IOSUD Universitatea din Craiova

Școala Doctorală de Teologie Ortodoxă

,,Sf. Nicodim”

TEZĂ DE DOCTORAT:

Catolicitatea Bisericii lui Dumnezeu, una sfântă şi

indivizibilă din toate timpurile şi din toate locurile, din punct de

vedere ortodox

- Rezumat -

Conducător științific:

I.P.S Prof. Univ. Dr. Irineu Popa Doctorand:

Pr.Ungureanu Marian

Craiova

2019

REZUMAT

Tema intitulată Catolicitatea Bisericii lui Dumnezeu, una sfântă și indivizibilă dint

toate timpurile și din toate locurile din punct de vedere ortodox, ne arată faptul că din punct

de vedere iconomic Biserica este comuniunea celor ce trăiesc într-o relație persoanală cu

Dumnezeu Preasfânta Treime. În acest context Sfântul Duh prezent în viața Mântuitorului de

la naștere până la Înviere este prezent și în viața Bisericii, același Duh zidind pe credincios în

Domnul Iisus Hristos, făcându-l actual în totți credincioșii și în toată creația. Din perspectiva

aceasta ,,Faptul că biserica este zidită de Mântuitorul Iisus Hristos dă posibilitatea

incontestabilă ca ea să fie Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească. Aceste atribute nu

sunt propriile ei calități ci cuprinderi în Mântuitorul Iisus Hristos și în Preasfânta Treime.”1

De aceea putem afirma că ,,Biserica este cerul pe pământ, în care locuiește Dumnezeul cel

ceresc”2unde se oglindește unitatea și deplinătatea Preasfintei Treimi în unitatea și

deplinătatea creației și a lumii3.

Plecând de la aceste considerente în elaborarea temei, ne-am propus să analizăm

raportul dintre natura și atributele Bisericii urmărind în timp evoluția conceptuală a

eclesiologiei din prisma atributelor, dar și consistenta teologic-dogmatică a acestora în

viziunea patristică și teologia contemporană. De asemenea vom analiza însemnătatea

atributelor Bisericii reflectate la nivel local și universal, și vom arăta faptul că acestea au

reprezentat de-a lungul timpului o grija permanentă a teologilor care au reflectat asupra mai

multor aspecte care alcătuiesc spectrul eclesiologic, și anume:,,ontologia persoanei la nivel

trinitar și antropologic, identificarea adevărului ființei cu comuniunea, unitatea dintre

hristologie și pnevmatologie în constituirea Bisericii, relațiile trinitare în viața Bisericii și

alte teme care sunt de o mare importanță și prioritate în reînnoirea și misiunea Bisericii

azi”.4

În acest sens vom vedea cum natura și atributele Bisericii se reflectă în viața ei

sacramentală, exprimate mai ales ca paternitate spirituală, filiație spirituală și fraternitate

1 IPS Irineu Popa Biserica în actualitate sau actualitatea Bisericii Ed. Academiei Române București 2018,p.10

2 Germanus of Constantinopole, On the Divine Liturgy (the Greek text with translation, Crestwood NY,

St.Vladimir´s Seminary Press, 1984, p.56 3 Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că:,,Cele ale căror rațiuni a avut Dumnezeu deplinătatea, odată cu

existența nu primesc – prin aducerea lor la existență și în ființă conform cu rațiunile lor – nici un adaos sau

știrbire din cele ce le sunt necesare spre a fi ceea ce sunt” (Sfântul Maxim Mărturisitorul Ambigua în coll.

P.S.B. vol. 80 traducere și introducere și note de pr.prof.Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R, București, 1983,

p.439-440 4 I.P.S Daniel Unitatea Bisericii. Natura și scopul ei, în rev. T .V. LXXXVII, 2003,nr. 7-12, pp.123-124

spirituală care nu sunt altceva decât o afundare în taina sau în viața comuniunii tinitare,

arătând prin aceasta că toată învățătura despre Biserică se fundamentează pe actele iconomice

al Presfintei Treimi în lume. Fundamentul hristologico-pnevmatic al eclesiologiei reprezintă

reflexia treimică a dumnezeirii de răscumpărare a neamului omenesc prin Întruparea, Jertfa și

Învierea lui Hristos şi prin deplinătatea harului Duhului Sfânt dat în ziua Cincizecimii, pentru

îndumnezeirea omului cu proiecţia veşniciei În această direcție vom pătrunde în teologia

eclesiologică păstrând întâi de toate scopul prim și ultim al atributelor Bisericii, ca daruri și

sarcini de mare pret date de Dumnezeu umanității întregi.

În capitolul I ,datele Noului Testament constituie în demersul nostru punctele de

referință pe care s-a fundamentat întregul eșafodaj patristic cu privire la învățătura

eclesiologică arătând prin aceasta viziunea unitară dintre Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți cu

privire la natura și atributele Bisericii indiferent de perioada în care au trăit cei din urmă.

Expresiei unității și catolicității Bisericii în Evanghelia după Ioan este redată de modul

în care Sfântul Evanghelist ține să evidențeze identitatea persoanei istorice a lui Hristos

prezent în Biserică să contureze legăturile fiecărui eveniment al vieții lui Iisus cu

manifestările lui Hristos în Biserică. . Evanghelia sa propovăduiește ideea unităii Bisericii

după modelul unității Sfintei Treimi (In. 17, 21-25) În acest sens viziunea unității Bisericii la

Sfântul Ioan Evanghelistul a devenit o tradiție ecleziologică, proprie Asiei, și care plecând de

la mistica întrupării, prelungind însă și tradiția comunității din Ierusalim adunată în jurul lui

Iacob, vede în episcopul local unic primul primul dintre prezbiteri, întruparea Bisericii într-un

loc: episcopul unic ( monopeiscop) devine centru întregii comunități și concentrează în el

toate slujirile și funcțiile apostolice: didactice, liturgice și pastorale. Episcopii nu mai sunt în

Biserică ci Biserica în episcop, care devine ca în apocalipsă ,, îngerul” Bisericii sale. În acest

sens deja cu această tradiție ioaneică vedem primele două semne văzute ale unității și

catolicității Bisericii prin Euharistie și Episcopat așa cum avea să afirme Ioannis Zizioulas.

Mai mult decât atât comuniunea membrilor Bisericii cu Dumnezeu și întreolaltă

reflectă cel mai bine unitatea sfințenia și deplinătatea Bisericii. În aces sens este edificatore

Epistola către Efeseni a Sf. Pavel care accentuează că Biserica este prezența Sfintei Treimi

între credincioși prin harul dumnezeiesc, căci în ea Tatăl este prezent prin Fiul și Duhul Sfânt

întrucât e în Tatăl și în Fiul, îi ridică la o unire harică cu întreaga Sfântă Treime. Trup tainic a

lui Hristos, Biserica apare ca o pliromă a iconomiei Sfintei Treimi Efeseni. (17-23), ca o

realitate divino-umană teandrică, sacramentală, prin care plinătatea iubirii și vieții treimice e

împărtășită credincioșilor în comuniunea iubirii, în trăirea lor sobornicească.”5Plinătatea sau

catolicitatea Bisericii este plenitudinea lui Hristos( Ef. I, 22-23), în care se află toată

plenitudinea dumnezeirii. (Col. II, 9).

Prin aceste versete Sf. Pavel traseasă eclesiologiei din toate timpurile coordonatele

unei permante raportări a Tainei Bisericii la Taina lui Hristos al cărei Cap este. Așadar putem

spune că atributele Persoanei lui Hristos sunt și atributele Bisericii acestea exercitânduse nu

ca o lucrare venită din exterior ci mai degrabă din interior. De asemenea în eclesiologia

paulină putem observa și o dimensiune profund pnevmatologică, deoarce Duhul este Cel care

susține biserica ca unitate în pluralitate, fiind în acest sens princiupiul de unificare în

comuniune al întregului. Duhul Sfânt este Cel care interiorizează personalizează și unifică în

același timp această comuniune a membrelor cu întregul.

Evenimentul Cincizecimii relatat de către Sfântul evanghelist Luca ucenicul Sf. Pavel

ce descrie momentul apariției vizibile a Bisericii punctează reperele fundamentale ale

contextelor, istoric, și ontologic, repere ce reflectă constituția și atributele Bisericii. Acest

moment al Pogorârii Duhului Sfânt se petrece când toți ,,erau împreună”, Maica Domnului,

Apostolii, femeile mironosițe și ceilalți apropiați din grupul fidel al Mântuitorului Iisus

Hristos. Acest grup reprezintă efectiv aluatul noii adunări terestre a Trupului tainic al

Domnului, noul popor al lui Dumnezeu, care răspunde chemării lui Dumnezeu ce articulează

unitatea, sfințeenia, deplinătatea și apostolicitatea Bisericii. Fiindcă toți erau adunați ,,în

același loc”, mica obște arată că întemeierea Bisericii este circumscrisă în timp și spațiu,

momentul nefiind unul abstract sau conceputal. Acest aspect subliniat de Sf. Luca ne arată că

nu putem vorbi numai despre înființarea vizibilă a Bisericii universale sau despre despre

arătarea ei pe un alt plan, ci despre manifestarea locală concretă a Bisericii celei una și

catolică, care aici, în Ierusalim devine una locală, o comunitate bine definită.6 Cât privește

planul ceresc al inaugurării Bisericii, Sfântul Luca ne spune că Duhul Sfânt a ,,umplut toată

casa (επλιροσεν) și s-au umplut toți de Duhul Sfânt (Επλσροσαν)”, arătând prin aceasta

conținutul Noului Legământ, având la bază verbul grecesc πλσροωαcare înseamnă a umple, a

împlini cu subiacentul pliroma. Prin aceste cuvinte Sfântul Apostol Luca arată deci că atât

plinirea lucrării mântuitoare și a făgăduințelor lui Dumnezeu, cât și plinătatea conținutului

acesteia, harul dumnezeiesc care se revarsă peste cei adunați în unitatea sfințenia, catolicitatea

și apostolicitatea Bisericii.

5 Drd. Nicolae Fer Sfânta Treime și sobornicitatea Bisericii în rev S.T. an XXIII, nr. 7-8, 1971, p.

6 IPS dr. Irineu Popa Biserica în actualitate...p.148

Eclesiologia Noului Testament deși este bine definită din punct de vedere teologic atât

la Sfinții Evanghelisti cât și la Sf. Pavel totuși terminologic ea se va cristaliza în timp. Așa se

face că teologia modernă a căutat în Noul Testament formule de exprimare a catolicității

Bisericii care să o exprime deplin mărturisirile de credință existente de-a lungul timpului. Din

această perspectivă este intersant de a analiza semnificația sintagmei ekklesia hole în

contextul Noului Testament și în care unii dogmatiști7 de renume au văzut o formulă

apostolică dee exprimare a catolicității Bisericii.

În Noul Testament, termenul όλος όλοἠ, όλον8are un câmp semantic foarte bogat. Este

folosit în genere ca adjectiv, adverb pronume nehotărât și chiar cu rol de substantiv. Însoțește

frecvent un substantiv pe care îl definește precizând deplinătatea sau integritatea lui.

Cuvântul se traduce în mod frecvent prin tot, întreg deplin, nevătămat, desăvârșit. Însoțind un

substantiv, termenul desemnează totalitatea, pleroma, plenitudinea. Această sintagmă după

cum am putu observa este prezentă atât în FA cât și la ceilalți evangheliști cu diverse nuanțe

care exprimă mai degrabă o importanță semantică decât teologică . Totuși spre exemplu în

mod concret Pavel folosește sintagma în I Corinteni 14, 23: ,,Deci dacă întreaga Biserică (

Biserica toată) s-ar aduna laolaltă și toți ar vorbi în limbi și ar intra neuștiutori sau

necredincioși, oare nu vor zice că sunteți nebuni?” Formula ,,întreaga Biserică” se referă la

sinaxa euharistică, adică la punctul culminant, atunci când Biserica se găsește adunată în

deplinătatea ei pentru celebrarea Euharistie. Pavel vizează aici adunarea locală a creștinilor,

care prin Euharistie devine Trupul lui Hristos. 9În consecință termenul hole însoțind

substantivul ekklesia precizează totalitatea Bisericii, adică Biserica în deplinătatea ei.

Biserica s-a păstrat în deplinătate și unitate de-a lungul timpului prin prezența

harismelor ca manifestări diferite ale revăsrasării harului Duhului Sfânt. Însă radiografia cea

mai amplă asupra rolului harismelor viața bisericii o face Sfântul Pavel mai ales atunci când

se constata derapaje de natură să afecteze cele patru atribute ale Bisericii:unitatea sfințenia,

sobornicitatea si apostolicitatea prin neorânduială. Astfel, nu prezenţa în Biserică a harismelor

era importantă, ci modul în care aceastea îşi împlineau rostul lor. De aceea Sf. Apostol Pavel

nu consideră că încetarea manifestării lor în Biserică („să tacă în Biserică” – 1Cor 14,28), în

cazul neîmplinirii funcților lor, ar fi oprit zidirea trupului lui Hristos („voi nu sunteţi lipsiţi de

7 Michel Stavrou La catholicite de l´Eglise dans une perspective orthodoxe, în Parole ortodoxe Ed. Cerf, Paris,

2000, pp.172-173; Dumitru Stăniloae Teologia dogmatică ortodoxă, vol.2 București, 1978, p.284 8 W. Ellinger όλος όλοἠ, όλον, în Exegetisches Woterbuch Zum Neuen Testament, 2 Band, Stuttgard – Berlin –

Koln 1992, pp.1242-1243 9 F. Hahn Die Einheit der Kirche ...p.296

nici un dar duhovnicesc în aşteptarea descoperirii Domnului nostru Iisus Hristos” – (1Cor

1,7).

Așadar, Iconomia mântuirii corespunde cu lucrarea Duhului Sfânt care împlinește

opera Mântuitorului Iisus Hristos, care coborând la și de aici ajungând la iad, cuprinde întreg

neamul omenesc în jertfa și învierea Sa din morți, câștig pe care-l dă ca o sevă binecuvântată

Trupului Său Tainic pentru viața mlădițelor sale. În această iconomie se arată cuadevărat

Iubirea Sa cea mai presus de cunoștință care trasează înălțimea pleromei Dumnezeiești.

Pornind de la aceste etape Mântuitoare evenimentul Cincizecimii proiectează în mod cert

înălțime de-a lungul întregii durate temporale a lumii ca întreaga creație să devină locul

descoperirii divine a prezenței harului și al pleromei Bisericii. De fapt cele patru caracteristici

ale pleromei lui Dumnezeuașează împreună aspectele dinamic și creator al iconomiei

dumnezeiști, calități ale Bisericii care se definește pe sine. Dacă iconomia Preasfintei Treimi

și Biserica sunt indentificate amândouă cu plinătatea (πλἠρομα) Treimii, aceasta înseamnă că

între lucrarea divină și Trupul Tainic al Domnului există o corespondență ca ,,plinirea a Celui

ce toate le plinește”, cum se exprimă Sf. Pavel mentorul Sf. Luca. În felul acesta relația

pleromei dumnezeiești arată pe deplin și imediat cele patru atribute ale ei: lărgimea și

lungimea înălțimea și adâncimea plinătății iconomiei divine în realitate plinătății sau

catolicității Bisericii.10

Această împăcare a o omului cu Dumnezeu este redată și de părintele Stăniloae care

concentrează Iconomia Fiului și a Duhului în Trupul Tainic-Biserica.:,,Duhul S-a pogorât

dând ființă Bisericii și rămâne în ea, menținându-o, pentru că firea noastră a fost înălțată pe

tronul dumnezeiesc , sau toată penetrată și făcută transparentă de Ipostasul Logosului. Ca

atare Biserica s-a umplut de Duhul ca Ipostas, în urma morții suportate și a Învierii, prin

care s-a făcut ea însăși deosebit de penetrată în ființa noastră. Duhul Ipostatic se coboară în

chip de limbi de foc împărțite pentru toți apostolii, arătând voința Mântuitorului Hristos de a

extinde puterea dumnezeiască și sfințenia firii Sale omenești peste toată creația umană ca să

împace cu Sine toată lumea împărțită”11

.

Așadar pentru a se realiza taina împăcării noastre și inaugurarea Împărției care este

indetificată cu ,,Însuși Duhul Sfânt”12

arată taina unități și deplinătății ecleziale. Dar Duhul

Sânt nu doar împacă pe omenirea întreagă cu Dumnezeu ci mai mult decât redimensionează

omenirea spre un nou început și o îndreaptă spre desăvârșirea ei eshatologică. Așadar

10

IPS Irineu Popa Biserica în actualitate...pp.170-171 11

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae Teologia Dogmatică vol.2...p.202 12

Sf. Grigorie de Nyssa De oratione Domnica 3, în coll. P.G. vol. 44, col.1157-1160

Înaltpreasfințitul Irineu spune că:,,Pogorându-se Duhul Sfânt în creație, ca un Duh creator,

oamenii și creația sunt impulsionația să se miște spre scopul lor cu care au fost creați. Apoi,

punând în execuție inițiativa lui Dumnezeu din interiorul creației, Duhul Adevărului întărește

creația în mișcare ei și-i reface procesul dinamic al devenirii ei, în trecerea ei istorică prin

timp. În această lucrare Duhul împărtășește harul Său tuturor ca un ajutor absolut necesar

pentru desăvârșirea lumii și a omului. Astfel omenirea cuprinsă în această lucrare dintre har

și puterile ei interioare ajunge negreșit la o nouă dimensiune, aceea a chemării spre

desăvârșire. În felul acesta eshatologic, Dumnezeu cheamă pe om să devină lucrător cu El,

împlinindu-i datul ontologic”.13

În capitolul al doilea am arătat primele informații referitoare la atributele Bisericii

sunt prezente în Didahie în cheie liturgică în strânsă legătură cu ierarhia bisericească și cu

ierarhia itinerantă alcătuită din profeti, didascali etc.Este relevant faptul că unitatea și

sobornicitatea Biserici se mențin și prin strânsa legătură dintre Ierahie și Euharistie după cum

însăși alegerea slujitorilor este înfățișată în capitolul XV ombilical legată de săvârșirea

Euharistiei, deoarece preoția sacramentală este întodeauna legată de ideea de jertfă, aici fiind

evidențiat caracterul sacrificial al Sfintei Euharistii:,,Când vă adunați în Duminica Domnului,

frângeți pâinea și mulțumiți, după ce mai întâi v-ați mărturisit păcatele voastre ca jertfa

voastră să fie curată.” În acest sens Eclesiologia Sfântului Ignatie a îmbinat în mod magistral

o tradiție eclesiologică paulină inspirată de viziunea Bisericii ca Trup cu o tradiție ioaneică

care pleacă de la mistica Întrupării arătnd o imagine completă a Bisericii cu un singur

Dumnezeu, un Hristos, un templu un altar, o Euharistie, o Biserică și un episcop, care

prezidează cultul.14

Atributele Bisericii s-au cristalizat în teologia ortodoxă începând cu Sfantul Ignatie

Teoforul, care a propus pentru posteritate o eclesiologie euharistică dezvoltată mai târziu cu

precădere în teologia modernă. În acest sens datorită demersului început de Sfântul Ignatie

ecclesiologia ortodoxă contemporană a arătat că un loc central îl are fundamentul euharistic al

Bisericii şi din această perspectivă se încearcă clarificarea înţelesului catolicităţii, al unităţii şi

diversităţii şi al relaţiei dintre biserica locală şi Biserica în întregime.15

Începând cu Sfântul Irineu se realizează fuziunea între cele două tradiții eclesiologice

de organizare ierarhică: prezbiterial-apostolică și monoepiscopală precum și între cele două

terminologii paulină/roamnă și ignaticană asiată. Cu accentul pe întruparea locală euharistică

13

IPS Irineu Popa Ca toate să fie reunite în Hristos...p.994 14

Idem, L´Èveque dans les communautẽs primitives Tradițion paulienienne et tradițion johannique de

l´ẽpiscopat des origines ȧ Saint Irẽnẽe...., p.36 15

Pr. lect. dr. Nicolae Moşoiu , Unitatea şi catolicitatea Bisericii ...p.54

a catolicității Bisericii menită să combată riscurile venite din parte falșilor profeți apostoli

itineranți, structura igantiană tripartită prezentă la Sfântul Irineu:episcop-prezbiter-diacon,

care s-a menținut astfel în Răsărit mereu, dar s-a impus și în Apus, reprezintă un corectiv

esențial la viziunea universalistă a unui Corp unic cu un cap unic, viziune care în absența

acestei structuri locale riscă să transforme în monarhie de tip imperial ceea ce era menit să fie

comuniune universală alcătuită din comuniuni locale.

Boris Bobrinskoy descrie o viziune holistică la Sfântul Irineu de Lyon în cea ce

privește unitatea Bisericii realizată în Euharistie. Astfel el spune că ,,Euharistia este

împărtășirea Duhului tot cât și împărtășirea Cuvântului. Sinteza treimică a Sfântului Irineu

reunește mărturisirea de credință tradițională, experiența sacramentală și duhovnicească și

doctrina teologică într-un mod mult mai deplin decât toți predecesorii și contemporanii săi.

El a fost primul teolog care în mod consecvent a susținut, aplasat Persoana Duhului Sfânt

într-un sistem pe deplin trinitar.”16

În capitolul al treilea am arătat că aprofundarea dogmelor hristologice în cadru

eclesial au definit și mai mult atributele Bisericii în perioada secolului patru când eclesiologia

se situează în simbolul de credință imediat după doctrina hristologică și pnevmatologică. În

acest sens cele patru atribute fundamentale ale Bisericii (una, sfântă, catolică şi apostolică),

menţionate în Crez, sunt atât daruri cât şi sarcini pentru Biserică. Acestea există în tensiunea

dintre „deja” şi „nu încă”, şi nu trebuie nici separate, nici absolutizate una în detrimentul

alteia. Aşa cum a observat părintele Dumitru Stăniloae, acestea se întrepătrund reciproc.17

Unitatea Bisericii, în toate accepţiunile ei, – instituţionale şi harismatice – are cu siguranţă o

temelie duhovnicească. Se dăruieşte mistic, însă se păstrează, secultivă şi se exprimă în chip euharistic

așa cum au arătat Sfinții Părinți care au afirmat că unitatea Bisericii, ca însuşire de bază, apare din

însăşi existenţaei şi exprimă în mod deosebit propria ei conştiinţă, care s-a formulat atât istoric,cât şi,

mai ales, oficial şi incontestabil, în orosul celui de-al doilea Sinod Ecumenic(381), care a alcătuit

Simbolul de credinţă al Bisericii. Dacă însăBiserica este una după Simbolul de credinţă, cu

semnificaţia ecleziologicăconsecventă şi după sensul propriu al cuvintelor, atunci nu e posibil să

existebiserici eterodoxe.Din formularea Simbolului de credinţă, se descoperă că unitatea ca însuşirede

bază a cuiva, în situaţia de faţă, ca însuşire a Bisericii una, este fundamentulsigur al credinţei noastre.

Şi practic în conştiinţa trupului Bisericii, unitatea ei estefundament ontologic, pecetluit absolut şi

irevocabil, de către Capul Bisericii, decătre Hristos, prin prezenţa permanentă a Mângâietorului Său

Duh, în aceasta,chiar din ziua Cincizecimii.

16

Boris Bobrinskoy Împărtășirea Sfântului Duh..., pp.34-35 17

Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol. II..., p. 263

În capitolul al patrulea am reflectat învățătura referiotare la atributele Bisericii a

Sfintilor Părinți precum Sf. Vasile cel Mare, Sf.Grigorie de Nyssa Sfântul, Ioan Gură de Aur ,

Sfântul Maxim Mărturisitorul care au arătat că doctrina despre unitatea Bisericii apare ca

treimicã, hristologicã, pnevmatologicã si comunitarã în același timp. Este o unitate ale cãrei

dimensiuni ecumenice prezintã o viziune amplã pentru unitatea externã. Prin urmare unitatea

internã în aspectele ei dinamice si unitare reprezintã o temelie si o perspectivã pentru unitatea

externã a Bisericii lui Hristos

Sfinţenia Bisericii trebuie, de asemenea, înţeleasă atât ca dar, cât şi ca sarcină. Ca trup

al lui Hristos, Biserica este mai mult decât o organizaţie, în ambele sale dimensiuni,

pământească şi cerească. În acest sens, Biserica este, într-adevăr, o taină în care lucrează

Dumnezeu Însuşi, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

De asemena când s-a vorbit de catolicitatea Biserici la cel de-al doilea Sinod Ecumenic

(Constantinopol, 381), când s-a adoptat acest Crez, cu siguranţă nu s-au avut în vedere

disputele noastre confesionale şi pretenţiile noastre exclusiviste. S-a văzut în aceast termen

prin intermediu Sfinților Părinți mai ales latura sa calitativă și cea avea să fie redescoperită

mai târziu în teologia contemporană prin dimensiunile ei hristologice pnematologice

antropologice și eshatologice.

În capitolul al cincilea am reliefat faptul că monahismul din perioada Evului Mediu a

constituit un o nouă revalorificare a atributelor Bisericii având în vedere o înțelegere a

monahismului ca factor de echilibru dintre înțelegerea a două tipuri de siritualitate: euharistic-

corporativă și monahal-individuală care în epoca bizantină a secolelor X-XIV vor deveni o

antinomie caracteristică a spiritualității bizantine și a vieții ortodoxe până în zilele noastre.

Atât unitatea Bisericii cât și catolicitatea ei se realizează doar prin Cincizecimea continuă a

Duhului Sfânt și prin metanoia ca două fețe ale aceleiași realități ecleziale: „A vorbi despre

metanoia în descrierea dinamicii unității ecleziale,înseamnă a exprima participarea omului

prin har la adevăr, la viață și la iconomia lui Dumnezeu. Înseamnă, deopotrivă, a enunța

sensul acestei participări prin Duhul Sfânt și efectul ei asupra ființei umane. Metanoia este

cuvântul ce înfățișează cel mai limpede darul unității făcut Bisericii la Cincizecime și

dinamica acestei unități. Metanoia este itinerarul ce rânduiește experiența fiecărui mădular

și orientarea ce definește întregul Trup și comuniunea întreagă”18

Dinamica atributelor

Bisericii ecleziale se prezintă ca metanoia sub aspectele credinței, vieții și slujirii care au

relevanță atât pentru fiecare persoană, cât și pentru întreaga comunitate.Potrivit gândirii

18

Lucian Zenoviu Bot, Dinamica unității ecleziale. Comuniunea și comunitățile, Presa Universitară Clujeană,

2017.p152

monahale patristice din naceastă perioadă, dacă în Iisus Hristos mișcarea de metanoia are un

caracter personal, prin evenimentul Cincizecimii această mișcare primește o continuitate

comunitară, săvârșită prin lucrarea Sfântului Duh, încât calea către metanoia personală

depinde astăzi de dobândirea harului dat comunității apostolice.

În capitolul al șaselea incluzând aceste dimensiunii ortodoxe ecleziale în privința

atributelor Bisericii vom vedea că ele au constituit imboldul pentru teologia apuseană

protestantă și mai apoi catolică în revalorificarea învățăturii patristice în ceea ce privește

terminologia consistența și dinamica atributelor ecleziale dar și o privire retrospectivă a

înțelesurilor unității și catolicității de-a lungul timpului la provocarile confesionale la care au

fost supuse. Așa se face că odată cu Conciliul II Vatican prin vocile lui Hernry de Lubac și

Yves Congar s-a încearcat să situeze spre exemplu catolicitatea între un dat ontologic și o

aspirație a umanității.Mai departe, Zizioulas, cunoscător al eclesiologiei congariene a mers

mai departe depășind prin teologia euharistică dilema catolicității care o situa intre ontologie

și aspirație.

Aceasta înseamnă că, în sine catolicitatea nu este nici dar ce poate fi posedat, nici

ordine obiectivă ce trebuie realizată, ci mai curând o prezență, prezență care unește într-o

singură realitate existențială deopotrivăceea ce este dat și ceea ce este cerut, prezența Celui

care asigură în El Însuși comunitatea și creația întreagă, prin faptul că este este existențial

inclus în amândouă. Biserica este catolică numai pentru că se găsește unde este această

prezență ( Ignatie), adică prin faptul că este inseparabil unită cu Hristos și constituie adevărata

Sa prezență în Istorie.19

Îna acest sens si teologia catolică după Conciliu II Vatican a sesizat faptul că

Episcopul și Euharistia sunt semnele concrete ale catolicității Bisericii. Voci precum Tillard

arată cum Biserica este în profunditatea fiinţei sale euharistică în acelaşi mod în care

Euharistia este eclezială. De aceea, afirmă el: „Euharistia se explică prin Biserică şi Biserica

se explică prin Euharistie: suntem la fundamentul a ceea ce numim ecleziologie de

comuniune”20

.

Dimensiunea pnevmatologică a catolicității este reliefată tot în cadru euharistic prin

faptul că toate evenimente intervenției Duhului Sfânt în istorie prin euharistie au loc ευαπατ

(dintr-o dată), facând din ele, hic et nunc, și o realitate existențială.

Din perspectiva eclesiologiei ortodoxe caracterul eshatologic al catolicității presupune

două elemente esențiale și anume misticismul euharistic și ontologia iconică așa cum a fost

19

Ibidem 20

J.-M. R. Tillard, Chair de l’Église, chair du Christ. ...p.43.

subliniată de către Sfântul Ignatie al Antiohiei în scrisorile sale, unde vede Euharistia ca pe un

τσπος al realității eshatologice, cu episcopul așezat pe tronul lui Dumnezeu.21

În acest sens

Liturghia bizantină încearcă foarte mult să facă din euharistie o revelare a

Împărăției.22

Această conexiune dintre Euharistie și viziune este dovada cea mai convingătoare

că Euharistia este prin excelență experineța mistică a Bisericii depline. Este eshatologică prin

faptul că prezintă un eveniment constituit din nou, de fiecare dată, în care cerul și pământul

nou al Împărăției sunt anticipate. Prin primirea trupului euharistic intrăm într-un nou eon,

pâmântul și cerul nou.

Aceasta înseamnă că nu numai orice încercare umană de ,,deschidere”, de

,,coexistență”, nu poate constitui catolicitatea Bisericii, dar și că orice plan de mișcare

progresivă spre catolicitate nu poate fi realizat la un nivel pur istoric și sociologic.

Comunitatea euharisticăconstituie un semn al faptului că eshatonul poate numai să-și croiască

un drum prin istorie, dar nu poate fi niciodată indentificat cu ea. Apelul său la catolicitate nu

este un apel la cucerirea progresistă a lumii, ci la o experiență kenotică de luptă cu puterile

demonice anticatolice și la o continuă dependență de Domnul și de Duhul Său. O Biserică

catolică în lume, oricât de încredințată ar fi ea de biruința lui Hristos asupra lui Satan, trăiește

în umilință neîncetată.

Așadar reflectarea la catolicitatea și unitatea Bisericii cu toate implicațiile lor

eclesiologice a fost un din preocupările importante ale teologiei creștine de mai bine de un

secol situându-se în centrul dialogului ecumenic de câteva decenii, deoarece diviziunile

actuale dintre creștini provin și din viziuni diferite și chiar contradictorii despre ceea ce ar

trebui să fie natura sau identitatea Bisericii împreună cu atibutele ei.

In anii ´70, în cadrul mișcării ecumenice accentul s-a mutat pe ideea de conciliaritate

sau de sinodalitate având ca model forma de viață conciliară ce caracteriza Biserica primului

mileniu creștin. Noțiunea de conciliaritate a fost pusă în discuție Adunarea generală CMB de

la New Delhi (1961), dezbătută la Uppsala (1968) și fixată sau preciazată la Nairobi (1975).

Aceste concepte al unității și catolicității au cunoscut, așadar, o evoluție semantică și

doctrinară cu fiecare Adunare generală a CMB.

Cu toate aceste dezbateri și variante de unitate și catolicitate eclesiologică putem

afirma cu tărie că în cadrul Consiliului nu s-a stabilit un fundament eclesiologic propriu-zis,

21

Georg Kretschmar Studien zur frȗchchristlichen Trinitatstheologie, ...p.69 22

Ioannis Zizioulas Comuniune si alteritate...p.460

deși încă se desfășoară eforturi considerbile pentru a distinge o viziune comună a Bisericlor

despre Biserică și despre unitatea șicatolicitatea sa.23

Plecând de la aceste considerente în care nu există un fundament comun eclesiologic

stabilit, s-a tot ridicat problema, care este realitatea eclesială pe care Ortodoxia o poate

recunoaște în afara sa?

Se precizează de fiecare dată în textul acordurilor teologice produse de comisia mixtă

de dialog cu Biserica Romano-Catolică, ,,participanții ortodocși au simțit că e important să

accentueze faptul că utilizarea temenilor de ,,Biserică” ,,Biserica Universală”, ,,Biserica

indivizibilă” și ,,Trupul lui Hristos” nu subminează în nici un fel înțelegerea de sine a

Bisericii Ortodoxe drept ,,Biserica una sfântă, catolică și apostolică de care vorbește Crezul

Niceo-constantinopolitan. În cazul Bsericii Romano-Catolice într-un fel Biserica Ortodoxă îi

recunoaște un anumit statut eclesial. Ioan Zizioulas precum și o serie de ortodocși ruși

vorbesc de existența unei ,,entități eclesiale parțiale”24

la neortodocși.. Din partea Bisericii

catolice poziția este orecum asemănătore vis-a-vis de Biserica ortodoxă.În acest sens teologia

catolică afirmă că în pofida pierderii unor elemente fundamentale ale unității, Conciliul al II-

lea Vatican depășind o prejudecată a teologiei catolice, recunoaște că și Bisericile și

comunitățile separate au o anumită pondere și semnificație în misterul mântuirii, iar ,,Duhul

lui Hristos nu refuză să le folosească drept mijloace de mântuire, a căror valoare derivă din

însăși plinătatea harului și a adevărului care a fost încredințată Bisericii catolice.

Unitatea credinței identificată de teologii ortodocși cu fidelitatea față de tradiția

teologică dogmatică, liturgică și spirituală a Bisericii apostolice a Sfinților Părinți și a

Sinoadelor Ecumenice care duce la indentitatea eclesială, explică participarea și pretenția

Bisericii Ortodoxe de a a avea o vocație partilculară în dialogul ecumenic . În aceste condiții

se se ridică această întrebare pusă de Părintele Stăniloae:„Ce facem cu identitatea? pentru că

de cele mai multe ori s-a emis ideea că ar trebui să ne pierdem identitatea proprie

confesională, pentru o identitate globală. Toți au militat pentru p\strarea unității proprii. Dar

atunci cum putem ajunge la unitate? Fiecare Biserică crede că posedă absolutul despre

Hristos. Am totul în formulele mele, în exprimările mele, în același timp, simt, dacă altul vede

pe Hristos altfel decât mine, că totuși e ceva care mie îmi lipsește. Și atunci nu cumva trebuie

să încadrez ce are altul în ceea ce am eu? Dar cum aș părăsi atunci formulele mele, căci

23

William Henn ,,Catholicos, Ecclesiology and the Ecumenical Journey..., p.334-335 24

Jean Zizioulas, La participation des orthodoxes au mouvement oecumenicue în Unitẽ des chrẽtiens, ...1998,

p.17

trebuie să le păstrez și pe acelea? Cum să mă împac cu aceste două lucruri”25

. Iar răspunsul

ni-l dă tot el: trebuie să aprofundăm formulele proprii, pentru că în ele găsim înțelesurile

celorlalți, înțelesurile totale, multiple; astfel o să rămânem la formulele noastre și o să ne

înțelegem perfect și cu ceilalți. Un fel de pluralism de formule, dar o identitate de înțelesuri,

vor aduce, poate în timp, la o identitate în exprimare. În acest sens identitatea și unitatea

Bisericii constituită și receptată de către toți membrii ei deoarece autoritatea supremă în

Biserica Ortodoxă nu este constituită nici de patriarh nici de sinodul ecumenic ci de fiecare

membru care exercită o formă de autoritate în Trupul lui Hristos. Întreaga comunitate și

fiecare persoană în parte este purtătoare a ,,conștiinței Bisericii” ( sensum fidei, sensum

fidelium sensum ecclesiae, ekklesiastike syneidesis). Iar conștiința plenară ( catholică) poate

confirma, prin procesul recepției, autenticitatea hotărârilor episcopatului, adică fidelitatea

acestora cu ,,credința dăruită sfinților” (Iuda 1,3)26

.

De asemenea aplicare principiului iconomiei și acriviei în raport cu atributele, în

teologia actuală rămâne o problematică deschisă pentru deși există o experiență teologică

bogată și variată în această privință de care trebuie să ținem cont în viitoarele abordări în

contactul cu diferitele comnități neortodoxe. Aplicare acestor principii, considerăm că

trebuiesc raportate la practica multiseculară a Bisericii prin Bisericile locale prin Sinoade

care aveau totdeauna în vedere și criteriul dorinței comunităților neortodoxe de a ajunge la

unitatea Bisericii.

Așadar recuperarea gândiriii spiritualității patristice în privința atributelor Bisericii

este pentru eclesiologia actuală un deziderat în care trebuie să persiste întrebarea Didascălilor

Bisericii: Ce este unitatea sfințenia, catolicitatea și apostolicitatea Bisericii? Dinamica

atribbutelor bisericii se poate explica tocmai prin experimentarea și afirmarea comuniunii

katolice și sobornicești a membrilor ei.

În acest context analizarea atributelor Bisericii trebuie să se fundamenteze pe trei

premise: în primul rând, pe caracterul triadologic al eclesiologiei, în sensul că învățătura

despre Biserică este dependentă dogmei Sfintei Treimi și decurge din aceasta. În al doilea

rând, antinomia eclesiologiei, în sensul că ekklesia nu poate fi descrisă doar ca realitate

cerească sau doar ca experiență pământească atâta timp cât istoria și eshatonul formează o

simbioză în Biserică, încât singura modalitate de a evita tendințele monofizite sau nestoriene

recurente în eclesiologia actuală, este recunoașterea și cultivarea antinomiilor biblice și

25

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Identitatea eclesială, DCTI, București, p. 56, apud.. Pr. Lect. Dr. Gheorghe

Istodor Implicațiile eclesiologice dezbătute în cadrul conferințelor teologice interconfesionale...., p.245 26

Sorin Șelaru Unitatea și comuniunea în Biserică ....p.117

patristice. În al treilea rând, dimensiunea integratoare a eclesiologiei, în sensul că studiul

unității ecleziale implică toate aspectele teologice, deopotrivă liturgice, canonice, pastorale,

sau ale oricărei discipline științifice.