mavrodin, cum-nata sa, în casele căreia a stat cu chirie (cândcasele proprii din centrul târgului nu eraueliberate de Smaranda Varlaam, chiriașaabuzivă). Așadar, în intervalul dintre anii1848, când Eminovici vine în Botoșani de laDumbrăveni, și în 1855, când vinde caseledin oraș lui Iosip Munteanu, familia a avutdouă tentative de a locui la Ipotești: prima,între 23 aprilie și 26 octombrie 1848, iar adoua între 23 aprilie și 26 octombrie 1851.Prin urmare, nașterea celui de-al șapteleacopil al familiei, Mihai, în Botoșani, consem-nată, cum s-a arătat mai sus, în Mitrica debotezuri și cununii de la biserica Uspenia, numai trebuie pusă la îndoială.

Se inaugurează la București Teatrul celMare, viitorul Teatru Național (primuldirector a fost Costache Caragiale).

1852Vasile Alecsandri publică la Iași Poezii

populare ale românilor, în care este inclusă șibalada Miorița, marea capodoperă a litera-turii noastre populare. Lucrarea, tradusă înfranceză, apare și la Paris în 1885.

Ianuarie 30 Se naște în satul Haimanale(Ploiești) Ion Luca Caragiale, viitorul scrii-tor și prieten al poetului, cel care-l va îndru-ma în domeniul filosofiei și cel cu care va ficoleg de redacție o vreme, la ziarul Timpul,în București. Tocmai pentru că-l știa atât debine, Caragiale își permite să spună căLaudele [...] îi inspirau de-a dreptul dezgust.Dar dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de zgo-mot și de laude, asta nu era decât din pricinadeșertăciunii lor, iar nu din vro falsă modestie cel-ar fi făcut să n-aibă deplină și manifestă încre-dere, față cu toată lumea, în talentul său. Avea

36

Valentin Coșereanu

talent și o știa mai bine decât oricine: nici o cri-tică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iaraplauzele nu i-ar fi putut spune decât mai puținde ce credea el însuși. (I. L. Caragiale)

Mai 7 Se naște Aglaia, al optulea copil alfamiliei Eminovici. Femeie uluitor de fru-moasă și foarte talentată, care în 1870 secăsătorește cu profesorul Ioan Drogli, stabi-lindu-se astfel în Bucovina, la Suceava șimai apoi chiar lângă Universitate, laCernăuți. Din această primă căsătorie aredoi copii, Ioan și George. Cel din urmă a fostprilej de considerațiuni romantico-medicale, datfiindcă, infectat cu lues, și-a purtat o parte dinviață prin ospicii, apăsat de paranoia. Fusesecăpitan auditor. Se mai vorbește și de o fată,moartă de difterie. (G. Călinescu) Rămânevăduvă în 1887. Se recăsătorește în 1890 cuHeinrich Gareiss von Dollitzsturm, probabildin interes, căci după portretul din foto -grafie, ofițerul era un om rigid și nesuferit lavedere. Talentul ei este remarcat public înpresa vremii, căci Aglaia a dat concerte depian (inclusiv prietenilor poetului, la Viena)și a jucat teatru de amatori, iar presa vremiia remarcat-o. Moare în anul 1900. Într-o foto-grafie o vedem, adolescentă și, bucălată și gra -țioasă. Mai târziu, însă, liniile se aspresc și seusucă. Era conștientă de frumusețea ei, dar foar-te solitară. (G. Călinescu)

Moare istoricul Nicolae Bălcescu (n.1819), la Palermo, în Sicilia, iar despre el,Eminescu a scris în gazetăria sa.

1853Se naște, în comuna Șipotele (Suceava),

compozitorul Ciprian Porumbescu, cel careavea să cânte întregii Dacii și căruiaEminescu îi va lua apărarea în articolelesale, atunci când a fost vorba de societateasecretă Arboroasa și de întemnițarea talenta-tului compozitor.

La Paris apare volumul Doine și lăcrimioa-re al lui V. Alecsandri.

1854Se naște Harieta, al nouălea copil al fami-

liei Eminovici. Marcată din copilărie de odeficiență fizică ce o va împiedica să urmezecursuri școlare regulate, Harieta e înzestrată

cu o inteligență deosebită; Mihai va scrie maitârziu: Mai am o soră, un geniu în felul ei, cu omemorie ca a lui Napoleon I și c-o înțelep ciunenaturală cum rar se află. Dar ea-i jumătate moar-tă, căci e lovită de apoplexie. Harieta era parali-zată de picioare încă din copilărie, cu sechelede poliomelită; tenacitatea și energia cu cares-a autoinstruit se regăsesc și în felul cum și-a asumat îngrijirea poetului între anii 1887-1888. Îi va supraviețui lui Mihai doar câtevaluni, murind în octombrie 1889. A fost ceacare a poreclit-o pe Veronica, Bălăuca șiBerecheta. Scria poezii, evident nu la nivelulfratelui. Infirmitatea acestei de acum ilustreifemei [...] s-ar fi datorat faptului că dormise, copilde cinci ani, în casele ude care le zidea Gh.Eminovici la Ipotești. Fără nici o cultură – stu-diase doar abecedarul – izbutise să poată exprimaidei destul de complicate într-un stil cult. [...]Devotamentul arătat de această nefericită sorăfață de Eminescu bolnav, în 1877-1883, este vred-nic de laudă. Ea a vegheat cu trudă un om pierdutla minte, obstinat în tăcere, deși picioarele i semișcau greu, cu ajutorul unor «mașini... în greu-tate de 5 oca de fier». Chemată adesea peste noaptede bolnav, se târa pe brânci până la patul lui ca să-l ajute. Paralitică, poate și ftizică, Harieta fu răni-tă în amorul propriu de plecarea lui Eminescu cuVeronica Micle la București și doborâtă de moar-tea poetului. Câteva luni după aceea (14 octom-brie 1889), se stingea uitată de toți și, pusă într-un coșciug ordinar de brad, era dusă la cimitir,într-o birjă cu un cal a lui Cristea N. Suceveanudin Botoșani. (G. Călinescu)

Noiembrie 2 Moare la București AntonPann (n. 1795).

Se naște poetul Alexandru Macedonski(m. 1920), cel care va stârni oprobiul publicasupra sa, din cauza nefericitei și neinspira-tei epigrame împotriva lui Eminescu. Nu seiartă niciodată batjocura față de suferințaumană. Și mai ales atribuită unui geniu,care intrase deja în conștiința publică.

1855Gheorghe Eminovici este nevoit să vândă

casele din Botoșani pentru a achita sumadatorată Eufrosinei Petrino, fosta pro prietarăa Ipoteștilor, în vederea mutării defi nitive la

37

Cronologie Eminescu (II)

Ipotești. Acum începe Emi no vici construireanoii case din Ipotești, dărâmând vechea casăpână la temelie, o dărăpănătură de vreoșaptezeci de ani, și construind o casă nouă pefundația celei vechi. Casa aceasta, considera-tă casa copi lăriei poetului și fotografiată deGrigore Goilav în 1909, va fi distrusă detimp, după moartea părinților rămânând înneîngrijire mai mulți ani, așa încât va fi con-struită o alta începută prin 1937-38, dar pealtă fundație și cu un alt aspect. În 1933, des-coperindu-se fundația veche, va fi dărâmatăaceastă casă intermediară, și va fi zidită ceade azi, cu materiale moderne, însă după pla-nurile casei originale, imitând pereții dinvălătuci, cum fusese construită casa copilă-riei poetului. Locuința părintească nu era palatboieresc, ci o casă modestă de țară, dar încăpătoareși gospodărească, nu lipsită de o anume eleganțărustică. Era o construcție geometrică, puțin ridi-cată asupra solului, cu câte două ferestre mari înlaturi. Un pridvor înalt în față, la care suia pevreo șapte trepte de lemn, un acoperământ al tin-dei, un chip de fronton grec sprijinit pe douăcoloane zvelte, dădeau albei clădiri acoperite cutablă un vag stil neoclasic. De o parte și de alta alargului pridvor, doi tei străjuiau rămuroși. (G.Călinescu) În pridvorul acestei case staEminovici, când se spune că a oprit butca samarele boier Bașotă, proprietarul Pomârlei,trimițându-și sluga să-l poftească pe căminarpână la poartă, căci are a-i spune ceva. Jignitși impulsiv cum era, căminarul îi răspunde:Du-te și spune-i stăpânului tău că de la minepână la el este tot atâta cale ca de la el până lamine. Și dacă are să-mi spună ceva, atunci să pof-tească în pridvor.

La Iași apare sub conducerea lui V.Alecsandri România literară, revistă săptă-mânală dedicată literaturii, istoriei, științei.În paginile României literare este publicatătraducerea Cântării României, în versiunealui Alecu Russo. Lucrarea fusese publicatăîn limba franceză, la Paris, în anul 1850.

1856Noiembrie 20 Se naște Matei, al zecelea

copil al familiei Eminovici. Absolvent alInstitutului Politehnic din Praga, înrolat apoica ofițer în armata română, din care se retra-

ge pentru a face carieră în administrație. Afăcut o documentație despre AlexandruMacedon, dar pe care a abandonat-o. Ceea cen-a realizat acesta va realiza GheorgheEminescu, nepotul de frate, care a scris ocarte despre Napoleon Bonaparte, apreciatăși în Franța. Spre deosebire de frații săi maimari, Matei moștenește longevitatea bătrâ -nului Eminovici, fiind și singurul dintre fiiisăi care lasă urmași. A fost căsătorit de treiori cu: Matilda Ilian (Brăila, 1880), AnaCondeescu (Mizil), și Silvia Maieru, având întotal doisprezece copii. Moare în 1929 laBistrița-Năsăud. În noiembrie 1892 era citat deTribunalul Buzău în calitate de căpitan înRegimentul Mircea nr. 32 (staționat în urbeaMizil), iar acum cu domiciliul necunoscut, înpro cesul de divorț cu a doua sa soție, AnaCondeescu, care se pronunța în favoarea ei abia îniulie 1898. Căpitan «în demisie», era numit, la 29octombrie 1892, subprefect al plășii Afumați, sprea fi destituit la 4 aprilie 1894 și numit în aceeașicalitate la plasa Bistrița de Jos, din jud. Bacău, la10 decembrie 1894. De la 1 aprilie 1899 primea,ca militar, pensie de lei 185, bani 65 brutto.Absent în vremea boalei poetului – spre mirarealui Maiorescu – apare deodată, în 1889, ca să nedea câteva știri utile despre familia sa, dar șimulte greșite, și ca să împiedice – pe nedrept –edi țiile de poezii eminesciene, puse la cale deMaiorescu, declarând, în 1894, «că voi urmări șisechestra oriunde voi găsi asemenea ediții», iar în1895 înregistra firma «Matei Eminescu și StavriDimitriu», «în scop de a culege, clasifica, edita șia da publicității toate scrierile poetului Emi -nescu». În decembrie 1913, avea gradul de maiorși era președintele delegației județene Mehedințiși prezidentul biroului. Trăia în 1923 la Turnu-Severin, căsătorit cu Silvia Maieru, dar și-apetrecut ultimii ani de viață la Bistrița, murindacolo la 12 decembrie 1929. (G. Călinescu)

Anul nașterii lui Vasile, al unsprezeceleacopil al familiei, nu este cunoscut. A muritde mic, în noile case de la Ipotești. Probabildin aceleași motive din care au murit șiceilalți doi, tot de mici și tot în casele aces-tea, cu pereți prea umezi.

1857 August 16/28 Secretariatul de stat aprobă

cererea lui Gheorghe Eminovici privind eli-38

Valentin Coșereanu

berarea unui pașaport pentru Șerban,Niculae, Gheorghe și Ilie care urmează săplece la studii la Cernăuți. Căminarul solici-tă să fie înscris în pașaport și Mihail, în vâr-stă de 7 ani, părul negru, ochii negri, nasulpotrivit, fața smolită, tot pentru plecarea lastudii.

Septembrie Șerban și Niculae, frații luiEminescu, sunt înscriși în cl. a V-a, la OberGymnasium; Gheorghe în cl. a IV-a, iar Ilie încl. I. Deși figurează și poetul în pașaportuldin august 1857, nu avem mărturii că s-ar fi

înscris și el la vreo școală din Cernăuți.Poate îl luase tacă-său doar spre a vedeaCernăuții nemțești, la care bătrânul țineafoarte mult, dar l-a trecut și pe Mihai subacelași motiv – spre a nu se mai complica cuformalitățile. Iată-l dar pe Eminescu într-unoraș care împăca așa de bine rusticitateaMoldovei de Sus cu aparența de civilizație occi-dentală a Austriei meridionale. Se simțea ca șiacasă, căci nu departe de mișunau sateleromânești, ai căror țărani treceau cu căruța cuboi prin oraș, și nu prea departe de Putna lui

39

Cronologie Eminescu (II)

Ștefan cel Mare și de Călinești, satul de naștereal părintelui său. Codrul și râul nu fugiseră înfața orașului. În jurul lui ședeau înălțimilepăduroase, coastele înflorite dinspre Mână -strisca, Clocucica și Caliceasca, iar puțin maiîncolo de dumbrava de la Horecea curgea leneșPrutul. Liniștea câmpenească a împrejurimilor,verdea și mirositoarea umbră din Vilksgarden,marile porți de zid cu grădini îndărăt și ulițilelargi, ca un drum de țară în care un copac răsă-rea deodată împingeau satul până către inimatârgului. Peste această patriarhalitate se așezaseun burg de provincie austriacă, înăsprind liniile.(G. Călinescu)

1858Mihai este înscris în clasa a treia la

National-Hauptschule din Cernăuți; primeledouă clase le făcuse în particular. Când [...]d-l director Ștefan Wolf a văzut pășind în cance-larie și pe Mihai, a exclamat, mirat de mareaprăsilă și speriat de isprăvile celorlalți frați: «Șiacesta e tot un Eminovici!». (G. Călinescu) Eravremea despre care Eminescu va scrie, înlegătură cu metodele de predate ale timpu-lui, prea severe pentru neîncorsetarea unuiaca el: Eu știu chinul ce l-am avut însumi cumatematicile în copilărie, din cauza modului răuîn care mi se propunea, deși în dealtfel eramunul din capetele cele mai deștepte. N-ajunse-sem nici la vârsta de douăzeci de ani să știu tablapitagoreică, tocmai pentru că nu se pusese în jocjudecată ci memoria. Și deși aveam o memoriefenomenală, numere nu puteam învăța deloc pede rost, încât îmi intrase-n cap ideea că matema-ticile sunt științele cele mai grele de pe fațapământului. (Manuscrisul 2258, f. 251r.)

Se naște scriitorul Alexandru Vlahuță(m.1919), cel care va scrie amintiri despreEminescu și care-i va prețui opera în cel maiînalt grad.

Se naște prozatorul și dramaturgulBarbu Ștefănescu Delavrancea (m. 1918).

Se naște scriitorul Duiliu Zamfirescu (m.1922).

1858-1859Ion Heliade-Rădulescu publică la Bucu -

rești Echilibru între antiteze sau Spiritul șimateria. Oda intitulată La Eliade și dedicată,

evident, marelui bard al timpului, este un actde spontană cinstire, pe care polemicile nu-lputeau influența. (Perpessicius), iar ceea ce îiera substanțial bardului, Eminescu surprin -de în cele șase versuri ale strofei din Epigonii:

Eliad zidea din visuri și din basme seculareDelta biblicelor sânte, profețiilor amare,Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă

de-nțeles;Munte cu capul de piatră de furtune

detunată,Stă și azi în fața lumii o enigmă neexplicatăȘi vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.

1859Iulie 8 Mihai termină clasa a III-a, fiind

clasificat al 15-lea între 72 elevi. În afară dematematici, nici un alt studiu n-avea de ce sădisplacă lui Eminescu, încât dacă la științelenaturale avea abia nota «satisfăcător», iar profe-sorul de latinește era cu deosebire nemulțumit,deși aceste studii îi vor fi cu deosebire scumpe luiEminescu mai târziu, asta se datorește, fărăîndoială, zburdălniciei și lipsei de simpatie pen-tru respectivii domni profesori. În schimb lalimba română și la istorie era tare. [...] Eminescucăpătase de la pumnul însemnările de lecțiuni șile împrumuta și la colegi, cu condiția de a nuîndoi și murdări filele, dar temeiul cunoștințelorsale era lectura. [...] Cât despre istorie, dulapuri-le cu cărți ale lui Gh. Eminovici își găsiseră unnou cititor. Eminescu știa de acasă slova chirili-că, iar lecțiile nu și le învăța după manuale, cide-a dreptul din cărți mai vechi – negreșit cro-nici – pe care le avea de la Ipotești sau din biblio-teca lui Pumnul. (G. Călinescu)

Prin dubla alegere a colonelului Al. I.Cuza drept domnitor al Moldovei și ȚăriiRomânești, se înfăptuiește, la 24 Ianuarie,Unirea celor două Principate, unire ce va firecunoscută de puterile garante ale Europei.

1860În luna iulie, Mihai promovează clasa a

patra a școlii primare, clasându-se al cinci-lea din cei 82 de elevi. În toamnă, se înscriela K.K. Ober-Gymnazium din Cernăuți, undefuseseră elevi și frații săi mai mari.

40

Valentin Coșereanu

Anul înființării, la Iași, a Conservatoruluide muzică și declamațiune a Universității,Pinacotecii și Școlii de Arte Frumoase.

Se naște la Brăila solista de operăHariclea Darclée (m.1939).

A.I. Odobescu publică la București Sceneistorice din chronicile românesci; Mihnea-Vodă(cel Rău); Doamna Chiajna.

Apare la Sibiu lucrarea lui AndreiȘaguna − Istoria bisericii ortodoxe răsăriteneuniversale.

Moare scriitorul Alecu Russo (n. 1819).

1861La Berlin apare culegerea de folclor a

germanului Richard Kunisch, intitulatăBukarest und Stambul, Skizzen aus Ungam,Rumänien und der Turkei. Poemele emines -ciene Miron și frumoasa fără corp și Fata-n gră-dina de aur sunt o prelucrare după douăbasme din volumul lui R. Kunisch, citit depoet în perioada studenției berlineze.

Mihai urmează clasa a doua la gimnaziuldin Cernăuți; nu promovează anul școlar,astfel că în toamna din 1862 este înscris dinnou în clasa a doua. Spirit inegal, incapabil săse supună unei discipline prea aspre, Eminescunu e în liceu un școlar strălucit, sau mai bine zisnu e unul din acei întâi în clasă, care fac deliciileprofesorilor și sunt puși monitori. El arepreferințe la studiu, iubește lectura, nu însă șișcoala. Nu-i plăcea să-și învețe lecțiile și de aceealua note rele. De dragi ce-i erau, uneori, ca să șile pregătească, se suia pe casă. (G. Călinescu)

La București, Al. Odobescu editeazălunar Revista Română (până în nov. 1863).Revistă cu caracter enciclopedic, în careapar Istoria românilor supt Mihai-VodăViteazul de N. Bălcescu și romanul Ciocoivechi și noi al lui N. Filimon.

La Sibiu se înființează Astra (Asociațiuneatransilvană pentru literatura română și culturapoporului român), ce are o importantă contri -buție la viața culturală a românilor transil -văneni; Andrei Șaguna a fost primul preșe -dinte al Astrei, Timotei Cipariu – vicepre -ședinte, iar George Barițiu − secretar.

1862-1865 Apare la Viena lucrarea lui Aron Pumnul

Lepturariu rumânesc cules den scriptori rumâni(4 tomuri), prima antologie a literaturiiromâne vechi și modeme. Când în ianuarie1870, Eminescu publica O scriere critică (înAlbina), luând din convingere și pe dreptapărarea profesorului său, Aron Pumnul pecare Dimitrie Petrino îl luase de sus, criti-când pumnulismele românului, Eminescuscria, explicitând: ...creațiuni ale bătrânuluiPumnul, care-n amorul lui nemărginit pentrulimbă, în încrederea cea sântă ce-o avea în pute-rea creatrice a limbei, nu primea în ea nici vor-bele grece: gramatică și istorie, nici vorba greco-slavă: carte de citire. [...] După estremullatinităței, a etimologismului absolut inauguratde bătrânul Petru Maior, care scria construc -țiuni latine în românește (extrem ce, pentrudeșteptarea noastră din apatia lungă față cu lati-nismul, era neapărat trebuincios), după ridi -carea la potență a aceluiași extrem de cătreurmători, trebuia neapărat să vină ca remediucontra lui estremul fonetismului absolut, a iubi-rii nemărginite a limbei numai românești șiexclusivitate față cu limba latină și cele surori.

1862Ianuarie 24 Deschiderea, la București, a

primului Parlament al României.Domnitorul Al. I. Cuza proclamă solemnUnirea definitivă a Principatelor, capitalațării fiind stabilită la București.

1863Aprilie 16 Eminescu nu se mai întoarce

după vacanța de Paști la Ober-Gymnasiumdin Cernăuți. Nu are note pe semestrul aldoilea și se precizează într-o mențiune dincatalog, din 16 aprilie 1863, că s-a retras caprivatist (elev particular). Încercarea sa de aobține o bursă pentru a-și continua studiileîn țară e sortită eșecului.

Apare la București volumul Meditații, ele-gii, epistole, satire și fabule, de Gr. Alexan -drescu, căruia Eminescu îl va dedica douăversuri din Epigonii:

Palid stinge-Alexandrescu sânta candel-a spe-rării

Descifrând eternitatea din ruina unui an.41

Cronologie Eminescu (II)

Decembrie 28 Bolnav de tifos, Ilie Emi -novici moare în Spitalul oștirii din București.Eminescu pierde prin moartea lui Ilie pe celmai apropiat dintre frații săi. Mai apropiatde vârstă și joacă, cu el făcea imaginarebătălii cu broaștele la balta mare din sat,purtând coifuri de ziar pe cap și închipuin-du-și că sunt mari conducători de oști. Ilie afost trecut drept model de portret în multedin prozele poetului. De câte ori voi să-miînchipuesc figura unui om nobil și inteligent pecare nu-l cunosc îmi iese Ilie nainte – pare că vădînaintea mea ochii lui albaștri – de câte ori citescun pasagiu înțelept îmi pare că-l aud citit de gla-sul lui. (Manuscrisul 2287, f. 11r.) Versuriledin strofa șaptesprezece surprind tocmaiochii albaștri ai fratelui:

Dar ades înr-al meu visOchii mari albastriLuminează – un surâsDin doi vineți aștriSufletu-mi trezește.

Moare poetul Andrei Mureșanu (n.1816), pe care Eminescu l-a apreciat și cântatîn trei rânduri în tablourile sale dramatice,dedicându-i în Epigonii versuri care-i sur-prind în mod esențial atât opera cât și atitu-dinea sa patriotică:

Mureșan scutură lanțul cu-a lui voce ruginită,

Rumpe coarde de aramă cu o mânăamorțită,

Chiamă piatra să învie ca și miticul poet,Smulge munților durerea, brazilor destinul

spuneȘi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,Preot deșteptării noastre, semnelor vremii

profet.

1864Se constituie la Iași gruparea literară, cul-

turală și politică Junimea, avându-i camembri fondatori pe Titu Maiorescu, Th.Rosetti, P. P. Carp, Vasile Pogor și IacobNegruzzi. Principiile directoare ale juni -miștilor − delimitarea artei de domeniulpolitic și social, primatul criteriului esteticîn judecata asupra operei de artă, cultivarealimbii literare prin recurgerea la tezauruloralității și prin evitarea excesului de neolo-

gisme − sunt promovate cu consec vență înviața culturală prin intermediul conferin -țelor, prelecțiunilor populare, reviste lor și stu-diilor. Ceea ce a trebuit să atragă de la începutpe poet la «Junimea» este cultura serioasă a celormai mulți dintre junimiști (Maiorescu,Negruzzi, Pogor, P.P. Carp, Lambrior, Vârgolicietc.), precum și nuanța germanistă a studiiloracestora. Dar ligamentul central între poet șicerc îl formează Titu Maiorescu. Oricâte repulsiiși revolte s-ar surprinde la Eminescu împotrivaglacialului autor al «Logicii», Maiorescu, lăsândla o parte orice considerație asupra ideologiei luipolitice, filosofice și estetice, era singurul intelec-tual de pe atunci, înrudit cu poetul nu numaiprin co vâr șitoarea superioritate asupra contem -po ranilor, dar și prin direcția nu fără erori a spi-ritului lor. Și Maiorescu și Eminescu erau «meta-fizicieni» (ziceau adversari), în fond filosofiîntemeiați pe speculațiune în scopul de a ajungela o teorie generală asupra universului fenome-nal, din care tindeau să derive un sistem practicomogen: o etică, o estetică, o politică; gân ditoripreocupați atât de forma gândirii, cât și deconținutul ei, cu atât mai rari într-o vreme cândproaspătul cărturar român era atras de apa rențe,de un dor enciclopedic. (G. Călinescu)

Februarie Trupa de teatru Fany Tardiniîncepe la Cernăuți un turneu cu 20 dereprezentații în limba română, o adevăratămană cerească pentru românii bucovineni,lipsiți și împiedicați să folosească limbamaternă în școli (și la începutul dominațieihabsburgice, chiar acasă !). În acea primăvarădescălecase, pentru întâia oară în Cernăuți,trupa teatrală a Ștefaniei Tardini, primită cuînsuflețire mare de români, căci teatru nemțesc,polonez și chiar italienesc mai putuseră vedeapână atunci, dar limba românească nu mai răsu-nase pe scenele locale. (G. Călinescu) reperto-riul românesc, atât de îndrăgit de bucovi-neni, era unul îndestulat: Baba Hârca, Untrântor cât zece, de Matei Millo, Chirița în Iași,Iașii în carnaval, Doi morți vii, Hoțul și fanara-giul, Herșcu Boccegiu, de Vasile Alecsandri,Soldatu și plăieșu, de Mihai Pascali, Doisoldați români de Mihăilescu etc. Bucuriapublicului fu indescriptibilă, fără ca, de altfel, săse ignoreze însemnătatea politico-culturală aacestui eveniment. (G. Călinescu)

42

Valentin Coșereanu

Februarie 21 Ministerul Cultelor șiInstrucțiunii Publice cere informații de laLiceul din Botoșani asupra situației școlarea lui Eminescu, care solicită o bursă de stu-dii.

Februarie 24 Directorul Liceului dinBotoșani, Gh. Pădure, informează Ministe -rul Cultelor și Instrucțiunii Publice că nufigura în cataloagele școlii un elev cu nume-le Eminovici.

Martie 21 Ministerul Cultelor șiInstrucțiunii Publice trimite Liceului dinBotoșani atestatul lui Eminescu anexat lasuplica sa prin care cerea o bursă de studii,cu recomandarea să-l înmâneze petițio -narului și să-i aducă la cunoștință că i se vaacorda bursa solicitată la ocaziunea devacanță. Toate demersurile sunt ajutate deTitu Maiorescu, cel care voia să-l salveze peun om ca Eminescu de neglijența școlară, pecare atunci o socotise mai prejos de ceea ceștia el, dar și de nepedagogicul tact al profe-sorilor de până atunci. Încorsetarea școliiera opusă elevului acesta, care se afunda înlecturile proprii, fără nevoia de a-l îndrumacineva din afară.

Mai Revenit la Cernăuți pentru conti-nuarea studiilor în particular, Mihai asistăla reprezentațiile teatrale ale trupei Tardini.La reprezentațiuni Eminescu era numai ochi șiurechi. Nemișcat, pironit cu ochii asupra actori-lor, nu aplauda, nu vorbea, ci numai sorbea fie-care cuvânt și fiecare melodie. Făcea mare haz decomicul Comino și se supăra grozav când vreuncoleg îl întreba ceva sau aplauda, fiindcă asta îlfăcea să piardă șirul frazelor. Când cortinacădea, el se ridica plin de replicile și melodiilepiesei, pe care o trăise cu intensitate. (G.Călinescu) Entuziasmat, pleacă cu trupa deteatru în turneul acesteia la Brașov, pără-sind din nou școala.

Octombrie 5 Eminescu solicită președin -telui Tribunalului din Botoșani un post depracticant, vrând să nu fie o povară familiei,așa încât înaintează o cerere lui EmanoilVasilievici în care spune că Având dorința dea servi în cancelaria onorabilului tribunal la caredomnia voastră prezidați, vă rog să binevoiți amă prenumăra între practicanți și iscălește

Mihail Eminovici, punând data 864 octombrieîn 5 zile.

Octombrie 8 O comisie formată din M.Haret, Ioan Radu și Dumitru Doicescu pro-pune ca directorul să refere asupra pregăti-rii suplicantului.

Noiembrie 7 Consiliul Permanent Jude -țean Botoșani îl alege în unanimitate scriitoral cancelariei sale.

Din octombrie 1864 până în martie 1865,Mihai se află în Botoșani, lucrând ca practi-cant la Tribunalul din Botoșani și copist laComitetul permanent al județului, slujbă lacare renunță pentru a pleca la Cernăuți să-șireia studiile abandonate: Având dorința de aurma studiile colegiale la Gimnaziul dinCernăuți Plenariu din Bucuvina, mă văd con-strâns de a abdica îndătoririlor cerute de la per-sonalul postului de scriitor ce l-am ocupat pânăacum la cancelaria dirijată de dmv.// Pe aseme-nea considerente Eminescu cere să i se plă-tească și salariul cuvenit pentru timpullucrat, dar nici de data aceasta Mihai nurămâne la studii, plecând cu aceeași trupăteatrală într-un nou turneu. Încurcata sasituație școlară nu putea decât să adânceas-că vechiul conflict cu căminarul.

1865Iunie 5 Apare la Pesta revista Familia,

fondată și condusă de Iosif Vulcan (n.1841-m.1907). Gazetar, scriitor și traducător, născutîntr-o familie transilvăneană cu tradițiicărturărești. Debutează de tânăr, încă din vre-mea studiilor la Facultatea de Drept din Pesta(1859-1863), și colaborează de asemenea lareviste din mediul maghiar. După terminareastudiilor se dedică gazetăriei și întemeiază laPesta, în 1865, revista «Familia» (mutată laOradea), pe care o va conduce timp de 42 de ani.«Foaie beletristică și enciclopedică», gânditădupă modelul publicațiilor-magazin maghiare șigermane,, «Familia» va răspândi în Transil -vania ideea unității naționale, bazată pe unitateade limbă și cultură. Prin intermediul ei, adevă-rată operă de entuziast, I. Vulcan joacă rolulunui animator cultural unic în epocă, educândgustul cititorilor și stimulând interesul pentruliteratura română. (Cătălin Cioabă)

43

Cronologie Eminescu (II)

Octombrie-noiembrie Eminescu revinela Cernăuți, unde stă în gazdă la profesorulAron Pumnul. Se pregătește pentru exame-nul necesar re-înscrierii în învățământulpublic; în paralel, e bibliotecar al profesoru-lui Pumnul, bun prilej pentru completarealecturilor, întrucât are la dispoziția sa cărțileși revistele reprezentative ale literaturiiromâne vechi și moderne. Acum are grijă șiorganizează Biblioteca gimnaziștilor dinCernăuți și contribuie și el cu donații decărți, cum se obișnuia. Acuma locuia el laPumnul și îngrijea de bibliotecă. Aici trebuie săse fi simțit el în elementul său, căci rânduisebiblioteca și știa unde se află orice carte . Nu maitrebuia , ca mai înainte, să scotocești tot dulapul,până ce dădeai de cartea ce-ți trebuia. Eminescuse ducea drept la dânsa și o scotea dintre celelaltecărți, dându-ți-o cu un fel de satisfacție și dove-dind astfel că cunoaște fiecare tom din aceastăcolecțiune. (Teodor V. Ștefanelli)

Moare prozatorul Nicolae Filimon (n.1819).

1865-1867Sub conducerea lui B.P. Hasdeu apare la

București Arhiva istorică a României, în caresunt publicate pentru prima dată documen-tele în limba slavonă referitoare la istoriațării noastre.

1866Ianuarie 24 Moare Aron Pumnul. Foarte

iubit de elevii săi, acestuia i se dedică obroșură intitulată Laecrimioarele învățăceilorgimnasiaști den Cernăuți la mormântul preaiubitului lor profesoriu Arune Pumnul repausatîntr-a 12-24 ianuarie 1866. Este inclusă șipoezia La mormântul lui Arune Pumnul, sem-nată M. Eminovici, privatist. Teodor V.Ștefanelli, prietenul de la Cernăuți, apoi destudenție, la Viena, își amintește momentul,

44

Valentin Coșereanu

spunând că Doliul era mare în toată Bucovinași între studenți, iar Eminescu era neconsolat,pentru că ținea mult la acest bărbat și îl iubea cape un tată. [...] Când am auzit de moartea luiPumnul, am alergat la locuința sa, ca să-l văd peiubitul meu profesor cea din urmă oară. Amintrat întâi în camera lui Eminescu. El îmipovesti despre ultimele momente ale acestuimare apostol al Românilor din Bucovina...

Pe 27 ianuarie, la înmormântare, vorbesccei mai de seamă oameni ai Bucovinei, iarFoaia Soțietății pentru literatura și culturaromână în Bucovina apare într-un numărîndoliat. Din discursul lui A. Hurmuzachi laînmormântare adresat fraților întristați, sespune că Pumnul era om de înaltă moralitate,accentuând faptul că nu era născut aici, cidincolo, peste munți, în altă țară română, undetot cu aceeași jertfire pe care și aici o am cu -noscut și o am admirat, își puse viața în periculpentru eliberarea și mântuirea fraților săi deacolo, și dară și a noastră. (A. Hurmuzachi)

Februarie 25-martie 9 Mihai debuteazăîn revista Familia cu poezia De-aș avea (scrisăîn sept.1865, așa cum a notat poetul înmanuscris). Farmecul gingaș al poeziilor, con-siderând și etatea tânără a autorului, ne indicaun talent adevărat, care avea un viitor frumos înliteratura română. De aceea publicarăm cu plă-cere acele inspirațiuni juvenile; prima apăru înnr. 6 al «Familiei» din anul acela. Iosif Vulcanschimbă numele autorului din Eminovici înEminescu: Autorul n-a protestat, ba a adoptatînsuș acest nume și semnă apoi așa toate poeziileși scrierile sale în viitor. Astfel fu introdusnumele lui Eminescu în literatura noastră; scrii-torul acestor șire i-a fost nașul.

Aprilie 29 Se naște prima fiică aVeronicăi Micle, Valeria.

Mai-iunie Moartea lui Aron Pumnul îlîndepărtează definitiv pe Mihai de școalade la Cernăuți. Sub același pretext al conti-nuării studiilor, Mihai pleacă din Bucovinaspre Ardeal; momentul plecării este sur-prins în romanul Geniu pustiu: Într-o frumoa-să zi de vară îmi făcui legăturica, o pusei în vâr-ful bățului, și o luai la picior pe drumul celmare-mpărătesc. Mergeam astfel printre câmpiicu holde... Holdele miroseau și se coceau de

arșița soarelui... eu îmi pusesem pălăria-n vârfulcapului, astfel încât fruntea rămânea liberă șigoală și fluieram alene un cântec monoton șinumai lucii și mari picături de sudoare îmi cur-geau pe frunte de-a lungul obrazului. IoanSbiera susținea că numai teatrul l-a abătutpe Eminescu de la școală, căci voia și el să fieactor și autor dramatic. Pe drum îi întâlneștepe tinerii Ioan Cotta și Teodor Cojocariu,care se mirau cum poetul își notează expre-sii și scrie versuri. În primăvară ajunsesedeja la Blaj, salutându-l, în amintirea luiPumnul: Te salut, Roma-mică ! și unde încear-că să-și promoveze examenele restante.Poate glasul pământului străbunilor îlchema acolo fără s-o știe chiar. În peregrină-rile sale, Mihai adună folclor specific zone-lor străbătute, − preocupare constantă și înperioada turneelor cu trupele teatrale. LaBlaj este privit cu oarecare invidie de ceilalțișcolari, chiar de cei mai mari, Cum poate el,care n-a învățat poetica, e în stare să scrie poezii,și noi, care știam atâtea regule, și cunoșteamtoate genurile poetice, nu eram în stare să alcă-tuim două versuri. Erau apoi uimiți de științaacestui băiat care le povestea din istoriaaltor neamuri, cum ei nu știau s-o facă.

Mai 10 Noua Adunare îl proclamă peprințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringendomnitor al României sub numele de CarolI. Al. I. Cuza fusese silit să abdice la data de11 februarie.

Mai 27 Îi apare tipărită lui Eminescupoezia O călărire în zori, tot în Familia și totacum va scrie poezia La Bucovina, cu gândulla plaiurile natale.

Titu Maiorescu publică la Iași Desprescrierea limbii române, studiu în care susținenecesitatea adoptării scrierii fonetice.

Iunie 1 Călugărul Domșa îi relatează luiElie Dăianu un aspect important din viațade familie a poetului: Îmi povestea odată, căare mulți frați, unul era la Erlangen: că i-a văzutpe toți în jurul mesei părintești și a plâns debucurie.

Iunie 14 Moare folcloristul și muzicolo-gul Teodor Burada.

45

Cronologie Eminescu (II)

Iunie 24 Eminescu scrie faimoasa sa poe-zie, Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie. Înacelași număr al revistei, tinerimea românădin Turin se adresează generaluluiGaribaldi, felicitându-l, cu ocazia sosirii înlocalitate, pentru unificarea Italiei. Deci șinoi ca fii ai mamei Rome dorim ca Roma să devi-nă cât mai curând capitala Italiei. Garibaldi lerăspunde prin cuvinte foarte apropiate:Mulțumesc prea mult depărtaților meicompatrioți, Românilor, cari sunt atât de bravi,foarte bravi, și simt o plăcere mare strângându-vă mâna. (Apud Perpessicius)

Iunie 27 Îi promisese lui Iosif Vulcan că îiva trimite pentru Familia traducerea Lanțulde aur de Onkel Adam. Este perioada cândmemorialiștii spun că Odată se vorbea că i-arfi sosit de la părinți 5 galbeni, că și-ar fi cumpă-rat un sac de grâu pe care l-a dus la moară, l-amăcinat și a lăsat să-i facă un cuptor întreg depâine. (Apud N. Petra-Petrescu)

Iulie 1 Este promulgată ConstituțiaRomâniei, redactată după modelul celei bel-giene, iar lui Titu Maiorescu îi apare tipăritstudiul Despre scrierea limbii române. AcelașiCacoveanu spune că Eminescu la vremeaaceea, în ciuda manifestărilor discrete demai târziu se confesa prietenilor spunând căera din Botoșani din Moldova. Tatăl său, Emi no -vici, era bucovinean: venise în tinerețe în Mol-dova ca ispravnic la o moșie boierească și seînsură cu o moldoveancă cu ceva stăricică. Fiindtatu-său crescut la nemți, ținea mult să-i deacreștere germană. [...] Micul Eminescu folosin-du-se de ocaziunea dată, în loc de a merge lașcoală, se închidea în biblioteca Pumnului. Aco lostudia necontenit și neconturbat răzbunându-șiastfel în contra atâtor profesori pedanți și sarbezi.

Iulie 15 Eminescu, spune ȘtefanCacovean, invitat să plece cu el la un colegla țară, unde aveau promisiunea că vor trăibine, dar poetul zicea că-i silit să rămână laBlaj, căci așteaptă bani de la tată-său și banii înBlaj au să-i fie adresați.

Iulie 29 Apare tipărită în Familia poeziaDin străinătate, plină de nostalgia plaiurilorbucovinene:

Când tot aici se-nveselește, când toți aci se-ncântă,

Când toți își au plăcerea și zile fără nori,Un suflet numai plânge, în doru-i se avântăL-a patriei dulci plaiuri, la câmpi-i râzători.August 26 La Bucovina apare tipărită în

aceeași revistă Familia, în care apăruseră șipână atunci alte poezii. O simplă coincidență,de bună seamă, face ca numărul în careEminescu închina oda sa, funciar personală,Bucovinei, să se deschidă cu portretul luiAlexandru Hurmuzachi (ilustrație și articol).(Perpessicius)

August 27 Eminescu participă la adu -narea generală a Asociațiunii la Alba-Iulia în27 și 28 august: L-am văzut în biserică, spuneDomșa, unde asista la ședință și asculta cumult interes la dezbateri. Se presupune căinspirat de munții Apuseni, dar și de faptulcă e foarte probabil să fi vizitat loculîntemnițării, poetul compune poezia Horia:

Horia pe-un munte falnic stă călare:O coroană sură munților se pare.Iar Carpații țepeni, îngropați în nori,Își vuiau prin tunet gândurile lor... August 30 Poetul revine la Blaj, dar nu

rămâne decât vreo trei săptămâni, cum spunememorialistul Onea, iar în septembrie nureușește să treacă un examen de greacă, deșidin istoria grecilor povestea și nu-l puteaucontrazice nici cei mai mari dintre elevei. Baunii susțineau în adins aberații, doar ca să-lprovoace. Acum Eminescu apare descris caun melancolic și un visător, dar când seînfierbânta era vehement în ceea ce sus -ținea. Cum se poate ca băițandrul acesta, care n-a umblat la școală, n-a absolvit decât câtevaclase, știe totuși atâtea lucruri, știe mai multe canoi și multe mai bine ca noi ? se întreba cuoarecare invidie R. Uilăcan în amintirilesale.

Septembrie Acum poetul Eminescu scriepe un volum Spre suvenire fratelui GregoriuDragoș, cel care spune că l-a văzut plângândde necaz după căderea examenelor. Maresuferință trebuie să fi îndurat poetul în aniiaceia, când poate spune, transformând înversuri, o proză atât de amară:

Dacă vreodată în lunga-ți cale,Te-i simți, frate, nenorocit, [...]

46

Valentin Coșereanu

Te-ai vedea singur...desprețuit,[...]Când fug amicii de lângă tine,

Când plângi de soarte-ți trist, părăsit:Gândește-atuncea și tu la mine,Nici eu în lume n-o duc mai bine,Și eu sunt, frate, nenorocit.

Cunoștințele sale, de care toată lumeaera uimită, nu s-au dovedit atunci încoincidență cu cine știe ce temă chisată datăde un nu mai puțin îngust profesor. La vre-mea aceea, spune același Cacoveanu,Eminescu era un tânăr sănătos ca piatra, neale-gător în ale mâncării, mânca bine, dormea lungși fără grijă, dimineața de regulă pe la 8 oare sescula, se spăla, da cu degetele de câteva ori prinpărul bogat și lung dat pe spate și era pieptănatgata. Îmbiindu-l cu pieptenele îmi zice: chiarbine, frate, că eu, parcă am scăpat din focul de laTroia, n-am astfel de sculă.

Septembrie 23 Îi apare în revista Familiapoezia Speranța; ...a cincea poezie a luiEminescu se bucură de cinstea întâiei pagini,din «Familia», pe care o ocupă în întregime(Perpessicius) Un loc de onoare binemeritat.

În octombrie scrie poezia Ondina, sortităsă rămână postumă, precum și La o artistă.Acum Eminescu îl roagă pe N. Densușianusă-i înlesnească trecerea graniței căci poetulnu deținea pașaport. Densușianu îl adăpos -tește vreo trei zile și îl pune vestimentar lapunct. [...] Desușianu îi dă o scrisoare derecomandație către preotul Bratu din Rășinari(bunuicul dinspre mamă a lui Octavian Goga),pentru ca poetul să fie ajutat a trece munții prin«Vama Cucului», denumire simbolică a locurilorde trecere frauduloasă a vremelnicei frontiere.(Petru Vintilă)

Octombrie 21 Apare tipărită prozaLanțul de aur în revista Familia și tot acumscrie Mortua est, cu un prim titlu: Elena, iarpe 28 octombrie îi apare tipărită în aceeașirevistă poezia Misterele nopții, tot pe primapagină, ca și Speranța. Este neîndoios căpublicarea primului set de poezii în Familia,a avut un ecou mare și o înrâurire și maimare asupra cititorilor, din moment ce pânăși detractorul lui, Grama, prin 1891 recu -noștea aceasta: Până nu s-a împiedicat deSchopenhauer, era și el însuflețit de idei

naționale, ba chiar și umanitare și morale. IubiaRomânia, îl durea de Bucovina, stima mult pebărbații noștri mari și ura mai cu seamăcorupțiunea tinerimii cum se poate vedea dinpoeziile publicate pre atunci în «Familia»...

Se naște poetul George Coșbuc (m. 1918),supranumit apoi poetul țărănimii, dar decultura lui vastă și de știința unor limbi stră-ine (între care sanscrita) nu se vorbește înepocă.

Eminescu se îndreaptă spre Sibiu, întâl-nindu-se cu trupa de teatru a lui IorguCaragiale, o însoțește în turneu, fiind anga-jat ca sufleur și copist. Poezia La Bucovina afost scrisă la Blaj, cu toată nostalgia plaiuri-lor natale.

În noiembrie, Eminescu, purtând nostal-gia Blajului scrie Amicului F. I. Este vorba deFilimon Ilea, cu care se împrietenise și dez-băteau teme specifice vârstei, pe malulTârnavei, poezie cu ton elegiac, în care sepun mari și ambițioase probleme filosofice:

Ții minte oare când te-ntrebaiCe este omul? Ce-i omenirea?Ce-i adevărul? Dumnezeirea?Și tu la nouri îmi arătai?...

Decembrie 22 Moare protoiereul și paro-hul Ioan Chibici din Vatra Dornei, în etatede 52 de ani

În decembrie sunt două evenimente aleanului acesta: apare romanul lui Dosto -ievski, Crimă și pedeapsă, precum și primulvolum tipărit al lui Verlaine, Poème satur-niens.

În ultima zi a anului, pe 31 decembrie, A.Hurmuzachi scrie o dare de seamăamănunțită a vizitei lui Alecsandri laCernăuți, la Societatea pentru limba și literatu-ra română din Bucovina, unde este primit cuun portret al său, purtând o cunună de laure,iar pe masă era un exemplar frumos al poeziilorsale acoperit asemene de cununi de flori și laure.[...] Se înțelege de sine, că fiecare din mădulariiSoțietății, fu prin președintele aceluiași presen-tat d-lui Alecsandri, carele petrecu apoi încăvreo oară în mijlocul nostru, revenind a doua zila Soțietate și vizitând și pe acasă pre mulți dinmădularii ei. (A. Hurmuzachi)

47

Cronologie Eminescu (II)

48

Este al doilea (presupus) roman al luiEminescu, după Geniu pustiu, reconstituit,la sugestia lui Al. Piru, şi apărut sub acesttitlu: Aur, mărire şi amor1, eu fiind redactorulcărţii.

Ipoteza lui Al. Piru (22 august 1917 – 6noiembrie 1993), exprimată în prefaţa la M.Eminescu, Proza literară2, este că Eminescuar fi intenţionat să compună al doilearoman: „Sub titlul Aur, mărire şi amor,Eminescu începe în 1874, reluând, pare-se frag-mentul în versuri Pustnicul, un roman sau onuvelă, pornind de la tablourile romantice aleIaşului, pe care ni le-a lăsat C. Negruzzi în Au

mai păţit-o şi alţii (1839), Alecu Russo, înJassy et ses habitans en 1940 şi VasileAlecsandri în Iaşii în 1844”3.

Constatând că „prin însuşirile ei de imagi-naţie şi analiză, de retrospecţie şi introspecţie,de patos, ironic şi umor, proza artistică emines-ciană stă la baza celor mai reprezentative creaţiiale literaturii epice româneşti”4, Al. Piru revi-ne asupra celui de-al doilea roman emines-cian: „Dacă în Avatarii faraonului Tlà accen-tul cade pe evocarea peisajului exotic şi al epoci-lor revolute, ca în poemul Memento mori, înAur, mărire şi amor el s-ar fi deplasat pe obser-vaţia tipologică şi pe satira socială, ca în

Tudor NEDELCEAAl doilea roman eminescian?

„Aur, mărire şi amor”

Autorul relatează despre ipoteza lui Al. Piru, conform căreia Eminescu intenţiona să publice al doi-lea roman, după Geniu pustiu, cu titlul Aur, mărire şi amor. Ipoteza reputatului critic a fostmaterializată de scriitorul Petre D. Anghel şi, astfel, a fost publicat romanul Aur, mărire şi amorîn 1992, la Editura Scrisul Românesc din Craiova. Articolul este un omagiu adus prof. Al. Piru,membru post-mortem al Academiei Române, cu prilejul împlinirii unui veac de la naşterea sa.Cuvinte-cheie: Eminescu, Al. Piru, roman, literatura română, ediţie.

The author relates about Al. Piru's hypothesis which suggests that Eminescu intended to publishhis second novel, after The Solitary genius, having the title Gold, Glory and Love. This hypothesis was made possible by the writer Petre D. Anghel, thus the novel Gold, Glory andLove was published in 1992, at Scrisul Românesc Publishing House from Craiova. The RomanianAcademy praise professor Al. Piru post-mortem through this article, being a century since hisbirth.Keywords: Eminescu, Al. Piru, novel, Romanian literature, edition.

Abstract

Tudor NEDELCEA – Prof. dr., cercetător ştiinţific, Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolaescu-Plopşor” Craiova al Academiei Române, e-mail: tudornedelcea2006@yahoo.com

1 M. Eminescu, Aur, mărire şi amor. Roman. Ediţie îngrijită de Petre D. Anghel. Prefaţă de Al. Piru, Craiova,Editura Scrisul Românesc, 1992, I-XIV+136p.

2 M. Eminescu, Proză literară, Bucureşti, Editura, Minerva, 1996, col. „Biblioteca pentru toţi”.3 Al. Piru, Analize şi sinteze critice, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1973, p. 97.4 Ibidem, p. 102.

49

Aur, mărire şi amor

Scrisori. Eminescu ar fi opus probabil vieţiicorupte, citadine din timpul său, o societate vie-ţuind după rituri arhaice, contrare civilizaţieimercantile de la sat”5.

Aşadar, împlinind ipoteza lui Al. Piru,Petre D. Anghel alcătuieşte noul roman dintextele eminesciene, în următoarea ordine:Archaeus şi metamorfozele formelor, Povestearegelui Tlà, Istoria unei lacrime, Aur, mărire şiamor, Moş Iosif, Urciorul spart, Cavalerul şifemeia, Cuconul Vasile Creangă, PărinteleErmolachie, Visul unei nopţi de iarnă, IoanVestimie.

Romanul astfel reconstituit mi-a fostadus la editură de criticul şi istoricul literarOctavian Lohon (13 octombrie 1947 – 21 mai2007), prieten al profesorului Al. Piru.

Geneza scrierii unui roman pe tema mi -gra ţiei sufletului, a rememorării unei exis-

tenţe anterioare, Al. Piru o pune pe seamadescoperirii de către Eminescu a unei ideidintr-o scrisoare din 1848 a lui ThéophileGautier către Gerard de Nerval, aflat, înEgipt, lângă arheologul Lepsius (profesorulberlinez al autorului Luceafărului), „ideea căexistă oameni capabili de nostalgia altor existen-ţe”6. Dar, continuă Al. Piru în aceeaşi prefa-ţă, „mai important este faptul că tot atunci[1872, n.n.] Eminescu concepea o proză, avânddrept cadru narativ tot ideea migraţiei sufletu-lui, dar, ceea ce nu s-a observat, o temă mai pro-fundă, aceea a fericirii, a consecinţelor pe care leau asupra existenţei umane aurul, mărirea şiamorul”7.

O spune răspicat Eminescu în frag men -tul Povestea regelui Tlà din acest romanreconstituit, subliniind importanţa averii cafiind „cheia voinţei omeneşti”, „chintesenţă amişcărilor istoriei”, pentru unii, evident, stig-matizaţi şi în publicistica sa: „Aide, poeţi,descrieţi luna, învăţaţi, descoperiţi izvoarelegândirei, eu le am toate în acest sunet al auru-lui... Tot ce căutaţi, tot ce nu puteţi avè, eu pot...Dar vor fi minciuni... Ce e adevărul?

Curând el avu cel mai frumos palat înMadrid... curând saloanele marquisului erauîmpopulate de lumea cea mai elegantă a ţărei...princesele frumoase, auzind de acea fabuloasăavere, voiau a pune mâna pe acea nemărginire deprobabilităţi ce aurul ascund în el... Aurulînseamnă castele asupra plângerei eterne amarei, grădini[i] de vecinicie... cântec dearfă...amanţi frumoşi... Şi dacă acest aur nucostă decât ocheade înfocate şi adânci, surâsurilevoluptoase a buzelor coapte de tinereţă... undoie-rea delicioasă a evantaliului în limba mistică aamorului...de ce nu? de ce nu?...”8.

După editarea acestui roman, Al. Piru aîncercat să-l impună conştiinţei critice, par-ticipând la unele lansări ale cărţii. Spre cin-stea sa, unul dintre admiratorii săi, scriito-rul Gheorghe Mihail, fost coleg de Parla -ment cu reputatul profesor, a înregistrat pebandă magnetică, lansarea romanului Aur,

5 Ibidem, p. 101.6 Al. Piru, Prefaţă la Aur, mărire şi amor, Craiova, Scrisul românesc,, 1992, p. V.7 Ibidem, p. VI.8 Mihai Eminescu, Aur, mărire şi amor, ed. cit, p. 34.

50

Tudor Nedelcea

mărire şi amor, în Slatina, la 13 decembrie1992, înregistrare, transformată pentru pos-teritate, într-o carte, Trei magi9 (adică Al.Piru, Pan M. Vizirescu şi Titus Raveica).

După unele consideraţii introductive(„Eminescu a devenit un poet proverbial”, „Uncritic care n-a scris încă despre Eminescu estedator s-o facă, să treacă «proba Eminescu». A ficritic înseamnă a te ocupa şi de Eminescu. Esteobligatoriu. E cea mai înaltă probă în acestdomeniu”10) şi după unele confesiuni („Eupot să spun că am citit pentru a suta oară prozalui Eminescu”11). Al. Piru afirma şi public că„mai este un roman, al cărui titlu l-am descope-rit eu”, în care Eminescu „dorea să arate caresunt efectele asupra umanităţii a acestor treicuvinte: aur, bogăţie asupra descoperitorilor şiposesorilor de aur din lume; mărire asupra celorcare ocupă o poziţie importantă, într-un stat,adică cei care deţin puterea şi, în al treilea rând,ce se întâmplă cu amorul”12).

Mentorul său, G. Călinescu are meritulde a fi descoperit nuvela, publicată de ilus-trul critic sub titlul Avatarii faraonului Tlà,„fără să ştie – comentează Al. Piru – căEminescu s-a gândit totdeauna, scriind nuveleparţiale, la romanul pe care voia să-l izvodeas-că”13. Urma ca Eminescu „să facă suduraîntre diferitele fragmente pe care, parţial, afăcut-o”14.

Analizând aceste fragmente, zice Al.Piru, „mi-am dat seama că este vorba despreacest roman” şi, ca atare, „am putut să-l recon-stitui în forma pe care cred că a gândit-o el”15,realizând o carte frumoasă („căci tot ce a scrisEminescu este frumos”) pe tema reîncarnăriisufletului şi „asupra efectelor dezastruoase pecare le au asupra omului aurul, mărirea şi amo-rul; trei chestiuni care nu ştiu dacă există cineva

care să nu fie interesat de ele”16.Speranţa lui Al. Piru este că eminescolo-

gii „vor lua cunoştinţă şi vor semnala acest fapt,chiar dacă mă vor ignora pe mine”17, temafiind ilustrată de Eminescu „cu geniul său, cuscrisul lui admirabil, frumos ca întotdeauna, cumari imagini, cu fantezie, cu umor, cu dialogsuperb. Deci e o carte plăcută, pe care o descope-riţi o dată cu mine”18.

Cuvinte de complezenţă, măgulitoare şionorante are şi pentru mine, mai ales că n-am putut participa la această lansare: „ Atâtdespre această carte, care are 120 pagini, pe carea publicat-o domnul Tudor Nedelcea, un om decultură serios, editor din Craiova, care a aceeptatcu multă plăcere să o publice la editura sa perso-nală. A făcut un lucru frumos pentru care îimulţumesc şi cu această ocazie. Cred că a făcutun lucru bun şi pentru public, pentru că multeidei se pierd când nu există mijloace materialedar, iată că se mai poate. Alături de el este picto-rul şi graficianul Gabriel Bratu, care a ilustratcoperta, pe care, trebuie să recunoaştem, a izbu-tit să o facă foarte frumoasă...”19. O mică recti-ficare: cartea n-a apărut în editura mea per-sonală, ci într-una de prestigiu. Pe Al. Piru l-a impresionat faptul că am îmbrăţişat de laînceput ideea de a publica tot ce se referă laEminescu.

Al. Piru este împăcat pentru reconstitui-rea acestui roman („noi ne-am făcut datoria”),recomandându-ne că „este firesc să ne gândimmereu la Eminescu”20.

La rându-ne, ne gândim cu pioşenie laAl. Piru, de la a cărui naştere s-a împlinit unveac, şi la toţi care scriu sau se gândesc laromânul nostru absolut, Eminescu, cum l-anumit Petru Ţuţea.

9 Gheorghe Mihail, Trei magi, Craiova, Scrisul românesc, 2004.10 Ibidem, p. 31.11 Ibidem.12 Ibidem, p. 32.13 Ibidem, p. 33.14 Ibidem.15 Ibidem, p. 34.16 Ibidem.17 Ibidem.18 Ibidem.19 Ibidem, p. 34-35.20 Ibidem, p. 35.

51

Amuzat de zarva produsă în lumea lite-rară de Manifestul „Crinului Alb”, tânărul C.Noica scrie un pamflet, Manifestul „TrifoiuluiVerde”1, conceput ca o falsă fabulă în care „oceată de viţei nemulţumiţi cu fânul pe carel-au găsit în ţarcul lor (...) au pornit cu răz-boi împotriva boilor bătrâni, cum că aceştianu ştiu să se îngrijească de-ale burţii”, ter-menii zoologici fiind preluaţi chiar dintr-unparagraf imprecativ de la începutul Mani -

festului... parodiat, unde „bătrânii” erauîncondeiaţi în chip de „boi” care „se agită(...), înspăimântaţi de orice noutate”. În tex-tul lui Noica însă, în vizor se află cei tineri,„viţeii” – „elita” lor, mai precis („câţiva maiisteţi [de-]ai viţeilor”), şi în special „trei din-tre aleşii Harului”, o „Sfântă Treime viţe-lească” (cei trei semnatari ai Manifestului„Crinului Alb”) –, „superbi”, trăind clipe de„bovin extaz”, „pătrunşi de Har sfânt”,

Bianca BURŢA-CERNAT

De vorbă cu „generaţia” sau în marginea ei.

Campania generaţionistă în „Anno Domini” 1928 (V)

Studiul de faţă urmăreşte receptarea Itinerariului spiritual în presa culturală a anului 1928, dar şi– odată cu discuţiile suscitate de eseul lui Eliade – constituirea incipientă a unei conştiinţe de gene-raţie. Sunt avute în vedere, cu largi exemplificări şi contextualizări, articole de referinţă, multe din-tre ele polemice, în marginea conceptului de generaţie şi a conflictului dintre „tineri” şi „bătrîni”.Printre cei care s-au implicat în dezbatere se numără Nae Ionescu, Ion Petrovici, C. Rădulescu-Motru, Nichifor Crainic, Mihai Ralea, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Petru Comarnescu, E.Lovinescu, G. Călinescu, Şerban Cioculescu, Mihail Sebastian, C. Noica.Cuvinte-cheie: generaţie, manifest, program cultural, mesianism, controversă.

Cette étude porte sur la réception de l’Itinéraire spirituel de Mircea Eliade dans la presse cultu-relle de 1928 et aussi sur le début d’un processus extrêmement significatif: la prise de consciencede ce qu’on a appelé «la jeune génération d’entre les deux guerres». O a envisagé, par des richesexemplifications et contextualisations, beaucoup d’articles – la plupart polémiques – écrits enmarge de la notion de «génération» ou bien voués au conflit entr les «les jeunes gens» et «les vieil-lards». Parmi ceux qui se sont impliqués dat ce large débat, on peut compter Nae Ionescu, IonPetrovici, C. Rădulescu-Motru, Nichifor Crainic, Mihai Ralea, Cezar Petrescu, Camil Petrescu,Petru Comarnescu, E. Lovinescu, G. Călinescu, Şerban Cioculescu, Mihail Sebastian, C. Noica.Mots-clés: génération, manifeste, projet culturel, messianisme, controverse

Résumé

Bianca BURŢA-CERNAT – Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, e-mail:bianca.cernat2015@gmail.com

1 A.C. Ion [C. Noica], „Manifestul «Trifoiului Verde»”, în Clipa, anul VI, nr. 181, 4 noiembrie 1928 (citatdupă Ion Dur, „«Trifoiul Verde» împotriva «Crinului Alb». Reacţie «vegetală» în cultura interbelică”, înSaeculum, serie nouă, anul VI (VIII), nr. 1 (25), 2008, pp. 97-102.)

Comentarii

52

Bianca Burța-Cernat

„viţei excepţionali”, cu „tăria şi elanul meta-fizic” de a privi „dincolo de ţarc”, descope-ritori ai unui „paradis verde cu trifoiverde”. Liniile sunt, desigur, foarte îngroşa-te; iar aluzia politică (foarte transparentă)nu e deloc benignă2:

„O, fraţi viţei, acela e idealul [tri-foiul verde de dincolo de ţarc...] cătrecare trebuie să se opintească copitelenoastre. Dacă părinţii noştri îndrăz-nesc să ne oprească, vom păşi pesteleşurile lor. Toţi cei aci de faţă, văbotezăm întru trifoi şi vă vestimverde în faţă proclamarea destinuluice ne aşteaptă. De idealul nostru nedesparte un pârleaz: să-l sărim!Legionari viţei ai ordinului «TrifoiVerde», înainte marş!”.

După îndelungi ezitări, „viţeii” metafi-zici se gândesc că nu e bine să sară „dincolode ţarc”, direct în paradis, înainte de a-şi luarămas bun de la părinţii „boi” (adică de lapărinţii raţionalişti, pozitivişti...), drept pen-tru care amână pentru a doua zi... Moralafabulei: „Dar a doua zi toţi viţeii deveniserăboi”.

Cam în aceeaşi perioadă, tânărul Noicaatacă problema generaţionistă – într-omanieră mai sobră, dar susţinând, în fond,acelaşi lucru – şi într-un articol din Vlăstarul(revista Liceului „Spiru Haret”)3. Perspec -tiva sa e, şi aici, una relativizantă, de specta-tor detaşat al frământărilor şi iluziilor gene-raţiei sale, care, printr-o ironie a istoriei, nufac decât să repete, cu pretenţii de noutate,vechi frământări şi iluzii ale generaţiiloranterioare. Fiecare generaţie – arată Noica –are „convingerea neliniştită (...) că ea estesupremul act, expresia ultimă şi coronativăa energiilor etnice din viaţa unui neam”:

„Generaţiile lucrează ca subimpulsiunea unei forţe oarbe, care

îşi vrea obiectivarea imediată, preci-să (...). Dar dacă, lăsând la o parteinstinctul, ele ar gândi istoria, arvedea că prezentul a fost şi va fi atri-butul fiecărei generaţii, căreia îiimprimă acelaşi ritm vioi, cu preci-pitări pripite şi elanuri tinereşti. (...)Şi iluzia naturală a fiecărei generaţiieste că formează o răspântie a isto-riei, când, de fapt, nu e decât unpunct al ei” (Revizuiri).

Iată de ce – conchide tânărul publicist (acărui deschidere către filosofia istoriei selasă întrevăzută de pe acum) – „generaţiile(...) obişnuiesc să se preţuiască mult deasu-pra lor”. La mai mult de o jumătate de an dela publicarea manifestului său parodic, C.Noica va strecura în Vremea o notiţă mali-

2 În mod curios, Ion Dur (în articolul pe care l-am citat în nota anterioară) pare să pună între parantezeorice conotaţie politică (orice aluzie la legionarism) din fabula-pamflet a tânărului Noica. Mai multchiar, autorul articolului apreciază că „Limbajul studentului Noica e naiv, dar agresiv. Cele mai multeepitete sunt, paradoxal, adresate viţeilor, şi nu boilor...”. Pamfletul tânărului Noica nu este însă nici„naiv”, nici „agresiv”, ci raţional şi bine scris.

3 C. Noica, „Revizuiri”, în Vlăstarul, anul V, nr. 1, 15 noiembrie 1928, pp. 6-7.

53

Campania generaţionistă în „Anno Domini” 1928 (V)

ţioasă în legătură cu Manifestul „CrinuluiAlb”4, excedat de reacţiile supradimensio-nate generate de provocarea celor trei con-generi şi descumpănit la gândul că „o gene-raţie întreagă” („această nenorocită genera-ţie tânără, care deşi informă, totuşi există”)a fost deja „compromisă” de autorii mani-festului, care, de altfel, „n-aveau dreptul sădiscute decât în numele lor”.

În primul număr al Tiparniţei literare,Petru Comarnescu (codirector al acesteipublicaţii, alături de Camil Baltazar) se pro-nunţă, la rândul său, nefavorabil în privinţaManifestului..., „o înşiruire de înjurături şiacuzaţii (...) aduse generaţiei precedente”,un text „superb şi pretenţios, dar vag şi ine-ficace”: „Nu este (...) un manifest, pentru căautorii nu ştiu cui se adresează (...) şi nici cevor”. Celor trei cavaleri ai „Crinului Alb” lise aduce aminte din nou că vin cu mult înurma altora:

„Că zorile unei noi spiritualităţiromâneşti încep să se arate – nu maieste o taină pentru nimeni. Istoriadreptului românesc de I. Peretz, Geticalui Pârvan, poezia lui Blaga, articole-le d-lor Nae Ionescu, N. Crainic, Şt.Neniţescu, cercetările specificuluiromânesc în artă sau activitatea poli-tică ce şi-o pregăteşte pentru viitor«Gruparea intelectuală de studiipolitice» sau caietele Duh şi Slovă cevor să deschidă drumul unei vieţi cuadevărat duhovniceşti sunt semnelemarilor schimbări. Manifestul Cri -nului Alb n-are întâietate nici practi-că şi nici teoretică, precum n-arecali tatea de a mişca pe cei ce-lcitesc”5.

Tot Tiparniţa literară – şi probabil la iniţia-tiva aceluiaşi Petru Comarnescu – găzduieş-te în numărul imediat următor (din noiem-brie 1928) o anchetă despre Noua spiritualita-te6, la care sunt invitaţi să participe scriitori,critici, eseişti din promoţii şi de orientări

diferite, de la Nicolae Iorga şi C. Rădulescu-Motru la Mihail Sebastian sau MihailPolihroniade, chestionaţi în legătură cumanifestarea, în epocă, a unui eventualfenomen cultural-spiritual cu potenţialnovator. Întrebarea formulată de redacţiarevistei este: „Observaţi în cadrul preocupă-rilor Dvs. sau al întregii culturi deosebiricare ar întemeia încrederea într-o nouă spi-ritualitate de adâncă şi generală semnifica-ţie?”. N. Iorga mărturiseşte că, „tradiţiona-list incurabil”, nu-l preocupă „noul” în sine,căci, în fond, e suficient ca trecutul – de careunii declară atât de zgomotos că vor să sedespartă – „să treacă prin oameni noi ca sădevie de la sine nou”, iar „sufletul omenesce o unitate în mijlocul unei naturi care repe-tă întotdeauna nou lucrurile sale de o eternăvechime”. Cât despre discuţiile purtateobsesiv în jurul acestei noţiuni a noului, N.Iorga le ridiculizează ca pe nişte „jocuri decopii cu litere mari de lemn ’nainte de aînvăţa să citească”. Mai interesant, însă, esteceea ce afirmă istoricul în apărarea poziţieisale de naţionalist care nu face caz de dis-cursul şi de simbolurile religioase:

„În timpul din urmă am fost ata-cat de scriitori pentru cari am stimă,obiectându-mi-se că naţionalismulmeu obscurantist împiedică elanuride spiritualitate religioasă care toturcându-se în sus ajung până lamormîntul Sfântului Sisoe. (...)

Trebuie să fie ceva divin în ordi-nea lucrurilor, deşi din nenorocire nupentru noi cât anume suntem caoameni pe cît este pământul. (...) Nuvreau să fac din tradiţia religioasăpre text pentru divagaţii romantice şiînaintea crucii lui Christos nu vreausă mă înţepenesc în atitudini de tea-tru”.

C. Rădulescu-Motru e deranjat de „zgo-motul” clamării „oportuniste” a unei „noispiritualităţi”, dincolo de care suspectează

4 Idem, „Notaţii”, în Vremea, anul II, nr. 66, 6 iunie 1929, p. 2.5 Petru Comarnescu, „Actualităţi”, în Tiparniţa literară, anul I, nr. 1, octombrie 1928, p. 2.6 A se vedea „Noua spiritualitate”, în Tiparniţa literară, anul I, nr. 2, 30 noiembrie 1928, pp. 42-47.

existenţa unei impure voinţe de „ascensiu-ne” individuală, şi exclamă patetic: „Lăsaţi-mă să trăiesc liniştit în spiritualitatea eter-nă!”. A propos de tema anchetei, „noua spi-ritualitate”, profesorul se referă cu amără-ciune şi la aceia – mai tineri – care, entuzias-maţi de ideea că românii ar trebui să serevendice în primul rând de la tradiţia răsă-riteană, pun între paranteze legăturile (foar-te vechi) cu latinitatea:

„Pentru mine spiritualizarea esteîn curs, nu de astăzi, sau de ieri, cide la începutul evoluţiei universu-lui! (...)

Generaţia mea a început prin acrede că noi Românii suntem unpopor format din coloniile imperiu-lui roman. Eram un sat de adunaţi.Astăzi aud vorbindu-se de autohto-nie. Odinioară pământul ţării eravăzut ca o ţarină bună de exploatat,astăzi pământul ţării este consideratca albia în care s-a turnat sufletulromânesc. În sfârşit, aud vorbindu-se de ortodoxie. Se vorbea şi înainte.Dar înainte se vorbea ca de o hainăîmprumutată. Astăzi ortodoxia seconsideră ca fiind o haină ţesută cufirea Românului... Lăsaţi-mă să tră-iesc liniştit în spiritualitatea eternă”.

În legătură cu tradiţionalismul şi cu orto-doxismului – intens discutate în epocă –, E.Lovinescu preferă să se exprime, cu prilejulacestei anchete, laconic, făcând trimitere latezele pe care le dezvoltase pe larg în Istoriacivilizaţiei române moderne, unde „problemanu e rezolvată nici în sensul tradiţionalis-mului militant (...), nici, cu atât mai puţin, însensul ortodoxiei”:

„Din diferite părţi ale generaţieitinere par a veni, totuşi, strigăte mis-tice şi îndemnuri ortodoxe, în care efoarte greu de discernut sinceritatea,posibilă şi ea, spiritul de imitaţie sausimpla aspiraţie bugetară: timpulnumai va fixa natura acestei «spiri-tualtăţi noi», a cărei expresie, putemspune însă de pe acum, e veche. (...)

D. Nichifor Crainic e un mistic dedinainte de război; trei tineri de

după război fac exerciţii de misti-cism stilistic într-un manifest, în careadversarii sunt trataţi de «proşti»(...). Din alăturarea acestor texte nuputem scoate indicaţii asupra since-rităţii acestei «spiritualităţi»...”.

Cât despre Nichifor Crainic, acesta profi-tă de ocazie ca, printre generalităţi despre„flacăra spiritului universal”, să-şi reafirmedistanţa faţă de „naţionalismul integral”,opac faţă de dimensiunea spirituală, profe-sat de N. Iorga, pe urmele unor CharlesMaurras sau Charles Benois, şi totodată săreia teza conform căreia naţionalul şi reli-giosul ar trebui să meargă împreună – pen-tru construirea unui stat care să fie deopo-trivă expresie a etnocraţiei şi a teocraţiei:

„Spiritualitate înseamnă deopo-trivă viaţă în duh şi artă în duh şicum forma consacrată şi concretă aspiritualităţii este Biserica, nouaorientare însemnează viaţă şi artăîntru Duhul Sfînt. Dacă elita genera-ţiei tinere se pătrunde de aceastăconvingere, drumul ei va însemna înacelaşi timp o întoarcere la contactulcu sufletul poporului, acel suflet pecare străbunii îl identificau cu reli-gia”.

Poet dublat de un om politic, OctavianGoga întrevede în „poliţia sufletească pecare o instaurează” „«sfânta nemulţumire»”a tinerei generaţii o posibilitate de reafirma-re a „ideii naţionale”. Laconic, Lucian Blagaenunţă simplu: „Noua spiritualitate exist㔺i trimite la propriile-i eforturi de poet şi defilosof întru „adâncirea sensului” acesteispiritualităţi. Despre tânăra generaţie –nimic însă... Un alt gândirist, eseistul RaduDragnea, insistă asupra ideii că „noua spiri-tualitate” înseamnă asumarea – în arte, încultură, în viaţa publică – a proiectului orto-doxist.

Vin apoi răspunsurile celor tineri. LuiŞerban Cioculescu sintagma „noua spiritua-litate” i se pare „pretenţioasă”; iar teoriilorlegate de racordarea culturii române la otradiţie răsăriteană le contrapune ceea ceconsideră a fi singura certitudine: „conştiin-ţa latinităţii, de la cronicari şi culminând –

54

Bianca Burța-Cernat

după admirabilul secol cultural care a fostsecolul al XIX-lea, la noi – prin conştiinţaobştească din preajma războiului”. Şi, însuita acestei observaţii, notează: „Războiula încheiat ciclul culturii naţionale. Data de 1Decembrie 1918 lăcătuieşte un trecut înche-iat”. Proiectul cultural românesc s-arcuveni, deci, să fie unul european, nu naţio-nal: „Mergem către Europa. Aceasta estecredinţa mea. Ne îndreptăm către ApusulRenaşterii greco-latine, care constituie titlulprincipal de glorie a Continen tului nostru”.Prin urmare, direcţia ar trebui să fie dată,crede Cioculescu, de tradiţia culturii occi-dentale, nu de atât de invocata în epocă tra-diţie răsăriteană (descoperită cu adevărat lanoi abia de la N. Iorga încoace...); de o cul-tură laică, nu de ortodoxism şi misticism:

„Dacă tineretul în plină creştereşi pubertate ar avea un rol decisiv înorientarea culturii româneşti, ne-arorienta în haos şi ne-ar integra însud-estul european, bulgăresc şibizantin, în stepa rusească şi în Asiamisterelor orfice; în acest triunghi cubaza în miezul Asiei discern adevă-ratul triunghi al morţii. Nu dorescpoporului meu acest sfârşit”.

Rămâne, evident, de discutat dacă aceas-tă perspectivă a tânărului critic raţionalist şioccidentalist fără rezerve – ca şi perspectivaopusă (a „iraţionaliştilor”, a „misticilor” şi acelor ce exaltă legăturile româneşti cu tradi-ţia Orientului, susţinând inaderenţa „spiri-tului românesc” la valorile occidentale...) –nu e lipsită de exagerări. Dincolo de accen-tele pe care le pune, Cioculescu schiţeazăînsă un profil coerent şi, în linii mari, credi-bil al tinerei generaţii „spiritualiste” în cursde autodefinire; contextualizarea e adecva-tă, iar influenţele livreşti sunt corect identi-ficate:

„Ce este însă «noua spiritualita-te» de care vorbiţi? Nu cumva oîncarceraţi în temniţele gândirii dela Cuvântul, Curentul şi Gândirea,unde se gândeşte paricid, unde gân-direa este împotriva gândirii? Dacăînţelegeţi prin «noua spiritualitate»învăţătura lui N. Crainic şi N.

Ionescu, repetată de un grup detineri, e necesar un cuvânt de filolog.

Tineretul ortodox şi mistic repre-zintă un mozaic dubios de referinţelivreşti disparate. Colecţia Blond, leRoseau d’Or, ancheta lui Agathon,convertirea lui Psichari, Péguy şiCocteau, corespondenţa lui J.Rivière cu Claudel şi A[lain-]Fournier, disponibilul lui Gide, ela-nul vital al lui Bergson, Christ al luiPapini, ortodoxia lui Berdiaev şiBulgakov, Asia lui Keyserling, teoso-fia, ocultismul, orfismul, metapsihi-ca, neotomismul lui Maritain etc.sunt izvoarele impure ale aşa-ziseiortodoxii şi mistice”.

Sandu Tudor (poet religios şi mistic) dăun răspuns cucernic, notând câteva genera-lităţi despre viaţa duhovnicească, dar şi,aluziv, un avertisment cu privire la faptul că„există şi o spiritualitate a CeluiÎntunecat”... Ionel Jianu e, în schimb, apli-cat, cu bine-venite distincţii. „Misticismulnoii generaţii” nu înseamnă obscurantismsau predominanţă a iraţionalului („dimpo-trivă, în sfera sa, raţiunea e atotstăpânitoa-re”, „se stabilesc numai limitele în careraţiunea poate activa”), arată Jianu, ci, purşi simplu, o „năzuinţă de trăire a absolutu-lui”, de trăire a unor variate experienţe, dela cunoaşterea raţională la credinţă:

„La baza noii spiritualităţi nu stădecât o uriaşă sete de viaţă. Dar, înloc de a fi îndreptată spre exterior, cala generaţia imediat postbelică, eanăzuie spre superlativul unei vie-ţuiri interioare. În aceasta consistă«noua spiritualitate»”.

Un deziderat demn de toată aprobarea,desigur; numai că, în deceniul imediaturmător, „interiorizarea” şi „spiritualiza-rea” despre care pomeneşte aici Jianu vor ficontrazise de psiunile şi de acţiunile„îndreptate spre exterior”, spre politic, aleunei mari părţi din tânăra generaţie.„Exaltarea specifică”, „donquijotismul psi-hic”, „necesitatea de vieţuire intensă, derisipire frenetică” – enumerate cu aplomb

55

Campania generaţionistă în „Anno Domini” 1928 (V)

de Jianu – indicau spre „exterior”, nu îndirecţia contrară...

Mihail Sebastian consideră că aşa-numi-ta „nouă spiritualitate” are deocamdatăcontururi neclare şi insistă asupra faputuluică „misticismul” „nu e decât o latură” aacestei spiritualităţi, mărturisind totodatăcă „între Duh şi Slovă şi Kalende” alege orien-tarea (intelectualistă a) celei de-a douareviste. Pentru Mihail Polihroniade, nouaspiritualitate înseamnă „o mentalitate nouă,un nou sens dat politicii, culturii şi vieţii îngenere” –

„Caracterele ei? Contradictorii!În unele domenii sete de ierarhie,

de ordine, de autoritate; în altelenevoie de primitiv, de subconştient,de iraţional.

Cât despre tendinţa de a conside-ra noua spiritualitate drept mistică,cred că-i prematură. Până acum, lanoi, văd o sumă de personalităţi carese declară mistice, nu se zăreşte însănici un mistic”.

Un răspuns amplu, metodic, sistematic,cu definiţii terminologice pedante, ţintindspre exactitate, oferă Mircea Vulcănescu,începând prin a semnala echivocul terme-nului „spiritualitate” – care „poate însemna(...): 1) viaţa interioară; 2) cultura; viaţaduhovnicească” – şi cu atât mai mult alnoţiunii de „nouă spiritualitate”, pentru că

„...viaţa interioară e totdeaunanouă, cultura e totdeauna veche, iarviaţa duhovnicească nu e nici nouă,nici veche, mai exact şi nouă şiveche, adică vecinică. ÎntrebareaDumneavoastră despre «posibilita-tea» unei «noi» vieţi spirituale pri-meşte un răspuns afirmativ în cazulîntâi, unul negativ în al doilea şi nuare sens în cel de-al treilea.

Dintre cele trei sensuri însă, sin-gur cel de-al treilea defineşte adevă-rata viaţă spirituală. Celelalte izvo-răsc din confuzii precis determinabi-le istoriceşte. 1) Duh şi suflet pe de oparte, 2) între lumea spirituală şilumea valorilor pe de alta”.

Confuzia pe care o denunţă Vulcănescu –având, în cultura europeană, o tradiţie cemerge de la Socrate la Bergson, Proust şiGide – ar fi reprezentată în cultura românăde „direcţia «misticei incolore», fără conţi-nut precis, diletantă şi nebuloasă, un fel de«vague à l’âme» pe care Domnul NaeIonescu a avut dreptate să-l califice drept«Schwärmerei»”. Riscul ar fi ca „adversarii”să confunde acest „misticism vag” – numitde cei trei semnatari ai Manifestului „Cri -nului Alb” „complectitudinism” – cu „spiri-tualitatea adevărată”. Vulcănescu formulea-ză rezerve numai faţă de „poziţia spiritua-lă” a „Crinului Alb”, dar consideră că, datăfiind „poziţia culturală (...) autohtonistă” aacestuia, „valoarea manifestului creşte oare-cum”, căci „tradiţionalismul nu e nicăierimai la locul lui ca în cultură”.

Cel mai laconic răspuns la anchetă – şiunul dintre cele mai convenţionale! – e acelaal lui Mircea Eliade: „Faptele celor tineridovedesc o nouă orientare spirituală.Expunerea, autenticitatea şi semnificaţia eiam discutat-o aiurea. Aş vrea să cunosc unsingur fapt care să infirme noutatea acestorexperienţe şi a rezultatelor lor”.

Totuşi, cam în aceeaşi perioadă, Eliadesintetizează într-un articol din Viaţa literară– Spiritualitate şi ortodoxie –, sub pretextulrevenirii asupra unei mai vechi polemici cuŞ. Cioculescu (găzduite de aceeaşi publica-ţie), o serie de concluzii ale disputei ultimu-lui an despre generaţie, misticism sau „spi-ritualitate”. Dispută – ţine să aminteascăEliade – generată de apariţia Itinerariuluispiritual, în toamna anului 1927. Dincolo deincomprehensiunea vădită de multe comen-tarii, ea ar avea, totuşi, şi consecinţe benefi-ce, întrucât

„1. A precizat că există două tabe-re între tineri: unii interesaţi deexperienţa şi valorile religioase, alţiineinteresaţi. Că există, adică, şitineri peste care războiul n-a lăsaturme, sau tineri născuţi bătrâni (...).

2. A precizat că grupul celor inte-resaţi de religie nu e amorf, ci pre-zintă atitudini diverse (grupulCrinului, grupul Duh şi Slovă etc.).

56

Bianca Burța-Cernat

57

Campania generaţionistă în „Anno Domini” 1928 (V)

3. A compromis termeni primej-dioşi şi promiscui: «mistic», «nouageneraţie», «spiritualitate» etc.

Ne-a silit să fim prudenţi şi săcercetăm în prealabil ceea ce se sub-sumează acestor noţiuni.

4. A dovedit, încă o dată, căRomânia e în Balcani”7.

Eliade reformulează succint cu acest pri-lej idei dezvoltate pe larg în Itinerariu... (des-pre experienţe, căi de urmat sau idealuri cese ivesc cu puterea imperativului etc.), mar-când mai tranşant anumite distincţii (nufără a fi tentat de generalizări şi exclusivis-me spectaculoase...), cum ar fi aceea dintre„aventură şi absolut”, singurele două căi(spirituale) ce s-ar deschide înaintea tineri-lor – „Experienţa religioasă e absolută. Cele -lalte experienţe sunt aventuri”. Aventuraînseamnă „polivalenţă” (sau „completitudi-ne”), „posibilitatea de a funcţiona, gusta,aprecia toate planurile de realitate: esteticul,eticul, raţionalul, umanul, fiziologicul”. (Seiveşte, şi aici, o problemă legată de proprie-tatea termenilor, pentru că, din seria citatăanterior, „umanul” e o noţiune care nu sepotriveşte în context; „umanul” nu poate fisocotit în nici un caz drept „plan de realita-te”, precum esteticul, eticul şi celelalte. Amvăzut însă că în textele tânărului Eliaderetorica subminează adesea semnificaţia...)Eliade reia, în acest articol, şi observaţiapotrivit căreia, în climatul de după război,tinerii ar fi mai apţi pentru experienţa reli-gioasă decât antecesorii lor. Cu adăugirea –din nou exclusivistă – că acei tineri ce nuconfirmă observaţia de mai înainte, indife-renţi la problematica religioasă, aparţinaltui veac. Numai că, în acest punct, eseistulmai introduce o nuanţă: superioară tuturorcelorlalte tipuri de experienţe (inclusiv celorintelectuale), religiozitatea (altfel zis, expe-rienţa „absolutului”) este, de facto, accesibi-lă numai acelor câţiva „chemaţi”, care „aucurajul renunţării totale”. (Tînărul Eliademărturiseşte, de altfel: „Eu însumi vieţuiescîn aventură şi voi vieţui până la sfîrşitulsuperbei şi zadarnicei navigaţii romanti-

ce”.) De unde rezultă că, până la urmă, multclamata aptitudine a tinerilor de după răz-boi pentru experienţa religioasă înseamnă,în realitate, o aspiraţie vagă şi o aşteptare.Şi, într-o altă ordine de idei, că pledoariapentru ortodoxism e o pledoarie pentru uti-litatea politică, naţională, culturală a institu-ţiei Bisericii:

„În ce raport stă ortodoxia, viaţaduhovnicească cu spiritualitatea cul-turală, izvorâtă din experienţe?

În raportul absolut-aventură. Ceicare au simţit gheara absolutului –nu mai au nici ispită, nici nostalgiaaventurilor cultural-sentimentale.(...) Numai că absolutul mângâiearareori. (...)

Aşadar, raportul se atenuează.Ajungem să disociem complet expe-rienţa religioasă de celelalte expe-rienţe. Şi primim să lucrăm cu valo-rile celor din urmă. (...)

Deşi structural se exclud, în isto-ric se împacă. O viaţă religioasăpoate accepta o viaţă culturală.Dovadă istoria catolicismului, aortodoxiei bizantine, a filosofiei reli-gioase ruseşti” (Spiritualitate şi orto-doxie).

La întrebarea patetică „Dar vom ajungenecesar şi cert ortodocşi?”, eseistul răspun-de prin invocarea unei metafore a „pragu-lui”: cei care cunosc „drama intimă a pier-derii existenţei libere şi individuale” „vorajunge în pragul Bisericii” – „Pragul desco-peră o prăpastie şi cheamă nădejdea înHar”. Rămâne totuşi nelămurită o chestiu-ne: în ce categorie intră „ortodocşii intelec-tuali” (despre care Eliade ne asigură că „vorfi totdeauna o elită”...)? Sunt ei dintre aceia(„puţini”) care „au simţit gheara absolutu-lui”, „gustând răpirea în Dumnezeu” şi, înconsecinţă, renunţând la experienţele mun-danului? Dacă da, atunci ei nu se mai potamesteca în istorie, nu mai pot avea rolulpolitic (naţional, cultural) pe care li-l atribu-ie tânărul Eliade... Sau aceşti „ortodocşi in -te lectuali” sunt, dimpotrivă, dintre cei care,

7 Mircea Eliade, „Spiritualitate şi ortodoxie”, în Viaţa literară, anul III, nr. 93, 10 noiembrie 1928, p. 1.

58

Bianca Burța-Cernat

plini de îndoieli, nevizitaţi de Har, sunt sor-tiţi să se oprească în „prag”, cu faţa îndrep-tată mai degrabă către lumea sublunarădecât spre „absolut”? Şi atunci, de undepretenţia unei superiorităţi conferite de oaşa-numită experienţă a absolutului? Eisunt (sau pot fi), în fond, agenţi ai istoriei, aipoliticului, ai culturii. De ce „ortodocşi inte-lectuali” şi nu intelectuali pur şi simplu?!

Raţionalist şi intelectual laic – împotrivaoricărei mode „spiritualiste” –, ŞerbanCioculescu e de părere – în răspunsul pecare îl dă, în Viaţa literară, articolului maiînainte citat al lui Eliade – că „tineretul«ardent» (...) face ortodoxie din criza depubertate şi de creştere, necompromiţândaltceva decît tocmai ortodoxia”8. Con -strucţie intelectuală („divers savantă”) for-jată în cercuri precum acelea de la Cuvântulsau Gândirea, ortodoxismul nu are cu adevă-rat aderenţă la masa rurală sau urbană aromânilor, crede Cioculescu; ortodoxiamaselor e, de altfel, „ignorantă şi naivă”, iar„stratul popular credincios înseamnă la noio turmă dezorientată, foarte imperfect păs-torită de o preoţime în inactivitate, fermădoar în rutină”. Articolul lui Cioculescu(Între ortodoxie şi spiritualitate) începe cuobservaţia că în decursul lui 1928 s-au con-stituit „două grupări mistice şi ortodoxe,dar şi o reacţiune intelectualistă decisă” şise încheie cu un avertisment:

„S-ar putea (...) ca interesele derenaştere a ortodoxiei româneşti săfie grav compromise de monstrulhibrid şi bicefal, de prolificitatepululantă, care se substituie de câţi-va ani Bisericii române muribunde.

Gândirea şi Cuvântul, Crinul Alb şiDuh şi Slovă, încă în stare de gestaţie,sunt simptomele unei complicatemaladii, care face puţin mai intere-santă inaniţia ortodoxiei”.

Un avertisment lansează, în numărul dindecembrie 1928 al revistei Viaţa Românească,şi Mihai Ralea, într-un articol devenit ulte-

rior de referinţă, Rasputinism, extrem de cri-tic faţă de provocarea facilă a celor trei sem-natari ai Manifestului „Crinului Alb”.Rezerve cu privire la frenezia autodefiniri-lor generaţioniste Ralea mai formulase, neamintim, şi într-un eseu de la începutulanului, Misiunea unei generaţii. Despre „mis-ticism” şi „spiritualism” se pronunţase, deasemenea, de mai multe ori (şi se va maipronunţa – la fel de critic – şi în deceniulurmător). Textul incriminat aici e perceputca „un nechezat de literaturism excesiv”, pelinia acelor „multiple «manifeste» franceze(suprarealist, dadaist, catolic etc.), pe care secred datoare să le lanseze cenaclele de cafe-nea”, ca un document psihologic şi ca „sim-ptomul evident al unei crize de pubertate”,interesant pentru o analiză în cheie freudis-tă9. Mai grav este însă – continuă Ralea – căo asemnea „criză de fiziologie care se iadrept revelaţie a secretului cosmic” se mani-festă nu numai prin benigne răbufniri ado-lescentine, între care şi producţiile literarede un gust îndoielnic, ci şi, uneori, politic, lamodul cel mai direct, prin acte „huligani-ce”, „manifestaţii studenţeşti care se soldea-ză cu geamuri sparte, cu bătăi şi cu profa-nări de lucruri sfinte”. Şi mai departe:

„Un elan de barbarie şi huliga-nism înfioară de la un capăt la celă-lalt cu accentele de pamflet preacunoscut (în ţara noastră, a injuriei)paginile manifestului. (...)

Rareori mi-a fost dat să văd unaccent mai preistoric, un glas maicavernos pătrunzând îndărătnicpeste straturile milenare ale culturii,o revanşă absurdă a pitecantropului,refulat de dogme religioase şi de dis-cipline sociale, ca în profesia de cre-dinţă a cavalerilor «puri» şi neprihă-niţi ai Crinului alb” (Rasputinism).

Argumentele teribiliste ale rechizitoriu-lui adresat de cei trei semnatari ai manifes-tului generaţiilor anterioare sunt, pe rând,demontate. Obiecţiile sunt de bun simţ.

8 Şerban Cioculescu, „Între ortodoxie şi spiritualitate”, în Viaţa literară, anul III, nr. 94, 17 noiembrie 1928,p. 1.

9 Mihai Ralea, „Rasputinism”, în Viaţa Românească, anul XX, nr. 12, decembrie 1928.

Campania generaţionistă în „Anno Domini” 1928 (V)

Spre exemplu, se întreabă Ralea, e just să seinvoce „jemanfişismul” sau „indiferentis-mul” unor Maiorescu, C. Stere, N. Iorga,Simion Mehedinţi, Iuliu Maniu, VintilăBrătianu sau Ion Mihalache, constructori aiRomâniei moderne?! – „Aceştia toţi pot fiacuzaţi de aere pontificale, de moralişti, depedanţi, de tot ce vreţi, afară de indiferenţăşi gust pentru glume”. Şi, de asemenea, cumse împacă rechizitoriul făcut generaţiilormai vechi cu declaratul ataşament faţă detrecut al celor trei autori ai manifestului:

„Căci, cu care trecut se leagă d-lor?

Pe cel recent, de la 1848 încoace îlblestemă şi-l distrug. Cel înainte de1848? Dar acela e cel mai plin defanariotism, scepticism etc., adică dedefectele pe care le denunţă mani-festul”.

Reticenţa faţă de spiritul critic şi faţă de„împrumuturile” – atît de condamnate deunii – contractate pe filiera civilizaţiei occi-dentale (de la instituţii la tendinţe culturale)ar putea avea ca reflex o derivă spre „obscu-rantism şi sălbăticie”, venite odată cu misti-cismul şi ortodoxismul – „De bine, de rău,

iluminismul secolului al XVIII-lea francezne-a adus bruma de civilizaţie, rea sau bunăcum e, pe care o avem astăzi”. Ofensivaanti-raţionalistă/anti-iluministă iniţiată de oparte a generaţiei tinere – mistice, spiritua-liste, dar elogiind, contradictoriu, elanulvital – îi aminteşte eseistului de la ViaţaRomânească figura lui Rasputin:

„Amestecul de viaţă bestială (...),de lubricitate senzuală şi de instinctprimar cu aspiraţia către religiozita-te mă face să mă gândesc, fără săvreau, la eroul tuturor orgiilor pra-voslavnice, la voinica brută siberia-nă, animator rustic şi viguros etalonde reproducţie care a fost Rasputin.(...)

Oboseala ebrietăţii sau tristeţea actuluisexual împlinit nu e religie, în orice caz nu eo religie evoluată. Misticismul de sfârşit dechef, misticismul de ora cinci dimineaţa,misticismul orgiac când îngerii şi cu prosti-tuatele se amestecă din belşug ca să confir-me «eterna tinereţe» sau elanul vital, toateacestea, o spun cu amărăciune, prieteniortodocşi şi tineri frenetici de viaţă, nu nevor aduce mântuirea”...

59

60

Confundăm adesea ideea unei evoluții acivilizațiilor umanității în ansamblul aces te -ia, ori a civilizației unei anumite comunitățiistorice, a unui spațiu geo-politic sau a unuiîntreg ansamblu de tradiții, cu evoluțiaeventuală a omului însuși, a persoaneiumane, aceasta în planul capacității de pre-lucrare a cunoștințelor, a acumulărilor cul-turale la nivelul ființei omenești ca indivi-dualitate. Pretindem explicit, sau ne asu-măm implicit, faptul de a avea convingereacă suntem capabili în acest început de mile-niu III, după mii de ani de înaltă afirmareculturală, în numeroase zone de trăire civi-lizată a populațiilor, cu deosebire în marilecentre de afluență a grupurilor umane să neconducem prin voința creației unor tot maieficiente, îndrăznețe și noi formule inova-toare de existență. Nu realizăm că simplaobținere a metalelor din minereuri, de

extragere a acestora din combinațiile chimi-ce sub forma cărora s-au depus în materiascoarței terestre, a necesitat în preistorie,sau la începuturile istoriei mai multă puterede înnoire a formelor de producere șimuncă, decât în secolul precedent, abia decurând încheiat, de asemenea a necesitatîntreaga dezvoltare a cercetării, industriei șiutilizării energiei atomice. Cum a fost pro-dus bronzul, acest aliaj de cupru și zinc, rea-lizat cu trei milenii înaintate de era creștină,metal cu o excepțională calitate derezistență la coroziune, perfect adaptat pede o parte întrebuințării ca material pentruarmele vremii, dar, util spre a crea monu-mente, statui, piese sculpturale într-adevărnemuritoare. Cum arătau, cum vorbeau,cum trăiau existența aceia care populândplaneta acum cinci mii de ani au pus lapunct extragerea din minereuri a cuprului

Caius Traian DRAGOMIR

Către ce ne îndreptămÎn istorie, cultura și civilizațiile au avut o remarcabilă omogenitate în grupurile umane, popoare,națiuni, distribuite specific în arii geopolitice și, evident, geo-culturale. Evoluția către un grad totmai înalt de libertate individuală a lumii actuale conduce la o enormă dispersie a culturii înpopulații, ceea ce generează grave dificultăți de comunicare interumană, atât intelectuală, cât șiemoțional-afectivă. Umanitatea ajunge să constituie un conglomerat a câteva miliarde distincte deindivizi și tot atâtea culturi. O elită culturală și intelectuală va asigura zone de unitate în civilizație,prin care umanitatea își va continua evoluția.Cuvinte-cheie: civilizație, cultură, libertate, individualitate.

In the history, the culture and the civilization had a remarkable homogeneity in the different humangroups. The individual freedom, on increase in the modern period, created an enormous dispersionof civilization and culture. We tend to become as many cultures as people. Every individual is moreor less a distinct culture. In the future, the humanity will be led by some groups of united intellec-tuals, constituting homogenous cultural personalities communicating as philosophy and spirit.Keywords: civilization, culture, freedom, individuality.

Abstract

Caius Traian DRAGOMIR – Diplomat, fost ministru, fost ambasador al României în Franța, e-mail:ctdragomir@yahoo.com.

și staniului – rareori aflate în scoarța teres-tră în aceleași regiuni de posibilă practicăminieră, spre a le alia apoi în proporțiacuvenită, cu o înaltă concentrație de cupru,pentru a obține, în final, atât de importantulbronz care a dat și numele unei epoci istori-ce. Am înțeles că în acea știută de noi, canume, epocă a bronzului, mult din comerțulpracticat, cu vasele atât de simple, dar și deinspirate ca adecvare la navigația de pe Me -diterana acesta era destinat asigurării mate-rialelor, metalelor și, în general, celor nece-sare, producerii în centre specializate, abron zului și a obiectelor de utilitate militarăsau artistică, turnate și prelucrate din atâtde sofisticatul metal. Rodul producerii dearme de bronz a fost înlocuit în mileniul Iînainte de Christos de utilizarea în respecti-vul scop a fierului și acesta de loc simplu catehnică a obținerii. Bronzul a rămas însămaterialul multor mari mo nu mente și alunor prețioase opere sculptu rale. Fierul, de -ve nit oțel, în foarte numeroase variante, adevenit deci materia esențială, atât subraportul vocației omului deschis unei teh-nici a instrumentelor păcii, cât și spre anga-jarea statelor în război implicit a unora din-tre semenii noștri în toate formele acțiunilorcriminale.

Am putea înclina spre ideea că inteli -gența, creativitatea umană a atins maximulîn vremea timpurie a apariției lui homosapiens și nu ulterior, pe măsură ce aceastăspecie s-a angajat tot mai intens și masiv pecalea civilizației. Are însă lucrul acesta vreoimportanță, simțim nevoia unui nou plus deinteligență, creativitate, inspirație? În fapt,oricât de nemulțumiți am fi de epoca în caretrăim, într-o țară anume – să zicem România– și în lume, ne aflăm oricum, prin însășitrecerea timpului și creșterea acumulărilorde valori culturale, tehnologice și cognitive,în cea mai bună perioadă din istoria lumii.Ce însă ne îndeamnă la nemulțumiri? Suntmotive să ne declarăm mulțumiți de stareaîn care suntem, istoric sau civilizator, saucultural? Ceva ne produce, în mod sigur, unsurplus de neliniște. Care este efectul social,uman, al civilizației – care este efectulsocial, uman, al culturii? Civilizația șicivilizațiile unesc sau dezbină? Cultura pare

să unească oamenii și societățile umane, dareste oare chiar așa? Iar mai ales: în diferitelevremi ale istoriei, răspunsul la aceste între-bări ar fi fost același? Atunci? În mod evi-dent, este necesar să ne punem întrebarea:către ce ne îndreptăm? De bună seamă estecazul să știm, spre a înțelege sensul viitor alevoluției noastre – al evoluției umanității -,unde ne aflăm acum, de ce șanse dispunem,sau mai dispunem încă, spre a adopta, oriurma, vrând-nevrând, o cale mai bună saupur și simplu o cale bună? Vom pluti, înperioade viitoare, precum în bătaia vântu-lui, sau răul devine consecința intelectuală aepuizării mai tuturor variantelor aflării uneiopțiuni fericite? Voi începe exercițiul căută-rii răspunsurilor la aceste întrebări prin a-mi declara optimismul – nu este însă unoptimism necon diționat.

Umanitatea începe să fie umanitateatunci când oamenii se unesc, într-un gradsau altul, dar, oricum semnificativ. Ceînseamnă această unire? Este cu siguranțăceva produs în planul unei firave culturi, aunei firave civilizații, o anumită fuziune atrăirii încercând relativ civilizația, darnedispunând încă de o civilizație – încer-când o oarecare asociere culturală. Niveluljos al potențialului practicii existenței face,probabil, atunci, la începuturi, această uniresă nu fie o simplă asociere ci o adevăratăuni fi care comportamentală, etică, de acțiu -ne, de voință. Nu doresc să reiau, atât demult explicitata viziune actuală asupra pre -istoriei și începuturilor istoriei – Roma esteînsă în mare măsură autentic romană; Atenaeste o comunitate de cultură ateniană șilucrurile pot fi văzute în continuare astfel.Nu este nevoie nici să se precizeze că diver-sitatea culturală și civilizatorie umanărămâne o autentică diversitate, dar în cadrulacesteia se produce o adevărată concurențăîn scopul confirmării și reconfirmării ten -dinței largi de a realiza o formulă de viațăsocială în condițiile unității de civilizație șicoerență culturală. Din ,,Iliada’’ – se poaterelua exprimarea voluntar pleonastică: gre-cii sunt greci și troienii sunt troieni etc.Marile valori ale umanismului în lumeaantică – din China și până la Roma – suntrezultatul sferelor de civilizație și culturiicoerent structurate.

61

Către ce ne îndreptăm

62

Caius Traian Dragomir

Neîndoielnic, există stratificări de clasă,în ceea ce privește atât civilizația cât și cul-tura; clasele inferioare economic nu pot săîmplinească o atentă intrare în sfera uneicivilizații elevate, dar aceasta este res pec -tată, în calitate de civilizație, dacă nu și decondiție materială, realizându-se cel puținun tip simbolic de unitate civilizator-culturală. Evul Mediu reprezintă perioadade ruptură a civilizațiilor țărilor, statelor,popoarelor. Există însă o unitate a culturii șicivilizației împlinite și o oarecare disoluțieculturală în rest – o noncultură, o necivi -lizație. Uneori însă cultura poate excela,într-un mediu degradant, afectată fiinddoar civilizația. Francois Villon ar puteaservi, într-o oarecare măsură, întrucât gen -iul lui îi conferă o condiție specială totuși,drept exemplu al unei astfel de rupturi. Și,în cele din urmă , lumea intră într-o epocăașa cum nu a mai existat niciodată. ÎntreEvul Mediu și epoca actuală se interpuncapitalismul tipic și comu nismul.Capitalismul tipic imită, sub raport civiliza-tor, Evul Mediu; clasele superioare dispunde o unitate civilizatorie – clasele de josnivel sunt dezintegrate civilizator în sensulabsenței unității indivizilor și grupurilor.Diferența față de perioada medievală constaîn faptul că această civilizație redusă,inferioară, era forțată prin dominație și,eventual prin biserică la o cel puțin limitată

unitate. În capitalism dezintegrarea, decivi-lizarea zonei de incultură a poporului estefolosită pentru dispersia voințelor și, impli-cit, obținerea succesului, autorității, spre anu întâmpina o rezistență din parteapopulației sărace în manipularea acesteia.

Actualitatea devine însă cu adevăratsinistră. Oamenii în număr de aproximativșapte miliarde, alcătuiesc șapte miliarde deculturi sau civilizații. Civilizația și culturasunt total dispersate, aceasta tocmai princreșterea potențialului economic al indivi -zilor, precum și prin inducerea unei idei delibertate, redusă la individualism evaluatpână la egocentrismul nelimitat prin nicionecesitate economică de asociere parțialvoluntară. Asocierea economică prin muncăși bani nu implică decât coerență de acțiuneși nu de civilizație – implică disciplinare, nusimilitudinea de viziune culturală și astfel decivilizație. Civilizația nu este în disoluție, ciîn dispersie – în condițiile dispersiei civili -zației, cultura intră însă și în disoluție.Dispersia și disoluția în civilizație și culturăva ajunge să reprezinte o afectare finală aeficienței economice – aceasta va fi însă târ-zie. Pentru început dezintegrarea priveșteadevărata comu nicare, nivelul etic șiacțiunea politică; conducerile politice nu auautentici parteneri de comunicare în public. (Thomas Stearns Eliot: ,, unde este cultura pecare am pierdut-o în cunoaștere, unde estecu noaște rea pe care am pierdut-o informân-du-ne?’’)

Deci: Către ce ne îndreptăm? Întru totulspontan către spulberarea umanității caumanitate. Drumul către disparițiaumanității omului nu a mers însă niciodatăpână la capăt, cel puțin nu în toate spațiileexistenței, sau nu simultan în toată lumealargă. Atunci? Grupul – sau grupurile –elitei se vor reface. Nu vom reveni la anticaRepublică Romană și nici la Atena luiPericle – vom reveni la un Ev Mediu, care dedata aceasta va fi strălucitor, luminos, încare o elită unită civilizator și cultural vaconduce – fără nevoia unei dictaturi care nuva avea de ce să se impună cu forțaomenirii, unor oameni care au să seelibereze de toată comunicarea devenitădegenerată, dispersă, inautentică.

63

Introducere. Lumea contemporană și procesul de deculturalizare

Lumea actuală tinde să acorde tot maimult credit valorilor materiale, situându-sesub dominația unui materialism de ordinimediat. Civilizația de azi este, prevalent,un spațiu al negocierilor, tranzacțiilor șicontractelor, al burselor și al procentelor, albăncilor, capitalului și al finanțelor. Trăim

într-o lume aflată la răscrucea raporturilorde forțe, dominată de interese politice șieconomice, într-o vastă piață financiară,guvernată de principiul cererii și al ofertei,într-un imperiu al pragmatismului, în carebanii, investițiile, afacerile reprezintă totul,sub hipnoza și halucinația profitului.Viețuim în societatea de consum, sub auspi-ciile „consumismului” sau „consumerismu-lui”, concepte definitorii pentru o menta -

Sorin IVANSfârșitul culturii? De la era culturală a umanității la epoca postculturală

Trăim în era „Post”. După sfârșitul „postmodernismului”, ne aflăm într-o epocă pe care o putemnumi generic „Post-postmodernistă”. Se vorbește, din ce în ce mai mult, despre Era „Post-religioa-să” și „Post-creștină”, iar, în altă dimensiune, de Perioada „Post-globalizare”. Din altă perspectivă,timpul pe care îl parcurgem este considerat Epoca „Post-culturală” a civilizației. Paradoxal, perioa-da actuală a umanității se definește nu în relație cu ea însăși, ci în raport cu cea ori cu cele ante-rioare, asumând simpla poziționare cronologică drept element emblematic al propriei identități. Unatare mod de definire semnifică, esențial, o criză de identitate la nivelul civilizației și al culturii. Esteinteresant de văzut în ce măsură evoluțiile și schimbările fără precedent, ca amploare și rapiditate,în existența contemporană conduc către crepusculul erei culturale a civilizației, către sfârșitul cul-turii, în accepțiunea clasică, și spre nașterea unei noi epoci: Epoca Post-culturală.Cuvinte-cheie: cultură, post-cultură, globalizare, tehnologie, digitalizare, deculturalizare.

We are living in the „Post” age. After the end of „Post-modernism”, we are in an age which we cancall generically „Post-post-modernist”. People talk, more and more often, about the „Post-reli-gious” and „Post-Christian” age and in another dimension, about the „Post-globalization” Period.From another perspective, the time we are living is considered the „Post-cultural Age of civiliza-tion. Paradoxically, the present period of humanity is defined not in relationship to itself, but withthe previous one(s), assuming the simple chronological positioning as an emblematic element of itsown identity. Such a way of defining signifies, essentially, a crisis of identity at the level of civili-zation and culture. It is interesting to see to what extent the unprecedented evolutions and changes,regarding amplitude and speed, in the contemporary existence lead to the crepuscle of the culturalage of civilization, end of culture, in the classical meaning and to the emergence of a new age: thePost-Cultural Age. Keywords: culture, post-culture, globalization, technology, digitalization, deculturalization.

Abstract

Sorin IVAN, decan, Facultatea de Științe Sociale, Politice și Umaniste, Universitatea „Titu Maiorescu”Bucureşti, E-mail: sorivan@gmail.com

litate și un stil de viață în curs de generali-zare.

Expansiunea valorilor materiale pune,treptat, într-un con de umbră valorile spiri-tului și ale culturii, dimensiunea spiri tuală șiculturală a existenței, fundamentală pentruidentitatea omului și a civilizației. Trendulde evoluție al lumii contemporane privile-giază proliferarea băncilor, a institu țiilorfinanciare, a companiilor, firmelor șipiețelor de desfacere, lăsând pe plan secundbibliotecile, universitățile, teatrele, muzeele,expozițiile, altfel spus educația și cultura.Apar tot mai mulți specialiști în finanțe,antreprenori, brokeri, comercianți, indivizicu spirit lucrativ și oneros și tot mai puținioameni de cultură, spirite de largă cuprin -dere umanistă, cu vocație pentru gândire,reflecție, meditație, care devin o categoriedin ce în ce mai restrânsă, cu perspectiva dea configura o castă a inițiaților. Toate acesteevoluții și tendințe trebuie evaluate încadrul larg al globalizării, care are ca efect,pe termen mediu și lung, diminuarea diver -sității cu tot ceea ce cuprinde aceasta (limbi,civilizații, culturi, tradiții etc.), nivelarea șiuniformizarea indivizilor, într-un vast procesde masificare. Tehnic și logistic vorbind, teh-nologia informațiilor și a comunicațiilorconstituie suportul tuturor acestor proceseși, prin facilitățile pe care le oferă la nivelprofesional, în domeniile de specialitate, șiîn materie de comunicare (inter- și intraor -ganizațională, interpersonală etc.), favo -rizează accelerarea și extinderea lor în pro-gresie geometrică.

Procesele în curs favorizează un noumodel de abordare a existenței, care se mani -festă la nivelul societății și al individului. Înacest cadru fenomenologic, omul de azi sesituează, el însuși, sub imperiul valorilormateriale și al profitului imediat, al bene -ficiilor și satisfacțiilor concrete. Focali -zându-se pe valori și idealuri de ordinmaterial, existența contemporană pierdedin complexitate, parcurgând un proces derestrângere și simplificare din punctul devedere al viziunii și al orizontului, al des-chiderii spre dimensiuni esențiale, sprevalorile spirituale, intelectuale și culturale

și, nu în ultimul rând, al conținutului.Amplificarea pragmatismului în dimensiu-ne materială antrenează un proces de dimi-nuare a omului, de despiritualizare și decultura-lizare a acestuia. Efectele asupra individuluise răsfrâng, se difuzează și se amplifică lanivelul grupurilor, al comunităților și alsocietății, care asumă, din mers, o filozofie aexistenței simplificată și accesibilă, un modelde viață mediocru, în esența lui. Există risculca, în „Weltanschauung”-ul omului de azi,cultura să devină un element secundar oriminor, lipsit de relevanță în cadrul uneiviziuni a lumii și a ființării esențialmentepractice. Pragmatismul materialist și mode-lul ontologic actual creează nu numai onouă ordine a existenței, ci și un nou tip deindivid, un om nou, omul globalizării, ancoratîn orizontul material, „emancipat” sau încurs de emancipare în raport cu dimen -siunea culturală a ființării.

Modele prefabricate. De la Homo Culturalisla Homo Pragmaticus

Homo culturalis, creat de Renaștere șiIluminism și perpetuat prin epoci, tinde sădispară, odată cu metamorfozarea lui într-un homo pragmaticus, subordonat, cu pree -mi nență, valorilor materiale. Este o schim-bare care consemnează un regres în scaradevenirii umane, întoarcerea la stadiileanterioare ale evoluției, când existența erafocalizată pe supraviețuire. Un regres ontolo-gic, într-o stilistică postmodernă a exis -tenței. În realitate, asistăm doar la o întoar -cere parțială, miza simplei supraviețuirifiind demult depășită, cel puțin pentru oparte a lumii. Umanitatea parcurge astăzi oetapă a civilizației dominată de cultura con-fortului și a prosperității, în care goana dupăacumulare, după o viață abordată cantitativși formal, generează deseori excese. Omul șicivilizația experimentează astfel un declinexistențial, de la nivelul înalt al valorilor șiaspirațiilor spirituale și culturale, al deveni-rii și desăvârșirii prin mijlocirea gândirii,creativității și a cunoașterii, la orizontul josal obiectivelor de ordin material. Este undeclin generat de o falsă înțelegere și o

64

Sorin Ivan

reprezentare facilă a sensului existenței, pefondul unei grave crize a valorilor și a perspec-tivei axiologice asupra ființării. Din nou, teh-nologia digitală joacă un rol major în acesteinvoluții – pe plan ontologic, gnoseologic șiaxiologic –, prin impactul pe care îl are asu-pra vieții, la nivel individual și colectiv, prinfuncțiile pe care le îndeplinește, ca mijloc deinformare, comunicare, relaționare, sociali-zare și divertisment.

În plan obiectiv, conturat de cadrul exte-rior în care evoluează, omul de azi trăieșteîntr-o lume alertă, dominată de interesepolitice, materiale și financiare, sub semnulprofitului imediat, o lume sfâșiată decontradicții, tensiuni și inegalități, polari -zată în guvernanți și guvernați, în lideri șiexecutanți, în manipulatori și manipulați. Înacest mediu, individul cade victimă diver-selor procese de manipulare, care acționează lamai multe niveluri: conceptual, ideologic,politic, economic, educațional, spiritual,cultural, existențial, personal etc. Toate for-mele de manipulare sunt deghizate în ple-doarie pentru valori, necesități și priorități, pro-movate în numele principiilor, al drepturi-lor și libertăților fundamentale ale omului,al filosofiei diversității, al „corectitudiniipolitice”, al binelui personal, tradus în ariileexistențiale ale dezvoltării, sănă tății, confor-tului etc. „Drepturile omului” și „politicalcorrectness”, concepte vehiculate la nivelulclasei politice și al societății civile dinEuropa și din lume, formează, de altfel, onouă „religie” în era globalizării, pe bazacăreia existența umană este reconfigurată înviziune, substanță și sens. Trăim în EraDrepturilor Omului, în care drepturile omu-lui ca atare afirmă o filosofie antropo -centristă la nivel politic și social, o ideologieumanistă, care pune interesele individuluiîn centrul existenței. Absolutismul cu care,în unele cazuri, sunt privite și abordatedrepturile omului, și din perspectiva„corectitudinii politice”, rigiditatea promo-vării unor valori sau false valori, exceselegenerate, uneori, de discriminarea pozitivălasă deschisă o poartă largă spre abuzuri,inechități și, în mod paradoxal, spre încălca-rea a înseși drepturilor omului. În ansam-blu, omul este victima sistemelor și a diverse-

lor tipuri de dominație, care îl manipuleazăîn ideea de a-l aservi, mental, moral, intelec-tual, economic și financiar intereselor celorcare urmăresc, dincolo de toate, puterea,influența și profitul.

Lumea de azi, prin instituții, organizațiiși mass-media, oferă individului repere,modele și idealuri prefabricate, ancorate înproba popularității și a prestigiului social,construite într-un sens unidirecțional, peideea succesului personal, pe reușita în ori-zontul devenirii materiale și sociale, pebinele concret, palpabil, imediat. Ca factorcomun, le lipsesc acestora fundamentul cul-tural și dimensiunea spirituală. Totul sestructurează, generic, într-un modelexistențial superficial, lipsit de substanță spiri-tuală și conținut cultural, un model de viațăsimplu și minimalist, direcționat cătreviețuirea fără profunzime și fără orizontintelectual, către idealul tangibil și succesulfacil. În cristalizarea și promovarea lui,mass-media au un rol decisiv. Internetul,Facebook-ul, canalele TV specializate înmuzică, filme, divertisment, care au capublic-țintă adolescenții și tinerii participă,în mod substanțial, la acest proces de „for-mare”. Conținuturile culturale, care promo-vează valori ale spiritului și ale culturiiautentice, lipsesc din oferta acestor mijloacede comunicare și formare în masă. Elerămân apanajul unor posturi și site-uri spe-cializate, care nu au aceeași vocație spremasele largi și beneficiază de un publicmult mai restrâns ca dimensiuni.

Stilul de viață promovat astăzi prin mij-loacele de informare și comunicare, în spe-cial prin canale de televiziune și posturi deradio, prin internet, prin rețele de socializa-re, este un element de structură al modelu-lui existențial contemporan, adoptat cu fer-voare de către tineri, publicul cel mai vulne-rabil în fața influențării și a manipulării.Paradigma „carpe diem”, viețuirea prevalentinstinctuală, într-un orizont simplu și rudi-mentar, cu satisfacerea nevoilor de ordinmaterial, binele imediat, pe de o parte, șimodul nonconformist și anarhic alexistenței, emanciparea de reguli și norme,comportamentul anomic, pe de altă parte,sunt elemente definitorii ale iden tității omu-

65

De la era culturală a umanității la epoca postculturală

lui nou al lumii contemporane, globalizatesau, după cum susțin unele teorii, în curs dedeglobalizare. Trebuie adăugat că desprin-derea de paradigma educa țională și cultura-lă a devenirii este puternic susținută deprestigiul unor modele ale succesului mate-rial și social, promovate în spațiul public șiîn cel virtual de mass-media tradiționale șide noile media (site-uri, portaluri, bloguri,Facebook, Instagram, Twitter, Linkedin,WhatsApp etc.).

În plan subiectiv, sub presiunea filosofieiactuale a existenței, larg difuzată în socie -tatea globalizării, și a modelelor pe careaceasta le avansează, omul de azi este multmai apropiat de valorile concrete aleexistenței, cele care-i pot procura satisfacțiiimediate, palpabile și cuantificabile, care-ioferă stabilitate și confort existențial, decâtde cele ale educației, spiritului și culturii.

Acestea din urmă nu au vocația de a-i punela dispoziție beneficii spectaculoase și, maiales, de ordin imediat. Individul actual,ființă de dată recentă, a acestor decenii deevoluții dramatice și schimbări radicale,este produsul unei lumi în care starea mate-rială și forța financiară constituie indici aireușitei, criterii de evaluare și ierarhizaresocială. Primele locuri ale podiumului suc-cesului existențial și social sunt, în general,ocupate de cei care își întemeiază viața pescopurile și mijloacele devenirii materiale,cu rezultate vizibile, care, în multe cazuri,nu acordă propriei educații și dezvoltăriculturale statutul de prioritate la niveluldevenirii personale. De aici, despărțirea deeducație, ca idee, sistem și proces, de nevoiade studii drept condiție a dezvoltării perso-nale și profesionale, de edificarea prin cul-tură și cunoaștere.

66

Sorin Ivan

„Emanciparea” de dimensiunea culturală a existenței

Lumea contemporană este un imperiu alpragmatismului, al tehnologiei și al mass-media. La configurarea pragmatismuluiactual, concură două dimensiuni funda -mentale, una materială și una spirituală.Dimensiunea materială exprimă natura însășia lumii construite pe capital și pe profit, sen-sul ei de dezvoltare și de evoluție.Dimensiunea spirituală traduce modul în carepragmatismul este apropriat la nivelulconștiinței și al mentalității de către individși de către societate. Ea afirmă o viziunepragmatică a existenței și a lumii, în cadrulcăreia sensul vieții îl constituie binele ime-diat, confortul material, siguranța, stabilita-tea, prosperitatea. Această viziune, în bazacăreia scopul existenței îl reprezintă benefi-ciul concret, cuantificabil, se extinde progre-siv în lumea dominată de valori și obiectivemateriale și tinde să substituie alte repre-zentări. Viziunea spirituală și culturală aexistenței, în cadrul căreia sensul ființăriieste dat de spirit, de intelect și de rațiune, deidealurile implicate de acestea, subsumateaspirației omului spre emancipare și pro-gres prin cunoaștere, este, tot mai mult, tre-cută în umbră de obiectivele concrete aleperspectivei pragmatice. Existența umanăparcurge în prezent un proces de despirituali-zare și deculturalizare, în care este antrenatindividul și, prin el, angrenată societateaîntr-o proporție importantă.

Viața cotidiană se desfășoară, în prezent,în cadrul larg al pragmatismului existențial,focalizat pe ideea de bine și profit, cu supor-tul masiv al tehnologiei digitale. Implicareatehnologiei informației și comunicațiilorconstituie, la rândul ei, tot efectul proce -sului de pragmatizare a vieții contem -porane. Omul de azi trăiește în imperiulvalorilor materiale și al tehnologiei informa-tice. În universul lui ontologic, dimensiuneaspirituală și culturală tinde să se diminuezepână la un statut aleatoriu și nesemnificativîn economia generală a existenței. Expuseacestui proces sunt, în mod special, noilegenerații, puternic influențate și modelatede viziunea pragmatică aflată la fundamen-

tul lumii de azi. Tinerii crescuți în cultulvalorilor materiale, care au acces la benefi-ciile oferite de acestea, distanțate cronologicși ontologic de paradigma culturală aexistenței, activă în epocile anterioare, nuresimt, în mod dramatic, necesitatea altuitip de valori, a accesului la orizontul cultu-ral al ființării. Ei trăiesc într-o lume cu ori-zonturile închise, dincolo de care pare că nuse mai află nimic, precum cerul acoperit denori al nopții. Tehnologia informatică leoferă cadrul favorabil pentru existența îndatele noii paradigme. Viața omului con -tem poran și, în special, a tinerei generații –cunoscute ca „Generația Internet”, „Gene -rația Google” ori „Generația Facebook” – sedesfășoară, într-o proporție covârșitoare, cusuport digital și în mediul digital. Teh -nologia informatică, terminalele digitaleprecum laptopul, tableta, smartphone-ul șiiphone-ul, nenumăratele aplicații, inter -netul, rețelele de socializare formează ununivers fascinant, care oferă utilizatorilornesfârșite resurse și mijloace de informare,comunicare, relaționare, divertisment și loi-sir. Deși internetul constituie o sursă puter-nică, practic nelimitată, de informare și for-mare, un suport pentru documentare, stu-diu și cercetare, el este folosit, de o mareparte a utilizatorilor, și în special de ceitineri, aproape exclusiv, ca mijloc de infor-mare superficială, de comunicare și sociali-zare, ca mediu al distracției și al jocuriloronline. Impactul internetului și al tehnolo-giei în viața cotidiană este copleșitor. Areloc, în zilele noastre, un proces de transfer alexistenței umane din mediul real în mediul vir-tual. Mulți dintre tinerii de azi își petrec omare parte a existenței zilnice pe Facebook,implicați în acte de comunicare facile, lipsitede conținut, care operează, prevalent, cufotografii, ori pe internet, angrenați în sce-narii ludice din ce în ce mai complicate șimai sofisticate, multe promovând agresivi-tatea și violența sub forme imaginative șispectaculoase. Viața pe internet – fie că evorba de Facebook și alte rețele de socializa-re, de Google și alte motoare de căutare, dejocuri etc. – este un mod de deconectare princonectare permanentă. Iar conectarea conti-nuă, accesul la internet de mare viteză – se

67

De la era culturală a umanității la epoca postculturală

trece în scurt timp la 5G – constituie o reali-tate a zilelor noastre. Omul de azi este unindivid multiconectat, prin cablu și prin teh-nologia Wi-Fi. Chiar dacă tehnologia digita-lă oferă suportul unor mari progrese înștiință, cultură și cunoaștere, prin accesul laun volum incomensurabil de informații și labaze de date cu rezultatele cercetăriiștiințifice la nivel mondial, modul în careeste folosită de o mare masă a utilizatorilorexploatează, aproape exclusiv, avantajelesuperficiale și facile pe care le oferă în mate-rie de informare, comunicare, relaționare,socializare și joc. În același timp, are locîndepărtarea progresivă a individului, locuitoral universului labirintic al mediului virtual,care-i oferă satisfacții imediate și concrete,de spațiul spiritului și al culturii, mult maicomplex și mult mai îndepărtat.

Un curent cu arie largă de acțiune înlumea contemporană, aflat în continuăextindere, îl reprezintă îndepărtarea tinerelorgenerații de carte. Nu este vorba numai decarte ca obiect tipărit, ci de lectura propriu-zisă, fie că aceasta se realizează pe suportprintat, fie pe format digital. Iar dacă nu sepoate discuta (încă) de renunțarea completăla activitatea cititului, se poate vorbi, cuprobe oferite de realitate, de distanțareacopiilor și tinerilor de marea literatură, cla-sică, modernă și contemporană, de cărțile„mari”, la propriu și la figurat, cu atât maimult de volumele masive și voluminoase.Cititorii de azi preferă, atunci când le prefe-ră, alte tipuri de scrieri, pe teme inspiratedin existența imediată, din „lumea lor”,simple, accesibile, pline de umor și senzațiitari, cu multe imagini, iubesc paginile cutext puțin, fragmentul și broșurile. Privitorla suportul lecturii, accesibilă și convenabilănoilor publicuri, formate din „GenerațiileGoogle” și „Facebook”, este lectura digitală,din vastele resurse ale internetului, pe lap-top, tabletă, telefon, sau prin intermediulebook-ului. Lectura este privită astăzi, totmai mult, ca o activitate impusă de școală,făcută din constrângere și din rațiuni exte-rioare voinței subiectului. Alternative alelecturii, care reprezintă, de fapt, modul deviață și de relaționare preferat al tinerilor,sunt jocurile, videoclipurile și, mai presus

de toate, rețelele de socializare. Înde -părtarea individului de lectură își areexplicația în tipul existenței contemporane,instabilă și deconcertantă, fragmentară, dis-continuă, deconstruită de ritmul vijelios încare decurge, cu evoluții și involuții impre -dictibile, de supremația tehnologiei, de vo -lu mul copleșitor al datelor, de contradicțiilecare o sfâșie. Lectura cere timp, concentrare,evaziune din realitatea trepidantă, recluziu-ne, ceea ce azi pare de neconceput. O altăexplicație rezidă în expansiunea asupravieții individuale și colective a tehnologieiinformației și comunicațiilor, care vine cu oofertă fabuloasă, aproape nelimitată, deinformație și divertisment. Oferta internetu-lui propune alternative la actul citituluimult mai provocatoare – prin aria de acope-rire, diversitate și conținutul multimedia,prin dinamism, flexibilitate și interactivitate– și, argument decisiv, mult mai accesibile șimai facile decât lectura unei cărți „grele”, de600 de pagini, scrise cu litere mărunte, acti-vitate care solicită zile și săptămâni de retra-gere din lumea dezlănțuită, fizică ori digita-lă. Este vorba, în esență, și de opțiunea pen-tru conținuturi accesibile și tentante, relativfamiliare, din „lumea de azi” și de un mana-gement „eficient” al timpului, în baza prag-matismului care definește viața prezentului,modelată într-o paradigmă a deconstrucției,fragmentului și vitezei fără precedent. Dacăluăm însă în calcul importanța lecturii îndezvoltarea universului interior, a psihicu-lui, a minții și a inteligenței, ajungem la con-cluzia, care cu greu poate fi combătută, căîndepărtarea omului de carte constituie opierdere majoră la nivel personal și, des-igur, social. Fenomenul are partea lui decontribuție – în fapt un aport substanțial – laprocesul de deculturalizare și mediocrizare aomului de azi.

Tabloidizare, mediocrizare și manipulare prin comunicarea

de masăUn rol important în edificarea profilului

lumii de azi, în conturarea modelelor șidirecțiilor în existență și în evoluția

68

Sorin Ivan

civilizației îl îndeplinește comunicarea demasă. Cu suportul tehnologiei informației șia comunicațiilor, mijloacele de informare înmasă au, în prezent, o acoperire globală.Sfera mass-media din zilele noastre cuprin-de mijloacele tradiționale de comunicare –presa scrisă, posturile de radio și canaleleTV – și noile media, care funcționează pesuportul tehnologiei digitale și al internetu-lui: site-uri web, portaluri, bloguri, rețele desocializare (în special Facebook), YouTube,Twitter, Instagram, WhatsApp, Viber și alte-le. Universul mediatic acoperă, în epocanoastră, întreaga civilizație și existențăumană. Ancorate în lumea de azi și în prag-matismul contemporan, mijloacele decomunicare în masă se focalizează pe reali-tatea imediată, pe informații curente dindomeniile de interes ale vieții, pesenzațional, șocant și cutremurător, pesport, pe monden și pe lumea celebrităților.Universul mass-media este guvernat deIdeologia Breaking News și de politica ratingu-lui. În scopul creșterii audienței, canalele decomunicare în masă fac recurs la știri de

senzație, la informații despre evenimentetragice, la mesaje și conținuturi apte de agenera emoții puternice, șoc și trăiri intenseîn rândul publicului. În cursa pentru atrage-rea publicului, anumite media, în specialcanalele de televiziune, depășesc barierelemoralității, limitele firești ale bunului-simț,sfidând intimitatea și dreptul persoanei lademnitate și la propria imagine. Simp -tomatic pentru cinismul dezumanizant alabordărilor telemediatice este procedeulprin care camera de filmat este focalizatăprogresiv pe ochii înlăcrimați ai unei per-soane îndurerate ori suferinde. În perspecti-va cinică și crudă a televiziunii de azi, trage-dia individuală este convertită în spectacolpublic pentru a satisface nevoia rudimenta-ră de senzațional a milioane de privitori.Modelul se repetă în forme și limbaje speci-fice și în cazul celorlalte mijloace de comu-nicare în masă. Tot în scopul realizării derating, mediile de informare, fie că suntpublicații, canale de televiziune, site-uri,rețele de socializare, cuprind în oferta lorinformații din lumea mondenă, a

De la era culturală a umanității la epoca postculturală

69

„celebrităților” și a „VIP”-urilor, promo-vând false valori și false modele unui publicdeconcertat, confuz, ușor de manipulat. Învirtutea acelorași politici, mijloacele decomunicare în masă convoacă în paginiletipărite sau pe site-uri, în oferta multimediaori în programele TV conți nuturi din ariatrivialității, promiscuității, nudității și por-nografiei. În raport cu mediile care promo-vează astfel de conținuturi, publicațiile,canalele audiovizuale, site-urile de cultură,de educație, de știință, spiritualitate șicunoaștere sunt mult mai puține, într-o fla-grantă minoritate. Mass-media rezervă unrol și un loc din ce în ce mai diminuate cul-turii și educației. Explicația rezidă într-unadevăr simplu, derivat din pragmatismulcontemporan, principul care guvernează șimass-media de azi: cultura nu vinde sau nuvinde în aceeași măsură precum o facsenzaționalul, crimele, tragediile, pornogra-fia și sexul. Or, în lumea capitalului și a pro-fitului, și presa trebuie să se supună princi-piului, sacrosanct pentru societatea de con-sum, al cererii și al ofertei. Presa, universulmedia în ansamblul lui parcurg un proces detabloidizare, din punctul de vedere alconținuturilor. Dată fiind influența cople -șitoare pe care mass-media o au asupraindividului și a societății, viața însășicunoaște, la rândul ei, un proces de tabloidiza-re. Tabloidizarea existenței umane prin presatabloidizată și tabloidizantă, care promoveazăconținuturi mediocre ori submediocre,situându-se departe de universul culturii, alspiritului și al educației, generează un procesde mediocrizare a omului și a societății, asociatprocesului general de decul turalizare și despiri-tualizare, care afectează pe individul con-temporan și lumea de azi. Este un efect per-vers al funcției de formare, la care mass-media a renunțat de mai multă vreme, darpe care azi o recuperează și prin care exerci-tă o operă de de-formare în raport cu valorileclasice ale educației morale și ale culturii. Înacest cadru larg al tabloidizării existenței șimediocrizării omului și societății, mijloacele decomunicare în masă își exercită la intensitățicrescânde, uneori paroxistice, funcțiile deinfluențare și manipulare. Un public slabancorat existențial prin rădăcinile fragile ale

educației și culturii este hiper-vulnerabil înfața influențării și a manipulării. În spateleacestor procese, stau interese politice, ideo-logice, economice, financiare, religioase etc.,care conduc la trusturi, concernuri, orga -nizații și persoane sub autoritatea cărorafuncționează mediile în cauză. Un instru-ment al manipulării cu efecte la scară largăîl reprezintă „Știrile false”, așa-numitele„Fake News”. În zilele noastre, „Fake News”atestă un fenomen în plină expansiune, unmijloc de manipulare redutabil a indivizi-lor, grupurilor, comunităților, societăților șichiar a națiunilor și statelor la nivel global.

Sfârșitul Culturii și începutul Erei Postculturale?

Procesele și fenomenele care definesctimpul de azi pot fi interpretate ca semneemblematice pentru sfârșitul unei epoci șiînceputul alteia. Se pare că umanitatea par-curge fazele finale ale Epocii Culturale, aleculturii în accepțiunea clasică, născute înAntichitate și dezvoltate în epocile emble-matice ale civilizației, cu realizări remarca-bile în Renaștere și Iluminism, până înepoca modernă și contemporană, în cadrulunui proces continuu de edificare și acumu-lare. În același timp, omenirea intră într-onouă secvență a istoriei și evoluției sale, înEra Postculturală, definită de cultura valori-lor materiale, într-o lume devenită o vastăpiață de desfacere și o aglomerată societatede consum, de un pragmatism exis tențialexacerbat, concentrat în ori zontul beneficiu-lui concret și imediat, de îndepărtarea devalorile culturii și ale spiritului, de criza lec-turii și a educației, de modelarea omului șia societății prin influența și manipulareaexercitate de mass-media, de supremațiatehnologiei informației și a comunicațiilor,de hiper-tehnologizarea vieții și a individu-lui, de transferul existenței din realitate înmediul virtual, cu metamorfozarea existențeireale în existență virtuală și a omului real în omdigital.

Paradigma materială a existenței con-temporane rezervă un loc și un rol tot maidiminuate culturii în viața societății și aindividului. Cultura este împinsă treptat

70

Sorin Ivan

71

De la era culturală a umanității la epoca postculturală

către periferia civilizației, impunându-i-se,în cadrul viziunii dominante asupracivilizației, un statut din ce în ce mai margi-nal. Cultura tinde să devină apanajul uneiminorități, și nu, ca proiecție umanistă, undomeniu al spiritului cu largă vocație cătresocietate. Pe acest fundal, exaltarea și exa-cerbarea valorilor și idealurilor de ordinmaterial antrenează procesul de decultu ra -lizare și despiritualizare a omului și asocietății. El duce la diminuarea culturală șispirituală a individului, pe fondul unuideclin ontologic de anvergură. Are loc, înacest cadru existențial, un proces de medio -crizare a omului, a vieții și a civilizației con-temporane, prin pierderea unei dimensiunifundamentale a existenței, dimensiunea cul-turală. Totul trebuie privit și evaluat încadrul comprehensiv al globalizării, carecreează spațiul de evoluție a proceselor demasificare și uniformizare a diversității umaneși a civilizației în ansamblul ei. Se edificăastfel un om nou, pentru o lume nouă,guvernată de o nouă viziune asupraexistenței și asupra sensul vieții, în cadrulunei noi ordini mondiale.

La nivelul existenței imediate, omul deazi devine, din ce în ce mai mult, o victimăa lumii și a mediului în care trăiește, a valo-rilor care i se impun, dar și a propriilorcedări, renunțări și abdicări. El viețuieșteîntr-o lume a falselor valori și modele, care ise propagă și care speculează nevoi,aspirații și satisfacții concrete, într-un im -periu al kitsch-ului existențial. Nu rareori,este victima propagandei politice, ideologi-ce, economice, financiare, comerciale șimediatice, a campaniilor duse pe toate fron-turile și dimensiunile vieții de instanțe caretrasează traiectorii și modele existen țiale.Mass-media se dovedesc astăzi instrumenteredutabile ale influențării și manipulăriiomului și societății, prin strategii îndelungstudiate, exersate și perfec ționate, prin„Fake News”, prin diverse alte metode depersuasiune. Individul contem poran devi-ne, în același timp, robul tehnologiei digita-le, al gadget-urilor și aplica țiilor, care îiaduc, într-un flux continuu al inovației, noiprovocări și noi atracții. El își desfășoară omare parte din viață pe internet, pe Google,

pe Facebook, în mediul online, transfor-mându-se, din ce în ce mai mult, într-o ființăvirtuală, care parcurge un proces de însingura-re, autizare, alienare și, în cele din urmă, dedezumanizare. O dezumanizare, desigur, însens profund, esențial, în raport cu profilulomului „clasic”, edificat pe fundamentul șicu mijloacele educației, ale formării cultura-le și spirituale. Existența lui reală, cu sens șisemnificații coerente, tinde să devină, totmai mult, o existență virtuală și să capete altesensuri și alte idealuri. De aici, riscul uneivieți golite de substanță, despiritualizate șideculturalizate, cu idealuri și obiective mici,în orizontul satisfacțiilor de ordin imediat,al unui mod acultural al ființării, subamenințarea unui insidios proces de medio-crizare.

În aria fenomenologică a deculturalizăriiși despiritualizării, intră un fenomen care semanifestă din ce în ce mai pregnant în plansocial și uman: pierderea dimensiunii religioasea existenței și a omului. Se vorbește, de altfel,tot mai des și mai subliniat, de intrareaumanității în Epoca Postreligie și în EraPostcreștină. Există studii sociologice șiantropologice care avansează teza conformcăreia cu cât o societate este mai avansatădin punctul de vedere al standardului deviață cu atât ea se distanțează mai mult deideea de Dumnezeu și de religie, parcur-gând un proces de ateizare și laicizare. Suntvoci care anunță dispariția iminentă a reli-giei în orizontul deschis al următoarelordecenii pe trendul creșterii economice, alconfortului material și al prosperității. Tezaeste construită pe ideea că aspirația omuluispre Dumnezeu, religia și credința se nasc șise manifestă în condiții de existență precară,plină de privațiuni și de frustrări, ca un modal individului de a-și proiecta neputința șisperanțele într-o instanță supremă, în divi-nitate, de la care așteaptă soluționarea pro -blemelor și împlinirea dorințelor. Rezultă căprosperitatea se află la antipodul credințeiîn Dumnezeu. Cred, deci sunt sărac și neajuto-rat. Sunt bogat, deci nu cred. Astfel ar putea fisintetizat, printr-o parafrază „carteziană”,raționamentul în cauză, dezvoltat tot încadrul pragmatismului actual. În dateleviziunii spirituale a existenței, cu puternice

fundamente religioase, o atare înțelegeretraduce un mod superficial de evaluare avieții, într-o abordare minima lizantă, carerefuză ființei umane complexitatea lăuntri-că, orizontul înalt, metafizic al ființării și alaspirațiilor spiritului. Totuși, realitatea unorstate avansate din punct de vedere econo-mic și din unghiul nivelului de viață confir-mă o asemenea interpretare a evoluției spi-rituale a societății. În aceste condiții, proce-sele și fenomenele epocii actuale acivilizației, dominate de cultura valorilormateriale, guvernate de un pragmatismmaterialist care pune în umbră rolul valori-lor culturii și ale spiritului, trendul comunspre prosperitate ca unic ideal în orizontulexistenței creează, conform teoriei de maisus, cadrul unui proces de secularizare asocietății și a indivizilor.

Concluzii:O nouă eră a civilizației

Pe fondul acestor evoluții, cultura, însensul marii culturi, construită pe valorileculturii universale, își restrânge prezența șiaria de acțiune din orizontul existențial alindividului și al societății. Locul astfel creatnu rămâne vid, ci este ocupat de elementedin culturile urbane și suburbane, anarhice,anomice și subversive, de forme de culturăși subcultură alternative, care se exprimăprin ideologii, abordări și atitudini extreme,prin grafitti, consum de alcool și stupefian-te, prin promiscuitate și sexualitate, printr-oviziune laică, aculturală și antisocială avieții, definitorii pentru noul model ontolo-gic și pentru profilul spiritual și cultural allumii contemporane.

La sfârșitul Epocii Culturii, acestea sunttreptele care urcă sau coboară în nouaperioadă de existență a civilizației șiumanității, Era Postculturală. În mijlocul ei,stă omul nou, ființă, pe de o parte, îndepărta-tă de valorile culturii și ale spiritului, dimi-nuată cultural și spiritual, „emancipată” dereligie și credință, pe de altă parte, guverna-tă de valori și obiective materiale, de idealulconfortului imediat și al prosperității, mani-pulată și modelată de mass-media și alteinstanțe ale „formării”, hiperconectată într-

o rețea globală. El este individul emblematical globalizării, exponentul noii ordini carerestructurează civilizația și umanitatea prinmasificare, uniformizare și mediocrizare,prin deculturalizare și despiritualizare.Omul nou al lumii globalizate este un HomoPragmaticus tot mai străin de universul cul-turii în sens tradițional – cultura care a edi-ficat civilizația de-a lungul mileniilor –,indiferent la provocarea cărților, laic, tehno-logizat și digitalizat, care își pierde, din ceîn ce mai mult, identitatea pe care i-o dauspiritul și cunoașterea culturală, altfel spusînsăși definiția umanității sale în concepțieclasică, aflat la antipodul lui HomoUniversalis, idealul de om al Renașterii.Este omul acultural al Erei Post cul turale,construită în cadrul globalizării, perioadăcare pare să își manifeste, din ce în ce maimult, prezența în zilele noastre. Odată cuaceastă schimbare de paradigmă, civilizațiaintră într-o nou epocă de evoluție sauinvoluție a devenirii sale.

72

Sorin Ivan

73

În tradiţia academică a şcolii de filologiede la Cluj, Ioan Groşan (n. 1954) nu este uncaz izolat. Se autodesemnează ca fiind echi-noxist prin apartenenţă şi formaţie, însă nicimediul universitar bucureştean al Cena -

clului de Luni nu îi este străin. Debutul săueditorial se afiliază sistematic epicii optze-ciste, nefăcând notă discordantă cu cel alaltor colegi de generaţie. Traiectoria aleasăde la bun început, odată cu susţinerea lucră-

Constantin Ciprian NISTOR

Lectura filmică a cărţii

La aproximativ trei secole după „Istoria ieroglifică” a umanistului Dimitrie Cantemir, Ioan Groşanse prevalează de metaficţiunea istoricizantă a celor „O sută de ani de zile la Porţile Orientului” pen-tru a sugera cititorului lectura filmică a propriei creaţii, de altfel o cuprinzătoare sinteză a procedee-lor postmoderniste care joncţionează registrul parodic, eposul de călătorie, artificiul livresc şi ludicullimbajului esopic. Schimbul de impresii critice intratextuale în care autorul ficţiunii şi receptorul eiabstract se angajează este o subtilă chestionare a valabilităţii acestor procedee textualiste, astăzi.Cuvinte-cheie: postmodernism, metaficţiune, textualism, registru parodic, ludic, intertextuali-

tate, livresc.

Approximately three centuries after the publication of „The Hieroglyphic History" written by thehumanist Dimitrie Cantemir, Ioan Groşan employs the history referencing metafiction of his „Osută de ani la Porţile Orientului" to encourage the readers to opt for a cinematic reading of hiswork, which is an all-encompassing synthesis of postmodernist devices, mixing pastiche, travel lite-rature, scholarly artifices, and the playfulness of aesopian language. The author of this work andhis hypothetical, abstract reader engage in an exchange of intertextual critical opinions, at the sametime subtly commenting on the present day relevance of these literary devices.Keywords: postmodernism, metafiction, textualism, pastiche, ludic literature, intertextuality,

scholarly literature.

Abstract

Constantin Ciprian NISTOR, Colegiul Naţional de Informatică „Tudor Vianu” Bucureşti, e-mail: constan-tin.ciprian.nistor@gmail.com

Constantin Ciprian Nistor (n. 1986) este absolvent al Facultăţii de Litere a Univer sităţii Bucureşti,secţia Română–Istorie, promoţia 2008 şi al masteratului de Studii literare româneşti din cadrul ace-leiaşi instituţii. Interesele sale de cercetare se axează pe studiului metaficţiunii pe care a exploatat-oca subiect al tezei de doctorat cu titlul „O istorie a metaromanului românesc”. În prezent, funcţioneazăca profesor titular de Limba şi literatura română la Colegiul Naţional de Informatică „Tudor Vianu”,este metodist al Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti şi membru în Comisii Naţionale despecialitate.

74

Constantin Ciprian Nistor

rii de absolvire cu titlul Filmul şi literatura,reclamă, fără nicio rezervă, o metodă inter-disciplinară de cercetare şi dialogul deschisal expresiei literare cu cea de-a şaptea artă.Aceeaşi panoramare filmică a prozei îl preo-cupa, bunăoară, şi pe Mircea Nedelciu, alecărui personaje traduceau realitatea în scena-rii de film. Cinematografia ar veni să-şiasume pro domo rolul pe care muzica îl dece-la în arta vechilor canoane la sfârşitul seco-lului al XIX-lea. Preceptul estetic Ut picturapoesis, din horaţiana Epistolă către Pisoni, dis-torsionat prin parafrazare, devine Ut pictu-ra, lectura…

O taxonomie oarecum didactică a epiciilui Ioan Groşan ar porni de la primele douăculegeri de proză scurtă, Caravana cinemato-grafică (1988) şi Trenul de noapte (1989). Toateaceste aplicaţii retorice ar putea să fie anto-logate la fel de bine şi într-un volum experi-mentalist. Prozatorul mizează pe deziderateclare, camuflate într-un echilibru de compo-ziţie prin care exclude orice formă de excestextualist. Propulsate în ceea ce s-ar puteanumi paradigmatic viaţă, personajele tran-zitează dezinvolt toposul comun al realităţiişi al ficţiunii. În Trenul de noapte, notele destraniu eliadesc şi insolit hoffmanian sesuprapun în cadrele unui vis halucinatoriu,pentru că realitatea se trăieşte la modulabsurd. Suprapersonajul este în cazul defaţă un tren fantomatic ce îşi face apariţia curegularitate, la trei ore şi şapte minute tre-cute după miezul nopţii. Insolitul aparedrapat în banalitatea cotidianului.Comentatorii critici (Radu Călin Cristea,îndeosebi Mircea Mihăieş) au înclinat săevalueze primele două volume de prozăscurtă ale autorului cu baremul textualistaferent, însă aşa-numita convenţie a textua-lismului, cu tot apanajul ei, este jucată în tra-vesti, pentru că ficţinonarul (MirceaCărtărescu) sau fantezistul alegoric şi livresc(Radu G. Ţeposu) înlătură cu precauţianecesară excesele care ar putea să periclite-ze substanţa epicului pur recuperat pe siajulmoderniţăţii târzii, groşanizând, altfel spus,în stil propriu, o realitate livrescă.

Din expectativele unei epica magna, aban-donată in statu nascendi, cititorului îi rămâneopţiunea unui singur titlu – romanul post-decembrist O sută de ani de zile la porţileOrientului, apărut în 1992. După aceastădată, întocmai ca apostolul Pavel convertitpe drumul Damascului, interesul lui IoanGroşan se centrează pe exerciţii jurnalisticecu o relativ limitată priză la public, pe gaze-tărie şi publicaţii de foileton.

Nicolae Manolescu îi incriminează lui I. Groşan faptul că ceea ce a publicat după1989 nu depăşeşte nivelul divertismentului, iarromanul istoric şi parodic […] intră şi el înaceastă categorie pe care scriitorul o slujeşteonorabil.1 O evaluare critică oarecum relati-vă, deoarece doar pretextul este al uneifabulaţii istoricizante care se actualizeazăprintr-o tehnică a palimpsestului, montatăcinematografic. Adunând de prin colţuriledisparate ale memoriei întâmplări şi perso-naje, prozatorul juxtapune regizoral firelediscursului epic: inserţiile metaficţionale şiintertextuale, parodia istoriografică şi spec-tacolul livresc. Sunt demonstraţii de virtuo-zitate menite să recapituleze la fin de siècletrăsăturile postmoderne predate prin ştafe-tă generaţiei douămiiste.

Ceea ce se reţine la o primă vedere estecă autorul patentează formule textuale, răs-turnând clepsidra timpului epic pe care îlîmpinge cu patru secole în urmă, undeva pela începutul veacului al XVII-lea – vă leato7118, după cum e prinsă o menţiune în text.Trama epică a cărţii îmbracă forma eposuluide călătorie şi se desfăşoară pe două axegeografice diametral opuse, centrifugate depe poziţia aceluiaşi spaţiu–matrice. ÎnMoldova de pe la 1600 şi ceva, preacuvioşiicălugări Metodiu şi Iovănuţ pornesc spreCetatea Eternă, cu gând să obţină promi-siuni de alianţă antiotomană cu papaGrigore al XV-lea. Răspunsul pe care îl pri-mesc din partea locţiitorului Sfântului Petrurămâne, în mare măsură, extrem de rezer-vat. O notă burlescă se distinge în construc-ţia personajelor, pentru că ele sunt construi-te ca replici parodice ale fraţilor misionaricreştini originari din Salonic, Chiril şi

1 MANOLESCU, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, ed. Paralela 45, Pitești, 2008, p. 1371.

75

Lectura filmică a cărţii

Metodiu. După ce inventează alfabetul gla-golitic, denumit mai târziu chirilic în cinsteacelui dintâi, cei doi pleacă spre Roma săceară sprijinul papei Adrian al II-lea, pentruintroducerea slavonei ca limbă liturgică şide cancelarie pe teritoriul Marii Moravii.Altminteri, cei doi tineri cărturari, ar puteabeneficia de o aleasă educaţie în spirit uma-nist, pentru ca, odată înapoiaţi pe plaiurimoldave, să deschidă calea unei învăţăturilaice, după modelul idealurilor iluministede mai târziu.

În contratimpul ficţiunii, domnitorulBarzovie-Vodă, mazilit preventiv de către

Înalta Poartă, însoţit de doi dintre aghiotan-ţii săi, spătarul Vulture şi rapsodul Broan -teş, ia drumul Romei orientale, Stanbulul,pentru a-şi recupera tronul şi a cere socotea-lă pentru umilinţa detronării. Întemeiate pemotivul ordonator al călătoriei, şugubeţelehagialâcuri iau în bătaia pasului Apusul şiRăsăritul, autohtonizând, în versiune sud-est europeană, tipare de Odisee homerică. Întoată această vastă geografie literară turnatăîn mozaic, prototipuri de homo viator peripa-tetizează în lungi discursuri o veritabilălogocraţie2 şi exersează abil arta unei prolife-rante retorici, ba vorbind una, ba ferindu-se să

2 Nicoleta CLIVEȚ, Ioan Groșan. Monografie, antologie comentată, receptare critică, colecția „Canon”, ed. Aula,Brașov, 2001, p. 39;

76

Constantin Ciprian Nistor

vorbească despre alta. Cel mai elocvent exem-plu nu poate fi decât Metodiu, ale cărui pri-viri aleargă simultan către Apus şi Răsărit,gata oricând să arunce câte-o vorbă meşte-şugită cu mare tâlc, pentru că, declară el,retorica o avem în sânge, iar sângele nostru enobil şi nu trebuie decât niţel încălzit pentru caretorica să iasă la iveală precum untdelemnul lasuprafaţa apei. Din ţinuturi mici se nasc adeseavorbe mari, iar în faţa năpăstuirilor ce-au venitşi vin peste noi neputându-ne totdeauna, dinmotive lesne de înţeles, împotrivi cu fapta, ne-am împotrivit cel puţin cu vorba.

Raportat la modele, romanul lui I. Groşan nu este un caz singular în paradig-ma literaturii europene sau naţionale. Influ -enţele, dintre cele mai laxe, pot să coboarepână în epoca Renaşterii, la GeoffreyChaucer, Giovanni Boccaccio şi Miguel deCervantes, dar să şi urce până la MargueriteYourcenar şi Nikos Kazan tzakis, HomerulGreciei contemporane3. Suita de personajecare a căror existenţă se desfăşoară sub sem-nul trăirii dolce far’ niente respiră cu putereaerul mediteranean, pentru că una dintreintenţii pare a fi nuanţarea a tot ceea ce ţinede specificul pestriţ al mentalităţii şi al moravu-rilor4 din această zonă de confluenţă canto-nată undeva la porţile Levantului. Prima tri-mitere implicită către zona balcanismul lite-rar românesc se face pornind de la specifi-cul letopiseţelor medievale. Nu se excludnici divagaţiile pe aceeaşi temă, de la AntonPann şi Nicolae Filimon, până la PanaitIstrati şi Ion Barbu, cel care vedea în paradi-ziaca cetate a Isarlîkului expresia desacrali-zată a unei ultime Grecii turcite. Titlulromanului şi-ar găsi afinitatea şi faţă de oremarcă a lui Raymond Poincaré, avocat şiom politic francez, citată de MateiuCaragiale şi aşezată drept motto în deschi-derea prozei poematice a Crailor de Curtea-Veche: Que voulez-vous, nous sommes ici auxportes de l’Orient […]. Deci, miza romanuluieste dublă: pe de-o parte, literaturizarea

faptului istoric are drept efect o savuroasăparodie conotată livresc, pe de altă partestenografierea foiletonistică a unor mora-vuri de rit balcanic, nu tocmai onorabile: înschimbul câtorva pungi cu galbeni, Sima-Vodă decide să părăsească tronul, după ceconstată starea deplorabilă a vistieriei uneiprovincii sărace şi vesele.

Constantele stilistico-tematice din O sutăde ani de zile la Porţile Orientului îmbracăforma parodiei, a ludicului inerent, a ironieiabil exersate, a resurselor gratuite de comicşi umor savuros, la care se adaugă nume-roase elipse metadiscursive explicit formu-late. Ca şi în cazul Levantului cărtărescian,textul lui Ioan Groşan se angajează într-o

3 DUMITRESCU-BUȘULENGA, Zoe, Valori și echivalențe umanistice, ed. Eminescu, București, 1973, p. 477-489;

4 **** Dicționar de termeni literari, coord. Al. SĂNDULESCU, ed. Academiei Republicii Socialiste România,București, 1976, p. 45.

77

Lectura filmică a cărţii

foarte bogată reţea de ideologeme5, prin inter-sectarea cu enunţurile pe care le asimilează înpropriul spaţiu sau la care face trimitere în exte-rior6. Intertextualitatea poate fi considerată,în cazul de faţă, paradigmatică. Artificiullivresc, de o savoare aparte, adună ca pe opanoplie parafraze dintre cele mai stilizate.Sunt exprimări care abandonează ficţiunea,cozerii gata oricând să invadeze realitatea.Exempli gratia, un schimb efervescent dereplici în cadrul unei conversaţii trialogiceaduce sub reflector, pe acelaşi eşafodaj, treiactanţi ai romanului românesc interbelic:

- A’ cui eşti din Hârlău?- A’ Glanetaşului.- A’ Glanetaşului? Acela care şi-a vândut

salcâmu’?- Ăla, preacuvioase! Da’ matale de unde ştii?

L-ai cunoscut pe tătuca?- De cunoscut, nu l-am cunoscut, da’-mi

povestea mama. Că-mi era bunic de tată.- Păi, cum îi zicea mamei dumitale?- Cum să-i zică? Vitoria!- Cum Vitoria?! Vitoria a fost soţia lui tata!- Păi, cum îl chema pe tatăl dumitale?- Petre!- Petre şi mai cum?- Petre Petre! […]- Păi, bine, frate, eu atunci pe cine-am omo-

rât?- Nu ştiu, frate, că mai erau doi cu mine,

unu’ ungurean şi unu’ vrâncean.7În infrastructura bine articulată a celor

230 de episoade, autorul instrumentează cubună ştiinţă lectura filmică a propriei cărţi.Primul popas pe care îl face prin îngăduinţaMăritului Cetitor are în vedere aducereacuratei mulţămiri. Este îndeobşte gratitudi-nea pe care şi autorii letopiseţelor medieva-le o acordau posterităţii, în manieră oare-cum compensatorie faţă de judecata depeste secole. Una dintre numeroasele depo-ziţii ale naratorului recurge la stilistica spe-cifică frazei lui Miron Costin, pentru că de la

înălţimea celor 99 de episoade […] tot ce ştim înmod sigur e că vom da sama de ale noastre, câte-am scris.

Viziunea narativă nu e tributară vreunuimodel contemporan, pentru că uzul persoa-nei I plural, cu care autorul încheie conven-ţia enunţării, instituie o perspectivă neme-diată în relaţia autor–cititor. Există şimomente în care naratorul îşi declină com-petenţa regizorală în favoarea vreunei inter-venţii din afară, ce invadează spaţiul delocsecurizat al textului. Lungmetrajul întâm-plărilor petrecute la Porţile Orientului estepus pe stop–cadru la momentul primirii, peadresa de corespondenţă a redacţiei, a uneiscrisori venite din partea unui împătimitecititoare. Antofie Aurica, de profesie pensiona-ră, incriminează prolixitatea serialului cau-zată de tipologia trucată a personajelor şisemnalează confuzia intempestivă a realită-ţii cu documentul istoric care ar deruta oame-nii cinstiţi. Prin acest subterfugiu, autorulexa minează relaţia trecut–prezent, mai exactmodul în care evenimentul istoric poate firedat cititorului contemporan sub formaunei ficţiuni creditabile, prin care să nuaducă prejudicii de fond adevărului istoric.

În contrareplică, romanul–foileton ajuns laepisodul 100 este elogiat cum se cuvine laceas jubiliar, într-o cheie umoristică voalatăprin tonurile de solemnitate imnică aGaudeamusului. Peste alte 100 de episoade,OSPĂŢUL OFICIAL este organizat de autoriiserialului în cinstea celor ce au contribuit laîntreprinderea epică, reuniţi în jurul unei opu-lente mese festive, pretext cu care este intro-dus, de-a lungul unei pagini, întreg nomen-clatorul de personaje.

Poposit undeva pe la episodul 107, poves-taşul îşi contemplă cu satisfacţie instrumen-tul de scris, pentru că niciun drapel nu fluturămai demn decât o pană lăsată uşure în cerneală.Aserţiunea dobândeşte un atât de specificsunet arghezian. Ulterior se revine cu preci-

5 conceptul teoretic aparține Iuliei KRISTEVA, vezi op. cit.; 6 MAREȘ, Magda, Text, arhitext, paratext, în „Limba română”, nr. 12, an XIV, 2004; articolul a fost consultat

în arhiva electronică a revistei.7 GROȘAN, Ioan, O sută de ani de zile la Porțile Orientului, ed. Fundației Culturale Române, București, 1992,

p. 24; toate trimiterile ulterioare vor fi făcute la prezenta ediție citată.

78

Constantin Ciprian Nistor

zarea că romanul per ansamblu, folositorexerciţiu de narare, este opera finită a unuicolectiv de redacţie, al unui cvartet deautori dintre care numai un singur numefigurează pe copertă! Dacă la episodul 181POVESTITORII SUNT OBOSIŢI, ei îşi potaproba, în mod legitim şi necesar, un bine-meritat CONCEDIU MEDICAL PE ŞAPTEZILE.

Sesizarea anonimă a unui grup binevoitorde cetitori care-l priveşte pe simpaticulIovănuţ, neglijat de mâna nedibace de a unuiadintre povestitori, este direcţionată de narato-rii secundari către naratorii principali, în vede-rea unei optime soluţionări. Chestiunea liti-gioasă privind statutul existenţial al fiinţeide hârtie face, aşadar, obiectul unei negocieripur intradiegetice. O problematică apartevizează relaţia biunivocă autor–personaj şicreditul de verosimilitate cu care e înzestratcel din urmă. Lucrurile par cu totul incerteîn privinţa boierului Radu Stoe nescu–Balcâzu, erou de care naratorul declară că îldespart nu mai puţin de patru secole. Cumdocumentele vremii nu-l consemnează, iareroul nu este nici prieten, nici contemporan cucel care îşi asumă relatarea, portretul verosi-mil trebuie să fie reconstituit printr-o ficţiu-ne compensatorie.

Un detaliu paratextual notat in media resla Episodul 87 admite una dintre clasificărilecritice de mare notorietate8, fiindcă povestito-rul, folosind tehnica romanului doric, aratăunele gânduri ale personajelor. Dezvăluireaonestă a intenţiilor auctoriale şi demontareatransparentă a mecanismului psihic de con-strucţie a personajului sunt oarecum decon-certante pentru aşteptările cititorului, făcân-du-se printr-o recuperare anacronică, delocconjuncturală, a aşa-numitei vârste dorice,pentru că romanul este nostalgia oricăruipovestitor. Coincidenţa (sic!) face ca autor să-şi exprime, într-o manieră aproape identică,punctul de vedere teoretic asupra romanu-lui care pentru el înseamnă înainte de toate

arhitectură epică. Adevăratului romancier nu-ieste suficient talentul, simţul observaţiei, ştiinţadecupării realului, plăcerea fabulaţiei. El trebuiesă aibă în plus capacitatea de a îngloba toate celeenumerate mai sus – şi, desigur, altele – într-oconstrucţie coerentă având drept substrat oviziune personală asupra lumii9. Şi ce poate fimai personal decât să literaturizezi o oare-care fabulaţie istorică, transformând-o înpretext epic? Interesul în privinţa retrospec-tivei nu este unul documentar, pentru căautorului nu-şi propune să prelucreze prinficţionalizare adevărate file de cronică aletimpului povestit în virtutea istoriei şi aistorismului, asemeni lui Walter Scott înIvanhoe, Flaubert în Salammbô sau Sado -veanu în Fraţii Jderi.

Rapsodul–povestitor îşi interpelează citi-torul fără prea mari rezerve ori de câte oricrede de cuviinţă, îi distribuie atenţia într-acolo unde spectacolul vieţii e mai autenticşi mai ofertant, de cele mai multe ori laumbra istorisirilor în pârg, unde mai are loc,din când în când, câte-o gâlceavă a povestito-rului cu lumea. Când se mai întâmplă totuşica sprinţara muză să fugă de dânsul, […] elsimte din când în când nevoia să se retragă, sătragă binişor un glasvand dincolo de care eroiisăi să nu mai fie decât nişte siluete fumegoase,nişte umbre subţiri, nişte contururi. Studiată şiexecutată întocmai ca pe o tablă de şah,manevra defensivă bate spre ariergarda tex-tului, în scopul delimitării de efectul morga-natic al ficţiunilor probabile. Linearitateaepicului e sabotată la orice pas de joculnuanţat al focalizărilor narative, de multipleprolepse şi analepse, de manipularea jovialăa personajelor care par a conştientiza că tră-iesc într-un fel de democraţie textuală.

O voce jovială abstractă îşi asumă în modludic funcţia de regie, călăuzind cititorulprin întortocheatul labirint de cuvinte. Eajoacă rolul sfetnicului de taină care îl facemartorul evenimentelor reprezentate. Dupăce îl instigă să se strecoare la masa de care

8 În deschiderea eseului său despre romanul românesc, Arca lui Noe, Nicolae Manolescu preia drept mottoo reflecție mai veche, aparținând lui Albert Thibaudet, după care două feluri de public au dat cele două ordi-ne ale romanului, ordinea masculină și ordinea feminină, doricul și ionicul său.

9 Ioan GROȘAN, Din nou în actualitate, proza scurtă, în „Amfiteatru”, nr. 3, an 1983.

79

Lectura filmică a cărţii

pomenea hanul tătărăsc în precedentul episod,în urma unui ospăţ pantagruelic îi declarăsatisfăcută că am mâncat şi noi şi personajeleca sparţii, ca mai apoi să-l atenţioneze să numai lungească vorba, căci îi aşteaptă încă unsecol de narat.

Sub monopolul autorului nu intră doarpersonajele, ci şi Măritul Cetitor care trebuiesă asiste nu de puţine ori la adevărate prele-geri informale de teorie literară, în fondvarii problematizări ale metaficţiunii con-temporane: pentru că toată boala vine de lapersonaj, într-un episod mai slab – a se citi însubtext capitolul 31 – se demarează o anche-tă naratologică pe tema instanţelor comuni-cării şi a modurilor de expunere consacrate,pornind mai exact de la contractul cu multeclauze încheiat între ficţiune şi dicţiune.Indubitabil, este ceea ce s-ar putea numi uningenios exerciţiu de poetică postmodernis-tă, pentru că între narator şi cititor se înche-ie un fel de contract de colaborare, cu clauzemultiple, dar care nu se poate fi denunţat înmod unilateral, pentru că şi cititorul este

parte integrantă a acestui scenariu. Dacămerge personajul, merge şi naraţiunea. Numerge personajul, treci pe descriere şi e jale.Personajul, Mărite Cetitoriule, e şi el om. Prince se caracterizează mai întâi şi mai întâi omul?Prin nevoi. Aşa şi personajul. Are nevoie omulde-un pamplezir, de-o pauză, de-o umbră? Are şipersonajul. Că, dacă eşti tot timpul în coasta lui,ştii cum te simte? Mai ceva ca omul! Să dăm unexemplu: după cum poate mai ţii minte, peBarzovie-Vodă, pe spătarul Vulture şi peBroanteş i-am lăsat în stepă, în drum spreStambul. […] De-aia trebuie, ca pe lângă unpersonaj mai de vază să aduni două-trei maimărunte, că între ele personajele se simt mailejer, mai vorbesc, mai scapă câte-o chestie şiuite-aşa se umflă epicul.

Dar cel mai interesant exerciţiu de regietextuală îl aflăm la episodul 91, când scriituramizează pe metode interactive, cum ar fiparticiparea directă a cititorului, pornind dela cinci observaţii directe ale naratorului,decupate ca dintr-un caiet cu indicaţii sceni-ce: 1) o frază auctorială, dorică, de început […].

2) un dialog de patru replici între Ximachi şiMetodiu […]. 3) un dialog de trei replici întrecăpitanii Juravcu, Spoicu şi Başotă […]. 4) unscurt monolog interior al lui Sima-Vodă […]. 5)utilizând adverbul «aşadar», o frază de încheierecapabilă să se ridice la înălţimea celor trei secolede istorie curse de atunci, din care să rezulte cuumor că n-am învăţat nimic. Există, în acestcaravanserai românesc al celor O sută de anide zile la Porţile Orientului, frecvenţi trafi-canţi de istorii care descind din stirpea bala-dicului comis Ioniţă şi a fermecătoareiŞeherezada, pentru că în subsidiar se distin-ge, ca şi la Mircea Nedelciu, o temă a poves-tirii şi a povestitorului. O retortă de tipare şicivilizaţii istorice10, cu reziduurile ei bizanti-ne, este salvată prin ceea ce s-ar putea numiterapia cuvântului şi funcţiile lui modela-

toare, doar atunci când condeiul nu şovăie şiciudata somnolenţă nu-l cuprinde pe Povestitor.În mersul agale al caravanei cinematograficeunde timpul pare că prisoseşte, colportori ladrumul mare ca Parnasie, Cancioc, ţigăncu-şa Cosette, hangiul, căpitanul Treroso, suro-rile Acesota îşi expun cu dezinvoltură istori-sirile pe tarabă în faţa cititorului, vânzându-i-le cu de-amănuntul. Dacă cei treizeci depelerini ai lui Chaucer care iau drumul cate-dralei din Cantebury exprimă prin povestebucuria de a trăi plenar, personajele luiGroşan sunt obligate să facă naveta întrelume şi text, căutându-şi în mod implicitrosturile vieţii. În ambele situaţii, povestireaare efect recuperator, fiindcă se întâmplă săfie depozitar al vreunei memorii spirituale,dar nu este capabilă pe deplin în a recuperacomponenta verosimilităţii. Sunt însă şi epi-soade de rezervă cum este cel cu numărul 148,când relatarea pierde din consistenţa epicăşi se subţiază, ca spre final autorul să seabandoneze lipsei contemporane de inspiraţieşi să o suspende. Nu se poate abţine însă amai formula o ultimă ambiguizare, cea lega-tă de corespondenţa dintre timpul narativ şitimpul narat al celor o sută de ani de zile, carenu-i altceva decât o altă convenţie epicizată.Este, în fond, voluptatea ultimă pe care şi-opoate îngădui orice scriitor, aceea de a nuînsăila poveşti la nesfârşit, de a-şi trimiteeroii într-un etern surghiun atunci când con-sideră că este mai oportun.La aproximativtrei secole după Istoria ieroglifică a umanistu-lui Dimitrie Cantemir, Ioan Groşan se pre-valează de metaficţiunea istoricizantă acelor O sută de ani de zile la Porţile Orientuluipentru a sugera cititorului lectura filmică apropriei creaţii, de altfel o cuprinzătoaresinteză a procedeelor postmoderniste carejoncţionează registrul parodic, intertextuali-tatea şi ludicul limbajului esopic. Schimbulde impresii critice intratextuale în care auto-rul ficţiunii şi receptorul ei abstract se anga-jează este o subtilă chestionare a valabilităţiilor astăzi11.

80

Constantin Ciprian Nistor

10 DJUVARA, Neagu, Civilizații și tipare istorice. Un studiu comparat al civilizațiilor, ediția III-a revăzută șiadăugită, traducere din franceză de Șerban BRONCHÉ, ed. Humanitas, București, 2007.

11 BLANARU, Anamaria, Metaficțiunea contemporană. Dubla lectură a romanului românesc și spaniol, ed.Adenium, Iași, 2014, p. 97–98.